.functionarea Societatii pe Actiuni

CAPITOLUL I

SOCIETATEA PE ACȚIUNI (S.A.)

SECȚIUNEA I

Evoluția istorică a societății pe acțiuni

Societatea pe acțiuni (S.A.), prototipul societăților de capitaluri, este cea mai complexă și mai evoluată formă de societate comercială. Forța sa atractivă stă în răspunderea sa, limitată exclusiv la capitalul investit, cât și în posibilitatea asociațiilor de a ieși oricând din societate, vânzând acțiunile pe care le posedă.

Societățile pe acțiuni s-au dezvoltat într-o perioadă relativ recentă. Sub o formă rudimentară, le găsim și în alte timpuri. Astfel, o formă „embrionară” este semnalată în societățile romane de republicani, adică a concesionarilor de impozite publice, care emiteau părți cesibile.

Potrivit unei opinii, societatea pe acțiuni ar fi o aplicație a regulii maritime, potrivit căreia proprietarul unei nave răspunde pentru avariile cauzate de căpitanul său, numai în limita capitalului investit în acea navă.

În secolul al XV-lea se întâlnesc, în Italia, organizații bancare, al căror capital era reprezentat prin titluri cesibile, întocmai ca acțiunile din dreptul modern. Prototipul acestor bănci era instituția cunoscută în Genova sub denumirea „Officium procuratorum Sancti Giorgio”. Republica genoveză, având nevoie de bani, lansa împrumuturi pe piață, în schimbul cărora elibera titluri cesibile și producătoare de interese. Aceste titluri denumite „loca”, erau garantate cu veniturile pe care Republica le percepea din impozite.

În momentul în care Republica n-a mai putut plăti „interesul” (dobânzile) la sumele împrumutate, a acordat deținătorilor titlurilor dreptul de control asupra unor gestiuni publice, precum și privilegiul perceperii impozitelor. Consorțiul de capitaliști constituit pentru apărarea drepturilor, s-a transformat într-o instituție bancară, ce funcționa ca o instituție publică de sine stătătoare.

Politica de expansiune colonială din secolele XVII-XVIII a contribuit, într-o mare măsură, la constituirea unor forme rudimentare de societăți pe acțiuni, numite companii, cărora li se acorda, prin patente regale, privilegiul exclusiv al exploatării și colonizării unor teritorii. Astfel de forme rudimentare de societăți pe acțiuni au fost:

Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602);

Compania Olandeză a Indiilor Occidentale (1621);

Companiile Franceze pentru monopolizarea comerțului pe coastele africane.

Aceste companii, constituite prin concesiunea suveranității

teritoriale, aveau anumite drepturi:

dreptul de a bate monedă;

dreptul de a ține, în permanență, trupe sub arme;

dreptul de a edita regulamente loca.

Legiuitorul consideră acele companii, mai curând, ca fiind mijloace de realizare a intereselor publice, decât ca instituții de drept privat. Concesionarea privilegiilor se făcea în funcție de bunăvoința și aprecierea suveranității, dând unora din aceste societăți posibilitatea de a săvârși grave abuzuri. Se poate menționa, în acest sens, crahul băncii „Law”, una din cele mai prospere pe timpul regelui Ludovic al XV-lea, rămasă celebră prin panica financiară pe care a creat-o.

În timpul Revoluției Franceze, „Convențiunea”, determinată de înmulțirea și pericolul acestor societăți, a desființat, prin două decrete (1793), societățile comerciale existente și a interzis înființarea altora. Doi ani maia târziu, în timpul „Directoratului”, a fost abrogată prohibiția decretată de „Convenție”, fiind permisă libera constituire a societăților comerciale.

Reglementarea societăților anonime, ca tip general de societate, a fost realizată de Codul comercial francez din 1807.

„Regulamentele Organice” ale Moldovei și Muntenii (1831) adoptă sistemul francez al societăților anonime. Autorizația era dată de Principe. Același sistem a fost păstrat și după Unirea din 1859, fiind consacrată și de „Condica de Comerciu” (1864).

Codul comercial român din 1887 a adoptat sistemul mixt al reglementării și al autorizării, adică condițiile constituirii societăți pe acțiuni erau reglementate prin lege, iar funcționarea acesteia era supusă autorizării instanței judecătorești. Legea nr.24 din 1924 a instituit avizul conform al Ministerului Economiei Naționale, bazat pe criterii de oportunitate, după care se putea emite hotărârea judecătorească.

În prezent, Legea nr.31/1990 reglementează două forme de societăți pe acțiuni: societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni.

SECȚIUNEA A II-A

Noțiunea și caracterele generale ale societății pe acțiuni

2.1.Noțiunea societății pe acțiuni

Societatea pe acțiuni este cunoscută și reglementată de majoritatea statelor europene și americane:

-Société anonyme, în dreptul francez;

-Societá per azioni (Sp.A), în dreptul italian;

-Aktiengesellschaff (A.G.), în dreptul german;

-Noamloze Venerootschap (N.V.), în dreptul olandez;

-Public Company, în dreptul englez;

-Corporation, Business Corporation, Business Share Corporation sau Share Corporatio, în dreptul american.

Putem spune că societatea pe acțiuni este acea societate comercială constituită prin asocierea mai multor persoane – acționarii -, care contribuie la formarea capitalului social prin cote de participare de valoare egală, reprezentate prin titluri de credit circulabile, numite acțiuni, pentru desfășurarea unei activități comerciale, în scopul împărțirii beneficiilor. Acționarii răspund, pentru obligațiile sociale, în limita aportului lor la capitalul social.

Potrivit art.3, alin. (2) din Legea nr.31/1990, societatea pe acțiuni este societatea ale cărei obligații sunt garantate cu patrimoniul social.

2.2.Caracterele generale ale societății pe acțiuni

Societatea pe acțiuni se individualizează prin următoarele caractere generale:

a.Societatea se constituie dintr-un număr minim de societăți (cinci), numiți acționari;

b.Societatea se constituie în considerarea contribuției părților la formarea capitalului social, și nu a calității persoanelor;

c.Societatea pe acțiuni este, întotdeauna, comercială. Asociații nu sunt comercianți. Este o societate de capitaluri și nu de persoane, iar capitalul social minim este de 25 milioane lei, fiind divizat în acțiuni;

d.Societatea pe acțiuni este o societate deschisă, acțiunile sunt titluri negociabile, iar asociații se pot retrage oricând din societate;

e.Răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale este limitată la valoarea acțiunilor; asociații nu mai răspund cu întreaga lor avere, ca la societățile de persoane;

f.Intrucât, societatea pe acțiuni este o societate de capital și nu o societate de persoane, obligațiile asociaților față de societate sunt, în genere, prestațiuni reale, adică sume de bani sau aport de bunuri în natură, și nu prestații de servicii sau industrie;

g.Societatea pe acțiuni se mai caracterizează prin transmisibilitatea titlurilor (a acțiunilor);

h.Societatea pe acțiuni este identificată printr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de forma altor societăți, fiind însoțită de mențiunea „Societate pe acțiuni” ori „S.A.” (art.35 din Legea nr.26/1990).

Societatea pe acțiuni este organizată și funcționează pe baza unor principii democratice, având organe cu competențe bine determinate:

-organe de deliberare (Adunarea generală a acționarilor);

-organe de administrare și reprezentare (Consiliul de administrație);

-organe de supraveghere și control (cenzori).

Constituirea societățior pe acțiuni se realizează în două variante:

-constituirea simultană, sub controlul judecătorului delegat la Registrul Comerțului;

-constituirea prin subscripție publică.

Autorizarea este opera suverană a justiției. Administrarea și gestionarea societății pe acțiuni sunt supuse unui sistem de control, iar hotărârile adunării generale pot fi atacate în justiție, atunci când este cazul. Totodată, normele de drept penal sunt menite să sancționeze abuzurile și alte fapte penale săvârșite împotriva intereselor societății.

CAPITOLUL II

ACȚIUNILE EMISE DE SOCIETATE

SECȚIUNEA 1

Noțiunea și caracterele acțiunilor

După cum se știe, societatea pe acțiuni, societate de capitaluri, este societatea al cărui capital social este împărțit în acțiuni, iar obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, acționarii răspunzând numai în limita aportului lor. Așadar, asociații contribuie la formarea capitalului social ori la majorarea acestuia prin efectuarea unui aport în numerar sau în natură, în schimbul căruia vor primi acțiuni, devenind în acest fel acționarii societății. Este important de precizat faptul că noțiunea de acțiune are mai multe sensuri. Astfel, acțiunea este nu numai o fracțiune a capitalului social, sens în care trebuie să fie, în mod obligatoriu, egală în valoare cu celelalte acțiuni, așa cum prevede art.94, alin.(l) din Legea nr.31/1990, ci și un titlu de valoare, ceea ce înseamnă că încorporează și constată drepturile și obligațiile ce izvorăsc din calitatea de acționar. Nu în ultimul rând, acțiunea desemnează raportul societar, altfel spus, raportul juridic dintre acționar și societate pe acțiuni.

Putem afirma că ”acțiunea este un titlu reprezentativ al contribuției asociatului, constituind o fracțiune a capitalului social, care conferă posesorului calitatea de acționar”.

Pentru a sublinia importanța pe care o reprezintă acțiunile emise de societatea pe acțiuni, se cuvine a fi arătate caracterele acestora.

1.Acțiunile sunt fracțiuni ale capitalului social, având o anumită valoare nominală.

Aceasta înseamnă că fiecare acțiune reprezintă o valoare minimală care exprimă fracțiunea din capitalul social pe care înscrisul o încorporează.

Așa cum prevăd dispozițiile art.93 din Legea nr.31/1990, „valoarea nominală a unei acțiuni nu poate fi mai mică de 1000 de lei”. Acest plafon minim privind valoarea nominală a acțiunii a fost instituit de către legiuitor pentru a se evita fracționarea excesivă precum și dificultățile generate de constituirea și funcționalitatea societății.

Totodată, din interpretarea prevederilor art.93 se desprinde concluzia că societatea poate emite acțiuni cu o valoare nominală mai mare de 1000 de lei. Valoarea aportului ce trebuie efectuat pentru fiecare acțiune subscrisă se determină prin fixarea valorii nominale a acțiunii. În funcție de rezultatele activități societății, acțiunea are o valoare patrimonială sau valoare de schimb, valoare care este mai mare sau mai mică decât valoarea nominală.

2.Acțiunile sunt fracțiuni egale ale capitalului social

Potrivit art.94 din Legea nr.32/1990 „acțiunile trebuie să fie de o valoare egală”. Încorporând aceeași valoare, acțiunile conferă posesorilor drepturi egale, asigurând, totodată, condițiile necesare pentru luarea hotărârilor în adunarea generală a acționarilor

De la principiul conform căruia acțiunile trebuie să încorporeze aceeași valoare, Legea nr.31/1990 instituie o derogare prin art.94, alin (2), în sensul că este prevăzută posibilitatea emiterii, în condițiile prevăzute de actul constituitiv, de acțiuni ce conferă titularilor drepturi diferite. Este vorba despre acțiunile preferențiale cu dividend prioritar, fără drept de vot, aceste acțiuni neputând depăși o pătrime di capitalul social și având aceeași valoare nominală ca acțiunile ordinare.

3.Acțiunile sunt indivizibile

Caracterul indivizibil al acțiunilor emise de societate este prevăzut în art.102 din Legea nr.31/1990. Acest caracter al acțiunilor are rol de a asigura buna funcționare a societăți, întrucât divizarea acțiunilor ar determina fracționarea excesivă a capitalului social și, implicit, creșterea numărului acționarilor, ceea ce ar îngreuna funcționarea societății.

În ipoteza în care o acțiune devine proprietatea mai multor persoane, Legea nr.31/1990 impune coproprietarilor să își desemneze un reprezentant dintre ei, care va exercita drepturile și obligațiile aferente acțiunii (art.102, alin.3).

4.Acțiunile sunt titluri negociabile

Acțiunile sunt considerate titluri de valoare sau titlurnța pe care o reprezintă acțiunile emise de societatea pe acțiuni, se cuvine a fi arătate caracterele acestora.

1.Acțiunile sunt fracțiuni ale capitalului social, având o anumită valoare nominală.

Aceasta înseamnă că fiecare acțiune reprezintă o valoare minimală care exprimă fracțiunea din capitalul social pe care înscrisul o încorporează.

Așa cum prevăd dispozițiile art.93 din Legea nr.31/1990, „valoarea nominală a unei acțiuni nu poate fi mai mică de 1000 de lei”. Acest plafon minim privind valoarea nominală a acțiunii a fost instituit de către legiuitor pentru a se evita fracționarea excesivă precum și dificultățile generate de constituirea și funcționalitatea societății.

Totodată, din interpretarea prevederilor art.93 se desprinde concluzia că societatea poate emite acțiuni cu o valoare nominală mai mare de 1000 de lei. Valoarea aportului ce trebuie efectuat pentru fiecare acțiune subscrisă se determină prin fixarea valorii nominale a acțiunii. În funcție de rezultatele activități societății, acțiunea are o valoare patrimonială sau valoare de schimb, valoare care este mai mare sau mai mică decât valoarea nominală.

2.Acțiunile sunt fracțiuni egale ale capitalului social

Potrivit art.94 din Legea nr.32/1990 „acțiunile trebuie să fie de o valoare egală”. Încorporând aceeași valoare, acțiunile conferă posesorilor drepturi egale, asigurând, totodată, condițiile necesare pentru luarea hotărârilor în adunarea generală a acționarilor

De la principiul conform căruia acțiunile trebuie să încorporeze aceeași valoare, Legea nr.31/1990 instituie o derogare prin art.94, alin (2), în sensul că este prevăzută posibilitatea emiterii, în condițiile prevăzute de actul constituitiv, de acțiuni ce conferă titularilor drepturi diferite. Este vorba despre acțiunile preferențiale cu dividend prioritar, fără drept de vot, aceste acțiuni neputând depăși o pătrime di capitalul social și având aceeași valoare nominală ca acțiunile ordinare.

3.Acțiunile sunt indivizibile

Caracterul indivizibil al acțiunilor emise de societate este prevăzut în art.102 din Legea nr.31/1990. Acest caracter al acțiunilor are rol de a asigura buna funcționare a societăți, întrucât divizarea acțiunilor ar determina fracționarea excesivă a capitalului social și, implicit, creșterea numărului acționarilor, ceea ce ar îngreuna funcționarea societății.

În ipoteza în care o acțiune devine proprietatea mai multor persoane, Legea nr.31/1990 impune coproprietarilor să își desemneze un reprezentant dintre ei, care va exercita drepturile și obligațiile aferente acțiunii (art.102, alin.3).

4.Acțiunile sunt titluri negociabile

Acțiunile sunt considerate titluri de valoare sau titluri de credit, întrucât încorporează anumite valori patrimoniale. Aceste titluri de valoare, care mai sunt denumite și valori mobiliare, pot fi înstrăinate, în condițiile legii.

