.functionarii Publici
PLAN DE PROIECT
Capitolul I – Introductiv
Necesitatea îmbunătățirii activitătii funcționarului public
1.1 Principii asupra noțiunii de funcționar public;
1.2 Responsabilități;
1.3 Bibliotecarul – Funcționar public.
Tratarea se face în conformitate cu actuala legislație în vigoare – Statutul funcționarului public – dec./1999.
Capitolul II – Teoretic
Prezentarea instituției publice analizate
2.1 Particularități;
2.2 Activitatea de bibliotecă;
2.3 Locul și rolul bibliotecii;
2.4 Elemente privind strategia unității sociale;
2.5 Sisteme de decizie;
2.6 Structura organizatorică;
2.7 Sistem informațional;
Capitolul III – Cercetare- Diagnosticare
3.1 Investigarea domeniului abordat;
3.2 Determinarea relației cauzale;
3.3 Identificarea deficiențelor și aspectelor pozitive;
3.4 Formularea propunerilor de perfecționare.
Capitolul IV – Practică
Anchetă asupra cititorilor respectiv bibliotecarilor
4.1 Obiectivele cercetării;
4.2 Prezentarea eșantionului cercetat;
4.3 Prezentarea instrumentelor;
4.4 Prelucrarea și analiza rezultatelor;
4.5 Principalele deficiențe observate și puncte forte constatate.
Capitolul V – Propuneri
Modalități de creștere a eficienței funcționarului public
5.1 Posibilități de transfer de know-how managerial din state precum Germania, Franta si Austria
5.2 Posibilități de implementare a unor tehnici de bibliotecă specifice care vor eficiantiza munca bibliotecarului.
CAPITOLUL I – Introductiv
Necesitatea îmbunătățirii activității funcționarului public
1.1 Principii asupra noțiunii de funcționar public
Condiția juridică și economică a funcționarului public influențează strâns bunul mers general al aparatului de Stat. Un funcționar public recrutat după criterii obiective și echitabil remunerat constituie prima condtie a unui aparat de Stat care respecta drepturile garantate de legi particularilor și competent a soluționa problemele impuse de satisfacerea interselor generale. Vice-versa, un funcționar instabil, capricios recrutat și insuficient renumerat micșorează randamentul funcțiunii publice și scade autoritatea morală a funcționarului.
Într-un Stat democratic condiția juridică și economică a funcționarului public este pârghia de bază a îndeplinirii principiilor democratice, deoarece respectarea practică a acestor principii este direct legată de climatul raporturilor dintre organele publice și particulari.
De aceea nu este de mirare că reglementarea judicioasă a funcțiunii publice și a salarizării funcționarilor publici a devenit imediat după 23 August 1944 una din cele mai importante probleme de guvernământ.
Problema a preocupat de altfel de aproape și pe guvernanții noștri din trecut. Măsurile luate de aceștia nu au respectat însă decât parțial principiile unei bune reglementări a funcțiunii publice. Rezultatul este cunoscut.
Sleit economicește prin salarii sub cel mai redus minimum de existență și timorat prin instabilitate până la anihilarea oricărei rezistențe la ilegalitățile ordonate, funcționarul public a trăit între teama concedierii și satisfacerea capriciilor guvernamentale.
Un statut al funcționarilor publici nu este, după cum s-ar crede, chiar o lege a funcționarilor publici, – o lege care să aibă în vedere și să se îngrijească exclusiv de bunăstarea funcționarilor. Dacă statutul ar fi numai acesta, el ar deveni in curând o lege de privilegii odioasă, dăunătoare acelui ideal permanent de justiție superioară, care este egalitatea între cetățenii aceluiași stat. Un statut al funcționarilor publici trebuie să fie și să rămână mai ales astăzi, dup ce problema a fost atât de frământată de doctrină, o lege care să aibă ca singură țintă îndeplinirea cea mai bună a serviciului public, căci – să nu se uite – singurul lucru ce interesează este, nu crearea unei categorii sociale parazitare, care să reprezinte o sarcină apăsătoare pentru contribuabil ci imperativul îndeplinirii serviciului public în cele mai bune condiții. .
Functionaruii publici reprezinta in aceasta societate civila o patura sociala care,avand o pondere semnificativa (aproximativ un milion de persoane),poate reprezenta pentru aceasta societate romaneasca acel element catalizator care sa grabeasca sfarsitul perioadei de tranzitie.Inainte de 1989 exista un functionar care,nefiind 'public' actiona ca un mic sef si iti refuza sau iti accepta solicitarea dupa marimea 'atentiei' oferite.
Dupa revolutie a intervenit o perioada de tranzitie in care s-au vehiculat fel de fel de matrice despre functionari moderni,schimbandu-se si titulatura, devenind functionari publici.
Asta inseamna ca este un functionar care trebuie sa deserveasca pe toti ceilalti oameni,deoarece ei sunt cei care-l platesc. Toti functionarii au o caracteristica definitorie care, cu trcerea timpului se va accentua: sunt oameni in slujba celorlalti oameni.
Felul cum urmează să fie înțeleasă noțiunea de serviciu public, spre cea mai deplină satisfacție a Statului, care organizează serviciul, și al cetățeanului, pentru care îl organizează în definitiv, trebuie să fie cea mai mare grijă a unui asemenea statut. El va debuta deci cu amănunțirea obligațiilor funcționarului, care va înțelege că nu este un personaj interesant decât în măsura în care va ști să asigure mersul și desfășurarea serviciului, ce-i este încredințat. Numai în acest chip funcționarul va fi transformat din simplă unealtă anonimă, lipsită de orice responsabilitate, într-un element viu și activ, răspunzător în întregime de actele lui.
Acesta este idealul ce se desprinde nu numai din experiența altora dar mai ales din propria și lunga noastră experiență care, cu începere de la Regulamentele Organice, îmbrățișează o perioadă de mai mult de un secol.
Pentru a atinge un asemenea scop, este nevoie ca Statul să fie servit de un bun funcționar, noțiune ce implică nu numai o excelentă pregătire profesională a acestuia, dar și menținerea sa constantă în atare condițiune, încât să i se poată pretinde maximum de randament. Pentru aceasta Statul iși va aminti că are nu numai drepturi ci și îndatoriri față de acela, pe care-l întrebuințează. Funcționarul este înainte de toate om și, în acestă calitate, nimeni nu are dreptul să-i atingă suprema lui avuție, demnitatea de om. El nu poate fi coborât nici la rolul de unealtă amorfă, nici la rolul de sclav al vremurilor moderne, a cărui sforțare, lipsită de inteligență și de orizont, să fie exploatată de către autoritate. Nu va fi deci vorba de a i se asigura un minimum de existență ci de a i se asigura un trai cuviincios, care, sigur, îl va lipsi de grijile materiale inerente oricărei vieți umane. Atâta timp cât nu vom recunoaște acestă îndatorire ca o axiomă nediscutabilă, va fi fără nici un folos să ne ingeniăm a descoperi și reclama sporuri, adaosuri și indemnizații, menite toate să umple simbolic și aparent golurile lăsate de insuficiențele unui salariu de mizerie.
A doua îndatorire a Statului, asupra însemnătății căreia nu mai avem nevoie să insistăm, este menținerea funcționarului public în serviciu prin recunoașterea unui anumit drept de stabilitate. Un regim de instabiliatae, caracterizat prin putința de îndepărtare a funcționarului după criterii personale ori fățarnice, străine în toate cazurile, prin finalitatea lor, preocupării de bună îndeplinire a serviciului, un regim în care încadrările de succed într-un ritm din ce în ce mai accelerat, este întotdeauna un regim de nesiguranță, haotic și catastrofal, ce merge împotriva nevoii naturale de progres a colectivității. Un statut sincer va fi acela, care va ști să înconjoare pozițiunea funcționarului cu garanții serioase și sigure, în așa fel, încât să-i redea acestuia conștiința limpede a dreptului acestuia și liniștea sufletescă, indispensabilă oricărei activități rodnice.
1.2 Responsabilități
Art.3 – Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritate sau instituția publică în temeiul legii în scopul realizării competențelor sale.
Art.4 – Principiile care stau la baza exercitării funcției publice sunt:
a) asigurarea promptă și eficientă, liberă de prejudecăți, corupție, abuz de putere și presiunii politice, a tuturor activităților;
b) selectarea funcției publice exclusiv după criterile competenței;
c) egalitatea șanselor la intrarea și la promovarea în corpul funcționarilor publici;
d) stabilitatea funcționarilor publici.
Art.25 – Fiecare funcționar public are un dosar profesional care cuprinde:
a) documente de numire în funcție, documetul de atestare a studiilor;
b) documentul privind evaluarea anuală a activității acestuia, avansarea în funcții, trepte, clase, grade precum și sancțiunile disciplinare ce au fost aplicate;
c) funcționarului public i se vor elibera la cerere, copii de pe actele existente în dosarul său profesional.
Art.41 – Funcționarii publici sunt datori să-și îndeplinească cu profesionalism, loialitate, corectitudine și în mod conștiincios îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorității insituției publice în care își desfășoară activitatea.
Art.48 – Funcționarii publici au îndatorirea să-și perfecționeze pregătirea profesională fie în cadrul autorității sau instituției publice, fie urmând cursurile de prefecționare organizate în acest scop.
Continua perfecționare și pregătire profesională ce le revine ca îndatorire funcționarilor publici constituie o principală condiție spre realizarea unui sistem eficient.
Relația dintre eficacitate și eficiență fiind o relație ca de la parte la întreg, eficacitatea funcționarului public asigurând eficiența serviciului public destinat cetățenilor.
1.3 Bibliotecarul – Funcționar public
În toate ipostazele pe care le presupune activitatea de orientare a cititorilor, de la simple informații bibliografice până la cele din categoria relatată mai sus, bibliotecarul va trebui să adopte întotdeauna o atitudine plină de tact, de discreție și modestie, astfel ca intervenția sa să nu apară drept ingerință, să fie acceptată și chiar solicitată de către cititor. Este cazul să reamintim, de asemenea, că atitudinea pedagogică, simțul măsurii și arta comunicării cu oamenii nu sunt suficiente, dacă nu valorifică cultura generală temeinică, cunoștințe sigure în domeniul cărții și a bibliografiei, menținute și dezvoltate print-o asiduă și permanentă lectură. Bibliotecarul nu citește numai pentru el, ci și în folosul cititorilor săi, de unde obligația profesională de a parcurge, pe cât îi stă în putință, literatura fundamentală în mai toate domeniile reprezentate în colecțiile bibliotecii, de a se informa sistematic asupra producției editoriale, asupra materialelor de critică și recomandare.
Înțeleasă astfel, orientarea lecturii își justifică, și în privința categoriilor de cititori asupra cărora se exercită, hotarele foarte largi preconizate de noi. De sprijinul bibliotecarului pot avea nevoie toți cititorii, de la copii și începători până la specialiști și intelectuali de marcă. De altfel, specialistul nu se deosebește de cititorul mediu atunci când abordează alte domenii decât specialitatea lui și, ca atare recomandarea unui volum de versuri sau a unui album de artă nou apărut poate fi la fel de salutară pentru un inginer agronom, pentru un profesor de matematică ori pentru o muncitoare textilistă. Practica dovedește, de asemenea, că bibliotecarii – inclusiv cei din bibliotecile mici – pot furniza informații bibliografice prețioase specialiștilor chiar și în domeniile lor, ceea ce explică tendința de a include bibliotecile publice în aria beneficiarilor centrelor de documentare și informare, bibliotecile devenind, în fapt, intermediari între aceste centre și beneficiarii propriu-ziși.
O importanță deosebită, peste care se trece prea ușor în practica multor biblioteci, o au condițiile generale de deservire: spațiul larg – și cât mai comod organizat – de consultare a publicațiilor la itește numai pentru el, ci și în folosul cititorilor săi, de unde obligația profesională de a parcurge, pe cât îi stă în putință, literatura fundamentală în mai toate domeniile reprezentate în colecțiile bibliotecii, de a se informa sistematic asupra producției editoriale, asupra materialelor de critică și recomandare.
Înțeleasă astfel, orientarea lecturii își justifică, și în privința categoriilor de cititori asupra cărora se exercită, hotarele foarte largi preconizate de noi. De sprijinul bibliotecarului pot avea nevoie toți cititorii, de la copii și începători până la specialiști și intelectuali de marcă. De altfel, specialistul nu se deosebește de cititorul mediu atunci când abordează alte domenii decât specialitatea lui și, ca atare recomandarea unui volum de versuri sau a unui album de artă nou apărut poate fi la fel de salutară pentru un inginer agronom, pentru un profesor de matematică ori pentru o muncitoare textilistă. Practica dovedește, de asemenea, că bibliotecarii – inclusiv cei din bibliotecile mici – pot furniza informații bibliografice prețioase specialiștilor chiar și în domeniile lor, ceea ce explică tendința de a include bibliotecile publice în aria beneficiarilor centrelor de documentare și informare, bibliotecile devenind, în fapt, intermediari între aceste centre și beneficiarii propriu-ziși.
O importanță deosebită, peste care se trece prea ușor în practica multor biblioteci, o au condițiile generale de deservire: spațiul larg – și cât mai comod organizat – de consultare a publicațiilor la raft. Cititorii nu trebuie forțați nici să se suie pe scări la polițele superioare, nici să îngenuncheze pentru a umbla în raftul de jos, după cum simplificarea formalităților trebuie să aibă în vedere, în primul rând, timpul cititorului și nu al bibliotecarului.
Primul contact cu biblioteca. Avem în vedere atât persoanele care iau cunoștință pentru prima dată cu o bibliotecă, cât și pe acei cititori care au frecventat și alte biblioteci, dar, din diferite motive, se înscriu într-una nouă. În acest moment, mai ales cei din prima categorie sunt stânjeniți, încercând o reținere firească pentru că nu cunosc normele și procedeele. Iată de ce bibliotecarului i se cere să fie extrem de atent cu noul venit și, prin întreaga sa comportare să-i confirme acestuia impresia că e binevenit, ba chiar că era așteptat și că biblioteca își oferă serviciile în baza unui contract mutual, care însă nu-l obligă pe cititor decât în limita respectării intereselor generale manifestate de ceilalți cititori ai bibliotecii; în acest sens îi sunt prezentate obligațiile stipulate de regulamentul de folosire a bibliotecii, restul fomalităților de înscriere, orarul de funcționare, mărimea și fondul de cărți, tehnica cercetării cataloagelor, structura de organizare a colecțiilor în cazul raftului liber, sălile de lectură, etc.
În perioada reînscrierii cititorilor – la începutul anului calendaristic, a anului școlar, etc. -, prezența bibliotecarilor printre noii înscriși, care să demonstreze cititorilor întreaga solicitudine de care urmează să se bucure, este deosebit de binevenită. Cu acest prilej, se urmărește adâncirea cunoașterii cititorilor, a preocupărilor de lectură, a motivațiilor și a preferințelor acestora. Este o regulă generală însă ca întreaga investigație intreprinsă să nu depășească problematica studiului intereselor de lectură. Zelul unor bibliotecari de a afla totul despre cititorii lor, indiscreția, transformă de obicei, scopul urmărit – apropierea cititorului – în opusul lui. În afară de aceasta, convorbirea cu cititorii nu trebuie desfășurată după un stereotip ce se aplică invariabil oricărui cititor, ci se adaptează – în conținut și formă – la individualitatea acestuia, printr-o multitudine de nuanțe, de la cerințele detabuizării cărții și a bibliotecii în fața gospodinei de la țară, care calcă pentru prima dată pragul unei astfel de instituții, sau a copilului de 7-8 ani care acum își face intrarea în lumea mirifică a cărții, și până la infomarea privind particularitățile de servire ale unităților respective, suficientă pentru un intelectual obișnuit cu biblioteca și lectura.
Primul contact cu biblioteca poate fi anticipat de bibliotecar, cititorul fiind inițiat prin acțiuni speciale, menite să-l atragă în sfera lecturii publice. Astfel, în bibliotecile școlare sunt cunoscute, dar din păcate nu se practică pe scară largă, așa-zisele "zile deschise ale bibliotecii", cu care prilej, la începutul anului școlar, grupuri organizate de elevi iau primul contact cu biblioteca, în cadrul unui program prestabilit. Astfel de acțiuni pot fi extinse și în bibliotecile publice, cu colaborarea organizațiilor de tineret, a grupelor de sindicat, a organizațiilor de femei, a căminului cultural și a clubului ori a asociaților și cercurilor sportive etc. Unele biblioteci se adresează în scris cititorilor potențiali, fie printr-o simplă invitație personală de a vizita biblioteca, fie prin scrisori mai ample, în care li se prezintă acestora serviciile de care pot beneficia, stabilind astfel premisele primului contact cu noii cititori, cu rezultate deseori surprinzătoare.
Sfera asistenței în orientarea individuală a lecturii. Intervenția bibliotecarului în opțiunile și dezideratele de lectură ori de câte ori servește un cititor, nu este nici de dorit ș nici posibilă din lipsă de timp. Există însă un cerc mai restrâns de cititori – format din elevi sau maturi cu preocupări de studiu și lectură determinate de nevoi speciale, legate de procesul de învățământ, de cerințe profesionale, de interese extraprofesionale, de gusturi personale ca și categoria acelor persoane la începutul procesului de autoinstruire – care trebuie să stea în atenția permanentă a bibliotecarului. Acești cititori fac cu precădere obiectul observațiilor spontane sau programate al convorbirilor, al analizelor pe baza informațiilor indirecte, furnizate de fișele de cititor, de însemnările scrise ale bibliotecarului, de indicațiile profesorilor și ale diriginților etc.
În afară de aceasta, bibliotecarul este zilnic solicitat de frecventele cereri imprecise de tipul "o carte frumoasă", "interesantă", "de umor" sau "ceva despre stupărit", ori "despre cosmos" ș.a.m.d. Dincolo de răspunsul imediat, cât mai potrivit în raport cu nivelul și cerințele cititorului respectiv, bibliotecarul trebuie să-l ajute să se orienteze independent în selecția pe care trebuie să o facă, în folosirea mijloacelor care-i stau la dispoziție. El va parcurge împreună cu cititorul catalogul sistematic, bibliografiile de recomandare, raftul liber (dacă e cazul), îl va inițializa în consultarea altor lucrări de referință, îl va pune în legătură cu alți cititori, capabili să îi furnizeze informații și sfaturi calificate.
În general, întreaga activitate de orientare și de existență individuală a cititorilor, activitate aparent anonimă și lipsită de elemente spectaculoase, are o eficiență care scapă deseori și bibliotecarului însuși. De aceea, este necesar să revenim asupra acestui aspect al profesiei, să-l supunem analizei critice, să-l perfecționăm, să întreținem în jurul lui o serioasă responsabilitate și o continuă pregătire culturală și profesională.
Asigurarea reală și afectivă a caracterului continuu al procesului de perfecționare, ținând seama de principiile fundamentale ale educației permanent, ca și de ritmul accentuat de perisabilitate a cunoștințelor, de marea mobilitate a obțiunilor și aspirațiilor spirituale ale publicului.
Adâncirea diferențierii conținutului și nivelului programelor de perfecționare pentru toate categoriile de cadre, în raport cu cerințele obiective ale instituțiilor și ale diferitelor funcții din cadrul acestora, pregătirea și experiența profesională a lucrătorilor, precum și perspectivele lor de promovare, rezultatele obținute în primul ciclu de perfecționare, opțiunile individuale de ordin profesional.
Accentuarea caracterului practic-aplicativ al perfecționării profesionale.
Creșterea ponderii studiului individual și în general, a efortului și responsabilității personale.
Optimizarea metodologiei instruirii, prin extinderea formelor moderne, participative, prin folosirea mai intensă a mijloacelor audio-vizuale, în ansamblu, prin dezvoltarea caracterului instructiv-informativ al acțiunilor de perfecționare.
Îmbunătățirea finalizării programelor, prin susținerea lucrărilor personale sub forma unor sesiuni, colocvii, etc., prin includerea ca modalitate de verificare finală, pentru toate categoriile de funcții, a rezultatelor practice ale activităților profesionale, obținute în perioada perfecționării etc.
Asigurarea cunoștințelor necesare în vederea fundamentării științifice a acțiunilor cultural-educative și artistice.
Perfecționarea și diversificarea deprinderilor și aptitudinilor, asigurarea menținerii permanente în actualitate a cadrelor din punct de vedere al informării și documentării lor de specialitate.
Creșterea capacității cadrelor de conducere de a adapta și aplica la specificul domeniului și profilului unităților, principiile, metodele și tehnicile operaționale ale științei generale a conducerii.
În raport de profilul și nivelul diverselor categorii de cadre, de cerințele specifice ale funcțiilor existente în sistem, ca și de opțiunile manifestate, aceste obiective generale urmează să se diversifice, să se particularizeze, să capete un conținut concret, specific, pentru fiecare categorie de lucrători și în cadru acestora, pentru grupuri omogene din punct de vedere al pregătirii și stagiului de muncă.
Ca urmare, conform programului general-cadru de pregătire și perfecționare profesională, procesul de perfecționare a cadrelor de conducere și de execuție de specialitate din bibliotecile județene, municipale și orășenești "va fi orientat în perioada 1976-1980, cu precădere spre realizarea următoarelor obiective mai importante:
– dezvoltarea capacității de analiză a contextului social-economic și cultural concret în care evoluează activitatea bibliotecară, înarmarea cadrelor cu criteriile cunoașterii și evaluării riguroase a necesităților spirituale a oamenilor, ca premisă pentru conceperea și organizarea activității bibliotecilor în sprijinul acțiunii cultural-educative, al perfecționării profesionale a oamenilor muncii, al ridicării nivelului general al cunoașterii;
– proiectarea activității bibliotecilor publice pe coordonatele direcțiilor prioritare stabilite de CCES pentru domeniul lecturii publice, pentru integrarea acțiunii acestor instituții în ansamblul activității cultural-educative a localităților;
– realizarea unei concepții unitare privitoare la obiectivele, sarcinile și cadrul comun de înfăptuire a politicii bibliotecare, pentru dezvoltarea coordonată, modernizarea și diversificarea serviciilor de lectură publică la nivel local.
Pentru cadrele care dețin funcții de conducere în bibliotecă, perfecționarea va asigura deprinderea și consolidarea unor procedee și metode de analiză și decizie care să permită introducerea metodologiei științifice în conducerea acestor instituții, precum și organizarea lor."
Determinarea cerințelor de perfecționare a pregătirii politico-ideologice și profesionale este condiția eficienței oricărui program de perfecționare, fără realizarea acestui lucru fiind de neconceput organizarea activității de perfecționare.
Principalele modalități și surse de cunoaștere a necesităților și cerințelor pregătiii profesionale le constituie:
– analiza specificului activității bibliotecare, în funcție de condițiile de activitate a fiecărui tip de bibliotecă și, eventual, în funcție de compartimentul în care lucrează bibliotecarul – cursant;
– determinarea nivelului rezultatelor concrete obținute de fiecare lucrător în îndeplinirea sarcinilor de producție;
– studiile absolvite (nivelul și specialitatea);
– stagiul de vechime pe care-l are în muncă și respectiv, pe postul în care este încadrat;
– cunoașterea preferințelor personale față de anumite domenii de activitate bibliotecară;
– folosirea de metode speciale de sondare sau testare a pregătirii (discuții periodice, teste de cunoștințe, rezultate obținute la învățământul politico-ideologic ș.a.).
