Functionarul Public din Romania

Drept

Functionarul Public din Romania

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

CAPITOLUL I. Considerații introductive

Secțiunea I. Conceptul de administrație publică

Secțiunea a II-a. Conceptul de funcție publică

Secțiunea a III-a. Conceptul de funcționar public

CAPITOLUL II. Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici

Secțiunea I. Drepturile funcționarilor publici

Secțiunea a II-a. Îndatoririle funcționarilor publici

Secțiunea a III-a. Cariera funcționarilor publici

Secțiunea a IV-a. Responsabilitatea funcționarilor publici

CAPITOLUL III. Managementul funcțiilor publice și al funcționarilor

publici

Secțiunea I. Agenția Națională a Funcționarilor Publici

Secțiunea a II-a. Recrutarea și selecția funcționarilor publici

Secțiunea a III-a. Formarea profesională a funcționarilor publici

Secțiunea a IV-a. Modificarea și încetarea raportului de muncă al

funcționarilor publici

CAPITOLUL IV. Răspunderea juridică a funcționarilor publici

Secțiunea I. Aspecte generale

Secțiunea a II-a. Răspunderea disciplinară a funcționarilor publici

Secțiunea a III-a. Răspunderea contravențională a funcționarilor publici

Secțiunea a IV-a. Răspunderea civilă a funcționarilor publici

Secțiunea a V-a. Răspunderea penală a funcționarilor publici

CAPITOLUL V. Regimul juridic al personalului contractual din

administrația publică

Secțiunea I. Regimul contractual al funcționarilor publici

Secțiunea a II-a. Drepturile personalului contractual

Secțiunea a III-a. Obligațiile personalului contractual

CAPITOLUL VI. Regimul juridic al managerilor publici

Secțiunea I. Formarea, evaluarea și activitatea managerilor publici

Secțiunea a II-a. Profilul managerului public

Secțiunea a III-a. Salarizarea managerilor publici .

Secțiunea a IV-a. Instituții publice cu rol de coordonare a activității

managerilor publici

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea I. Conceptul de administrație publică

Societatea ca mod de organizare al existenței desemnează întregul câmp de acțiune uman: sistemul social, comportamentul, personalitatea individului, mediul fizic și organic, sistemul cultural etc. Caracteristica societății o constituie ordinea normativă comportamentală prin care viața unei populații este organizată în mod colectiv. Ca ordine, este alcătuită din valori și norme, iar ca și colectivitate, oferă o concepție anume despre calitatea de membru, prin care se disting indivizii care-i aparțin sau nu.

Alcătuită dintr-un sistem normativ de ordine, din statusuri, drepturi și obligații aparținând membrilor, pentru a putea supraviețui și dezvolta, comunitatea umană trebuie să mențină integritatea unei orientări culturale înțelese și respectate de către membrii săi, ca bază pentru identitatea socială. Realizarea unei ordini normative solicită existența unui conformism, cu așteptări comportamentale stabilite prin norme și valori, dar și a unui mecanism de constrângere, legat de necesitatea interpretării autoritate a obligațiilor instituționalizate. Pentru toate acestea statul înființează servicii publice, de menținere a ordinii, de educație, finanțe publice, de pază a granițelor țării, administrarea domeniului public etc. Aceasta înșiruire de servicii publice, organizate alcătuiesc administrația publică.

Administrația publică este o categorie atât de abstractă și variată, încât se poate descrie în termeni diferiți:

“Administrația publică este activitatea prin care se realizează scopurile și obiectivele guvernului” (J.I. Corson și J.P. Harris). “Administrația publică este în principal preocupată de mijloacele pentru implementarea valorilor politice” (J. Pfiffner și R. Presthus). “Procesul administrației publice constă în acțiunile de realizare a intenției sau dorinței guvernului” (D.J. Waldo). Din aceste definiții, dar și ale altor autori (D.H. Rosenbloom, P. Negulescu, I. Alexandru, A. Iorgovan) se poate concluziona faptul că administrația publică, ca multe alte strădanii umane este dificil de definit, dar oamenii au cu toții un sens al acesteia, deși sunt păreri diferite despre cum ar putea fi realizată. Administrația publică implică activitate, are legătură cu politica, tinde să fie concentrată în ramura executivă a guvernării, diferă de administrația privată și este preocupată de aplicarea legii.

Administrația publică reprezintă ansamblul proceselor manageriale și de execuție de natură politică și juridică prin care se realizează mandatele guvernării legislative, executive și judecătorești în scopul asigurării reglementărilor și serviciilor necesare societății în ansamblu, dar și componentelor acesteia.

Din punct de vedere etimologic, termenul administrație provine din latinescul “ad minister” – a servi pentru. În limbajul curent, a administra înseamnă a conduce, a aranja, a dirija activități publice și private. S-a ajuns astfel să se înțeleagă prin administrator un fel de slujitor, supus al cuiva, iar prin a administra, acțiunea de a servi la ceva, o activitate înfăptuită la ordinele cuiva, un ministru în accepțiunea menționată fiind considerat un fel de slujitor al societății. Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare vorbim de o administrație particulară, iar dacă are ca scop un interes general, de nivel național sau local, suntem în prezența unei administrații publice. De regulă, interesul general este exprimat, direct sau indirect, în actele politice și juridice ale celor ce dețin puterea, ceea ce face ca activitatea prestatoare în cauză să aibă în principiu, caracter politic, prin ea punându-se în executare decizia politică și juridică.

Termenul de administrație provine din limba latină, “administer” traducându-se prin: agent, ajutător, servitor, sau într-un alt sens, instrument. Verbul “administro” înseamnă a da o mână de ajutor, a conduce sau a dirija. Cuvântul “administer” aproape sinonim cu “minister” – care înseamnă servitor, îngrijitor, ajutător – s-a format din rădăcina “minus” – “minor”, care înseamnă mai puțin și din prefixul “ad”, care arată direcția, “sensul” și subliniază starea de inferioritate în raport cu “magister”‚ ce se traduce prin cel care comandă, superiorul, șeful – cuvânt care s-a format din “magis” care înseamnă mai mult. Dicționarul limbii române reține pentru verbul “a administra”, explicația: a conduce, a cârmui, iar pentru “administrație” – totalitate, autorităților administrative existente într-un stat, secție sau serviciu, care se ocupă de probleme administrative ale unei instituții sau agent economic.

“Dictionary of American Government and Politics” reține pentru cuvântul “administration” mai multe sensuri, și anume: 1. Conducerea și îndrumarea afacerilor guvernelor și instituțiilor; 2. Termen colectiv pentru toți oficialii din aparatul guvernamental; 3. Executarea și implementarea politicii publice; 4. Timpul în care se află în funcție un șef executiv, precum președinte guvernator sau primar. Astfel, administrația Carter înseamnă acei ani (1977–1981), când Jimmy Carter a fost președintele Statelor Unite; 5. Supravegherea averii unei persoane decedate pentru a se plăti taxele și a se repartiza bunurile și averea către moștenitori. În limbajul curent, termenul “administrație” este utilizat în mai multe sensuri. Astfel, prin administrație se poate înțelege: conținutul principal al activității puterii executive a statului; sistemul de autorități publice care înfăptuiesc puterea executivă; conducerea unui agent economic sau instituții social-culturale; un compartiment (direcție, secție, sector, serviciu, birou) din unitățile direct productive sau instituții social-culturale, care nu desfășoară nemijlocit o activitate direct productivă.

Dintre multiplele sensuri ale termenului de administrație, preocupările teoretice s-au axat în principal pe clarificarea noțiunii de administrație publică, luată ca formă de exercitare a puterii executive în stat, mai ales datorită importanței pe care o reprezintă cunoașterea exactă a acestei activități în intimitate; a modului în care trebuie să fie organizată realizarea ei în practică, moment esențial, de care depinde în mare măsură înfăptuirea rolului statului în organizarea și conducerea societății. “Dictionary of American Government and Politics” reține pentru sintagma: “public administration” următoarele explicații: 1. Funcția executivă în guvern; executarea (aplicarea) politicii publice; 2. Organizarea și conducerea poporului și a altor resurse pentru atingerea obiectivelor guvernării; 3. Arta și știința conducerii aplicată la sectorul public. Administrația publică este un termen mai larg decât conducerea publică (managementul public), pentru că acestea nu se limitează la management, ci incluse împrejurările politice, sociale, culturale și legale care afectează conducerea instituțiilor publice.

Administrația publică este o categorie atât de abstractă și variată, încât poate fi descrisă în termeni diferiți. Totuși, o definire a administrației publice este necesară. Pentru aceasta, se impune, în primul rând, să se stabilească care sunt granițele generale ale acesteia și să fie exprimate principalele concepte ale disciplinei și practicii administrației publice. De asemenea, în al doilea rând, definirea administrației publice ajută la încadrarea acestui domeniu într-un larg context politic, economic și social. În fine, în al treilea rând, luarea în considerare a definițiilor majore ale administrației publice relevă faptul că există trei abordări distincte pentru acest domeniu. Din acest punct de vedere este de menționat că de-a lungul anilor s-a manifestat tendința teoreticienilor și practicienilor de a accentua una sau alta din aceste abordări, fiecare abordare tinzând să reliefeze diferite valori, diferite moduri de organizare, diferite metode de dezvoltare informațională și puncte de vedere.

Administrația publică a fost definită în diverse moduri, în doctrina americană recentă: “activitatea prin care se realizează scopurile și obiectivele guvernului” (John J. Corson, J. P. Harris) definesc concis administrația publică drept; “administrația publică, ca domeniu de activitate, este în principal preocupată de mijloacele pentru implementarea valorilor politice (John Pfiffner, Robert Presthus); “administrația publică poate fi cel mai bine identificată cu ramura executivă a guvernării” (Jaines W. Davis); administrația diferă “de tendințele politice, atât prin accentuarea comportamentului birocratic dar, mai ales, prin sistemul structurilor proprii și metodologiilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale” (Nicholas Henry); “procesul administrației publice constă în acțiunile de realizare a intenției sau dorinței guvernului. Este, din această cauză, activitatea activă, continuă, cea de afaceri a guvernului, preocupată cu punerea în aplicare a legii, care este realizată de corpurile legislative (sau alte autorități) și interpretată de curțile de judecată, prin procesul de organizare și conducere” (Dwight Waldo); Felix Nigro, Loyd Nigro dezvoltă definiția administrației publice în cinci puncte: a) este un efort al unui grup care cooperează într-un cadru public; b) acoperă cele trei ramuri – executivă, legislativă și juridică – și relațiile dintre ele; c) are un rol important în formularea politicii publice și este de aceea o parte a procesului politic; d) este diferită de administrația privată prin trăsături semnificative; e) este asociată de aproape cu numeroase grupuri private și de indivizi. Din toate acestea se poate trage concluzia că toate definițiile prezentate sunt de ajutor pentru că administrația publică implică activitate, are contingență cu politica, tinde să fie concentrată în ramura executivă a guvernării, diferă de administrația privată și este preocupată de aplicarea legii.

Se poate defini într-un mod propriu ceea ce înseamnă administrația publică: folosirea teoriilor și proceselor manageriale, politice și juridice în vederea realizării mandatelor guvernării legislati publică drept; “administrația publică, ca domeniu de activitate, este în principal preocupată de mijloacele pentru implementarea valorilor politice (John Pfiffner, Robert Presthus); “administrația publică poate fi cel mai bine identificată cu ramura executivă a guvernării” (Jaines W. Davis); administrația diferă “de tendințele politice, atât prin accentuarea comportamentului birocratic dar, mai ales, prin sistemul structurilor proprii și metodologiilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale” (Nicholas Henry); “procesul administrației publice constă în acțiunile de realizare a intenției sau dorinței guvernului. Este, din această cauză, activitatea activă, continuă, cea de afaceri a guvernului, preocupată cu punerea în aplicare a legii, care este realizată de corpurile legislative (sau alte autorități) și interpretată de curțile de judecată, prin procesul de organizare și conducere” (Dwight Waldo); Felix Nigro, Loyd Nigro dezvoltă definiția administrației publice în cinci puncte: a) este un efort al unui grup care cooperează într-un cadru public; b) acoperă cele trei ramuri – executivă, legislativă și juridică – și relațiile dintre ele; c) are un rol important în formularea politicii publice și este de aceea o parte a procesului politic; d) este diferită de administrația privată prin trăsături semnificative; e) este asociată de aproape cu numeroase grupuri private și de indivizi. Din toate acestea se poate trage concluzia că toate definițiile prezentate sunt de ajutor pentru că administrația publică implică activitate, are contingență cu politica, tinde să fie concentrată în ramura executivă a guvernării, diferă de administrația privată și este preocupată de aplicarea legii.

Se poate defini într-un mod propriu ceea ce înseamnă administrația publică: folosirea teoriilor și proceselor manageriale, politice și juridice în vederea realizării mandatelor guvernării legislative, executive și judecătorești, pentru a asigura reglementările și serviciile pentru societate în ansamblu, cât și pentru segmentele acesteia. Înțelegând prin administrație publică acea activitate care constă în principal în organizarea și asigurarea executării, dar și în executarea nemijlocită a prevederilor Constituției, ale tuturor actelor normative și ale celorlalte acte juridice emise de autoritățile statului de drept, activitate realizată de către autoritățile administrației publice, desprindem pe de o parte poziția administrației publice în cadrul diferitelor activități ale autorităților statale sau ale colectivităților locale, iar, pe de altă parte, descifrăm cele două elemente componente esențiale și indispensabile ale administrației publice, și anume elementul structural-organic și elementul funcțional.

Spre deosebire de administrația statului totalitar, unde aceasta este întotdeauna la dispoziția exclusivă a puterii unice, fiind organizată centralizat și unitar la nivelul întregii colectivități naționale și, pe cale de consecință, constituie întotdeauna o “administrație de stat”, în condițiile statului de drept, în care separația puterilor, descentralizarea serviciilor administrative și autonomia administrativă constituie coordonate fundamentale, structurile organizatorice și funcționale ale administrației sunt amenajate atât la nivelul statului, deci al colectivității naționale, situație în care avem administrația publică centrală sau teritorială de stat, cât și la nivelul colectivităților locale, unde este organizată și funcționează administrația publică locală.

Pentru a preciza rolul administrației publice în condițiile statului de drept vom încerca să realizăm, în cadrul acestei lucrări, o analiză sistematică, mai cuprinzătoare, care – depășind analiza structurală și funcțională (ce se referă la comportamentul intern al administrației) – urmărește studiere relațiilor dintre elementele sistemului, precum și dintre acestea și întregul său și celelalte elemente ale sistemului social. În acest fel este posibil a se face distincția între relațiile interne ale sistemului (care sunt considerate relativ stabile, fiind consacrate mai ales în norme juridice și relațiile sistemului cu mediul social înconjurător.

Cunoașterea și aprofundarea relațiilor structurale interne ale administrației publice – instituțiile administrative, autoritățile administrative, colectivitățile locale etc., regulile juridice sau nejuridice, mijloacele materiale și umane ale administrației publice – nu se pot realiza în bune condiții dacă nu stabilim mai întâi care sunt relațiile, pe de o parte între administrația publică centrală sau locală ca subsisteme ale sistemului social global și celelalte elemente ce formează subsisteme distincte și care, împreună, compun mediul sau cadrul social înconjurător al administrației publice. Cunoașterea acestor relații dintre administrația publică și celelalte elemente ale sistemului social, mai ales a influențelor reciproce între acestea, permite conturarea rolului administrației publice, misiunilor sale; într-un cuvânt adecvat limbajului adoptat de teoria sistemelor, conturarea funcțiilor administrației publice în cadrul societății.

Subordonată guvernului, administrația posedă o anumită autonomie, a cărei grad este variabil după epoci, națiuni, regimuri. În fiecare țară există o anumită putere administrativă, datorită continuității lucrărilor administrației și a serviciilor sale, datorită permanenței tehnicității, competenței și funcționalității sale și, de asemenea, datorită existenței unei caste, formate din personalul politic și administrativ. Administrația exercită o anumită influență asupra guvernului sugerându-i anumite atitudini. Administrația are putere pentru că ea însăși este o forță, o putere. Într-o formă generală, permanența actuală a funcționarilor, continuitatea administrației, estompează amploarea schimbărilor politice, schimbări care rezultă din deplasări în majoritatea parlamentară, din ascensiunea la putere a unor partide aflate în opoziție sau chiar necunoscute.

În administrație, anumite organe, anumite servicii, exercită în domeniile care le sunt proprii o anumită influență specială. Diferiții funcționari din ministere, diferiții lucrători au cuvânt greu asupra voinței oamenilor politici. Există chiar o tendință a administrației de a deveni independentă față de puterea politică, de a nesocoti autoritatea acesteia.

Guvernul, dintotdeauna și în toate țările, s-a preocupat de a ține în mână administrația, de a se proteja împotriva nesupunerii și a forței excesive a funcționarilor. De aceea, și-a rezervat mijloacele de acțiune, el fiind cel care-i numește, avansează și revocă pe funcționarii superiori, exercită puterea ierarhică și puterea disciplinară. Uneori, guvernul este slab înarmat pentru aceasta (de exemplu, prin acordarea dreptului la grevă al funcționarilor în unele țări). Funcționarii profită de avantajele atașate funcției și doresc ca ele să se reflecte în aceasta. Dar administrația nu exercită activitatea sa în propriul său interes economic, nici în interesul agenților săi, nici nu se face în “interesul prințului”, adică al puterii suverane. Ea este destinată, în toate țările moderne, rezolvării treburilor publice, este legată de sistemul statal și trebuie să acționeze pentru binele comun, fiind investită cu autoritate, dar, în același timp, ea trebuie să colaboreze cu publicul; ea este învestită cu mijloacele de constrângere, dar, în practică, ea o întrebuințează pe cale de excepție. Raporturile pe care le antrenează cu publicul sunt mai mult sau mai puțin dezvoltate, mai mult sau mai puțin bazate pe înțelegere, după epocă și după țări. Astfel, putem aminti administrația prusiană sau germană, care aveau tendința de a se ține la distanță de cei administrați, de a-și impune voința mai degrabă decât de a proceda prin convingere. În opoziție, administrația americană este foarte aproape de cei administrați, se străduiește să cunoască nevoile publicului, să-l convingă de eficacitatea și oportunitatea măsurilor pe care le ia.

Termenul de “administrație” se aplică ansamblului aparatului administrativ, dar în administrație există de fapt mai multe “administrații”. Acestea prezintă de la una la alta diferențe, nu au aceleași trăsături, aceleași procedee în cadrul aceleiași țări. Cu toate acestea, fără să ne oprim la sistemele de relații (pe care le vom aborda după analiza structurilor), administrațiile aceleiași țări sunt animate de spirit identic, au anumite caractere comune, optând pentru aceleași reguli generale, astfel că principalele sisteme administrative constituie, fiecare în parte, un tot. Așa după cum vom vedea pe tot parcursul analizei noastre, instituțiile administrative, sistemul administrativ al unei națiuni nu formează un ansamblu izolat, o instituție închisă, independentă de mediul în care există.

Din această cauză, în fiecare țară și în fiecare moment al istoriei, regimul administrativ este rezultatul unei serii de cauze, în cea mai mare parte exterioare lui; el reflectă regimul politic, economic, social al poporului în care el se aplică, din epoca în care se plasează; el este marcat de voințe, răspunde la aspirații și nevoi. Sistemul administrativ englez, sistemul administrativ german, cel rusesc sau chinezesc, poartă amprenta caracterelor esențiale pe care le prezintă organizarea politică, economică și socială a Angliei, Germaniei, Rusiei, Chinei.

Fără îndoială că orice sistem administrativ are în el o anumit parte de moștenire, de tradiție, care-i este inerentă, de aceea nu trebuie să uităm să-l analizăm în funcție de timpul și mediul în care există și din care a ieșit. Trebuie notat, însă, că regimul administrativ al unui popor exercită influențe asupra vieții politice, economice și sociale a poporului respectiv. Astfel, sistemul administrativ englez, în aspectul său clasic, favorabil colectivităților locale și care pune administrația și pe cei administrați pe picior de egalitate în fața puterii judiciare, a contribuit la dezvoltarea în viața locală a unui anumit apetit pentru participare la afacerile publice și a făcut să crească la cetățean sensul libertății. Alte sisteme, care nu procură astfel de garanții eficace, antrenează toropeala cetățenilor, pasivitatea lor. Aceasta condiționează eșecul sau succesul în administrația diferitelor națiuni. Așadar, un regim administrativ într-o țară nu este numai un rezultat, ci este și o cauză.

Administrația se regăsește pretutindeni, în toată complexitatea vieții sociale, constituind una din cele mai utile activități umane. Administrația de stat poate fi definită ca fiind forma fundamentală de activitate a statului, înfăptuită de organele administrației publice, care constă în executarea legii, prin stabilirea de conduite obligatorii, precum și prin prestarea unor servicii. Administrația de stat nu poate fi înfăptuită decât de organele special create pentru a o desfășura, anume organele administrației de stat. Administrația de stat este o activitate de executare a unor acte juridice și este înfăptuită de organele administrației publice. Putem defini organul administrației publice ca fiind acea structură organizațională care, potrivit Constituției și legii, are personalitate de drept public și acționează, din oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul, direct sau indirect, al Parlamentului. Organele administrației publice au fost create în special pentru a executa legea. De aici și denumirea de organe ale “puterii executive”. Organele administrației publice au ca misiune socială generală înfăptuirea politicii interne și externe a statului, prin executarea legii, ca act al Parlamentului, precum și a celorlalte acte date în aplicarea acesteia. Administrația de stat este în principal o activitate juridică. Statul îndeplinește în general o activitate juridică, deoarece organizarea relațiilor sociale, pentru a fi eficientă, trebuie să genereze drepturi și obligații juridice.

Capitolul V din Constituție, consacrat administrației publice, are în vedere autorități publice care desfășoară exclusiv o activitate de natură administrativă. Atât Președintele României, cât și Guvernul, ca autorități publice emit pe lângă actele de guvernare, specifice sferei executivului, și acte administrative, realizând și administrația statală, ca dimensiune a administrației publice. Administrația publică centrală de specialitate se realizează numai ca administrație statală, iar structura ei cuprinde autorități guvernamentale și autorități autonome. Cele guvernamentale, la rândul lor, se împart în două categorii, după cum raporturile de subordonare față de Guvern sunt directe sau indirecte (prin intermediul unui minister). Oricât de multă autonomie ar avea o asemenea autoritate, ea nu poate fi decât o autoritate de stat, iar actele sale fac obiectul acțiunilor în justiție.

Administrația publică poate fi de două feluri: o administrație a statului – administrație de stat, sau o administrație a unităților administrativ-teritoriale – administrație publică locală. În cazul administrației de stat, interesul realizat de cei ce înfăptuiesc administrația este un interes general al statului, ca reprezentant oficial al întregii națiuni, pe când în cazul administrației publice locale interesul este al unei colectivități locale, recunoscută ca atare de stat, adică al unei unități administrativ-teritoriale. Sub aspect organizatoric, administrația (indiferent dacă este particulară sau publică) trebuie privită nu numai ca activitate, ca acțiune prestatoare, ci și ca mod de organizare a unor structuri menite să realizeze această activitate. Prin scopul său, administrația publică este legată de puterea legislativă care, prin actele sale juridice, circumscrie și stabilește finalitatea și sensul pe care trebuie să-l aibă acțiunile prestatoare, adică administrația publică. Dar ea este legată și de puterea judecătorească, ale cărei hotărâri sunt aplicate și executate tot în sfera administrației publice. Dar, prin natura ei administrația publică este legată și de puterea executivă, dar nu se identifică cu aceasta.

Administrația publică se realizează atât de autorități ale puterii executive (guvern, ministere etc.), cât și de autorități ale administrației publice care nu fac parte din sistemul puterii executive (consilii locale, primari, consilii județene), precum și de structuri organizatorice care nu au calitatea de autorități, dar prestează servicii de interes public (asociații și fundații, barouri de avocați, birouri notariale). Administrația publică se realizează prin două categorii de activități: unele cu caracter dispozitiv (ce constau în adoptarea de acte juridice administrative) iar altele cu caracter prestator (concretizate în acte și fapte materiale). Ambele activități sunt efectuate în baza legii și în vederea executării acesteia. Structurile organizatorice constituite ca autorități, fiind dotate de către stat cu putere, desfășoară, în principal, activități cu caracter dispozitiv, în timp ce celelalte structuri organizatorice realizează mai ales activități prestatoare de interes public cu caracter general și permanent, descongestionând astfel autoritatea publică de astfel de activități. Activități de organizare a executării legii și de executare în concret a acesteia, adică activități administrative, nu desfășoară numai structurile organizatorice din sfera administrației publice, ci și cele din sfera puterii legislative și judecătorești.

Astfel, actele adoptate de Parlament ori de una din Camerele acestuia pentru numirea în funcție a unor persoane sau pentru administrarea bazei sale materiale, deși sunt adoptate de o autoritate legislativă, sunt prin natura lor juridică, acte administrative. Același caracter îl au și actele juridice emise de președinții judecătoriilor, tribunalelor, Curților de Apel și al Curții Supreme de Justiție, care au ca obiect buna administrare a justiției și a bazei materiale pe care o folosesc. În aceste situații, ei acționează ca autentici funcționari publici din administrație, actele emise de ei fiind acte administrative. Se mai poate avea în vedere faptul că în cazul multora din hotărârile judecătorești, care, potrivit legii, sunt pronunțate de instanțele de judecată, în calitatea lor exclusivă de autorități judecătorești (nu administrative), acestea se pun în executare prin acte și acțiuni administrative, de către executorii judecătorești, deci în sfera altei puteri, a puterii executive. În astfel de cazuri, toate aceste activități apar ca activități subsidiare celor care sunt specifice acestor autorități, iar autoritățile care le realizează apar nu ca subiecți ai puterii legislative sau ai celei judecătorești, ci ca autorități administrative, situate însă în sfera puterii care le constituie obiectul principal de activitate.