SECȚIUNEA A II-A

Natura juridică a acțiunilor

În doctrină, în legătură cu natura juridică a acțiunilor, au fost exprimate mai multe opinii. În general, este admis faptul că acțiunile fac parte din categoria titlurilor de credit. S-a observat însă că acțiunile nu îndeplinesc pe deplin condițiile titlurilor de credit:

-caracterul constitutiv (dreptul este încorporat în titlu și, în consecință, dreptul poate fi exercitat numai în temeiul înscrisului);

-caracterul formal (adică el trebuie să îmbrace forma determinată de lege și să cuprindă elementele care îi sunt proprii);

-caracterul literal (în sensul că întinderea și natura dreptului, ca și obligația corelativă dreptului, sunt determinate exclusiv de mențiunile cuprinse în înscris);

-caracterul autonom.

Trebuie precizat că acțiunile reprezintă titluri care încorporează anumite drepturi, însă ele nu îndeplinesc condițiile autonomiei și literalității. Acțiunea nu este un titlu de credit literal, pentru că nu determină în mod complet conținutul dreptului corporativ, iar pentru o asemenea determinare trebuie să apelăm la prevederile statutului societății comerciale și ale contractului de societate.

Așadar, numai dacă acceptăm ideea că acțiunea se întregește în mod necesar cu actul constitutiv, putem considera că ea are și un caracter literal.Acțiunea nu este un titlu autonom, deoarece subdobânditorul acțiunii dobândește un drept derivat și un drept nou, situație posibilă în cazul cambiei.

Întrucât nu au toate caracterele titlurilor de credit, în doctrină se consideră că acțiunile nu sunt titluri de credit perfecte, ci titluri speciale, denumite titluri corporative (societare sau de participațiune).

SECȚIUNEA A III-A

Felurile acțiunilor

Așa cum prevede Legea nr.31/1990, societatea pe acțiuni poate emite acțiuni, care, în funcție de drepturile conferite – egale sau diferite -, se împart în două categorii: acțiuni ordinare și acțiuni preferențiale, fiecare categorie de acțiuni prezentând anumite caracteristici.

3.1.Acțiunile ordinare

Art.91, alin.1 din Legea nr.31/1990 prevede că, după modul lor de transmitere, acțiunile ordinare sunt de două feluri:

-acțiuni nominative;

-acțiuni la purtător.

Ceea ce este caracteristic pentru acțiunea nominativă este faptul că aceasta identifică titularul acțiunii, în titlu menționându-se numele, prenumele și domiciliul acționarului sau, după caz, denumirea și sediul acestuia. Totodată, aceleași elemente de identificare sunt înscrise și în registrul de acțiuni al societății. O altă caracteristică a acțiunii nominative este aceea că drepturile aferente acțiunii aparțin și pot fi exercitate numai de către titularul acțiunii, spre deosebire de acțiunea la purtător, în cazul căreia drepturile aferente acțiunii aparțin și pot fi exercitate de orice persoană care are în posesie titlul respectiv (acțiunea la purtător).

Modalitățile de emitere a acțiunilor nominative sunt multiple, în sensul că ele (acțiunile nominative) pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont. Acțiunile nominative în formă materială pot fi emise și ca titluri cumulative pentru mai multe acțiuni. De exemplu, pe lângă titlurile care cuprind o acțiune, cu valoare nominală de 5000 lei, se pot emite și titluri care cuprind un multiplu, adică 5, 10 sau 20 de acțiuni, cu valoarea de 25.000, 50.000 sau 100.000 lei.

În situația în care nu au fost emise și eliberate acțiuni în formă materială, din oficiu sau la cererea acționarilor, societatea va elibera acestora câte un certificat de acționar, care cuprinde elementele acțiunii în formă materială, prevăzute de art.93, alin.2 din Legea nr.31/1990. În același timp, actul trebuie să indice numărul, categoria și valoarea nominală a acțiunilor, proprietate a acționarului, poziția la care acesta este înscris în registrul acționarilor și, după caz, numărul de ordine al acțiunilor (art.97 din Legea nr.31/1990).

Spre deosebire de acțiunile nominative, în cazul acțiunilor la purtător elementele de identificare a titularului acțiunii nu sunt menționate în titlu, așa încât, titular al acțiunii este posesorul ei care, după cum am arătat, deține și exercită drepturile aferente acțiunii.

3.2.Acțiunile preferențiale

Acest tip de acțiuni conferă titularilor lor drepturi diferite de cele ale titularilor acțiunilor ordinare. În conformitate cu prevederile art.95 din Legea nr.31/1990, acțiunile preferențiale sunt acțiuni cu dividend prioritar, fără drept de vot, aceste acțiuni conferind titularului dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al exercițiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări, precum și drepturile recunoscute acționarilor cu acțiuni ordinare. Așadar, legiuitorul a instituit și excepția dreptului de a participa și de a vota, în temeiul acestor acțiuni, în adunările generale ale acționarilor.

Trebuie subliniat faptul că transmiterea drepturilor asupra acțiunilor dematerializate implică doar un virament între cele două conturi, executa pe baza ordinului semnat de cedent. Dematerializarea simplifică gestiunea acțiunilor, reduce costurile și nu în ultimul rând, are drept efect pierderea interesului și a originalității acțiunilor la purtător.

3.3.Stabilirea felului acțiunilor care vor fi emise de societate

Felul acțiunilor care vor fi emise de societate se stabilește, așa cum prevede art.1, alin.2 din Legea nr.31/1990, prin actul constitutiv, care trebuie să prevadă numărul și valoarea nominală a acțiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător precum și numărul lor pe categorii. În cazul în care nu există aceste prevederi în actul constitutiv, acțiunile vor fi la purtător, iar acțiunile neplătite în întregime sunt, întotdeauna, acțiuni nominative.

În ceea ce privește acțiunile preferențiale cu dividend prioritar fără drept de vot, legea prevede că acestea trebuie să aibă aceeași valoare nominală ca și acțiunile ordinare, acțiunile preferențiale neputând depăși o pătrime din capitalul social. Totodată, prin art. 95 din Legea nr.31/1990, legiuitorul a instituit interdicția reprezentanților, administratorilor și cenzorilor societății de a fi titulari ai unor acțiuni preferențiale cu dividend prioritar fără drept de vot. Însă, nu mai puțin adevărat este faptul că legea permite convertirea acțiunilor nominative în acțiuni la purtător și invers, precum și convertirea acțiunilor preferențiale și a acțiunilor ordinare dintr-o categorie în

Cealaltă, convertirea putând fi hotărâtă de adunarea generală extraordinară a acționarilor.

Considerăm că prin stabilirea felului acțiunilor ce vor fi emise de societate, prin actul constitutiv, legiuitorul a urmărit să înlăture, de la bun început, posibilitatea apariției unor controverse, a unor divergențe între acționarii societăți cu privire la această problemă, fapt care ar fi putut provoca unele disfuncționalități în activitatea societății.

SECȚIUNEA A IV-A

Cuprinsul acțiunii

Ca înscris care încorporează anumite drepturi, acțiunea trebuie să cuprindă atât elementele care privesc societatea emitentă, cât și drepturile posesorului acțiunii.

Potrivit art.93, alin.2 din Legea nr.31/1990, acțiunea trebuie să cuprindă următoarele elemente:

a.denumire și durata societății;

b.data actului constitutiv, numărul din registrul comerțului sub care este înmatriculată societatea și numărul „Monitorului Oficial al României”, Partea a IV-a în care s-a făcut publicarea;

c.capitalul social, numărul acțiunilor și numărul lor de ordine, valoarea nominală a acțiunilor și vărsămintele efectuate;

d.avantajele acordate fondatorilor.

În art.93, alin.3 se stipulează că în cazul acțiunilor nominative este obligatorie menționarea numelui, prenumelui și a domiciliului acționarului sau, după caz, a denumirii și a sediului acestuia.

În orice ipoteză, acțiunile trebuie să fie semnate de către administratorul unic sau de către doi administratori, în cazul în care sunt mai mulți. Cupoanele pe baza cărora se plătesc dividendele anuale fac corp comun cu acțiunea materializată și se detașează prin decupare în momentul plății.

SECȚIUNEA A V-A

Condiții pentru emiterea acțiunilor

Emiterea acțiunilor de către societate trebuie să se facă în conformitate cu prevederile legale. În acest sens, în Legea nr.31/1990 sunt prevăzute condițiile pentru emiterea acțiunilor.

a.Acțiunile pot fi emise doar după ce a fost realizată înmatricularea societății în registrul comerțului (art.93, alin.2, lib.b).

Această condiție a fost prevăzută de legiuitor în scopul protejării subdobânditorilor, care ar putea dobândi acțiunile unei societăți a cărei constituire nu s-a realizat încă.

b.Acțiunile nu pot fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală (art.92).

Este evident faptul că dacă nu ar fi respectată această condiție nu ar putea fi asigurată formarea capitalului social și, pe cale de consecință, ocrotirea creditorilor societății.

c.Emiterea de acțiuni noi, pentru majorarea capitalului social, este interzisă până nu vor fi achitate în totalitate cele din emisiunea precedentă (art.92, alin.3).

Câtă vreme societatea nu și-a acoperit, în întregime, capitalul social subscris, emiterea de noi acțiuni nu va putea fi realizată, prin această dispoziție legiuitorul dorind să fie asigurată ocrotirea creditului general.

CAPITOLUL III

ADUNAREA GENERALĂ A ACȚIONARILOR (A.G.A.)

SECȚIUNEA I

Considerații generale. Rolul

Adunării Generale a Acționarilor

Adunarea Generală a Acționarilor este organul de deliberare și decizie al societății pe acțiuni. A.G.A. este formată din totalitatea acționarilor. Așa cum prevede Legea 31/1990, adunarea generală exprimă voința socială și totodată, decide asupra tuturor problemelor încredințate de lege în competența sa. În ceea ce privește locul desfășurării ședințelor A.G.A., acestea se țin la sediul societății și în localul prevăzut în convocare, cu excepția situațiilor în care prin actul constitutiv nu s-a dispus altfel.

SECȚIUNEA A II-A

Felurile adunării generale

Legiuitorul generale, în acest sens adunările generale ale acționarilor fiind extraordinare, român a prevăzut în Legea nr.31/1990 felurile adunărilor și speciale precum și atribuțiile fiecăreia, condițiile de cvorum și majoritatea ce trbuiesc îndeplinite pentru luarea deciziilor în mod legal.

Trebuie precizat faptul că adunările speciale au fost instituționalizate în urma modificărilor aduse Legii nr.31/1990 prin O.U.G. nr.32/1997, aprobată și modificată prin Legea nr.195/1997, la aceste adunări având dreptul să participe numai anumite categorii de acționari.

2.1.Adunarea generală ordinară

Adunarea generală ordinară este organul de deliberare și decizie al societății pe acțiuni. A.G.A. se întrunește cel puțin o dată pe an, în cel mult trei luni de la încheierea exercițiului financiar și se ține la sediul societății sau în localul prevăzut în convocare (art.111, alin.l din Legea nr.31/1990).

În cadrul adunării generale ordinare pot fi supuse discuției și se pot adopta decizii în privința oricărei probleme înscrise pe ordinea de zi. În legătură cu atribuțiile pe care le are adunarea ordinară, art.111, alin.2 din Legea nr.31/1990 reglementează obligația acesteia de a discuta, aproba au modifica bilanțul contabil, după ascultarea raportului administratorilor și cenzorilor și de a fixa dividendul cuvenit acționarilor. Totodată, adunarea ordinară are următoarele obligații:

-de a alege pe administratori și cenzori;

-de a fixa remunerația acestora, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv;

-de a se pronunța asupra gestiunii administratorilor;

-de a stabili bugetul de venituri și cheltuieli și, după caz, programul de activitate pentru exercițiul financiar următor.

Nu în ultimul rând, adunarea ordinară este obligată să hotărască și în ceea ce privește gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau a mai multor unități ale societății (art.11, alin.2, lit.f din Legea nr.31/1990).

O particularitate a adunării ordinare este aceea că adoptarea hotărârilor trebuie realizată cu respectarea unor condiții expres prevăzute de lege, în caz contrar hotărârile adunării ordinare fiind lovite de nulitate.

Astfel, pentru ca hotărârile adoptate de adunarea ordinară să fie validate, este necesară prezența acționarilor la ședințele adunării, care să reprezinte cel puțin jumătate din capitalul social. Art.112 din Legea nr.31/1990 prevede că hotărârile se iau de către acționarii care dețin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în adunare, dacă prin actul constitutiv sau prin lege nu s-a prevăzut o majoritate mai mare.

În situația în care nu se realizează prezența acționarilor sau majoritatea necesară hotărârilor, așa cum prevedea legea, adunarea ordinară ce se va întruni, după o a doua convocare, va avea posibilitatea să delibereze asupra acelorași probleme, oricare ar fi partea de capital reprezentată de acționarii prezenți la ședințele adunării, iar hotărârile se vor adopta cu voturile celor prezenți. Jurisprudența comercială a statutat că o a doua ședință a adunării generale nu se poate ține în aceeași zi cu prima ședință, nerespectarea acestei cerințe atrăgând nulitatea hotărârii adunării generale ordinare.

Așadar, adoptarea hotărârilor în adunarea generală ordinară are la bază principiul majorității. Este important de precizat faptul că se are în vedere majoritatea în privința capitalului și nu majoritatea în număr, prin majoritate absolută legea înțelegând jumătate plus unu.

2.2.Adunarea generală extraordinară

Spre deosebire de adunarea ordinară, adunarea generală extraordinară se întrunește ori de câte ori se pune problema adoptării unor hotărâri în legătură cu acele probleme care impun modificarea actelor constitutive ale societății pe acțiuni. Așadar, adunarea extraordinară are competență legală de a adopta hotărâri în ceea ce privește:

-prelungirea duratei societății;

-majoararea capitalului social;

-schimbarea obiectului ori a formei societății;:

-mutarea sediului;

-fuziunea cu alte societăți;

-dizolvarea anticipată a societății (art.113 din Legea 31/1990).

Totodată, această adunare generală are posibilitatea de a delega consiliului de administrație sau, după caz, administratorului unic, în condițiile prevăzute de actul constitutiv, exercițiul atribuților sale privind mutarea sediului societății, schimbarea obietului de activitate al societății, majorarea și reducerea capitalului social și conversia acțiunilor dintr-o categorie în alta (art.114 din Legea nr.31/1990).

Adunarea extraordinară are competența de a decide și în ceea ce privește emiterea de obligațiuni, iar restrângerea sau mărirea capitalului social se realizează prin emisiune de noi acțiuni.

Deoarece vizează probleme deosebit de importante pentru viața societății, condițiile de cvorum și majoritate sunt mai riguroase decât condițiile ce trebuiesc îndeplinite în cahzul adunării generale ordinare. Dacă prin actele constitutive nu s-a preăvzut alatfel, pentru ca deliberările adunării generale extraordinare să fie valide este necesară prezența acționarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iar hotărârile trebuie luate cu votul unui număr de acționari care să reprezinte cel puțin jumătate din capitalul social. Art. 115 din Legea nr.31/1990 prevede că dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, la convocările următoare este obligatorie prezența acționarilor reprezentând jumătate din capitalul social, adoptarea hotărârilor realizându-se cu votul unui număr de acționari care să reprezinte cel puțin o treime din capitalul social.

În literatura de specialitate s-a pus problema dacă adunarea extraordinară ar putea lua hotărâri în privința problemelor în care, potrivit legii, sunt de competența adunării ordinae, ținând cont de faptul că adunarea generală extraordinară este formată,ca și adunarea ordinară, din toți acționarii societății, însă, deosebirea esențială dintre ele privește condițiile cerute pentru luarea hotărârilor,care sunt mai exigente în cazul adunării extraordinare.