Cerințele rezultatelor din folosirea acestor surse și modalități de cunoaștere duc la conturarea individualizată a obiectivele perfecționării unui lucrător, pentru o anumită etapă. În mod concret, ele se stabilesc ca diferențe între exigențele postului și între capacitățile fiecărui bibliotecar, la un moment dat, de a satisface aceste exigențe. Raportate la procesul muncii, cerințele perfecționării au întotdeauna un caracter obiectiv.
CAPITOLUL II – Teoretic
Prezentarea instituției publice analizate.
2.1 Particularități
Biblioteca publică, definită încă de la începuturile ei în raport cu activitatea pentru care a fost creată, trece astăzi printre instituțiile tradiționale ale acțiunii culturale de masă. Rolul ei în societatea modernă a crescut, chiar dacă – sau tocmai de aceea – în educația întregii populații au apărut noi instituții și noi modalități, în ciuda părerii după care educația permanentă este dominată din ce în ce mai mult de mijloacele moderne de comunicare.
Asimilată sistemului integrat al educației permanente, biblioteca publică trebuie să-și coreleze acțiunea cu celelalte elemente ale acestui sistem, și, în același timp, să-și păstreze personalitatea, caracterul ei specific, mijloacele ei diferențiate.
În epoca noastră, biblioteca publică se adreseză nu unei pături a populației (păturii celei mai puțin culte), ci întregii populații. Ea este o bibliotecă publică generală, pentru că serviciile ei nu sunt limitate nici sub aspectul domeniilor abordate, nici sub aspectul nivelului literaturii referitoare la aceste domenii.
De serviciile ei beneficiază atât copilul preșcolar și elevul, cât și cercetătorul sau pensionarul. Biblioteca publică satisface cerințele de lectură ale tuturor acestor categorii nu numai prin colecția ei de publicații – enciclopedică în principiu – ci și prin faptul că, fiind integrată într-un sistem, poate mijloci cititorului accesul la fondurile unor biblioteci științifice sau speciale.
Idealul unei biblioteci publice trebuie să fie satisfacerea oricărui interes de lectură din fondurile proprii sau din fondurile întregului sistem.
Analiza condițiilor sociologice ale autoeducației ne oferă exemplul unor mutații educaționale în profilul spiritual al oamenilor de toate vârstele, însoțind și sprijinind calitativ procesele social-economice. Balanța modalităților de cunoaștere ca acte sociale eficiente indică o continuă creștere a cunoașterii critice, științifice, printr-o profundă individualizare, particularizare și diversificare a proceselor educaționale potrivit vârstelor și sexelor, respectând principiile ecologiei umane, ale istoriei naționale și totodată satisfăcând nevoile unice, indivizibile ale fiecărei persoane umane, în condiții de viață irepetabile.
Acționând într-o realitate socio-culturală fundamental schimbată față de trecut, adaptându-se dinamismului contemporan al vieții sociale printr-o reconsiderare drastică a avantarurilor ei iluminist-conservatoare, biblioteca trebuie să se delimiteze în raporturile cu celelalte instituții și mijloace cultural-educative, să-și valorifice într-un chip nou atributele pe care le deține în raportul cu colectivitatea, să-și nuanțeze didactica acțiunii ei culturale, în funcție de virtuțile cărții ca element fundamental în transferul de informație. În tot acest proces complicat, este de mare importanță cum își privește biblioteca publicul, cititorii efectivi și pe cei potențiali, diferențierile în cerințe și gusturi de lectură și modul în care se oglindesc aceste diferențieri în relația bibliotecă-cititor sau carte-cititor.
Colectivitatea în mijlocul căreia își desfășoară activitatea biblioteca publică este un organism social viu. Măsura aportului bibliotecii la formarea personalității colective a acestui organism nu rezultă din însumarea aritmetică a serviciilor pe care acestă instituție le aduce unor membrii ai colectivității, ci, în principal, din reflectarea din întreaga acțiune bibliotecară a problemelor majore – economice, politico-sociale și moral-culturale – ale acestei colectivități. Reiese de aici că, stabilindu-și obiectivele generale ale activității, biblioteca pleacă de la cerințele locale ale colectivității date, urmărind, printr-o anume propagandă și difuzare a cărții, integrarea membrilor colectivității în activiatea socială concretă, optimizarea contribuției fiecăruia la efortul general de edificare a societății noi.
Pentru biblioteca publică, activitatea este delimitată teritorial: populația unui oraș sau a unui cartier al acestuia, locuitorii unei comune rurale sau numai a unui sat component; virtual, ea va putea fi frecventată de toți membrii acestei colectivități. Orice bibliotecă tinde spre lărgirea continuă a sferei celor cuprinși în serviciile ei, până la limita menționată mai sus.
Solicitările cititorilor, cu un caracter foarte diferențiat, exprimă o cerință socială față de serviciile bibliotecii. În general, aceste solicitări se înscriu în consensul obiectivelor politico-culturale sau cultural-educative ale bibliotecii, dar pot să apară și altele contradictorii. Dacă biblioteca ar înregistra numai aceste cerințe și n-ar încerca să le și influențeze, ar însemna că ea renunță la funcția ei de instituție educativă creată în acest scop.
Desprinderea și aprecierea justă a obiectivelor activitățiie ducative, a cerințelor politicii culturale într-un moment dat sunt realizate de fiecare bibliotecă publică sub îndrumarea organizațiilor specifice, a comitetelor de cultură și a comitetelor sindicatelor; în același timp, biblioteca trebuie să consulte nemijlocit și organele și cadrele de conducere economică (ale intreprinderilor industriale și de prestări de servicii, ale intreprinderilor și cooperativelor agricole), organizațiilor obștești, instituțiile culturale (în primul rând școala) etc. Plasarea acțiunii cultural-educative în acest cadru larg este proprie tuturor instituțiilor care concură la educarea populației. Se înțelege că particularizarea se realizează în practica fiecăreia dintre aceste instituții, determinată de specificul mijloacelor lor, de diferențierea didacticii căilor proprii în raporturile cu publicul. În cazul bibliotecii, acestă particularizare rezultă din:
a) – locul specific al acestei instituții;
b) – natura și atributele cărții și ale celorlalte publicații între mijloacele de comunicare, de educare și de informație. Biblioteca trebuie să aibă atât obiectivele social-culturale, cât și solicitările publicului cititor, să elaboreze metodele cele mai adecvate în cunoașterea și modelarea acestei solicitări.
În raporturile ei cu colectivitatea, raporturi în care își epuizează misiunea socială, biblioteca beneficiază de câteva atribute care-i fixează un loc aparte în sistemul educativ. Vom sublinia câteva dintre acestea, încercând să desprindem mai ales amprenta pe care aceste atribute (caracteristici) trebuie să o imprime în pedagogia relațiilor cu cititorii.
Mai mult decât orice altă instituție, biblioteca își bazează relațiile cu publicul pe o deplină libertate în opțiuni a acestuia din urmă. Fie că este solicitată ca urmare a unor nevoi de studiu și cercetare, de calificare sau perfecționare profesională, de pregătire școlară, fie că vin în întâmpinarea unor preocupări de loisir, biblioteca publică nu impune abonaților săi nici o constrângere exterioară. Cititorii nu sunt obligați la rigorile parcurgerii unui program instructiv-educativ prestabilit, asemeni școlii sau chiar cursurilor de pregătire profesională ori universitare; ei nu trebuie să se adapteze la orarul și ritmul fixat de alții, ca în cazul radioului, televiziunii, teatrului și cinematografului, nu au de făcut față nici măcar disciplinei colective ori ireversibilului pe care-l presupune propaganda orală în transferul de informații. Psihologic, cei ce frecventează biblioteca nu au simțământul că cineva sau chiar ei înșiși i-ar fi încredințat acesteia vreun mandat în virtutea căruia biblioteca trebuie să se ocupe de educația și instrucția lor. Bibliotecarul nu trebuie să contrazică acest simțământ, ci prin întregul său comportament, prin stabilirea unor relații de maximă libertate de opțiune a cititorilor să-l cultive. Această poziție în raporturile bibliotecă-cititor trebuie să caracterizeze nu numai activitatea cu cititorii adulți, ci și îndrumarea lecturii copiilor, a elevilor, a căror imagine despre bibliotecă poate să le sugereze o a doua școală, dar una fără cataloage, fără examinări și orar fix. De altfel, întreaga muncă de îndrumare a lecturii, de propagandă a cărții – cum vom sublinia mai târziu – trebuie concepută pe baza persuasiunii, a celui mai liber schimb de opinii și gusturi.
Biblioteca, însăși, ca instituție, își însușește deci facilitatea și comoditatea pe care o oferă cartea ca instrument de educare și instruire: ea se adaptează timpului de care dispune cititorul, stării sale psihice, gradului de oboseală, locului în care se află, ritmului propriu fiecăruia în dialogul spiritual pe care îl presupune lectura, necesității de a revenii asupra cărții, libertății de a o abandona oricând.
O altă caracteristică, derivând din natura acțiunii ei culturale, face din biblioteca publică un complement – de multe ori indispensabil – al tuturor celorlalte instituții și mijloace ale educației permanente. Atâta vreme cât biblioteca vine în sprijinul procesului instructiv-educativ din școală, în măsura în care cartea completează și aprofundează informația transmisă oral prin sistemul de răspândire a cunoștințelor cultural-științifice și răspunde unor noi întrebări și cerințe născute din vizionarea filmelor ori a programului t.v., nu se poate vorbi, în esență, decât de un pretins raport dihotomic. Așa-zisa concurență dintre bibliotecă și celelalte instituții culturale, dintre carte și celelalte mijloace de informație se poate manifesta doar într-un singur sens: al distribuției și redistribuției bugetului de timp destinat de oameni preocupărilor lor intelectuale. De aici trebuie desprinsă concluzia necesității colaborării bibliotecii cu toate elementele sistemului integrat al educației întregii populații.
În sfârșit, este de subliniat faptul că, în raporturile cu colectivitatea, biblioteca publică polarizează o multitudine de interse intelectuale ale tuturor structurilor colectivității, ca reflex al caracterului enciclopedic al colecțiilor pe care le posedă. Ca preocupări intelectuale complementare oricărei activități a omului contemporan, lectura și studiul aduc în câmpul acțiunii bibliotecare toate categoriile și grupurile care compun colectivitatea, publicul bibliotecii reprezentând, în proporții diferite, însăși structura social-culturală a acestei colectivități.
Reprezentarea diferitelor categorii și grupuri socio-culturale în rândul cititorilor, cunoașterea și satisfacerea cerințelor și exigențelor lor specifice trebuie să preocupe orice bibliotecă în mod deosebit, ca punct de vedere în realizarea misiunii ei sociale. În delimitarea acestor categorii și grupuri, punctul de vedere este un special biblioteconomic, abaterea de la accepția generală a unor concepte sociologice fiind voită și determinată de cerința diferențierii relațiilor în sfera lecturii publice. Între criteriile definitorii ale acestor categorii, amintim vârsta, pregătirea școlară, profesia, sexul, obiectul intereselor de lectură, condiții de mediu și sănătate. Fiecare în parte, dar mai ales în conexiune, aceste criterii particularizează categorii socio-culturale cu profil distinct în relațiile bibliotecii cu publicul. Din păcate, interesul multor bibliotecari din bibliotecile publice pentru aceste criterii nu trece deseori de obligațiile strict statistice și de evidență: sunt înregistrați cititorii după vârstă – până la, și peste 14 ani -, pe sexe și pe categorii socio-profesionale foarte largi: agricultori, muncitori, tehnicieni, maiștri, profesii intelectuale, profesii liberale (patron, liber intreprinzător, etc.) funcționari și alții (pensionari, casnice, fără ocupație permanentă), elevi și studenți. Ceea ce trebuie să ne preocupe nu ține însă de evidență și statistică, ci de necesitatea nuanțării propagandei cărții, a diferențierii în deservirea cititorilor, în funcție de cerințele amintitelor categorii.
2.2 Activitatea de bibliotecă
Conceptul de bibliotecă trimite, în accepțiunea sa modernă, la patru funcții esențiale: completare, organizare, păstrare și valorificare a publicațiilor. Primul punct de referință îl reprezintă, în acest sistem, publicațiile (cărți, periodice, precum și alte genuri de documente); ele devin socialmente utile numai raportate la cititori; iar cititorii, indiferent de profesie sau vârstă, apelează la cartea organizată în biblioteci, de către bibliotecari, pentru informare și educare.
Biblioteca modernă este deci un organism socio-cultural complex, care funcționează condiționat de și în legătură cu: producția, cercetarea, instrucția și educația, toate la dimensiunile unei localități, ale unui județ sau ale unei țări. Biblioteca acționează paralel cu școala, cu activiatatea de reciclare postșcolară și cu mijloacele mass-media (radio, t.v., film, etc.).
Toate funcțiunile esențiale ale bibliotecii, între care există legături și condiționări multiple, trebuie să lucreze în direcția împlinirii, în primul rând, a dezideratelor sociale și politice ale fiecărei etape istorice.
Completarea fondurilor de publicații îndeplinește un rol esențial în activitatea oricărei biblioteci. Ea situează permanent biblioteca în actualitate, constituie totodată factorul retrospectiv, care clădește, an de an tezaurul informativ, element important în considerarea valorii documentarea unei biblioteci. Numai o politică de completare curbată bazată pe criterii științifice, poate duce la formarea unor colecții unitare și cu valoare informativă permanentă, în structura cărora să nu apară goluri tardive, ce nu mai pot fi completate, și nici aglomerări de publicații efemere dincolo de limitele normale ale uzurii morale la care sunt supuse unele categorii de publicații.
Ca emanație a fiecărei biblioteci, planul de completare trebuie să reflecte, corespunzător fiecărui profil, comandamentele, cerințele politice ale etapei pe care o traversează țara și poporul nostru.
Astfel cele două elemente, actuale și de perspectivă, ale dezvoltării social-economice a țării: dezvoltarea multilaterală și repartizarea justă pe teritoriul țării a forțelor de producție, trebuie corelate, în politica de completare, cu profilul fiecărei biblioteci (publică, școlară, sindicală, tehnico-documentară, etc.) și cu sarcinile actuale și de viitor ale localității sau intreprinderii în sfera căreia se include activitatea bibliotecii.
În biblioteci, legătura cu factorii sociali, economici sau politici se materializează, în primul rând, în politica de completare a colecțiilor. Fără materialul bibliografic adecvat, adică a publicațiilor necesare împlinirii cerințelor sociale, opera de valorificare își diminuează forța și posibilitățile de manifestare. Fără cărți biblioteca nu își poate realiza misiunea sa ..
Organizarea și păstrarea colecțiilor, considerate sub aspect tehnico-biblioteconomic, se integrează în anumite practici și norme internaționale. Această relație nu trebuie însă absolutizată, deoarece există numeroase particularități în organizarea bibliotecilor românești determinate de tradiție și de funcția social-culturală a acestor așezăminte de cultură, care diferă radical de aceea a bibliotecile din țările capitaliste. Apoi, teoria și practica biblioteconomică românescă a dovedit că este capabilă nu numai să primească influențe străine, ci să dezvolte patrimoniul științific mondial cu o serie de experiențe și rezultate meritorii.
Din păcate, s-a strecurat uneori în bibliologia românească părerea eronată a subdezvoltării, care reclamă, firește, numai import de informație, de experință. Această atitudine este profund dăunătoare progresului și duce implicit la mimetism, la transpunerea în climatul nostru specific a unor experiențe străine nu îndeajuns studiate.
În bibliotecile românești s-a generalizat, de-a lungul unei jumătăți de secol, clasificarea zecimală a publicațiilor.În tot acest interval a avut loc un complex proces de adaptare la realitățile noastre, proces în care s-au produs și unele modificări antrenante, mai ales, de schimbările social-politice și de apariția unor mari categorii de tipărituri care nu-și aflau locul și importanța în sistemul internațional.
Evidența publicațiilor, este considerată adesea drept o activitate de rutină, pune în practică accentul pe înregistrarea gestionară, în inventar, dând registrului de mișcare o valoare mai mult decât simbolică. Aceste două documente de evidență (registrul de mișcare a fondului și registrul inventar) se condiționează însă reciproc în realizarea politicii de completare a colecțiilor, în analiza retrospectivă a fondului de publicații, în cercetările cu carcater prospectiv privind dezvoltarea colecțiilor în viitor, în stabilirea unei corelații între sarcinile bibliotecii și dinamica acțiunii de completare a fondurilor. Nu se poate concepe planificarea dezvoltării colecțiilor fără cunoașterea numărului real de exemplare existente în bibliotecă, a numărului de titluri, a structurii pe domenii și pe limbi a fondurilor de publicații. În concluzie, se poate afirma că nu este posibilă conceperea și desfășurarea unei politici de completare fără o evidență completă și corelată.
Valorificarea colecțiilor este singura etapă spectaculoasă în activitatea unei biblioteci, care își completează, organizează și păstrează fondul dincolo de orizontul cititorului. Cei care nu cunosc resorturile intime ale organizării și activității unei biblioteci, raportează totul la modul de valorificare a colecțiilor. De altfel, acesta este și scopul către care converg toate operațiunile preliminare punerii cărții în circuitul lecturii. Numai că valorificarea colecțiilor are mai multe fațete, aflate într-o permanentă corelație și interdependență.
Activitatea cu cititorii reprezintă, pentru orice bibliotecă, principala formă de valorificare a colecțiilor. Relația directă între bibliotecă și cititor antrenează nu numai colecțiile, ci și elementul uman, bibliotecarul, care își împlinește astfel funcția socială de educator.
Activitatea cu cititorii se realizează individual sau în grup.
Activitatea individiuală are un caracter preponderent de îndrumare a lecturii. În primul rând, ne referim, desigur, la îndrumarea necesară orientării în sistemul de catalogare, în sistemul accesului liber la raft, în folosirea altor instrumente bibliografice.
Dar există și o îndrumare educativă, care presupune cunoașterea cititorului sub aspect psihologic, etico-profesional, cultural, în vederea orientării lecturii acestuia, către zonele cele mi indicate pentru formarea sau desăvârșirea sa umană. În această postură, bibliotecarul devine educator, care completează școala, familia, organizațile de tineret – pentru cititorii elevi – sau continuă influența educativă a școlii – în cazul cititorilor maturi, dar cu deprinderile de lectură în curs de formare.
Am crezut uneori și în imaginea biblitecarului moderator de suflete, puțin semănătorist și de aceea vestust și, mai grav, am cerut de la bibliotecari, de multe ori încă prea tineri și cu educația și instrucția lacunare, să schimbe caractere, să îndemne la fapte mari, etc.
Departe de a ne dezice de obligația educativă a bibliotecarului, noi credem că misiunea educativă a acestuia se realizează nu atât prin discuții și analize psihologice, ci prin folosirea cărții ca instrument, ca factor de educație, de formație spirituală.
Activitatea în grup (cunoscută și sub forma calchiată: munca de masă) se realizează prin manifestări destinatei propagandei unei cărți, a unui scriitor sau a unui ciclu de cărți alcătuit tematic sau pe alte criterii.
Manifestările consacrate inițial propagandei cărții s-au transformat însă, în cadrul practicii bibliologice, în acțiuni teatrale, atracțioase, sub acest aspect, dar ineficiente, pentru scopurile propagandiste ale bibliotecii. Nu o dată s-a constatat că publicațiile din care au fost extrase textele pentru manifestări sau au fost recomandate tematic nici nu existau în colecțiile bibliotecii, sau dacă existau, nu au înregistrat o circulație suplimentară, datorită manifestărilor, deoarece erau opere lecturate, în genere, de majoritatea cititorilor, în cadrul pregătirii lor școlare anterioare (multe din textele citate figurând în toate manualele de literatură română, pentru școlile generale sau licee).
2.3 Locul și rolul bibliotecii
Biblioteca Județeană Constanța are o contribuție majoră la realizarea procesului cultural-educativ ca mijloc de instruire continue prin accesul la un număr mare de informații pe care aceasta îl pune la dispoziția tuturor celor interesați.
Situată pe strada Mircea cel Bătrân numărul 104A, având 5 filiale, inființată în anul 1931, dispunând actualmente de o construcție modernă, dotată cu un mobilier specific tehnicii de bibliotecă, ce se aliniază standardelor impuse precum și de iluminare deosebită împreună cu un sistem de ventilație, toate acestea făcând posibilă buna desfășurare a procesului educațional.
Dispune de un fond de carte impresionant, un număr de 483215 periodice, 1500 discuri, 5123 diapozitive, 323 diafilme, colecții speciale de iconografie în număr de 89136. Publicații elaborate de bibliotecă precum și o importantă colecție bibliografică a Dobrogei.
În 1998 are loc inaugurarea actualului sediu având-o ca director pe doamna Lazia Liliana, iar în anul în curs la data de 17.01.2000 a avut loc inaugurarea bibliotecii Britanice, sub tutela Consulatului Marii Britanii în prezența ambasadorului Richard Ralph.
O informație importantă o constituie înființarea primei biblioteci Aromâne în cadrul Bibliotecii Județene Constanța datorat faptului că aromânii constituie o etnie importantă a spațiului dobrogean.
Serviciile puse la dispoziția cititorilor se încadrează în standardele impuse. Asigurând un număr de săli atât pentru adulți cât și pentru copii, pentru studiul individual în cadrul bibliotecii precum și o secție de împrumut.
Biblioteca Județeană Constanța menține legături de cooperare și schimb interbibliotecar cu toate bibliotecile județene. În cadrul ei putându-se beneficia de executarea copiilor (XEROX) pentru materialele neîmprumutabile de valoare incontestabilă.
Cititori înscriși în număr de 29543.
Orar de funcționare: 8-20 în cursul săptămânii, respectiv lunea 13-20 și sâmbăta 8-15, duminica închis.
Bugetul bibliotecilor și partea administrativă a activității lor sunt verificate de către organele locale și comitetele orășenești.
Forma de propietate este cea de stat. Modalitățile prin care se pot obține fonduri: prin sponsorizarea de notorietate (Editura Muntenia) precum și prin crearea unor expoziții în cadrul cărora să fie expuse manuscrise de o reală valoare având ca tematică Dobrogea, numismatică, cărți poștale toate cu însemnele Dobrogei.
Organizarea activității de cercetare științifică se canalizează pe atingerea obiectivului principal pe care și la propus și anume atragerea unui număr cât mai mare de cititori, aceasta depinzând de calitatea serviciilor aduse în cadrul bibliotecilor, tehnica de instruire și perfecționare a personalului de specialitate precum și optimizarea factorului timp necesar deservirii cititorului prin tehnici importante de la marile biblioteci recunoscute, de renume mondial, posibil a fi implementate prin modalități de transfer de know-how managerial.
Comunicarea unei reputații favorabile comunității se face prin contactele verbale zilnice care au loc între bibliotecari și cititori, primul având datoria de a pune la dispoziția cititorului tot materialul necesar atingerii scopului acestuia. Evenimentele speciale, precum vernisajele, expozițiile de pictură adresate copiilor în cadrul bibliotecii pentru copii, seratele literare la care sunt invitați actori constănțeni precum și personalități a vieții mondene.
