Functionarea Parlamentului Uniunii Europene

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

CRIMINALISTICĂ

Particularitati tactice de ascultare a invinuitilor sau inculpatilor minori

Coordonator științific:

Prof. Univ. Dr. Emilian Stancu

Absolvent:

Lisnic Cristina

București

2015

Cuprins

Capitolul I Principiile generale de audiere a minorlui

Notiuni introductive …………………………………………………14

2.1.Principiile generale de audiere…………………………………………………14

2.2 Principiul interesului superior al copilului ………………………………………15

2.3. Principiul specializarii magistratului …………………………………….……15

2.4. Principiul audierii diferentiate……………………………………………..21

2.5. Principiul pregatirii prealabilea magistratului, din perspectiva interrelationarii cu minorul……………………………………………………………………………23

2.6 Interdependența principiilor…………………………………………………….

Capitolul II Perspectiva psihologica asupra etapelor ascultarii minorului

Perspectiva psihologica ……………………………………………………4

Pregatirea magistratului in vederea audierii minorului

Raportarea audierii minorului la diferite categorii de varsta

Destingerea diferentei dintre adevar si minciuna

Tipuri de minciuni folosite de copii

Ascultarea activa …………………………………………………………..9

Capitolul III Audierea propriu-zisa a minorului aflat in conflict cu legea penala

Audierea propriu-zisa a minorului invinuit sau inculpat………………32

3. Pregatirea audierii minorului …………………………………………34

3.1 Locul ascultarii minorului invinuit sau inculpat…………………………..

3.2 Persoanele prezente la ascultarea minorului in conflict cu legea…………….

3.3 Nediferentierea fata de ascultarea inculpatului sau invinuitului major…..

3.4 Procedee tactice cu caracter general……………………………….

Concluzii…………………………………………………………………………………………43

Aspecte introductive

Prin intermediul organelor sale de simț și al gândirii abstracte, omul cunoaște ceea ce se întâmplă în lumea înconjurătoare și păstrează multă vreme în memorie imaginile evenimentelor ce se produc în fața sa. Astfel că el are capacitatea să reproducă în conștiința sa faptele și fenomenele petrecute cu multă vreme în urmă. Deci și infracțiunile, percepute în timpul săvârșirii lor, pot fi reproduse de subiectul receptor și redate altor persoane cu suficiente caracteristici generale și de detaliu pentru a fi înțelese cu ușurință. Martorii oculari, infractorii și chiar victimele, percepând nemijlocit procesul săvârșirii infracțiunii, sunt în măsură să facă relatări utile despre modul și împrejurările în care a fost comisă. De aceea, știința criminalistice elaborează metodele tactice de ascultare a acestor persoane.

Tactica aduce o contribuție decisivă în asigurarea succesului cercetărilor, indicând tot ceea ce trebuie făcut într-o anchetă penală pentru a se aduce toate probele și pentru a nu se omite nimic din ceea ce ar putea contribui la descoperirea adevărului. Ea este factorul care dirijează ancheta, stabilind actele care trebuie efectuate, acțiunile prin care se efectuează, ordinea și succesiunea lor, precum și conduita anchetatorului în fața unui eveniment infracțional.

Pe lângă tactica pe care anchetatorul este chemat să o aplice în cadrul general al anchetei, există și o tactică specială pentru anchetarea fiecărui gen de infracțiuni, precum și pentru fiecare act de activitate de anchetă penală.

Însușirea și stăpânirea tacticii de ascultare, a psihologiei persoanelor ascultate, pregătirea temeinică a acestei activități, conducerea ei cu măiestrie duce la obținerea unor date prețioase, atât pentru prevenirea specială în cauza în care se efectuează urmărirea penală, cât și pentru desprinderea de concluzii valoroase care să fundamenteze luarea de măsuri de prevenire cu caracter general.

În conformitate cu definiția dată de Dicționarul de criminalistică, ascultarea este un act procedural prin care învinuitul, inculpatul, celelalte părți din procesul penal, martorii sau experții sunt chemați să dea declarații sau explicații în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată în conformitate cu legea și cu respectarea regulilor de tactică criminalistică.

Scopul ascultării este obținerea de date referitoare la cauza cercetată, la modul săvârșirii acesteia și la persoana făptuitorului pentru stabilirea adevărului. Și cum nu în toate pricinile penale, aspecte legate de faptă sau făptuitor pot fi dovedite prin înscrisuri, prin constatări tehnico-științifice sau expertize, nu în orice pricină penală există mijloace materiale de probă, desfăsurarea peocesului penal, atât în cursul urmăririi, cât si a judecății e de neconceput fără ascultarea învinuitului sau inculpatului, a martorilor și a părții vătămate – căreia legea îi conferă dreptul de a deveni parte în proces, în vederea obținerii reparației pentru prejudiciile suferite, prin constituirea de parte vătămată sau parte civilă.