Opinia exprimată în doctrină a arătat că adunarea extraordinară ar putea adopta hotărâri cu privire la problemele care sunt de competența adunării ordinare, pornindju-se de la principiul de drept potrivit căruia “cine poate mai mult poate și mai puțin”. Aceasta întrucât, așa cum am arătat, diferența dintre adunarea generală ordinară și cea extraordinară constă în faptul că, în timp ce pentru validitatea hotărârilor adunării generale ordinare este necesară prezența acționarilor care să reprezinte cel puțin jumătate din capitalul social, iar hotărârile trebuie să fie luate de acționarii ce dețin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în adunare, pentru validitatea hotărârilor adunării generale extraaordinare se cere o prezență mai mare a acționarilor, mai exact, este necesară prezența acționarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social.

Considerăm că, această opinie exprimată în doctrină este justă, avînd în vedere dispozițiile prevăzute de Legea nr.31/1990 și principiul de drept potrivit căruia “cine poate mai mult poate și mai puțin”, însă, dacă s-ar proceda invers, adică în cadrul adunării generale ordinare s-ar adopta hotărâri cu privire la probleme de competența adunării generale extraordinare, când se cere o reprezentare a acționarilor, sub aspectul capitalului deținut, la nivel superior celui cerut pentru validitatea hotărârilor adunării generale ordinare, hotărârile adoptate nu ar fi valide, întrucât “cine poate puțin nu poate și mai mult”.

2.3.Adunarea specială

Așa cum am arătat, acest tip de adunare a acționarilor a fost instituționalizată în urma modificărilor aduse Legii nr.31/1990 prin O.U.G. nr.32/1997, aprobată și modificată prin Legea nr.195/1997.

Potrivit dispozițiilor legale, adunarea specială este constituită din titularii unei anumite categorii de acțiuni. Astfel, dacă societaea emite titluri negociabile, în speță, acțiuni preferențiale cu dividend prioritar fără drept de vot, titularii acestor acțiuni au posibilitatea de a se întruni într-o adunare specială.

Așa cum prevede articolul 116 din Legea nr.31/1990, hotărârea adunării generale de a modifica drepturile sau obligațiile referitoare la o anumită categorie de acțiuni nu poate produce efect decât în urma aprobării acestei hotărâri de către adunarea specială a deținătorilor de acțiuni din acea caategorie. Convocarea și desfășurarea adunărilor speciale, precum și condițiile de cvorum șimajoritate pentru luarea hotărârilor sunt guvernate de dispozițiile prevăzute de Legea nr.31/1990 pentru adunările generale ale acționarilor. Legea prevede imperativ, că hotărârile inițiate de adunările speciale vor fi supuse aprobării adunărilor generale corespunzătoare (art.116, alin.3 din Legea r.31/1990).

SECȚIUNEA A III-A

Convocarea adunării generale

3.1.Inițiativa convocării

Adunarea generală se convoacă de către administratori sau de către acționari. Prin lege, administratorii sunt obligați să convoace adunarea generală a acționarilor ori de câte ori se impune, în conformitate cu statutul societății.

Legea nr.31/1990 reglementează dreptul acționarilor de a solicita convocarea adunării generale în caul pasivității administratorilor societății. De regulă, aceștia sunt obligați să convoace de îndată, adunarea generală, la cererea acționarilor reprezentând a zecea parte din capitalul social sau o cotămai mică, dacă în statutul societății se prevede astfel și dacă cererea cuprinde dispoziții ce intră în atribuțiile adunării generale. Termenul în care trebuie convocată adunarea este de o lună de la data cererii acționarilor.

Legea prevede că în situația în care administratorii nu se conformează acestei obligații, acționarii au dreptul de a se adresa instanței judecătorești de la sediul unității care este competentă să soluționeze acest conflict. După ce procedează la audierea părților, aceasta va putea ordona convocarea și va desemna unul dintre acționari să conducă adunarea (să o prezideze).

Una din multiplele obligații ale administratorilor societății este aceea de a convoca adunarea generală extraordinară pentru a se hotărî în privința reconstituirii capitalului social, prin emisiune de noi acțiuni, a limitării acestuia la suma rămasă sau a dizolvării societății, în situația în care se constată pierderea unei jumătăți din capitalul social.

Prin art.158, alin.4 din Legea nr.31/1990 s-a prevăzut obligația cenzorilor societăți de a convoca adunarea generală, dacă aceasta nu a fost convocată de către adminsitratori. Această prevedere a articolului 158 din Legea nr.31/1990 denotă preocuprea legiuitorului de a asigura aducerea la îndepliire a obligației respective, în acest fel fiind înlăturată posibilitatea apariției unor impedimente în desfășurarea normală a activității și asigurându-se luarea deciziilor într-un timp optim pentru societatea pe acțiuni.

3.2.Conținutul convocării

În vederea bunei organizări a adunării generale, convocarea trebuie să cuprindă anumite elemente, prezența acestora în convocare fiind obligatorie. În conformitate cu prevederile legale, convocarea trebuei să conțină locul și data ținerii adunării, precum și ordinea de zi.

Prin locul adunării se înțelege sediul societății pe acțiuni, dacă în actele constitutive nu s-a prevăzut altfel. Este necesar ca în convocare să fie menționat și localul unde se va desfășura adunarea.

Fixarea datei adunării generale trebuie, astfel, făcută încât să se asigure timpul optim ajungerii convocării la cunoștința acționarilor, legea stabilind în acest sens că termenul de întrunire nu poate fi maimic de 15 zile de la data comunicării convocării.

Ordinea de zi a ședinței adunării generale trebuie să fie univocă (explicită) și să cuprindă toate problemele care vor face obiectul dezbaterilor adunării. Potrivit dispozițiilor art.117, alin.6 și 7 din Legea nr.31/1990, în situația în care pe ordinea de zi sunt prevăzute propuneri pentru modificarea actelor constitutive ale societății, convocarea trebuie să includă și textul integral al propunerilor.

3.3.Comunicarea convocării

Pentru a putea participa la ședințele adunării generale, acționarii trebuie să fie înștiințați prin convocare. Astfel, în cahzul în care societatea are u număr mare de acționari, înștiințarea se realizează prin publicarea convocării în “Monitorul Oficial” precum și în unul din ziarele din localitatea în care se află sediul societăți sau din cea mai apropiată localitate. Publicarea convocării se face în “Monitorul Oficial”, Partea a IV-a (art.117, alin.3 din Legea nr.31/1990).

Legea nr.31/1990 a prevăzut, în mod imperativ, că publicarea convocării este obligatorie, atât în “Monitorul Oficial”, cât și într-un ziar, iar nu o publicare alternativă. În jurisprudență s-a statuat că nerespectarea acestor cerințe atrage nulitatea hotărârii generale.

SECȚIUNEA A IV-A

Ședința adunării generale

4.1.Condițiile impuse pentru participare

Prin dobândirea calității de acționar alsocietății respective, persoana în cauză (acționarul) are dreptul de a participa la adunrea generală , acet drept putând fi exercitat personal de către fiecare acționar, însă și prinreprezentare, dar în condițiile speciale prevăzute de lege. Astfel, art.124 din Legea nr.31/1990 prevede că acționarii nu pot fi reprezentați în adunarea generală decât prin alțăi acționari și numai în baza unei procuri speciale, cu excepția cazului în care prin actul constitutiv s-a prevăzut altfel.

În ceea ce privește acționarii care nu au capacitatea legală, ca și persoanele juridice, participarea acestora la adunarea generală se realizează prin reprezentanții lor legali care, la rândul lor, pot da procură specială altor acționari.

Este de remarcat faptul că atât administratorii, cât și funcționarii societății nu pot reprezenta acționarii, sub sancțiunea nulității hotărârii adoptate, dacă, fără votul acestora,nu s-ar fi obținut majoritatea cerută de lege.

4.2.Desfășurarea ședinței

Ședința adunării generale se ține în ziua, ora și locul prevăzute în convocare. Așa cum prevede Legea nr.31/1990 în art.128, alin.l1, ședința este deschisă de către președintele consliului de administrație sau de către cel care îi ține locul. Totodată, adunarea generală va alege dintre acționarii care participă la ședința adunării unul până la trei secretari, aceștia având sarcina de a verifica lista de prezență a acționarilor, arătând capaitalul pe care îl reprezintă fiecare, procesul-verbal întocmit de cenzori pentru constatarea îndeplinirii tuturor formalitățilro cerute de lege și actul constitutiv.

În situația în care aceste condiții cerute de lege pentruprehzența la adunarea generală și pentru luarea (adptarea) hotărârilor sunt îndeplinite, se procedează la dezbaterea problemelor înscrise în ordinea de zi.

Practica judiciară a statuat că, î lipsa dovezii convocării adunării generale și a precizărilor obligatorii referitoare la prezență, deliberările adunării generale a acționarilor nu sunt valabile.

4.3.Dreptul de vot și exercitarea lui

Dreptul de vot este strâns legat de paraticiparea acționarilor la capitalul social, întrucât orice acțiune achitată conferă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel (arat.101 din Legea 31/1990).

Prin actul constitutiv se poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune, astfel acționarii fiind protejați împotriva dominației unora dintre ei, care eventual ar deține un număr mare de acțiuni. Așadar, în principiu, acționarii exercită drptul lor de vot în adunarea generală proporțional cu numărul acțunilor pe care îl posedă.

Legea nr.31/19990 nu reglementează categoria acțiunilor cu vot plural, adică acțiunile cre să dea dreptul acționarilor la mai multe voturi.

Acționarii pot să-și exercite dreptul de vot în adjunarea generală numai dacă fac dovada calității lor, în acest sens acționarii îndreptățiți să exercite dreptul de vot fiind cei înscriși în evidențele societăți sau în cele furnizate de registrul independent privat al acționarilor, corespunzător datei de referință.

Prin data de referință trebuie să se înțeleagă data la care trebuie deținute acțiunile pentru a putea paraticipa la vot și a a vea dfreptul la dividende. Consiliul de administrație are ca atribuție fixarea datei de referință, care nu va putea depăși 60 de zile înaiante de data la care adunarea generală este convocată prima oară.

Așa cum prevede art.95 din Legea nr.31/1990, nu au drept de vot în adunarea generală acționarii care dețin acțiuni preerențiale cu dividend prioritar fără drept de vot. După cum am arătat, aceste acțiuni conferă titularilor lor drepturi diferite de cele ale titularilor acțiunilor ordinare. Aceste acțiuni preferențiale conferă titularului dreptul la un dividend prioritaar prelevat asupra beneficiului distribuibil al exercițiului financiar înaintea oricărei alte prelevări.

În situația în care acționarii nu și-au îndeplinit obligația de a achita vărsămintele care au ajuns la scadență, prevederile legale stabilesc că exercițiul dreptului de vot este suspendat pentru această categorie de acționari, până la îndeplinirea obligației legale.

Întrucât a dorit să fie asigurată protejarea voinței sociale, legiuitorul a instituit o serie de restricții în privința exercitării dreptului de vot. În acet sens, legiuitorul a prevăzut că dreptul de vot nu poate fi cedat, mai mult decât atât, orice convenție privind exercitarea într-un anumit fel a dreptului de vot fiind nulă (art.127 din Legea nr.31/1990).

În ipoteza existenței unui conflict de interese între un acționar și societate, acționarul are obligația de a se abține de la deliberarea privind operația în cauză. Dacă acționarul încalcă această obligație, în sarcina acestuia se va antrena răspunderea pentru daunele produse societăți. Acționarul va răspunde pentru daunele înregistrate, ținându-se seama și de faptul că fără votul său nu s-ar fi obținut majoritatea cerută de lege (art.126 și art.188, alin.2 din Legea nr.31/1990).

O altă restricție referitoare la exercitarea dreptului de vot constă în interdicția impusă administratorilor de a vota, chiar în baza acțiunilor pe care le posedă descărcarea gestiunilor sau o problemă în care persoana sau administrația lor ar fi în discuție. Totuși, administratorii pot vota bilanțul și contul de profit și pierderi în situația în care, fiind posesorii a cel puțin jumătate din capitalul social, nu se poate forma majoritatea cerută de lege, fără votul lor (art.125 din Legea nr.31/1990).

4.4.Adoptarea hotărârilor

Hotărârile adunării generale sunt adoptate prin vot deschis. Numai în mod excepțional votul secret este obligatoriu, oricare ar fi prevederile actelor constitutive, pentru alegerea membrilor consiliului de administrație și a cenzorilor, pentru revocarea lor și pentru luarea (adoptarea) hotărârilor referitoare la răspunderea administratorilor.

4.5.Procesul-verbal al ședinței

Lucrările adunării generale trebuie consemnate într-un proces-verbal, ce trebuie semnat de președinte și secretar. Legea prevede că acest proces-verbal trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu:

-mențiunile referitoare la îndeplinirea formalităților de convocare;

-data și locul desfășurării adunării;

-numele și prenumele acționarilor prezenți;

-numărul acțiunilor;

-dezbaterile în rezumat și hotărârile adoptate.

Acționarii au dreptul să solicite consemnarea în procesul-verbal a declarațiilor făcute de ei în ședință.

Practica judiciară a adoptat soluția potrivit căreia în lipsa dovezii convocării adunării generale, cât și a precizărilor obligatorii referitoare la prezența și modalitatea votării, deliberările adunării generale snt lipsite de validitate.

Legea nr.31/1990 prevede obligativitatea anexării la procesul-verbal a actelor referitoare la convocare, precum și listele de prezență a acționarilor, iar procesul-verbl trebuie trecut în registrul adunării generale.

SECȚIUNEA A V-A

Hotărârile adunării generale

5.1.Obligativitatea hotărârilor

Hotărârile adoptate cu respectarea prevederilor legale și a actului constitutiv sunt obligatorii pentru toți acționarii, chiar și în situația în care aceștia nu au luat parte la adunare sau au votat contra (art.131 din Legea 31/1990).

Așa cum se știe, formarea voinței sociale a oricărei societăți comerciale, așadar și a societății pe acțiuni, este guvernată de principiul majorității, iar obligativitatea hotărârilor adunării generale reprezintă un corolar al acestui principiu.

5.2.Publicitatea hotărârilor

Hotărârile adunării generale a acționarilor publicate în condițile legii sunt opozabile erților. Hotărârile adoptate de adunarea generală trebuie depuse, în termen de 15 zile, la Oficiul Registrului Comerțului, pentru a fi menționate în registru și publicate în “Monitorul Oficial”.

Legea nr.31/1990 prevede că hotărârile nu vor putea fi executate dacă aceste formalități nu au fost îndeplinite.

5.3.Anularea hotărârilor

Sacțiunea prevăzută de lege pentru adoptarea hotărârilor cu încălcarea prevederilor legale ori a actelor constitutive constă în anularea, pe cale judecătorească, a hotărârilor în cauză. Așadar, acestea pot fi atacate în justiție de oricare dintre acționarii care nu au luat parate la adunarea generală sau care au votat contra și care, totodată, au cerut menționarea acestei situații în procesul-verbal al ședinței. Practica judiciară a statuat că abținerea de la vot nu conferă acționarului dreptul de a ataca hotărârea adunării generale. Competența de soluționare a cererii aparține instanței de judecată în a cărei rază teritorială își are sediul societatea pe acțiuni.