2.4 Elemente privind strategia unității sociale
Biblioteca privită ca o unitate socială care-și definește bine obiectivele și opțiunile strategice, acestea concentrându-se pe atragerea unui număr cât mai mare de cititori (lărgirea segmentului de adresabilitate), prin introducerea de noi tehnologii care pot fi implementate, adâncirea, specializarea precum și ierarhizarea personalului de bibliotecă.
Factorii de mediu au o influență fie directă fie indirectă asupra bibliotecii ca unitate socială. Astfel factorii economici, politici și juridici sunt cei care influențează direct organizarea bibliotecii. Indiferent de obiectivele stabilite pentru biblioteci acestea se supun reglementărilor oficiale, acestea trebuind să fie în concordanță cu politica oficială la nivel local, regional și național. Dacă de exemplu, administrația locală din rațiuni economice locale decide, să reducă orele de funcționare ale bibliotecii până la nivelul la care activitatea acesteia nu mai corespunde cu programul oficial de alocare al fondurilor, astfel de măsură va fi evident contrară obligațiilor sale și obiectivelor impuse. Sau dacă biblioteca își reorganizează punctele de serviciu pentru public și închide una din filiale sale, cetățenii ce locuiesc în zona respectivă pot interveni la reprezentanții lor în congres sau la alți reprezentanți ai administrației locale care pot decide că o astfel de bibliotecă constituie o îmbunătățire a vieții respectivei colectivități și pot impiedica biblioteca de a-și pune în aplicare măsura vizată.
Legile care guvernează activitatea bibliotecilor primesc adesea finanțarea. Normele de investiții capitale, cotă-parte din buget, cheltuială pentru achiziții, calificarea personalului, sunt stabilite de oficialitățile locale ce reprezintă bibliotecile. Întrucât acest lucru înseamnă un control din exterior asupra tuturor cheltuielilor bibliotecilor publice, el afectează în mod inevitabil procesul de planificare și administrare al acestora.
Factorii demografici, socio-culturali, tehnici și tehnologici deasemenea influențează organizarea bibliotecilor precum și nivelu de adresabilitate al acestora.
2.5 Sisteme de decizie.
Maniera democratică a procesului decizional de grup are ca rezultat ridicarea moralului oamenilor, promovează tehnica de lucru în echipă, asigură informarea angajaților, constituind un forum pentru discutarea liberă a ideilor și opiniilor.
De regulă bibliotecarii nu au solicitat un rol mai important în domeniul procesului decizional din cauză că orientarea lor a fost dintotdeauna mai degrabă de subordonați și nu de profesioniști. Iar în ceea ce privește cadrele de conducere, cu cât acestea se află mai sus pe scara administrativă, cu atât sunt mai puțin conștiente de posibilitățile inadecvate pe acre le au subordonații pentru a participa la procesul decizional. Acest aspect este subiect de mari discuții și disensiuni în toate tipurile de organizații.
Dacă scopurille organizației sunt clare, următorul stadiu important în procesul decizional este stabilirea alternativelor. Acest lucru este posibil aproape în orice situație. Planificarea eficientă presupune căutarea unor astfel de alternative. În cazul că există o singură soluție, conducerea se află în imposibilitatea de a formula alternative și nu este nevoie de nici o decizie, deși s-ar putea să fie nevoie de unele ajustări. Dar în majoritatea cazurilor există mai multe alternative la o soluție.
Selecția finală a direcției de acțiune este o chestiune de examinare a rezultatelor preconizate în comparație cu obiectivele întreprinderii. Ceea ce este adecvat pentru un segment al acesteia nu este în mod necesar potrivit pentru întreaga structură. Elaborarea a numai două vedete de subiect pentru catalog, de exemplu face ca munca să fie mai ușoară pentru serviciu de catalogare, dar mai grea pentru serviciul de referințe. Alegerea unei anumite direcții de acțiune angajează întreaga întreprindere față de poziția asumată.
Abordarea științifică a procesului decizional necesită ca mai întâi să se identifice problemele organizației. Odată făcut acest lucru, cel în postura de a lua decizii trebuie să stângă și să analizeze toate datele referitoare la fiecare problemă. Asta presupune ca, pe lângă datele concrete ale problemei, să se facă uz de intuiție, opinie și impresie. Poate totodată să necesite o cercetare operațională. După formularea tuturor alternativlor, trebuie aleasă aceea care pare cea mai adecvată. Deseori, aceasta este apoi prezentată ca politică (regulă) privind funcționarea organizației. Procesul de selecție implică un mare grad de risc și incertitudine deorece numai după aplicarea deciziei se poate stabili dacă aceasta a fost adecvată sau nu. Stadiul final de implementare aduce decizia în sfera de control a organizației.
"Managementul participativ nu înseamnă proces decizional efectuat prin intermediul unui comitet sau prin plebicist în rândul angajaților. O bună conducere a organizației presupune ca atunci când au fost strânse și analizate toate datele problemei și toate opiniile cu privire la aceasta, cadrul de conducere al sectorului respectiv să ia o decizie și să-și asume responsabilitatea acesteia. Să ști când și cum să cauți și să folosești opiniile consultative, să-ți asigur anticipat aprobarea deciziilor atunci când este cazul, este una din aptitudinile cele mai importante".
Richard DeGennaro – "Conducerea bibliotecilor și noile sisteme manageriale".
Plan strategic adoptat de Biblioteca Județeană Constanța cu privire la necesitatea înnoirii.
Declarație de misiune.
Biblioteca Județeană Constanța sprijină activitățile didactice și de cercetare ale Universității. În afara acestei responsabilități principale, biblioteca servește – în măsura în care este fezabil – comunitatea în general. Biblioteca achiziționează, organizează, conservă și pune la dispoziția utilizatorilor colecții de materiale științifice în toate formatele și pe orice fel de suport.
Instituția își îndeplinește misiunea prin asigurarea accesuluiîn scop de studiu la materialele și informațiile existente, prin asigurarea asistenței și instruirii necesare pentru localizarea și utilizarea acestor materiale și prin asigurarea facilităților și serviciilor adecvate pentru cercetare și studiu.
Crearea viitorului pe baza trecutului: o nouă viziune asupra bibliotecii
Scopul fundamental al bibliorecii este – așa cum a fost întotdeauna – de a sprijini cercetarea și procesul de învățământ. Nu este suficient ca biblioteca să accepte și să adopte schimbările inevitabile, ci ea trebuie să reacționeze la noile condiții, păstrând – în același timp – caracteristicile sale distincte și utile din trecut. Lucrări vechi și noi sunt exemple ilustrând păstrarea tradițiilor, în timp ce îmbunătățirea serviciilor către public și asigurarea unor spații mai comode și plăcute pentru consultarea materialelor ilustrează adaptarea la noile cerințe ale societății. Problema care confruntă biblioteca în această perioadă de tranziție este necesitatea de a elabora o strategie de dezvoltare care să asigure păstrarea celor mai bune aspecte ale trecutului, dar – în același timp – să permită crearea unei organizații receptive la schimbare, cu rol de lider în acțiunea de structurare a viitorului. Pentru ca biblioteca să-și poată stabili etapele de dezvoltare în această direcție este nevoie de o viziune coerentă și de principii ferme.
Biblioteca – așa cum nota cineva odată – nu înseamnă clădirea ca atare, ci colecțiile aflate în interiorul acesteia. De fapt, biblioteca nu înseamnă nici colecțiile de publicații considerate în sine, ci reprezintă totodată o asociere a mai multor persoane care conlucrează pentru a realiza ceva ce nu se poate face de unul singur. Ca asociere de persoane organizată conform unor funcții – colectare, catalogare, servicii – biblioteca se consacră sprijinirii cercetării și învățământului. Menirea și scopul său, sunt într-un fel, dependente de menirea și scopul comunității.
Natura asociativă a conceptului de bibliotecă presupune respectarea a patru principii ce trebuie să guverneze viața bibliotecii în viitor. Acestea sunt: unitatea de viziune, buna organizare și administrare a serviciilor, calitatea și acțiunea comună în cooperare.
Activitatea bibliotecii constă în comunicarea informațiilor – tipărite, audio, video și electronice – iar sprijinul acordat de ea comunicării științifice este elementul ce acționează ca un liant între diferitele segmente ale comunității universitare, unindu-le într-un întreg. Pentru a avea eficacitate în misiunea de sprijinire a diverselor programe, biblioteca trebuie să creeze o viziune comună. Cheia succesului ar fi crearea în realitate, ca și în titulatură, a unei biblioteci care să sprijine toate domeniile științifice pe care s-a obligat să le deservească.
Cel de-al doilea principiu al bibliotecii ca asociație este buna organizare a serviciilor. Organizatorul/administratorul este cel ce organizează și conduce în numele comunității; el nu este neapărat posesorul conținutului materialelor sau a funcțiilor specifice pe care le administrează. Organizarea și administrarea implică două noțiuni: conservarea resurselor existente – însemnând colecții, personal, spațiu – prin intermediul planificării schimbării și accelerarea schimbării conștiente în domeniul tehnologiilor, serviciilor și accesului intelectual pentru a menține și chiar îmbunătății calitatea sprijinului asigurat studiului. Noțiunea presupune, prin urmare, atât buna gospodărire a resurselor existente, esențiale pentru comunitatea universitară, cât și efortul conștient de introducere a unor noi surse de informații și servicii ce au șansa să devină din ce în ce mai importante în viitor. În contextul bibliotecii organizarea și administrarea implică:
1. – selectarea materialelor și surselor de informare necesare învățământului și cercetării;
2. – administrarea colecțiilor, adică întreținerea, conservarea și catalogarea materialelor din dotare:
3. – îmbunătățirea accesului prin metode care să faciliteze depistarea de către utilizatori a întregii game de materiale științifice, surse non-carte sau cărți aflate în colecții:
4. – asigurarea instruirii utilizatorilor în ceea ce privește localizarea informațiilor dorite și folosirea resurselor bibliotecii în scopul de a-i ajuta pe aceștia să lucreze independent;
5. – acționarea în sensul dezvoltării de noi aptitudini și însușirii de noi calificări de către personalul bibliotecar, ccea ce, de fapt, determină calitatea bibliotecii.
Activitatea în cadrul unei comunități presupune totodată și asumarea foarte serioasă a obligației de a asigura calitatea și exigența în îndeplinirea funcțiilor ce o definesc. Respectarea principului calității nu înseamnă o condiție de atingere a perfecțiunii, ci este o derivată a cobnștientizării faptului că succesul întregului depinde de calitatea contribuției fiecărei părți componente, necesitând, prin urmare, o preocupare permanentă față de procesul de desfășurare a activității și metodele de muncă. Mai mult, respectarea principiului calității va încuraja participarea personalului de la toate nivelurile și din toate funcțiile la găsirea celor mai eficiente paractici de lucru. Acesta este cel mai sigur antidot al birocrației absolute.
ªi, în cele din urmă, noua viziune asupra bibliotecii impune acțiunea colectivă și colaborarea între părți. Misiunea bibliotecii de a sprijini cercetarea și învățământul nu mai poate fi îndeplinită cu mijloace locale; în viitor succesul va depinde de acțiunea concretă a întregii comunități și de colaborarea activă la nivel național și internațional cu instituțiile și bibliotecile de cercetare. Creșterea și depozitarea colecțiilor, transferul electronic de informații, conservarea, accesul la informații și crearea de standarde privind noile tehnologii sunt doar câteva domenii în care comunitatea universitară poate obține beneficii în urma cooperării cu alte instituții.
Obiective strategice-Consolidarea colectiilor de cercetare prin sprijinirea achizitiilor si imbunatatirea acccesului, conservarii, securitatii si intretinerii colectiilor
Creșterea impresionantă a costului, numărului de titluri publicate și diversității formelor materialelor științifice va afecta capacitatea bibliotecii de a menține în vigoare obișnuitele practici de dezvolatarea colecțiilor. În prezent este general recunoscut faptul că marile colecții de cercetare necesită alocarea de resurse nu numai pentru constituire, ci și pentru administrarea și conservarea lor. În trecut tendința era de a considera colecții totalitatea materialelor deținute de bibliotecă. O definire mai exactă a noțiunii este cea bazată pe principiul de organizare și administrare a colecțiilor – cuprinzând selecția, achiziția, catalogarea, conservarea, asigurarea securității și întreținerea; aceasta reflectă costul real de procurare al lucrărilor și constituirii unei colecții. Mai mult, pe măsură ce biblioteca își mărește și administrează colecțiile, ea trebuie să-și asigure și resursele necesare pentru noi servicii și tehnologii ce devin din ce în ce mai importante ca posibilități de cercetare. Transferul electronic de texte și imagini va schimba sensul pe care îl atribuim noțiunii de colecții de cercetare, modificând totodată activitățile necesare pentru întreținerea acestor colecții. Va fi necesară o adaptare și restructurare a serviciilor de informare pentru a se putea răspunde noilor cerințe ale învățământului și cercetării. Este unanim recunoscut că efectul acestor schimbări se resimte în dificultatea de a stabili care anume sunt resursele informaționale absolut necesare, cu valoare esențială, din totalitatea, ce pare să sporească în progresie geometrică, a acestora. Explozia surselor informaționale și reușita bibliotecilor în a le face accesibile amenință să îi zăpăcească pe studenți și oameni de știință deopotrivă; o problemă pe care o va avea de rezolvat biblioteca va fi aceea de a găsi modalitățile de a-i ajuta pe utilizatori să navigheze în acest ocean de informații și să repereze ceea ce caută în forma în care le trebuie. Speranța cea mare de a ajunge la o rezolvare a acestei dileme poate fi tehnologia, dar, în viitorul imediat, bibliotecarii de referință vor fi extrem de solicitați.
Asigurarea viitorului colecțiilor. Menținerea rolului colecțiilor de cărți și reviste în format tradițional și îmbogățirea lor cu noi tipuri de materiale – inclusiv în format video, electronic și multimedia – prin creșterea fondurilor destinate dotării.
Noile tehnologii informatice vor determina o creștere considerabilă a cantității și diversității resurselor de cercetare aflate la dispoziția utilizatorilor de bibliotecă, dar acestea nu se pot substitui necesității de continuare a constituirii unor serioase colecții și servicii tradiționale. Colecțiile de cărți, reviste și manuscrise ale bibliotecii sunt și vor continua să fie fundamentul bibliotecii și serviciilor sale către utilizatori în acest deceniu și în cel următor. Nu ne putem dezvolta capacitățile electronice de informare prin sacrificarea colecțiilor și serviciilor tradiționale; trebuie să ne ocupăm în paralel de ambele aspecte. În același timp, creșterea continuă a volumului de publicații și prețurile lor mereu mai mari vor obliga bibliotecile să găsească modalități de evaluare a calității achizițiilor, de reducere a dubletelor nejustificate și de promovare a înțelegerilor de dezvolatare în cooperare a colecțiilor. Trebuie totodată să se facă eforturi în direcția realizării unui echilibru între colectarea și prelucrarea materialelor de cercetare, modificând procedurile de prelucrare și depozitare astfel încât, prin operațiuni mai eficiente și cu mai puțin personal, să fie încurajate achizițiile în limita spațiului existent în campus.
Protejarea colecțiilor prin climatizare. Instalarea mecanismelor de aer condiționat, nou mod de iluminat și securitate la bibliotecă, renovarea și îmbunătățirea sistemelor de climatizare.
Îmbunătățirea condițiilor de depozitare a colecțiilor este singura măsură importantă privind conservarea ce poate fi luată. Hârtia se degradează de patru ori mai repede la o temperatură de 25 grade și o umiditate relativă de 50% (condiții tipice de vară) decât se degradează într-un climat de 20 grade și 40% umiditate relativă, dar se deterioarează de opt ori mai repede în condițiile ce se pot asigura în prezent în depozite. În plus, căldura și umiditatea în exces, poluarea atmosferică, expunerea la raze ultraviolete – prezente în lumina naturală și cea fluorescentă – toate accelerează degradarea materialelor de cercetare, producând stricăciuni ireversibile. Bioxidul de sulf, ozonul și bioxidul de azot, prezente în admosferă, sunt puternici catalizatori pentru reacții chimice. Instalarea mecanismelor de climatizare și a noului sistem de iluminat la bibliotecă, precum și modernizarea echipamentelor sunt acțiuni esențiale de asigurare a păstrării colecțiilor de bibliotecă.
Conservarea colecțiilor cu ajutorul tehnologiilor. Impulsionarea programului de conservare al bibliotecii prin mărirea fondurilor de dotare pentru dezacidificarea în masă, înființarea unui laborator de conservare și inițierea măsurilor de protejare a materialelor de cercetare prin microfilmare și utilizarea tehnologiilor de transfer de imagini.
Biblioteca trebuie să găsească mijloace de a-și proteja colecțiile, care se deterioareză într-un timp alarmant. Depozitarea materialelor cu circulație redusă în condiții de climatizare în Depozitul General și îmbunătățirea condițiilor la biblioteci, vor permite bibliotecii să-și concentreze capacitățile de conservare asupra zonelor din colecțiile cel mai intens solicitate. Biblioteca trebuie, în consecință, să-și intensifice eforturile de revizuire a materialelor pentru adoptarea unor decizii privind conservarea. Există un program de conservare general și biblioteca participă la un prioect național de conservare finanțat din resurse naționale. Trebuie să investim în acest program, să creem un laborator de consevare sub îndrumarea unui conservator specialist și să explorăm promițătoarele perspective ale utilizării tehnologiei de creare și transfer de imagini pentru protejarea materialelor originale, dar și asigurarea accesului utilizatorului la ele.
Îmbunătățirea utilizării bibliotecii și a serviciilor oferite de aceasta.
Cercetarea depinde nu numai de existența resurselor de informare necesare, ci și de posibilitatea accesului în timp util la acestea. Pe măsură ce domeniile studiului universitar își diversifică modalitățile de cercetare și comunicare, bibliotecile trebuie să asigure o gamă din ce în ce mai largă de resurse și servicii specializate.
2.6 Structura organizatorică – Sistemul organizatoric al unității sociale
În cadrul structurii organizației, specializarea are două dimensiuni.
Prima este gruparea pe orizonatală a atribuțiilor în departamente și subunități. Cea de-a doua este organizarea verticală a exercitării autorității. În domeniul organizațiilor, autoritatea reprezintă gradul de putere și libertate de acțiune conferit subordonaților, care le permite să-și folosească propriul discernământ în luarea deciziilor și formularea de instrucțiuni. La conducerea fiecărui departament și fiecărei subunități din cadrul organizației este desemnat un manager. Fiecare din ei are anumite responsabilități și o anumită autoritate, delegate de superiorul său. Necesitatea delegării este evidentă, dacă managerul răspunde de răspunderea unor atribuții și de supervizarea angajaților, atunci el, trebuie să dispună de autoritate, puterea necesară pentru a putea garanta o activitate eficientă. Ierarhizarea pe vericală asigură cadrul necesar prin care fluxul de autoritate curge de la nivelul superior către nivelul inferior.
Ierarhizarea pe verticală conform "Principiului Scalar" difinit de Henry Fayol drept "Lanțul de șefi care se întinde de la autoritatea/conducerea supremă până la nivelurile cele mai de jos". Pentru ca o organizație să funcționeze în bune condiții este necesar ca fiecare subordonat să aibă o reprezentare clară a principului Scalar, trebuind să știe în fața cui să răspundă și de ce.
Sistemul organizatoric al bibliotecii este reprezentat cu ajutorul oraganigramei:
–––––––-
DIRECTOR
–––––––-
–––––––––– ––––––––––
BIROU PERSONAL BIROU COMERCIAL
–––––––––– ––––––––––
–––––––––––
DIRECTOR ADJUNCT
–––––––––––
–––––––
SALARIZARE
–––––––
–––––––– ––––––––– ––––––––––-
DEPARTAMENT DEPARTAMENT DEPARTAMENTUL
COMUNICAREA REFERINȚE SERVICIILOR DE
COLECȚIILOR ––––––––– TEHNICĂ DE
–––––––– BIBLIOTECĂ
–––––––––
–––––––––- ––––––––––
DEPARTAMENTUL DEPARTAMENTUL
DE DOCUMENTE COLECȚII
(MANUSCRISE) SPECIALE
–––––––––- –––––––––-
Pe organigramă fluxul activității ierarhice este direcționat de sus în jos și apoi lateral.
Linia principală de subordonare ierarhică merge de la director în jos până la directorul adjunct, iar de acolo tot în jos la cele trei departamente funcționale. Fluxul de autoritate este direcționat de la director la directorul adjunct și lateral la Biroul comercial respectiv la Biroul personal unde se oprește. Cele două birouri neavând autoritate asupra directorului adjunct. Biroul de personal funcționează cu atribuții de consultanță față de director și față de toate celelalte unități ale organizației, fără a avea autoritate asupra nici uneia.
Resursele umane sunt hotărâtoare pentru succesul oricărei organizații. "Din toate atribuțiile manageriale, managementul factorului uman este sarcina fundamentală, de importanță capitală, întrucât toate celelalte depind de cât de bine este îndeplinită aceasta".
Rensis Lickert
Managementul Resurselor Umane este deosebit de important în cazul bibliotecilor pentru că ele sunt instituții în funcționarea cărora forța de muncă este elementul principal. Se estimează că în majoritatea bibliotecilor aproximativ 55-60% din buget este cheltuit cu salariile. Necesitatea unei pregătiri adecvate în problemele de personal se face simțită destul de devreme în cariera bibliotecarilor.
Nici un fel de bibliotecă – indiferent de mărime sau tip – nu este scutită de schimbări și, de aceea, fiecare are nevoie de un plan de perfecționare a personalului. Astfel de activități nu se organizează la întâmplare, ci ca un proces continuu. Programele de acest fel asigură modalitățile prin care angajații pot crește profesional, pregătindu-se în vederea eventualelor avansări atunci când acestea devin posibile. Programele de perfecționare bine alcătuite contribuie la îmbunătățirea pregătirii profesionale a angajaților și, prin intermediul lor, cadrele de conducere pot identifica potențiali viitori șefi de secții și îi pot pregăti pentru răspunderile ce urmează să le revină. Resursele umane sunt, din punct de vedere al oricărei instituții, mult prea prețioase pentru a nu investi în programe de instruire impuse de necesitățile actuale.
Mentorii.
O formă aparte de creștere profesională o reprezintă mentorii. Deși aceștia au existat din totdeauna în orice tip de organizație, importanța procesului de perfecționare realizat în acest mod a fost recunoscută de abia în ultimile decenii. A crescut interesul față de acest fenomen și – atât în domeniul de strictă specialitate cât și în sfera lucrărilor de popularizare – au apărut un mare număr de articole și cărți. Motivul acestui interes este legătura evidentă care există între reușita profesională și faptul de a avea un mentor. Această relație cauzală a fenomenului este relevată de mai multe studii; concluziile acestora demonstrează la unison că prea puțini sunt aceia care reușesc să avanseze până la nivelurile administrative, superioare ale unei organizații fără sprijinul unui mentor.