În alte situații, activități de organizare a executării legii și de executare a acesteia, deci activități de natură administrativă, se realizează și de către instituții particulare care desfășoară activități de interes public. Este cazul, de exemplu, al barourilor de avocați și a birourilor de notari publici, ale căror prestații nu mai sunt în sfera autorității statale și deci nu mai sunt subordonate vreuneia din puterile statului, chiar dacă ele se desfășoară în condițiile impuse de stat prin lege. Activitățile pe care le prestează avocații și notarii publici interesează într-un mare grad nu numai statul, ci și societatea civilă în ansamblul său, actele lor intrând în ordinea juridică a statului ca acte administrative, care concură fie la realizarea puterii judecătorești, fie a celei executive, după caz, încadrându-se în cerințele principiilor statului de drept. Față de aceste considerații, administrația publică ar putea fi definită ca activitatea de executare în concret a legii, cu caracter dispozitiv și prestator, care se realizează, în principal, de autoritățile publice și funcționarii acestora și în subsidiar, și de celelalte autorități ale statului, precum și de structurile organizatorice particulare care desfășoară activități de interes public.

În realizarea funcției executive a statului se desfășoară două categorii de activități: unele de guvernare, altele de administrare, acestea din urmă reunind toate serviciile publice destinate să satisfacă anumite interese generale, regionale sau comunale. Deși se precizează că statul are trei categorii de atribuții (de a legifera, de a executa și de a distribui justiția), numai legislativul și executivul au caracter politic, au rolul de a veghea la asigurarea intereselor generale, a existenței și integrității statului. Prin noțiunea de organ executiv se înțeleg două organe: autoritatea judecătorească și autoritatea administrativă, dar, în sfera executivului, aceste două autorități au competențe bine stabilite, ceea ce împiedică justiția să facă acte de administrație și pe administrator să judece conflicte între particulari. Administrația de stat nu trebuie confundată cu activitatea executivă, aceasta fiind înfăptuită de organele executive ale statului. Funcția executivă a statului nu coincide în toate cazurile cu activitatea administrației, deoarece administrația este investită uneori cu putere discreționară, când în exercițiul acestei activități nu se aplică nici o lege.

Pentru a înțelege mai bine trăsăturile specifice fiecăreia și deosebirile care le separă, credem că ele trebuie analizate dintr-un întreit punct de vedere: al puterii (funcției) în care se pot înscrie acțiunile, al formei pe care le pot îmbrăca aceste acțiuni și al organului care le realizează. Sub aceste aspecte activitățile executive țin exclusiv de puterea statului, pot fi întâlnite în sfera oricăreia dintre puterile statului, îmbracă fie forma actului juridic (normativ sau individual), fie pe cea a operațiunilor materiale-tehnice și se realizează, în exclusivitate, de organele statului, în principal de cele anume create pentru realizarea funcției executive a statului.

Spunem că activitățile executive țin exclusiv de puterea statului pentru a releva încă o trăsătură specifică acestora și anume, dimensiunea lor politică. Statul însuși fiind o instituție politică a societății, iar puterea de stat o putere politică reprezentativă a întregii societăți, este firesc ca acest caracter să fie împrumutat tuturor activităților prin care se realizează puterea statului și, în principal, activităților din sfera legislativului, și, desigur, a executivului. Activități executive se înfăptuiesc, așa cum am mai relevat mai sus, și în domeniul puterii judecătorești, acestea însă au, în principal, dacă nu în exclusivitate, un caracter tehnic, scopul lor nefiind politic, ci de asigurare a realizării acestei funcții a statului, autonomă de celelalte funcții. Cât privește forma pe care o îmbracă activitățile executive, acestea pot fi cea a unui act juridic de autoritate, de gestiune sau jurisdicțional, după caz, normativ sau individual, ori forma operațiunilor materiale-tehnice sau a unor fapte materiale – executări de lucrări și prestări de servicii. După unii autori, activitatea executivă cuprinde ca elemente constitutive inseparabile atât dispoziția cât și execuția. În această viziune, se consideră că activitatea executivă propriu-zisă ar consta în aplicarea directă a legii la cazuri concrete, forma juridică de realizare a acesteia fiind actul administrativ individual, iar activitatea de dispoziție ar consta în dreptul organului executiv de a lua măsuri pentru aplicarea în concret a legii, forma juridică de realizare fiind actul administrativ cu caracter normativ. Într-un asemenea înțeles, organele executive situate pe treapta inferioară a sistemului, care nu mai au alte organe în subordine, realizează numai o activitate executivă, prin aplicarea directă a legii la cazuri concrete, în timp ce organele situate pe o treaptă superioară au, în afară de aplicarea legii la un caz concret, și dreptul de a da dispoziții organelor subordonate. Acestea au, cu alte cuvinte, dreptul de a emite acte administrative de autoritate cu caracter normativ.

În primul caz, în care organul administrației este situat pe treapta cea mai de jos a sistemului, nici nu se poate pune problema ca aceasta să emită norme obligatorii pentru un alt organ, întrucât nu mai are în subordine un asemenea organ, după cum, în cel de-al doilea caz, realizarea activității executive de către un organ situat pe o treaptă superioară a sistemului nu înseamnă în mod necesar și conferirea competenței de a emite acte administrative de autoritate cu caracter normativ. În concepția acestor autori, executarea de lucrări și prestări de servicii, sau cum le numesc ei, activitățile direct productive și social-culturale, care fac obiectul de activitate al întreprinderilor și, respectiv, al instituțiilor, nu se includ în sfera activităților executive. În prezent, marea majoritate a autorilor nu mai împărtășesc o asemenea înțelegere a activității executive, considerând-o ca fiind o singură formă de activitate, execuția și dispoziția nefiind decât elemente ale aceleiași activități.

Activitățile executive se mai caracterizează prin faptul că se înfăptuiesc de către structuri organizatorice (organe) ale statului, ca urmare a împuternicirilor primite din partea statului. Aceste împuterniciri reprezintă, totodată, obligații, nu facultăți pentru cel căruia i-au fost conferite, tocmai pentru că numai prin înfăptuirea lor puterea statului își realizează mai bine scopul și obiectivele. Față de cele de mai sus, se poate spune ca sunt activități executive: cele realizate de autoritățile puterii executive – Președintele României, Guvern, ministere și celelalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate (subordonate Guvernului sau ministerelor), serviciile publice descentralizate ale acestora și prefecți, inclusiv de structurile organizatorice subordonate acestora, precum și unele activități care, prin natura lor țin de puterea executivă, dar se realizează de autoritățile din sfera celorlalte puteri ale statului, ori de structurile din subordinea acestora. Aceste activități îmbracă, în principal, forma actelor administrative de autoritate cu caracter normativ sau individual și, în subsidiar, cea a operațiunilor administrative-tehnice, ori faptelor materiale.

Dacă ne referim la activitățile administrative din același întreit punct de vedere, vom sesiza, sub unele aspecte, anumite particularități. Mai întâi, se cuvine să subliniem că acestea nu țin exclusiv de puterea statului, neavând neapărat o dimensiune politică. Ele pot să servească statul, dar în considerarea atributelor sale de persoană juridică civilă, nu de o persoană juridică de drept public. De aici decurge o a doua trăsătură, aceea că activități administrative întâlnim în toate cele trei puteri ale statului, fără nici o opreliște, chiar dacă, poate ca volum, cele mai multe, sunt în sfera puterii executive. Aceasta rezultă din faptul că toate organele statului, fiind persoane juridice civile, realizează și activități care presupun administrarea patrimoniului pe care îl dețin.

Din punct de vedere al formelor pe care le pot îmbrăca, activitățile administrative pot fi, ca și activitățile executive, fie acte juridice, fie operațiuni materiale-tehnice, ori fapte materiale. Dar tocmai pentru că sunt lipsite de conotații politice, activitățile administrative se înfăptuiesc, în principal, prin acte de gestiune, iar dacă se emit și acte de autoritate acestea sunt, de regulă, acte cu caracter individual. Totodată, în cadrul acestor forme, faptele materiale – executarea de lucrări și prestarea de servicii ocupă un loc mult mai important decât în cazul activităților executive (care țin de puterea politică a statului), fiind înfăptuite și de subiecți din afara puterilor statului.

Sub raportul subiectelor care realizează “activități administrative”, este de observat că mobilul politic care caracterizează activitățile executive, nefiind prezent și în cazul celor administrative, fac ca acestea din urma să se realizeze nu numai de structuri organizatorice statale, ci și de structuri organizatorice nestatale. Mai mult chiar, aceste structuri nestatale pot fi autorități publice (cum este cazul consiliilor locale, consiliilor județene, primărilor), unități de interes public (regii autonome și instituții publice), ori structuri organizatorice “particulare” (societăți comerciale, asociații, fundații).

Sintetizând cele de mai sus, am putea spune că activitățile “administrative” spre deosebire de cele “executive”, se caracterizează prin următoarele trăsături: nu sunt în mod obligatoriu legate de puterea politică a statului, putându-se întâlni și în afara acesteia; se înfăptuiesc în oricare dintre puterile statului, inclusiv în cea judecătorească, tocmai pentru că această putere este mai puțin expusă elementului politic; constau, în principal, în acte de gestiune și fapte materiale, actele juridice având, de regulă, caracter individual; se înfăptuiesc nu numai de organe ale statului, ci și de structuri organizatorice nestatale, autorități ale administrației publice locale, instituții publice, regii autonome, societăți comerciale, asociații și fundații, ori de servicii particulare, dar de interes public (avocați, notari publici etc.). Față de cele de mai sus, putem considera că sunt activități administrative nu executive, cele ce se înfăptuiesc de consiliile locale, primari și consiliile județene și structuri din subordinea sau de sub autoritatea acestora, de instituțiile publice și regiile autonome, precum și de unitățile particulare – societăți comerciale, asociații, fundații, birouri notariale sau de avocatură etc.). Prin urmare, așa cum pe plan organizatoric nu orice autoritate publică are și calitatea de organ, tot așa, pe planul activităților realizate de acesta, nu toate activitățile administrative sunt și activități executive. Mai mult chiar, unele dintre activitățile administrative se înfăptuiesc de structuri organizatorice care nu au nici calitatea de organ și nici pe cea de autoritate publică.

Secțiunea a II-a. Conceptul de funcție publică

Funcția publică și funcționarul public sunt instituții juridice ale dreptului public care s-au conturat ca atare într-o continuă dispută între doctrină, jurisprudență și reglementare. Rolul principal al acestei dispute l-a constituit doctrina care a analizat sub toate aspectele și sub toate valențele lor aceste instituții juridice, cel mai adesea criticând modul în care ele au fost reflectate în norme juridice și argumentând, adeseori, rigorile normative cărora și aceste concepte ar trebui să le răspundă.

În doctrina juridică, în disputa cu modalitățile de consacrare pe plan legislativ a funcției publice și funcționarului public, s-au consacrat două concepții fundamentale cu privire la natura juridică a funcției publice. Una dintre aceste concepții consideră că funcția publică este de natură contractuală, având la bază contractul de mandat sau “contractul administrativ” după cum susține doctrina franceză. Într-o altă concepție, cea a fundamentului legal al funcției publice, susținută de cei mai mulți dintre specialiștii francezi în domeniu, se pune la originea funcției publice legea, ca act de autoritate a statului; ca atare, deținătorul funcției publice exercită autoritatea statală, nu drepturi și obligații care îi revin dintr-un contract. Această ultimă concepție a fost agreată și de doctrina românească din acea perioadă.

Doctrina românească de drept administrativ și-a fundamentat concepția pe ideea dublului raport juridic al funcției publice. În acest sens, unii autori consideră că “funcționarul de stat apare ca subiect a două feluri de raporturi juridice. În primul rând, el apare ca subiect a două feluri de raporturi juridice. În primul rând, el apare ca subiect al unui raport de serviciu ce se naște prin actul de numire sau alegere în funcție și, în baza acestui raport, funcționarul își exercită atribuțiile legate de funcția respectivă acționând în numele statului. Dar funcționarul de stat mai apare și ca subiect al raportului juridic de muncă în care intră cu instituția care-l angajează, raport care formează obiectul dreptului muncitoresc.”

Alți autori consideră că cele două categorii de raporturi juridice, cel de drept administrativ și cel de dreptul muncii formează o unitate dialectică indestructibilă, întrucât funcționarul care își exercită în concret atribuțiile sale de serviciu nu încetează în acest timp a mai fi subiect al raporturilor juridice de muncă, după cum funcționarul (autoritatea) care își exercită atribuțiile de autoritate disciplinară (în cadrul raporturilor juridice de muncă) față de cei din subordine, continuă să fie un subiect supraordonat al raportului de drept administrativ. Această unitate dialectică indestructibilă este numită de autorul citat prin sintagma de “situație juridică”.

O ultimă categorie de autori a adus în doctrină ideea de “privatizare a funcției publice”, apreciind că pentru exercitarea unor funcții publice este de preferat un regim de drept privat, pe baza unui contract de muncă negociabil, relevându-se și valențele pozitive ale unui asemenea regim.

Art. 2 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, definește conceptul de funcție publică: “Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, adimistrația publică locală și autoritățile administrative autonome”.

Dacă aceasta este definiția legală, până la adoptarea legii organice în cauză, în literatura de specialitate au fost emise câteva astfel de definiții. Astfel, într-o primă opinie, funcția publică este un complex de atribuții specifice, prestabilite legal, cu care sunt dotate serviciile publice, atribuții exercitate în mod continuu de către persoane fizice legal învestite, în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societății. Într-o altă opinie, funcția publică reprezintă un ansamblu de atribuții stabilite prin lege sau prin actele juridice, emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le îndeplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației publice și care are abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuții ale administrației publice.

Funcțiile publice sunt prevăzute în anexa la Legea nr. 188/1999, republicată, anexă ce poate fi completată prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Astfel, noua reglementare a statutului funcționarilor publici îi împarte pe aceștia în două categorii (funcții publice generale și funcții publice specifice):

A. Funcții publice generale:

1) Secretar general al Guvernului și Secretar general adjunct al Guvernului;

2) consilier de stat;

3) secretar general și secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

4) prefect

5) subprefect;

6) inspector guvernamental.

7) secretar general al prefecturii, secretar general al județului și al municipiului București;

8) director general din cadrul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

9) director general adjunct, director și director adjunct din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

10) secretar al municipiului, al sectorului București, al orașului și comunei;

11) director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale;

12) șef serviciu;

13) șef birou;

14) expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor;

15) referent de specialitate;

16) referent.

B. Funcții publice specifice:

1) arhitect-șef;

2) inspector de concurență;

3) inspector vamal;

4) inspector de muncă;

5) controlor delegat;

6) comisar.

Principiile care stau la baza exercitării funcției publice sunt prevăzute în art. 3 din Legea 188/1999, republicată: legalitate, imparțialitate și obiectivitate; transparență; eficiență și eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu pevederile legale; orientare către cetățean; stabilitate în exercitarea funcției publice; subordonare ierarhică.

În ceea ce privește trăsăturile caracteristice ale funcției publice, în literatura de specialitate au existat câteva încercări de enumerare și analiză a acestora, dintre care o prezentăm în continuare pe cea mai completă:

a) orice funcție publică reprezintă un ansamblu de activități omogene, prin care se realizeaza un interes general al statului sau al unei colectivități recunoscută de stat;

b) deși omogene, prin natura activităților pe care le constituie conținutul, funcțiile publice au un grad mare de diversitate, chiar dacă este orba de funcții care realizează aceeași putere a statului (astfel, există funcții politice, funții de conducere și funcții de execuție);

c) caracterul legal al funcției publice, în sensul că atribuțiile (competențele) ce-i constituie conținutul, adică ansamblul obligațiilor și drepturilor specifice sunt stabilite numai prin lege sau în baza și în condițiile prevăzute de lege;

d) continuitatea funcției publice, ca și a serviciului public pe care îl realizează; acest caracter este determinat de interesul general care trebuie realizat fără intermitențe;

e) funcția publică nu poate fi încredințată decât unei persoane fizice, care trebuie să îndeplinească anumite condiții, care privesc capacitatea sa fizică și psihică, dar și alte cerințe speciale (profesionale, de vârstă, experiență etc.);

f) exercitarea funcției publice pune și problema asigurării mijloacelor materiale și financiare cu care trebuie să fie dotat titularul ei, precum și plata acestuia pentru efortul și activitățile pe care le prestează.

Sunt numeroase cazurile în care funcționarii publici exercită unele atribuții care au caracter de sarcini primite de la organele ierarhice superioare, sau de la funcționarii ierarhic superiori, dar numai în temeiul legii. Aceste sarcini de serviciu se constituie, de regulă, în efectuarea unor operațiuni administrative sau materiale și mai rar emiterea de acte juridice.

Secțiunea a III-a. Conceptul de funcționar public

Pentru ca serviciile publice să-și realizeze sarcinile pentru care au fost organizate este necesar ca funcțiile publice – ca grupări de atribuții, competențe și responsabilități – să fie ocupate de persoane fizice cu o pregătire de specialitate, care să realizeze, în practică, sarcinile serviciilor publice cum sunt ele grupate în funcții publice și cum au fost dotate ia înființarea lor. Persoanele fizice care ocupă, în condițiile legii, funcțiile publice din cadrul serviciilor publice se numesc funcționari publici.

Funcționarul public este acea persoană fizică care, prin respectarea condițiilor cerute de lege, a fost investită prin numire sau alegere, într-o funcție publică pentru a desfășura, contra unui salariu, o activitate continuă. De la această regulă fac excepție persoanele fizice care alcătuiesc organele reprezentative ale statului (cele două Camere ale Parlamentului), ale județului (consiliile județene) și ale comunelor (consiliile locale), care nu au calitatea de funcționari publici pentru că, în primul rând, ei sunt reprezentanții țării, județului sau comunei și în al doilea rând, prin activitatea limitată în timp, nepermanentă (de regula 4 ani) pe care o desfășoară, prin modul de lucru (numai în sesiuni), dar și prin alte caracteristici, ei se deosebesc de funcționarii publici.

Față de definiție și de excepția de la ea, sunt funcționari publici persoanele fizice care au numai cetățenia română și domiciliul în țară și care dețin, în condițiile legii, o funcție publică într-un serviciu public al statului, județului sau comunei.

Noțiunea de funcționar public a fost definită, pentru prima dată în legislația românească, în Legea pentru Statutul funcționarilor publici din 19 iunie 1923 unul dintre primele statute ale funcționarilor publici din Europa – care prevedea: “Sunt funcționari publici cetățenii români fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil și ecleziastic) la stat, județ, comună sau la instituțiile al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau consiliilor județene și comunale” (art. 1).

Unii autori dând o altă definiție noțiunii de funcționar public, au arătat că “funcționarii publici sunt acei cetățeni care, fiind numiți de autoritatea competentă și învestiți legal cu atributele funcțiilor lor, prestează în mod permanent a anumită activitate, ce nu este exclusiv manuală, în scop de a face să funcționeze un serviciu public, în schimbul unui salariu plătit periodic”.

În același sens, o altă categorie de autori a susținut că “funcționarul public este persoana care, în schimbul unei remunerații, îndeplinește sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea administrativă a statului, județelor sau comunelor”.

În sfârșit, autorii contemporani au definit noțiunea de funcționar de stat ca fiind: “persoana fizică care este învestită în mod legal, prin actul de voință unilaterală a unui organ de stat, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcții de stat, în vederea realizării competenței organului din structura căreia face parte funcția respectivă”. Fiecare din aceste definiții are meritele și neajunsurile ei. Dar, pornind de la constanta că persoana fizică ce ocupă, în condițiile legii, o funcție publică, este funcționar public și de la prevederile constituționale se pot desprinde caracteristici definitorii:

– toate serviciile publice sunt dotate, încă de la înființare cu grupări de sarcini, competențe și responsabilități stabilite potrivit legii pentru realizarea scopului pentru care au fost create;

– persoanele care ocupă funcțiile publice trebuie să fie cetățeni români și sa aibă domiciliul în țară. Alte legi mai cer și alte condiții, cum ar fi cele cu privire la vârsta, situații etc.;

– pentru a putea fi numit funcționar public este necesar ca persoana respectivă să aibă vârsta de cel puțin 18 ani împliniți, dacă legea specială nu cere o altă vârstă;

– unele acte normative cer ca persoana fizică ce urmează să devină funcționar public să posede anumite studii: superioare, liceale sau generale, iar altele cer o anumită pregătire de specialitate cum ar fi: de jurist, economist, medic, inginer etc.;

– învestirea într-o funcție publică se face pe bază de concurs ori ca urmare a alegerii;

– persoana fizică ce ocupă o funcție publică trebuie să desfășoare o activitate continuă și permanentă, cu respectarea programului de lucru al serviciului respectiv

– pentru activitatea depusă, funcționarul public are dreptul la un salariu, stabilit potrivit legii, pentru a se întreține pe el și familia lui;

– pe durata ocupării funcției publice, persoana fizică are anumite drepturi și obligații,

– cu excepția funcționarilor publici care, potrivit legii, sunt inamovibili, toți se bucura de stabilitate.

Funcția publică este creată pentru realizarea unui interes general, iar acest interes se realizează numai prin exercitarea funcției, care se face numai de către funcționarul public, după cum și funcționarul public dobândește o asemenea calitate numai după ce a fost numit (sau ales) în funcția publică. Este adevărat că funcția publică există independent de titularul ei, fiind prestabilită prin lege sau în condițiile legii, dar această situație este efemeră, numai până la ocuparea ei. Nu ar avea nici o rațiune și nici o utilitate practică doar crearea de funcții publice fără ca acestea să fie și exercitate.

Ca atare, într-o definiție de maximă generalitate, se poate spune că sunt funcționari publici toți aceia care ocupă o funcție publică. Deși corectă, o asemenea definiție este însă generală și nu relevă, totuși, trăsăturile specifice funcționarului public, în strânsa lor corelare cu cele ale funcției publice.

În Constituția României din 1991, revizuită în 2003, sunt cuprinse unele dispoziții care constituie un cadru principial de reglementare a instituției funcționarului public. Între acestea prevederi menționăm următoarele:

funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoane care au cetățenia română și domiciliul în țară, statul român garantând egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea funcțiilor și demnităților publice (art. 16 alin. 3);

interdicția de a face parte din partide politice a unor anumite categorii de funcționari publici cum sunt judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii, precum și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică (art. 40 alin. 3);

reglementarea Statutului funcționarilor publici se face numai prin lege organică (art. 73 alin. 3 lit. j).

Faptul că legiuitorul constituant a prevăzut apartenența la legea organică a reglementării statutului juridic al funcționarului public relevă și semnificația deosebită pe care o are această instituție în sistemul constituțional și legal actual. În dezvoltarea principiilor constituționale, a fost adoptată Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici se regăsesc trimiteri la hotărâri de Guvern care o vor pune în aplicare, dezvoltând dimensiunile regimului juridic al funcționarului public.

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în forma sa republicată, nu conține o definiție a funcționarului public, ci prevede în art. 2 alin. 2 numai că funcționar public este persoana numită într-o funcție publică. În continuare, art. 2 alin. 5 prevede că “ totalitatea funcționarilor publici din cadrul autorităților administrative autonome și din cadrul autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală constituie corpul funcționarilor publici.”.

În forma sa republicată, Statutul funcționarilor publici (art. 7-9) prevede trei criterii de tipologie a funcționarilor publici: specificul funcției publice ocupate, nivelul minim al studiilor cerute pentru ocuparea funcției publice și nivelul atribuțiilor titularului funcției publice.

= specificul funcției publice ocupate (art. 7 alin. 2 și 3):

funcții publice generale (ansamblul atribuțiilor și reponsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor publice, în vederea realizării competențelor lor generale);

funcții publice specifice (ansamblul atribuțiilor și reponsabilităților cu caracter specific unor autorități și instituții publice, în vederea realizării competențelor lor specifice);

= nivelul minim al studiilor cerute pentru ocuparea funcției publice (art.9);

funcționar public clasa I (studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă);

funcționar public clasa a II-a (studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă);

funcționar public clasa a III-a (studii medii liceale, absolvite cu diplomă);

= nivelul atribuțiilor titularului funcției publice (art. 10):

înalți funcționari publici;

funcționari publici cu funcții de conducere;

funcționari publici cu funcții de execuție.

În prezent, actuala formă republicată a Legii nr. 188/1999 pe lângă această clasificare a funcționarilor publici, a creat în cadrul categoriei funcționarilor publici, subcategoria înalților funcționari publici (art. 16-20), modificare adusă prin Lege anr. 161/2003.

Pentru participarea la concurs, în vederea ocupării funcției publice, ca debutant, candidații trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 54 din Legea nr. 188/1999, republicată:

cetățenia română și domiciliul în România;

cunoaște limba română (scris și vorbit);

vârsta de minimum 18 ani împliniți;

capacitate deplină de exercițiu;

o stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează;

îndeplinește condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică pentru care candidează;

îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice

nu a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;

nu a fost destituită dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;

nu a desfășurat activitate de poliție politică.

În Legea nr. 188/1999, republicată, se arată că funcționarii care revin în corpul funcționarilor publici după părăsirea acestuia pentru motive care nu le sunt imputabile vor fi încadrate în gradul, treapta și clasa dobândite anterior, la care se pot adăuga, prin examen organizat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, gradele, clasele și treptele corespunzătoare timpului lucrat în alte sectoare.

Calitatea de funcționar public nu poate fi deținută decât de către o persoană fizică. Ca atare, subiectul detreminat al raportului de serviciu public nu poate fi un subiect colectiv, adică o persoană juridică, deoarece drepturile și obligațiile care îi constituie conținutul, inclusiv garanțiile juridice ale exercitării lor, adică sancțiunile, privesc o singură persoană, pe titularul lor și nu mai multe persoane, adică pe toate cele care alcătuiesc persoana juridică.

O altă trăsătură a funcționarului public privește învestirea sa în funcția publică în condițiile stabilite prin lege. Investirea în funcție se face pe baza unor reguli procedurale anume prevăzute, care se deosebesc după cum este vorba de un funcționar public ales sau de unul numit, de un funcționar public de conducere sau de unul de execuție.

Funcționarii publici au anumite drepturi și obligații expres prevăzute prin Legea nr. 188/1999 și prin alte acte normative, care constituie conținutul raportului juridic de serviciu. Numai exercitarea acestor drepturi și obligații asigură realizarea interesului public în considerarea căruia a fost creată funcția publică respectivă. Ele sunt specifice fiecărei funcții publice și privesc, în mod egal, pe toți cei care ocupă aceleași funcții publice.