Termenul de prescripție pentru solicitarea anulăriihotărârii este de 15 zile de la data publicării acesteia în “Monitorul Oficial”. Acționarul care are interes în acest sens poate solicita președintelui instanței,m odată cu cererea de anulare, suspendarea executării hotărârii atacte. Ordonanța de suspendare a hotărârii atacate poate fi atacată în recurs, în termen de 5 zile de la pronunțare.

Legea prevede că cererea de anulare a hotărârii adunăerii generale trebuie soluționată în camera de consiliu a instanței judecătoreștim, iar hotărârea judecătorească definitivă de anulare trebuie să fie înscrisă în registrul comerțului și publicată în “Monitorul Oficial”. Hotărârea de anulare devine opozabilă tuturor acționarilor de la data publicării ei, dispoziție prevăzută de art.131 din Legea nr.31/1990.

În situația în care acționarii nu sunt de acord cu hotărârile adoptate de adunarea generală, ei pot să se retragă din societate, însă există anumite restricții, în acest sens legea având în vedere numai hotărârile privind schimbarea obiectului principal de activitate, mutarea sediului sau forma societății.

Acționarii care se retrag din societate au obligația de a depune acțiunile pe care le posedă, iar ca urmare a aretragerii, aceștia au dreptul să obțină contravaloarea acțiunior pe care le posedă, contravaloare stailită în condițiile prevăzute de art.133 din Legea nr.31/1990. În acest sens, această contravaloare se stabilește, în fjuncție de alegerea acționarilor, fie proporțional cu activul social net ce ar rezulta după ultimul bilanț contabil aprobat, fie la valoarea medie de piață a acțiunilor din ultimul trimestru înscrisă în cota bursei de la sediul social ori în lipsă, a bursei locului cel mai apropiat sau, după caz, de pe o piață oarganizată extrabursieră.

CAPITOLUL IV

ADMINISTRATORII SOCIETĂȚII

SECȚIUNEA I

Considerații generale

Administrarea societăților comerciale, în speță și a societății pe acțiuni este reglementată, în principal, de Legea nr.31/1990. În fața dificultăților practice legate de definirea statutului, a atribuțiilor și răspunderii administratorilor, textele legale se dovedesc adesea insuficient de riguroase sau incomplete.

Potrivit dispozițiilor legale, voința socială a oricărei societăți comerciale, așadar și a societății pe acțiuni, voință exprimată de adunarea generală a acționarilor, este adusă la îndeplinire prin actele de4 executare ale persoanelor anume investite, care realizează administrarea societății.

Legea nr.31/1990 a consacrat concepția clasică privind administrarea societății pe acțiuni. În acest sens, administrarea se realizează de un administrator unic sau de un consiliu de administrație, atunci când sunt mai mulți administratori. Președinteleconsiliului de administrație este și directorul general sau directorul societății. Legea reglementează și posibilitatea existenței unui al doilea organ colectiv de administrare, care este comitetul de direcție, condus de directorul general sau directorul unității. Consiliul de administrație are posibilitatea de a delega o parte din puterile sale acestui comitet de direcție.

Comitetul de direcție este compus din membrii aleși dintre administratori, iar executarea ooperațiilor societății poate fi încredințată unuia sau mai multor directori executivi, care sunt funcționari ai societății.

Spre deosebire de legislația română, legea franceză din 1966 privind societățile comerciale consacră un drept de opțiune între sistemul clasic de administrare a societății pe acțiuni și sistemul modern, de inspirație germană. Potrivit acestui din urmă sistem, administrarea societății se realizează de un director însărcinat cu gestiunea și consiliul de supraveghere, care exercită controlul asupra gestiunii.

SECȚIUNEA II

Organele colegiale de administrare

1.1.Consiliul de administrație

a.Structura consiliului de administrație

Legea nr.31/1990 cuprinde reguli speciale privitoare la cazul în care societatea are mai mulți administratori. Aceste reguli vizează organizarea pluraalității administratorilor și luarea deciziilor.

În cazul societăților de capitaluri, cum este societatea pe acțiuni, pluralitatea administratorilor este organizată în structuri specifice, care realizează gestiunea societății. Aceste entități colegiale de administrare sunt consiliul de administrație și după caz, comitetul de direcție.

Potrivit art.134, alin.2 din Legea nr.31/1990, “câd sunt mai mulți administratori, ei constituie un consiliu de administrație”. Dispoziția legii are caracter imperativ, încât, luralittea de administratori se constituie ope legis într-un consiliu de administrație.

Consiliul de administrație este un organ colegial de gestiune, în consecință voințele administratorilor nu se manifestă individual, ci ele exprimă o voință nouă, și anume, voința majoritată a organului colegial . Deoarece gestiunea societății este realizată de un organ colegial, numai consiliul de administrție poate hotărî asupra actelor de gestiune date în competența sa, iar actele acestuia, fiind actele unui organ colegial, sunt valabile, indiferent de modificările intervenite în componența sa.

Consiliul de administrație este condus de un președinte. Desemnarea acestuia se face în condițiile stabilite prin actul constitutiv, în situația în care dispozițiile legale nu cuprind precizări în acest sens. JDacă o atare problemă nu a fost reglementată nici în actul constitutiv, președintele poatefi ales de membrii consiliului de administrație.

Duraata funcției de președinte al consiliului de administrație nu poate fi decât durata pentrucare peersoana în cauză a fost desemnată în calitate de administrator.

Președintele consiliului de administrație este și director general sau director al societății pe acțiuni, în această calitate conducând și comitetul de direcție. Întrucât are calitatea de administrator, președintele este desemnat, în condițiile legii, ca reprezentant al societății. Prin actele sale, el angajează societatea în raporturile cu terții.

Potrivit art.128 Legea nr.31/1990, pe lângă conducerea consiliului de adminsitrație și a comitetului de direcție, președintele consiliului de administrație are și conducerea adunării generale a acționarilor.

b.Atribuțiile consiliuli de administrație

În ceea ce privește atribuțiile consiliului de administrație, acesta poate face toate operațiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obietului de activitate al societății pe acțiuni, afară de restricțiile prevăzute de lege sau actele constitutive.

Consiliul de administrație are și atribuți specifice. În acest sens, consiliul poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcție. Legea prevede că remunerația cuvenită membrilor acestui comitet este fixată la momentul constituirii comitetului de direcție.

Consiliul de administrație poate oricând revoca persoanele numite în comitetul de direcție și are dreptul de a numi pe funcționarii societății, între care se numără și directorii executivi.

În mod excepțional, pentru unele operații, consiliul de administrație are nevoie de aparobarea adunării generale a acționarilor, în cahzul încheierii anumitor acte juridice privind bunurile din patrimoniul societății, a căror valoare depășește plafonul stabilit de lege.

c.Funcționarea consiliului de administrație

Consiliul de administrație funcționează în condițiile stabilite prin Legea nr.31/1990. jConsiliul de administrație se întrunește ori de câte ori este necesar, dar cel puțin o dată pe lună,. În ceea ce privește locul întrunirii, prevederile legale arată că întrunirea consiliului are loc la sediul societății pe acțiuni.

Mmembrii consiliului de administrație sunt convocați de către președintele consiliului, din proprie inițiativă sau la cererea unuia dintre administratori, care ar solicita luarea unei decizii privind gestiuena societății.

Convocarea trebuie făcută în scris, și în timp util, cu precizarea locului întrunirii și a ordinii dezi. Legea societăților comerciale interzice luarea de către consiliul de administrație a unor decizii asupra praoblemelor neprecizate pe ordinea de zi, cu excepția cazurilor de urgență și cu condiția suplimentară a ratificării, în următoarea ședință, de către membrii absenți.

La ședința consiliului de administrație este necesară și convocarea cenzorilor societății, însă trebuie subliniat faptul că aceștia nu au drept de vot în luarea deciziilor și nici nu sunt abilitați de lege să exercite un control preventiv asupra deciziilor consiliului, prin aize sauacorduri. Totuși, cenzorii societății pot fi consultați ăn legătură cu problemele care fac obiectul deliberărilor.

Participarea cenzorilor la ședințele consiliului de administrație care a luat anumite hotărâri nu exclude dreptul și obligația acestora de a efectua controlul asupra gestiunii realizate de consiliu.

d.Condițiile de cvorum și majoritate cerute

pentru luarea deciziilor

Hotărârile consiliului de administrație sunt valabil adoptate numai în sitruația în care ele sunt luate cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Pentru valabilitatea hotărârilor consiliului de administrație, legea cere prezența a cel puțin jumătate din numărul administratorilor, dacă prin actul constitutiv nu este prevăzut un număr mai mare (art.139 din Legea nr.31/1990). Așadar, în absența unei stipulați speciale în actele constitutive, pentru luarea unei decizii este necesară o prezență de cel puțin jumătate din numărul administratorilor care formează consiliul de administrație.

Este obligatorie prezența efectivă a adminsitratorilor în numărul cerut, ceea ce exclude posibilittea participării deliberate și luarea deciziilor prin repreentaare. Atunci când se referă la prezența a cel puțin jumătate din nuărul administratorilor, Legea nr.31/1990 are în vedere numărul admiistratorilor desemnați, în condițiile legii, prin actele constitutive sau ale adnării generale a acționarilor, întrucât numai astfel este asigurată exprimarea voinței în condițiile statutare sau legale. Această condiție este justificată, deoarece ulterior desemnării lor, unii administratori se pot retrage sau pot fi revocați din funcție.

Pentru a fi asigurate toate condițiile pentru funcițonarea consiliului de administrație și, în consecință, pentru a se evita luarea deciziilor în prezența unui număr mic de administratori rămași în funcție, dispoițiile legale prevăd o procedură rapidă de ocupare a posturilor de administratori rămase vacanate. Astfel, în cahz de vacanță a unuia sau mai multor posturi de administratori, ceilalți administratori, împreună cucenzorii șii deliberând în prezența a două treimi și cu majoritate absolută, procedează la numirea unui administrator provizoriu, până la convocarea adunării generale a acționarilor (art.151 din Legea nr.31/1990). Această proedură este aplicată numai dacă prin acgtele constitutive nu s-a stabilit altfel.

Potrivit art.139, alin.2 din Legea nr.31/1990, în consiliul de administrație deciziile se iau cu m ajoritate absolută a membrilor prezenți. În scopul protejării intereselor societățății, legea inerzice unui administrator să paticipe la luarea deciziei privind o operație în legătură cu care el, soția, rudele sau afinii săi până la gradul al patrulea ar avea interese contrare cu cele ale societății.

Administratorul este obligat să înștiințeze pe ceilalți administratori și pe cenzorii societăți despre acest conflict de interese, în situația în care are cunoștințe de existența acestuia. Încălcarea interdicției menționate ae drept conseciță suportarea de către administrator a daunelor suferite de societate, potrivit art.145 din Legea nr.31/1990.

Ședințele consiliului de administrație se desfășoară sub conducerea președintelui consiliului. În cadrul ședințelor,membrii consiliului de administrație deliberează și iau deciziiprivitoare la problemele care fac obiectul ordinii de zi. Totodată,comitetul direcție va prezenta registrul deliberărilor sale, iar directorii executivi vor prezenta rapoarte privind operațiile pe care le-au executat.

La fiecare ședință este obligatorie întocmiarea unui proces-verbal, care trebuie să cuprindă mențiuni referitoare laproblemele care au făcut obiectul deliberăilor, deciziile luaate, cu precizarea numărului de voturi întrunite și a opiniilor separate.

Conform art.172, lit.c din Legea nr.31/1990, deliberările și deciziile consiliului se trec în registrele ședințelor și deliberărilor consiliului de administrație.

e.Anularea deciziilor consiliului de administrație

În cazul în care deciziile adoptate de consiliul de adminsitrație sunt considerate nelegale, ele pot fi anulate prin hotărârea adunării generale a acționarilor.

Soluția se întemeiază pe dispozițiile arat.111, lit.d din Legea nr.31/1990, care praevăd că adunarea generală a acționarilor are dreptul și obligația “să se pronunțe asupra gestiunii administratorilor”. Această soluție decurge și din principiiile ce guvernează raporturile dintre adunarea generală și administratorii societății pe acțiuni. Aatât timp cât administratorii sunt numiți de adunarea generală, aceasta este îndreptățită să controleze actele adminsitratorilor.

În absența unei prevederi legale, hotărârile consiliului de administrație nu pot fi atacate în justiție de către acționari, însă, în bazha art.131 din lege, acționarii ar putea ataa hotărârea adunării generale prin care aceasta s-a pronunțat asupra valabilitățiii unei decizii a consiliului de administrație.

În situația în care adunarea generală a acționarilor este singurul organ competent să se pronunțe asupra valabilității deciziilor consiliului de administrație, trebuie admis că tot acest organ poate lua și măsura suspendării deciziilor consiliului de administrație.

f.Posibilitatea adminsitratorului persoană juridică de a face

parte din strctura consiliului de administrație

Această ipoteză pornește de la cel puțin două aspecte:consiliul de administrație se constituie de către mai mulți administratori împreună, iar conducerea sa este asigurată de către un președinte.

Așa cum am precizat, societățile pe acțiuni sunt cele care își asigură administrarea prin itnermediul unui consiliu de administrație.

Ținând cont de faptul că societățile pe acțiuni dessfășoară activități complexe, care presupun o adevărată specializare a atribuțiilor administratorilor lor, Legea nr.66/1993 a răspuns unor asemenea necesități de ordin practic, aducând ca element de noutate, tocmai, posibilittea administrării societăților pe acțiuni prinintermediul unor persoane juridice specializate. Opinia exprimată în doctrină a arătat că, în principiu, nimic nu s-ar putea opune ca o persoană juridică, în calitatea sa de administrator al unei societăți pe acțiuni să intre în structura unui consiliu de administrație, alături de ceilalți administratori, persoane fizice.

Nu este mai puțin adevărat că o asemenea situație ar prezenta interes din punct de vedere teoretic, întrucât în practică administrarea societății pe acțiuni prin intermendiul persoanelor jjuridice este realizată în calitatea acestuia de unic administrator, specializat pe activitate managerială. În consecință, o perosană juridică poate fi administrtor al unei societăți pe acțiuni, fie în calitate de unic administrator, fie ca membru al unui consiliu de administrație. Bineînțeles, prezintă interes și modalitatea în care persoana juridică va desfășura activitatea de administrație.

Oricare ar fi situația aleasă – administrator persoană juridică, acționând ca unic administrator saumembru al unui consiliu de administrație – întotdeauna, persoana juridică va acționa prin persoane fizice special desemnate de ea.

O altă problemă care se ridică este aceea a răspunderii persoanei fizice care acționează în calitate de reprezentant al administratorului persoană juridică. Astfel, persoana fizică va răspude întocmai, administratorului care acționează în nume propriu și, eventual, în solidar cu persoana juidică pe care o reprezintă

Pe de alată parte, ar fi mai greu de conceput ca persoana juridică, în calitate de admiistrator, ca entitate colctivă, să fie desemnată președinte al unui consiliu de administrație, sens în care în unele legislații este interzis acest lucru în mod expres. De exemplu, legislația franceă interzice, în mod expres, persoanelor juridice să dețină funcția de președinte al unui consiliu de administrație. Numai persoanelor fizice li se recunoaște un asemenea drept.