Ascultarea trebuie să se desfășoare cu respectarea normelor de drept procesual penal și a metodelor elaborate de criminalistică. Eficacitatea ascultării se află în directă dependență de tactica aplicată de către organul judiciar și de modul desfășurarii întregului proces al acestuia.

Potrivit Art. 109 Noul Cod de Procedură Penală

Sectiunea a 2-a Audierea suspectului sau a inculpatului

Modul de ascultare

(1) După îndeplinirea dispozițiilor art. 107 și 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări.

(2) Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii.

(3) În cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.

Odata cu respectarea articolului metionat mai sus ascultarea inculpatului sau invinuitului devine legala deoarce declarațiile învinuitului sau ale inculpatului sunt un mijloc de probă dintre cele mai importante pentru că învinuitul sau inculpatul cunoaște cel mai bine împrejurările faptei. Acest mijloc are o dublă funcționalitate: pe de-o parte, de a furniza informațiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, este prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează a fi tras la răspunderea penală își exercită dreptul la apărare.

Capitolul I Principiile generale de audiere a minorlui

Notiuni introductive

Reglementările internaționale recunosc copilului ca persoană și nu ca o extensie a părinților calitatea de titular al tuturor drepturilor ce derivă din acest statut cu sublinierea particularităților bio-psiho-sociale ale acestuia, de natură a-i limita capacitatea juridică în diferite situații. Toate acestea reclamă intervenția unor măsuri de asisten- ță, protecție și ocrotire a copilului corespunzător stadiului său de dezvoltare ontogenetică. Această din urmă particularitate imprimă vulnerabilitate drepturilor copilului deoarece, deși formal identice, con- ținutul lor și formele de aplicare diferă în funcție de procesul de dezvoltare al copilului reclamând imperativ intervenția principiului interesului superior al copilului.

Principiul interesului superior al copilului

Conform art. 3 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului:

“1. În toate acțiunilor care îi privesc pe copii, întreprinse de instituțiile publice sau private de protecție socială, de instanțele judecătorești, de autoritățile administrative sau de organele legislative, interesul superior al copilului va avea o importanță prioritară.

2. Statele Părți se angajează să asigure protecția și îngrijirea necesare pentru bunăstarea copilului, luând în considerare drepturile și obligațiile părinților săi, ale reprezentanților săi legali sau ale altor persoane responsabile din punct de vedere legal pentru copil și, în acest scop, vor lua toate măsurile legislative și administrative corespunzătoare.

3. Statele Părți vor veghea ca instituțiile, serviciile și unitățile responsabile de îngrijirea și protecția copilului, să respecte standardele stabilite de către autoritățile competente, în special în ce privește siguranța, sănătatea, numărul și calificarea personalului, precum și asigurarea unei supervizări competente.”

Pe plan intern, principiul a fost reglementat expres prin dispozițiile art. 2 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului:

„(1) Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.

(2) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta lea fost plasat în mod legal.

(3) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești”.

Principiul interesului superior al copilului, cu ocazia ascultării sale, reprezintă o regulă fundamentală care presupune că orice activitate desfășurată de fiecare participant al procedurii de ascultare, trebuie să fie orientată către asigurarea realizării și prezervării interesului superior al copilului, fie în general, fie în anumite situații particulare, în orice context, aplicându-se valorile și principiile generale ale Convenție.

Transpunând în termeni practici, această corelare, rezultă că ascultarea unui copil va fi subordonată imperativului prevalării interesului superior al copilului, atât din punct de vedere tehnico-judiciar, de asigurare a celor mai bune condiții materiale, tehnice, logistice, în vederea audierii, cât și din punct de vedere substanțial, relativ conținutului ascultării propriu-zise și evaluării opiniei copilului în scopul aprecierii soluției optime care se impune a fi luată în legătură cu acesta, în funcție de ipostaza judiciară în care se află.

În virtutea acestui principiu, se admite și existența unor situații de refuz motivat al (re)ascultării, exempli gratia, când (re)ascultarea ar fi traumatizantă pentru copil, ca urmare a relatării unor experiențe grave, neplăcute, pe care le-a trăit.

În procesul de audiere/ascultare a minorului, magistratul va fi ghidat în permanență, de interesul superior al copilului, începând cu alegerea locului și timpului ascultării, cu pregătirea prealabilă a ascultării, continuând cu determinarea modalității concrete de ascultare, cu genul și specificul explicațiilor și întrebărilor adresate și finalizând cu evaluarea individuală și asociată a opiniei exprimate a copilului sau a declarației sale.