Termenul de mentor este utilizat în prezent pentru a desemna o persoană influentă care acordă ajutor semnificativ unei alte persoane – îndeobște uneia mai tinere – pentru ca aceasta să-și poată realiza obiectivele profesionale majore. Mentorul este persoana care supraveghează cariera și evoluția profesională a acuiva. Michael Zey, în lucrarea sa "Filiera mentorilor", identifică patru funcții ale acestuia: de învățare/instruire, de susținere de ordin psihologic și moral, de intervenție la nivelul organizației și de sponsorizare. Contextul termenului și sensul de aplicare sunt ușor modificate de fiecare mentor și învățăcel în parte. Nu există două exemple absolut identice de mentoriat pentru că nu există oameni sau condiții instituționale absolut identice.
Necesitatea de a avea un mentor variază în funcție de momentele precise ale carierei unei persoane, la fel în ceea ce face un mentor pentru învățăcelul său variază în funcție de aceste momente. În cazul unui nou angajat, mentorul trebuie să se concentreze asupra instruirii acestuia. Dar odată ce competența profesională a acestuia devine tot mai adecvată și el începe să avanseze pe scara ierarhică, nevoia de instruire poate deveni mai puțin importantă decât cea pentru susținerea moralului. Atunci când se ivește momentul propice pentru promovare și avansare, mentorul poate să asigure ajutor protejatului său prin intervenții la nivel organizațional și sponsorizare.
Avantajele învățăcelului sunt clare. Dar, întrucât calitatea de mentor presupune o investiție din partea acestuia, ce îi determină pe unii oameni să-și asume această responsabilitate? Majoritatea mentorilor nu stabilesc asemenea relație din motive strict altruiste. Beneficiile unei astfel de relații sunt aproape reciproce, rolul de mentor fiind în mai toate cazurile o sursă de satisfacții profesionale. Uneori mentorul primește asistența în probleme de serviciu din partea protejatului său, asigurându-și un aliat de încredere în cadrul organizației. În plus, faptul că este mentorul cuiva îl obligă pe acesta să re-examineze activitatea de zi cu zi a organizației, acest lucru facilitând aflarea mai multor date privind organizația. Deseori, învățăcelul său poate servi drept cutie de rezonanță pentru ideile mentorului.
"Problema mentorilor este complexă. Există avantaje și dezavantaje ale acestei practici. Evident că persoanele din instituție care nu au mentori îi vor invidia pe cei care au… Dar dacă cineva și-a propus să avanseze, crearea unei rețele de oameni care să îl sprijine, rețea ce include și un mentor, mărește șansele de reușită ale respectivului".
Joseph Berk, Susan Berk – "Managementul eficient"
Un protejat care reușește să se afirme contribuie la formarea unei imagini pozitive a mentorului său, la confirmarea valorii sale pentru instituții.
Un factor important care modifică natura managementului de personal în biblioteci este automatizarea. Automatizarea aduce multe beneficii lucrătorilor din biblioteci și utilizatorilor, dar, în același timp complică munca managerilor și a angajaților. Unora dintre angajați le este greu să se adapteze la folosirea noilor tehnologii informatice, se spune despre ei că suferă de tehnostress. Pe lângă stressul psihic, automatizarea mai produce și neajunsuri de ordin fizic, deseori ca efect al mișcărilor repetitive implicate de folosirea tastaturii pentru perioade îndelungate de timp. Unii angajați încep să sufere de acțiuni produse de aceste tehnologii cum ar fi sindromul carpian sau afecțiuni ale coloanei.
Bibliotecile aparțin organizațiilor care se află într-o stare de început a dezvoltării sau chiar de diminuare a acesteia. Personalul cu calificare superioară descoperă că este blocată calea spre promovare profesională întrucât nu există posturi libere la nivelul ierarhic imediat superior și ceea ce este și mai greu, multe din aceste posturi sunt deținute de persoane doar cu puțin mai în vârstă decât ei. Acest fenomen numit plafonare este foarte important deoarece lucrătorii care trec prin așa ceva devin depresivi, au manifestări de frustare și nu au eficiență în muncă. Plafonarea se produce în două moduri. Una structurală când persoana în cauză nu mai promovează, și una de fond când sarcinile care-i întră în atribuție devin o rutină, lucrătorului fiindu-i îngrădită capacitatea creativă și intuitivă. Epuizarea sau oboseala profesională este o stare produsă de stress, care afectează persoanele implicate în "relațiile cu publicul". Unii cred că munca de bibliotecă este activitatea cu stress redus, dar lucrurile nu stau deloc așa. Epuizarea rezultă din tensiunile psihice și stressul contactului interuman mai ales din relația personalului cu probleme. În general persoanele suferind de epuizare profesională manifestă o atitudine negativistă în relația cu alți oameni și resimt o diminuare a respectului de sine.
Aprecierea muncii reprezintă evaluarea sistematică a realizărilor și a neajunsurilor în muncă ale fiecărui angajat. Obiectivul primar al aprecierii este de a stabili cât de bine își stabilește un angajat sarcinile ce îi revin. Obiectivul secundar este de a-l ajuta pe angajat să afle cât de bine muncește, astfel încât dacă este nevoie să-și îmbunătățească stilul de muncă. În acest fel, aprecierea pote fi utilizată pentru a încuraja perfecționarea profesională a angajaților.
Metoda schemei grafice este cea mai răspândită metodă de apreciere a muncii de bibliotecă. Cel care face aprecierea evaluează angajații în funcție de factori ca volumul de muncă, măsura în care se poate avea încredere în persoana respectivă, spiritul de inițiativă, scrupulozitatea în muncă.
Grila salarială stabilește suma de bani ce se va plăti angajatului pentru îndeplinirea sarcinilor prevăzute în fișa postului. Ea cuprinde un nivel minim și unul maxim al salariului atribuit funcție respective. Diferența dintre nivelul minim și maxim reprezintă gradații pe scara salarială ce marchează creșteri salariale acordate angajatului pe măsură ce acesta câștigă în experiență și în competență la locul de muncă.
Stabilirea grilei salariale este strâns corelată cu factorul de ierarhizare a funcțiilor. Indiferent de metoda de evaluare folosită, obiectivul final este de a determina sumele salariale corecte pentru toate funcțiile și relația în termeni salariali dintre toate funcțiile din schema organizației.
Prima categorie de specialitate – bibliotecar sau specialist I – impune responsabilități profesionale. Pregătirea minimă pentru atribuțiile implicate se consideră a consta din studii solide în domeniul științelor umaniste plus studii superioare de nivel universitar în specialitate (biblioteconomie sau domenii înrudite). Funcția se acordă totuși pentru responsabilitățile profesionale concrete și nu automat la obținere titlului universitar.
Categoriile de specialiști I presupune o experiență profesională relevantă și calificări superioare celor necesare pentru admiterea în primele niveluri ale categoriilor de specialitate. În mod normal se consideră că astfel de calificări trebuie obținute ca specializări în anumite sfere, fie într-un anumit domeniu al biblioteconomiei, fie într-un domeniu înrudit. Specializarea pe domenii este valabilă atât în cazul bibliotecarilor cât și a aspecialiștilor de alt fel din categoria I.
Responsabilitățile de ordin administrativ implică calificări superioare și cunoștințe solide comparabile cu cele necesare în cazul oricărei alte specializări înalte, iar numirile în posturile de conducere de vârf trebuie, în mod normal, să impună condiția unei pregătiri de bibliotecar specialist I cu specializare în administrație. În această categorie nu sunt cuprinse numai cadrele de conducere administrative, a căror specialitate este numai una din specializările importante pentru activitatea de bibliotecă. În biblioteci sunt multe sfere ale activității ce necesită cunoștințe de specialitate de înalt nivel, care sunt la fel de importante ca cele de ordin administrativ și cărora trebuie să li se acorde o recunoaștere echivalentă ca prestigiu și salarizare. Persoanele cu calificare superioară având responsabilități de specialist în unele domenii ale activității de bibliotecă – arhivistică, bibliografie, referințe, de exemplu – trebuie să beneficieze de dreptul de a putea fi promovate în posturi mai înalte și a primi recompensări de ordin financiar fără a fi obligate să abandoneze sfera în care sunt cel mai bine pregătite pentru a prelua responsabilități din sfera administrativă.
Până la stabilirea unor metode de examinare care să constituie o validitate și concludență pentru calificările echivalente, titlul universitar (sau un document certificând absolvirea cursurilor universitere) este recomandat drept cel mai bun mijloc de determinare a faptului că un solicitant are pregătirea necesară pentru fiecare categorie.
La selectarea solicitanților pentru posturile de orice nivel, ca și la admiterea în facultățile de biblioteconomie, trebuie avute în vedere – pe lângă pregătirea universitară – și aptitudinile și calitățile personale ale fiecăriu individ. La evaluarea unui viitor student sau angajat trebuie să se țină seama de natura postului sau specialtății, dar, mai ales, de gradul în care acestea implică munca cu alte persoane, cu publicul sau cu categorii speciale ale acestuia ori cu materiale speciale.
Pe măsură ce serviciile de bibliotecă se modifică și se extind, către bibliotecă sunt atrase noi categorii de utilizatori, iar în procesul de comunicare dobândesc o din ce în ce mai mare importanță noii suporți și sunt introduse noi metode de utilizare a materialelor, pregătirea necesară celor ce vor lucra în biblioteci va deveni mai diversificată. Pentru categoriile de specialiști vor fi necesare licențe în alte domenii decât cel biblioteconomic. Se poate ca pentru multe posturi de bibliotecari specialiști categoria I să fie dezirabil mai curând un titlu universitar superior din cu totul alt domeniu în locul specializăriii suplimentare în biblioteconomie. Experiența în muncă nu va trebui să însemne neapărat activitate de bibliotecă pentru a fi luată în considerare la obținerea unui post într-o bibliotecă.
Întrucât principiile științei biblioteconomice se aplică la materiale de informare și cunoaștere ce depășesc granițele unui singur domeniu și întrucât acestea se referă la subiecte din afara biblioteconomiei ca atare, învățământul și formarea în spiritul acestor principii trebuie efectuate pe fundamentul unei pregătiri educaționale largi și nu a uneia înguste și strict specializate. În măsura în care facultățile de biblioteconomie funcționează conform programei analitice pentru cursurile universitare de patru ani, studiul de specialitate trebuie concentrat în ultimii doi ani și să nu se constituie doar din incursiuni în tematica generală a unor discipline fundamentale ca știința, științele umaniste sau sociale.
Cursurile pentru bibliotecar ajutor în servicii tehnice de nivel de colegiu trebuie recunoscute ca având doar acest scop final (drept formă de pregătire pentru servicii și nu drept program educațional de pregătire generală) fiind destinate pregătirii personalului ajutător și nu celui de specialitate. Cei care doresc să-și facă din biblioteconomie o profesie trebuie sfătuiți să se înscrie la cursurile generale de patru ani și nu la programul de doi ani, care înseamnă o inevitabilă pierdere de timp și are un conținut calchiat. Absolvenților cursurilor de doi ani nu li se interzice continuarea studiilor pentru obținerea licenței și a masteratului, cu condiția să demonstreze existența calităților necesare pentru admiterea la programul de studiu superior, dar aceasta reprezintă o cale indirectă și mai puțin recomandabilă de pregătire pentru o carieră profesională, iar studenții trebuie atenționați în acest sens.
Accentul în cursul de doi ani pentru ajutorii din servicii tehnice trebuie pus mai mult pe însușirea anumitor deprinderi și abilități decât pe înțelegereea conceptelor și metodelor generale ale activității de bibliotecă. Din perspectiva studentului, în multe cazuri ar fi mai indicată predarea unor cursuri practice cu tematică mai vastă care să ajute la însușirea unor deprinderi tehnice aplicabile într-o varietate mai largă de servicii și numai a celor limitate numai la mediul de activitate al bibliotecilor.
Învățământul postliceeal din domeniul biblioteconomic în alte forme, diferite față de cursurile pentru pregătirea de ajutori în serviciile tehnice, trebuie să constituie în principal o contribuție la învățământul umanist și nu o posibilitate de asigurare a instruirii metodologice și tehnice în biblioteconomie. Aceasta nu exclude posibilitatea includerii unor cursuri și activități vizând însușirea calificărilor de bază necesare în activitatea de bibliotecă, dar înseamnă o abordare diferită din punct de vedere pedagogic, cu accent pe relevarea principiilor ce stau la baza activității practice și nu pe instruirea practică în metodele de lucru.
Anumite deprinderi și procedee practice de orice nivel se învață mult mai bine la locul de muncă și nu în sala de curs. Acestea privesc mai ales detaliile operațiunilor, ce pot fi diferite de la o instituție la alta, sau activități de rutină ce necesită multe repetiții și exercițiu pentru a putea fi însușite. Responsabilitatea pentru aceste segmente "la locul de muncă" ale pregătirii generale a bibliotecarilor și personalului ajutător revine bibliotecilor și sistemelor de bibliotecă și nu instituțiilor de învățământ de profil.
Obiectivul programelor de masterat în biblioteconomie trebuie să fie pregătirea de bibliotecari capabili de a anticipa și proiecta schimbările și îmbunătățirile necesare pentru a asigura procesul constant al profesiei. Programa analitică și metodele pedagogice trebuie astfel elaborate încât să servească acestui gen de educație pentru viitor și nu instruirii în termenul practicii prezentului.
Unele concepte interdisciplinare (știința informării este un exemplu în acest sens) sunt atât de strâns legate de conceptele fundamentale ale activității de bibliotecă încât se constituie prin natura lor ca parte componentă a programei analitice de biblioteconomie și nu ca specializare aparte. În instituțiile unde se introduce acest gen de discipline de studiu, ele trebuie încorporate în întreaga programă obligatorie, îmbogățind astfel fiecare disciplină de curs, în aspectele în care acest lucru este oportun. Adăugirile întâmplătoare de cursuri, de umplutură, într-o astfel de specialitate – neintegrate programului de studiu în entitatea sa – reprezintă asimilări greșite ale contribuției intelectuale aduse de noul concept la învățământul și gândirea biblioteconomică.
În semn de cunoaștere a multiplelor zone de subiecte comune mai multor discipline, importante pentru activitatea de bibliotecă, facultățile de profil trebuie să asigure accesul studenților la cunoștințele din alte domenii, fie prin numirea de profesori din alte discipline, fie permițând studenților să transgreseze liniile de demarcație departamnentale, instituționale sau de secție în cadrul unor programe vizând cunoașterea domeniilor înrudite. Specializarea intensivă la nivel postuniversitar, realizarea acesteia pe baza aspectelor prelevante din instituțiile sau comunitatea în care se activează, sunt direcțiile logice de evoluție a învățământului de specialitate.
Facultățile de biblioteconomie trebuie încurajate să experimenteze în sfera noilor metode de predare și a noilor instrumente de deprindere a cunoștințelor, a noilor modele de programare și succesiune a orelor de curs sau altor mijloace – tradiționale sau nu – care ar putea crește eficiența programului de studiu al studenților.
Cercetarea are un rol important în procesul de învățământ ca sursă de noi cunoștințe atât pentru domeniul de specialitate al biblioteconomiei în general cât și pentru învățământul aferent, în particular. În planificarea activității, a bugetului și organizării lor, facultățile de biblioteconomie trebuie să recunoască cercetarea – teoretică și aplicată – ca responsabilitate imperativă ce le revine.
Educația permanentă (perfecționarea) este esențială pentru toate categoriile personalului de bibliotecă – specializat sau ajutător fie că presoanele respective rămân în cadrul unei anumite categorii de funcții, fie că se pregătesc să promoveze într-una superioară. Posibilitățile de educație permanentă cuprind atât forme la nivelul învățământului oficial cât și forme neoficiale și nu trebuie limitate la domeniile biblioteconomiei sau la ofertele facultăților de profil.
"Educația permanentă" (perfecționarea) care poate asigura pregătirea necesară promovării în bibliotecar specialist I, poate fi realizată sub oricare din formele sugerate mai sus atâta timp cât cunoștințele dobândite și experiența suplimentară sunt relevante pentru responsabilitățile postului.
Directorii de biblioteci trebuie să-și asume răspunderea de a oferi sprijin și posibilități (sub formă de învoiri, concedii sau ore de studii) pentru educația permanentă a personalului din subordine.
Ierarhizarea funcțiilor cu caracter nespecialist.
Nespecialist III – Studii: Absolvent de liceu și școală postliceală în domeniul economic;
Experiență: 3 ani experiență;
Responsabilitate finală: Aflat în poziție subordonată, responsabilitate finală pentru ștatul de plată.
Nespecialist II – Studii : Absolvent de liceu și școală postliceală;
Experiență: 2 ani experiență;
Responsabilitate finală: Aflat în poziție subordonată, responsabilitate finală pentru verificarea facturilor;
Debutant I: – Studii: Absolvent de liceu cu diplomă;
Experiență: Nici un fel de experiență;
Responsabilitate finală: Aflat în poziție subordonată sub o strictă supervizare, execută sarcinile atribuite.
Ierarhizarea funcțiilor de specialitate.
Bibliotecar IV – Studii: Licență obținută la o facultate de biblioteconomie acreditată, plus un certificat de perfecționare;
Experiență: 10 ani vechime dintre care 3 în funcții de conducere;
Responsabilitate finală: Responsabilitate finală din punct de vedere al activității generale a instituției;
Bibliotecar III – Studii: Licență obținută la o facultate de biblioteconomie acreditată, plus specializarea pe un anumit domeniu;
Experiență: 5 ani de esperiență profesională;
Responsabilitate finală: Responsabilitatea unui departament aflat sub supervizare generală conform politicii practicate de bibiotecă;
Bibliotecar II – Studii: Licență obținută la o facultate de biblioteconomie acreditată;
Experiență: 2 ani de experiență în domeniu;
Responsabilitate finală: În subordonare generală și, potrivit politicii aplicate de bibliotecă, responsabil al unei unități din cadrul unui departament;
Bibliotecar I – Studii: Licență obținută la o facultate de biblioteconomie acreditată;
Experiență: Fără experiență în domeniu;
Responsabilitate finală: Aflat sub supervizare generală și, potrivit politicii bibliotecii, execută sarcinile ce i se atribuie.
2.7 Sistemul informațional
Suporții informaționali care se găsesc în cadrul bibliotecilor sunt atât sub forma documentelor cât și a dischetelor utilizate în tehnica de calcul cu ajutorul calculatoarelor care pe baza unui program specializat gestionează o bază de date accesibilă.
Evidența se realizeză contabil, statistic și tehnico-operațional.
Există:
– bănci de date centrale;
– specialiști în sisteme automatizate;
– calculatoare universale – în special: I.B.M. 360-40 sau 30, IRIS 50 sau FELIX, UNIVAC ș.a.;
– circuite de tip Telex, care să lege principalele centre de învățământ superior din țara noastră și capitala ei;
– bănci de programe necesare atât pentru realizarea principalelor tipuri de cercetare și regăsire de date și documente și de obținere a diverselor produse de out-put (bibliografii, publicații, etc.) cât și a altor operații la calculator necesare sistemului, deja amintite;
– documente originale – primare, secundare, terțiare – de multe tipuri și de alți purtători sau suporturi de informații.
Elementele sistemului investițional al unității sociale (biblioteca) s-au concretizat în protejarea colecțiilor prin climatizare, instalarea de aer condiționat, un nou mod de iluminat și securitate; renovarea și îmbunătățirea sistemelor de climatizare.
Îmbunătățirea condițiilor de depozitare a colecțiilor este singura măsură importantă privrnd conservarea. Hârtia se degradează de patru ori mai repede la o temperatură de 25 grade și o umiditate relativă de 50% (condiții specifice de vară). În plus poluarea atmosferică, expunerea la razele ultraviolete, prezente în lumina naturală și cea fluorescentă, toate accelerează degradarea materialelor de cercetare producând stricăciuni ireversibile.
Un alt obiectiv strategic prioritar, având ca obțiune strategica resursă umană și cea materială, îl constiutie îmbunătățirea utilizării bibliotecii și a serviciilor oferite de aceasta.
Educația permanentă (perfecționarea) este esențială pentru toate categoriile personalului de bibliotecă – specializat sau ajutător.
Holul de intrare al bibliotecii constituie u spațiu nefolosit corespunzător, având un potențial deosebit.
Ținând cont că are un puternic impact în ceea ce privește marcarea și capacitatea de a fi reținut de către cititorii care frecventează biblioteca, poate constitui cu succes locul diferitelor expoziții de carte, timbre, manuscrise, monede, cărți poștale vechi cu imagini din Dobrogea (Constanța în diferite perioade).
Poate găzdui expoziții de pictură pentru copii, (în cadrul bibliotecii găsindu-se și sala de împrumut pentru copii) serate literare cu invitați de onoare din rândul actorilor constănțeni.
Indicatorii specifici ocupa un loc important in cadrul muncii si activitatii de
biblioteca, acestia oferind informatii necesare bunului mers al sistemului
organizatoric.
Numărul de volume accesibile cu ajutorul "Bibliophon"-lui;
Cereri de împrumuturi rezolvate zilnic;
Împrumuturi realizate;
Cărți negăsite în fapt (deja împrumutate);
Timpul necesar cererii unei cărți prin "Bibliophon";
Timpul mediu de servire al cărții.
Indicele înscrierii cititorilor calculat ca valoarea raportului între cititorii înscriși în anul 1999 față de 1998.
Câtul arată cât a crescut % numărul cititorilor în anul 1999 față de 1998.
1998 – 28434 cititori;
1999 – 29543 cititori. Câtul este de 1,03%.
Indicele numărului de cititori în raport cu numărul locuitorilor teritoriului servit de bibliotecă.
29543 cititori înscriși;
500000 – locuitorii județului.
Valoarea raportului este 0,05 (5%) – beneficiari activi ai bibliotecii într-un an.
Indicele cărților împrumutate arată că într-un an fiecare cititor în medie a împrumutat un anumit număr de cărți.
48390 – numărul cărților împrumutate;
3518 – cititori împrumutători.
Valoarea raportului este de 14.
Cifrele statistice pot fi materializate și prin scheme:
29543 cititori;
28434 cititori;
27233 cititori;
26800 cititori.
1996; 1997; 1998; 1999.
CAPITOLUL III
Cercetare – Diagnosticare
3.1 Investigarea domeniului abordat;
Schimbările și exigențele procesului de pregătire a cadrelor așa cum este proiectat și cum se desfășoară, începând cu învățământul școlar și terminând cu educația adulților determină o permanentă tangență cu cartea, cu biblioteca.
În acest sens remarcăm persistența unor metode și procedee (mese rotunde, expuneri, simpozioane) care în contextul plurității de transmitere a unor idei, informații constituie o preocupare eficace. Trebuie să evolueze condițiile amplificării procesului cultural-eductiv în corelație cu determinanții factorilor economico-sociali, pentru ca gustul și cerințele pentru lectură să se ofere în funcție de structura profesională, de obiectivele educaționale generale ale societății noastre.
Cerințele de lectură, de informare și de cercetare ale oamenilor se modifică sub impulsul acestor schimbări și exigențe ce se impun bibliotecilor ca participante active la realizarea actului educațional, la pregătirea forței de muncă.
Privită din acest punct de vedere, biblioteca participă în condiții optime ca un element constituțional în construcția economico-socială. Activitatea ei în condițiile actuale presupune depășirea stadiului simplei experiențe profesionale, ea trebuie dirijată pe baza cunoașterii științifice a relațiilor.