3.2.Comitetul de direcție

Potrivit dispozițiilor art.140 din Legea nr.31/1990, consiliul de administrație poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcție, compus din membrii aleși dinter administratori, Așadar, comitetul de direcție este un organ colegial de administrare a societății pe acțiuni, el fiind constituit de către consiliul de admiistrație, iar membri săi fiind aleși din rândul administratorilor. Potrivit unei opinii exprimate în doctrină, pe lângă administratorii, din comitetul de direcție pot face parate și funcționarii societății.

Constituirea comitetului de direcție este facultativă. O asemenea constituire se impune în cahzul în care este necesară existența unui organ colegial de administrare mai restrâns, care să poate lucra mai operativ.

Legea nu prevede condiți speciale de cvorum și majoraitatea pentru alegerea comitetului de direcție, ceea ce înseamnă că se aplică regulile comune prevăzute de dispozițiile legale. Legea nr.31/1990 reglementeahză numai posibilitatea delegării unei părți din atribuțile consiliului de administrație către un grup de administratori, care formează comitetul de direcție. Ea nu a mai parevăzut, ca vedchea reglementare, posibilitate delegării către u administrator individual, denumit administrator-delegat. În locul acesteia a fost prevăzută posibilitatea numirii directorilor executivi de către consiliul de administrație.

Comitetul de direcție este condus de către directorul general sau directorul societății pe acțiuni. Remunerația cuvenită membrilor comitetului de direcție este stabilită de către consiliul de adminsitrație, însă, potrivit legii, decizia consiliului privind suma necesară remunerării membrilo comitetului de direcție va trebui să fie ratificată de către adunarea generală a acționarilor, dacă depășește prevederile actului constitutiv sau dacă acesta nu prevwede nimic în această privință.

Consiliul de administrație are dreptul de a revoca oricând membrii comitetului de direcție.

Atribuțiile ce revin comitetului de direcție sunt cele delegate de către consiliul de administrație, fiind stabilite prin decizia consiliului, în condițiile legii.

Consiliul de administrație poate delega o parte a puterilor sale, dar nu toate atribuțiile care îi sunt conferite d lege. De asmenea, delegare nu ar putea avea ca obiect atribuții care, delegate comitetului de direcție, ar duce la alterarea funcțiilor consiliului de administrație.

Fiind un oragan operativ, comitetul de direcție se întrunește, cel puțin o dată pe săptămână, iar deciziile sunt adoptate cu majoritatea absolută a voturilor membrilor săi.

Delibeările și deciziile comitetjului de direcție sunt consemnate în registrul ședințelor și deliberărilor comitetului de direcție.

Deciziile comitetului de direcție pot fi anulate ori suspendate de către consiliul de adminsitrație și, a fortiori, de către adunarea generală a acționarilor.

SECȚIUNEA A IV-A

Directorii executivi

Consiliul de administrație și comitetul de direcție realizează activitatea de conducere operativă a societății pe acțiuni.

Fiind organe colegiale, ele se întrunesc periodic, de regulă, lunar, respectiv, săptămânal.

În aceste condiții cei care asigură conducerea curentă a societății sunt directorii executivi. Legea nr.31/1990 prevede că „executarea operațiilor societății poate fi încredințată unuia sau mai multor directori executivi”.

În concepția legii, directorii executivi sunt funcționari ai societății pe acțiuni. Fiind funcționari ai societății, directorii executivi sunt numiți de către consiliul de administrație, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel.

Directorii executivi ai societății nu pot fi membri ai consiliului de administrație și nici ai comitetului de direcție. Totodată, potrivit dispozițiilor art.135 din Legea nr. 31/1990, nu pot fi numite ca directori executivi persoanele care, potrivit art.6, alin.2.

Este important de subliniat faptul că directorii executivi ai societății nu pot fi confundați cu administratori, întrucât raporturile directorilor executivi cu societatea sunt întemeiate pe un contract de muncă, aceștia aflându-se într-un raport juridic de subordonare față de societate.

Funcția directorilor executivi constă în „executarea operațiilor societății”, potrivit dispozițiilor art.147 din Legea nr.31/1990. Prin executarea operațiilor societății se înțelege executarea deciziilor consiliului de administrație și ale comitetului de direcție precum și orice operațiuni impuse de îndeplinirea obiectivelor societății.

Directorii executivi sunt răspunzători față de societate și de terți ca și administratori, pentru ne îndeplinirea îndatoririlor lor. Ca și în cazul administratorilor, obligațiile și răspunderea directorilor executivi sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și cele prevăzute de Legea nr.31/1990.

În ceea ce privește limitarea răspunderii directorilor executivi, orice convenție în acest sens este lovită de nulitate.

CAPITOLUL V

CENZORII SOCIETĂȚII

SECȚIUNEA I

Rolul cenzorilor

Buna funcționare a unei societăți pe acțiuni implică necesitatea asigurării unui control asupra actelor și operațiunilor administratorului.

În societățile de capitaluri, cum este societatea pe acțiuni, datorită complexității lor, controlul privind gestiunea societății este încredințat unor persoane anume investite, în speță, cenzorilor.

Potrivit legii, societatea pe acțiuni va avea trei cenzori și tot atâția supleanți, dacă prin actul constitutiv nu este prevăzut un număr mai mare. În toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie să fie impar.

Așadar, controlul gestiunii sociale are un rol foarte important, fiind destinat să prevină situații ce pot provoca falimentul, reducerea capitalului social sau dinminuarea patrimoniului, încălcarea statutului și contracgtului de asociere, abuzul în activitatea administratorilor, directorilor și al altor organe, încălcarea legilor și normelor de comerț și să protejeze interesele asociaților și ale societății însăși. Latura economică a controlului exercițiului social este dominantă, având în vedere că obiecgtul activității îl constituie operațiunile comerciale, iar drepturile acționarilor și ale societății au în mare măsură conținut patrimonial. Această trăsătură explică de ce legea impune și unele condiții de pregătire profesională de specialitate celor ce îndeplinesc funcți de control, ca aceea de a fi contabil autorizat sau expert contabil.

Controlul exercitat de cenzori este organizat, în primul rând, în interesul acționarilor. El asigură posibilități bune de informare a acestora în legătură cu situația gestiunii sociale și le permite astfel să-și exercite dreptul de vot în deplină cunoștină de cauză la aprobarea bilanțului contabil și descărcarea de gestiune.

Activitatea cenzorilor este utilă în egală măsură și pentru conducerea societății pe acțiuni. Deși pot să descopere neregularitățile șiinexactitățile gestiunii și să le facă publice, ei acționează ca adevărați consilieri ai conducerii în materie contabilă, competenți să clarifice și să rezolve mersul real al afacerilor.

Nu în ultimul rând, cenzorii desfășoară o activitate utilă și pentru terți care internționează să trateze cu societatea pe acțiuni ori să achiziționeze titluri de valoare emise de aceasta. Asemenea persoane doresc să cunoască societatea înainte de a intra în relații concrete și, evident, cel mai util mod de a face acest lucru este de a studia documentele de bilanț, contul de profit și pierderi și alte date pe care societatea le face publice. Când acestea sunt certificate de cenzori, ele capătă o forță probantă deloc neglijabilă și servesc la motivarea opțiunilor.

SECȚIUNEA A II-A

Desemnarea cenzorilor

Cenzorii sunt stabiliți prin actele constitutive. Acestea trebuie să prevadă:

-numele și prenumele cenzorilor;

-locul și data nașterii;

-domiciliul și cetățenia cenzorilor persoane fizice;

-denumirea, sediul și naționaliatatea cenzorilor persoane juridice.

În cazul constituirii societății pe acțiuni prin subscripție publică, cenzorii sunt aleși de adunarea constitutivă. Ulterior, cenzorii sunt aleși de adunarea generală ordinară a acționarilor (art.111 din Legea nr.31/1990).

Mandatul cenzorilor este de trei ani, cu posibilitatea realegerii acestora. Legea impune ca cel puțin unul dintre cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil. Cenzorii trebuie să fie acționari, cu excepția cenzorilor contabili, iar majoritatea lor să fie cetățeni români, pentru protejarea intereselor naționale. Totodată, cenzorii au obligația de a depune o garanție, care să reprezinte o treime din garanția cerută pentru administratori, înainte de data începerii mandatului. Nedepunerea garanției atrage consecința că cenzorul este considerat demisionat.

În anumite cazuri prevăzute de lege, numirea sau alegerea unui cenzor extern, independent ese obligatorie, conform art.155 din Legea nr.31/1990.

Pentru a garanta acționarilor că cenzorii vor exercita corerct activitățile de control, legea dispuen că nu pot fi cenzori, iar dacă au fost desemnați în mod ilegal, decad din mandatul lor, potrivit art.156 din Legea nr.31/1990:

a.Soții administratorilor ori rudele sau afinii acestora până la gradul al patrulea, inclusiv;

b.Persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcțiii decât aceea de cenzor, un salariu sau o remunerație de la administratori sau de la societate;

c.Persoanele cărora le este interzisă funcția de administrator.

În ceea ce privește natura j uridică a instituției cenzorilor, în literatura juridică au fost formulate mai multe opinii. Una dintre acestea arată că cenzorul este un mandatar comercial al societății. Într-o altă opinie, se susține că relațiile dintre cenzori și societate nu sunt întemeiate pe un contract de mandat, ci pe dispoziția legii. Aceste relații au caracterul unui raport de muncă de natură instituțională, proprie unzui organ funcțional strict necesar societății. JTotodată, cenzorul este ales prin votul asociaților constituiți în adunarea generală, ceea ce îi conferă caracterul de organ al societății. Cert este că în angreanajul funcțional al societății, în cadrul actului de control, cenzorii trebuie să acționeze pentru respectarea legii, statutului și deciziilor adunării generale.

Desfășurând o activitate continuă și calificată, în beneficiul societăți, cenzorii sunt remunerați cu o indemnizație fixă, determinată prin staut sau de adunarea generală care I-a numit (adunarea generală a acționarilor).

În cazurile prevăzute de lege – moarate, împiedicare fizică sau legală, încetarea sau renunțarea la mandat -, un cenzor poate fi înlocuit de supleanutul cel mai în vârstă. Dacă astfel procedând, numărul cenzorilor nu se poate completa, cenzorii rămași numesc alte persoane în locurile vacanate până la întrunirea cele mai aparopiate adunări generale. Dacă la un moment dat, nu mai rămâne în funcție nici un cenzor, administratorii vor convoca, de urgență, adunarea generală a acționarilor, care va proceda la numirea altor noi cenzori, întrucât societatea nu poate funcționa fără organul de control.

În ceea ce privește încetarea funcției cenzorilor, aceasta are loc, de drept, în cazul încare cenzorii sunt puși sub interdicție ori sunt condamnați pentru infracțiuni ce îi fac nedemni să continue activittea, cum ar fi: darea sau luarea de mită, falsul, înșelăciunea, abuzul de încredere. Ei nu pot exercita funcția nici cânddevin rude sau afini cu administratorii, pânnă la gradul al patrulea, inclusiv, și nici dacă se dovedește că fac concurență societății. În cahzul în care revocarea s-a făcut fără justă cauză, societatea va fi obligată să le plătească acestora – cenzorilor – daune interese.

Revocarea cenzorilor se poate face numai de adunarea generală a acționarilor, cu votul cerut pentru adunarea extraordinară.

Funcția cenzorilor poate înceta și prin renunțare, însă ei vor fi obligați să despăgubească societatea pentru eventualele pagube suferite, în situația în care retragerea nu este temeinic motivată.

SECȚIUNEA A III-A

Drepturile și obligațiile cenzorilor

Legea nr.31/1990 stabilește anjumite drepturi și obligații în sarcina cenzorilor.Astfel, aceștia au anumite drepturi care le permit exercitarea controlului gestiunii societății pe acțiuni.

În acest sens, în îndeplinirea sarcinilor lor, cenzorii au dreptul să cerceteze întreaga corespondență, registrele și toate documentele financiar-contabile ale societății. Ei sunt îndreptățiți să participe la ședințele consiliuli de administrație (fără să aibă drept de vot) și să ia la cjunoștință de toate modificările de statut pe care administrația le propune, fără însăa avea dreptul să se pronunțe cu privire la oportunitatea modificării.

Cenzorii pot efectua verificări la toate compartimentele societății, ale sucursalelor acestora și chiar la terți, dar numai cu privire la operațiunile ce au legătură cu societatea. Pentru a avea timpul material necesar controlării materialelor ce sunt prezentate în adunările generale ale acționarilor, legea dispune ca acestea să fie predate cenzorilor în termene precise.

Pentru activittea desfășurată, cenzorii au dreptul la remunerația stabilită prin statut sau de adunrea generală a acționarilor.

Cenzorii au și anumite obligații care asigură îndeplinirea mandatului lor. Ei sunt obligați să supravegheze gestiunea societății, să verifice dacă bilanțul și contul de profit și pierderi sunt legal întocmite. De asemenea, sunt olbigați să verifice dacă registrele societății sunt regulat ținute. Potrivit art.158 din Legea nr.31/1990, asupra constatărilor făcute trebuie prezentat un raport adunării generale a acționarilor.

Cenzorii sunt obligați:

-să facă, lunar, inspecția casei;

-să convoace adunarea generală ordinară sau extraordinară, dacă nu a fost convocată de către administratori;

-să ia parte la adunările generale ordinare și extraordinare;

-să constate depunerea garanției de către administratori;

-să vegheze ca dispozițiile legii, contractului de societate sau statutului să fie îndeplinite de administratori și lichidatori.

Nu în ultimul rând, cenzorii au datoria de a aduce la cunoștința administratorilor și adunării generale neregularitățile în administrație și încălcarea dispozițiilor legale și statutare pe care le constată.

SECȚIUNEA A IV-A

Modul de lucru al cenzorilor

Potrivit legii, cenzorii trebuie să exercite personal mandatul lor. Datele referitoare la operațiunile comerciale ale societății, cunoscute de cdenhzori cu prilejul controlului, nu pot ficomunicate acționarilor (în particular) sau terților. Cenzorii nu se pot amesteca în administrația societății, iar în îndeplinirea mandatului lor, aceștia lucrează împreună sau separat.

Legea nr.31/1990 fixează două direcții principale ale activității de control desfășurate de cenzori.

O primă direcție o reprezintă supravegherea gestiunii sociale și are ca obiect întreaga activitate a societății. Cu prioritate, în cadrul acestei supravegheri, se verifică dacă bilanțul și contul de profit și pierderi sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele, măsura în care registrele societății sunt regulat ținute, modul în care s-a procedat la evaluarea patrimoniului cu prilejul inventarului annual. Supravegherea trebuie făcută astfel încât, să asigure posibilitatea unei informări complete și clare a acționarilor, în adunarea generală, asupra tjuturor operațiunilor sociale. În acest sens, legea obligă pe cenzori să întocmească un rapoart asupra exercițiului financiar, care va cuprinde opiniile lor privind sinceritatea, regularitatea și certificarea rapoartelor prezentate de administratorii societății, observațiile și propunerile cu privire la bilanț și reparatizarea beneficiilor, rezervele pe care le au referitoare la documentele prezentate adunării generale.