De asemenea, principiul în discuție presupune prin concept, respectarea cu ocazia ascultării, a drepturilor fundamentale ale copilului: inter alia, dreptul său de informare care, în materia care ne interesează, reprezintă unul dintre drepturile-garanții ale dreptului fundamental de a își exprima opinia; dreptul său de a beneficia de asistență de specialitate care presupune după caz, servicii de asistență psihologică, medicală, legală și aducerea la cunoștință, a modului concret în care poate aplica pentru ele (în situația în care ele nu au fost deja furnizate); dreptul de a fi tratat cu demnitate și compasiune; dreptul de a fi protejat de orice formă de discriminare; dreptul la confidențialitate; dreptul de a fi protejat de vicisitudinile unui proces; dreptul la siguranță; dreptul de a beneficia de măsuri speciale preventive (care să preîntâmpine lezarea sa în continuare); dreptul la reparație.

Importanța deosebită a opiniei exprimate a copilului și a modalității concrete și efective de ascultare a sa în vederea prevalenței interesului superior al copilului, a fost statuată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a reținut că „interesul copiilor impunea să se țină cont de opiniile lor din momentul în care au atins maturitatea necesară pentru a își exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect”.

Principiul specializării magistratului

Este incontestabil faptul că specializarea în justiția juvenilă și dreptul familiei implică o instruire și o înclinație specială. Tipului aparte de personalitate al copilului, caracterizat prin imaturitate bio-psihică, trebuie să îi fie configurat un model social judiciar adecvat, fundamentat pe educare, protecție, care, printr-o procedură specială, prin programe și metode psihopedagogice complexe, să determine o canalizare a sa către valorile societății. Din punct de vedere psihologic, ascultarea copiilor ridică probleme speciale. În absența unei specializări și instruiri adecvate a judecătorilor, asemenea audieri pot avea consecințe nefaste asupra unui copil.

Ascultarea copilului reprezintă un proces deosebit de complex, care impune actorilor implicați, exigențe profesionale, psiho-intelectuale și moral-afective. Magistratul care instrumentează o astfel de cauză trebuie să fie un foarte bun profesionist, familiarizat cu științele conexe (psihologia dezvoltării, victimologie, sociologie, etc.). Magistratul pentru copii trebuie să fie în măsură să găsească metoda cea mai potrivită pentru a stabili un contact optim cu copilul, pentru a îi câștiga încrederea și pentru a îi asigura un mediu securizat pe parcursul ascultării. În lipsa dezvoltării și aproprierii permanente a unor asemenea exigențe, devine obligatorie pregătirea magistratului în acest sens, activitate inclusă în procesul de specializare a acestuia.

Principiul specializării magistratului poate fi definit ca fiind acea regula fundamentală care reclamă ca ascultarea unui copil, indiferent de natura procedurii în care participă și indiferent de calitatea sa procesuală concretă, să fie realizată de magistrați specializați, cu pregătire și aptitudini în domeniu. Principiul este de altfel, impus de reglementările internaționale în domeniu14 și reafirmat de organismele de monitorizare a drepturilor copiilor. Formarea magistratului pentru minori, atât inițială, cât și continuă, reprezintă un deziderat absolut care nu permite nici o derogare, deoarece domeniul justiției pentru minori este unul deosebit de delicat, el punând accentul pe protecție, consiliere și recuperare.

Principiul audierii differentiate

Problematica drepturilor copilului și ale tânărului are ca premisă, pe de o parte, vulnerabilitatea sa, generată de imaturitatea sa fizică și intelectuală, care reclamă un suport deosebit, iar, pe de altă parte, vocația acestuia de a se bucura pe deplin, de drepturile sale, individual, dar și în concurs cu alte personae.

Aceste premise impun necesitatea stabilirii unui set de reguli de ascultare a copilului, diferențiat în funcție de anumite criterii: categoria de vârstă din care face parte copilul ascultat, experiența personală a acestuia, mediul de proveniență, calitatea procesuală a minorului ascultat, astfel cum se regăsesc ele în fiecare caz în parte.

Copiii trebuie tratați pe parcursul procedurii judiciare într-o „manieră sensibilă și caracterizată prin grijă, luându-se în considerare situația lor personală și nevoile lor imediate, vârsta, sexul, eventualele dizabilități și gradul de maturitate, fiindu-le pe deplin respectată, integritatea lor fizică, mentală și morală. Fiecare copil trebuie tratat individual, cu propriile sale nevoi, dorințe și sentimente” .

Criteriul evocat, al categoriei de vârstă din care face parte copilul, impune necesitatea de a înțelege modul cum se constituie caracteristicile, funcțiile, procesele psihice, de la cele mai fragede vârste și evoluția lor pe tot parcursul existenței umane, împreună cu progresele care caracterizează fiecare vârstă.