Obiectivul primordial al bibliotecii constă în sprijinirea activității didactice și a cercetării științifice. Ca atare biblioteca trebuie să sprijine desfășurarea procesului de învățământ, să adopte punctele de reper de informare tehnico-științifică pentru documentarea cercetătorilor și specialiștilor din producție, învățământ și alte ramuri ale vieții sociale.
Astfel instrumentele de informare variate și diversificate trebuie să fie instrumentele de lucru în procesul de integrare a cercetării științifice cu procesul de producție, contribuind astfel la realizarea multiplelor cerințe ale societății noastre. În acest sens bibliotecile de toate categoriile sunt chemate să popularizeze în raza localității și pe plan național diversitatea întregului material documentar de care dispune. Una dintre variatele forme și instrumente de informare a cititorilor, asupra potențialului documentar o constituie cataloagele colective. Trebuie să menționăm că la editarea cataloagelor colective nu se respectă întocmai metoda continuității, ceea ce scade valoarea acestui complex de propagandă (cataloagele și caietele de informare din domeniul medicinei editate de Centrul de Documentare Medicală).
3.2 Determinarea relatiei cauzale;
]
Având în vedere aceste necesități, activitatea centrelor de documentare contribuie la progresul cercetării științifice pe plan economic și tehnic, la generalizarea tehnologiilor avansate precum și la recuperarea cheltuielilor folosite la achiziționarea publicațiilor din fondul documentar.
Informarea, documentarea este o necesitate a fluxului dezvoltării economice, a cercetării științifice din diferite domenii.
Axate pe diferite sinteze de informații rezultatele confirmă că literatura de specialitate este fapt determinant în creșterea nivelului profesional al specialiștilor.
Pornind de la faptul că documentarea științifică este strâns legată de activitatea economico-socială în producerea metodelor noi, avansate în toate ramurile activității, aplicarea celor mai moderne tehnologii în producție nu se poate concepe fără cunoașterea temeinică a literaturii de specialitate, a tot ce apare pe plan național și mondial, ținând cont de cerințele și rezultatele excelente în faza acuală. Totodată se impune o înregistrare permanentă și sistematică a tuturor noutăților existente într-o anumită ramură a șiinței pentru ca celor interesați de o problemă sau alta să fie cât mai accesibile aceste rezultate și valori. Astfel se realizează continua perfecționare la nivelul tehnicii actuale a creatorilor de bunuri materiale.
Colaborarea permanentă între creatori de bunuri de materiale și centrele de documentare se realizează prin răspunsul direct la cerințele multiple ale beneficiarilor (bibliografii, scurte rezumate).
Determinarea punctelor forte respectiv celor slabe, a oportunităților existente precum și a inoportunităților. Existența unor fonduri de carte și a unor colecții deosebite având ca tematică Dobrogea, o zonă disputată precum și existența unor colecții de manuscrise și a unor cărți scrise în aromână destinate minorității etnice care își găsesc rădăcinile în punctele forte ale programului strategic adaptat de Bibiloteca Județeană a Constanței.
3.3 Identificarea deficiențelor și aspectelor pozitive
Unul din punctele slabe îl constituie limitarea adaosului la raftul cu cărți, deservirea cititorului făcându-se limitat, posibilitățile reduse de copiere a materialelor existente în cadrul bibliotecii ce nu pot fi împrumutate (existând un singur copiator ce nu face față cerințelor), puțina "exploatare pozitivă" a spațiului excedentar.
Un aspect pozitiv il constitue conservarea colectiilor de incunabule,referitoare la trecutul Dobrogei ca parte a teritoriului Romanesc,cu tot ce a insemnat el, gasindu-se manuscrise deosebit de valoroase,ca si documente istorice cu un bogat continut informational.
3.4 Formularea propunerilor de perfectionare;
Funcțiile sociale ale bibliotecii nemijlocit legate de satisfacerea cerințelor cultural-educative și de informare ale unei colectivități sau ale unui grup social exclud anonimatul. Popularizarea bibliotecii, văzută din acest unghi, intră direct în sfera serviciilor pe care trebuie să le presteze această instituție, în folosul publicului ei și nu ca o măsură auxiliară, care să-i faciliteze activitatea cu cititorii. De altfel, în literatura de specialitate contemporană se poate observa o tot mai pronunțată tendință de echivalare a conținutului noțiunii "relații cu publicul" cu cel al noțiunii de propagandă al bibliotecii, de popularizare a serviciilor acesteia, ceea ce nu trebuie să surprindă. În general, prin întrega activitate de popularizare a bibliotecii, se urmărește convingerea oamenilor, a colectivității, că o atitudine pozitivă față de această instituție este motivată, că eforturile pe care le depune biblioteca, serviciile pe care le realizează aceasta, justifică interesul colectivității și al fiecărei persoane în parte. Este vorba deci de o continuă captare a atenției opiniei publice – inclusiv a autorităților, instituțiilor și organizațiilor locale – asupra posibilităților pe care le oferă biblioteca, de creștere a încrederii populației și de atragere de noi cititori printr-o permanentă circulație pe diverse căi a informațiilor, de la bibliotecă la publicul ei, ca și în sens opus.
În această acțiune trebuie să ținem seama că, desprinse oarecum de faptele care le generează, opiniile, părerile și aprecierile subiective ale oamenilor au o mare importanță, iar noi ne propunem să cultivăm opiniile pozitive. Ar fi însă o cumplită iluzie să se creadă că o popularizare ingenioasă poate escamota eventualele lipsuri organizatorice și funcționale ale bibliotecii, că lipsa unui sistem în așezarea publicațiilor, a cataloagelor, a lucrărilor noi care interesează cititorii, pot fi suplinite printr-o serie de expoziții ori vitrine cu cărți, oricât de atractive și interesante ar fi acestea.
Calitatea colecțiilor și operativitatea completării acestora, organizarea fondurilor, servirea promtă și îndatoritoare a cititorilor, asigurarea unor condiții civilizate de împrumut și de consultare pe loc, rezolvarea binevoitoare a oricăror litigii constituie baza de la care încep acțiunile de popularizare a bibliotecii și determină limitele efectelor lor. Toate acestea, condiționând raporturile directe între cititori și bibliotecă, vor genera întotdeauna cele mai convingătoare argumente pentru opinia generală a publicului, opinie care se formează în primul rând în "casa proprie", în interiorul bibliotecii, în activitatea de fiecare zi. ªi în ceea ce se intrepinde în afară trebuie să se țină seama de posibilitățile reale, de oferta bibliotecii, această ofertă fiind, de regulă, mai redusă decât cererea populației și, de asememnea, mai modestă decât bunele intenții ale bibliotecarului. Tentația de angajament fără acoperire în acțiunile de popularizare, tendința de a promite fără a putea asigura condițiile satisfacerii în practică a promisiunilor, trebuie înlăturate. Creditul câștigat în fața cititorilor prin eforturi îndelungate se poate pierde mult mai repede și, de multe ori, ireparabil. Neglijențe, în aparență mici, ca nerespectarea – motivată ori nemotivată – a orarului de funcționare, deteriorează în proporții nebănuite opinia cititorilor față de bibliotecă și anulează efectul unor eforturi incomparabil mai mari în câștigarea interesului public.
Tocmai de aceea obiectul și conținutul acestor mesaje trebuie stabilite și delimitate pe etape, de către fiecare bibliotecă în parte, în funcție de dezvoltarea și cerințele lecturii publice în mediul în care se ocupă, de problemele concrete, ca și de posibilitățile pe care le are biblioteca. Mai ales în cazul bibliotecilor mici, cu posibilități materiale reduse, caracterul eficient și viabil al propagandei trebuie să-și vădească toate virtuțile, pentru a pune în valoare cât mai deplin colecțiile mai restrânse pe care le posedă biblioteca. Pe această cale și forurile organizatorice de care depind bibliotecile se vor convinge de faptul că investigațiile măresc rentabilitatea bibliotecilor.
Dacă în acțiunile de propagandă a bibliotecii și a cărții, întreprinse pe plan central, nu poate fi evitat un anume caracter general, lipsa de adresă precisă, în ceea ce se întreprinde de către o bibliotecă sau alta, mesajul concret, direct, la obiect, constituie principalul atu. Chemările de genul "Cartea, prietena noastră", "Biblioteca vă așteaptă", "Cine citește, folosește" și altele preluate tale quale din recuzita reclamei fără fantezie și care ornamentează pereții multor săli de lectură ori sunt transpuse în afișe și diapozitive lucrate pe plan local, deși juste în conținut, sunt lipsite de eficiență și pot să întrețină bibliotecarului doar iluzia unei reușite în propaganda activă. Situația se schimbă atunci când același afiș ori diapozitiv, elaborat pe plan local, atrage atenția autorităților și șefilor de compartimente din instituțiile locale, asupra materialelor de care pot beneficia chiar în biblioteca locală. Continuând exemplele, mesajul precis, legat de nevoile celor care urmează fără frecvență învățământul de stat, de problemele noi care se ivesc în fața tinerelor mame, de căutările unor pasionați adolescenți de radiofonie etc., etc., acționeză cu efecte sigure în tentative de a apropia bibliotecii, noi cercuri de cititori. Exemplele date au scopul să sugereze un stil, o modalitate de a gândi conținutul mesajelor emise și deci trebuie luate ca atare; chiar dacă ar fi foarte fericit alese și destul de potrivite într-un anume loc, ele trebuie înscrise în complexul acțiunilor de propagandă a bibliotecii și în tematica generală ce urmează a face obiectul acestor acțiuni.
Un inventar complet al formelor folosite ori posibil a fi folosite în propaganda bibliotecii ar fi fără nici un folos. Inițiativa personală și ingeniozitatea bibliotecarului pasionat va fi întotdeauna gama formelor sau cel puțin a procedeelor, cu altele inedite, impuse de experiență și practică.
Oricum, înainte de a inova în acest domeniu, nu trebuie ignorate lucrurile știute și verificate, forme și tehnici, adoptate, în majoritatea lor, din teoria și parctica generală a publicității (termenul nu are nimic aici din accepția pelorativă) ca și alte activități de propagandă, altele, mai puține, sunt evident specifice bibliotecii. Apelând și de acestă dată la o sistematizare pe criterii formale, le vom enumera pe cele mai des întâlnite.
Astfel, am putea circumscrie propagandei vizuale în popularizarea bibliotecii, firma acesteia (eventual luminoasă) indicatoarele de adresă plasate pe arterele cele mai circulate și în locurile de aglomerație, micile anunțuri tipărite, afișate în mijloace de transport în comun, ori cele sub formă de fluturași, afișul, panoul, diapozitivul și diafilmul, forme simple deseori descrise și exemplificate în literatura de specialitate.
Ținând de o altă categorie, dar asemănătoare celor de mai sus, întâlnim o serie de materiale scrise, de tipul anunțurilor din presă (se poate realiza același anunț și prin stațiile de radioficare), al textelor scurte imprimate pe semne de carte ori în programele unor spectacole, extrase din regulamentul bibliotecii, tipărite pe permisele de intrare, în sfârșit scrisorile adresate personal cititorilor afectivi sau potențiali, ca și instituțiilor, organizațiilor, intreprinderilor. Tot aici grupăm ghidurile bibliotecilor – atât de puțin practicate la noi, dar de o remarcabilă eficiență în popularizarea acestei instituții. Indiferent de diemnsiunea lor – redusă la 2-4 pagini sau având volumul unei broșuri de popularizare – aceste ghiduri pot concentra informații prețioase: de la adresa și planul clădirii, până la descrierea detaliată a colecțiilor, a cataloagelor, a tehnicii cercetării lor și a literaturii de referință în general, date cu privire la alte prestații efectuate de bibliotecă etc. Comparabile cu ghidurile în determinarea unor aprecieri favorabile ale opiniei publice, cataloagele tipărite și listele periodice de creștere a colecțiilor constituie, de fapt, forma cea mai eficace de popularizare, pentru că proiectează în afara zidurilor bibliotecii conținutul ei de publicații.
O ultimă categorie a formelor de propagandă – ultima ca enunțare, aici, dar printre cele mai eficiente – o formează acțiunile dinamice, directe, care angajează nemijlocit grupuri de oameni; vizite colective a unor clase de elevi, cercuri de studiu, cursanți ai diferitelor forme de învățământ profesional sau ideologic, cu care prilej se reprezintă pe larg biblioteca și posibilitățile de folosire a ei; apoi dările de seamă în fața cititorilor și conferințele destinate popularizării bibliotecii și colecțiilor ei, în sfârșit acțiunile ei specifice ale colectivelor obștești, organizate pe lângă bibliotecă – prieteni ai bibliotecii, prieteni ai cărții -, ale consiliilor de conducere ale bibliotecilor publice și altele asemănătoare sunt modalități cu un ecou puternic în propaganda acestei instituții. Acțiunile destinate popularizării cărții și lecturii, cunoscute sub denumirea generică de manifestări de masă ale bibliotecii, realizează implicit și o propagandă a acesteia; asupra lor vom reveni însă pe larg ceva mai departe.
Încheind trebuie să adăugăm că oricare dintre formele amintite – chiar și cele mai elementare – impun, pe lângă exigența conținutului lor de idei, și o exigență a realizării lor tehnice și artistice, cu repercusiuni directe asupra mesajului pe care și-l propun. Dun păcate, nu există rețete care să garanteze gustul estetic în elaborarea unui afiș, nici elementul de șoc psihologic, de captare a atenției trecătorului, ca, de altfel, nici caracterul îngrijit al unui text, al unui anunț, accesibilitatea și forța lui de convingere. Toate acestea țin mai ales de seriozitatea și pasiunea celui care le execută, de pregătirea și, desigur, de talentul lui. Există însă o tehnică proprie a publicității, din care bibliotecarul se poate inspira consistent. Iată, de pildă, astfel de procedee: repetarea emblemei bibliotecii, menținerea unui anumit stil grafic în publicațiile editate de ea, chiar un ex libris, prezent pe fiecare carte împrumutată, toate la un loc sau fiecare în parte constituie o modalitate prin care bibliotecile, ca instituții ce pot intra cu un lait-motiv în viața colectivității.
În ceea ce privește scopul urmărit, nu scopul general, la care ne refeream la început, ci scopul parțial, imediat și lucrativ al fiecărei acțiuni este firesc ca stabilirea și delimitarea cât mai precisă a acestuia să se delimiteze în faza de concepție și de programare a uneia dintre acțiuni sau a alteia. Este firesc să revenim asupra scopului propus, a intențiilor inițiale, la analiza rezultatelor, la aprecierea reușitei sau nereușitei, la cântărirea eforturilor depuse. Lipsa acestui moment al analizei finalității, în cazul multor acțiuni intreprinse în biblioteci, marchează în deosebi caracterul formal al acestora, transformarea lor în scopuri în sine. De aceea, apelând la mijloacele de investigare de care ne-am ocupat anterior, de la observația directă la anchetele sociologice, bibliotecarii trebuie să analizeze sistematic rezultatele muncii de propagandă, gradul de realizare a scopului propus, chiar dacă este vorba numai de eficiența unui afiș de bibliotecă ori a unui anunț difuzat prin radio. În funcție de aceste analize, de rezultatele obținute, trebuie dozate eforturile materiale și cheltuiala energiei – oricum limitate – având în vedere că între calitatea funcției de bază a bibliotecii și măsurile menitesă capteze interesul publicului pentru ea, nu trebuie să se creeze disproporții.
Modalitatea de popularizare a cărții, a literaturii și bibliotecii se face prin acțiuni care vizează grupuri de cititori mai mult sau mai puțin omogene. Aceste acțiuni, formele pe care le îmbracă și metodele pe care le folosesc, urmărind de la simpla semnalare a unor publicații până la descifrarea sensurilor mai puțin explicite pe care le ascund altele, sunt cunoscute și practicate la noi sub denumirea generală de "activitate de masă a bibliotecii". Tratate sub acest titlu în manualele de biblioteconomie, care au apărut cu ani în urmă în îndrumarele metodice și în articolele ce le-au fost destinate destul de frecvent în literatura de specialitate, termenii "activitate de masă" sau "acțiuni de masă" au căpătat o circulație generală.
În ultimul timp s-a propus însă schimbarea acestor termeni prin acela de "acțiuni de grup", nu atât pentru că întreaga activitatea bibliotecii publice – și deci nu numai o parte a ei – are un caracter de masă, ci mai ales pentru că denumirea veche subliniază și prin ea însăși carențele practicii noastre în acest domeniu. După cum se știe, în paginile revistei "Revistei bibliotecilor", în seminariile și colocviiile bibliotecarilor a avut loc o veritabilă reconsiderare critică a concepției și metodologiei "muncii de masă", cu care ocazie s-a propus și înlocuirea termenului ca atare.
În cadrul discuției la care ne-am referit mai sus, în concluziile trase s-au formulat și normele directoare în concepția și organizarea acțiunilor de grup destinate propagandei cărții în bibliotecile publice:
– organizarea acțiunilor de grup destinate lărgirii ariei cititorilor, intensificării și orientării lecturii publice, popularizării celei mai valoroase sau celei mai utile literaturi este expresia uneia dintre atributele bibliotecii moderne și ca atare este greșită orice încercare de a pune la îndoială legitimarea acestor acțiuni;
– scopul fundamental, imediat sau de perspectivă, al acestor acțiuni este să determine interese și cerințe individuale de lectură, să apropie cartea de cititor, să-i mijlocească acestuia contactul direct cu textul, iar nu să înlocuiască actul individual al lecturii prin rezumate, prelucrări, explicații etc.;
– orice acțiune trebuie delimitată, încă din faza conceperii și a programării ei, în funcție de colectiviatatea, de categoria sau grupul socio-cultural pe care-l vizează atât sub aspectul temei al subiectului tratat, cât și al tipului de manifestare sau al metodologiei acesteia;
– asigurarea calității acțiunilor de grup cât mai aproape de nivelul cărților pe care le popularizează este obligatorie, atât sub raportul conținutului lor de idei, cât și al formei de prezentare. În caz contrar, nereușita manifestării în sine nu are prea mare importanță, dar este grav că duce la deprecierea cărții pe care își propune să o propage, cu rezultate inverse bunelor intenții inițiale, care pot să ducă până la pierderea temporară a interesului pentru o carte valoroasă:
– se impune diferențierea metodologiei acțiunilor nu numai în funcție de tipul și forma manifestării, dar și în raport cu specificacitatea domeniului abordat de publicațiile ce fac obiectul acestor acțiuni: discuție asupra cărții, un concurs de sondare a cunoștințelor sau chiar un afiș de carte care vor fi întotdeauna diferite, după cum au ca obiect o operă literară, o lucrare științifică sau un volum de literatură profesională (tehnică, agricolă, etc.);
– orice fel de mobilizare a cititorilor sau în genere a populației la desfășurarea unei manifestări, exterioară interesului acestora pentru acțiunea în cauză este dăunătoare. Eficiența acțiuilor de care ne ocupăm nu este proporțională cu numărul asistenților, ci cu gradul în care aceștia sunt antrenați efectiv în dialogul cultural ce trebuie să aibă loc, cu participarea lor ca receptori activi cu cererile efective de carte pe care le determină;
– programul acțiunilor de grup pe care și le propune biblioteca pe o perioadă determinantă trebuie corelat – sub raportul obiectivelor urmărite, al forțelor folosite și al datelor de desfășurare – cu preocupările similare ale celorlalte instiuții cultural educative sau ale organizațiilor de masă și obștești, cluburi, case de cultură, școli, cinematografe, organizații de tineret, de femei, etc.
Acțiunile bibliotecii pot constitui părți componente ale unor manifestări mai complexe organizate de instituțiile și organizațiile amintite, după cum pot prelua, adaptate la posibilitățile și cerințele locale, acțiunile de propagandă a cărții, difuzate prin mijloace de comunicareîn masă: radio, t.v., presă, etc.
Toate aceste norme au un caracter general și sunt valabile pentru toate sau aproape toate genurile de acțiuni de propagandă. Având un caracter obligatoriu, ele nu sunt însă suficiente pentru a asigura reușita unei acțiuni. Acestor norme li se adaugă cerințe specifice pe tipuri și forme de manifestări, ca și o metodologie proprie pentru fiecare dintre ele. Așa, de pildă, toate formele de agitație vizuală adoptate de biblioteci pentru propaganda lecturii – afișul, panoul, diapozitivul, chiar și expoziția de cărți care ține doar în parte de această categorie – trebuie să răspundă exigențelor genului, tehnicii ei specifice; un caracter viu și concret, ușurință în perceperea vizuală, excitanți puternici realizați prin culoare și prin îmbinarea culorilor, prin desen și prin text, o senzație generală plăcută etc. Să revenim însă la fiecare în parte.
Afișul este o formă grafică specifică de popularizare a cărților și a altor publicații, practicată atât de biblioteci cât și de unitățile din comerțul de carte. Dacă bibliotecile urmăresc propaganda cărții, a lecturii, librăriile au în vedere în primul rând vînzarea cărții. Tema sau subiectul unui afiș eleborat de bibliotecă îl constituie de obicei o carte sau un grup de cărți. Pentru ca afișul să-și atingă țelul, elementul lui primordial trebuie să reziste în surprinderea vizualului – fie că este vorba de ilustrație, fie că ne referim la text. Afișul trebuie să conțină o idee frapantă în formă de imagine; imaginea domină, textul trebuie să cuprindă numai atâtea cuvinte, câte se pot prinde într-o singură privire. Dacă totuși – datorită conținutului mai complex al mesajului pe care vrea să-l transmită (popularizarea unei acțiuni cu mai multe părți, aducerea la cunoștință a programului bibliotecii, a serviciilor oferite de ea, etc.) – textul afișului trebuie exprimat prin mai multe cuvinte, atunci el trebuie tehnoredactat cu corpuri de literă de mărimi diferite, astfel încât principalul mesaj să rețină atenția printr-o literă mai mare.
Distingem mai multe categorii de afișe specifice acțiunilor de propagandă a cărții:
– afișul care popularizează biblioteca, serviciile oferite de ea cititorilor, adresa programul și statutul de funcționare;
– afișul cu caracter de orientare în bibliotecă (texte pentru utilizarea cataloagelor, schema orientativă de organizare a rafturilor cu acces liber, texte pentru prevenirea degradării fizice a publicațiilor, etc.);
– afișul care popularizează o carte sau o temă ilustrată printr-un grup de cărți; această categorie se distinge de alte tipuri de afișe prin faptul că îmbină recomandarea cărții cu popularizarea bibliotecii, subliniind faptul că publicația respectivă se găsește într-o anumită instituție culturală.
Ilustrația afișului constă într-un desen extras din tema cărții (creație a autorului afișului) ori din reproducerea copertei sau a unei imagini din cuprinsul cărții. Afișe foarte reușite se pot realiza cu ajutorul supracopertelor, prin introducerea acestora, fără a le distruge, într-un cadru decupat de așa manieră încât să lase vizibilă numai partea de supracopertă care se îmbină în mod armonios cu totalul montajului.
Textul cât mai scurt și cât mai concret – nu trebuie să omită autorul și titlul operei, atât pentru faptul că acestea sunt date primordiale în identificarea lucrării, cât și pentru educarea bibliografică a cititorilor.