Funcționarii publici sunt plătiți pentru activitatea prestată în exercitarea funcției în care sunt învestiți, plata făcându-se sub forma unui alariu, fie a unei indemnizații. În literatura de specialitate se afirmă că plata făcută funcționarului public nu este o trăsătură specifică raportului de serviciu public, întrucât este de ordin principial că oricine prestează o muncă pentru altul este plătit. Dacă remarca este, în general, corectă, trebuie totuși reținut că, spre deosbire de raporturile juridice de drept privat, în speță de dreptul muncii, unde există și posibilitatea negocierii salariului, în raportul juridic de serviciu, care este un raport de drept public, salariul și, după caz, indemnizația funcționarului public sunt stabilite exclusiv prin lege și nu pot constitui obiect de negociere. Ele reprezintă un element esențial al acestui raport juridic, prestabilit de lege, de care funcționarul public ia cunoștință mai înainte de a fi învestit în funcție, având astfel posibilitatea de a-l accepta sau nu, așa cum a fost stabilit imperativ de legiuitor.

CAPITOLUL II

DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNCȚIONARILOR PUBLICI

După cum serviciul public în care sunt încadrați funcționarii publici are dreptul să ceară acestora prezența la timp la serviciu, conform programului acestuia, să ceară lucrări de calitate, păstrarea secretului lucrărilor pe care le efectuează și un comportament corect față de cei care apelează la serviciul public respectiv, tot așa și funcționarii publici au față de serviciul public, anumite drepturi. Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici pot fi delimitate în două mari categorii și anume:

a) drepturi și îndatoriri cu caracter general, pe care le au toți funcționarii publici;

b) drepturi și îndatoriri speciale (specifice), pe care le au numai anumite categorii de funcționari publici.

Secțiunea I. Drepturile funcționarilor publici

a) Drepturi cu caracter general

– dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat. Exercitarea acestui drept trebuie să influențeze comportarea funcționarului în raporturile lui cu publicul și nici în modul de rezolvare a lucrărilor ce-i revin din atribuțiile funcției publice pe care le deține. Dreptul la opinie este primul menționat în secțiunea I, capitolul V al Legii nr. 188/1999, coroborat cu acela al interdicției oricărei discriminări pe orice criterii. El nu este însă, ca în sistemul european, condiționat în exercițiul său de respectarea obligației de loialitate față de instituția căreia îi aparține și de obligația de rezervă și discreție, de care face vorbire expresă art. 17 din Statutul European. În art. 41 din legea română în materie, regăsim obligația funcționarului public de a se abține de la orice faptă care ar aduce prejudicii autorității sau instituției. Constatăm că legea română consacră obligația de abținere raportată exclusiv la situația în care s-ar produce anumite prejudicii autorității rezultând, din interpretarea “per a contrario” a textului, că dacă nu se creează astfel de prejudicii, datoria de abținere nu mai subzistă, ceea ce nu poate fi acceptat. Se pune, de asemenea, problema la ce fel de prejudicii face referire texul, numai la acelea de ordin material sau și la acelea de ordin moral. Modul insuficient de clar al reglementării limitelor dreptului la opinie al funcționarilor publici a determinat în practică situații de interpretare denaturată, de îndepărtare de la esența regimului funcției publice.

– dreptul la asociere sindicală este garantat funcționarilor publici în condițiile legii. Cu unele excepții, cum sunt funcționarii publici din Ministerul Apărării Naționale și al Ministerului de Interne, care nu se pot organiza în sindicate, restul funcționarilor publici pot face parte din organizații profesionale și din sindicate pentru apărarea drepturilor și promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale acestora.

– dreptul la grevă. Funcționarii publici își pot exercita acest drept numai în condițiile legii. În ceea ce privește dreptul la grevă, el are un regim mai special. În Europa, înaintea celui de-al doilea război mondial, principiul consacrat era cel al interzicerii grevei în serviciile publice, lucru care nu a intimidat și nu a împiedicat marile greve în Franța anilor treizeci. Deși textul art. 30 alin. 1 nu prevede decât că exercitarea dreptului la grevă se face în condițiile legii, el trebuie coroborat cu art. 40 alin. 2 din Constituția României care face vorbire despre limite ale exercitării dreptului necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate. Exercitarea grevei funcționarilor publici trebuie realizată astfel încât să respecte principiul fundamental al continuității serviciului public (principiu recunoscut în toate statele lumii). Lipsa unei prevederi în acest sens a determinat o exercitare a acestui drept care poate fi considerată ca abuzivă și care se impune să fie eliminată în viitorul statut, prin consacrarea expresă a unor limite de exercitare a dreptului de grevă. În proiectul care a fost deja elaborat se regăsește menționată o asemenea prevedere.

– dreptul la salarii. Pentru activitatea depusă funcționarii publici au dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri și indemnizații. Salariul constituie un drept câștigat și ca urmare, el nu poate fi micșorat decât în condițiile legii, ca o sancțiune disciplinară. La stabilirea sistemului de salarizare se vor avea în vedere: restrângerea costurilor administrației publice, crearea unei ierarhii salariale bazate pe evaluarea postului, motivarea și recompensarea corespunzătoare.

– dreptul la stabilitate. Acesta garantează dreptul de a nu pedepsiți, transferați sau înlocuiți decât în condițiile legii.

– dreptul la promovare în funcții, grade și trepte profesionale. Promovarea în funcție se face pe bază de concurs. Dreptul la carieră al funcționarilor publici face obiect de reglementare al unui întreg capitol, este vorba de capitolul VII intitulat “Evaluarea activității și cariera funcționarilor publici, de unde și semnificația deosebită pe care o acordă legiuitorul român acestui drept funcționarului public. Legislația românească în materia funcționarilor publici este astfel aliniată sistemului de carieră al funcționarului public, care se regăsește inclusiv la funcționarul public din comunitatea europeană. Noțiunea de drept la carieră evocă garantarea prin lege a vocației funcționarilor publici la avansare și promovări.

– dreptul la concedii de odihnă, concedii medicale și la alte concedii. Concediul anual de odihnă se acordă cu luarea în considerare a intereselor bunei funcționări a serviciului public și cu cele ale funcționarilor pentru că un serviciu public trebuie să funcționeze continuu. În perioada concediilor de boală, de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu au pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în cauză.

– dreptul la pensie. Pensia poate fi: pentru împlinirea vârstei prevăzute de lege, pentru incapacitate de muncă și pentru urmași.

– dreptul la asistență medicală, proteze și medicamente.

– alte drepturi de asigurări sociale de stat potrivit legii.

b) Drepturi speciale (specifice)

– funcționarii publici care sunt obligați să poarte uniformă, au dreptul să primească uniforma gratuit;

– funcționarii publici cu funcții de execuție care prestează în interesul serviciului, ore suplimentare, au dreptul la o salarizare suplimentară, dacă timpul lucrat peste durata normală de lucru nu a putut fi compensat cu timp liber corespunzător;

– funcționarii publici care lucrează în schimburi sau ture au dreptul la timpul liber corespunzător;

– funcționarii publici inamovibili au dreptul de a nu fi mutați, chiar prin avansare, fără acordul lor;

– dreptul la cumul de funcții, cu obligația efectuării lucrărilor ce le revin, din atribuțiile pe care le au în cadrul serviciului public unde sunt încadrați, cu funcția de bază;

– potrivit legii, se pot acorda și alte drepturi speciale (specifice) funcționarilor publici.

Secțiunea a II-a. Îndatoririle funcționarilor publici

Îndatoririle care revin funcționarilor publici, ca și drepurile, sunt unele dintre ele, specifice lor, altele sunt comune cu ale celorlalți salariați, dar prezintă unele particularități, iar altele le întâlnim în mod identic și la ceilalți salariați, care își desfășoară activitatea pe baza contractului individual de muncă. Atribuțiile funcționarilor publici sunt cuprinse în legile speciale și regulamentele de organizare și funcționare care privesc unele categorii de funcționari publici și, bineînțeles, în statutele proprii, acolo unde acestea există.

Statutul funcționarilor publici, în forma sa republicată, reglementează aceste îndatoriri, încercând să constituie un cadru general în materie, dar, așa cum am mai menționat, el are în vedere numai categoriile de funcționari publici cuprinse în anexa Statutului.

a) Îndatoririle cu caracter general sunt următoarele:

– să îndeplinească îndatoririle de serviciu cu profesionalism, loialitate și conștiincios (art. 43 din Legea nr. 188/1999);

– să se abțină să-și exprime convingerile lui politice (art. 44 alin.3);

– să se conformeze dispozițiilor primite de la superiorii ierarhici (art. 45 alin. 2);

– să păstreze secretul de stat și secretul de serviciu, să păstreze confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care ia cunoștință în exercitarea funcției publice (art. 46);

– să nu accepte, direct sau indirect, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje și să declare averea pe care o are (art. 47);

– să rezolve lucrările repartizate lui de către conducătorul compartimentului în care funcționează (art. 48 alin. 1);

– să-și urmeze diferite forme de perfecționare profesională (art. 50);

– să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii (art. 49).

Funcționarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate; sunt obligați să se conformeze dispozițiilor date de funcționarii cu funcții publice de conducere cărora le sunt subordonați direct, cu excepția cazurilor în care se apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale. În asemenea cazuri, funcționarul public are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii sarcinii primite. Dacă funcționarul public care a dat dispoziția stăruie în executarea acesteia, va trebui să o formuleze în scris. În această situație, dispoziția va fi executată de cel care a primit-o. La numirea, precum și la eliberarea din funcție, funcționarii publici sunt obligați să prezinte, în condițiile legii, conducătorului autorității sau instituției publice declarația de avere.

Funcționarii publici de execuție sunt obligați să nu primească cereri a căror rezolvare nu intră în competența lor ori să intervină pentru soluționarea acestor cereri. Funcționarii publici care urmează o formă de specializare sau de perfecționare cu o durată mai mare de 3 luni și primesc pe această perioadă drepturile salariale sunt obligați să se angajeze în scris că vor lucra 1-5 ani în cadrul autorității sau instituției publice respective. În cazul nerespectării acestui angajament, aceștia vor suporta cheltuielile autorității sau instituției publice, proporțional cu timpul rămas până la împlinirea termenului.

Prin întregul lor comportament, funcționarii publici trebuie să se arate demni de considerație și încrederea pe care o impune poziția lor oficială și să se abțină de la orice acte de natură să compromită prestigiul funcției pe care o dețin. La încetarea raporturilor de serviciu, funcționarii sunt obligați să predea lucrările pe care le au în primire în cadrul atribuțiilor de serviciu.

b) Îndatoririle speciale (specifice) ale funcționarilor publici sunt determinate de natura serviciului public, Astfel, unele vor fi obligațiile speciale ale funcționarilor publici din sistemul Direcției Generale a Vămilor și altele vor fi cele ale funcționarilor publici din cadrul instituțiilor publice de învățământ, cultură, artă ori sănătate.

Secțiunea a III-a. Cariera funcționarilor publici

Fiecare dintre cele trei categorii ale funcției publice se împarte în două grade. Gradul este o etapă din cariera funcționarului public. Fiecare grad se împarte în trei clase de funcționari publici definitivi. Structura ierarhică a claselor este următoarea: clasa a III-a, clasa a II-a și clasa I-a, ca nivel maxim. Fiecare clasă se împarte în trei trepte. Structura ierarhică a treptelor este următoarea: treapta a 3-a, treapta a 2-a și treapta I – ca nivel maxim.

Fiecare treaptă corespunde unui nivel al salariului de bază din grila de salarizare. Funcționarul public își păstrează gradul, clasa și treapta avute și atunci când nu mai deține funcția publică din motive neimputabile acestuia. În acest caz Agenția Națională a Funcționarilor Publici îi va asigura funcționarului public încadrarea în altă funcție publică, în limita posturilor disponibile și potrivit pregătirii lui profesionale.

Funcționarii publici care nu pot fi încadrați în altă funcție publică în condițiile precizate mai sus beneficiază de măsuri de protecție socială conform legii. Categoriile, gradele, clasele și treptele carierei unui funcționar public sunt următoarele:

Funcțiile publice se pot clasifica astfel:

a. după natura competențelor:

– managerială (de conducere);

– de execuție.

b. după cerințele privind nivelul studiilor absolvite;

– funcții publice de categoria A;

– funcții publice de categoria B;

– funcții publice de categoria C;

Funcționarii publici se identifică prin categoria, gradul, clasa și treapta corespunzătoare. Prin actul de înființare a unei autorități sau instituții publice se va stabili numărul maxim de posturi aferente funcțiilor publice.

În cariera profesională, funcționarul public beneficiază, în urma rezultatelor obținute la evaluarea performanțelor profesionale individuale, de dreptul de a avansa în treapta, clasa sau grad ori în categorie în urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior celei avute. Avansarea în treapta următoare se face în cadrul aceluiași grad și al aceleiași clase anual și produce efecte pentru toți funcționarii publici care au obținut rezultate bune la evaluarea anuală a performanțelor profesionale individuale. Pot beneficia de avansarea în grad numai funcționarii publici înscriși în tabelul de avansări în grad, care se întocmește și se completează anual în fiecare autoritate sau instituiție publică. Avansările în grad se fac în ordinea înscrierii pe tabelul de avansări, în cadrul numărului de posturi vacante, fără a se depăși numărul maxim de titulari pentru fiecare grad stabilit în condițiile Legii nr. 188/1999.

În doctrina occidentală, noțiunea de carieră a funcționarului public este definită ca reprezentând, în timp, situația profesională a unui funcționar public, de la recrutare până în momentul în care încetează activitatea profesională a acestuia. Legat de această problemă, se poate afirma că actualul Statut, coroborat cu actele normative subsecvente adoptate de Guvernul României, creează un cadrul legal coerent, care reglementează cariera funcționarului public din momentul intrării în corpul funcționarilor publici și până în momentul părăsirii unui asemenea corp, în formele îngăduite de lege.

Astfel, pentru prima dată în sistemul românesc, regimul funcționarului public debutant își află reglementarea într-un act normativ de sine stătător. Se impune precizat faptul că adoptarea acestei reglementări a reprezentat una din recomandările Uniunii Europene. Printre elementele cele mai valoroase aduse de actul normativ sus-menționat, reținem următoarele:

– definire, precizarea scopului și organizarea perioadei de stagiu;

– consacrarea îndrumătorului sub coordonarea căruia își va desfășura activitatea funcționarul public debutant. El reprezintă similarul maestrului care se regăsește la alte categorii profesionale (avocați, notari) și care are misiunea să supravegheze și să coordoneze pe funcționarul public debutant iar la finalul perioadei de stagiu să propună, printr-un referat, soluția care se va adopta cu privire la debutantul pe care l-a îndrumat. În conformitate cu prevederile art. 61 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată, la terminarea perioadei de stagiu, funcționarul public debutant fie este numit funcționar public definitiv clasa III gradul III, fie este obligat să repete, o singură dată, perioada de stagiu.

Ca un element definitoriu al regimului funcționarului public debutant, regăsim dreptul lui special de a-și perfecționa pregătirea profesională, prin alocarea unui sfert din programul zilnic studiului individual precum și prin participarea la anumite cursuri de perfecționare.

Un alt element definitoriu al carierei funcționarului public îl reprezintă dreptul acestuia de a evolua în carieră, ceea ce presupune un sistem de evaluare a funcționarilor publici, în urma căruia, în funcție de rezultatele evaluării, se poate ajunge la una din următoarele situații:

– funcționarul public avansează în grad, în situația în care a obținut la evaluarea anuală a performanțelor profesionale, timp de 2 ani constitutivi, cel puțin calificativul “bun și are o vechime de minimum 2 ani în gradul din care este avansat (art. 65 alin. 2 din Legea nr. 188/1999). În situația în care calificativul acordat este excepțional, avansarea în grad se realizează și dacă funcționarul public are o vechime de minimum un an în gradul din care este avansat;

– funcționarul public avansează în clasă, în situația în care este înscris pe tabelul de avansări, ceea ce impune ca el să fi obținut la evaluarea anuală a performanțelor profesionale, în ultimii 2 ani consecutivi premergători înscrierii, calificativul “foarte bine” (art. 70 alin.1, 2, 3 din Legea nr. 188/1999).

– funcționarul public este trecut pe o funcție inferioară sau este eliberat din funcție, în situația în care în ultimii 2 ani consecutivi a fost notat cu calificativul nesatisfăcător (art.62).

Prin Hotărârea de Guvern nr. 1084/ 2001 a fost aprobată metodologia de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici, precum și de contestare a calificativelor acordate care, în scopul formării unui corp profesionist de funcționari publici creează cadrul general pentru:

– aprecierea obiectivă a performanțelor individuale ale funcționarilor publici și realizarea unei corelări obiective între cerințele funcției publice și activitatea funcționarului public;

– asigurarea unui sistem motivațional, prin recompensarea funcționarilor cu rezultate deosebite, care să determine și creșterea performanțelor profesionale individuale.

Nu în ultimul rând, în urma evaluării vor fi identificate și necesitățile de instruire ale funcționarilor publici, de natură să contribuie la îmbunătățirea performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici.

Legea, ca și hotărârea de Guvern sus-menționată, fac vorbire despre criterii de performanță profesională pentru funcționarii publici care se stabilesc anual de Agenția Națională a Funcționarilor publici și se aprobă prin ordin al ministrului administrației publice. Pentru prima dată în sistemul românesc al funcției publice au fost stabilite astfel de criterii de performanță pentru anul 2002, aprobate prin Ordinul ministrului administrației publice nr. 8/2002. După cum se poate constata, au fost create deja bazele pentru ca și în România să se poată vorbi despre o veritabilă profesionalizare a funcției publice, inerentă unei administrații moderne, europene.

Secțiunea a III-a. Responsabilitatea funcționarilor publici

În cazul funcționarului public, nu este posibil să vorbim despre răspundere fără să implicăm relația ei cu responsabilitatea, noțiuni care nu trebuie confundate și a căror deosebire este precizată în majoritatea lucrărilor de specialitate.

Responsabilitatea precede răspunderea și o poate elimina dacă subiectul de drept este consecvent în atitudinea sa de a respecta valorile instituite de cetate, de a se supune lor, de a le transforma în propriile valori. Fiecare subiect de drept trebuie să manifeste responsabilitate, însă, la funcționarul public acest lucru presupune aspecte deosebite. Funcționarul public trebuie să fie fundamental responsabil în îndeplinirea atribuțiilor sale. El trebuie să urmărească să facă să primeze în comportamentul lui responsabilitatea. În mod normal, pentru el nu există o valoare mai importantă decât îndeplinirea, cu o convingere reieșită din înțelegerea rațională a fenomenelor, a sarcinilor sale profesionale.

Funcționarul public trebuie să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu nu doar pentru că acestea îi sunt impuse de lege sau de șeful ierarhic. Ele reprezintă rostul său profesional. De aceea, trebuie să urmărească în permanență să fie cât mai eficient și competitiv în activitatea pe care o are de îndeplinit.

Fără a contrazice specialiștii (juriștii) care vorbesc despre responsabilitate și răspundere ca fiind și socială și juridică, din rațiuni didactice vom considera că responsabilitatea este o trăsătură deontologică a funcționarului public, iar răspunderea ține de statutul juridic al acestuia. Responsabilitatea ține însă și de profesionalismul funcționarului public, fiind implicită acestuia. Un bun funcționar public are un grad înalt de responsabilitate. Este conștient de consecințele actelor și activității lui administrative în plan civic și moral, are deprinderea de a sluji legea, nu de a o încălca sau ocoli. Ținând se statutul deontologic al funcționarului public, responsabilitatea este morală, civică, politică și istorică. Declarațiile publice ale demnitarilor nu atrag răspunderea juridică, dar nu sunt sau nu ar trebui să fie lipsite de responsabilitate.

Responsabilitatea sistemului social-politic și a demnitarilor este controlată direct de către cetățeni prin alegeri, în vreme de răspunderea funcționarului public este controlată indirect, de către societatea civilă, prin conducerile serviciilor publice și prin justiție. Forma populară de control și de restabilire a responsabilității este revolta sau revoluția.

Expresia juridică a răspunderii este decizia de numire/învestire, respectiv contractul de muncă, pe când expresia deontologică a responsabilității este jurământul. Responsabilitatea este morală și are constrângeri intime (subiective) sau de ordin social, iar răspunderea este de serviciu și are constrângeri exterioare, de ordin juridic. Transpunând relația dintre responsabilitate și răspundere în termenii raportului morală-drept, se poate spune că responsabilitatea “corespunde ordinii interne, domnește în conștiință”, pe când răspunderea “corespunde ordinii externe și guvernează viața socială”, prima este etica subiectivă, a doua reprezintă etica obiectivă.

Dacă răspunderea funcționarului public se raportează îndeosebi la legalitate, responsabilitatea se raportează la moralitate. În cazul responsabilității apelăm la conștiință morală, pe când răspunderea se naște din conștiința juridică. Art. 75 din Legea nr. 188/1999, republicată, se referă numai la răspundere, nu și la responsabilitate. Totuși, printre abaterile disciplinare sunt enumerate și unele cu evident conținut deonotologic (art. 77 alin. 2): e) intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal; g) manifestări care aduc atingere prestigiul autorității publice; k) stabilirea de către funcționarii publici de execuție de relații directe cu petenții în vederea soluționării cererilor acestora.

Răspunderea este mai ușor de perceput, pentru că normele juridice sunt cuprinse în acte normative, pe când responsabilitatea este mai difuză, deoarece nu toate normele morale apar “sub forma unor reguli scrise”. De aceea, responsabilitatea se modelează pentru a corespunde idealului social rezultat din deprinderile morale valabile la un moment dat.

Nu în ultimul rând, menționăm că responsabilitatea poate fi și colectivă, în vreme ce răspunderea este preponderent personală, prima fiind a instituțiilor și a funcției, a doua fiind a persoanei funcționarului public. Percepția responsabilității, de către cetățeni, ca o sarcină colectivă și acceptarea ei ca atare de către instituții și funcționari, pentru a scăpa de vina personală, seamănă cu situația din comuna primitivă, când responsabilitatea avea caracter colectiv și consecințele delictelor priveau întregul grup social: aproape că individul care a comis greșeala nici nu conta.

Prin urmare, a vorbi despre responsabilitate în cazul funcționarilor publici înseamnă să folosim terminologia științei administrației, existența unei atitudini pline de solicitudine față de problemele cetățenilor, implicarea lor cu obiectivitate și profesionalism în realizarea sarcinilor funcțiilor lor, funcții înțelese ca adevărate misiuni sociale. Pentru un funcționar public caracterizat de un înalt spirit de responsabilitate nu există o valoare mai importantă decât îndeplinirea, cu o convingere reieșită din înțelegerea rațională a fenomenelor, a sarcinilor funcției sale. Un asemenea tip de funcționar este stăpânit de un sentiment de vinovăție când ceva nu a fost în ordine în munca sa, chiar dacă este vorba de un aspect mai puțin important, care pentru un ochi neavizat nu este sesizabil. Funcționarii din această categorie sunt stăpâniți de o permanentă neliniște interioară, în sensul cel mai frumos al termenului, pentru a rezolva problemele care cad în competența lor, în mod ireproșabil.

Această frământare și preocupare constantă de perfecționare a activității nu are nimic comun cu munca “de fațadă”, cu agitația regizată, intempestivă și nu de puține ori ostentativă, a acelor funcționari care doresc să se remarce “în ochii șefilor”, care simt nevoia de a fi mereu în centrul atenției, de a se implica în aproape toate problemele, deși, în realitate, mai mult încurcă lucrurile decât contribuie la rezolvarea efectivă măcar a uneia din cele pentru care se declară specialiști de înaltă clasă.

Funcționarul public caracterizat de responsabilitate socială muncește bine, corect, nici pe departe “pentru ochii șefului” sau cu gândul la avansare înaintea altor funcționari mai merituoși ca el, ci pentru că acesta este felul lui de a fi, așa înțelege el viața și implicit “slujba”, altfel nu poate trăi. A cere unui funcționar din această frumoasă galerie umană să facă, de exemplu, un referat superficial și eventual să ajungă la anumite concluzii sugerate de către șef, neacoperite de realitate, echivalează cu a-i pretinde să-și facă lui însuși un rău foarte mare. Când există, totuși, astfel de “presiuni”, funcționarii publici de o asemenea factură morală au replici foarte categorice, într-o manieră fără echivoc. Tipuri de acest gen de funcționar ne oferă literatura beletristică din antichitate până în zilele noastre. Mulți au preferat să-și bea paharul cu otravă, să urce treptele eșafodului, să îndure maltratările și schingiuirile din camerele de tortură, să apuce drumul exilului, dar nu au abdicat de la principiile lor cu privire la modul în care înțelegeau să exercite prerogativele funcției publice pe care au deținut-o.

Formarea unor asemenea funcționari în condițiile societății moderne reprezintă o preocupare permanentă nu numai a teoreticienilor de știință administrativă, dar și a legiuitorilor și guvernanților, în unele țări fiind vorba de un adevărat cult pentru funcția publică și funcționarul public.

O dimensiune aparte în procesul de formare a spiritului de responsabilitate al funcționarilor publici o are, cum este de la sine înțeles, școala în care ei se formează ca specialiști, ca profesioniști în probleme de administrație. Tocmai de aceea, în cadrul procesului de instrucție și educație a celor care se pregătesc pentru funcțiile din administrația publică, trebuie realizată o conjugare mai accentuată a tuturor factorilor educaționali. Nu este, însă, lipsit de relevanță pentru sădirea în sufletele elevilor din licee ori a studenților din învățământul superior administrativ a dragostei și pasiunii pentru “meseria” de administrator, modul în care legislația în vigoare consacră garanțiile realizării lor profesionale, perspectivele evoluției în această carieră. Legislația în vigoare din România este încă departe de a exercita un asemenea impact psihologic asupra tinerilor, ajunși, în covârșitoarea lor majoritate din întâmplare, în învățământul administrativ.