În consecință, și modul de interacțiune juridică cu minorul va fi diferit în funcție de aceste variabile. Criteriul experienței personale a copilului ascultat este important în alegerea modalității concrete de intervievare, deoarece, sub un prim aspect, experiența personală, generală a copilului, îi configurează nivelul concret de dezvoltare lingvistică și cognitivă, iar sub un al doilea aspect, experiența concretă a copilului (care poate determina și calitatea sa procesuală: inculpat, martor, parte vătămată, reclamant, subiect al procedurii și participant pro-activ) determină o abordare psihologică diferită a fiecărui copil în parte, chiar dacă, principial, calitatea procesuală a copilului ascultat va determina și unele reguli comune de ascultare.

Criteriul mediului de proveniență al copilului este de natură să individualizeze tehnicile de ascultare, în raport de ansamblul factorilor etnic, social, religios, cultural, etc. care se configurează în acel status quo al copilului de care magistratul trebuie să țină seama și care de asemenea, își lasă amprenta și determină dezvoltarea acestuia.

Ascultarea copilului reprezintă așadar, un act procedural intuitu personae, în considerarea persoanei acestuia. Eo ipso, magistratul trebuie să obțină în prealabil ascultării, informațiile legate de aceste elemente enun- țate, pentru a putea sprijini copilul în exprimarea opiniei sau a declarației sale, pentru a-i asigura măsurile de asistență reclamate de situația sa specială și pentru a putea să îl înțeleagă deplin. (Nota)

Principiul pregătirii prealabile a magistratului, din perspectiva interrelaționării cu copilul

Magistratul care urmează să asculte un copil, trebuie să se pregătească el însuși, pentru audiere

Principiul enunțat reprezintă regula fundamentală a oricărei ascultări și presupune pregătirea prealabilă a magistratului, pentru a relaționa cu copilul, în procedura concretă a ascultării sale. În domeniul justiției pentru minori și mai ales, la momentul luării de contact cu copiii, magistratul trebuie să reprezinte chiar și în scurtul timp al discuției cu copilul sau tânărul, un model social pozitiv pentru acesta, imaginea magistratului trebuind să fie aptă în a îi conferi copilului, un sentiment consolidat de siguranță, speranță și încredere în posibilitățile sale de afirmare în viitor. Întâlnirea cu copilul, a cărui personalitate este în formare, trebuie să se constituie într-o imagine memorabilă pentru acesta, care să îi determine sau să îi consolideze configurarea adevăratului sistem de valori sociale.

Tocmai de aceea, conștient de impactul asupra unei personalități în evoluție și având nobilul rol de a sprijini copilul, indiferent de situație, magistratul trebuie să apară în fața acestuia, calm (dincolo de stresul zilnic cotidian și profesional), încrezător în copil și în posibilitățile acestuia, receptiv la opiniile și nevoile copilului, demn în atitudine, într-un cuvânt, maiestuos. Magistratul are datoria de a își pregăti și asigura caracterul educativ al actului ascultării.

În acest sens, analiza și alegerea prealabilă, a celor mai potrivite comparații de experiență de viață, a celor mai potrivite exemple și modele sociale pozitive, a celor mai indicate aforisme, concluzii

înțelepte, aferente situației concrete a copilului, reprezintă o cerință inerentă asigurării unei ascultări de succes.

Interdependența principiilor

Audierea unui copil reprezintă un act procedural pentru a cărui reușită este necesară așadar, respectarea mai multor reguli de bază care se compun în nucleul dur al acestei instituții, instituție care, indiferent de denumirea sa concretă (ascultare conform art. 24 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului sau audiere conform exempli gratia, art. 95 din același act normativ), dă conținut dreptului fundamental al copilului de a-și exprima în mod liber, opinia asupra oricărei probleme care îl privește sau reprezintă mijlocul de administrare a declarației sau mărturiei copilului.

Deși distincte ca și conținut, principiile generale de audiere a unui copil se află într-o strânsă legătură, atât datorită naturii lor juridice, dar și ca urmare a finalității lor concrete: realizarea unei ascultări de succes a copilului.

În concret, nu putem vorbi despre o specializare a magistratului pentru minori, dacă acesta nu are cunoș- tințe aprofundate despre specificul fiecărei categorii de vârstă a copiilor și ca atare, despre necesitatea de a aborda o tehnică de audiere adaptată în funcție de nivelul concret de dezvoltare lingvistică și cognitivă al minorului. De asemenea, o pregătire a magistratului, prealabilă interacțiunii cu copilul, nu poate fi concepută cu totul, în afara exigențelor minimale ale domeniului justiției pentru minori, exigențe care se subsumează principiului specializării în domeniu.