Dacă tipărirea în tiraje mari a afișelor de carte pentru uzul bibliotecilor – din păcate încă neglijată de forurile noastre centrale – prezintă avantajele unei realizări artistice deseori superioare posibilităților locale, ale economiei de efort și de cheltuieli materiale, afișele "de mână", realizate în biblioteci cu concursul cercurilor de arte plastice ale amatorilor sau valorificând talentul unor cititori binevoitori, sunt deseori mai eficiente prin prospețimea lor, prin caracterul inedit și prin capacitatea sporită de a transmite stări emoționale. Bibliotecarii trebuie să se ferească de experimente grafice: un afiș în culori țipătoare, făcut de o mână stângace, cu un desen primitiv, compromite biblioteca, publicația pe care vrea s-o popularizeze și, în loc de a atrage, respinge.
Un afiș de bibliotecă trebuie să respecte anumite cerințe:
– să fie alcătuit cu gust, inventiviatate și inteligență;
– să popularizeze o carte sau un grup de cărți, legate de o temă, sau adresate unei vârste anume – copii, adolescenți sau maturi;
– să atragă atenția numai asupra unei cărți sau asupra unui grup de cărți, dar să nu le prezinte în detaliu;
– să conțină întotdeauna denumirea, adresa și programul de funcționare al bibliotecii;
– să evite monotonia formelor grafice; de multe ori bibliotecile tipăresc afișe continând formulele generale pentru anunțarea unei acțiuni de propagandă – de exemplu:
Biblioteca (urmează denumirea instituției și adresa ei) organizează în ziua de ………… în localul ……………… o seară literară cu tema ……………. .Își vor da concursul…………… .
CAPITOLUL IV
Practică – Anchetă asupra cititorilor respectiv
bibliotecarilor
4.1 Obiectivele cercetarii;
Eficientizarea muncii de bibliotecă pentru stimularea cititorilor.
4.2 Prezentarea esantionului cercetat;
Cadrul de desfășurare al anchetei îl reprezintă biblioteca unde timp de șase zile consecutive în luna iunie, lună cu nivel mediu de activitate, vor fi chestionați după anumite criterii cititorii adulți (vârste peste 14 ani).
Din totalul cititorilor înscriși, 19500 reprezintă numărul cititorilor cu vârste peste 14 ani. Sondajul a constat din administrarea unui chestionar pe un eșantion format din 585 subiecți, reieșiți din rândurile cititorilor adulți, aceștia reprezentând 3% din numărul total. Acești 585 de subiecți au fost selectați în funcție de vârstă și ocupație, în grupe reprezentative. S-au întocmit listele complete ale cititorilor grupați pe aceste considerente și din aceste liste s-au selecționat nominal, alegând pe primii 3 din fiecare grupă reprezentativă din 30 în 30. În felul acesta procentul 3 ,a fost indicele de selecție atât pentru cititorii adulți din fiecare grupă cât și pentru fiecare grupă reprezentativă. Indivizii selecționați nominal au format eșantionul reprezentativ, datele culese de la aceștia,au permis tragerea unor concluzii valabile pentru întrega grupă din care fac parte.
4.3 Prezentarea instrumentelor (chestionarului);
Întrebările care au format chestionarul, referindu-ne mai mult la cele deschise, au lăsat posibilitatea cititorilor de a se exprima liber, răspunsurile formate de aceștia având o contribuție importantă în etapa de prelucrare a datelor calitative precum și în formularea propunerilor.
Întrebările închise sunt cele care-i oferă chestionarului posibilități sub forma unor răspunsuri stricte, pentru care acesta va trebui să opteze. Datele culese din aceste întrebări sunt cele cantitative, care permit interpretarea lor mult mai ușor, aceasta făcându-se atât în cifre absolute cât și în procente.
Chestionar
A. Date personale
1. Vârsta (ani)
14 – 30 (1) 41 – 50 (3) peste 60 (5)
31 – 40 (2) 51 – 60 (4)
2. Ocupa?ia
elev (1) muncitor (3) intelectual (5)
student (2) funcționar (4)
B. Date privind timpul liber
3. Ce va îndeamna sa citi?i?
îmi place (1)
vreau să mă documentez (2)
îmi este necesar pentru muncă (3)
alte motive (4).
4. De unde afla?i de existen?a unei car?i care va intereseaza?
bibliotecă (1)
presă (2)
alte surse (3).
C. Subiectul ca cititor al bibliotecii publice
5. Ce activita?i le vede?i necesare în biblioteca pentru ca acestea sa vina în sprijinul cititorului?
să-și îmbunătățească fondul de carte (1)
să-și dezvolte acțiunile de popularizarea cărților (2)
alte propuneri (3).
6. Numi?i una din ac?iunile vizuale oi orale de popularizare organizate de bibliotecaa oi aprecia?i ca fiind utile
expoziție de cărți (1)
prezentare de cărți (2)
simpozioane (3)
serate literare (4).
7. Ce parere ave?i de existen?a serviciului interbibliotecar?
8. Considera?i un lucru bun existen?a unui serviciu de împrumut peste noapte oi zile de repaus?
9. Cum aprecia?i colaborarea între bibliotecari oi cititori conceputa sub forma cicluri tematice (1)
întâlniri cu cititorii (2)
consfătuiri (3)
dezvoltări pe anumite teme (4)
10. Numi?i câteva lucruri bune pe care le-a?i remarcat în cadrul serviciilor oferite de biblioteca.
11. Numi?i câteva puncte slabe pe care le-a?i remarcat în cadrul serviciilor oferite de biblioteca.
12. Ce activita?i a?i dori sa fie organizate în biblioteca
întâlniri cu autorii (1)
audiții muzicale colective (2)
recitaluri de poezie (3)
liste și consultații bibliografice (4)
medalioane literar-științifice (5).
D. Întrebări puse bibliotecarului în dubla lui calitate
– cititor;
– exponent al muncii de bibliotecă.
13. Cu ce dificulta?i va întâlni?i mai des în activitatea dumneavoastra?
de natură tehnică (1)
țin de lipsa de informare (2)
țin de capacitatea de a înțelege nevoile cititorului (3).
14. În calitate de bibliotecar pune?i accent pe alegerea canalului de comunicare potrivit pentru fiecare cititor?
15. Care este parerea în legatura cu posibilitatea accesului liber la rafturi?
16. În care din variante va regasi?i legat de întrebarea "Ce suntem noi bibliotecarii?"
cei care mediem (1)
cei care încercăm să formăm cititorul (2).
17. Cum aprecia?i rela?iile cu publicul cititor?
18. În calitate de bibliotecar în rela?iile cu cititorii, men?iona?i în ce personalitate tip va regasi?i
autocritic (1)
apatic (2)
flexibil (deschis) (3).
19. Considera?i necesar impunerea unui studiu al cerin?elor de informare bibliografica pe catalogul socio-profesional?
20. Cum aprecia?i nivelul de dotare al bibliotecii?
4. Prelucrarea și analiza rezultatelor
4.1. Structura cititorilor în funcție de vârstă reprezentată grafic – prin poligonul frecvențelor
Grupa I (14 – 30 ani) – 84,6%;
Grupa II (31 – 40 ani) – 5,5%;
Grupa III (40 – 50 ani) – 3,5%;
Grupa IV (51 – 60 ani) – 1,8%;
Grupa V (60 – 80 ani) – 4,6%.
Structura cititorilor în funcție de profesia reprezentată grafic prin poligonul frecvențelor.
Grupa I – elevi – 44,7%;
Grupa II – studenți – 20,3%;
Grupa III – funcționari – 18,6%;
Grupa IV – muncitori – 12,3%;
Grupa V – intelectuali – 4,1%.
4.3. Reprezentată prin diagrama prin benzi.
6,6% (1);
58,4 (2);
32,9 (3);
2,1% (4).
4.4. Reprezentată prin diagrama prin benzi.
62,4% (2);
28,3 (1);
9,3 (3).
4.5. Reprezentată prin diagrama prin benzi.
73,5% (2);
13,8 (3);
12,7(1).
4.6. Reprezentată prin diagrama prin benzi.
80,82% (1);
10,3% (2);
6,3 (3);
2,58 (4).
4.9. Reprezentată prin diagrama prin cerc.
17,3% (4);
24,8% (1);
18,2 (3);
9,7% (2).
4.12. Reprezentată prin diagrama prin benzi.
46,3% (2);
18,2% (4);
14,5% (3);
11,3 (5);
9,7 (1).
4.13. Reprezentată prin diagrama prin benzi.
61,2% (1);
28,1 (3);
10,7% (2).
4.16. Reprezentată prin diagrama prin benzi.
52,7% (1);
47,3 (2).
4.19. Reprezentată prin diagrama prin benzi.
50,3% (2);
48,5% (3);
1,2% (1).
Analiza structurii de vârstă a eșantionului duce la constatarea că majoritatea cititorilor permanenți o constituie tineretul până la 30 de ani reprezentat în proporție de 84,6%. Curba de vârstă a lecturii scade pe măsura creșterii vârstei înregistrând valori de 5,5% la cei din grupa 31 – 40 ani, de 3,5% la cei între 41 – 50 ani, 1,8% la cei între 51 – 60 ani și o ușoară creștere la cei peste 60 ani ajungând la valori de 4,6%.
Revelatoare este structura profesională a cititorilor permanenți. O prezență majoritară o constituie elevii cu 44,7%, studenții cu 20,3%, muncitorii cu 18,6%, funcționari cu 12,3% față de intelectuali care au 4,1%.
Sondarea cititorilor cu privire la folosirea serviciului de împrumut interbibliotecar a relevat că el e mai puțin cunoscut, confuzia cu împrumutul obișnuit din colecțiile proprii fiind evidentă. Deși nu este înregistrată nici o cerere pentru împrumut interbibliotecar din partea elevilor, studenților, singurii care au beneficiat de acest serviciu au fost funcționarii și intelectualii.
Împrumutul peste noapte și zilele de repaus a unicatelor și lucrărilor de citculație este puțin cunoscut printre subiecții chestionați. Remarcile unor cititori de genul "nu am cunoscut", "nu am știut" și "am avut atâta nevoie" fiind concludente.
Propunerile/rezolvările în aceste cazuri sunt achiziționarea mai multor exemplare pentru a se evita ajungerea în situația de a nu putea satisface nevoia de informație a cititorului din cauza unicității exemplarului.
Prelungirea fără dificultăți a împrumutului atunci când se constată că documentul nu este solicitat de altcineva, confirmă utilitatea împrumutului la domiciulu a lucrărilor destinate sălilor de lectură atunci când biblioteca este închisă.
Puși în situația de anumi acțiunile vizuale și orale de popularizare organizate de bibliotecă și apreciate ca fiind utile, ceea ce presupune cunoașterea și frecventarea lor cei mai mulți întrunind un procentaj de 80,82% au indicat expoziția de carte. Acest mijloc de informare cu largă audiență la public, concretizându-se în etalarea directă a cărții, mijloc util și comod care combinat cu alte forme sporește atenția cititorului. Din observațiile eșantionului s-a constat că deseori cititorii își întocmesc liste de cărți din expozițiile organizate notându-și cotele acestora.
Celelalte forme de propagandă au întrunit valori simbolice, dintre ele apreciate fiind simpozioanele, prezentările de cărți și seratele literare.
La întrebarea "Ce activități ați dori să fie organizate în bibliotecă pentru informarea și documentarea dumneavoastră", însoțită de o listă de cinci tipuri de activități a oferit posibilitatea exprimării opțiunilor de către întregul eșantion. Pe primul loc în acest caz se situează audițiile muzicale colective cu un procentaj de 46,3%, listele și consultațiile bibliografice cu 18,2%, recitalurile de poezie cu 14,5%, medalioane literar-științifice cu 11,3%, respectiv întâlnirile cu autorii cu 9,7%.
Se remarcă o oarecare unitate de vederi a diferitelor categorii socio-profesionale pentru titlurile de activități enumerate mai sus, diferențele fiind neglijabile cu excepția bibliografiei lor care ocupă un loc important în opțiunile intelectualilor și mai puțin în opțiunile celorlalte categorii. Această situație confirmă rezultatul unei "saturații" cu recomandările bibliografice din exterior sau a numărului redus de bibliografii elaborate de biblioteci la nivelul elevilor, studenților, pe fiecare categorie socio-profesională în parte. Ca loc de organizare a activității de propagandă este indicată în majoritatea absolută biblioteca. Acțiunile anuale, în principal se recomandă a se organiza în afara bibliotecii, firesc pentru că biblioteca presupune în primul rând liniște.
Se solicită să fie organizate mai multe acțiuni de masă, popularizarea lor făcându-se în locurile frecventate (magazine, cămine studențești). Se recomană de asemenea, ca prezentările de cărți să fie afișate în mijloacele de transport în comun.
Aceste propuneri conduc la concluzia că cititorii nu cunosc o sumă de acțiuni organizate de bibliotecă, ceea ce impune măsuri corespunzătoare.
Biblioteca, în concepția ei augustă și mai puțin îngustă, a fost pe vremuri, un loc de lectură publică. În fond, saloanele de lectură, binecunoscute în Franța veacului postrenascentrist sau clasicist din vremea doamnei Récamier nu erau altceva decât biblioteci.
Biblioteca nu mai este de mult doar un loc de lectură publică, ea este un forum de îndrumare, sau cel puțin așa trebuie să fie. Ea participă la formarea spiritului critic al omului noii societăți indiferent de vârstă și parateneță socio-profesională.
Lipsa de cunoaștere științifică a interselor de lectură și studiu ale populației din raza activității desfășurate de bibliotecă, ale problemelor cultural-educative destinate fiecărui mediu social, pentru a ști căror obiective să-și subordoneze activitatea, favorizează empirismul și improvizația. Activitatea culturală și educativă, desfășurată de instituția bibliotecară, trebuie să țină pasul cu dezvoltarea vieții contemporane pentru a fi întotdeauna oportună prin găsirea unor noi mijloace, de punere în circulație a valorilor acumulate, influențând astfel actul educațional și de ridicare a nivelului profesional.
De aceea cunoașterea componenței și ariei de interes pentru lectură este o condiție fără de care nu e posibilă o activitate adecvată acestor interese.
Fiecare cititor a acumulat o anumită experiență prin lectură, a realizat un anumit proces de sinteză din lecturile anterioare, are o anumită linie de evoluție corespunzătoare aptitudinilor sale intelectuale. De aici rezultă că individul nu trebuie considerat, în raporturile sale cu biblioteca, drept un element al unei serii, depersonalizat, categorisit, ci ca o entitate, cu un univers spiritual propriu, diferențiat, cu gusturi, preferințe și capacități de receptare distincte. Aceasta este piatra unghiulară a întregii construcții de metode, forme și maniere de lucru, în acțiunea de îndrumare individuale a lecturii.
Se vorbește tot mai mult astăzi de o geografie vastă a spiritului critic evoluat al cititorului, al spiritului politic, și intelectual-estetic al acestui cititor. Dar viziunea comună a cititorului din societatea noastră, trebuie văzută în toată diversitatea ei (individuală). Noi putem vorbi de o biografie a gustului public egală cu teritoriul țării noastre, dar în același timp ea trebuie înmulțită cu tot atâtea biografii individuale și personalizate ale fiecărui cititor în parte. Din acest punct de vedere, bibliotecarul trebuie să știe mai ales să treacă dincolo de statistici și să mediteze asupra mijloacelor eficiente de a pătrunde, pe diverse căi, în conștiința cititorului. Bibliotecarul, fiind el însuși posesorul și organizatorul acestor statistici, este totodată un coordonator al lecturii cotidiene. El trebuie să știe nu numai cât și cum trebuie să citească un muncitor, un tehnician, un inginer, un profesor de științe sociale și umaniste , dar trebuie să știe să distingă în ce măsură lectura pe care o parcurge un anumit specialist de azi, dintr-un anumit domeniu, este o lectură mediată sau imediată.
La fel de util și mult mai eficient mi se pare să dispunem de o tipologie clară a cadrelor din aceste biblioteci și a sarcinilor funcționale ce revin acestor cadre.
Din analiza și interpretarea datelor furnizate de eșantion se degajă cu claritate necesitatea structurării tematice a achizițiilor din producția editorială curentă, în funcție de direcțiile educației, de conținutul procesului de formare a forței de muncă, în concordanță cu interesele imediate ale cititorilor permanenți, ale categoriilor socio-profesionale majoritare în totalul cititorilor. Este de altfel o revelație faptul că structura de vârstă și socio-profesională a "cititorilor permanenți" (frecvenți) se deosebește cantitativ de structura "cititorilor înscriși" și deci în planificare trebuie avută în vedere în primul rând această structură.
Datele sondajului infirmă optica conform căreia biblioteca publică de stat ar fi o instituție de "cultură de masă în general", numai pentru asigurarea serviciilor lecturii de loisir, pentru "consumarea" timpului liber; ea a devenit o instituție la serviciile căreia se apelează pentru informare și studiu în procesul de formare și perfecționare politico-ideologică, profesională și de cultură genrală. În consecință, dotarea materială și cu personal a bibliotecilor trebuie făcută nu după tipul de bibliotecă, ci după gama seviciilor prestate. Trebuie să se pună semnul egalității între biblioteca publică de stat și bibliotecile de învățământ superior sau specializate, în deosebi în ce privește utilarea tehnică, cu aparatură de reprografie.
Colaborarea departamentală și instrucțională trebuie să depășească stadiul bunelor intenții, în special în cazul împrumutului interbibliotecar și elaborarea instrumentelor de informare; cititorii oricărei biblioteci trebuie considerați ca proprii cititori și cererile lor să fie onorate în consecință. Este o necesitate astăzi de a se găsi o formulă de modernizare a schimbului de informații între biblioteci la nivel național (telex), cât și a circulației rapide și în deplină siguranță a cărților prin poștă. Serviciul de împrumut interbibliotecar devine eficient numai în astfel de condiții. Elaborarea de bibliografii și perfecționarea activității de informare bibliografică apare cu necesitate de a fi o preocupare, un serviciu permanent; la baza întocmirii bibliografiilor de către instituțiile de învățământ școlar și extrașcolar trebuie să stea și colecțiile bibliotecilor publice de stat.
În activitatea de propagandă accentul trebuie pus pe forme specifice bibliotecilor, expoziția și formele de propagandă scrisă pentru informarea și pregătirea publicului pentru bibliotecă constituind greutatea specifică în activitatea de masă și cultural-educativă.
Acestea sunt câteva concluzii ce se desprind din sondajul efectuat, nu inedite, dar ignorate în parctică, ce este necesar, după opinia noastră a fi avute în vedere în perfecționarea activității bibliotecilor publice la nivelul cerințelor reale ale beneficiarilor lor.
4.5 Principalele deficiente observate si puncte forte constatate;
În urma investigațiilor socio-psihologice efectuate în bibliotecă s-a constat că menținerea și argumentarea numărului de cititori – în afara bogăției și calității fondurilor respectivei biblioteci, a nivelului profesional al personalului precum și a modului de dotare a bibliotecii – un rol esențial îl deține deprinderea de mediere a bibliotecarilor, atitudinea vădită în relațiile personale, felul în care au început să găsească raporturi cu cititorii.
Relațiile cu publicul cititor, ca sistem de activitate, sunt parte constitutivă a muncii de informare. Este o relație reciprocă în sensul dezvoltării legăturilor dintre mediul social nemijlocit și bibliotecă, pentru câștigarea încrederii publicului și pentru recunoașterea bibliotecii. În acest scop trebuie să ne informăm curent. În același timp se adaptează cerințelor actuale sociale, formează, și dacă este necesar, modifică atitudinea bibliotecarilor.
În cele ce urmează doresc să atrag atenția asupra unor canale de comunicare, care nu sunt lipsite de importanță nici din punctul de vedere al strategiei de bibliotecă.
Posibilitățile nu permit să analizăm aici, în acest cadru, toate mijloacele sau canalele de comunicare esențiale din punctul de vedere al celor dicutate.
Este neîndoielnic, de exemplu, că în formarea și susținerea sistemului de relații dintre bibliotecar – cititor un rol important are metacomunicația, schimbările spontane în discuție, gesturile involuntare, în general alegerea semnalelor și a altor forme de interacțiune.
De asemenea, bibliotecarii se pot întreba: oare avem ce mijloci? Suntem suficient de citiți, suntem capabili să facem un schimb sincer de părere cu majoritatea cititorilor? Pentru formularea răspunsului este nevoie de curiozitate în direcția propriei persoane, de autoanaliză.
'Pentru că s-ar putea să fim personalități de tip autocratic, care consideră că toți cei care intră în biblioteci sunt neștiutori, prin faptul că folosesc cărțile, că le deteriorizează inutil, fac zgomot inutil etc. – iar sarcina principală a bibliotecarului este să ferească, să apere biblioteca.'
'S-ar putea să fim personalități relativ apatice, care preocupându-se relativ puțin de mediul înconjurător, să se concentreze asupra păcii, liniștii interioare, încercând să depășească timpul de lucru cu o relativ minimă oboseală.'
'În continuare putem fi personalități flexibile și deschise, care să observe în fiecare cititor o trăsătură specifică individuală, demnă de respect pentru care, oricât li se vădește eventuala lipsă de cunoașterea posibilităților de documentare, bibliotecarul este capabil să informeze în mod corect, creind astfel, involuntar posibilitatea nașterii mecanismelor de imitare a modelului.'
Cum se poate realiza acest lucru? Înainte de toate, personalitatea bibliotecarului trebuie să fie realmente o personalitate pe care celălalt om, cititorul, să o estimeze, să o admire spontan.
În decursul analizei relației bibliotcar – cititor este bine să spunem câteva cuvinte depre strategia discuției.
Este cunoscut că cel mai potrivit din punct de vedere al cititorului este dacă bibliotecarul îi răspunde în timp minim, satisfăcător la întrebări. Cursul fluent al acestui proces poate fi perturbat de numeroși factori.
Una din cauzele evidente poate fi de natură profesională, pur și simplu bibliotecarul se pricepe relativ puțin în problema pusă, nu reușește să pătrundă în esența întrebării, să-i sesizeze semnificațiile, sau poate nu cunoaște suficient toate mijloacele de informare din bibliotecă, ca după înțelegerea întrebării să poată da răspunsul adecvat.
Se poate imagina, în fine, un al treilea motiv, anume deranjamentul în comunicare. Bibliotecarul nu poate sau nu vrea să se înțeleagă reciproc bine cu cititorul.
Foarte puțini ne gândim la faptul că însăși discuția, conversația are legități bine determinate, reguli foarte hotărâte. Relatarea concisă din anumite puncte de vedere a acestora, nici atunci nu este neesențială, dacă știm că bibliotecarul le poate aplica doar selectiv în cazurile potrivite, și în mod potrivit.
Stilul conversției, utilizarea cuvintelor, oricât ar fi de greu, căci în definitiv cu toți avem turnurile proprii, bine verificate, trebuie apropiate de stilul presupus, de nivelul partenerului de discuție.