Acest raport este obligatoriu, legea dispunând că adunarea generală nu va putea aproba bilanțul și contul de profit și pierderi dacă acestea nu sunt însoțite de raportul cenzorilor, conform art.158 din Legea nr.31/1990.

A doua direcție principală a activități desfășurate de cenzori o reprezintă controlul contabil, care are obiect să stailească dacă există concordanță deplină între conținutul scriptelor contabile și realitate și în ce măsură activitatea socială se reflectă în aceste documente. În acest scop, legea dispune că cenzorii sunt obligați:

-să facă în fiecare lună și pe neașteptate, inspecții casei și să verifice existența titlurilor sau valorilor ce sunt proprietatea societăți sau au fost primite în gaj, cauțiune sau depozit;

-să constate regulat, depunerea garanției din partea administratorilor.

Atunci când execută activități de control de mare impoartanță pentru societate, cenzorii vor delibera împreună, luând hotărâri cu majoritatea de voturi. În caz de neînțelegere, cenzorii pot face rapoarte separate, care vor trebui să fie prezentate adunării generale a acționarilor. În activităție curente, cenzorii pot lucra separat.

Potrivit art.159 din Legea nr.31/1990, cenzorii trebuie să treacă într-un registru deliberările lor, precum și constatările făcute întimpul exercitării mandatului lor.

SECȚIUNEA A V-A

Răspunderea cenzorilor

Cenzorii răspnd față de societate pentru modul în care își exercită atribuțiile, ei executând îndatoririle ce le revin după regulile mandatului. În concepția legii, răspunderea cenzorilor pentru neîndeplinirea obligațiilor este reglementată de regulile mandatului (art.161 din Legea nr.31/1990).

Aprecierea modului în care cenzorii își îndeplinesc sarcinile se va face după criteriul atenției manifestate de un bun administrator în funcționare. Răspunderea lor este solidară dar, spre deosebire de administratori, nu sunt ținuți și față de terți. Drept urmae, acțiunea în responsabilitate civilă va putea fi exerciată numai de societatea pe acțiuni pe baza hotărârii adunării generale a acționarilor. Acțiunea se exercită și după ce adunarea generală a aparobat bilanțul și descărcarea de gestiune, dar numai dacă se descoperă, ulterior, dovezi ce nu erau cunoscute în momentul desfășurării adunării de bilanț.

Acțiunea în responsabilitatea civilă împotriva cenzorilor poate fi exercitată și de cretiroii societății, dar numai când aceasta este în stare de faliment.

În sarcina cenzorilor poate fi angajată și răspunderea penală, în cazurile în care aceștia nu convoacă adunarea generală atunci când sunt obligați prin lege ori își exercită funcțiile sau însărcinările cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.31/1990, referitoare la incompatibilitate.

CAPITOLUL VI

OBLIGAȚIUNILE EMISE DE SOCIETATE

SECȚIUNEA I

Noțiunea, natura juridică și felurile obligațiunilor

1.1.Noțiunea de obligațiune

În anumite situații, capitalul societății pe acțiuni poate deveni insuficient pentru a face față unor nevoi neprevăzute sau pentru dezvoltarea activității societății. Având nevoie de capital suplimentar, societatea poate folosi mai multe procedee pentru a-l obține.

Societatea își poate majora capitalul social printr-o emisiune de noi acțiuni, însă, aceasta presupune acoperirea completă a acțiunilor din emisiunea precedentă, iar mărirea numărului de acționari cu noii subscriitori ai acțiunilor emise conduce la o micșorare a dividendelor prin împărțirea beneficiilor cu aceștia.

Societatea poate solicita credite de la băncile comerciale, însă, inconvenientele acestui procedeu constau în faptul că pot fi procurate sume relativ mici, termenul de rambursare fiind scurt. Totodată, pentru obținerea creditelor, societatea este obligată să constituie anumite garanții, fapt care determină apariția unor disfuncționalități în activitatea acesteia.

Există și procedeul mai avantajos pentru societatea pe acțiuni de a obține capitalul suplimentar printr-un împrumut pe termen lung, în forma specifică a emisiunii de obligațiuni. În acest scop, societatea va emite obligațiuni, titluri negociabile care constată un drept de creanță asupra societății, pentru o sumă de bani scadentă, în general, după o perioadă lungă de timp: de 10, 10 de ani. Subscriitorul va vărsa suma stabilită prin proiectul de împrumut, care este o valoare inferioară valorii nominale.

Sistemul obligațiunilor este, în concepția legii, specific societății pe acțiuni, ceea ce reprezintă o caracteristică importantă a acestui sistem.

Obligațiunile au fost definite în doctrină ca fiind „titluri de credit emise de societate în schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societății de a rambursa aceste sume și de a plăti dobânzile aferente”.

Concluzia este că procedeul obținerii unui capital suplimentar de către societatea pe acțiuni, prin emisiunea de obligațiuni, prezintă o serie de avantaje pentru aceasta, în sensul că:

-împrumutul, așa cum am arătat, se realizează pe termen lung de 5, 10 sau 20 de ani;

-titlurile constatatoare ale creanței (obligațiunile) sunt negociabile;

-societatea poate emite obligațiuni, chiar dacă capitalul social nu a fost integral vărsat;

-câștigurile realizate nu sunt împărțite obligatorilor, aceștia fiind simpli creditori;

-în caz de pierdere, obligațiunile sunt acoperite în primul rând, obligatarii nefiind supuși acelorași riscuri ca și acționarii.

1.2.Natura juridică a obligațiunilor

Obligațiunile, ca și acțiunile sunt valori mobiliare emise de societatea pe acțiuni. În timp ce, acțiunile sunt titluri reprezentative ale părților sociale, care constituie fracțiuni ale capitalului social, iar acționarii, în sens larg, sunt membri ai societății, obligațiunile sunt titluri de credit, fracțiuni ale unui împrumut unic, cu o anumită valoare nominală, iar obligatorii sunt creditori ai societății pentru suma reprezentând valoarea obligațiunii subscrise și dobânzile aferente. Acest drept al obligatarului există, indiferent dacă societatea a obținut sau nu beneficii.

Obligatarul, adică posesorul unor obligațiuni nu se identifică cu acționarul societății. Calitatea de obligatar nu se confundă cu calitatea de acționar, fiecare dintre aceste titluri, acțiuni și obligațiuni, având caracteristici proprii și conferind drepturi specifice. Obligatarul, nefiind acționar, nu are dreptul la dividende, dreptul la vot în adunarea generală și nici nu participă la pierderile societății.

Trebuie menționat faptul că subscrierea unei obligațiuni este un act civil, în timp ce subscrierea unei acțiuni este un act de comerț. Obligațiunea, a cărei profitabilitate este conferită de o dobândă fixă, este valoare de plasament, în timp ce acțiunea este o valoare speculativă, profitabilitatea ei variind în funcție de valoarea beneficiului înregistrat de societate.

Obligațiunile, ca și acțiunile sunt titluri negociabile și, în consecință, transmiterea lor se face fără îndeplinirea formalităților prevăzute de Codul civil pentru cesiuna de creanță. Intrucât nu este obligatorie (nu se mai cere) forma autentică pentru validitatea cesiunii, operațiunea de transmitere se realizează cu mai mare celeritate. Mai mult, societatea nu poate să opună cesionarului excepțiile personale pe care le-ar fi putut opune cedentului. După cum se știe, inopozabilitatea excepțiilor este o trăsătură a oricărui titlu de credit, deci și a obligațiunilor, ceea ce le conferă mai multă siguranță.

Asemenea acțiunilor, obligațiunile sunt indivizibile. În situația în care o obligațiune nominativ devine proprietatea mai multor persoane, pentru exercitarea drepturilor rezultate din titlu, coindivizării sunt obligați să desemneze un singur reprezentant. Când obligațiunea la purtător aparține mai multor persoane, acestea trebuie, de asemenea, să desemneze un reprezentant comun.

1.3.Felurile obligațiunilor

Asemenea acțiunilor, și obligațiunile sunt de mai multe feluri. După modul cum circulă, obligațiunile pot fi obligațiuni nominative și obligațiuni la purtător.

Obligațiunile nominative se caracterizează prin faptul că au numele titularului înscris în titlu, prenumele și domiciliul acestuia, respectiv, denumirea și sediul. După cum am arătat, dreptul de proprietate asupra obligațiunilor se transmite prin declarația făcută în registrul de obligațiuni al emitentului și prin mențiunea făcută pe titlu.

Este important de precizat faptul că dreptul încorporat în titlu aparține și se exercită numai de către titular.

Obligațiunile la purtător nu au menționat numele titularului pe titlu, societatea fiind angajară față de deținătorul titlului. În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra obligațiunilor la purtător, acesta se transmite prin simpla lor tradițiune.

Obligațiunile de aceeași emisiune au același regim cât privește valoarea nominală, dobânzile, felul lor, garanțiile oferite de societate.

Un alt criteriu de clasificare a obligațiunilor este acela al formei emiterii. Astfel, obligațiunile pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont.

După natura dreptului pe care-l conferă, obligațiunile sunt:

-ordinare;

-cu primă;

-cu loturi.

Obligațiunile ordinare sunt acele obligațiuni care nu conferă alte drepturi decât dreptul la restituirea valorii nominale și a unei dobânzi. Restituirea valorii nominale se face pe cale de amortizare, prin tragere la sorți.

Obligațiunile cu primă sunt acele obligațiuni care se emit sub valoarea nominală, respectiv, se cumpără de către subscriitor sub valoarea lor nominală, diferența fiind prima acordată pentru a se vinde mai ușor obligațiunile pe piață.

Obligațiunile cu loturi sunt acele obligațiuni care, concomitent cu amortizarea lor, prin tragere la sorți, conferă uneori, titularului și dreptul la o sumă suplimentară stabilită, anticipat, de societate.

SECȚIUNEA A II-A

Condițiile emiterii obligațiunilor

2.1.Precizări prealabile

Legea nr.31/1990 stabilește anumite condiții pentru emiterea obligațiunilor. Acestea sunt condiții de fond, condiții ale subscripției publice a obligațiunilor și condiții de formă.

2.2Condiții de fond

Pentru emiterea obligațiunilor trebuie îndeplinite anumite condiții. Competența de a hotărî emiterea de obligațiuni aparține, conform art.113 din Legea nr.31/1990, adunării generale extraordinare a societății.

Valoarea împrmutului prin obligațiuni nu trebuie să depășească trei pătrimi din capitalul vărsat, dar și existent, conform celui din urmă bilanț aprobat. Acest prag valoric trebuie respectat și atunci când au fost făcute și alte emisiuni de obligațiuni.

Potrivit legii, valoarea nominală a unei obligațiuni nu va putea fi mai mică de 15.00 lei, iar valoarea nominală a obligațiunilor convertibile în acțiuni va trebui să fie egală cu valoarea acțiunilor.

Legea nr.31/1990 instituie principiul egalității de valoare a obligațiunilor arătând că „obligațiunile din aceeași emisiune trebuie să fie de o valoare egală și acordă posesorilor lor drepturi egale.”

2.3.Condițiile subscripției publice a obligațiunilor

În cazul în care obligațiunile fac obiectul unei oferte publice, definite, ca atare, de Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, emiterea și tranzacționarea lor sunt supuse acestei legi.

Sarcina întocmirii prospectului de emisiune și îndeplinirea celorlalte formalități revine administratorilor. Conform art. 2, lit.j din Legea nr.52/1994, „oferta publică este propunerea făcută de emitent de a vinde sau cumpăra valori mobiliare, difuzată prin mijloace de informare în masă sau comunicate pe alte căi, dar sub condiția posibilității egale de receptare din partea a minimum 100 de persoane nedeterminate în vreun fel de autorul propunerii”.

Prospectul de emisiune trebuie să cuprindă:

-denumirea, obiectivul de activitate, sediul și durata societății;

-capitalul social și rezervele;

-data publicării în „Monitorul Oficial” a încheierii de înmatriculare și modificările ce s-au adus actului constitutiv;

-situația patrimoniului social după ultimul bilanț contabil aprobat;

-suma totală a obligațiunilor care au fost emise anterior și a celor care urmează a fi emise;

-modul de rambursare, valoarea nominală a obligațiunilor, dobânda lor, precum și mențiunea dacă sunt convertibile dintr-o categorie în alta ori în acțiuni ale societății;

-data la care a fost publicată hotărârea adunării generale extraordinare care a aprobat emiterea de obligațiuni.

Potrivit art.25 din Legea nr.52/1994, oferta publică de obligațiuni trebuie autorizată de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, iar după autorizare, prospect de emisiune va fi publicat. Legea nu prevede unde anume se publică acest prospect, în această situație fiind admisibilă soluția publicării prospectului în presă.

Spre deosebire de reglementarea prospectului de emisiune a acțiunilor, legea nu mai sancționează cu nulitate lipsa uneia dinte mențiunile legale referitoare la prospectul de emisiune a obligațiunilor. Totodată, nu se mai cere nici autentificarea prospectului, însă, se cere viza instanței în a cărei rază teritorială își are sediul societatea pe acțiuni.

2.4.Condiții de formă

Obligațiunile emise prin ofertă publică se subscriu prin intermediul societăților de valori mobiliare, așa cum prevede art.35 din Legea nr.52/1994. Persoanele interesate vor subscrie obligațiunile pe exemplarele prospectului de emisiune, prin arătarea numelui, prenumelui și domiciliului subscriitorului, respectiv, denumirea și sediul acestuia, numărul obligațiunilor subscrise și data subscrierii. Aceste mențiuni trebuie însoțite de semnătura subscriitorului. Legea prevede că valoarea obligațiunilor subscrise să fie integral vărsată.

În baza subscrierilor, societatea pe acțiuni emite titlurile obligațiunilor, care trebuie să cuprindă aceleași element ca și prospectul de emisiune. Totodată, titlurile obligațiunilor trebuie să cuprindă și numărul de ordine și tabloul plăților în capital și dobânzi.

Obligațiunile trebuie să fie semnate de doi administratori, când sunt mai mulți, sau de unicul administrator al societății.

În ceea ce privește natura juridică a subscripției, acceptarea ofertei de către subscriitor la data subscrierii, pe unul din exemplarele prospectului de emisiune, marchează formarea contractului a cărui calificare și conținut sunt exprimate în prospect, de regulă, fiind vorba de un contract de împrumut.

Cât privește natura subscripției, act civil sau act comercial, neexistând o prevedere legală care să o califice ca faptă de comerț, aceasta nu poate fi decât civilă.

Transmiterea obligațiunilor emise prin ofertă publică se realizează în condițiile prevăzute de Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare i bursele de valori.

SECȚIUNEA A III-A

Rambursarea obligațiunilor

Obligațiunile se rambursează la scadență sau anticipat, rambursarea obligațiunilor fiind făcută de către societatea emitentă, cu respectarea condițiilor stabilite de lege.

Potrivit dispozițiilor legale, obligațiunile se rambursează de către societatea emitentă, ca regulă generală, la scadență. Așadar, fiecare titular al unei obligațiuni va primi suma de bani corespunzătoare valorii nominale a obligațiunii și dobânda aferentă, la datele înscrise în tabloul plăților cuprinse în chiar titlul obligațiunii.