Cercetările de știința administrației pe plan mondial au relevat, îndeosebi prin intermediul sondajelor și anchetelor, că o mare parte din funcționarii publici lucrează cu conștiinciozitate, dar fără entuziasm deosebit, ci pur și simplu pentru că au o funcție de pe urma căreia primesc o retribuție și sunt animați de sentimentul firesc al menținerii acesteia. Depinde foarte mult de calitățile celui care conduce colectivul în care există asemenea functionari ca aceștia să devină funcționari cu un înalt spirit de responsabilitate, în sensul precizat mai sus. De asemenea, și în rândul funcționarilor publici apare tipul funcționarului care caută să se “învârtă”, să se strecoare sau al funcționarului care se implică doar atunci când simte pericolul unei sancțiuni.

CAPITOLUL III

MANAGEMENTUL FUNCȚIEI PUBLICE ȘI AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI

Secțiunea I. Agenția Națională a Funcționarilor Publici

Există două mari categorii de sisteme de serviciu public. Sistemul de tip “post” este construit dintr-un ansamblu de funcții sau meserii, definit prin nivelul și caracteristicile lui; funcționarii sunt numiți în una din aceste funcții, putând apoi fi numiți în altă (alte) funcție (funcții), fără a fi investiți cu un drept în acest sens. În acest sistem, mobilitatea funcționarilor de la o administrație la alta, sau chiar între administrații și sectorul particular, este mai mare. Sistemul de tip “carieră” este bazat pe conceptul de stabilitate și de continuitate în carieră, fie în interiorul aceluiași corp, ceea ce permite accesul la un anumit număr de funcții, fie trecând de la un corp la altul.

Serviciul public este astfel împărțit într-un anumit număr de corpuri, în care se intră în general prin concurs, și în care funcționarul poate rămâne pe toată durata vieții sale active. Este adevărat că cele două sisteme nu există niciodată în stare pură, de aceea se impune imperios a se cristaliza și marca totodată exact nivelul de conviețuire al celor două sisteme.

Resursele umane sunt piatra unghiulară a progresului serviciului public în mileniul III. Este esențial pentru bunăstarea oamenilor ca funcția publică să fie compusă din profesioniști și oameni de carieră, capabili să atragă și să conserve serviciile oamenilor talentați, angajați și imaginativi.

Guvernul, care inițiază și gestionează reforma administrativă, va trebui să ia măsurile necesare pentru a păstra încrederea cetățenilor și a guvernelor ce vor urma față de profesionalism și față de caracterul nepartizan al funcției publice. Este, de asemenea, necesar să se întrețină un climat care să atragă tinerii și să asigure acestor tineri posibilitatea de a se perfecționa corespunzător, pentru a le putea asigura funcții din ce în ce mai dificile și complexe.

Carierele sunt mai întâi și înainte de toate responsabilitatea fiecăruia. În consecință, îi revine funcției publice. în calitate de instituție, să îi ajute pe indivizi să își gireze cariera. Guvernul va trebui să insiste de acum înainte pe perfecționarea funcționarilor superiori; va trebui să stabilească în fiecare an nevoile de formare și perfecționare a funcționarilor.

Promovarea eficientă a carierei este o condiție fundamentală a succesului reformei administrației publice. Sperăm că se va conferi funcționarilor posibilitatea de a servi mai bine cetățenii, iar acest lucru va putea fi posibil cu condiția ca acești funcționari să fie extrem de motivați, învestiți cu autoritate și obligațiile necesare prestării unui serviciu eficient, mândri de a avea o carieră în funcția publică și convinși că sunt conduși și perfecționați, în interesul lor și al națiunii.

Cu scopul de a încuraja mai mult utilizarea sistematică a perfecționării profesionale, guvernul va trebui să-și propună să adopte un regim bazat pe principiul numirii într-un rang deosebit în funcția publică a celor care urmează asemenea cursuri de perfecționare.

Promovarea carierelor individuale va permite să se ocupe posturile mult mai repede decât în prezent, va face ca promovările să fie întemeiate strict pe merit și permite redesfășurarea rapidă a resurselor pentru a răspunde nevoilor în continuă schimbare. Pentru a simplifica procesele și a asigura posibilități mai mari de carieră și de suplețe în desfășurare, guvernul trebuie să își propună să simplifice structura posturilor și a grupurilor profesionale. În acest sens, guvernul va trebui să reducă numărul de paliere de gestiune, atât în cadrul ministerelor, cât și în cadrul structurii autorităților publice.

Obiectivele creșterii calității actului de administrație nu vor fi atinse până când funcționarii nu vor înțelege că pot avea avantaje personale din perfecționarea profesională. Important pentru creșterea calității funcționarilor publici ar fi și recrutarea primilor 10% din absolvenții fiecărui an, dar trebuie să se ofere, totodată, posibilități atrăgătoare de a se face carieră. De asemenea, trebuie schimbată mentalitatea cadrelor superioare din aparatul administrațiilor, în sensul că nu poate fi tolerat randamentul inferior unei norme calitative.

Trebuie avută în vedere și reformarea sistemului de plată și avantaje fără a crește costul global. Dorim, în continuare, să insistăm asupra necesității formării unui corp de înalți funcționari publici, obiectiv principal al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, în special al Departamentului de Științe Administrative din cadrul acesteia, obiectiv în curs de realizare prin sprijin O.C.D.E.

O.C.D.E. (Organisation de Cooperation et de Developpement Economique) este o organizație interguvernamentală care reunește 25 de țări democratice cu economie de piață avansată. În cadrul acestei organizații a luat ființă Centrul pentru Cooperarea cu Țările cu Economie în Tranziție (C.C.E.T.). O inițiativă a Organizației de Cooperare și de Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) și a Programului Phare al Uniunii Europene, îl constituie programul SIGMA pentru îmbunătățirea instituțiilor publice și a sistemelor de gestiune în țările Europei Centrale și de Est.

În toate țările O.C.D.E. existența unui impuls de ordin profesional în administrație, este esențială în ceea ce privește calitatea și eficacitatea administrației în ansamblu, la fel ca și modul său de organizare.

Această problematică a făcut obiectul unui tratament diferit de la o țară la alta. Unele, cum ar fi Germania, Franța sau Marea Britanie, au stabilit de multă vreme o serie de reguli privitoare la admiterea în funcții publice superioare. Alte țări au creat recent un corp de funcționari publici pentru aceste posturi, cum este în Statele Unite ale Americii Senior Executive Service, creat în 1978. În majoritatea țărilor, persoanele care ocupă funcții superioare în administrație sunt numite de la centru, de către nivelele cele mai înalte ale guvernării. În eforturile deosebite privind selecția și gestiunea cadrelor superioare, guvernele stabilesc obiective în ceea ce privește stabilizarea, profesionalismul, atragerea persoanelor la cel mai înalt nivel, precum și obiective legate de coerența deciziilor politicii publice. Se pun o serie de întrebări legate de funcția publică. Astfel: dacă trebuie făcută distincție între funcția publică superioară și restul funcțiilor publice sau se poate stabili un sistem integrat, unitar sau dacă funcția publică ar trebui să comporte neutralitate din punct de vedere politic și dacă administrația are nevoie de oameni cu o pregătire oarecare sau sunt necesari specialiști (în acest caz, de ce tip, în ce domeniu).

Încercând o definire a conceptului de corp de înalți funcționari publici sau corp de cadre superioare, cum apare în analiza făcută de O.C.D.E. în cadrul programului Phare, putem arăta că acesta este un sistem, structurat și recunoscut, de gestionarea personalului pentru posturi nepolitice, de nivel înalt, din cadrul administrației. Este vorba de funcția publică de carieră, menită să furnizeze, să formeze persoane experimentate, pentru a fi numite în aceste posturi. Acest corp de cadre superioare este administrat de instituții menite să garanteze profesionalismul și stabilitatea grupului central de cadre superioare, dar care să permită totodată flexibilitatea necesară pentru a răspunde schimbărilor din compoziția guvernului.

Pentru crearea și dezvoltarea unui corp profesionist de funcționari publici s-a înființat, în subordinea Guvernului României, mai exact a Ministerului Administrației și Internelor, Agenția Națională a Funcționarilor Publici (A.N.F.P), organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică care este condus de un președinte cu rang de secretar de stat, numit de către prim-ministru.

Finanțată de bugetul de stat, Agenția Națională a Funcționarilor Publici are în principal următoarele atribuții:

– elaborează politicile și strategiile privind managementul funcției publice și al funcționarilor publici;

– elaborează și avizează propuneri de acte normative privind funcția publică și funcționarii publici;

– verifică modul de aplicare a legislației privind funcția publică și funcționarii publici în cadrul autorităților și instituțiilor publice;

– elaborează reglementări comune tuturor autorităților și instituțiilor publice privind funcțiile publice, gradarea și clasificarea posturilor;

– elaborează propuneri pentru crearea unui sistem unitar de salarizare aplicabil tuturor funcționarilor publici;

– stabilește criteriile pentru evaluarea activității funcționarilor publici;

– organizează sistemul de formare profesională a funcționarilor publici;

– elaborează și urmărește punerea în aplicare a unor programe de pregătire și perfecționare, a funcționarilor publici;

– creează și administrează baza sa de date cuprinzând evidența funcțiilor publice și a funcționarilor publici;

– întocmește rapoarte anuale cu privire la managementul funcțiilor publice și al funcționarilor publici, pe care Guvernul le supune spre dezbatere Parlamentului;

– elaborează și urmărește punerea în aplicare a normelor de organizare a concursurilor pentru intrarea în corpul funcționarilor publici;

– coordonează și monitorizează implementarea prevederilor Legii privind Statutul funcționarilor publici (Legea nr. 188/1999, republicată);

– acordă asistență de specialitate și coordonează metodologic compartimentele de resurse umane din cadrul autorităților și instituțiilor publice centrale și locale;

– colaborează cu organisme și organizații internaționale din domeniul managementului resurselor umane.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici îndeplinește orice alte atribuții stabilite de Guvern legate de politicile de resurse umane și de managementul resurselor umane.

Gestiunea resurselor umane și a funcțiilor publice este organizată și realizată în cadrul fiecărei autorități și instituții publice, de către un compartiment specializat în domeniu, care colaborează cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici.

Secțiunea a II-a. Recrutarea și selecția funcționarilor publici

Recrutarea funcționarilor publici se face prin concurs organizat în limita funcțiilor publice vacante prevăzute anual în acest scop prin planul de ocupare a funcțiilor publice. În mod excepțional, autoritățile sau instituțiile publice pot organiza ori, după caz, pot solicita organizarea concursului în situația în care funcțiile publice devin vacante în planul de ocupare a funcțiilor publice. În acest caz, concursul se organizează după promovarea, transferarea și redistribuirea funcționarilor publici.

Conform art. 57 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, condițiile de participare și procedura de organizare a concursului vor fi stabilite în condițiile prezentei legi, iar concursul va fi organizat și gestionat astfel:

a) de către comisia de concurs prevăzută la art. 18 alin. 1 din lege, pentru înalții funcționari publici;

b) de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici, pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere vacante, cu excepția funcțiilor publice de șef birou și șef serviciu;

c) de către autorități și instituții publice din administrația publică centrală și locală, pentru ocuparea funcțiilor publice de șef birou și șef serviciu, precum și pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție și, respectiv, funcțiile publice specifice vacante, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici;

d) de către Institutul Național de Administrație, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, pentru admiterea la programele de formare specializată în administrația publică, organizate în scopul numirii într-o funcție publică.

(3) Concursul are la bază principiul competiției deschise, transparenței, meritelor profesionale și competenței, precum și cel al egalității accesului la funcțiile publice pentru fiecare cetățean care îndeplinește condițiile legale.

Condițiile de desfășurare a concursului vor fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, cu cel puțin 30 de zile înainte de data desfășurării concursului. Persoanele care participă la concursul organizat potrivit dispozițiilor prevăzute la art. 22 alin. 1 lit. c din Legea nr. 188/1999, republicată, trebuie să îndeplinească condițiile de vechime în specialitatea funcțiilor publice, prevăzute de prezenta lege. Procedura de organizare și desfășurare a concursurilor în condițiile prezentului articol se stabilește prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, conform principiilor și condițiilor stabilite prin prezenta lege.

Perioada de stagiu are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea atribuțiilor și responsabilităților unei funcții publice, formarea practică a funcționarilor publici debutanți, precum și cunoașterea de către aceștia a specificului administrației publice și a exigențelor acesteia. Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru funcționarii publici de execuție din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a II-a și 6 luni pentru cei din clasa a III-a. Perioada în care o persoană a urmat și a promovat programe de formare specializată în administrația publică, pentru numirea într-o funcție publică definitivă, este asimilată perioadei de stagiu.

La terminarea perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluării realizate, funcționarul public debutant va fi (art. 61 din lege):

a) numit funcționar public de execuție definitiv în clasa corespunzătoare studiilor absolvite, în funcțiile publice prevăzute la art. 14, în gradul profesional asistent;

b) eliberat din funcția publică, în cazul în care a obținut la evaluarea activității calificativul “necorespunzător”.

În cazul prevăzut la alin. 1 lit. b, precum și în situația nepromovării programelor de formare specializată în administrația publică, pentru numirea într-o funcție publică definitivă, perioada de stagiu nu constituie vechime în funcția publică.

Potrivit art. 62 din Legea nr. 188/1999, republicată, numirea în funcțiile publice din categoria înalților funcționari publici se face în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 1 din lege. Numirea în funcțiile publice pentru care se organizează concurs în condițiile art. 58 alin. 1 lit. b și alin. 2 lit a se face prin actul administrativ emis de către conducătorii autorităților sau instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Numirea în funcțiile publice pentru care se organizează concurs în condițiile art. 58 alin. 1 lit. c și alin. 2 lit. b se face prin actul administrativ emis de către conducătorii autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală.

Actul administrativ de numire are formă scrisă și trebuie să conțină temeiul legal al numirii, numele funcționarului public, denumirea funcției publice, data de la care urmează să exercite funcția publică, drepturile salariale, precum și locul de desfășurare a activității. Fișa postului aferentă funcției publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie a acesteia se înmânează funcționarului public.

La intrarea în corpul funcționarilor publici, funcționarul public depune jurământul de credință în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcția publică definitivă. Jurământul are următoarea formulă: “Jur să respect Constituția, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect și fără părtinire legile țării, să îndeplinesc conștiincios îndatoririle ce îmi revin în funcția publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional și să respect normele de conduită profesională și civică. Așa să-mi ajute Dumnezeu”. Formula religioasă de încheiere va respecta libertatea convingerilor religioase. Refuzul depunerii jurământului menționat se consemnează în scris și atrage revocarea actului administrativ de numire în funcția publică.

În carieră funcționarul public beneficiază de dreptul de a promova în funcția publică și de a avansa în gradele de salarizare. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcții publice superioare vacante. Promovarea într-o funcție publică superioară vacantă se face prin concurs sau examen. Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcție publică de execuție din gradul profesional principal, funcționarii publici trebuie să îndeplinească următoarele condiții minime:

a) să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcțiile publice de execuție din gradul profesional asistent, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite;

b) să fi obținut, la evaluarea performanțelor profesionale individuale din ultimii 2 ani, cel puțin calificativul “foarte bun”;

c) să îndeplinească cerințele specifice prevăzute în fișa postului.

Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcție publică de execuție din gradul profesional superior, funcționarii publici trebuie să îndeplinească următoarele condiții minime:

a) să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcțiile publice de execuție din gradul profesional principal sau 4 ani în funcțiile publice de execuție din gradul profesional asistent, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite;

b) să fi obținut, la evaluarea performanțelor profesionale individuale din ultimii 2 ani, cel puțin calificativul “foarte bun”;

c) să îndeplinească cerințele specifice prevăzute în fișa postului.

Au dreptul de a participa la concursul organizat în vederea ocupării funcțiilor publice de conducere vacante persoanele care îndeplinesc următoarele condiții (art. 58 din statut):

a) sunt absolvente ale programelor de formare specializată și perfecționare în administrația publică, organizate de către Institutul Național de Administrație, centrele regionale de formare continuă pentru administrația publică locală, precum și de alte instituții specializate, din țară sau străinătate;

b) au fost numite într-o funcție publică din clasa I;

c) îndeplinesc cerințele specifice prevăzute în fișa postului, precum și condițiile de vechime prevăzute mai jos.

Pentru ocuparea funcțiilor de conducere vacante trebuie îndeplinite următoarele condiții de vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice:

a) minimum 2 ani, pentru funcțiile publice de șef birou, șef serviciu și secretar al comunei;

b) minimum 5 ani, pentru funcțiile publice prevăzute la art. 12, cu excepția celor prevăzute la lit. a.

În urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior în specialitatea în care își desfășoară activitatea, funcționarii publici de execuție au dreptul de a participa la concursul pentru ocuparea unei funcții publice vacante într-o clasă superioară celei în care sunt încadrați.

Evaluarea performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici se face anual. Procedura de evaluare are ca scop:

a) avansarea în gradele de salarizare;

b) retrogradarea în gradele de salarizare;

c) promovarea într-o funcție publică superioară;

d) eliberarea din funcția publică;

e) stabilirea cerințelor de formare profesională a funcționarilor publici.

În urma evaluării performanțelor profesionale individuale funcționarului public i se acordă unul dintre următoarele calificative: “excepțional”, “foarte bun”, “bun”, “satisfăcător”, “nesatisfăcător”. Evaluarea performanțelor profesionale individuale ale înalților funcționari publici se face de către o comisie de evaluare, compusă din cinci personalități, recunoscute ca specialiști în administrația publică, propuse de ministrul administrației și internelor și numite prin decizie a primului-ministru. Metodologia de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, după consultarea organizațiilor sindicale ale funcționarilor publici, reprezentative la nivel național.

Secțiunea a III-a. Formarea profesională a funcționarilor publici

Tranziția la economia de piață impune exigențe față de problema formării și ridicării nivelului profesional. Procesul de formare are în vedere adaptarea la noua situație a României unde, după 1989, au apărut modificări de genul: scăderea indicatorilor economici, proliferarea unor fenomene sociale negative, grave perturbări financiare (devalorizarea monedei naționale, inflație, blocaj financiar).

Chiar dacă în planul legislativ și instituțional s-a trecut la schimbări care să pună în valoare pregătirea potențialului uman, încă este prezent un obstacol destul de greu de trecut și anume rezistența la schimbare. Or, atât unitățile economice, cât și administrațiile trebuie să se reformeze pentru a pune capăt risipei de resurse umane. Ca atare, reforma economică, restructurarea, retehnologizarea, privatizarea impun programe speciale de pregătire și perfecționare a tuturor categoriilor de personal.

Modificările mecanismelor economice, a structurilor instituțiilor, decalajul față de țările dezvoltate (tehnologie, eficiență, productivitate), mentalitatea personalului, interesul redus pentru managementul financiar contabil, al resurselor umane, pentru activitatea bancară și marketing, au fost tot atâtea elemente care au surprins economia și administrația României. Se impune, cu precădere, intrarea României într-o economie de piață. Economia de piață reprezintă un mod de organizare și desfășurare a activităților economice în care raportul dintre cerere și ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor, serviciilor, metode de organizare și combinare a factorilor de producție, persoanele și categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri și servicii prin intermediul prețurilor. Ca mecanism de reglare a funcției economice, piața are un impact complex și permanent asupra deciziilor libere și autonome ale agenților economici privind opțiunile în a1ocarea resurselor, dimensiunile acestei alocări, investirea, folosirea eficientă a lor pentru a-i asigura viabilitatea.

Sub influența evoluției generale macroeconomice raportul cerere-ofertă adoptă mișcări ondulatorii. Vânzarea-cumpărarea mărfii forță de muncă se manifestă nu doar ca un act individual, ci ca unul social, căci forța de muncă este marfă în economia de piață contemporană.

Piața forței de muncă reprezintă spațiul economic în care se întâlnesc, se confruntă și se negociază liber cererea de forță de muncă (deținătorii de capital și posesorii de forță de muncă) și capital. Condiția esențială pentru ca nevoia forței de muncă să ia forma cererii de forță de muncă este salarizarea ei. La rândul ei, oferta forței de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii societății în condiții salariale.

Într-o economie de piață competitivă, trebuie avute în vedere toate aspectele resurselor: materiale (procese tehnologice circular active); umane (o autentică scară a valorilor); financiare (o flexibilitate a fluxurilor); informaționale (informatica în decizii); timp (raport rațional între timpul de muncă și timpul liber).

Într-un mediu concurențial trebuie să existe echilibre optime și în mecanismele de relații cu beneficiarii, furnizorii, băncile, societățile comerciale, administrațiile locale și administrațiile centrale.

Referindu-ne la cerințele de pregătire a persona1ului din administrația publică și adaptarea acestuia la condițiile tranziției la economia de piață trebuie subliniat în primul rând că este necesară o schimbare culturală la nivelul comunității profesionale, respectiv a funcționarilor din administrația publică. Educația și trainingul vor trebui să fie centrate mai degrabă pe dezvoltarea și cultivarea abilităților decât pe transmiterea automată a unor cunoștințe (metode, instrumente, tehnici) considerate adesea general aplicabile.

Orice strategie vizând dezvoltarea și promovarea managementului public trebuie să cuprindă activități destinate categoriei mai largi a non-managerilor.

Administrația centralizată a avut ca efect subdezvoltarea capacităților manageriale implicate de evoluția globală a unei organizații și de relațiile cu piața. Deformările majore produse în cultura managerială a funcționarilor publici au avut ca urmare: slaba dezvoltare a capacităților de lideri; spiritul întreprinzător bazat pe improvizație în detrimentul profesionalismului; evitarea asumării responsabilității față de performanțele unității.

Mai mult, supralicitarea importanței relației de putere a generat o degradare a autorității manageriale, ceea ce se reflectă în faptul că stilul de conducere este încă instabil, iar auto-mulțumirea cu propriile performanțe și cu pregătirea profesională este din păcate o stare normală a funcționarilor publici de la diferite nivele. După cum se poate vedea, reacțiile manageriale din administrația publică față de schimbare sunt confuze încă, iar neglijarea resurselor umane și a culturii administrative este evidentă.

Din aceste motive, pentru ca personalul din administrația publică să răspundă cerințelor proprii de pregătire și perfecționare, este necesar să cunoască: date despre eficiență, productivitate și competitivitate; problematica parteneriatului economic și, mai ales, social; să se preocupe pentru modernizarea dotărilor; să posede cunoștințe ample referitoare la internaționalizarea afacerilor și, în general, a relațiilor; să aibă capacitate de inițiativă în domenii ca: analize economice, studii de dezvoltare durabilă cu protejarea mediului ambiant, evaluării impactului social al deciziilor luate, stăpânirea și corectarea fenomenelor deformate perceperea corectă a modului de elaborare și aplicare a strategiilor de dezvoltare globală și sectorială; să-și însușească principalele caracteristici ale managementului profesionist.

Doar răspunzând acestor cerințe putem vorbi de funcționari performanți și de o administrație pe măsură.

Încercând definirea unor elemente ale strategiei de succes în sistemul administrației publice din România s-ar putea reține următoarele idei: managementul public în România este într-o fază incipientă. Starea poate fi depășită printr-un program coerent de dezvoltare centrat pe următoarele direcții: promovarea unei culturi administrative și manageriale moderne; dezvoltarea unei comunități profesionale puternice și consacrarea profesiei de educator în managementul public; intervenții bine orientate și prin mijloace adecvate asupra managerilor actuali cu înalte funcții din administrația publică.

Aceste direcții principale axate pe următoarele elemente pot contribui la succesul strategiei de succes în administrația publică românească: rolul învățământului (de toate gradele); mass-media, cu rol în promovarea valorilor; o revistă de specialitate; cărți de management public (fie traduceri, fie cărți românești, dicționare explicative); un premiu anual pentru cel mai bun colectiv din administrație (poate cel mai deosebit funcționar); program articulat de dezvoltare instituțională; crearea unei Asociații Naționale a Școlii de Management Public și Știința Administrației; crearea unei Asociații profesionale a profesorilor în administrația publică, rolul acesteia fiind acela de a unifica limbajul de a atrage tineri. Toate aceste elemente pot asigura succesul schimbării.

În ce privește personalul din administrație, trebuie avute mereu în vedere schimbările apărute în privința rolului, locului și funcțiilor îndeplinite de factorul uman; un statut nou în structura și conținutul ofertei și cererii, actul de vânzare-cumpărare a forței de muncă; amplificarea cerințelor de competiție și eficacitatea ca atribute ale mărfii forță de muncă și cu exigențe în planul creșterii productivității muncii; creșterea pronunțată a ponderii proceselor pârghiilor și mecanismelor economice stimulative.

Un aspect total neglijat în acest moment în țara noastră este acela al consultanței specializate în conceperea, desfășurarea și finalizarea pregătirii personalului din administrația publică. În toate țările occidentale, în conceperea, desfășurarea și finalizarea pregătirii personalului este utilizată consultanța specializată.

În administrația publică aceasta trebuie să pornească de la cerințele generale ale activității de conducere în acest domeniu. Legate de specificul acestui domeniu, principalele caracteristici ale managementului public sunt:

– presiunea solicitărilor permanente din partea cetățenilor (în administrația modernă este necesară relația administrație în slujba cetățenilor – cetățenii în slujba administrației);

– caracterul accentuat normativ care lasă marje reduse de mișcare

– este necesară profesionalizarea managerilor din administrația publică;

– dimensiunea complexă a actelor de conducere – să satisfacă valențe economice, sociale, administrative, politice, ecologice; deciziile să fie bine fundamentate cu mai multe criterii de interpretare la bază;

– dificultatea definirii priorităților.

Consultanța trebuie orientată în direcția elaborării programelor de pregătire și perfecționare. Elaborarea acestor programe este influențată și chiar condiționată de următorii factori: participanți (se are în vedere pregătirea, experiența, funcția ocupată); conținutul nevoilor de pregătire/perfecționare; gradul de omogenitate al participanților impune abordări diferite ale conținutului programelor în funcție de grup omogen /eterogen; durata programului (impune o anume intensitate a procesului de pregătire); loc de desfășurare.

Consultanța are rolul de a orienta, de a oferi soluții practice, de a contribui efectiv la întocmirea programelor de pregătire, perfecționare.