Pe de altă parte, toate celelalte principii sunt indisolubil legate de principiul interesului superior al copilului. Cu alte cuvinte, specializarea și pregătirea prealabilă, adoptarea unei anumite tehnici de audiere în funcție de diverse criterii, sunt realizate pentru ca ascultarea în sine să se realizeze într-o manieră prietenoasă și protectoare pentru copil.

Capitolul II Perspectiva psihologica asupra etapelor ascultarii minorului

Sectiunea II-a

1.1 Perspectiva psihologica

Invinuitul este persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala. Odata ce a fost pus in miscare urmarirerea penala invinuitul capata calitatea de inculpate, din acel moment devine o persoana care a savarsit o fapta incriminata de lege iar organelle de urmarire penala sau instant de judecata au obligatia sa stabileasca imprejurarile in care au fost comisa infraciunea, gradul de vinovatie al acestuia si pedeapsa care i se cuvine.

Raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare intre autoritatea leagala careia i se atribuie rolul aflarii adevarului si persoana care a savarsit o infractiune incriminate de lege.

Confruntarea in cazul de fata (inclusiv confruntarea cu procedeu probator), se desfasoara pe teren psihologic. Cu toate ca ne afalm in fata unui raport juridic , prin excelenta de putere , in care subiectul dominant – anchetatorul sau magistratul – detine o pozitie net avantajoasa fata de pozitia inferioara a invinuitului, procurorul sau judecatorul are de intampinat numeroase dificultati, are de carificat multe imprejurari, o buna parte dintre ele pe calea unei lupte , a unui duel psihologic.

In ceea ce priveste minorul psihologia acestuia este puternic influientata de modele parentale care nu de putine ori intra in conflict cu legea, si atunci situatia in care se afla inculpatul sau invinuitul minor nu este decat o imitatie a comportamentului parental. La aceasta se mai poate aduga si experienta redusa de viata care face dificila anailza, constientizarea faptelor sale. In plus prezenta fanteziilor la copii, teama de autoritati influienteaza intr-un mod considerabil procesele psihice specifice perceptiei, redarii sau memorarii evenimentlor intamplate.

De aceea ascultarea minorilor inculpate sau invinuiti presupune un process care trebuie tratat cu o mai mare atentie.

1.2 Pregatirea magistratului in vederea audierii minorului

Aceasta are ca si scop eliminarea barierilor de comunicare directe dintre minor si persoana care il audiaza. Este nevoie de crearea unui climat de incredere care va ajuta la determinarea minorului sa faca relatarile relevante si complete.

Magistratul trebuie sa detina atat o pregatire juridical complexa cat si cunostinte de pshihologie judiciara. Pregatindu-se in vederea audierii, judecatroul sau procuroeul trebuie sa aiba o reprezntare clara asupra caracterului, inclinatiilor si intereselor copilului.

Aceste date pot fi culese din declaratiile persoanelor apropiate de copil, ale profesorilor , educatorilor acestuia extrase din raportul de evaluare intocmit de serviciul de probatiune de la domiciliul minorului. In acelasi timp magistratul va trebui sa tina seama de natura cauzei, de probele administrate pana in momentul respectiv, pentru afi familiarizat cu toate aspectele cauzei.

In scopul realizarii unei audieri eficiente , magistratul va trebui sa se raportze si la varsta copilului ascultat.

Raportarea audierii minorului la diferite categorii de varsta

Minorul sub 14 ani inclupat sau invinuit

Minorul care nu a implinit 14 ani beneficiaza de prezumtia legala absoluta referitoare la lipsa raspunderii din punct de vedere juridic. Neputand fi pusa fata de acesta in miscare actiunea penala, aceasta apare ca fiind nelegala inceperea urmaririi penale.

Prin urmare nefiind creat cadrul procesual necesar administrarii de probatorii, ascultarea copilului care nu a implinit 14 ani nu are forta probanta decat in contextual in care ar fi si o alta persoana acuzata in aceasi cauza. Pentru ca in aceasta situatie minorul va putea fi audiat in calitate de martor asta in cazul in care acesta are informatii despre fapta si autorii acesteia.

Faptul ca nu raspunde penal si ca nu i va putea fi aplicata o pedeapsa sau o masura disciplinara nu absolva organul de urmarire penala de obligativitatea respectarii tuturor cerintelor referitoare la audierea minorilor, luand in considerarare in special varsta copilui.

Minorul cu varste intre 14–16 ani sau 16- 18 ani inculpat sau invinut.

In cazul minorilor cu varste in tre 14–16 ani sau intre 16-18 ani, ascultarea acestora se va face in conformitate cu regulele generale de ascultare a minorilor.