După cealaltă regulă de bază, conversația constă din întrebare și răspuns, din discuții și tăcere. Pentru că unii, dacă vine cititorul și întreabă ceva, sunt înclinați doar să răspundă. Simplu sau mai puțin simplu spun ceva și gata. Sau invers, bibliotecarul observă un cititor indecis, îi pune întrebări și fără să aștepte răspunsul îl copleșește cu noi întrebări. În asemenea cazuri nu odată cititorii bineânțeles că se retrag. Deci bibliotecarul trebuie să stăpânească arta de a doza informația oferită în funcție de necesitatea obiectivă.
În fine, considerăm că cel mai important criteriu al coonversației reușite așa-zisa formulare "preconștientă". Pentru a înțelege este necesară o scurtă expunere a categoriilor preconștiente. Această expresie a fost de fapt introdusă în psihologie de Freud. Din punctul nostru de vedere, aici este sufucient să amintim despre conținutul acestei noțiuni doar că activitatea noastră zilnică, gândurile, părerile noastre au o așa-zisă sferă conștientă și o sferă neconștientă. Între cele două sfere poate exista una de tranziție, așa numita sferă preconștientă. Când anumite gânduri, năzuințe, deja se pregătesc a se forma, a se formula în noi, dar încă nu s-au limpezit suficient, încă nu le putem concepe, exprima clar.
Dacă bibliotecarul poate discuta cu cititorul relativ intens despre o lectură dată, despre apariția unei cărți sau chiar despre un fapt cotidian, această discuție poate deveni cu adevărat fructuoasă, atunci când schimbul de păreri al partenerilor de discuții înseamnă nu numai o prezentare a unor elemente deja cunoscute, ci în decursul comunicației pot să-și răspundă astfel întrebărilor și pot întoarce întrebările în așa fel încât pentru unul sau ambii parteneri de dicuții să se clarifice un lucru până acum neremarcat.
Suntem departe de a sugera prin cele relatate, speranța efectului rapid, nemijlocit. ªtim bine, că însuși probabilitatea pășirii în bibliotecă este într-o deosebit de mare măsură hotărâtă de determinantele sociologice și socio-psihologice (de exemplu cărui pături, grupe sociale îi aparține subiectul, ce obiceiuri, comportări, norme sunt caracteristice mediului său imediat, care-i sunt cele mai importante țeluri etc.).
Oare când și în ce condiții putem susține hotărât că realmente influența noastră a cauzat, a determinat schimbarea, dezvoltarea?
În majoritatea decisivă a cazurilor, bibliotecii, bibliotecarului îi revine doar rolul catalizator, sau pur și simplu de instrument.
Bibliotecarul îndrumă nu numai lectura literară, ci și lectura non-literară. El e, de fapt, trebuie să fie, un bun bibliopsiholog. Bibliotecarul răspunde așadar nu numai de cărți ca obiecte, ci și de cititori, mai ales de cititorul dezorientat. El este așadar un orientator, în sensul cel mai înalt al cuvântului, fie că se află în biblioteca publică, fie în biblioteca universitară, dar foarte mult în bibliotecile școlare și bibliotecile publice, ale căror caracter și fizionomie organizațională nu sunt încă prea bine precizate și nu au încă la noi responsabilități de o înaltă precizie.
Ce anume, cât și cum se citește astăzi la noi? Iată o întrebare posibilă. Cunoaștem aceasta cu privire la spațiul cultural românesc? Nu e suficient să aflăm și să ne bucurăm de statistici pentru că nu întotdeauna statisticile oferă cea mai adevărată hartă a spiritului personalității individuale. Ele oferă desigur o imagine generală asupra unui ansamblu uman mai mult sau mai puțin coerent – dar ce ne comunică în fond chiar și cea mai laborioasă dintre statistici despre mutațiile care au avut loc în evoluția gustului estetic individual? Căci, dincolo de o serie de preferințe generale, rămâne vie și incontestabilă preferința pentru o carte.
În domeniul acțiunii bibliotecare, se impune în egală măsură să ținem seama de criteriile obiective de diferențiere, de categoriile de vârstă, de formație profesională, de nivel cultural ș.a.m.d. De aceste criterii de diferențiere bibliotecarul este obligat să țină seama, pentru a putea găsi pentru fiecare categorie de cititori, metodele cele mai potrivite de activitate.
Servirea diferențială a cititorilor implică cunoașterea trăsăturilor specifice ale fiecărei categorii în parte, profilul social-economic și cultural. Aceste trăsături nu sunt date o dată pentru totdeauna, ele evoluează. Bibliotecarul trebuie să fie informat de aceste modificări structurale: el trebuie să sondeze mereu opinia publică, să descopere direcțiile noi de orientare a preferințelor cititorilor, progresele realizate de aceștia – nu numai prin intermediul lecturii, dar prin colaborarea tuturor factorilor culturali.
Practica unor bibliotecari de a-și apropia pe cei mai pregătiți cititori din domenii cât mai diferite constituindu-se într-un grup care să participe la orientarea individuală a lecturii, dă rezultate foarte fericite. Profesori, medici, ingineri, economiști, propagandiști, ziariști, cititori pasionați care consimt în general cu plăcere să depună o astfel de activitate, pot fi solicitați – fie de bibliotecar, fie direct de către cititori – pentru recomnadări bibliografice, informații factologice etc., și aceasta fie în cadrul unui program prestabilit, fie neprogramat, prin contacte directe.
În sprijinul cititorilor avansați intră apoi o serie de acțiuni ce tind spre extinderea serviciilor bibliotecii, și anume: scrisorile individuale, prin care sunt anunțate noutățile editoriale achiziționate de bibliotecă și despre care bibliotecarul știe că intră în câmpul de preocupări al anumitor cititori, semnalarea unor articole din ziare și reviste care interesează, solicitarea din partea marilor bibliotecari sau a altor instituții.
Capitolul V – Propuneri
Modalități de creștere a eficienței funcționarului public
5.1 Posibilități de transfer de know-how managerial, din state precum Germania Franta si Austria
Societatea este intr-o permanenta schimbare, indiferent daca vorbim de o perioada de 'tranzitie' sau nu.Viteza schimbarii este din ce in ce mai mare, fapt care ne poate face sa ne gandim ca in scurt timp, ritmul vietii va deveni insuportabil. Pentru foarte multi schimbarea induce teama si sentimentul de respingere.Pe de alta parte nu poate exista dezvoltare in afara schimbarii.
Peter Druker scria in 1980: 'Toate institutiile exista si isi desfasoara activitatea in doua perioade de timp:cea de azi si cea de maine.Viitorul se pregateste azi,in majoritatea cazurilor in mod irevocabil.
De aici a aparut ca o necesitate ideea administrarii si planificarii schimbarii, pentru a incerca o minimalizare a consecintelor evenimentelor nedorite.O permanenta monitorizare a dezvoltarii permite simultan si asigurarea transparentei actiunilor si posibilitatea explicarii situatiilor inerente de incertitudine.
Procesul continuu de realizare a schimbării începe de la pregătirea pentru schimbare și continuă până la punctul unde se crează o disponibilitate totală față de schimbare.
Există două feluri de schimbare. Unul este reprezentat de schimbarea neplanificată, deseori dezastruoasă, impusă de o situație ce forțează organizația să reacționeze. Schimbarea ce nu poate fi controlată sau care nu este bine condusă poate avea efecte distructive pentru orice organizație. Celălalt tip de schimbare este cel planificat, care aduce înnoire sau o reangajare a organizației și a membrilor ei față de scopul propus. Deși uneori schimbarea este impusă din afară, de influențe exterioare, de cele mai multe ori ea originează în interiorul organizației, ca rezultantă a acțiunii calculate a angajaților acesteia. O abordare în cunoștință de cauză a managementului schimbării dă posibilitatea conducătorilor de biblioteci să-și mențină viziunea strategică asupra organizației și să facă cele mai corecte opțiuni în ceea ce privește investițiile costisitoare în tehnologie sau echipamente. Aceasta implică realizarea unei evoluții treptate către reînnoirea echipamentelor, restructurarea ierarhiei și redirecționarea resurselor financiare – toate, cerințe esențiale ale procesului schimbării – sunt costisitoare, dar inevitabile în viața bibliotecilor. Procesul este delicat. De exemplu, redefinirea rolului diferitelor niveluri ale personalului din biblioteci este o cerință acceptată ca necesară, dar care creează totodată tensiuni și conflicte.
Forțe negative – precum proasta administrare – care pot produce deteriorarea organizației, impun schimbarea în aceeași măsură în care o impun și forțele pozitive – cum ar fi nevoia de extindere și dezvoltare. Unul din modurile în care se poate introduce schimbarea în biblioteci este practica utilizării unor agenți ai schimbării – persoane din interiorul organizației (desemnate expres de conducere sau în urma acțiunilor din proprie inițiativă) ori aduse din afara acesteia – care au responsabilitatea de a adapta structura organizatorică la condițiile în schimbare, controlând viteza și direcția schimbării și aplanând conflictele.
Condițiile interne care stimulează schimbarea sunt însăși structura organizatorică, procesul decizional și comunicarea – toate acestea aflându-se sub control managerial. Un alt factor important al condițiilor interne, un proces cu mult mai delicat și care nu se află sub controlul managementului, este modificarea atitudinilor și comportamentului individual.
Pe lângă presiunile interne, shimbarea în biblioteci poate fi pusă prin influența exercitată de multiple alte surse externe: presiuni ale mediului social în care activează acestea (utilizatori și autorități tutelare), modificări ale orientărilor și direcției de acțiune (scopuri și obiective), modernizarea tehnologiilor și modificarea generală a condițiilor fizice de muncă. Toate acestea influențează activitatea bibliotecilor, producând schimbări în structura instituțională, în angajați ca persoane individuale și în atitudinea acestora, fie în simpli lucrători sau manageri.
Pentru prima dată în istoria omenirii, progresul și inovația în domeniul tehnologiilor evoluează mult mai rapid decât viteza de adaptare a oamenilor la acestea și de creare a unor programe pe care respectivele tehnologii le pot susține.
"Bibliotecile pot fi radical schimbate prin adoptarea noutăților tehnologice în serviciile de informare sau pot fi aduse de concurență în stare de desuetudine"
Miriam A. Drake , "Managementul noului în bibliotecile universitare"
5.2 Posibilitati de implementare a unor tehnici de biblioteca specifice care vor eficientiza munca bibliotecarului;
Accesul liber la raft,crează condiții speciale bibliotecarului pentru îndrumarea individuală a cititorilor.
Prezentat deseori doar ca o metodă, între altele, de organizare a comunicări colecțiilor sau de organizare tehnică a fondurilor, accesul liber are totuși amploarea și caracterul unui veritabil sistem, cu implicații mai largi ori mai reduse în mai toate compartimentele economiei bibliotecare. În mod esențial însă, acesta determinând schimbări structurale în relațiile cu cititorii și tot în sfera acestor relații vom găsi și rațiunea principală care-l justifică, precum și argumentele care s-au impus cu atâta notorietate în întreaga lume.
Accesul liber apropie biblioteca de cititor. Cum este și firesc, trecerea de la sistemul clasic al depozitelor închise, la etalarea colecțiilor de publicații în fața și la dispoziția tuturor, determină reacții psihologice foarte favorabile în apropierea cititorilor de bibliotecă, în atenuarea evidentă a oricărei emotivități și rețineri la "trecerea pragului". În acestă ipostază, nu numai copiii, dar și maturii încearcă plenar sentimentul că întreaga bibliotecă este a lor, este pentru ei, și acest sentiment are motivație subiectivă evidentă: cititorul care se situa la marginea lumii cărților dintr-o bibliotecă și care o aborda dinafară, solicitându-i câteva volume prin intermediul cataloagelor, al bibliotecarului etc., este transpus acum în chiar mijlocul acestei lumi, înconjurat în modul cel mai propriu, cel mai concret, de rafturile care adăpostesc creația geniului uman imprimată în marea memorie de hârtie. Este adevărat că obiectiv, și în vechiul sistem colecțiile bibliotecii stăteau la dispoziția cititorului, dar acest fapt nu infirmă legimitatea pe care frecventatorul bibliotecii îl are acum, aflat în contact direct cu fondurile de cărți, cu toate urmările pozitive generate de noua reprezentare subiectivă a cititorului, în raporturile dintre bibliotecă și publicul ei.
Fără a insista într-o analiză nuanțată a factorilor psihologici care determină modificări de comportament la cititorul beneficiar al accesului direct, ne vom opri totuși la câțiva, dintre cei mai evidenți, începând cu tentația și plăcerea atât de comună tuturor oamenilor de a răsfoi cărți.
În mijlocul cărților, cititorul încearcă din plin sentimentul absolut al libertății în alegerea lecturilor sale și în același timp îi apare mult mai motivată nevoia eventualului ajutor din partea bibliotecarului, pentru a-l orienta în mulțimea publicațiilor din jurul său.
Abia după utilizarea raftului liber la raft, cititorul va privi cu alți ochi un catalog sistematic sau alfabetic, instrumente atât de prețioase, dar a căror consultare nu face plăcere nici celor mai înveterați abonați ai bibliotecilor. Ca un reflex, toate acestea crează bibliotecarului noi posibilități de acționare în virtutea atribuțiilor sale de îndrumător al lecturii, de sfătuitor al cititorului. Eliberat de un mare volum de muncă, de permanenta pendulare între cititori și depozit, ca și de o parte a scriptologiei pe care formele de evidență a împrumuturilor, proprii accesului liber, o elimină, bibliotecarul are mai mult timp pentru discutarea nemijlocită cu cititorul; în plus, el are acum un teren mai sigur pentru a desfășura această discuție, acțiunea sa căpătând alte valențe, și un evident spor de comunicabilitate, în fața raftului, în prezența simultană a cititorului și a cărții.
Acum se poate vorbi fără nici o rezervă de sfătuirea cititorilor de către bibliotecar; această sfătuire are ca obiect principal explicitarea sistemului de organizare a colecțiilor și deprinderea cititorilor cu acest sistem, crearea unui aparat de informare la îndemâna cititorilor și folosirea lui adecvată, toate acestea reflectându-se în orientarea lecturii în general, în selecția cărților, în opțiunile din fața raftului.
În ansamblul relațiilor cu publicul, propaganda lecturii și a cărții în interiorul bibliotecii, realizată în mod esențial prin complexitatea instrumentelor de inforamare și nu prin intervențiile verbale ale bibliotecarului, ocupă un loc determinant. De aceea, nimic nu este neglijabil, nimic nu este minor din ceea ce ar putea să contribuie la îndrumarea cititorului. Acesta va trebui să găsească informații cât mai complete în planul topografic al zonei de expunere, elaborat în detaliu, indicând nu numai sensul general al circuitului pe care se înșiruie principalele compartimente ale fondului de cărți, ci și ample referiri la conținutul acestor compartimente; afișat cât mai vizibil, acest plan trebuie să apară în câteva puncte din bibliotecă în spațiul de acces, în zona de evidență, cât și în sala pe care o reproduce.
Alături de acest plan, explicații extrem de folositoare trebuie realizate prin inscripțiile, plasate deasupra rafturilor, care marchează domeniile de cunoștințe, diviziunile disciplinelor, așezate în dreptul polițelor corespunzătoare, ca și prin despărțitoarele de raft, având însă grijă ca toate aceste despărțitoare să nu devină obositoare printr-o prea mare densitate și printr-o lungime execivă a textelor.
Dacă cele de mai sus – completate cu date având caracterul unei mici bibliografii de lucrări fundamentale din fiecare compartiment principal al fondului de cărți, cu îndrumări referitoare la metodologia consultării raftului liber, la regulile de evidență a împrumutului, la consultarea catalogului și altele – sunt prezentate într-un mic ghid destinat cititorilor, ghid tipărit chiar în condiții mai modeste, se realizează un instrument practic de mare eficiență în orientarea și îndrumarea cititorilor, ca și un act de veritabilă cultură biblioteconomică a publicului.
Accesul liber poate aviza sensibil interesul pentru bibliografia de recomandare: planuri de lectură, indici, fișiere bibliografice, pot fi plasate în zone de selecție și anume în acele locuri în care sunt expuse cărțile cu aceiași tematică (unele rafturi sunt special prevăzute cu sertărașe pentru fișiere bibliografice). Despre intervenția directă a bibliotecarului, ca un complement la cele de mai sus, am amintit de câteva ori; rămâne de subliniat că, în condițiile accesului liber, acestă intervenție poate căpăta un caracter mai diferențiat, fiecare cititor plasându-se fizic în spațiul de colecție, în fața rafturilor pe care sunt etalate publicații din sfera sa de interes sau de studiu.
Accesul liber la fonduri s-a practicat în special în bibliotecile de masă. De altfel acest lucru e și normal, deoarece accesul liber la fonduri nu poate fi realizat în bibliotecile științifice universitare. Aici se poate vorbi numai de accesul liber la o parte a fondurilor, care să constituie o completare profilată a bibliotecii uzuale, existentă independent.
Atât în aplicarea practică a accesului liber, cât și în fundamentarea teoretică a acestui sistem, marea majoritate a biblioteconomilor burghezi pun pe primul plan raționalizarea muncii în bibliotecă și economia de resurse financiare legată de aceasta.
Baza teoretică a accesului liber la fonduri în biblioteci, de la început, adică din momentul înființării acestui sistem de deservire al cititorilor, a stat și continuă să rămână până în prezent, în centrul atenției bibliotecarilor.
În paginile revistelor de specialitate, din apus și răsărit, se fac auzite voci pro și contra acestui sistem. Astfel, de pildă, bibliotecarul hindus Singhvi examinează sistemul accesului liber, plecând de la cinci reguli de bibliotecă, formulate de Ranganathan. Prima dintre aceste reguli spune:
"Cărțile există pentru a fi folosite". După părerea lui Singhvi, în bibliotecile cu acces liber la fonduri folosirea cărților devine mult mai ușoară. Cititorul are posibiliatatea să-și aleagă singur cartea de care are nevoie..
"Fiecărtui cititor – cartea de care are nevoie" – astfel sună cea de-a doua regulă a lui Ranganathan. ªi această cerință este satisfăcută de sistemul accesului liber la raft, deoarece cititorul nu folosește numai catalogul, ci poate răsfoi singur cărțile în felul acesta găsindu-și mai repede cartea care-i trebuie.
A treia regulă – "fiecărei cărți cititorul său" – nu numai că se include, dar după părerea lui Singhavi, contravine sistemului accesului liber, dar totodată pledează în favoarea lui, deoarece în felul acesta cartea adresată unui anumit cititor ajunge să-i cadă până la urmă în mână.
A patra regulă – "economisește timpul cititorului și al bibliotecarului" – este întrutotul în concordanță cu accesul liber , care într-adevăr economisește atât timpul cititorului cât și pe cel al bibliotecarului.
Ultima regulă a lui Ranganathan, cea de-a cincea, spune: "biblioteca este un institut în permanentă creștere". ªi Singhavi consideră că deși introducerea accesului liber nu va înlătura neconcordanța dintre creșterea numărului de cititori, de cărți și bibliotecari, va îmbunătăți totuși situația schemei bibliotecilor.
Astfel, Singhvi ajunge la concluzia că sistemul accesului liber la fonduri este în deplină concordanță cu regulile lui Ranganthan și că acest sistem trebuie neapărat larg răspândit în practica bibliotecilor.
Sistemul accesului liber a căpătat o mare răspândire în Germania. Multe biblioteci orășenești din Germania își reorganizează munca în vederea adoptării sistemului accesului liber la fonduri. După afirmațiile bibliotecarilor acest sistem duce la creșterea considerabilă a numărului de cititori și cărți eliberate.
Astfel, în biblioteca orășenească din orașul Zella – Germania, până la introducerea sistemului accesului liber la fonduri, în noiembrie 1954, s-au înregistrat 3317 cititori, cărora li s-au eliberat în curs de o lună 4872 cărți. După adoptarea sistemului respectiv, numărul cititorilor din aceiași lună a anului 1956 a fost de 7721, iar numărul cărților eliberate de 10261.
Cititorul își ia singur cartea în acest caz, ceea ce se poate face fără intervenția bibliotecarului. Astfel, cititorul și bibliotecarul nu se mai întâlnesc în mod obligatoriu și cititorul se deprinde să lucreze independent. Legătura lui cu cartea, inclusiv cu biblioteca, se întărește și el și nu simte grija permanentă a bibliotecarului. Dar referentul are, pe bună dreptatea, motive de a se opri cu îndoială asupra a două puncte esențiale:
1. accesul liber la întregul fond al tuturor cititorilor.
2. desființarea necesității întâlnirilor regulate dintre cititor și bibliotecar.
Se naște întrebarea: se poate efectua o muncă educativă în aceste condiții?
Răspunzând la acestă întrebare, Bruyn ajunge la concluzia că excluderea procesului de eliberare mecanică a cărților, care se efectuează inevitabil la pupitru, duce la crearea timpului necesar bibliotecarului pentru a putea duce discuții mai îndelungate și mai consistente cu cititorii. E adevărat că numărul de citiori care vor beneficia de astfel de consultații va fi foarte mic, deaorece bibliotecarul nu va reuși niciodată să discute în acest fel cu toți cititorii veniți să consulte fondurile. Dar și în cazul eliberării la pupitru al cărților, notează Bruyn, nu se pot da îndrumări bibliografice absolut tuturor cititorilor. Aceste considerente sunt întărite de următoarele date curente culese din practică: la bibliotecile de masă din Leipzig și Halle – 40%, iar la bibliotecile din Jena peste 50% din cititori cereau bibliotecarului de serviciu cărțile dorite. Deservind acești cititori, bibliotecarul nu dădea nici un fel de lămuriri, ci doar pierdea timpul cu eliberarea mecanică a publicațiilor cerute. Conform datelor primite din Hamburg și Erfurt, bibliotecarul avea nevoie de cel puțin un minut de fiecare cititor pentru eliberarea cărților. În cazul accesului liber lucrurile se petrec altfel. După calculele făcute de bibliotecara Gertrude Seildman (Hamburg) în urma organizării accesului liber , fiecărui cititor care are nevoie de îndrumări (astfel de cititori reprezintă 19,5% din total) îi revin 6 minute și asta cu toate că numărul eliberărilor de cărți a crescut cu 27%.
Dar care este situația cititorilor care nu primesc consultații individuale? Ce fel de ajutor li se poate acorda și cum trebuie îndrumată lectura lor în bibliotecile cu acces liber la fonduri?
Raspunzând acestei întrebări, Bruyn scoate pe primul plan aparatul de îndrumare al bibliotecii (cataloage, fișiere, îndrumătoare bibliografice) a cărui importanță, în cazul accesului liber, este foarte mare, deoarece discuția individuală cu cititorul nu mai are un rol primordial.
Biblioteca cu acces liber la fonduri nu va putea îndruma lectura cititorilor săi și deci nu-și va atinge scopul, fără un aparat de îndrumare bine organizat.
Bruyn spune că este necesar ca bibliotecile să aibă cataloage alfabetice și sistematice, (acesta din urmă trebuind să fie adnotat) fișier de titluri pentru literatura beletristică și o considerabilă colecție de indici bibliografici.
Expozițiile de cărți noi intrate, expozițiile tematice, gazetele de perete și placatele vor constitui de asemenea un ajutor dat cititorului în legea publicațiilor.