În ceea ce privește necesitatea perfecționării cadrelor din administrația publică, este util să subliniem că dezvoltarea în ritmuri alerte a societății umane, procesul de accelerare a istoriei, creșterea vitezei de modificare a condițiilor de viață și de mediu (considerate altădată constante), reducerea spectaculoasă a termenelor de reînnoire a cunoștințelor tehnico-științifice fundamentale și aplicative (fapt ce determină în consecință depășirea, perisabilitatea cunoștințelor obținute în procesul formativ de bază), determină în mod necesar modificarea structurală a raportului între pregătirea de bază (necesară în vederea asigurării mobilității profesionale în evoluția viitoare) și pregătirea continuă, cu toate noutățile furnizate de știință și practică.

Așadar, în vederea creșterii competențelor personalului trebuie asigurată perfecționarea acestuia. Pentru aceasta se au în atenție nu doar caracteristicile managementului în administrația publică, cât, mai ales, elaborarea unui plan de schimbare. Acesta se va elabora ca răspuns la întrebări de genul:

– ce schimbări vor avea loc în mediu – structuri, investiții, urbanizare;

– ce schimbări vor trebui să aibă loc în administrația publică pentru ca aceasta să fie mai performantă în activitatea ei față de colectivitate, cetățeni;

– ce schimbări nedorite se pot produce în administrația publică dacă nu sunt luate măsuri pentru a acționa la timp, dacă nu acționăm;

– care va fi dimensiunea schimbării în administrația publică – extensie, limite, criterii, importanța efectului propagat;

– cum va fi absorbită schimbarea – să fie acceptată, să fie rezultatul comunicării în interior, în exterior;

– cum se va aplica schimbarea, pe etape – logica etapelor – analiza stării sistemului, proiectarea sistemului nou, punerea în aplicare a sistemului, întreținerea lui, evitarea perturbărilor.

Alături de planul de schimbare se găsește managerul și funcționarul din administrația publică. Accentul se pune pe capacitate/tipuri de cunoștințe; schimbarea mentalităților; mecanismul relațional (debirocratizarea administrației publice, procesul de delegare de autoritate să fie funcțional etc.).

Strategia de dezvoltare cuprinde un plan sau un program la care ținem seama de restricții de genul: condiționări ale organelor supraordonate; raportări la situațiile de criză. Apoi se trece la managementul realizării planului de acțiune – determinarea și eșalonarea priorităților se va face ținând cont de influențele normative pe de o parte și de poziția populației și influențele mediului, pe de altă parte.

Pregătirea personalului, asigurarea resurselor financiare, alte resurse, probleme organizatorice, suportul informațional, cadrul de relații sunt elemente care ajută sau împiedică pregătirea setului de decizii. Deciziile vor fi luate în cadrul planului de schimbare.

Pentru o aplicare reușită a acestor decizii colectivitățile umane trebuie informate, doar așa putându-se conta pe o participare a acestor colectivități umane. Pentru ca deciziile să aibă finalitate se impune urmărirea aplicării acestora și chiar controlul, pentru a putea lua pe parcurs eventuale măsuri de corecție. Procesul de comunicare și vehiculare a informațiilor în administrația publică reprezintă elementul decisiv în creșterea competențelor personalului.

Secțiunea a IV-a. Modificarea și încetarea raportului de muncă al funcționarilor publici

Principalele forme de modificare a raporturilor de muncă dintre funcționarul public și serviciul public sunt din inițiativa conducătorului serviciului public care, în interesul serviciului poate dispune delegarea sau detașarea.

Delegarea constă în obligarea, în condițiile legii, a funcționarului public ca, în interesul serviciului, să îndeplinească anumite activități, în afara serviciului public, chiar și în alte localități. Delegarea se dispune pentru o perioadă de cel mult 30 de zile consecutive, dar nu mai mult de 60 de zile într-un an. Pe timpul delegării funcționarul public își păstrează funcția și salariul, iar autoritatea sau instituția publică ce îl deleagă este obligată să suporte costul legal al transportului, cazării și al indemnizației de delegare.

Detașarea constă în obligarea, în condițiile legii, a funcționarului public ca în interesul serviciului, să îndeplinească anumite activități în afara serviciului și chiar în altă localitate pentru o perioada de cel mult 3 luni, dar nu mai mult de 6 luni într-un an calendaristic și cu acordul sau scris. Pe perioada detașării funcționarul public își păstrează funcția și drepturile salariale. Funcționarul public poate refuza detașarea în următoarele cazuri:

– dacă ar urma să aibă loc într-o altă localitate în care nu i se asigură condiții corespunzătoare de cazare;

– dacă starea sănătății, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detașarea

– ori de câte ori, motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs detașării.

Întreruperea activității la cerere reprezintă suspendarea temporară a funcționarului public din funcție pentru un interes personal legitim și se acordă de către conducătorul autorității sau instituției publice respective. Întreruperea se comunica Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Durata întreruperii activității la cerere trebuie să se încadreze între 6 luni și 4 ani, cu drept de prelungire, pentru o perioadă de cel mult 4 ani. Prin legi speciale pot fi prevăzute și alte perioade de întrerupere a activității pentru anumite categorii de funcționari publici. Reluarea activității înainte de expirarea termenului pentru care a fost aprobată întreruperea se face la cerere.

Încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici are loc în următoarele situații:

– demisie. Funcționarul public poate cere încetarea raporturilor de serviciu prin demisie. Demisia produce efecte după 30 zile de la înregistrare, dacă solicitantul și conducătorul autorității sau instituției publice nu au convenit ca acestea să se producă mai repede.

– transfer. Acesta poate interveni în interesul serviciului sau prin aprobarea de către conducătorul autorității sau instituției publice a cererii de transfer a funcționarului public la o altă autoritate sau instituție publică.

– eliberarea din funcție. Conducătorul autorității sau instituției publice va dispune eliberarea din funcție a funcționarului public în următoarele cazuri: motiv legal de incompatibilitate; instituția publică și-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcționarul public nu vrea să o urmeze; reducerea personalului ca urmare a reorganizării, iar acesta refuză oferta Agentei Naționale a Funcționarilor Publici.

– destituirea din funcție. Se dispune ca sancțiune disciplinară, în cazul săvârșirii repetate a unor abateri disciplinare sau atunci când funcționarul public a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă.

– pensionarea pentru munca depusă și limita de vârstă ori invaliditate de gradul I sau II;

– deces.

CAPITOLUL IV

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A FUNCȚIONARILOR PUBLICI

Secțiunea I. Aspecte generale

Problema răspunderii juridice a funcționarilor publici se pune numai în legătură cu încălcarea de către aceștia a normelor juridice în calitatea lor de funcționari publici sau în legătură cu funcția publică pe care o dețin. Dacă încălcarea normelor nu are legătură cu funcția publică, răspunderea lor va fi o răspundere de drept comun, adică identică celei a oricărui alt cetățean, care nu are calitatea de funcționar public. În al doilea rând, răspunderea se pune numai dacă s-a săvârșit o abatere și dacă nu există o cauză care, potrivit legii, înlătură răspunderea. În al treilea rând, răspunderea și, implicit, sancțiunea care i se aplică funcționarului public are atât un scop preventiv-educativ, cât și unul sancționator și reparator al prejudiciului care s-a produs prin fapta (abaterea) săvârșită.

Răspunderea funcționarilor se manifestă sub următoarele forme, și anume: răspunderea penală, răspunderea disciplinară, răspunderea administrativă, răspunderea civilă și răspunderea materială. Aceste forme de manifestare a răspunderii juridice a funcționarilor publici se aplică numai dacă funcționarul public a săvârșit fapta cu vinovăție. În acest sens, se prevede în Statutul funcționarilor publici că “încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu, atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz”.

Trebuie să precizăm că angajarea uneia dintre formele de răspundere nu exclude angajarea și a celorlalte forme, în măsura în care fapta ilicită comisă de funcționarul public întrunește, în același timp, conținutul constitutiv al diferitelor tipuri de ilicit prevăzute de lege. Așa fiind, dacă încălcarea de către funcționarul public a îndatoririlor de serviciu constituie, în același timp, abatere disciplinară și infracțiune, acestuia îi vor fi aplicate (cumulativ) atât sancțiunea disciplinară, cât și sancțiunea penală prevăzută de lege în cazurile respective. În cadrul aceleiași forme de răspundere, însă, nu pot fi aplicate două sancțiuni, pentru aceeași faptă.

În ceea ce privește temeiul obiectiv al acestor fapte, exprimat prin formula generică de “încălcare a îndatoririlor de serviciu”, el suportă anumite observații critice, pornind de la o teză cu valoare axiomatică în materia funcției publice și anume că spre deosebire de răspunderea salariatului, care este legată de încălcarea atribuțiilor sale de muncă, deduse din contractul individual de muncă, în cazul funcționarului public răspunderea este determinată și de comiterea altor fapte decât cele care privesc strict îndatoririle de serviciu. Numai excepțional, în cazul anumitor salariați, răspunderea lor disciplinară poate interveni și pentru fapte săvârșite cu vinovăție, în afara îndatoririlor de serviciu.

Specific faptelor care atrag una din formele de răspundere în cazul funcționarilor public este cauza lor, putând fi vorba despre următoarele categorii de fapte:

fapte comise în timpul exercitării îndatoririlor de serviciu;

fapte comise în legătură cu exercitarea funcției publice;

fapte comise prin încălcarea unor norme care nu au o legătură directă, nemijlocită cu funcția publică, dar care afectează prestigiul funcționarului public, respectiv și chiar al instituției în care își desfășoară activitatea.

Din aceste considerente, considerăm că formularea din textul legal (art. 75 din Legea nr. 188/1999, republicată) care face referire la încălcarea atribuțiilor de serviciu este oarecum restrictivă și în discordanță cu ideile exprimate anterior și dominante în doctrina și jurisprudența privind funcția publică.

În actuala reglementare, prin intermediul răspunderii juridice se realizează atât scopul represiv, sancționator, cât și scopul preventiv cărora trebuie să li se adauge și scopul educativ, care, deși implică prevenția, nu se reduce la aceasta.

Secțiunea a II-a. Răspunderea disciplinară a funcționarilor publici

Această formă a răspunderii juridice a funcționarilor publici este prevăzută de Statutul funcționarilor publici, dar și în unele legi speciale, pentru anumite categorii de funcționari publici. Definind această formă de răspundere juridică, Statutul funcționarilor publici prevede că “încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzător funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege, constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinară a acestora”.

Sunt calificate ca abateri disciplinare nu orice încălcări ale îndatoririlor funcționarilor publici, ci numai acelea expres prevăzute de lege, altele putând fi calificate ca abateri administrative, contravenționale sau de altă natură. Tocmai de aceea, răspunderea disciplinară există independent de celelalte forme ale răspunderii juridice, funcționarul public putând fi sancționat cu sancțiuni specifice fiecărei forme de răspundere. Ceea ce, principial, este interzis, este numai aplicarea a două sancțiuni de aceeași natură juridică pentru aceeași faptă.

Unii autori consideră că definiția abaterii disciplinare care este redată de Statut este incompletă și, făcând o raportare la Codul Muncii, consideră că abaterea disciplinară este fapta săvârșită cu vinovăție de către funcționarul public prin care acesta încalcă obligațiile ce-i revin din raportul de funcție publică sau în legătură cu acesta și care afectează statutul său socio-profesional și moral.

În doctrină există autori care nu împărtășesc punctul de vedere al celor care apreciază că răspunderea disciplinară a funcționarilor publici intervine chiar și pentru faptele “necaracterizate expres de lege ca abateri disciplinare, dar care aduc atingere încrederii publicului în funcția pe care o ocupă”, și care consideră că în categoria ilicitului disciplinar intră “atât greșeli de serviciu”, cât și “greșeli comise în viața particulară". A admite o extindere atât de mare a domeniului ilicitului disciplinar, practic nelimitat, ar însemna a institui o răspundere pentru fapte pe care însuși legiuitorul nu le-a avut în vedere a le califica drept abateri disciplinare (deoarece, altfel, le-ar fi definit ca atare) și a deschide câmp larg de acțiune arbitrariului și subiectivismului în calificarea juridică a acțiunilor și inacțiunilor funcționarilor publici.

Ca atare, răspunderea disciplinară trebuie să rezulte din lege, care trebuie să definească și “latura obiectivă”, adică acțiunile și inacțiunile și, eventual, împrejurările de timp și spațiu în care acestea trebuie să se producă pentru a fi calificate drept abateri disciplinare și să atragă sancțiunea disciplinară. Totodată, legalitatea abaterii disciplinare presupune și precizarea autorităților competente să constate actele sau faptele ce constituie abateri disciplinare, pe cele competente să aplice sancțiunile și să rezolve contestațiile și, bineînțeles, tot legea sau actul emis în baza legii trebuie să precizeze și sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate, inclusiv criteriile care sunt avute în vedere la aplicarea uneia sau alteia dintre sancțiunile disciplinare prevăzute și limitele acesteia.

Abaterea disciplinară este în toate cazurile o faptă concretă, care trebuie analizată sub toate elementele ce-i constituie conținutul: subiect, obiect, latură obiectivă, latură subiectivă, sancțiune, iar normele juridice care o definesc trebuie să determine, cu rigoarea necesară, toate aceste elemente.

Dacă ne referim la subiect, acesta este, în toate cazurile, numai o persoană fizică având o calitate determinată, adică este funcționar public, parte a unui raport juridic de serviciu public. Dacă nu are această calitate, răspunderea disciplinară va fi fundamentată pe contractul individual de muncă și poate atrage alte sancțiuni decât cele aplicabile funcționarilor publici. Subiect al abaterii disciplinare poate fi și funcționarul public delegat sau detașat la o altă autoritate sau instituție publică. În cazul celui delegat, constatarea abaterii și aplicarea sancțiunii este de competența autorității sau instituției publice unde este încadrat, iar în cazul celui detașat, competența aparține autorității sau instituției publice la care fost detașat, cu excepția aplicării sancțiunii destituirii din funcție, care nu poate fi aplicată decât numai de autoritatea sau instituția care l-a detașat.

Obiectul abaterii disciplinare îl constituie valoarea socială lezată prin acțiunea sau inacțiunea funcționarului public. Trebuie menționat și faptul că acestea pot privi două componente: îndatoririle corespunzătoare funcției publice pe care o deține cel în cauză și normele de conduită profesională (componentă profesională), dar și normele de conduită civică (componentă etică), prevăzute de lege.

Cât privește latura obiectivă, aceasta trebuie să aibă un caracter descriptiv, adică să precizeze acțiunile sau inacțiunile apreciate ca abateri disciplinare, astfel încât acestea să poată fi receptate ca atare atât de către funcționarii publici (pentru a se abține de la săvârșirea lor), cât și de către cei abilitați să le constate și să le sancționeze. Constatarea laturii obiective presupune, totodată, și constatarea efectelor, a rezultatului acțiunilor și inacțiunilor. În latura obiectivă pot intra elemente care privesc timpul în care se petrece acțiunea sau inacțiunea (de exemplu, în timpul orelor de program sau a orelor suplimentare sau chiar în afara orelor de program), ori locul (chiar și în afara autorității sau instituției publice, la unitatea la care funcționarul public a fost delegat sau detașat) etc.

Pe planul laturii subiective, abaterea disciplinară se săvârșește întotdeauna cu vinovăție, care poate îmbrăca fie forma intenției, când funcționarul public prevede și urmărește producerea rezultatului (intenție directă) sau prevede rezultatul, fără a urmări producerea lui (intenție indirectă), fie forma culpei, când funcționarul public prevede rezultatul faptei sale dar speră, fără temei, că nu se va produce (culpă din ușurință), ori el nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia și putea să-l prevadă (culpa simplă). În acest din urmă caz, posibilitatea de prevedere a rezultatului se apreciază în concret în raport de nivelul de pregătire, de aptitudinile și experiența funcționarului public în cauză. Lipsa uneia sau alteia dintre formele vinovăției exclude și răspunderea disciplinară. Așa cum arată unii autori, “pentru insuficiență profesională generală, funcționarul nu poate fi sancționat disciplinar, în cest caz, el se dovedește a fi incompatibil cu exercitarea funcției pe care o deține”. De fapt, nu este vorba de o incompatibilitate în sensul juridic al acestei noțiuni, ci de incompetență profesională.

Din prevederile Statutul funcționarilor publici (în forma sa republicată) rezultă că, pentru a fi angajată răspunderea disciplinară a funcționarilor publici trebuie îndeplinite următoarele condiții:

– săvârșirea, de cățre funcționarul public, a unei fapte ilicite, caracterizată de Statut ca fiind abatere disciplinară;

– existenta vinovăției funcționarului public, în una din cele două forme ale acesteia (culpă sau intenție).

Specific răspunderii disciplinare este faptul că, odată dovedită existența celor două condiții, rezultatul dăunător (constând în afectarea bunului mers și a prestigiului autorității sau instituției publice în cauză) și legătura de cauzalitate dintre acest rezultat și fapta ilicită sunt prezumate.

Principiile generale ale dreptului exclud existența vinovăției și atunci când fapta este săvârșită în situații și împrejurări specifice, care în drept sunt definite prin sintagma “cauze care înlătură răspunderea juridică”. Acestea sunt prevăzute de legea penală, dare sunt valabile, în principiu, și pe planul dreptului administrativ, în materia răspunderii disciplinare și a răspunderii contravenționale. Acestea sunt: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și constrângerea morală, cazul fortuit, eroarea de fapt, beția involuntară completă. La acestea se mai adaugă, ca specifice dreptului administrativ, executarea dispoziției superiorului ierarhic (dar numai în condițiile prevăzute în Statutul funcționarilor publici). De asemenea, pe planul dreptului administrativ, în materie disciplinară, problema “minorității” ca una din cauze exoneratoare de răspundere nu se pune, deoarece persoana minoră nu poate fi numită într-o funcție publică.

Sintetizând cele de mai sus, cu privire la trăsăturile abaterii disciplinare, așa cum acestea rezultă și din literatura de specialitate am putea spune că acestea sunt, în principial următoarele:

este o răspundere de drept public, spre deosebire de răspunderea disciplinară de dreptul muncii, care este una de drept privat;

intervine numai în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporturi de drept public;

subiectul activ este un funcționar public, iar subiect pasiv este autoritatea sau instituția publică la care acesta este încadrat;

procedura de constatare, aplicare și contestare a sancțiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale;

abaterile și sancțiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege.

Statutul funcționarilor publici prevede în art. 77 alin. 1 o dispoziție generală, de ordin principial, care statuează că încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinară a acestora. Îndatoririle funcționarilor publici sunt cele pe care le-am analizat în cel de-al doilea capitol al lucrării noastre. Ar rezulta printr-o interpretare logică simplistă, că încălcarea oricăreia dintre aceste îndatoriri este abatere disciplinară și, ca atare, nu ar mai fi nevoie de alte precizări.

Totuși, legiuitorul nu s-a limitat la acest text general, care, în esență, definește numai noțiunea de abatere disciplinară, ci, într-un alineat distinct, alin. 2 al aceluiași articol, precizează în mod expres și limitativ toate acțiunile și inacțiunile pe care le califică drept abateri disciplinare. Ca atare, nu încălcarea, în mod generic a oricărei îndatoriri corespunzătoare funcției constituie abatere disciplinară, ci numai a celor expres prevăzute la alin. 2. Acestea sunt următoarele:

întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

neglijență repetată în rezolvarea lucrărilor;

absențe nemotivate de la serviciu;

nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;

nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter;

manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

desfășurarea în timpul programului de lucru a unor activități cu caracter politic;

refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;

încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;

stabilirea de către funcționarii publici de execuție de relații directe cu petenții în vederea soluționării cererilor acestora.

Deși aceste prevederi reprezintă un pas înainte față de alte reglementări, întrucât precizează în mod limitativ faptele considerate abateri disciplinare și încearcă să le delimiteze și latura obiectivă a fiecăreia, fără a se rezuma numai la prevederile generale, totuși în doctrină se apreciază că unele sunt definite sumar, iar altele ridică unele probleme, în ambele situații putând să apară greutăți în înțelegerea și aplicarea concretă. Este cazul celor de la lit. a, referitoare la întârziere “sistematică” în efectuarea lucrărilor; a celor de la lit. c, referitoare la “absențe nemotivate de la serviciu” (nu este precizat un număr minim de astfel de absențe); a celor de la lit. b, referitoare la neglijența “repetată” în rezolvarea lucrărilor (ce înseamnă “repetată”, este suficient să se repete o singură dată?); a celor de la lit. f, privind “secretul profesional” (deși îndatorirea prevăzută de Statut se referă la “secretul de stat” și la “secretul de serviciu”, nu la cel “profesional”); a celor de la lit. g, referitoare la “manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice”, noțiune neexplicată în Statut.

Abaterile disciplinare reglementate de Statut vizează, pe de o parte, atribuțiile și responsabilitățile funcționarului public, iar pe de altă parte, comportamentul acestuia, atât în cadrul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, cât și în afara acesteia, în societatea civilă. Că răspunderea disciplinară a funcționarului public intervine și în legătură cu comportamentul necorsspunzător al acestuia în afara locului unde își desfășoară activitatea, rezultă din enumerarea de către lege (între faptele care constituie abatere disciplinară) și a manifestărilor care aduc atingere prestigiului autorității sau a instituției publice din care funcționarul public face parte, manifestări care reprezintă încălcarea îndatoririlor de serviciu, potrivit căreia funcționarii publici au obligația de a se abține de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii (de ordin material sau moral) autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

În ceea ce privește fapta reglementată de art. 77 alin. 2 lit. j, de încălcare a regimului incompatibilităților și interdicțiilor, sancțiunea disciplinară nu este singura consecință a încălcării acestor incompatibilități. Intervenția unei stări de incompatibilitate reprezintă una din situațiile care determină încetarea unui statut de funcționar public.

Statutul funcționarilor publici, în forma sa republicată, prevede în art. 77 alin. 3 sancțiunile disciplinare aplicabile funcționarilor publici. Acestea sunt:

a) mustrarea scrisă;

b) diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;

c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de 1-3 ani;

d) trecerea într-o funcție inferioară, pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului;

e) destituirea din funcția publică.

În legătură cu aceste sancțiuni disciplinare, trebuie făcute unele precizări:

= sancțiunile disciplinare se stabilesc numai prin normă cu putere de lege, ca și abaterile disciplinare;

= sancțiunile disciplinare nu sunt stabilite pentru fiecare abatere disciplinară, așa cum, de exemplu, în dreptul penal fiecărei infracțiuni îi este precizată o anumită pedeapsă; aplicarea uneia sau alteia dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de lege este lăsată în competența autorității abilitată să le aplice;

= sancțiunile disciplinare sunt instituite într-un sistem ierarhic, dar ierarhia nu are un caracter absolut, ci unul relativ, putându-se aplica o sancțiune mai severă chiar dacă, în prealabil, nu s-a aplicat alta mai ușoară; sub acest aspect Statutul prevede că la individualizarea sancțiunii disciplinare se va ține seama de cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, gradul de vinovăție și consecințele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcționarului public, precum și de existența în antecedentele acestuia a altor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate în condițiile legii;

= sancțiunile disciplinare au caracter personal, în sensul că ele se aplică funcționarului public care a săvârșit abaterea disciplinară; ele nu se aplică întregului colectiv al unui compartiment din structura autorității sau instituției publice;

= pentru aceeași faptă, nu se pot aplica două sau mai multe sancțiuni disciplinare, în schimb se poate aplica o sancțiune disciplinară și una de altă natură (contravențională, civilă sau penală);

= sancțiunea disciplinară se aplică printr-un act administrativ de autoritate cu caracter individual (dispoziție, decizie, ordin, după caz) emis de autoritatea abilitată să aplice sancțiunea respectivă. Acest act poate fi revocat de emitent, din proprie inițiativă, dar numai până în momentul în care el nu a intrat în cenzura unui organ de jurisdicție, care va putea anula actul sau va obliga pe emitent să-l revoce ori să-l modifice. Actul trebuie să aibă în toate cazurile formă scrisă.

Forma scrisă a actului de aplicare a sancțiunilor disciplinare este necesară cel puțin din două puncte de vedere: pe de o parte, pentru a fi avut în vedere la evaluarea anuală a performanțelor profesionale ale funcționarului public și pentru a i se comunica acestuia, iar, pe de altă parte, pentru a fi avut în vedere, în caz de contestare a sancțiunii, de autoritatea competentă să rezolve contestația, chemată să aprecieze asupra legalității lui.

= în unele statute sau legi speciale, care se referă la anumite categorii de funcționari publici (de exemplu, polițiștii, militari etc.) pot fi prevăzute și alte sancțiuni disciplinare, specifice lor;

= unele sancțiuni disciplinare au un caracter moral (mustrarea); altele caracter material, sau atât material cât și moral (diminuarea drepturilor salariale, suspendarea dreptului de avansare sau trecerea într-o funcție inferioară), iar altele produc efecte asupra existenței raportului juridice de serviciu public (destituirea din funcție).

Din punct de vedere al autorității abilitate cu dreptul de a aplica sancțiunile disciplinare, este de reținut că ele nu pot fi, în principiu, aplicate de o autoritate din exterior, decât numai în cazul în care legea prevede o asemenea competență. Sub acest aspect, Statutul funcționarilor publici prevede că sancțiunea disciplinară “mustrarea” se poate aplica direct de către conducătorul autorității sau instituției publice la propunerea conducătorului compartimentului în care funcționează cel în cauză. Celelalte sancțiuni disciplinare se aplică de conducătorul autorității sau instituției publice respective la propunerea comisiei de disciplină.

Sancțiunile disciplinare pentru înalții funcționari publici se aplică prin decizie a primului-ministru, prin ordin al ministrului ori, după caz, al conducătorului autorității sau instituției publice centrale, la propunerea comisiei de disciplină.

Mustrarea este sancțiunea disciplinară cea mai ușoară și constă în punerea în vedere funcționarului public că nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile de serviciu și i se cere a se îndrepta pe viitor. Această sancțiune se aplică, de regulă, numai după ce funcționarul public a mai fost, în prealabil, sancționat cu avertisment pentru o altă faptă.

Diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni, se aplică pentru o abatere mai gravă săvârșită cu intenție, sau chiar pentru una ușoară, dacă cel în cauză a mai fost sancționat în prealabil cu “mustrare”. Acestă sancțiune are caracter precumpănitor material, deoarece, în afară de consecințele cu un asemenea caracter, o sancțiune produce implicit și consecințe cu caracter moral și profesional, în ansamblul său, care afectează statutul profesional al funcționarului public, imaginea sa în instituția în care își desfășoară activitatea.

Suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani, ca și trecerea într-o funcție inferioară pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului, sunt sancțiuni mai severe, care se aplică pentru abateri mai grave, care au produs și unele prejudicii materiale. Ele se pot aplica fără să se ceară ca cel în cauză să fi fost sancționat în prealabil cu o sancțiune disciplinară mai ușoară. Aceste două sancțiuni au un caracter mai complex, deoarece ele afectează nu doar cariera funcționarului public, dar și drepturile materiale cuvenite acestuia, dat fiind faptul că oricărei trepte, clasă, categorie îi corespunde un alt salariu, superior celui cuvenit pentru treapta, clasa sau categoria precedentă.

Destituirea din funcție este sancțiunea disciplinară cea mai severă, care are ca efect încetarea raportului de serviciu public. Ea este echivalentă cu sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă, pe planul dreptului muncii. Ea se aplică atunci când prin abaterea disciplinară săvârșită se încalcă grav, eventual repetat, îndatoririle de serviciu, ori se tulbură activitatea autorității sau instituției publice sau i se aduce o pagubă importantă. Doctrina și jurisprudența în materie sunt destul de vagi în a delimita sfera abaterilor disciplinare considerate ca fiind grave și care pot determina aplicarea acestei sancțiuni disciplinare. În unele legi speciale sau regulamente de organizare și funcționare sunt cuprinse anumite prevederi mai de detaliu pe baza cărora se poate aprecia gravitarea abaterilor disciplinare.

Competența opțiunii în aplicarea uneia sau alteia dintre sancțiunile disciplinare aparține, în exclusivitate, autorității abilitate cu aplicarea acestora. Totuși, trebuie subliniat că în cauză nu este vorba de o apreciere arbitrară, voluntaristă, subiectivă, contrară spiritului de legalitate, ci de una obiectivă, realistă, care să asigure și rolul preventiv-educativ al sancțiunii, cât și pe cel reparator. Tocmai de aceea, legiuitorul a stabilit și criteriile care trebuie avute în vedere la alegerea uneia sau alteia dintre sancțiuni, ca și limitele acestora, acolo unde legea prevede o limită minimă și una maximă.

În acest sens, sunt reamintite dispozițiile Statutului potrivit cărora la individualizarea sancțiunii disciplinare se va ține seama de:

cauzele și gravitatea abaterii disciplinare;

împrejurările în care aceasta a fost săvârșită;

gradul de vinovăție al funcționarului public;

consecințele abaterii;

comportarea generală în serviciu a funcționarului public;

existența în antecedentele funcționarului public a altor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate.

Statutul funcționarilor publici mai prevede că sancțiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data săvârșirii abaterilor. Legea reglementează, totodată, și procedura aplicării sancțiunilor disciplinare, inclusiv normele de contestare a sancțiunilor aplicate, precum și cazurile în care sancțiunile se radiază. Aceste norme sunt precizate, unele în Statutul funcționarilor publici, altele în legi speciale sau în statute care privesc anumite categorii de funcționari publici.

În Statut se prevede că sancțiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public. Audierea funcționarului public trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității. Prin modul în care este consacrat acest regim al audierii, practic se transpun în practică principiile constituționale privind dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție, care trebuie interpretate într-o manieră generoasă, care include toate situațiile în care un subiect de drept este acuzat că a comis o anumită faptă de încălcare a legii și căruia trebuie să i se recunoască dreptul de a dovedi contrariul, precum și acela de a fi tratat ca și când nu ar fi comis-o până când nu se dovedește contrariul.

Legea recunoaște în mod firesc și posibilitatea funcționarului de a renunța la audiere, de a nu se prevala deci de beneficiul pe care îl recunoaște legea, în această situație trebuind să se consemneze refuzul într-un proces-verbal, după care sancțiunea disciplinară poate fi aplicată.

Secțiunea a III-a. Răspunderea contravențională a funcționarilor publici

Răspunderea contravențională intervine în cazul săvârșirii unor abateri administrative; ea este reglementată prin actele normative care stabilesc sancțiuni pentru contravențiile săvârșite de funcționarii publici în timpul și în legătură cu exercitarea atribuțiilor ce le revin în cadrul funcțiilor pe care le dețin.

Astfel, unii autori realizează o distincție între două tipuri de răspunderi contravenționale:

un prim tip de răspundere contravențională care intervine atunci când funcționarul public săvârșește ca persoană privată, fizică, în afara sarcinilor de serviciu, o contravenție, caz în care el va răspunde contravențional conform prevederilor din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001; însă aceasta va reprezenta o răspundere contravențională de drept comun, care intervine în regimul aplicabil oricărui subiect de drept, persoană fizică, dacă a săvârșit o contravenție;

un al doilea tip îl reprezintă răspunderea contravențională care intervine în cazul în care au fost săvârșite de către funcționarul public, în calitatea lui de funcționar public, anumite contravenții care sunt comise în timpul serviciului și au legătură cu serviciul.

În cel de al doilea caz avem de-a face cu o răspundere contravențională aplicabilă funcționarului public, în virtutea statutului său, care diferă de primul tip de răspundere contravențională datorită temeiului obiectiv, respectiv datorită specificului faptei care reprezintă contravenție.

Contravenția reprezintă, conform art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, “fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București”.

În problema care ne interesează, conform art. 83 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată, răspunderea contravențională a funcționarilor publici se angajează în cazul în care aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu.

Secțiunea a IV-a. Răspunderea civilă a funcționarilor publici

Legea nr. 188/1999, republicată, perpetuează însă aspectele negative care au fost criticate la timpul lor în doctrină. Unul dintre acestea îl reprezintă neconsacrarea, și în cadrul acestei legi, a formei de răspundere patrimonială aplicabile funcționarilor publici, care este prevăzută implicit de art. 48 din Constituție și de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (care a abrogat Legea nr. 29/1990), la care trimite art. 48 alin. 2. Regimul juridic al acestei forme de răspundere se regăsește în art. 16 din Legea nr. 554/2004, care recunoaște posibilitatea ca acțiunea în fața instanței de contencios administrativ să poată fi formulată și împotriva funcționarului public care a elaborat actul sau care se face vinovat de neemiterea lui, în cazul în care se solicită despăgubiri.

Legea instituie principiul solidarității dintre funcționar și instituția publică, precum și posibilitatea ca funcționarul public să-l poată chema în garanție pe șeful său ierarhic. Trebuie însă precizat faptul că este vorba despre două tipuri de răspundere diferite:

prima este răspunderea funcționarului public pentru un act administrativ vătămător;

cea de a doua (răspunderea civilă) intervine atunci când funcționarul public, prin fapta-i proprie, a prejudiciat direct, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, autoritatea sau instituția publică.

Sunt astfel două raporturi juridice cu răspunderi diferite. Particularitatea constă în faptul că în forma de răspundere civilă prevăzută de Legea nr. 188/1999, republicată, prejudiciul se produce direct autorității publice, pe când în cazul răspunderii consacrată de Legea nr. 554/2004, prejudiciul se produce indirect autorității sau instituției publice, în sensul că prejudiciul produs direct terțului se întoarce împotriva autorității publice care devine răspunzătoare pentru el. Reglementarea din legea generală nu anihilează însă reglementarea din legea specială, respectiv Legea contenciosului administrativ, potrivit principiului “generalia specialibus non derogant”. Forma de răspundere civilă consacrată de Statutul funcționarilor publici nu înlătură deci răspunderea administrativ-patrimonială prevăzută de Legea-cadru a contenciosului administrativ.

În mod rezumativ, condițiile răspunderii patrimoniale bazate pe culpă sunt considerate a fi următoarele:

– actul administrativ producător de daune să fie ilegal;

– actul administrativ ilegal să fie cauzator de prejudicii materiale sau morale;

– raportul de cauzalitate dintre actul ilegal și prejudiciu (instanța va cerceta sursa ilegalității și, numai dacă aceasta a cauzat prejudiciul, va acorda despăgubirile corespunzătoare);

– culpa autorității publice (o anumită conduită psihică a autorului față de fapta ilegală, faptă care poate fi reprezentată de emiterea actului ilegal, de refuzul de a rezolva o cerere, de nesocotirea unui drept sau interes legitim; în acest context, putem fi in fata culpei personale a funcționarului public sau în fața culpei de serviciu a administrației, generată de reaua funcționare a acesteia).

Sub aspectul cauzelor care determină intervenția răspunderii civile (patrimoniale) aplicabile funcționarilor publici, astfel cum se desprind ele din interpretarea art. 84 din Legea nr. 188/1999, republicată, este vorba despre:

prejudicierea, cu vinovăție, a patrimoniului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea funcționarul public;

nerestituirea, în termenul legal, a sumelor necuvenite acordate funcționarului de către autoritatea sau instituția publică;

daunele suportate, în calitate de comitent, de către instituția publică, în contul funcționarului public, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Deși legiuitorul a renunțat la instituția răspunderii materiale, sunt menținute instituțiile procedurale specifice acesteia, respectiv dispoziție sau ordin de imputare sau asumarea unui angajament de plată, care sunt instrumente utile atât pentru funcționarul public cât și pentru autoritatea sau instituția publică.

Dacă în ceea ce privește dreptul substanțial, există o deosebire esențială în ceea ce privește răspunderea cu caracter reparatoriu a funcționarului public, nu aceeași situație regăsim și în ceea ce privește dreptul procedural, unde procedura recuperării pagubei (prin emiterea unei decizii de imputare sau prin asumarea unui angajament de plată) este integral preluată din Codul Muncii.

Din analiza art. 85 din Legea nr. 188/1999, republicată, rezultă următoarele aspecte privind procedura acestor forme de răspundere aplicabilă funcționarului public:

= pentru faptele prevăzute la lit. a și b, repararea pagubei se face în baza unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, emise de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și prin intermediul unui angajament de plată asumat de funcționarul public; astfel, chiar dacă s-a renunțat la consacrarea răspunderii materiale, au fost menținute instrumentele specifice ei, care își vădesc în practică utilitatea pentru ambele părți;

= pentru fapta prevăzută la lit. c, repararea pagubei se face în baza sentinței judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă;

= calea de atac împotriva ordinului sau dispoziției de imputare este contestația, care se formulează tot în fața instanței de contencios administrativ;

= instituirea unui termen de prescripție de 3 ani, în interiorul căruia conducătorul autorității sau instituției publice poate sa emită ordinul sau dispoziția de imputare.

IV.5. Răspunderea penală a funcționarilor publici

Răspunderea penală a funcționarilor publici pentru faptele săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă, fapte care, având un pericol social deosebit, constituie infracțiuni, se angajează potrivit legii penale. Având în vedere particularitățile acestei forme de răspundere, condițiile în care poate fi angajată, precum și faptele de încălcare a îndatoririlor de serviciu care constituie infracțiuni fac obiectul analizei la materia dreptului penal, trebuie reținute numai regulile speciale, prevăzute de Statutul funcționarilor publici, aplicabile funcționarului public împotriva căruia a fost dispusă începerea urmăririi penale.

Regimul juridic al răspunderii penale a funcționarilor publici este cel consacrat de art. 86 din Legea nr. 188/1999, republicată, completat cu normele prevăzute de legislația penală de drept comun.

În situația în care un funcționar săvârșește o faptă care se apreciază că ar avea un caracter penal, autoritatea sau instituția publică din care face parte acel funcționar are sarcina de a face o serie de cercetări interne, precum și de a cere sprijinul altor organe, pentru a stabili exact dacă fapta prezintă sau nu gravitatea unei infracțiuni. În cazul în care se ajunge la concluzia că fapta săvârșită de funcționar întrunește trăsăturile caracteristice unei infracțiuni, trebuie sesizate organele de cercetare penală, în vederea începerii anchetei penale.

În cursul urmăririi penale, organul unde a fost săvârșită fapta are datoria de a pune la dispoziția organelor care cercetează sau judecă pe funcționarul public toate datele, informațiile și actele necesare soluționării cazului.

Trebuie precizat că noțiunea de funcționar public, pe planul dreptului penal, are o sferă mai largă de cuprindere decât în alte ramuri ale dreptului, fiind definită ca “persoana care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu în serviciul unei unități dintre cele prevăzute la art. 145 din Codul Penal”. În noțiunea de funcționar public intră și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice. Prin urmare, în sensul dreptului penal, nu are relevanță titlul însărcinării sau modalitatea învestirii (alegere, numire, repartizare).

În Codul Penal, infracțiunile incidente în ceea ce-i privește pe funcționarii publici sunt reglementate de Titlul VI, denumit “infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege”, art. 246-257, art. 263, art. 288 și art. 289.

CAPITOLUL V

REGIMUL JURIDIC AL PERSONALULUI CONTRACTUAL DIN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

Secțiunea I. Regimul contractual al funcționarilor publici

Spre deosebire de contractul colectiv încheiat între patroni și salariați reprezentați de regulă de sindicate, contractul individual de muncă se încheie între o singură persoană și cel ce o angajează (societate comercială, regie autonomă, altă persoană juridică sau persoană fizică). Așa este și cazul funcționarilor publici, care sunt angajați ai Statului Român, mai concret ai unei instituții publice care face parte din autoritățile administrației publice.

Prevăzut inițial de art. 1740 pct. 1 Cod Civil, ca una din felurile de locațiune a lucrărilor – “aceea prin care persoanele se obligă a pune lucrările lor în serviciul altora” – alături de contractul de antrepriză și cel de transport, contractul individual de muncă a fost ulterior reglementat distinct și denumit ca atare prin Legea contractelor de muncă din anul 1929 și apoi prin Codul Muncii din 1950, prin cel din 1972 și prin cel din 2003, care este în vigoare și în prezent.

Acest contract este izvorul tipic și clasic al raportului juridic de muncă și constă în esență într-un acord de voință stabilit între angajator (de regulă persoană juridică publică sau privată, dar și o persoană fizică) și un angajat care este întotdeauna o persoană fizică. În baza acestei convenții, angajatul se obligă să presteze o muncă în favoarea angajatorului, iar acesta își asumă, la rândul său, obligația de a asigura condițiile normale de muncă și de a plăti salariul. De fapt acestea sunt și elementele esențiale ale obiectului contractului individual de muncă: prestarea muncii și plata acesteia sub forma salariului.

Contractul individual de muncă reprezintă un mijloc de protecție a persoanei care prestează munca. În acest sens, contractul individual de muncă a fost definit de literatura de specialitate (definiția consacrată) ca fiind acea convenție încheiată în scris între o persoană fizică, pe de o parte, și un patron (angajator), pe de altă parte, prin care prima se obligă să presteze o anumită muncă iar secundul să-i asigure persoanei încadrate condiții corespunzătoare pentru buna desfășurare a activității, deplină protecție și securitate a muncii și să o remunereze în raport cu munca prestată potrivit clauzelor contractului.

Chiar dacă reglementările în materie fac mai puțin referire la faptul că acest contract de muncă este un mijloc de protecție al angajatorului, el este în egală măsură un mijloc de protecție al ambelor părți. Astfel, în viață, în realitatea raporturilor de muncă, se asigură și celui care angajează o anumită stabilitate în continuitatea prestației și se creează posibilitatea aplicării normelor referitoare la răspundere.

Contractul individual de muncă continuă să fie supus unor reguli obligatorii care privesc încheierea, conținutul, forma și executarea sa. În acest sens se poate vorbi de regimul său legal sau altfel spus de subordonarea firească a contractului individual de muncă față de lege. Astfel, salariatului trebuie să i se asigure stabilitatea în muncă, protecția muncii, timpul de odihnă (concediile). În același timp răspunderea părților este reglementată cu precizie în lege, astfel încât, de exemplu, contractul individual de muncă nu poate înceta și nu poate fi modificat decât în cazurile prevăzute de lege.

Spre deosebire, însă, de condițiile de încetare a raporturilor de muncă de drept comum, conform Codului Muncii din 2003, contractelor de muncă ale funcționarilor publici le sunt aplicabile dispozițiile art. 97 din Legea nr. 188/1999, republicată:

a) demisie;

b) transfer;

c) eliberarea din funcție;

d) destituirea din funcție;

e) pensionarea pentru munca depusă și limită de vârstă ori pentru invaliditate de gradul I sau II;

f) deces.

Secțiunea a II-a. Drepturile personalului contractual

Conform art. 38 din Codul Muncii adoptat în 2003, “salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.” În continuare, actul normativ menționat enumeră principalele drepturi ale salariaților (în art. 39 alin. 1):

a) dreptul la salarizare pentru munca depusă;

b) dreptul la repaus zilnic și săptămânal;

c) dreptul la concediu de odihnă anual;

d) dreptul la egalitate de șanse și de tratament;

e) dreptul la demnitate în muncă;

f) dreptul la securitate și sănătate în muncă;

g) dreptul la acces la formarea profesională;

h) dreptul la informare și consultare;

i) dreptul de a lua parte la determinarea și ameliorarea condițiilor de muncă și a mediului de muncă;

j) dreptul la protecție în caz de concediere;

k) dreptul la negociere colectivă și individuală;

l) dreptul de a participa la acțiuni colective;

m) dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.

Dreptul la salariu reprezintă corolarul dreptului la muncă și constituie o prerogativă fundamentală a individului, afirmată la nivel solemn chiar și în Declarația Universală a Drepturilor Omului, care prevede, în art. 23 alin. 3, că “oricine muncește are dreptul la un salariu echitabil și suficient care să-i asigure lui și familiei lui o existență conformă cu demnitatea umană”.

În conformitate cu dispozițiile Convenției nr. 95 din 1949 asupra protecției salariului a Organizației Internaționale a Muncii (OIT), “salariul, indiferent de denumirea sa, reprezintă suma de bani dată de patron salariatului în temeiul unui contract individual de muncă, pentru munca efectuată sau pentru serviciile îndeplinite”.

În concluzie, salariul este prețul muncii prestate, exprimat în bani. Atunci când munca se desfășoară pentru sine, este o muncă indiferentă și produce venit. În situația în care se realizează pentru o terță persoană, este o muncă dependentă și produce salariul.

Salariul reprezintă obiectul, dar și cauza contractului individual de muncă. Este obiect, întrucât el constituie contraprestație pentru munca efectuată și, în același timp, reprezintă cauza pentru care persoana fizică s-a încadrat în muncă. Alături de felul muncii și de locul muncii, salariul este un element esențial al contractului de muncă, o parte a obligațiilor asumate de unitate și a cauzei juridice a obligațiilor persoanei încadrate. În acest context, salariul poate fi definit ca “totalitatea drepturilor bănești cuvenite pentru munca prestată”.

Ori de câte ori legea sau alt act normativ stabilește acordarea anumitor drepturi în funcție de salariu, în toate cazurile se are în vedere salariul de bază. Prin excepție, dacă legea prevede expres că se au în vedere și anumite sporuri sau adaosuri, atunci la stabilirea și acordarea drepturilor respective se ține seama și de aceste din urmă elemente.

Dreptul la repaus zilnic și săptămânal. Ziua de muncă de 8 ore și a săptămânii de 40 de ore constituie regula de aplicare generală. În cazul în care unor categorii de persoane trebuie să li se asigure o protecție specială, precum și atunci când procesul de producție se desfășoară în condiții deosebite, durata zile de muncă este sub 8 ore. S-a prevăzut și posibilitatea stabilirii unor programe de lucru parțiale de 6, 4 sau 2 ore pe zi.

Formele timpului de odihnă, alte decât concediul de odihnă sunt:

pauza pentru masă – cel mult 1/2 oră, nu se include în timpul de muncă;

timpul de odihnă între 2 zile de muncă, de cel puțin 12 ore consecutive;

repausul săptămânal – potrivit art. 110 Cod Muncii este de cel puțin 2 zile consecutive, de regulă duminica, sau altă zi;

zilele de sărbători legale și alte zile în care nu se lucrează, se stabilesc conform art. 134 Cod Muncii, prin lege (1 și 2 ianuarie; prima și a doua zi de Paști; 1 mai; 1 decembrie; prima și a doua zi de Crăciun; 2 zile pentru fiecare dintre cele două sărbători religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creștine, pentru persoanele aparținând acestora).

Concediul de odihnă este una din formele timpului liber, importanța sa fiind dată de funcțiile sale economice și sociale: influența pozitivă asupra sănătății salariaților, posibilitățile recreative, rolul său de factor în creșterea randamentului muncii, avantajele ce decurg din plata indemnizației cuvenite pe timpul efectuării lui. Fiind fundamentat pe contractul individual de muncă, dreptul la concediul de odihnă este de natură contractuală.

Dreptul la asociere sindicală. Libertatea sindicală este considerată un drept al omului. Ea este fondată pe legături naturale stabilite între membrii unei profesii. Libertatea sindicală dă salariaților dreptul de a-și constitui propriile sindicate și de a se afilia în mod liber. Ea garantează ca organizațiile sindicale să-și desfășoare activitatea în afara oricărei intervenții a autorităților publice. Ca orice libertate, libertatea sindicală este de esență individualistă, face parte din categoria drepturilor și libertăților fundamentale ale omului: dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, libertatea de exprimare.

Libertatea sindicală nu este decât o manifestare a libertății de asociere. Pe plan individual, libertatea sindicală se manifestă în dreptul recunoscut oricărui membru al unei profesiuni de a adera în mod liber la un sindicat, de a se retrage oricând dorește din sindicat sau de a nu adera la nici un sindicat. Conform acestei definiții, așadar, se pot sindicaliza numai persoanele care exercită o anumită profesiune. Dar, dreptul menționat nu trebuie înțeles în mod absolut. Într-adevăr, din anumite rațiuni, sunt anumite categorii de persoane care, în virtutea funcției îndeplinite, nu dispun de libertatea sindicală.

Privitor la categoriile de persoane care se pot sindicaliza, deci care dispun de libertate sindicală, există unele neconcordanțe între Constituție și Legea privind sindicatele. Pe când actul normativ fundamental referindu-se la sindicate vorbește numai de salariați, legea organică, adoptată anterior, prevede mai multe categorii de persoane care au dreptul de a se organiza în sindicate și anume: persoanele care au calitatea de salariat; cele care exercită legal o meserie sau profesie în mod individual sau care sunt asociate în cooperative; alte categorii profesionale decât salariații.

Cele analizate mai sus considerăm a fi cele mai importante drepturi ale personalului salariat din administrația publică, de aceea nu vom insista să analizăm și celelalte drepturi ale acestora.

Secțiunea a III-a. Obligațiile personalului contractual

În ceea ce privește obligațiile contractuale ce rezultă din munca salariaților, și deci și din cea a funcționarilor publici, acestora le revin, în principal, următoarele obligații (art. 39 alin. 2 Cod Muncii):

a) obligația de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuțiile ce îi revin conform fișei postului;

b) obligația de a respecta disciplina muncii;

c) obligația de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul colectiv de muncă aplicabil, precum și în contractul individual de muncă;

d) obligația de fidelitate față de angajator în executarea atribuțiilor de serviciu;

e) obligația de a respecta măsurile de securitate și sănătate a muncii în unitate;

f) obligația de a respecta secretul de serviciu.

În ceea ce privește obligațiile salariaților, nu există decât reglementări generice, absolutizate. Astfel, nu se poate realiza o analiză adâncită asupra obligațiilor salariaților. Este evident, însă, că principala îndatorire a salariților este aceea de respectare a îndatoririlor de serviciu. Aceste îndatoriri rezultă din conținutul contractului individual de muncă, cât și din fișa postului (care reprezintă de obicei anexă la acest contract). Ca principiu, convențiile colective stabilesc sistemele de clasificare profesională ori de evaluare a sarcinilor de muncă, variind de la o ramură industrială la alta.

În plus, în practică a fost consacrată bună-credință în raporturile de muncă, între angajator și salariații săi. Principiul bunei-credințe ori obligația de loialitate și fidelitate impusă salariatului în raporturile sale cu angajatorul semnifică faptul că acesta trebuie să nu divulge secretul și să nu exercite o activitate concurentă, îndeplinind o altă muncă, obligație care se prelungește frecvent și după încetarea contractului de muncă (aceste obligații accesorii depind de circumstanțele proprii fiecărui caz).

În unele state (Germania, Franța, Grecia, Italia, Spania) se înregistrează o tendință generală de restrângere a semnificațiilor “obligației de fidelitate”.

Obligația de secret profesional. În practica statelor, salariatul este ținut legal să respecte secretul profesional. Încălcarea acestei obligații poate fi sancționată penal, mai ales în ceea ce privește secretele de fabricație.

O altă obligație, conexă celei de secret profesional poate fi cea de exclusivitate. Astfel, în obligația de exclusivitate, nu există, în general, restricții vizând posibilitatea pentru un salariat de a exercita o a doua activitate profesională, fără o convenție contrară expresă. Salariatul nu are, în acelasi timp, dreptul de a angaja, ori de a coopera la orice formă de concurență neloială în timpul relației sale de muncă. Dacă activitatea secundară a salariatului ar putea cauza un prejudiciu grav angajatorului principal, acesta poate să ceară încetarea acestui raport.

Referitor la comerț, salariatul nu poate intra în concurență cu angajatorul său pe durata relației de muncă. O analiză a obligației și a restricțiilor de mai sus o vom face în cele ce urmează.

CAPITOLUL VI

REGIMUL JURIDIC AL MANAGERILOR PUBLICI

Secțiunea I. Formarea, evaluarea și activitatea managerilor publici

Managerul public este noul model de funcționar public, un adevărat agent al schimbării, menit să introducă o nouă mentalitate în administrația publică românească. Managerul public reprezintă o categorie aparte de funcționar public care contribuie pe de o parte la asigurarea eficienței și continuității reformei în administrația publică – de la nivelurile strategice la cele operaționale – și pe de altă parte, la integrarea în structurile Uniunii Europene prin implementarea și urmărirea aplicării “acquis”-ului comunitar, în cadrul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

Rolul managerului public este acela de a sprijini politicile de reformă menite să accelereze modernizarea administrației si serviciilor publice, în vederea armonizării acestora cu standardele Uniunii Europene. Managerul public conduce, coordonează sau asistă coordonarea unor activități care, prin natura lor, necesită o perspectivă generală și un nivel de expertiză, specifice față de cele avute de celelalte categorii de funcționari publici.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor, managerului public i se asigură o mobilitate sporită în cadrul instituției în care lucrează, activitatea acestuia fiind coordonată de către un înalt funcționar public sau, în cazul în care acesta nu există, funcționarul public de conducere situat pe cel mai înalt nivel din cadrul autorității sau instituției publice respective.