Dar cu toate acestea in cazul copiilor cu varste 14-16 ani, organul de urmarire penala va lua masuri privind actiunea de expertiza medico-legala, necesara in vederea stabilirii existentei sau inexistentei discernamantului in legatura cu fapta comisa, deoarce conform art. 99 al. 2 C.pen., “ Minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a desavarsit fapta cu descernamant”.

Destingerea diferentei dintre adevar si minciuna

Inainte de ascultarea propriu-zisa persoana care audiaza copilul trebuia sa stabileasca capacitatea acestuia de a face diferenta dintre adevar si miniciuna, despre consecintele care apar atunci cand spune o minciuna si obtinerea angajamentului din partea copilului de a spune adevarul pe parcursul audierii. Înțelegerea deplină a obligației morale a copilului de a spune adevărul apare în jurul vârstei de 9-10 ani.

Intrebări ce pot fi folosite: Mihai, tu știi care este diferența dintre adevăr și minciună? Dacă îți spun că acum afară este soare (în realitate plouă), e un adevăr sau o minciună? Ce este mai bine să spui, adevărul sau minciuni? Ce se întâmplă dacă spui adevărul? Ce se întâmplă dacă spui minciuni? Ce spun cei din jurul tău (colegi, frați etc.), despre tine? Spun că minți? Sau că spui adevărul? Cum poate cineva să-și dea seama când și dacă minți? O să purtăm o discuție, o să-mi povestești, despre lucruri pe care le-ai făcut/situații în care ai fost implicat. Ești pregătit să-mi spui adevărul?

Dar cu toate astea in ceea ce priveste angajamentul manifestat al copilului de a spune adevărul în timpul audierii nu este o garanție absolută că acesta va relata clar și complet evenimentele petrecute, însă poate fi interpretat ca o disponibilitate din partea acestuia de a colabora cu magistratul care audiază și de a relata ceea ce știe.

Chiar dacă copilul răspunde că, deseori cei din jurul lui spun despre el că minte, acesta trebuie audiat. Înainte de a trece la următoarele etape ale audierii va trebui explorat prin întrebări, când cei din jurul lui spun despre el că minte, să dea exemple; dacă într-adevăr a mințit trebuie întrebat de ce a ales să mintă, ce anume a avut de câștigat sau evitat in urma acestor afirmatii.

În situația în care copilul nu reușește să facă diferența dintre adevăr și minciună, deși este vizibil pe geam că afară plouă, însă el spune că este soare, fie acesta se află sub imperiul emoțiilor puternice (sugestibilității), datorate situației noi cu care se confruntă, fricii, amenințărilor, fie, este posibil să aibă probleme de sănătate mintală. În ambele situații trebuie consultat un specialist în protecția copilului (psiholog sau pedopsihiatru).

Tipuri de minciuni folosite de copii

Există mai multe tipuri de minciuni pe care copiii le folosesc și sunt împărțite în funcție de resortul care le generează și scopul urmărit.

Minciuna de apărare

Minciuna de apărare se produce din teama copilului că va fi pedepsit. Cei care mint pentru a evita pedeapsa fac aceasta fără a lua în considerare aspectul moral: dacă trebuie sau nu să mintă; dacă minciuna va avea consecințe mai grave în ipoteza în care sunt descoperiți. Minciuna este o parte a ceea ce vor trebui să facă pentru a evita pedeapsa. Succesul în orice tip de minciună va duce la evitarea pedepsei.

Prezența acestui tip de minciună poate semnala un sistem educativ parental prea aspru, sever, dur și inflexibil. Pentru a elimina acest tip de minciună, adulții (părinți, bunici, educatori etc.) din jurul copilului trebuie să stimuleze, să gratifice sinceritatea copilului, ori de câte ori este posibil inoculându-i convingerea că o greșeală recunoscută va fi pe jumătate iertată.

În plus, adulții din jurul copilului trebuie să înțeleagă că este mult mai indicat din punct de vedere educativ „să achite un vinovat decât să pedepsească un nevinovat”.

Minciuna de compensație

Minciuna de compensație se alimentează din dorința copilului de a evada dintr-o situație sau stare neplăcută, traumatizantă. În consecință el își va atribui față de părinții săi sau alte persoane (de regulă copii), performanțe, calități, merite fictive pentru a se valoriza și a suscita admirație. De exemplu, un copil izolat și rejectat la grădiniță de către colegii săi, se va refugia în tot felul de fabulații, relatând acasă multiple experiențe pe care le-a trăit în ziua respectivă, împreună cu ceilalți colegi.

Semnificație În această situație motivația care stă la baza minciunii constă în obținerea unei recompense sau a unui beneficiu pe care altfel nu l-ar fi putut obține, părinții sau persoana de întreținere nu i l-ar fi oferit.