Între condițiile bunei organizări a accesului liber este și aceea a înscrierii corecte a cititorului în bibliotecă. Eliberând permisul noului cititor, bibliotecarul nu trebuie să se limiteze la prezentarea schematică a regulamentului tipărit al bibliotecii, ci este obligat să-i explice fondurile și aparatul de îndrumare din bibliotecă.
Din toate cele expuse mai sus, referentul trage concluzia că problema îndrumării lecturii într-o bibliotecă cu un bine organizat acces liber la fonduri, poate da rezultate mai bune decât la o bibliotecă în care cititorul primește cărțile la pupitru.
În cazul accesului liber la fonduri rămâne nerezolvată doar problema cum trebuie îngrădit accesul cititorilor la publicațiile care-i pot fi dăunătoare. Nu este vorba de literatură ieftină de aventuri și bulevardieră, care trebuie scoasă din fonduri, indiferent de componența cititorilor, ci de literatura beletristică și științifică, care prezintă de fapt o mare importanță și trebuie să existe incontestabil în fondurile bibliotecii, dar care poate dăuna ciitorilor insuficient pregătiți pentru a o citi. Trierea minuțioasă a cărților fondului deschis nu va rezolva niciodată această importantă problemă, deoarece este imposibilă crearea unui fond din care să poți da, fără nici o reticență, orice carte oricărui cititor.
Multe opere beletristice, precum și lucrări științifice, cer cititorului lor o anumită maturitate intelectuală, spirit critic și cunoștințe, de care nu pot dispune toți cititorii bibliotecii.
Temeri speciale în această privință inspiră adolescenții, care în Germania frecventează bibliotecile pentru maturi de la vârsta de 14 ani. Bruyn propune să se creeeze biblioteci speciale pentru tineret, sau cel puțin secții speciale. De aceea el sugerează că este indicat să se creeze biblioteci pentru copii, cu lectură specială vârstei lor pentru a evita accesul copiilor la cărțile nepotrivite ca maturitate pentru ei.Un bun exemplu este "Joie par les livres", o asemenea bibliotecă din Franța.
La "Joie par les livres" a luat ființă în 1965 și are ca obiectiv favorizarea oricărei acțiuni sucsceptibile de a încuraja accesul copilului la carte și lectură, de a promova o literatură pentru copii, de calitate.
Dar, ce înseamnă, de fapt, La "Joie par les livres" ?
În primul rând, acesta este numele Centrului Național al Cărții pentru Copii din Paris. El mai înseamnă: un serviciu de formare de cadre pentru munca cu copiii; colecții de publicații; producții audio-vizuale; acțiuni internaționale, în special cu Africa francofonă.
ªi acum, câteva cuvinte despre fiecare din aceste lucruri ce poartă același nume :
Centrul Național al Cărții pentru Copii este un centru de documentare, deschis tuturor celor interesați de cărțile pentru copii: bibliotecari, librari, profesori, studenți, cercetători. Aici ei pot să consulte pe loc întreaga producție destinată tinerilor și publicată în ultimii 20 de ani (aproximativ 70.000 de cărți).
Centrul oferă pentru studiu, în egală măsură, reviste și lucrări specializate, franceze sau străine, dosare referitoare la cărți, la lectură, la bibliotecile publice, particulare sau școlare, pedagogie. Într-un cuvânt: toate aspectele legate de cartea și lectura copiilor.
Centrul Național al Cărții pentru Copii este depozitarul unui exemplar din Depozitul legal al cărților publicate pentru tineri.
Sub același nume funcționează la Paris și un Centru de documentare în domeniul științei și tehnicii pentru tineret. Însărcinat, în 1892, să pună în funcțiune Mediateca Copiilor de la Villette, acest centru gestiona 6.000 de documente franceze și străine privind popularizarea științei și tehnicii pentru copii, analiza producția editorială. El primește studenți, profesori, cercetători, editori, propune schimburi și relații între persoane și organisme.
La "Joie par les livres" organizează, de asemenea, întâlniri științifice, conferințe, zile de studiu și stagii, într-un cuvânt formează cadre pentru munca cu copiii. Ea publică documente audio-vizuale pentru diverse animații, pentru lucrătorii din acest domeniu.
Între publicațiile elaborate de acest centru al cărții și lecturii pentru copii numără "Revista cărților pentru copii", cu două apariții pe trimestru.
Există chiar și o Asociație "Amis de la Joie par les livres", care susține activ munca întreprinsă și încurajează inovațiile în anumite domenii, cum ar fi: producțiile audio-vizuale de formare a cadrelor, și se referă la povești, ilustrația cărților, lectura celor mici, romanele cărților documentare sau lectura benzilor desenate.
Filmele și montajele pot fi folosite și în cadrul unor animații, dezbateri, cursuri de formare profesională în domeniul lecturii (există cataloage disponibile pentru cei interesați și se pot face comenzi la cerere).
Sectorul "Africa/Lumea Neagră" încearcă să promoveze schimburile privitoare la cartea pentru copii cu Africa Neagră, Caraibe și Oceanul Indian, prin intermediul unui centru de documentare, o rețea permanentă franco-africană a schimburilor și a lecturii critice și printr-un periodic: "Buletinul La Joie par les livres".
În sfârșit, Biblioteca din Clamart (după numele zonei în care se află) a fost deschisă în 1965, cu sprijinul oficialităților din această parte a Parisului și a fost concepută arhitectural din punct de vedere al amenajărilor, special pentru copii. Astfel s-a ținut de niște condiționări ergonomice specifice copilului, privind interiorul, exteriorul, ambientul: pardoseala este caldă, în timpul iernii, umiditatea relativă, concentrarea de CO2 conformă cu standardele, geamurile au deschiderea în sus, pentru a evita curenții de aer care ar putea să-i îmbolnăvească pe copii – și dispun de plase de protecție, luminozitatea asigură raportul de 1/4 între suprafața vitrată și pardoseală.
Grădinile exterioare permit micilor cititori relaxarea între "prizele de lectură". Mobilierul include mese trapezoidale care permit îmbinări inedite, în funcție de necesități, și saltele pentru ca micii cititori să se poată simți în largul lor în procesul lecturii.
Biblioteca este concepută pentru a putea primi simultan 100 de copii și dispune de peste 10.000 de volume destinate fie împrumutului, fie lecturii pe loc.
Suprafața utilă este de 550 m²: 350 m² pentru activitățile propriu-zise și 200 m² pentru distribuțiile anexe. Grădinile acoperă circa 600 m². Sonorizarea generală permite utilizarea tehnicilor culturale audio-vizuale.
La nivelul următor, accesul se face printr-o scară în formă de melc, ce servește uneori chiar la desfășurarea activităților, pe tot parcursul ei fiind dispuse desene sau fotografii realizate de copii sau specialiști. Aici găsim holul-vestiar, galeria sălii de povești, o sală de primire a cititorilor – unde se află și cataloagele bibliotecii, sala de împrumut, sala de lectură pentru vârsta mare și sala de lectură pentru vârsta mică.
După cum spuneam, la fiecare nivel sunt dispuse grădini.
Echipa care animă biblioteca, îndrumată de doamna Genevieve Patte, o legendă vie în lumea bibliotecilor, directoarea Revistei cărților pentru copii, întreține relații constante și schimburi de informații cu educatorii, creatorii și specialiștii care se ocupă de copii și de lectura acestora în Franța și în străinătate.
"Mica noastră experiență de periferie" – mărturisea doamna Genevieve Patte în "Revista cărților pentru copii", "ne permite să spunem că biblioteca, în acest context urban, este un spațiu unic pentru mici și mari. Un refugiu ? Mai degrabă o speranță, în acest spațiu dificil, cu o gestiune problematică pentru bibliotecari. Cum se poate situa biblioteca, în aceste condiții, rămânând fidelă obiectivelor sale și nedând decât ce poate da: accesul multiplu la lectură, un mod de viață de care copii au nevoie mai mult sau mai puțin conștient și care lipsește totuși; o relație care se justifică din plin într-o bibliotecă: gustul de a cunoaște, de a întreba, de a schimba idei – deci de a citi – nu se exprimă niciodată mai bine decât în locurile în care fiecare e respectat, încurajat să pună întrebări, pe scurt acolo unde el simte că există".
Domnia sa își amintește că, pe la mijlocul anilor '60, când această instituție își deschidea porțile, bibliotecile pentru copii erau destul de puțin cunoscute publicului.
Pentru a se face cunoscută și pentru a schimba impresia despre o astfel de instituție, lucrătorii ei i-au asociat cuvântul animație.
La început animația avea drept scop să demonstreze copiilor că toate preocupările lor pot găsi un ecou la bibliotecă și în cărți. În plus, descoperirile pe care ei le făceau la bibliotecă aveau nevoie să se concretizeze, să fie exprimate. Astfel au apărut atelierele: tipografia din incinta bibliotecii, unde lucrau copii, atelierele literare, teatrul, etc.
După modelul Bibliotecii de la Clamart se vor inspira apoi multe biblioteci din Franța și din străinătate.
Bibliotecarele de aici descriu una din activitățile lor, legate de grădinile din incintă : "am citit, spuneau ele, cu copiii cărți în care erau descrise diverse legume, modul cum se îngrijesc acestea, lucrări de grădinărit, pe înțelesul copiilor. După o serie întreagă de întâlniri, în cursul cărora ne-am convins că au învățat destul de multe, am semănat cu ei în grădină, legume. Tot ei au fost cei care le-au îngrijit toată vara. Am organizat, apoi, sărbătoarea culesului, nu înainte, însă de a pune la îndemâna micilor grădinari lucrări din care să învețe cum se prepară legumele. Copiii au fost cei care au avut nu numai bucuria de a le culege, ci și de a le prepara. A fost într-adevăr o sărbătoare în bibliotecă. Cititorii noștri au avut satisfacția muncii lor, dar, în același timp, au învățat cum să se informeze și au aflat că numai la bibliotecă pot găsi lucrările de care au nevoie".
Informatizarea, noile descoperiri au determinat biblioteca să țină cont de toate acestea în derularea activității sale, să fie deschisă noilor media. La Clamart, copii citesc cărți pe calculator, joacă jocuri instructive pe calculator, se informează cu ajutorul acestora.
La "Joie par les livres", cu tot ceea ce înseamnă aceste cuvinte, urmărește un singur scop: înălțarea copilului pe lujerul de lumină al cărții, al lecturii. Un lucru simplu, dar esențial, pe care toți adulții din această lume ar trebui să-l înțeleagă.
Referentul constată că biblioteca cu accesul liber la fonduri constituie o puternică forță de atracție pentru cititori. De aceea introducerea acestui sistem necesită majorarea schemei bibliotecii și mărirea programului ei de lucru.
Biblioteca cu acces liber la fonduri va fi frecventată în primul rând de cititorii care cunosc literatura și sunt interesați în alegerea independentă a cărților. Chiar și în cazul eliberării la pupitru a cărții, bibliotecarul caută să ofere acestor cititori posibilitatea alegerii libere a materialului. Dar biblioteca va fi frecventată și de tineret, care de-abia descopră lumea cărților și care găsește în rafturi lucrări despre a căror existență nu știa. Acestea sunt cărțile care tratează diferite probleme de tehnică, știință, literatură de popularizare. Tinerii evită deseori să ceară bibliotecarului astfel de cărți din cauza timidității și a sfielii.
Datele statistice culese din bibliotecile care au adoptat sistemul accesului liber la fonduri arată că aceste biblioteci au un procent mai mare de cititori între 14 și 18 ani decât celelalte biblioteci, ceea ce atestă interesul crescut al cititorilor față de stfel de biblioteci.
Primele încercări de automatizare a bibliotecilor au avut loc în anul 1952, la Biblioteca publică din Los Angeles, sub forma experienței de catalogare automată. Dispunând de 250000 de fișe, clasificate pe 117 teme, precum și de o mașină electrică de perforat fișe, un calculator și o tipografie, pentru a edita cataloage, biblioteca reușește să aibă deja, în anul 1962, 52 volume cataloage, realizate la calculator.
A urmat experiența – tot în domeniul catalogării automate – a Bibliotecii Universității din Florida, realizând primul catalog pe autori la calculator. Este vorba de un volum de 14000 de titluri, pe 463 de pagini, realizat la calculator în 4 ore. A urmat, în 1964, editarea lui "Index Medicus", realizat tot cu ajutorul calculatorului.
În domeniul evidenței colecțiilor, aceasta s-a realizat – tot cu ajutorul calculatorului – la Universitatea din Ontario, Illinois, San Diego, Santa Cruz, Rochester ș.a.
În domeniul cataloagelor colective, asemenea instrumente de informare științifică s-au realizat – cu ajutorul calculatorului – la Biblioteca din Camden (Anglia), Bibliotecile medicale din Yale, Harvard, Columbia (S.U.A.) ș.a.
Din punct de vedere economic, B.C. Vickery subliniază că nu trebuie pusă numai problema "cât de mult costă automatizarea unei biblioteci?" ci și "cât de mult pierd cititorii prin neutralizarea noilor mașini electronice, care oferă avantajul accelerării servirii și accesibilității inormației?". El conchide că automatizarea este economică numai când există un flux continuu de informații care trebuie prelucrate și că totodată costul automatizării scade odată cu creșterea cantității de informații.
În concluzie, B.C. Vickery consideră că sarcina bibliotecarilor trebuie să fie aceea de a se pune în cel mai scurt timp la curent cu toate aspectele automatizării și ale sistemelor de informare, ținând seama că "automatizarea nu este o problemă de înlocuire a oamenilor prin mașini, ci de extindere a facutăților omenești prin intermediul mașinii, astefel încât oamenii să devină mai capabili, mai competenți".
Care sunt avantajele automatizării? Automatizarea accelerează operațiile de achiziții și prelucrare a materialelor de bibliotecă și permite controlul efectiv (evidența) colecțiilor; mărește siguranța în funcționare și întregirea ariei răspunsurilor; micșorează efortul beneficiarului și al bibliotecarului, în căutarea informației și, în același timp, asigură servicii mai rapide; accelerează producerea de bibliografii; asigură integritatea colecțiilor; mărește eficiența și reduce costul evidenței periodicelor, serialelor etc., al controlului circulației și a altor funcții de evidență; permite o mai mare adâncire în analiză, indexare și clasificare. Alte beneficii – într-o sferă mai largă – sunt următoarele:
– mărește coeficientul de utilizare a bibliotecilor, în sprijinul necesităților naționale;
– asigură servicii de informare de o mai mare complexitate și de un mai înalt nivel de rezolvare a problemelor, solicitărilor, etc.;
– crează produse de out-put adaptate strict necesităților beneficiarilor;
– dezvoltă cooperarea interbibliotecară, asigurând beneficiarului individual avantajul resurselor întregii comunități a bibliotecilor.
Dintre dezavantajele automatizării, amintim:
– costul mare al automatizării inițiale;
– necesitatea unui personal calificat;
– ostilitatea personalului, căruia nu-i place să se gândescă că ar putea fi înlocuit de mașini;
– înclinația de a executa adesea lucrări inutile;
– mărirea inutilă a numărului personalului;
– un cost mai mare decât economiile scontate;
– un limbaj tehnic mai greu de înțeles și folosit;
– exactitatea perfectă a datelor, cerute de mașină;
– dificultatea de a obține informații sau date în cantități mici;
– dificultatea modificării operațiilor automatizate, ș.a.
Dintre efectele neutre – urmări – ale automatizării, amintim:
– tendința de centralizare;
– necesiatatea planificării stricte și a controlului;
– necesitatea programelor continui, pentru a asigura condiții ideale automatizării;
– importanța vitezei;
– realizarea unei mari cantități de lucrări repetitive, în condiții de maximă eficiență;
– necesitatea unei foarte mari exactități;
– rezolvarea foarte ușoară a lucrărilor care necesită multe calcule matematice, ș.a.
Experiența străină este foarte interesantă pentru problema automatizării muncii în bibliotecă: aceea realizată de Biblioteca ªcolii superioare tehnice din Delft-Olanda. După o perioadă de cercetare de aproximativ doi ani de zile, în aprilie 1965, a fost inaugurat în Biblioteca ªcolii superioare tehnice din Delft un nou sistem combinat – parțial automatizat, în parte mecanizat și în foarte mică măsură rămas manual -, conceput în primul rând pentru a mări randamentul prin scurtarea timpului necesar împrumuturilor de cărți. Pe scurt sistemul este următorul:
Cititorul după ce își caută în cele trei cataloage publice (alfabetice, pe materii și pe subiecte), cota cărții dorite, o formează pe discul unuia din cele cinci aparate "Bibliophn" (cota unei cărți se compune din șapte cifre, primele patru indicând depozitul, etajul, etc., a 5-a raftul, iar a 6-a și a 7-a poziția cărții la raftul respectiv. Mai există și a 8-a cifră, de control.). Cu ajutorul unei centrale automate, impulsul este transmis în depozitul respectiv. Pe raftul unde se află depozitată cartea, se aprinde o lumină, marcând prezența ei la loc. Depozitarul introduce cartea în jgheabul unui sistem mecanizat, care o transportă direct la biroul de împrumuturi, și apasă totodată pe unul din cele două butoane din depozit, marcând servirea cărții sau lipsa ei în raft. Odată cu informarea solicitantului, realizată cu ajutorul unui semnalizator luminos, se imprimă pe o bandă, cu ajutorul unui dispozitiv automat, cota și situația cărții, realizându-se astfel și evidența statistică automată a împrumuturilor. Se pare că sistemul a fost completat ulterior printr-un nou dispozitiv de transport al cărților cu descărcare automată, realizată și în Biblioteca Națională a Austriei.
Primele rezulatate statistice privind funcționarea acestui sistem al Bibliotecii ªcolii superioare tehnice din Delft au fost următoarele:
– Numărul de volume accesibile cu ajutorul "Bibliophon"-lui……….120000 vol.;
– Cereri de împrumuturi rezolvate zilnic…………………………………………..cca 300;
– Împrumuturi realizate…………………………………………………………………cca 55%;
– Cărți negăsite în fapt (deja împrumutate)……………………………………..cca 45%;
– Timpul necesar cererii unei cărți prin "Bibliophon"…………………..cca 23 sec.;
– Timpul mediu de servire al cărții……………………………………………..cca 64 sec.
Trebuie relevat că prin adoptarea automatizării, nu trebuie așteptată o reducere a cheltuielilor globale de funcționare și investiții și nici o scădere a numărului de lucrători, față de situația tradițională. Automatizarea aduce însă o nouă calitate informațiilor, maifestată în viteza ridicată, investigarea completă în direcția cerută, promtitudine și obiectivitate. Posibilitatea evidenței automate și a mișcărilor surselor și fondurilor, pe baza aprecierii și a frecvenței folosirii lor, poate influența pozitiv și formarea și prelucrarea acestora, tot în beneficiul calității.
Este necesar de asemenea, de a se avea totdeauna în vedere și faptul că inevitabila evoluție a echipamentelor, precum și modificare în timp a cerințelor, pretind ca acest sistem complex – al automatizării – să fie conceput cu deosebită elasticitate și prevedere, pentru a fi capabil să-și adapteze organizarea în funcție de cerințele biblioteconomice.
După J.C.R. Licklider, cartea va putea fi înlocuită numai în cazurile în care valoare informațiilor respective nu constă în chiar forma tipărită, cuvintele sau frazele respective, cum este cazul cu operele literare, artistice, etc. După acest autor, cartea va putea fi înlocuită numai în cazurile în care informațiile cuprinse pot fi transformate formal ("transformable information"), fără a-și pierde semnificația ("Can it be rephrased without signifiance loss?"). Acest lucru ar fi posibil pentru medicină, drept și în aproape toate domeniile științei ți tehnicii. Pentru aceste domenii, J.C.R. Licklider afirmă necesitatea unei "combinații de bibliotecă și diapozitive electronice".
Când paginile tipărite împreună sunt legate sub formă de carte sau revistă, multe din calitățile de prezentare a informației, ale paginii individuale sunt micșorate sau chiar dispar cu totul. Cărțile sunt voluminoase și grele. Ele conțin mult mai multe informații decât cititorul poate cuprinde la un moment dat și adesea excesul ascunde tocmai partea pe care el are nevoie să o vadă. Cărțile sunt prea scumpe pentru un particular în genere și ele circulă prea încet, ca să poată permite dezvoltarea unei folosiri publice eficiente a lor. Astfel, exceptând folosirea lor prin lectură repetată – care nu este o metodă model – cărțile nu constituie un dispozitiv foarte bun pentru prezentarea informațiilor. În ceea ce privește împlinirea funcției de înmagazinare a informațiilor, cărțile pot fi considerate abia ca acceptabile. Cât privește capacitatea cărților de a realiza regăsirea informațiilor, aceasta este foarte redusă. ªi când este cazul să se organizeze un "corpus" al cunoștințelor sau să fie indexate ori rezumate sub formă de "abstracte" ("abstractizate"), cărțile prin ele însele nu pot aduce nici o contribuție activă.
Dacă, deci ca atare cărțile sunt mai puțin decât satisfăcătoare pentru strângerea, organizarea, regăsirea și prezentarea informațiilor, atunci și bibliotecile, în mod logic, sunt și ele la fel de nesatisfăcătoare. Noi putem căuta ineficiențe și soluții în organizarea bibliotecilor, dar problema fundamentală nu poate fi soluționată doar prin îmbunătățirea organizării bibliotecii la nivelul sistemului actual. Într-adevăr, dacă interacțiunea omului cu masa de cunoștințe este concepută ca un proces dinamic, solicitând repetate examinări și comparații ale unui număr uriaș de elemente mici și disparate, atunci orice mod de a concepe biblioteca bazată pe cărți așezate în rafturi este sigur că va întâmpina greutăți. S-ar putea crede că supraveghind și mânuind un milon de cărți, așezate în zece mii de rafturi, se întâmplă o greutate de ordin logic, provenind din organizarea fizică a publicațiilor în spațiu. În parte, este adevărat; dar într-o mult mai mare măsură greutățile provin de la ceea ce am putea să numim "pasivitatea" paginii tipărite. Când informațiile sunt adunate în cărți, nu există nici o cale practică de a transfera informația aflată în fondul de publicații la cititor, fără a mișca fizic cartea, cititorul sau ambele. Mai mult decât atât, nu există nici o cale de a determina informațile (elemetele factologice și argumentația) conținute în carte, fără a solicita cititorului să intreprindă el singur, toate operațiile necesare.
Noi suntem atât de obișnuiți cu "pasivitatea" paginilor și a cărților, încât suntem înclinați să dăm din umeri și să întrebăm: "Sugerați ca documentul să-și analizeze propriul său text?" Desigur, totuși, dificultatea de a separa din cărți informațiile de pagini, precum și absența în cărți a unor procedee active, constituie rădăcinile celor mai serioase insuficiențe ale prezentului sistem de interacțiune a omului cu fondul de cunoștințe adunate. Avem nevoie să substituim cărții un mijloc care s-o facă să transmită ușor informațiile, fără transpunerea ei materială și care nu numai să prezinte informații oamnenilor, dar chiar și să le prelucreze pentru ei, folosind procedee pe care aceștia să le indice, aplice, controleze și – dacă e necesar – revizuiască și refolosească. Pentru a se asigura asemenea servicii, este necesară evident o combinație de bibliotecă și diapozitive electronice.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .functionarii Publici (ID: 132037)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.