Legea nr.31/1990 a instituit o excepție de la regulă, potrivit căreia obligațiunile sunt rambursate la scadență. Astfel, societatea poate rambursa obligațiunile și înainte de termen, obligațiunile din aceeași emisiune și cu aceeași valoare putând fi rambursate anticipat (înainte de scadență), prin tragere la sorți.

Rambursarea anticipată trebuie să se facă la o sumă superioară valorii nominale a obligațiunilor, diferența reprezentând prima sau premiul. Prima are menirea de a compensa dobânzile pe perioada rămasă până la scadență.

Valoarea de rambursare anticipată a obligațiunilor este stabilită de societatea emitentă și anunțată public cu cel puțin 15 zile înainte de tragerea la sorți.

Ordinea rambursării se determină prin tragere la sorți, iar prima este aceeași pentru toate obligațiunile rambursate.

Legea prevede că obligațiunile emise de societate pot fi liberate prin convertirea lor în acțiuni ale societăți emitente, o asemenea operațiune realizându-se în condițiile stabilite de oferta publică.

SECȚIUNEA A IV-A

Adunarea generală a obligatarilor

4.1.Rolul adunării generale a obligatarilor

Editarea de obligațiuni este o operație permisă de lege numai societăților comerciale pe acțiuni. Este explicabilă exclusivitatea instituită de lege, prin caracterul elaborat și complex al acestei forme de societate, prin potențialul său de dezvoltare. Deținătorii de obligațiuni, obligatarii sunt creditori ai societății, în această calitate ei beneficiind de toate drepturile pe care creditorul le are împotriva debitorului său.

Având în vedere unicitatea operațiunii de emitere a obligațiunilor, care creează o comunitate de interese, legea recunoaște posibilitatea organizării obligatarilor, în vederea apărării drepturilor lor. În acest sens, obligatarii se pot întruni în adunarea generală, pentru a delibera asupra intereselor lor, după modelul adunării generale ordinare a acționarilor.

4.2.Convocarea adunării generale

Adunarea generală a obligatarilor va fi convocată la cererea unui număr de deținători care se reprezinte a patra parte din titlurile emise și nerambursate sau la cererea reprezentanților deținătorilor de obligațiuni, dacă au fost numiți. Cheltuielile ocazionate de convocare vor fi suportate de societatea emitentă.

Adunarea generală a obligatarilor este convocată ori de câte ori este nevoie, dar cel puțin o dată pe an. Termenul de întrunire nu poate fi mai mic de 15 zile de la data publicării convocării.

Convocarea trebuie să cuprindă locul și data ținerii adunării, precum și ordinea de zi, cu arătarea explicită a tuturor problemelor care vor face obiectul dezbaterilor adunării. Convocarea va fi publicată în „Monitorul Oficial” și într-unul din ziarele răspândite din localitatea în care se afla sediul societății sau în cea mai apropiată localitate.

A doua adunare nu se poate întruni în chiar ziua fixată pentru prima adunare, iar termenul de 15 zile poate fi redus la 8 zile, dacă ziua pentru a doua adunare nu este menționată în înștiințarea publicată pentru prima adunare.

Obligatarii își exercită dreptul de vot în adunarea generală proporțional cu numărul obligațiunilor pe care îl posedă, însă, adunarea poate hotărî limitarea numărului voturilor aparținând obligatarilor.

Potrivit dispozițiilor legale, obligatarii reprezentând întreaga sumă împrumutată vor putea, în ipoteza în care nici unul dintre ei nu se opune, să țină o adunare generală și să ia orice hotărâre de competența adunării, fără a fi necesară respectarea formalităților cerute pentru convocarea ei.

În ceea ce privește posesorii de titluri la purtător, aceștia au drept de vot în adunarea gaenerală numai dacă le-au depus în locurile menționate în înștiințarea de convocare sau stabilite prin hotărâre, cu cel puțin 5 zile înainte de adunare. Obligațiunile trebuie să rămână depuse până după adunarea generală, însă, nu pot fi reținute mai mult de 10 zile de la data acesteia.

4.3.Atribuțiile adunării generale

Adunarea generală a obligatarilor are următoarele atribuții:

1.Numirea unui reprezentant al obligatarilor și a unuia sau mai multor supleanți. Aceștia au dreptul să reprezinte pe obligatari față de societate, precum și în justiție. Ei au dreptul de a asista la adunările generale ale acționarilor, însă nu au dreptul de a participa la administrarea societăți emitente. Totodată, reprezentanții obligatarilor au dreptul la o remunerație, aceasta fiind stabilită de adunarea generală a obligatarilor.

2.Îndeplinirea tuturor actelor de supraveghere și de apărare a intereselor comune ale obligatarilor sau autorizarea unui reprezentant cu îndeplinirea lor.

3.Constituirea unui fond pentru acoperirea cheltuielilor necesare apărării drepturilor obligatarilor. Acest fond poate fi constituit în condițiile stabilite de adunarea generală a obligatarilor.

4.Încuviințarea emiterii de noi obligațiuni.

Potrivit Legii nr.31/1990, toți deținătorii de obligațiuni au dreptul de a participa la adunarea generală, personal sau prin reprezentant.

La adunarea generală pot participa toți obligatarii care dețin obligațiuni din aceeași emisiune. În ipoteza în care obligatarii nu pot participa la ședințele adunării lor generale, ei pot fi reprezentați prin mandatari. Administratori, cenzorii și funcționarii societății emitente nu pot avea calitatatea de mandatar.

O altă prevedere legală statuează că societatea emitentă nu poate participa la deliberările adunării generale a obligatarilor, în baza obligațiunilor pe care le posedă.

Hotărârile privind numirea reprezentantului deținătorilor de obligațiuni și a supleanților se vor adopta cu o majoritate reprezentând cel puțin o treime din titlurile emise și nerambursate.

În ceea ce privește valabilitatea deliberărilor cu privire la opoziție, la modificările actelor constitutive sau la emiterea de noi obligațiuni, sunt necesare prezența în adunare a deținătorilor reprezentând cel puțin două treimi din titlurile nerambursate și votul favorabil a cel puțin patru cincimi din titlurile reprezentate la adunare. Odată adoptate, hotărârile trebuie aduse la cunoștința societății emitente în termen de cel mult 3 zile.

4.5.Hotărârile adunării generale

În virtutea legii, hotărârile adoptate de obligatari cu respectarea condițiilor prevăzute de lege sunt obligatarii pentru toți obligatarii, atât pentru cei prezenți, care au votat împotrivă cât și pentru cei absenți.

Deținătorii de obligațiuni, care nu au luat parte la adunare sau care au votat împotrivă și au cerut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al ședinței, pot ataca hotărârea adunării în justiție, la instanța în a cărei rază teritorială își are sediul societatea emitentă. Așadar, reclamantul va promova acțiunea în termen de 15 zile de la data publicării hotărârii în „Monitorul Oficial”. Reclamantul este obligat să depună la grefa instanței cel puțin o obligațiune, pentru a proba calitatea de obligatar. În ipoteza în care sunt introduse mai mult acțiuni în anulare, ele pot fi conexate

Cererea va fi judecată în camera de consiliu, iar hotărârea definitivă a instanței trebuie publicată în „Monitorul Oficial”. Efectul publicării hotărârii constă în opozabilitatea față de toți obligatarii, de la data când s-a realizat această publicare.

Reclamantul are dreptul de a cere președintelui instanței, odată cu intentarea acțiunii în anulare, și suspendarea executării hotărârii atacate. Dacă încuviințează suspendarea, președintele instanței poate obliga pe reclamant la plata unei cauțiuni. Termenul în care se poate exercita are cursul împotriva ordonanței de suspendare este de 5 zile și începe să curgă din momentul pronunțării.

4.6.Acțiunea în justiție împotriva societății

Având calitatea de creditori ai societății emitente, obligatarii au posibilitatea de a-și apăra interesele lezate, prin mijloacele de drept comun, acționând în justiție societatea.

Acțiunea în justiție a obligatarului va fi respinsă ca inadmisibilă dacă are același obiect cu cel al acțiunii intentate de reprezentantul deținătorilor de obligațiuni. Aceeași soluție va fi dată și atunci când acțiunea, astfel promovată, este contrară unei hotărâri a adunării deținătorilor de obligațiuni, soluția justificându-se prin caracterul obligatoriu al hotărârilor

adunării generale pentru toți deținătorii de obligațiuni.

CAPITOLUL VII

REGISTRELE SOCIETĂȚII PE ACȚIUNI

SECȚIUNEA I

Precizări prealabile

Ca urmare a faptului că participă la viața economică prin operațiuni comerciale, societățile comerciale – așadar și societățile pe acțiuni – intră în raporturi juridice cu diverși agenți economici, obținând rezultate diferite de la o operațiune la alta. Multitudinea acestor operațiuni, diversitatea partenerilor de afaceri și necesitatea de a cunoaște în orice moment situația patrimonială a firmei, au făcut necesară instituirea unui sistem de evidență simplu, însă, apt să fie aplicat unitar de societățile comerciale, indiferent de forma lor de constituire. Astfel, legea a destinat această funcție registrelor comerciale. Ele sunt caiete, codice, cu file numerotat și șnuruite, vizate și certificate, în care se înscriu, cronologic, operațiunile sau actele societăți comerciale, astfel încât să înfățișeze, oricând ar fi cercetate, realitatea situației economice.

Registrele comerciale prezintă o importanță deosebită, astfel încât ținerea acestora constituie o obligație fundamentală a comercianților, de natură a proteja atât interesele proprii, cât și interesele generale. Grație registrelor, comerciantul poate cunoaște în orice moment mersul operațiunilor comerțului său și va fi în măsură să stabilească cifra de afaceri, beneficiile pe care le poate obține și impozitele pe care le datorează.

Registrele comerciale sunt de ajutor și instanțelor de judecată care, în absența unor acte scrise privitoare la operațiunile comerciale în litigiu, pot găsi datele necesare în registrele ținute de părți. O mare utilitate o au registrele în caz de faliment, întrucât prin cercetarea lor se pot identifica cauzele ce au dus societatea în această situație. Totodată, se poate afla dacă s-au săvârșit fapte care să atragă aplicarea pedepselor stabilite pentru bancruta simplă sau frauduloasă.

Lăsând comercianților libertatea de a-și organiza contabilitatea, atât Codul comercial, cât și Legea nr.31/1990 dispun ținerea obligatorie sau facultativă a unor tipuri de registre.

Potrivit art.172 din Legea nr.31/19990, pe lângă evidențele prevăzute de lege, societatea pe acțiuni este obligată să țină anumite registre. Aceste registre privesc capitalul social, activitatea organelor de gestiune și a celor de control a gestiunii societății.

Așadar, registrele avute în vedere au un obiect diferit față de registrele comerciale (de contabilitate), care privesc activitatea societății (registrul jurnal, registrul inventar și registrul cartea mare). Aceste din urmă registre sunt ținute de orice comerciant, fie comerciant individual, fie societate comercială.

SECȚIUNEA A II-A

Registrele ținute de societatea pe acțiuni

Registrele pe care o societate comercială – societatea pe acțiuni – este obligată să le țină sunt: registrul jurnal, registrul inventar și registrul copier. Potrivit art.20 din Legea contabilității nr.82/1991, principalele registre ce sunt folosite în contabilitate sunt: registrul jurnal, registrul inventar și registrul cartea mare.

În registrul jurnal se trec analitic și cronologic, zi după zi, toate operațiunile îndeplinite de societate, încasările și plățile în legătură cu acestea, iar lună după lună sumele întrebuințate pentru cheltuieli personale ale asociaților, când ele sunt admise de actul constitutiv.

În societatea pe acțiuni, datorită complexității acestui tip de societate comercială, registrul jurnal este divizat în mai multe secțiuni, ce sunt completate de funcționari însărcinați în acest sens. Dacă operațiunile înscrise în registrele secțiunii sunt trecute într-un registru jurnal general, funcția de registru jurnal legal este îndeplinită de registrele de bază, registrele secțiunii (art.24 din Codul comercial).

În registrul inventar societatea pe acțiuni trebuie să înscrie în fiecare an toate bunurile mobile și imobile, creanțele și datoriile sale, atât cele civile, cât și cele comerciale, rezultate prin inventariere. Bunurile și creanțele sunt evaluate după valoarea lor reală în momentul înscrierii, calculându-se după prețul lor la încheierea exercițiului anual la care se referă inventarul. Situația exactă a patrimoniului societății și realitatea beneficiilor sunt stabilite prin efectuarea bilanțului operațiunilor anuale și a contului de profit și pierderi. Datoriile active, greu de încasat, vor fi apreciate după probabilitate, iar creanțele ce nu pot fi încasate vor fi înscrise numai pentru memorie. Mențiunile făcute în acest registru sunt subsemnate de asociații solidari.

În registrul copier se trece, în ordine cronologică și în întregime, conținutul corespondenței trimisă de societate și al celei primite în exercițiul comerțului său. Scrisorile, telegramele și celelalte documente de corespondență vor fi păstrate , ele putând face dovada operațiunilor comerciale și a modului în car s-au derulat acestea (art.25 din Codul comercial).

În practica comercială, pe lângă registrele obligatorii sunt folosite și registrele facultative, diferite după natura și volumul comerțului. Majoritatea acestor registre se referă la categorii particulare de operațiuni. Cele mai cunoscute registre facultative sunt: registrul cartea mare, registrul de casă, registrul scadențar, registrul de cambii, registrul de conturi curente, registrul de mărfuri, registrul de facturi.

Dintre acestea, registrul cartea prezintă un interes deosebit, deoarece el este indispensabil pentru ținerea contabilității, în partidă dublă, în sensul că fiecare operațiune comercială dă naștere unei duble înregistrări, în conturi diferite, care pot fi conturi generale, când corespund diferitelor elemente ale activului i pasivului fondului de comerț ori conturi particulare, ce privesc pe furnizorii și clienții obișnuiți ai societății. Așadar, un asemenea registru este ținut de comercianții – în speță, și societatea pe acțiuni – care au o activitate cu volum mare și cu o complexitate ridicată. Totodată, prin conținutul său, registrul cartea mare servește ca repertoriu al registrului jurnal, dând posibilitate comerciantului să știe dacă este debitor sau creditor în raport cu fiecare din clienții săi, fără a fi nevoie pentru aceasta de a cerceta registrul jurnal în întregime.

Registrul de casă conține încasările și plățile de orice natură ale societății.

În afara acestora, societatea pe acțiuni este obligată să țină următoarele registre:

1.Registrul acționarilor societății

Acest registru cuprinde o evidență a acționarilor societății care dețin acțiuni nominative. În registru se menționează: numele, prenumele și domiciliul acționarului respectiv, denumirea și sediul acestuia, precum și vărsămintele făcute în contul acționarilor.

Evidența acțiunilor emise în formă dematerializată și tranzacționate pe o piață organizată – piața bursieră sau piața extrabursieră – va fi ținută de un registru independent privat al acționarilor, în condițiile Legii nr.52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori.

2.Registrul ședințelor și deliberărilor adunărilor generale

În acest registru se consemnează desfășurarea ședințelor, deliberărilor și hotărârilor luate de adunarea generală a acționarilor.

3.Registrul ședințelor și deliberărilor consiliului de administrație

Acest tip de registru cuprinde deliberările și deciziile luate de consiliul de administrație în ședințele sale.