In această situație părinții trebuie să intervină discret dar operativ pentru a-i oferi copilului compensații reale, care vor substitui treptat pe cele imaginare.

Minciuna de seducție

Minciuna de seducție, copilul minte deoarece dorește să facă o impresie bună și să atragă afecțiunea cu orice preț. Acest gen de minciună apare frecvent în familiile separate, dezorganizate, divorțate unde copilul joacă rolul unui „agent dublu” între cele două cămine povestind fiecărui părinte fapte inventate, dar obligatoriu puțin măgulitoare despre celălalt, ca să-și probeze dragostea și fidelitatea față de acesta.

Atitudinea potrivită pentru părinți este de a renunța la a mai stimula bârfele copilului.

Minciuna de agresivitate

Minciuna de agresivitate are scopul de a polariza către sine atenția și afecțiunea parentală. Acest gen de minciună apare frecvent o dată cu nașterea unui nou copil în familie și când părinții gravitează doar în jurul noului născut, ceea ce provoacă celuilalt copil sentimente de marginalizare și abandon. Necesitatea prezenței unui psiholog.

Datorită particularităților specifice acestei perioade de vârstă (memorie, voință, atenție etc.), se recomandă ca audierea să se facă în prezența unui psiholog sau asistent social specializat în dezvoltarea copilului. Se va pune accent pe relatarea spontană, iar întrebările vor fi adresate copilului într-un limbaj accesibil lui, vor fi directe, pe un ton blând, scurte și precise.

1.3 Ascultarea activa

Ascultarea activă este o abilitate de comunicare cel poate ajuta pe magistratul care realizează audierea. Aceasta se dovedește a fi foarte utilă daca este folosita mai ales în faza relatării libere a faptelor. Ascultarea activă presupune o serie de atitudini și comportamente menite să sprijine comunicarea deschisă, să încurajeze interlocutorul să comunice, permite aflarea câtor mai multe informații necesare, nu produce sentimente și senzații negative, faciliteaza o bună înțelegere a celor cu care se intră în contact, îmbunătățește climatul discuției și reduce dificultățile de înțelegere.

Următoarele sugestii pot facilita ascultarea activă a copilului audiat:

– ascultați întreaga expunere chiar dacă aveți intenția de a o refuza;

– aveți răbdare atunci când ascultați;

– repetați ideile principale ale expunerii copilului;

– fiți flexibili și obiectivi, nu criticați și nu vă lansați în argumentații inutile;

– nu vă grăbiți să dați sfaturi;

– fiți empatici.

Această abordare permite magistratului să fie perceput ca având față de copilul audiat o atitudine binevoitoare, amiabilă și înțelegătoare. Abordarea copilului formalizată și autoritară poate induce acestuia o atitudine de frică, complezență în schimbul atitudinilor de încredere și cooperare.

Capitolul III Audierea propriu-zisa a minorului aflat in conflict cu legea penala

Infracționalitatea minorilor constituie una dintre preocupările majore și permanente ale politicii penale din toate statele moderne, ridicând probleme deosebite și specifice de prevenire și combatere datorită multitudinii și diversității factorilor care pot marca în mod negativ capacitatea de adaptare a acestora la exigențele normelor de conduită socialmente admise, dar și datorită caracterului imatur și influențabil al personalității acestora.

Statisticile judiciare pun în evidență creșteri alarmante ale implicării minorilor în comportamente infracționale și ale numărului de copii din închisori, astfel încât, necesitatea prevenirii și combaterii eficiente a manifestărilor infracționale în rândul acestei categorii și găsirea unor soluții coerente și viabile de corectare a acestor comportamente apare cu atât mai acută în ultimul deceniu.

D. Reproducerea

Reprezintă momentul de actualizare a informațiilor achiziționate, în care se manifestă și multitudinea de factori ce au putut influența asupra întregului proces de formare a declarațiilor și totodată momentul în care o seamă de factori pot influența într-o măsură mai mult sau mai puțin însemnată asupra declarațiile celui vătămat.

În acest moment al formulării declarațiilor persoanei vătămate, datorită, cele mai adeseori, recrudescenței sentimentului de mânie, de indignare, ca urmare a retrăirii stărilor legate de săvârșirea infracțiunii sau datorită unei atitudini deliberate, pot surveni cele mai neașteptate cauze de distorsionare a faptelor.

Dacă prezentarea eronată a faptelor își are cauza în împrejurări mai presus de voința persoanei vătămate sau în împrejurări dependente de voința celui vătămat, denaturarea lor poate avea un caracter conștient sau mai puțin conștient. Fie ele conștiente sau inconștiente, denaturările constituie devieri de la realitate, nu sunt expresia adevărului. De aici rezultă anevoioasa îndatorire a organelor judiciare de a utiliza acele procedee tactice menite a anihila sau atenua consecințele acestora, indiferent de cauza care le determină, astfel încât și pe această cale să obțină informații utile soluționării cauzei.