Cariera managerilor publici, adică formarea, activitatatea și evaluarea activității acestora sunt reglementate prin următoarele acte normative: Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 56/2004 privind crearea statutului special al funcționarului public denumit manager public (modificată prin Legea nr. 452/2004 și prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 6/2005) și Hotărârea Guvernului nr. 783/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 56/2004.

Astfel, conform art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 783/2005, selecția pentru programele de formare specializată prevăzute în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 56/2004, cu unele excepții, se realizează de Institutul Național de Administrație, în colaborare cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în condițiile prevăzute prin prezentele norme și prin hotărâre a Guvernului care se adoptă anual, conform art. 6 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 81/2001 privind înființarea și organizarea Institutului Național de Administrație, cu respectarea următoarelor criterii generale:

a) vârsta maximă de 35 de ani, pentru programele de formare specializată prevăzute la art. 4 alin. 1 lit. b din ordonanța de urgență;

b) studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;

c) cunoașterea unei limbi de circulație europeană;

d) cetățenie română;

e) domiciliul în România;

f) lipsa restricțiilor privind călătoria în străinătate, pentru acele țări avute în vedere de către programul respectiv de formare.

Procedurile de selecție se stabilesc prin regulamentele de studii ale Institutului Național de Administrație, aprobate conform legii.

Pe perioada stagiilor în administrația publică din cadrul programelor de formare specializată prevăzute la art. 8 alin. 5 din ordonanța de urgență, cursanții și stagiarii sunt sprijiniți și coordonați de către funcționari publici care ocupă funcții publice de conducere în condițiile legii, denumiți în continuare mentori. Calitatea de mentor se atribuie prin contract individual de muncă în domeniul activității de formare profesională continuă, încheiat cu Institutul Național de Administrație sau, după caz, cu alte instituții de formare continuă, în situația prevăzută la art. 10 alin. 1 lit. c din ordonanța de urgență, pe baza unui acord instituțional dintre acestea și autoritatea sau instituția publică în cadrul căreia își desfășoară activitatea mentorul respectiv.

Potrivit art. 20 alin. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 783/2005, pot fi mentori funcționarii publici care îndeplinesc următoarele condiții:

a) cunosc în detaliu structura organizatorică și activitățile desfășurate în cadrul autorității sau instituției publice respective;

b) au abilități de comunicare și relaționare cu personalul autorității sau instituției publice respective;

c) au experiență în a lucra în echipă și în acțiuni de instruire;

d) au capacitatea de a motiva și îndruma, în spirit inovator și reformator, alte persoane;

e) nu au fost sancționați disciplinar;

f) nu sunt rude, până la gradul al IV-lea inclusiv, și nici soț, soție sau afin cu participantul la stagiu.

Mentorul are următoarele atribuții și responsabilități principale, delegate în condițiile legii, pe baza acordului instituțional:

– asigură buna desfășurare a activității participantului la programele de formare specializată prevăzute la art. 4 alin. 1, pe durata stagiului, prin: acces la toate sectoarele de activitate cu relevanță pentru programele de formare urmate și implicarea în activitățile specifice acestora; prezentarea personalului din cadrul sectoarelor de activitate respective, precum și prin acces la bazele de date fără caracter confidențial, la documentația specifică activității acestor sectoare; coordonarea, monitorizarea și evaluarea activității pe durata stagiului;

– întocmește un raport de evaluare la sfârșitul stagiului;

– urmărește atingerea obiectivelor stagiului, precum și respectarea domeniilor și tipurilor de activități specifice.

Domeniile și tipurile de activități pe care mentorul este obligat să le includă în programul stagiilor prevăzute mai sus sunt stabilite de autoritățile și instituțiile publice în cadrul cărora își desfășoară activitatea, în colaborare cu Institutul Național de Administrație, având în vedere regulamentele de studii ale acestuia, aprobate conform legii. Drepturile și obligațiile ce decurg din calitatea de mentor, precum și celelalte condiții aferente, inclusiv modul de remunerare, sunt stabilite prin contractul individual de muncă.

Conform art. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 56/2004, selecția pentru programele de formare specializată se realizează de către Institutul Național de Administrație în colaborare cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici și este monitorizată de către Comisie. Participanții declarați admiși la unul dintre programele prevăzute la art. 4 alin. 1 semnează un angajament cu Ministerul Administrației și Internelor, prin care se obligă să lucreze în administrația publică timp de 5 ani după încheierea programelor de formare, sub sancțiunea rambursării cheltuielilor efectuate cu formarea lor în condițiile prevăzute prin angajament.

Participanții la programul de formare specializată cu durata de un an, organizat de Institutul Național de Administrație, destinat tinerilor funcționari publici, se numesc stagiari, iar participanții la programul de formare specializată cu durata de 2 ani, organizat de Institutul Național de Administrație, destinat absolvenților învățământului superior, se numesc cursanți. Pe perioada formării stagiarii și cursanții sunt obligați să respecte Regulamentul de ordine interioară și regulamentele de studii ale Institutului Național de Administrație. Participanții la programele de formare specializată prevăzute la art. 4 alin. 1, care anterior selecției aveau statutul de funcționar public, își păstrează acest statut, fiind suspendați din funcția publică pe durata desfășurării programului de formare. Pe de altă parte, participanții la programele de formare specializată, care anterior selecției nu aveau statutul de funcționar public, dobândesc, pe perioada formării, calitatea de cursant la Institutul Național de Administrație.

Posturile din cadrul autorităților și instituțiilor publice în care și-au desfășurat activitatea stagiarii și cursanții selectați, devenite vacante sau, după caz, temporar vacante, pot fi ocupate în condițiile legii. Pe perioada stagiilor în administrația publică din România, cursanții și stagiarii nu beneficiază de drepturi bănești din partea autorităților și instituțiilor publice la care acestea se desfășoară.

Participanții la programele de formare specializată prevăzute la art. 4 alin. 1 din ordonanța de urgență sunt excluși de la acestea în următoarele situații:

a) absență nemotivată de la programele sau de la activitățile de formare;

b) cererea cursantului sau a stagiarului de a renunța la programele de formare;

c) abateri disciplinare, stabilite prin normele de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență;

d) obținerea unor rezultate nesatisfăcătoare în cadrul studiilor și stagiilor în străinătate sau în cazul nerevenirii în România la încheierea perioadei de studii și de stagii în străinătate.

În cele cinci situații prevăzute mai sus, stagiarii și cursanții sunt obligați să ramburseze cheltuielile de formare efectuate cu instruirea lor. Modalitățile de calcul se stabilesc prin angajamentul prevăzut la art. 7 alin. 2 din ordonanța de urgență.

Potrivit art. 10 din ordonanța de urgență, pot ocupa funcția publică de manager public, în urma unei evaluări finale realizate de Comisia pentru Managerii Publici, următoarele categorii de persoane, după cum urmează:

a) absolvenții programului de formare specializată cu durata de 2 ani, organizat de Institutul Național de Administrație;

b) absolvenții programului de formare specializată specific pentru tineri funcționari publici, cu durata de un an, organizat de Institutul Național de Administrație;

c) absolvenții programului de burse speciale “Guvernul României”, cu condiția să urmeze un program intensiv de formare specializată în administrația publică, în România, organizat de Institutul Național de Administrație sau de alte instituții de formare continuă.

Pentru a ocupa o funcție publică specifică de manager public, acești absolvenți trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 50 din Legea nr. 188/1999, republicată.

Funcția publică specifică de manager public se împarte în 3 trepte profesionale de încadrare, definite astfel:

a) manager public treapta 1, corespunzător sistemului de promovare foarte rapidă;

b) manager public treapta 2, corespunzător sistemului de promovare rapidă;

c) manager public treapta 3, corespunzător sistemului de promovare accelerată.

Funcția publică specifică de manager public este structurată pe grade profesionale, după cum urmează:

a) asistent, echivalent cel puțin funcției publice de șef birou;

b) special, echivalent cel puțin funcției publice de șef serviciu;

c) principal, echivalent cel puțin funcției publice de director adjunct;

d) superior, echivalent cel puțin funcției publice de director;

e) general, echivalent funcției publice de director general adjunct.

Promovarea managerilor publici treapta 1 începe cu gradul de manager public special, iar pentru celelalte trepte începe cu gradul de manager public asistent.

Persoanele prevăzute la art. 10 alin. 1 din ordonanța de urgență sunt evaluate la finalizarea programelor de formare specializată de către Comisia pentru Managerii Publici, care decide treapta profesională de încadrare ca manager public. În această evaluare se vor lua în considerare rezultatele evaluării de la absolvirea programelor de formare, în proporție de 70%, și propria evaluare finală a Comisiei, în proporție de 30%. În funcție de clasamentul final realizat de Comisie și de opțiunile absolvenților programelor prevăzute la art. 10 alin. 1, Agenția Națională a Funcționarilor Publici întocmește, cu contrasemnătura Comisiei, în termenul prevăzut prin normele de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență, schema de repartizare a absolvenților pe funcțiile publice de manager public prevăzute în Planul anual de ocupare a funcțiilor publice. Numirea în funcția de manager public se face prin act administrativ al conducătorului autorității sau al instituției publice în cadrul căreia urmează să-și desfășoare activitatea, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Managerul public își desfășoară activitatea, de regulă, sub directa coordonare a unui înalt funcționar public din cadrul autorității sau al instituției publice în care își va desfășura activitatea. În autoritățile sau instituțiile publice în care nu există înalți funcționari publici, managerul public își desfășoară activitatea sub directa coordonare a funcționarului public de conducere situat pe cel mai înalt nivel din cadrul acestora. Pentru posturile de manageri publici, superiorul ierarhic al acestora stabilește, pe baza atribuțiilor și responsabilităților generale prevăzute în normele de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență, cu consultarea Comisiei, responsabilitățile corespunzătoare fișei postului. Orice contestații cu privire la neconcordanța dintre atribuțiile stabilite prin fișa postului se aduc în atenția Comisiei pentru Managerii Publici. Comisia poate solicita sporirea sau micșorarea atribuțiilor și responsabilităților sau, după caz, în situații temeinic justificate, transferul managerului public.

Managerii publici promovează succesiv în gradele profesionale, pe baza vechimii în gradul profesional deținut și în urma deciziei Comisiei. Decizia Comisiei este bazată pe evaluarea performanțelor profesionale individuale, efectuată de către superiorul ierarhic al managerului public evaluat, și pe propria evaluare a acesteia. Evaluarea managerilor publici poate fi inițiată la solicitarea acestora, a superiorului ierarhic sau a Comisiei.

În urma evaluării Comisiei, managerii publici pot obține următoarele rezultate, detaliate în normele de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență:

a) reconfirmarea sau pierderea statutului de manager public;

b) promovarea, reconfirmarea în grad sau retrogradarea managerului public;

c) încadrarea pe o treaptă superioară sau inferioară, în cazuri extraordinare.

În urma evaluării Comisiei managerii publici pot promova în gradele superioare, după cum urmează:

– conform sistemului de promovare foarte rapidă, managerii publici treapta 1 pot promova după cel puțin 8 luni;

– conform sistemului de promovare rapidă, respectiv de promovare accelerată, managerii publici treapta 2 și treapta 3 pot promova după cel puțin 12 luni.

Managerii publici sunt evaluați obligatoriu de către Comisie la încheierea termenelor maxime prevăzute anterior, iar managerii publici reconfirmați pe treapta profesională promovează automat în gradele profesionale, în funcție de rezultatele obținute, după cum urmează:

a) conform sistemului de promovare foarte rapidă, managerii publici treapta 1 promovează în termen de 16 luni;

b) conform sistemului de promovare rapidă, managerii publici treapta 2 promovează în termen de 24 de luni;

c) conform sistemului de promovare accelerată, managerii publici treapta 3 promovează în termen de 36 de luni.

Evaluarea fiecărui manager public de către Comisie trebuie să fie efectuată cel puțin o dată pe an, dar nu mai mult de două ori. În urma promovării în grad, în termenul prevăzut în normele de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență, superiorul ierarhic al managerului public stabilește, cu consultarea Comisiei, atribuțiile și responsabilitățile sporite ale noii funcții publice, cu respectarea condițiilor art. 13 alin. 3.

Conform art. 15 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 56/2004, managerii publici au obligația să fi desfășurat activitate în cadrul a cel puțin două autorități sau instituții publice ca o condiție necesară pentru a participa la concursul organizat pentru accederea în categoria înalților funcționari publici. În vederea îndeplinirii acestei obligații, managerii publici pot solicita Agenției Naționale a Funcționarilor Publici transferul în cadrul altei autorități sau instituții publice, pe o funcție publică de manager public echivalentă. Comisia pentru Managerii Publici poate solicita, de asemenea, transferul în cadrul altei autorități sau instituții publice, pe o funcție publică de manager public echivalentă, în condițiile legii.

Statutul de manager public se poate pierde în cazul obținerii unor rezultate nesatisfăcătoare la evaluările performanțelor profesionale individuale periodice, în cazul săvârșirii de abateri disciplinare, precum și în condițiile art. 84 din Legea nr. 188/1999, republicată. În cazul pierderii statutului de manager public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici ia măsurile necesare pentru redistribuirea persoanelor respective pe o funcție publică generală, în limita funcțiilor publice vacante. În cazul pierderii statutului de manager public, persoanele care au încheiat angajamentul prevăzut la art. 7 alin. 2 din ordonanța de urgență au obligația să lucreze în administrația publică până la expirarea duratei prevăzute în angajament.

Managerii publici care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege și dețin gradul de manager public superior sau de manager public general pot participa la concursurile organizate pentru ocuparea funcțiilor publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici. După intrarea în categoria înalților funcționari publici, managerilor publici le sunt aplicabile dispozițiile referitoare la înalții funcționari publici.

Din punct de vedere tehnico-administrativ, conform art. 48 din Hotărârea Guvernului nr. 783/2005, modalitățile de pierdere a statutului de manager public, în cazurile prevăzute la art. art. alin. 1 din ordonanța de urgență, respectiv la art. 39 alin. 4 lit. a, sunt următoarele:

prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice respective, în cazul obținerii unor rezultate nesatisfăcătoare, stabilite prin decizia Comisiei, la două evaluări periodice ale performanțelor profesionale individuale;

prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice respective, în cazul săvârșirii de abateri disciplinare, emis la propunerea comisiei de disciplină, cu avizul prealabil consultativ al Comisiei;

prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice respective, emis cu avizul prealabil consultativ al Comisiei, în situațiile și în condițiile prevăzute la art. 84 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, altele decât cele prevăzute la lit. a și b și cu excepția cazurilor prevăzute la art. 84 alin. 4 lit. a-c din aceeași lege.

Secțiunea a II-a. Profilul managerului public

În mod sintetic, se poate spune că managerul public are următorul profil:

agent al schimbării;

orientat către rezultate prin planificare și prioritizare;

orientat către identificarea și implementarea de soluții;

personalitate adaptabilă, proactivă și responsabilă, creativă și inovativă;

disponibil spre autoperfecționare;

gândire critică și analitică;

capacitate de evaluare a riscurilor;

capacitatea de a stabili relații profesionale eficiente;

abilități de comunicare, inclusiv mediere și negociere;

capacitate de lucru eficient în echipe;

abilități de leader.

După cum am mai menționat, managerul public, prin exercitarea atribuțiilor și responsabilităților sale, trebuie să contribuie la asigurarea eficienței și continuității reformei în administrația publică, de la nivelurile strategice la cele operaționale, precum și la integrarea în structurile Uniunii Europene prin adoptarea și implementarea “acquis”-ului comunitar în cadrul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea. Responsabilitățile managerilor publici decurg din programe, proiecte și activități tranziționale, menite să accelereze modernizarea și transformarea administrației și serviciilor publice, cu scopul de a crește calitatea actului administrativ, de a îmbunătăți serviciile publice și de a le armoniza cu standardele Uniunii Europene.

Potrivit art. 52 din Hotărârea Guvernului nr. 783/2005, managerul public conduce, coordonează sau asistă coordonarea unor activități care, prin natura lor, necesită o perspectivă mai cuprinzătoare a problemelor esențiale și a relațiilor dintre acestea, precum și un nivel de expertiză specifice față de cele avute de celelalte categorii de funcționari publici. Nivelul responsabilităților și complexitatea atribuțiilor funcției publice specifice de manager public sunt determinate de gradul profesional deținut.

Managerii publici trebuie să aibă următoarele abilități generale:

a) capacitate de a îndeplini rolul de agent al schimbării;

b) orientare către rezultate: planificare și prioritizare, orientat spre soluționare, rezistență la factori externi, personalitate proactivă și responsabilă;

c) disponibilitate de autoperfecționare;

d) adaptabilitate;

e) gândire critică și analitică;

f) capacitate de evaluare a riscurilor;

g) capacitate de a identifica și a implementa soluții;

h) creativitate și inovativitate;

i) capacitate de a stabili relații profesionale eficiente;

j) abilități de comunicare, inclusiv mediere și negociere;

k) capacitate de a lucra eficient în echipe;

l) oricare alte abilități generale relevante pentru post.

Cunoștințele specifice pentru a ocupa un post de manager public sunt următoarele:

– formulare sau revizuire a procedurilor și regulamentelor activității curente în conformitate cu standardele Uniunii Europene de calitate și eficiență;

– aplicare de principii și tehnici moderne privind bugetarea și managementul financiar din sectorul public;

– aplicare de principii și tehnici moderne de management operațional, supervizare și control al calității;

– aplicare de principii și tehnici moderne de management al resurselor umane;

– aplicare de principii și tehnici moderne de management de proiect.

Pe de altă parte, conform art. 55 din hotărârea guvernamentală, domeniile de competență managerială pentru managerii publici sunt următoarele:

utilizarea eficientă în calitate de coordonator sau membru pe termen lung, mediu ori scurt în echipe de proiect, grupuri de lucru sau rețele interinstituționale, pentru a stimula abordările creative și fezabile vizând soluționarea problemelor și modernizarea practicilor din sectorul public;

întărirea capacității instituționale, prin îmbunătățirea sectorului de resurse umane, precum și a metodelor existente;

evaluarea, revizuirea și propunerea de recomandări pentru îmbunătățirea practicilor curene;

utilizarea de instrumente și tehnici manageriale în administrația publică;

formularea de politici, strategii și proceduri noi, actualizate sau îmbunătățite;

elaborarea de planuri de acțiune pentru implementarea de politici și strategii;

estimarea, asigurarea și gestiunea resurselor umane, financiare, tehnice, materiale;

managementul sistematic al informației;

monitorizarea și evaluarea implementării, după caz, de politici, strategii și programe;

implementarea de planuri și strategii de comunicare internă și externă;

orice alte domenii specifice autorității sau instituției publice respective și postului de manager public.

Atribuțiile și responsabilitățile generale ale managerilor publici sunt următoarele (art. 56 alin. 1 din hotărâre):

a) coordonarea de activități, proiecte, programe, compartimente, alte structuri funcționale sau servicii publice, după caz;

b) identificarea de domenii care ar putea beneficia de asistență externă privind reforma administrației publice, precum și de proiecte corespunzătoare;

c) susținerea de prezentări publice privind reforma administrației publice și integrarea europeană, precum și alte domenii de activitate în legătură cu realizarea atribuțiilor și responsabilităților sale;

d) analizarea și elaborarea de documente legate de problematica integrării europene;

e) evaluarea impactului măsurilor ce se dispun de conducerea autorității sau instituției publice respective;

f) orice alte atribuții de nivel de complexitate similar, relevante pentru postul de manager public.

Atribuțiile și responsabilitățile specifice minimale ale managerilor publici sunt următoarele (art. 56 alin. 2 din hotărâre):

a) revizuirea, evaluarea și propunerea de recomandări privind simplificarea, modernizarea și îmbunătățirea modalităților de prestare a serviciilor publice în relație cu beneficiarii;

b) elaborarea și propunerea de strategii de comunicare și management la nivel intra- și interinstituțional;

c) elaborarea de metodologii de monitorizare continuă și control al calității activităților privind reforma administrației publice și integrarea europeană;

d) elaborarea de rapoarte asupra activităților-cheie din sectoarele privind reforma administrației publice și integrarea europeană.

Managerul public are următoarea sferă relațională internă:

= își desfășoară activitatea sub directa coordonare a unui înalt funcționar public sau, în cazul în care nu există înalți funcționari publici, a funcționarului public de conducere situat pe cel mai înalt nivel din cadrul autorității ori instituției publice respective;

= coordonează activitatea persoanelor implicate în derularea proiectelor și activităților din responsabilitatea acestuia;

= are relații funcționale de colaborare cu compartimente din structura autorității sau instituției publice respective și, după caz, din unitățile subordonate;

= are relații de verificare și documentare în domeniul activităților coordonate;

= poate avea relații de reprezentare la cererea conducătorului autorității sau instituției publice ori, după caz, a superiorului ierarhic.

Managerul public are, drept sferă relațională externă, relații funcționale de colaborare cu alte autorități sau instituții publice, organizații și instituții naționale și internaționale, conform legii. La elaborarea fișei de post a managerului public, autoritățile și instituțiile publice vor avea în vedere prevederile art. 51-57 din Hotărârea Guvernului nr. 783/2005.

Secțiunea a III-a. Salarizarea managerilor publici

Conform art. 18 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 56/2004, pe perioada derulării programelor de formare specializată în România, inclusiv în timpul vacanței și al stagiului, cursanții și stagiarii sunt remunerați de la bugetul de stat prin bugetul Institutului Național de Administrație. Pentru persoanele prevăzute la art. 8 alin. 2 și 3 sistemul de remunerare constă într-o bursă egală asigurată de Institutul Național de Administrație, stabilită prin hotărâre a Guvernului.

Din punctul de vedere al dreptului muncii, perioada formării se consideră vechime în muncă, în funcția publică sau în specialitate, după caz.

Pentru activitatea desfășurată până la intrarea în categoria înalților funcționari publici managerii publici au dreptul la un salariu egal funcției publice de conducere din minister, echivalentă gradului de manager public, la care se adaugă un spor de manager public, determinat în funcție de treapta deținută, prevăzut în anexa la ordonanță de urgență (% din salariul de bază):

Managerul public care ocupă o funcție de înalt funcționar public beneficiază de un spor de manager public, calculat în funcție de salariul de bază, corespunzător nivelului acestei funcții, prevăzut în anexa de mai sus. Managerii publici beneficiază de toate drepturile salariale suplimentare prevăzute în Legea nr. 188/1999, republicată. Pierderea statutului de manager public atrage pierderea sporului de manager public.

Potrivit art. 59 din Hotărârea Guvernului nr. 783/2005, cursanții și stagiarii sunt remunerați conform prevederilor art. 18 alin. 1 și 2 din ordonanța de urgență și a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.175/2004 privind bursele cursanților și stagiarilor la programele de formare specializată pentru manageri publici.

Plata bursei pentru participanții la programele de formare specializată prevăzute la art. 4 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 56/2004 se face începând cu luna înscrierii acestora la Institutul Național de Administrație și încetează, după caz, la încheierea programelor de formare specializată și a evaluării finale sau în luna excluderii, potrivit prevederilor art. 9 alin. 1 din ordonanța de urgență, ori a eliminării lor, potrivit prevederilor art. 22 alin. 1 lit. c. Plata bursei se suspendă în situațiile de întrerupere temporară a programelor de formare specializată, situații prevăzute la art. 22 alin. 1, precum și în regulamentele de studii ale Institutului Național de Administrație.

Secțiunea a IV-a. Instituții publice cu rol de coordonare a activității managerilor publici

Conform art. 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 56/2004, Comisia pentru Managerii Publici, ca organism independent, urmărește și asigură aplicarea prevederilor referitoare la modalitățile de acces la funcția de manager public și la mecanismele de promovare rapidă, reglementate prin prezenta ordonanță de urgență și prin normele de aplicare a acesteia. Denumirea Comisiei pentru bursa specială “Guvernul României”, înființată prin Legea nr. 157/2004 privind instituirea bursei speciale “Guvernul României” pentru formarea managerilor din sectorul public, se modifică și se înlocuiește, în cuprinsul tuturor actelor normative în vigoare, cu denumirea Comisia pentru managerii publici.

Noua Comisie îndeplinește atribuții în domeniul evaluării, încadrării în trepte, repartizării, promovării, soluționării contestațiilor și al excluderii din categoria managerilor publici, asigurând transparența, imparțialitatea, reprezentativitatea și obiectivitatea. Comisia îndeplinește atribuțiile conferite prin dispozițiile Legii nr. 157/2004, referitoare la participanții la programul de burse speciale “Guvernul României”, și pe cele conferite prin Ordonanță de Urgență a Guvernului nr. 56/2004.

De asemenea, Institutul Național de Administrație asigură organizarea următoarelor forme de pregătire destinate instruirii persoanelor care doresc să acceadă într-o funcție publică de manager public:

= programe de formare specializată cu durata de 2 ani;

= programe de formare specializată specifice pentru tineri funcționari publici, cu durata de un an.

Pentru realizarea acestei atribuției, Institutul Național de Administrație poate beneficia de programe cu asistență externă.

Potrivit art. 5 din aceeași ordonanță, Agenția Națională a Funcționarilor Publici are și aceasta unele atribuții:

a) colaborează cu Comisia și cu Institutul Național de Administrație în vederea stabilirii numărului maxim de funcții publice care pot fi ocupate de managerii publici;

b) stabilește anual, în condițiile legii, funcțiile publice rezervate managerilor publici, conform planului de ocupare a funcțiilor publice;

c) propune conducătorului autorității sau al instituției publice în al cărei stat de funcții este prevăzută funcția publică, în urma rezultatelor evaluării finale realizate de Comisie, numirea managerilor publici;

d) asigură transferul managerilor publici, în colaborare cu autoritățile și instituțiile publice;

e) alte atribuții stabilite prin normele de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.

Autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală înființează, cu avizul sau la solicitarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, posturile corespunzătoare funcțiilor publice specifice de manager public. Posturile corespunzătoare funcțiilor publice specifice de manager public pot fi înființate și de către autorități și instituții ale administrației publice locale, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Posturile prevăzute mai sus se înființează prin transformarea funcțiilor publice de execuție vacante în funcții publice specifice de manager public, ale căror grade sunt echivalate funcțiilor publice de conducere, sau prin crearea de noi posturi, în condițiile legii. Autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să colaboreze cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici în vederea asigurării transferului managerilor publici.

Conform art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 783/2005, Comisia penatru Managerii Publici se compune din maximum 17 membri, persoane fizice, reprezentanți ai autorităților și instituțiilor publice, ai organizațiilor neguvernamentale și instituțiilor de învățământ superior, precum și ai organizațiilor profesionale din mass-media, desemnați de organele de conducere ale acestora. Componența Comisiei este următoarea: un reprezentant al Ministerului Administrației și Internelor; un reprezentant al Uniunii Centrale pentru Reforma Administrației Publice din cadrul Ministerului Administrației și Internelor; un reprezentant al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici; un reprezentant al Institutului Național de Administrație; un reprezentant al Ministerului Educației și Cercetării; un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice; un reprezentant al Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei; un reprezentant al Ministerului Integrării Europene; un reprezentant al Cancelariei Primului-Ministru; un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; un reprezentant al Asociației Române pentru Transparență “Transparency International Romania”; un reprezentant al Asociației “Pro Democrația”; un reprezentant al Federației Autorităților Locale din România; un reprezentant al confederațiilor sindicale reprezentative la nivel național, care au în componența lor organizații sindicale din domeniul funcționarilor publici, nominalizat de Consiliul Economic și Social; un reprezentant al confederațiilor patronale reprezentative la nivel național, nominalizat de Consiliul Economic și Social; un reprezentant al instituțiilor de învățământ superior, nominalizat de Asociația Școlilor și Institutelor de Administrație Publică; un reprezentant al presei scrise și audiovizuale, desemnat de Clubul Român de Presă.

Pentru a putea fi nominalizați ca membri ai Comisiei, reprezentanții de mai sus trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

a) să aibă o bună reputație;

b) să nu aibă antecedente penale;

c) să nu se afle în situații de conflict de interese sau de incompatibilitate, prevăzute de lege.

Componența nominală a Comisiei se aprobă prin decizie a primului-ministru pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii acestuia de cel mult două ori. Membrii Comisiei nu pot face parte din Secretariatul acesteia. Membrii Comisiei aleg președintele și vicepreședintele acesteia cu votul majorității membrilor.

Mandatul de membru al Comisiei poate înceta în următoarele condiții:

a) la solicitarea scrisă a persoanei;

b) de drept, în caz de deces sau de constatare a incapacității de exercițiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă;

c) condamnarea printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru infracțiuni prevăzute de Codul Penal și de alte legi speciale;

d) existența unui conflict de interese;

e) pierderea funcției în virtutea căreia a fost nominalizat;

f) exercitarea în mod necorespunzător a atribuțiilor și responsabilităților ce îi revin sau absența nejustificată la două ședințe consecutive ale Comisiei;

g) producerea, cu rea-credință, de prejudicii morale Comisiei prin activitatea proprie;

h) nerespectarea hotărârilor sau deciziilor Comisiei;

i) incapacitate pe motiv medical, ce îl împiedică să participe la cel puțin două ședințe consecutive ale Comisiei;

j) alte incompatibilități prevăzute de lege;

k) la propunerea echipelor de asistență tehnică ale proiectelor în domeniul reformei funcției publice din administrația publică, finanțate prin Programul PHARE, pentru experții desemnați în condițiile prevăzute la art. 62 din ordonanța de urgență;

l) la solicitarea justificată a autorității sau instituției publice, asociației ori organizației care l-a desemnat.

Încadrarea în unul dintre cazurile prevăzute mai sus la lit. c se analizează și se hotărăște în ședință de către Comisie. Mandatul de membru al Comisiei se poate suspenda de la data constatării de către Comisie a începerii urmăririi penale până la data încetării acesteia sau, după caz, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, potrivit lit. c. Comisia hotărăște, în situațiile prevăzute mai sus, fără votul membrului în cauză, care în acest caz nu are drept de vot.

Potrivit art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 783/2005, la ședințele Comisiei poate participa fără drept de vot un număr de maximum 15 persoane cu statut de observator, denumite în continuare observatori, cu obligația respectării interesului public, transparenței, imparțialității și obiectivității. Persoanele propuse ca observatori trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 2 alin. 3. Odată cu aducerea la cunoștință publică a convocării ședinței Comisiei, Secretariatul face cunoscute propunerile nominale de observatori, la întocmirea cărora se va ține seama și de propunerile nominale făcute potrivit art. 18 lit. c. În termen de 7 zile de la data aducerii la cunoștință publică a convocării ședinței Comisiei, orice persoană interesată se poate înscrie la Secretariat pe lista de propuneri a observatorilor.

Propunerile formulate se transmit fiecărui membru al Comisiei, cu cel puțin 5 zile înainte de data ședinței, în vederea exprimării opțiunilor asupra a maximum 15 dintre acestea. Secretariatul centralizează opțiunile exprimate și, în funcție de numărul acestora, întocmește lista finală a observatorilor pe care îi convoacă pentru ședința Comisiei, sub rezerva aprobării de către aceasta. Observatorii menționați pot formula observații în scris, în cazul constatării unor neregularități sau vicii în aplicarea procedurilor aprobate, în condițiile stabilite prin regulamentul de organizare și funcționare al Comisiei. Observațiile se transmit Comisiei prin Secretariatul acesteia.

În vederea urmăririi și asigurării aplicării prevederilor Ordonanței de Urgență nr. 56/2004, și ale normelor din Hotărârea Guvernului nr. 783/2005, Comisia are următoarele atribuții principale privind mecanismul de gestionare a funcției publice de manager public:

a) de informare periodică privind respectarea mecanismului de gestionare a funcției publice de manager public, respectiv a procedurilor de desfășurare a proceselor prevăzute la art. 22 alin. 2 lit. a din ordonanța de urgență, denumite în continuare procese;

b) de monitorizare: inspecție și urmărire a tuturor proceselor prevăzute la lit. a, în ansamblul lor, pentru a observa dacă autoritățile și instituțiile publice responsabile aplică procedurile stabilite pentru implementarea corespunzătoare a acestor procese;

c) de evaluare: analizare și aprobare a rezultatelor aplicării procedurilor de evaluare și, după caz, elaborare de propuneri de îmbunătățire a procedurilor de către autoritățile și instituțiile publice responsabile;

d) de asigurare, raportare și publicare a măsurilor luate pentru garantarea transparenței, imparțialității și obiectivității procedurilor folosite în exercitarea atribuțiilor sale;

e) de a decide, în domeniile sale de competență: confirmare finală asupra rezultatelor aplicării întocmai a procedurilor stabilite pentru situațiile respective, stabilirea treptei profesionale de încadrare ca manager public, stabilirea clasamentului final al absolvenților.

În exercitarea atribuțiilor prevăzute mai sus, Comisia pentru Managerii Publici:

aprobă regulamentul propriu de organizare și funcționare;

propune revocarea președintelui și/sau a unuia ori mai multor membri ai Comisiei, în situațiile prevăzute la art. 4 alin. 1 lit. c-j;

aprobă procedurile privind constituirea și funcționarea grupurilor de experți și de alți specialiști în domeniile sale de competență;

poate solicita, pentru fundamentarea deciziilor sale, prin intermediul Secretariatului sau, după caz, al partenerului de implementare prevăzut la art. 12, prestarea, pe bază de contract, de servicii de asistență tehnică, consultanță, expertiză de specialitate, alte servicii necesare, de către personalități recunoscute în domeniu, experți și alți specialiști, precum și de la alți prestatori de asemenea servicii, de înalt profesionalism;

propune autorităților și instituțiilor publice, precum și altor structuri implicate în procesul respectiv reanalizarea măsurilor care sunt considerate că nu respectă prevederile ordonanței de urgență, ale prezentelor norme sau ale procedurilor stabilite conform legii;

recomandă efectuarea de modificări ale procedurilor sau poate cere autorităților ori instituțiilor publice interesate propuneri de îmbunătățire a procedurilor;

soluționează contestațiile în situațiile prevăzute de ordonanța de urgență și de norme;

poate desemna observatori fără drept de vot la lucrările comisiilor de organizare a selecției pentru programele de formare specializată, prevăzute la art. 4 alin. 1 din ordonanța de urgență, precum și în procesul de evaluare a participanților la programele respective ori a managerului public, observatori care au dreptul de a interveni în cazul constatării unor neregularități sau vicii în aplicarea procedurilor aprobate, prin participarea la dezbateri ori observații în scris; aprobă participarea observatorilor la ședințele Comisiei, în condițiile prevăzute la art. 6;

asigură accesul la toate informațiile de interes public, potrivit legii;

poate colabora cu alte organizații pentru exercitarea atribuțiilor proprii;

aprobă raportul său anual de activitate, pe care îl prezintă Guvernului și publicului.

Comisia îndeplinește orice alte atribuții ce decurg direct din aplicarea prevederilor ordonanței de urgență, precum și ale prezentelor norme. Comisia, în exercitarea atribuțiilor din domeniul său de competență, adoptă hotărâri, emite decizii și acordă avize consultative sau recomandări, în concordanță cu prevederile ordonanței de urgență. Comisia pentru Managerii Publici are dreptul de a solicita de la Institutul Național de Administrație, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, Ministerul Administrației și Internelor, precum și de la celelalte autorități și instituții publice, centrale și locale, datele și informațiile necesare realizării atribuțiilor sale.

În cazul în care se constată neregularități, în funcție de gravitate, Comisia le semnalează succesiv Secretariatului, autorității sau instituției publice interesate, ori, respectiv, le aduce la cunoștință opiniei publice.

CONCLUZII

În finalul cercetării științifice asupra fenomenului investigat se cuvine o scurtă privire retrospectivă și o relevare a valențelor acestuia, așa cum se prezintă el în această etapă a procesului de profunde transformări reformiste, care a depășit 15 ani.

Descentralizarea în administrația publică a început rapid, imediat după evenimentele din decembrie 1989 fiind o trăsătură esențială a statului nou, creat de un nou regim politic, fundamentat pe principiul democratic al separației puterilor în stat și pe negarea oricărei forme de totalitarism. Ea a prins însă contur și stabilitate și a primit o perspectivă clară, consacrată prin norme cu forță juridică supremă, după adoptarea, în anul 1991, a Constituției.

Legislația ce a urmat a încercat să pună în acțiune resorturile ei interne, s-o facă să funcționeze eficient și coerent. Uneori s-a reușit, alteori nu. Complexitatea și dificultatea transformărilor care se cereau, în plan structural și funcțional, nu putea avea dintr-o dată soluții certe, infailibile, deoarece istoria n-a mai cunoscut vreodată un proces, dacă nu identic, cel puțin similar, de transformări economice și sociale de această natură.

Actele normative care au dat expresie juridică acestor transformări nu pot fi considerate decât premise ale unei legislații de tip nou, inclusiv în domeniul ce a constituit tema cercetării noastre. Este și motivul pentru care multe dintre ele au fost abrogate sau modificate la puțin timp după ce au fost adoptate, practica socială și experiența altor țări impunând noi soluții, ori adaptarea celor anterioare.

Legislația în vigoare nu a clarificat cu suficientă rigoare juridică, noțiuni și concepte de bază care țin de administrația publică, în general, și de centralizare, descentralizare și autonomie, în special, iar literatura de specialitate se menține încă în espectativă și nu le abordează cu suficient curaj, astfel încât să ofere argumente și criterii științifice atât celui care face dreptul, cât și celui care îl execută, pentru o acțiune unitară și eficientă.

Nu s-a reușit nici în plan legislativ și nici în cel al acțiunilor practice, să se găsească un echilibru optim între centralizare și descentralizare, manifestându-se frecvent tendințe de absolutizare fie a uneia, fie a celeilalte, iar autonomia de care ar trebui să se bucure colectivitățile locale este înțeleasă de către unele dintre acestea ca “independență” față de puterea centrală, după cum, uneori, și puterea centrală nu este dispusă să cedeze prea multe prerogative la nivelele inferioare. Va mai trece probabil ceva timp până ce aceste două laturi vor funcționa ca două vase comunicante, autodeterminându-se și autoreglându-se reciproc. Rolul legislației este de a se stimula acest proces eliminând obstacolele care apar și promovând soluțiile care armonizează și realizează atât interesul național cât și pe cel al colectivităților locale, statul având el însuși obligația de a se îngriji de acestea.

Este necesar ca legiuitorul, teoreticianul și practicianul, într-o acțiune conjugată, să se aplece mai mult și cu atenție sporită asupra împlinirilor și neîmplinirilor din perioada care a trecut, să analizeze cu obiectivitate și responsabilitatea rezultatele, să stabilească prioritățile și, împreună, să promoveze noi soluții care să accelereze procesul de reformă, inclusiv în domeniul fenomenului investigat și de noi.

Chiar dacă România se află astăzi abia în prima etapă de reconstrucție, pe principii noi, a bazei sale economice și a suprastructurii sale, ea are avantajul de a scurta mult timpul necesar unui asemenea proces, prin valorificarea experienței și a sprijinului venit din partea statelor care, cu mulți ani în urmă, au trecut prin situații asemănătoare, dar care astăzi se afirmă ca state democratice, cu economie dezvoltată. Se pare că aceste state au reușit să găsească echilibrul optim între centralizare și descentralizare, să promoveze soluții care să asigure rezolvarea și a intereselor naționale dar și ale colectivităților locale, făcând ca statul și societatea, în ansamblul său, să funcționeze bine.

România se află tot mai aproape de ceea ce și-a propus a înfăptui prin reforma economico-socială, inclusiv în plan structural și funcțional al instituțiilor democratice ale statului, iar administrația publică la nivelul central și local, asigură în condițiile optime, organizarea executării și executarea în concret a legii, ceea ce constituie rațiunea existenței sale.

Cercetarea premiselor legislative ale centralizării și descentralizării în administrația publică a permis a face următoarele recomandări:

= Este necesar să se precizeze prin norme juridice noțiunile care se referă ta structurile organizatorice ale autorităților publice, care uneori sunt definite ca “servicii publice” (de exemplu, serviciile publice ale Președenției), alteori ca “aparat de lucru” (de exemplu, aparatul de lucru al Guvernului), sau ca “aparat propriu” (la ministere, consilii locale și consilii județene).

= Atâta vreme cât legea fundamentală a creat un regim juridic egal pentru toți membri Guvernului, cu același drepturi și aceleași obligații, nu vedem rațiunea juridică pentru care în componența guvernelor constituite după intrarea în vigoare a Constituției, au intrat nu numai “miniștri și alți membrii stabiliți prin lege organică” (cum prevăd dispozițiile constituționale) ci și “miniștri de stat, miniștri delegați pe lângă ministru” și “secretari de stat”. Chiar dacă reglementările în vigoare nu stabilesc raporturile juridice dintre aceste categorii de membri ai Guvernului, în fapt aceste raporturi există, altfel nu ar avea nici o rațiune structurarea Guvernului pe cele patru categorii de membri. Ca atare, o interpretare corectă a prevederilor art. 101 alin. 3 din Constituție, duce la concluzia că atâta vreme cât printr-o lege organică nu s-a stabilit care sunt acei “alți membri” ai Guvernului (în afară de primul-ministru și miniștri), acesta nu poate fi format decât numai din miniștri, toți având statut juridic egal aflați în raporturi de colaborare și nu de subordonare a unora față de alții. Însă, în practică, în mod frecvent numărul membrilor Guvernului a fost modificat de către Parlament nu numai cu prilejul acceptării programului de guvernare și acordări încrederii, după alegerile parlamentare, ci și ulterior, în timpul mandatului, prin procedura remanierii. Această practică, pe care o apreciem neconformă cu prevederile constituționale, a fost determinată atât de lipsa unei legi organice cu privire la organizarea și funcționarea ministerelor, cât și de interesele și scopurile politice ale majorității parlamentare.

= Practica de după adoptarea Constituției a instituit regula ca Parlamentul să abiliteze Guvernul cu emiterea de ordonanțe numai pe perioada vacanței parlamentare dar, față de prevederile constituționale în materie, care condiționează această abilitare numai la “domenii ce nu fac obiectul legilor organice” considerăm că această abilitare ar putea exista chiar și pe timpul sesiunilor, ea având drept scop o descongestionare a Parlamentului de adoptarea unor legi în domenii și probleme de mai mică importanță, pentru a se putea concentra mai mult și mai profund asupra celor de importanță majoră. Realizarea atribuțiilor delegate de către Parlament nu reprezintă o facultate pentru Guvern. Guvernul nu are căderea de a aprecia sau nu asupra oportunității emiterii ordonațelor cu care a fost abilitat. Aceasta este o obligație, așa cum tot o obligație este aplicarea legii, obligația rezultând din însăși substanța legii de abilitare. În schimb, întrucât problemele și domeniile pentru care Guvernul a fost abilitat să emite ordonanțe fac parte din sfera competenței materiale a Parlamentului, apreciem că acesta poate, chiar și după abilitare, să revină asupra oricărora dintre problemele sau domeniile care au făcut obiectul legii de abilitare și să le reglementeze prin lege, chiar și în situația în care ordonanțele ce urmau să fie emise de către Guvern nu trebuiau supuse aprobării ulterioare a Parlamentului, restrângând astfel sfera abilitării.

= Practica de până acum a Parlamentelor alese în 1992, 1996, 2000 și 2004 o considerăm ca nefiind în conformitate cu aceste prevederi constituționale. Potrivit acestei practici multe din ordonanțele de urgență emise de Guvern au fost abilitate de către Parlament cu întârzieri de luni de zile. Aplicarea riguroasă pe acest plan a prevederilor constituționale ar evita și riscul pe care l-ar implica o eventuală neaprobare a ordonanței de urgență și chiar modificarea unora dintre prevederile sale, risc determinat de faptul că ordonanța de urgență se aplică de la data depunerii la Parlament, nu de la data aprobării sau publicării sale în Monitorul Oficial. Pentru eliminarea unei asemenea practici credem că ar fi binevenită stabilirea unui termen în care Parlamentul să aibă obligația să ia în dezbatere ordonanțele Guvernului. S-ar putea avea în vedere un anumit termen pentru ordonanțele pentru care Guvernul a fost abilitat să le emită și un alt termen, mai scurt, pentru ordonanțele de urgență. Pentru exercitarea rolului și atribuțiilor care revin Guvernului României, este organizat un aparat de lucru, subordonat direct primului-ministru.

= Unii autori neagă dreptul unora dintre conducătorii autorităților autonome de a emite acte cu caracter normativ, astfel că, apreciem că nu există nici un temei juridic de a nega dreptul acestor conducători să emită acte cu caracter normativ, cât timp funcția lor este echivalentă cu cea de ministru și au atribuții precizate prin lege organică.

= În legislația în vigoare, nu există dispoziții speciale cu privire la formele și modalitățile concrete de consultare a cetățenilor sau de organizare și desfășurare a referendumului, o astfel de reglementare fiind o cerință de maximă urgență a principiului democratic al autonomiei locale.

= În elaborarea și înfăptuirea programului de reformă în administrația publică trebuie avute în vedere, preluate și dezvoltate tradițiile progresite existente în România în perioada interbelică, adaptate însă la condițiile politice, economice și sociale prezente, din care trebuie să și tragă substanța și să le servească în perspectiva devenirii lor.

România este astăzi, așa cum însăși Constituția o declară, “stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”, și “are ca fundament unitatea poporului român”. Aceste atribute ale statului se cer a fi consolidate și prin măsurile de reformă pe planul organizării și funcționării administrației publice, prin asigurarea unui echilibru optim între puterea centrală și puterile locale, între centralizare și descentralizare, între interesele naționale și cele ale colectivităților locale.

Totodată în elaborarea și înfăptuirea programului de reformă în administrația publică trebuie avute în vedere, preluate și dezvoltate tradițiile progresite existente în România în perioada interbelică, adaptate însă la condițiile politice, economice și sociale prezente, din care trebuie să-și tragă substanța și să le servească în perspectiva devenirii lor.

În sfârșit, pentru a ne limita numai la aceste patru repere, România, ca aspirantă a ocupării unui loc, nu numai de fapt, ci și de drept, în rândul statelor europene cu administrație publică democratică, eficientă, și ca semnatară, în acest sens, a unor documente internaționale, are datoria ca, prin programul de reformă în acest domeniu, să asigure cu mai multă hotărâre armonizarea legislației noastre de profil cu cea a țărilor Uniunii Europene, aliniindu-se astfel la valorile morale și juridice internaționale.

BIBLIOGRAFIE:

A. Cursuri, tratate, monografii:

Tiberiu Pavelescu – ”Drept administrativ român” Ed. Pro Universitaria, București 2007.

Ioan Alexandru – “Administrație publică. Teorii, realități, perspective”, Ed. Lumina Lex, București, 2001;

Alexandru Athanasiu, Claudia Ana Moarcăș – “Muncitorul și legea. Dreptul muncii”, Ed. Oscar Print, București, 1999;

Voicu Bara – “Drept administrativ și instituții politico-administrative”, Ed. Transilvania, Oradea, 1998;

Gheorghe Bădică – “Contractul de muncă”, Ed. Tribuna Economică, București, 1998;

Emil Bălan – “Drept administrativ și procedură administrativă”, Ed. Universitaria, Craiova, 2002;

George Bârligeanu, Laura Mihaela Ștefan, Minodora Achim – “Răspunderea juridică”, Ed. Tribuna Economică, București, 1999;

Dumitru Brezoianu – “Drept administrativ român”, Ed. Lucretius, București, 1997;

Vasile Buia – “Concediul de odihnă”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1969;

Mircea N. Costin – “Răspunderea juridică în dreptul R.S.R.”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974;

Marcu Mihail Deleanu – “Deontologia funcției și a funcționarului public”, Ed. Timpul, Reșița, 2001;

Liviu Giurgiu, Aurel Segărceanu, Costin Horia Rogoveanu – “Drept administrativ”, Ed. Sylvi, București, 2001;

Antonie Iorgovan – “Tratat de drept administrativ”, Ed. All Beck, București, 2002;

Corneliu Manda – “Drept administrativ”, Ed. Victor, București, 2000;

Alexandru Negoiță – “Drept administrativ”, Ed. Sylvi, București, 1996;

Paul Negulescu – “Tratat de drept administrativ”, Institutul de Arte Grafice E. Marvan, București, 1934;

Mihai T. Oroveanu – “Tratat de drept administrativ”, Ed. Cerma, București, 1998;

Tiberiu Pavelescu, Gabriel Moinescu – “Drept administrativ român”, Ed. Tritonic, București, 2004;

Eugen Popa – “Drept administrativ”, Ed. Servo-SAT, Arad, 2000;

Vasile Popa – “Drept administrativ și contenciosul administrativ”, Ed. Helicon, Timișoara, 1995;

Ion Popescu-Slăniceanu – “Teoria funcției publice”, Ed. Evrika, Brăila, 1998;

Mircea Preda – “Drept administrativ. Partea generală”, Ed. Lumina Lex, București, 2004;

Constantin Rarincescu – “Contenciosul administrativ român”, Ed. Alcalay, București, 1937;

Alexandru Țiclea – “Dreptul muncii. Contractul individual de muncă”, Ed. Lumina Lex, București, 2003;

Verginia Vedinaș – “Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, comentată”, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

Gheorghe T. Zaharia – “Tratat de drept administrativ român”, Ed. Junimea, Iași, 2001.

B. Acte normative de bază:

Constituția din 1991, republicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003;

Codul Civil român, cu modificările ulterioare;

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în M.Of. nr. 251 din 22 martie 2004 (modificată ulterior prin Legea nr. 344/2004 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 39/2005);

Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în M.Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001;

Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, publicată în M.Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001;

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în M.Of. nr. 1.154 din 7 decembrie 2004;

Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, publicată în M.Of. nr. 72 din 5 februarie 2003, împreună cu modificările sale ulterioare (Legea nr. 480/2003, Legea nr. 541/2003, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 65/2005 și Legea nr. 241/1005);

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 56/2004 privind crearea statutului special al funcționarului public denumit manager public, publicată în M.Of. nr. 590 din 1 iulie 2004 (modificată prin Legea nr. 452/2004 și prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 6/2005);

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în M.Of. nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată și modificată prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare (Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 16/2002 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 61/2002);

10) Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici și a altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum și a personalului din organele autorității judecătorești, publicată în M.Of. nr. 108 din 2 martie 2001, aprobată prin Legea nr. 186/2001;

11) Hotărârea Guvernului nr. 783/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 56/2004 privind crearea statutului special al funcționarului public denumit manager public, publicată în M.Of. nr. 717 din 9 august 2005;

12)Hotărârea Guvernului nr. 299/2001 pentru aprobarea Regulamentului de reorganizare și funcționare a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, publicată în M.Of. nr. 141 din 21 martie 2001;

13) Hotărârea Guvernului nr. 452/2000 privind organizarea și desfășurarea examenului de atestare pe post a funcționarilor care ocupă funcții publice de conducere în cadrul autorităților și instituțiilor publice;

14) Hotărârea Guvernului nr. 1085/2001 privind organizarea perioadei de stagiu, condițiile de evaluare și regulile specifice aplicabile funcționarilor publici debutanți, publicată în M.Of. nr. 710 din 7 noiembrie 2001;

15) Hotărârea Guvernului nr. 1087/2001 privind organizarea și desfășurarea concursurilor și examenelor pentru ocuparea funcțiilor publice, publicată în M.Of. nr. 710 din 7 noiembrie 2001;

16) Hotărârea Guvernului nr. 1083/2001 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină din cadrul autorităților și instituțiilor publice, publicată în M.Of. nr. 707 din 7 noiembrie 2001;

17) Hotărârea Guvernului nr. 1084/2001 privind aprobarea Metodologiei de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici, precum și de contestare a calificativelor acordate, publicată în M.Of. nr. 707 din 7 noiembrie 2001.