4.Registrul ședințelor și deliberărilor comitetului de direcție

În acest registru sunt consemnate deliberările și deciziile luate de comitetul de direcție, ca organ specific de gestiune.

5.Registrul deliberărilor și constatărilor cenzorilor societății

În registru se menționează constatările și deliberările cenzorilor, în exercitarea mandatului lor. Registrul poate fi considerat „oglinda” activități cenzorilor societății pe acțiuni.

6.Registrul obligațiunilor emise de societate

În acest registru este arătat numărul obligațiunilor emise și al celor rambursate. Totodată, în registru se înscriu deținătorii de obligațiuni nominative,prin arătarea numelui, prenumelui și domiciliului titularului, respectiv, denumirea și sediul acestuia.

Evidența obligațiunilor emise în formă dematerializată și tranzacționate pe o piață organizată trebuie ținută în condițiile Legii nr.52/1994.

SECȚIUNEA A III-A

Obligația ținerii registrelor societății

Deoarece aceste registre prezintă o importanță deosebită pentru societatea pe acțiuni, ținerea lor este obligatorie. Legea prevede că registrele se țin prin grija consiliului de administrație, cu excepția registrului ședințelor și deliberărilor comitetului de direcție, care se ține prin grija acestui comitet și a registrului constatărilor și deliberărilor cenzorilor, care se ține prin grija cenzorilor.

Registrul acționarilor și registrul obligațiunilor emise de societate pot fi ținute manual sau în sistem computerizat. Totodată, legea permite societății pe acțiuni să contracteze cu societate de registru independent privat ținerea a registrului acționarilor și a registrului obligațiunilor în sistem computerizat și efectuarea înregistrărilor, precum și a altor operațiuni legate de aceste registre.

În anumite cazuri prevăzute de lege, ținerea registrului acționarilor și/sau a registrului a obligațiunilor de către o societate de registru independent autorizat este obligatorie.

SECȚIUNEA A IV-A

Punerea registrelor la dispoziția acționarilor

Conform prevederilor legale, administratorii societății pe acțiuni au obligația să pună la dispoziția acționarilor registrul acționarilor și registrul ședințelor și deliberărilor adunării generale a acționarilor. Mai mult, ei sunt obligați să elibereze, la cerere, pe cheltuiala acționarilor, extrase de pe aceste registre (art.173 din Legea nr.31/1990).

În mod corespunzător, administratorii au obligația de a pune la dispoziția obligatarilor, în aceleași condiții, registrul obligațiunilor emise de societate.

CAPITOLUL VIII

BILANȚUL CONTABIL. BENEFICIILE ȘI

DIVIDENDELE. FONDUL DE REZERVĂ

SECȚIUNEA I

Bilanțul contabil

Pentru a putea stabili rezultatele activități desfășurate, comerciantul este obligat ca, pe baza înregistrărilor din registrele de contabilitate, să întocmească bilanțul contabil. În consecință, în calitate de comerciant, societatea pe acțiuni are obligația să țină anumite registre comerciale (de contabilitate), în care să consemneze operațiunile patrimoniale efectuate în cursul exercițiului financiar și să facă recapitularea lor periodică, prin întocmirea inventarului și a bilanțului contabil.

În concepția legii, bilanțul contabil este documentul oficial de gestiune a activității societății pe acțiuni. El trebuie să fie întocmit cu respectarea dispozițiilor Legii contabilității nr.82/1991. Bilanțul contabil trebuie să constituie o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute de comerciant, respectiv, societatea pe acțiuni.

Bilanțul contabil este format din bilanț, contul de profit și pierderi, anexe și raportul de gestiune. Bilanțul contabil se întocmește anual, precum și în cazul fuziunii ori încetării activități comerciantului. Potrivit dispozițiilor legale, exercițiul financiar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie, cu excepția primului an de activitate, când acesta începe de la data înmatriculării comerciantului în Registrul Comerțului.

Așa cum prevăd dispozițiile art.28 di Legea nr.82/1991, la întocmirea bilanțului contabil se cere ca posturile înscrise în bilanț să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate, puse de acord cu situația reală a elementelor patrimoniale stabilite pe baza inventarului. Nu sunt admise compensările între conturile ce se înscriu în bilanț și, respectiv, între veniturile și cheltuielile din contul de profit și pierderi.

Bilanțul contabil este întocmit prin grija administratorilor societății, fiind supus verificării și certificării de către contabili autorizați sau experți contabili, precum și de cenzorii societății, în condițiile stabilite de Ministerul Finanțelor. Cu cel puțin o lună de zile înainte de ziua stabilită pentru ședința adunării generale a acționarilor, administratorii sunt obligați să prezinte cenzorilor bilanțul exercițiului financiar precedent, cu contul de profit și pierderi, însoțit de raportul de gestiune i de documentele justificative, urmând ca pe baza acestora, cenzorii să întocmească propriul raport asupra gestiunii societății.

Pentru a putea fi cercetate de acționari, legea prevede ca bilanțul, raportul administratorilor și raportul cenzorilor să fie depuse și să rămână la sediul societății, dacă este cazul și la sediul sucursalelor, în perioada de 15 zile care precede ziua ședinței adunării generale. Acționarii vor putea cere, pe cheltuiala lor, copii de pe aceste documente.

După ascultarea raportului administratorilor și a raportului cenzorilor, adunarea generală ordinară a acționarilor este obligată să discute, să aprobe sau să modifice bilanțul contabil. Una din obligațiile administratorilor referitoare la bilanțul contabil este aceea ca, după aprobarea acestuia, în termen de 15 zile de la data adunării generale, să depună o copie de pe bilanț, însoțită de contul de profit și pierderi la administrația financiară. Acestor documente le sunt anexate raportul administratorilor, raportul cenzorilor și procesul-verbal al adunării generale a acționarilor. Un exemplar al bilanțului contabil, vizat de administrația financiară, însoțit de contul de profit și pierderi, raportul administratorilor, raportul cenzorilor și procesul-verbal al adunării generale vor fi depuse la Oficiul Registrului Comerțului.

Articolul 181 di Legea nr.31/1990 arată că aprobarea bilanțului contabil de către adunarea generală a acționarilor nu împiedică exercitarea acțiunii în răspundere împotriva administratorilor, directorilor executivi sau a cenzorilor.

Bilanțul contabil anual se păstrează timp de 50 de ani, dispoziție prevăzută de art.30 din Legea nr.82/1991.

SECȚIUNEA A II-A

Beneficiile și dividendele

Ca orice societate comercială, societatea pe acțiuni este constituită în scopul de a obține beneficii și a le împărți între acționari sub formă de dividende.

Dreptul la dividend este un drept fundamental al acționarului unei societăți pe acțiuni, alături de dreptul de a decide în probleme majore ale societății i de cel de a primi o parate din sumele rezultate din lichidare.

Dacă dreptul de vot în adunarea generală a acționarilor poate fi în anumite condiții suspendat – cazul acționarului administrator care nu poate vota descărcarea de gestiune, situația acțiunilor cu dividend prioritar fără drept de vot -, plata dividendului nu poate fi înlăturată sau condiționată decât de cota de participare la capital social.

Singura condiționare reală a plății dividendului este realizarea de profit net la sfârșitul fiecărui an fiscal (excedentul activului față de pasiv), situație constatată de bilanț și de contul de profit și pierderi.

Pentru stabilirea beneficiului net trebuie deduse din beneficiul brut toate cheltuielile utile ale societății, precum și cota destinată fondului de rezervă, în cheltuielile utile fiind incluse și beneficiile cuvenite fondatorilor, administratorilor și personalului societății, dacă au fost prevăzute prin actele constitutive ori au fost aprobate de adunarea generală extraordinară.

Conform dispozițiilor prevăzute în articolul 67 din Legea nr.31/1990, nu se vor putea distribui dividende decât din beneficiile reale, aceste beneficii fiind cu adevărat reale doar în cazul în care capitalul social a rămas intact.

În ipoteza în care au fost înregistrate pierderi din capitalul social, sumele destinate reîntregirii sale vor fi deduse și ele din beneficiul brut, în acest sens art.69 din Legea nr.31/1990 prevăzând că dacă se constată o micșorare a capitalului social, acesta va trebui reîntregit sau redus mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii.

Adunarea generală a acționarilor are ca atribuție, conform art.111 din Legea nr.31/1990, repartizarea beneficiilor și stabilirea dividendului pentru fiecare acțiune. Tot adunarea generală a acționarilor stabilește și condițiile participării la beneficii a fondatorilor, administratorilor și a personalului societății.

Acționarii au dreptul la dividende în condițiile stabilite în actul constitutiv, iar în lipsa unei stipulații în acest sens proporțional cu cota de participare la capitalul social. Prin stabilirea dividendului, fiecare acționar devine titularul unui drept de creanță față de societatea pe acțiuni, drept pe care îl poate valorifica în condiții legii. Astfel, Ordonanța Guvernului nr.26/1995 prevede că dividendele sunt supuse impozitării, cu o cotă de 10% din suma acestora.

Dacă dividendele au fost plătite din beneficii fictive, este obligatorie restituirea acestora, întrucât în această ipoteză, de fapt, dividendele au fost plătite din capitalul social, ceea ce este interzis de lege.

Dreptul la acțiune privind restituirea dividendelor se prescrie în termen de trei ani de la distribuirea acestora.

Așadar, în concepția Legii nr.31/1990, plata dividendelor este unitară sub un dublu aspect: dividendul trebuie să fie distribuit tuturor acționarilor și în cuantumuri egale. De asemenea, plata dividendului nu poate fi amânată în caz de existență a beneficiului real.

SECȚIUNEA A III-A

Fondul de rezervă

Așa cum prevede Legea nr.31/1990, beneficiile obținute de societate sunt destinate împărțirii lor între acționari, însă pentru a fi asigurate condițiile necesare evitării dificultăților în care s-ar afla societatea, datorită pierderilor din capitalul social, este obligatorie repartizarea unei cote din beneficiile realizate în vederea constituirii unui fond de rezervă.

Acest fond mai este denumit „rezervă legală”, datorită faptului că legea instituie obligația, în sarcina societății, de a constitui fondul de rezervă.

Art.178 din Legea nr.31/1990, prevede că din beneficiile societății se va prelua, anual, cel puțin 5% în vederea constituirii fondului de rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social. În fondul de rezervă se include, chiar dacă acesta a atins plafonul minim, excedentul obținut prin vânzarea acțiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuințat la plata cheltuielilor de emisiune sau nu este destinat amortizărilor.

În situația în care, din orice cauză, fondul de rezervă s-a micșorat după constituire, el trebuie completat cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru constituirea lui.

În doctrină a fost exprimată opinia potrivit căreia fondul de rezervă este o prelungire a capitalului social și, în consecință, el reprezintă ca și capitalul social, gajul general al creditorilor sociali. Întrucât are aceeași natură ca și capitalul social, fondul de rezervă nu poate fi folosit pentru acordarea de dividende în cazurile în care nu au fost obținute beneficii. Potrivit dispozițiilor legale, destinația fondului de rezervă este aceea de a acoperi pierderile din capitalul social, în perioadele de activitate deficitară. Totodată, în cazul retragerii din societate, cota cuvenită acționarilor trebuie calculată asupra întregului activ social, care cuprinde și fondul de rezervă.

În afară de fondul de rezervă constituit potrivit legii, societatea poate să-și constituie și alte rezerve. În acest sens, prin actul constitutiv, poate fi prevăzută formarea unui fond de rezervă destinat plății de dividende, în perioadele în care nu se realizează beneficii, acest fond de rezervă fiind cunoscut și sub numele de „rezervă statutară”.

Nu în ultimul rând, prin hotărârea adunării generale a acționarilor care aprobă bilanțul contabil, se poate constitui o rezervă cu o destinație determinată, numită și „rezervă facultativă”.

CONCLUZII

Societățile comerciale reprezintă o creație a comerțului. Dezvoltându-se, ele au devenit factorul cel mai puternic al economiei de piață.

Societatea pe acțiuni (anonimă), prototipul societăților de capitaluri, este cea mai complexă și evoluată formă de societate comercială. Datorită rolului important pe care îl are în economia modernă, această formă de societate comercială beneficiază de o reglementare corespunzătoare în Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale.

Societatea pe acțiuni, destinată întreprinderilor care reclamă capitaluri mari și în care persoana acționarilor este lipsită de interes, își desfășoară activitatea și funcționează pe principii democratice, potrivit unei conduceri, administrări și gestionări ce reprezintă o noutate pentru societatea noastră actuală.

Societatea pe acțiuni are anumite organe cu competențe bine delimitate, bazate pe principiul separației puterilor: organe de deliberare și decizie (adunarea generală a acționarilor), organe de administrare și reprezentare (consiliul de administrație), organe de supraveghere și control (cenzori).

Societatea pe acțiuni, ca persoană juridică, își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale, iar actele juridice ale organelor persoanei juridice sunt actele persoanei juridice, înseși.

În societatea pe acțiuni rolul esențial revine capitalului, format din aporturile a numeroși asociați, ale căror calități personale sunt fără semnificație. Din acest motiv dar și pentru absența numelui vreunui asociat din denumirea societății, societate pe acțiuni a fost denumită societate anonimă (art.131 Cod comercial).

Concepute să atragă micul capital prin valoarea nominală minimă a acțiunilor, societățile comerciale pe acțiuni permit concentrarea de capitaluri considerabile și dezvoltarea unor mari întreprinderi moderne.

Totodată, durata lor nedeterminată permite acestora posibilitatea de a funcționa și a se dezvolta până la atingerea scopului pentru care au fost constituite, indiferent de calitățile personale ale celor care posedă acțiunile.

Organizarea și funcționarea societății este reglementată prin dispozițiile imperative ale legii. Adunarea generală a acționarilor reprezintă organul colectiv de deliberare și decizie al societății. Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, contractului de societate sau statutului sunt obligatorii pentru toți acționarii, întrucât adunarea generală a acționarilor exprimă voința socială.

Consiliul de administrație este organul colegial de gestiune al societății, iar voințele administratorilor nu se manifestă individual, ci ele exprimă o voință nouă, voința majoritară a organului colegial. La rândul său, consiliul de administrație poate delega o parte din atribuțiile sale comitetului de direcție.

Buna funcționare a unei societăți pe acțiuni implică, bineînțeles, necesitatea asigurării unui control asupra actelor și operațiunilor administratorilor, control ce este încredințat unor persoane anume învestite, în speță, cenzorilor.

Prin puterea sa de a concentra capitaluri fragmentate, societatea pe acțiuni constituie unul dintre principalii factori de producție și, în același timp, de mobilizare a resurselor, în vederea realizării unor investiții de anvergură. În acest sens, societatea face, adesea, apel la subscripția publică, determinând persoanele fizice și juridice să-și plaseze capitalul, contribuind la asigurarea resurselor necesare funcționării societății. Nu în ultimul rând, societatea pe acțiuni prezintă avantajul limitării răspunderii asociaților proporțional cu contribuția la capitalul social.

Conducerea societăților pe acțiuni în conformitate cu principiile impuse de lege, precum și buna funcționare a acestora în conformitate cu dispozițiile contractului de societate și statutului reprezintă condiții primordiale pentru bunul mers al întregului mecanism economico-financiar, căci bunăstarea fiecăruia asigură bunăstarea și prosperitatea societății, în general.