1) Denaturările involuntare se datorează aproape fără excepții stării emoționale sub influența căreia persoana vătămată a perceput faptele și constau în supradimensionarea consecințelor faptei, în exagerarea gravității faptei, a prejudiciului fizic, moral sau material suferit. Sub stăpânirea emoției de frică, de teamă, persoana vătămată de bună credință manifestă inconștient tendința de umflare a faptelor, de exagerare a acestor împrejurări, fapte care au avut drept consecință o lezare, o vătămare a intereselor sale personale sau materiale.

Locul faptelor reale este luat deseori de fapte inventate, născocite sub stăpânirea sentimentului de frică, de existența cărora este însă sincer convinsă. În amintirea că pericolul prin care a trecut pare și mai mare decât a fost în realitate, iar în cazul celor de o sensibilitate deosebită, întrunirea primejdiei și a consecințelor ce ar fi putut să se producă, le creează o asemenea stare emoțională ca și cum faptul, în realitate consumat ar amenința să se producă de aici încolo.

Alterările involuntare din declarațiile persoanei vătămate se manifestă într-un singur sens, acela al prezentării inconștient exagerate a împrejurărilor de fapt în care s-a săvârșit infracțiunea ce i-a produs vătămări și privesc de obicei activitatea materială prin care s-a comis fapta, făptuitorul și consecințele produse.

Astfel în cazul infracțiunilor săvârșite cu violență, alterarea involuntară poartă asupra instrumentelor cu care s-au aplicat violențele, asupra dimensiunilor și durității acestora, asupra numărului, vitezei și ritmului de aplicare a violențelor, iar când infracțiunea a fost săvârșită în participație, denaturările pot purta asupra numărului care aveau asupra lor arme, instrumente (de exemplu, atunci când numai unii dintre făptuitori aveau asupra lor diferite instrumente, victima susține că toți erau înarmați și alții au aplicat violențe).

În cazul infracțiunilor care au provocat un prejudiciu moral, cuvintele, expresiile, gesturile ofensatoare sunt prezentate ca având un caracter mult mai jognitor decât leâau avut în realitate. Tot astfel sunt supradimensionate talia, constitușia, forța fizică a făptuitorilor, iar când infracțiunea a cărei consecințe s-au îndreptat asupra mai multor persoane a fost săvîrșită în participație, denaturările pot merge până la exagerarea numărului făptuitorilor.

Toate aceste alterări ce pot fi întâlnite în declarațiile persoanei vătămate conduc la exagerarea pericolului la care a fost expusă, la exagerarea consecințelor fizice, morale sau materiale suferite.

Tendința generală de exagerare a faptelor se manifestă și în cazul aprecierilor ce privesc durata de desfășurare în timp a unor fapte, acțiuni, activități și a distanțelor, toate acestea fiind supraapreciate.

Așadar, aprecierea duratei în timp a activității materiale prin care s-a realizat infracțiunea sau a unor împrejurări legate de infracțiune sau de făptuitorul acesteia (durata imobilizării victimei de către agresor, durata privării de libertate a victimei, timpul petrecut de infractor la locul faptei, timpul în care infractorul a efectuat diverse acte, acțiuni, etc.) se caracterizează prin tendința de exagerare, de supraevaluare. Deci în cazul persoanei vătămate spre deosebire de alți particiăanți în proces (martori, învinuit sau inculpat) tendința cvasigenerală de exagerare se manifestă într-un singur sens, cel al supraevaluării timpului, fie că aceasta este chemată să aprecieze durate scurte, fie că e chemată să aprecieze durate lungi de timp.

Explicația caracterului unilateral de manifestare a acestei tendințe, este dată de condiția psihică a celui vătămat, în general, de fondul afectiv emoțional pe care se grefează percepția faptelor. La aceasta se adaugă și o altă explicație: atenția celui vătămat, dirijată necontenit asupra măsurării timpului de desfășurare a unui anumnit fapt, se identifică cu o stare de ațteptare care duce la același rezultat, supraevaluarea duratelor de timp, deoarece încercarea de apreciere a timpului însoțește permanent desfășurarea acestui fapt, de unde și impresia unei durate mai lungi.

Tendința de supraevaluare se manifestă și în cazul aprecierii distanței parcurse, în situația în care persoana vătămată e privată de libertate și e silită să însoțească făptuitorul, întrucât distanțele se apreciaază de regulă, în raport cu timpul necesar parcurgerii spațiului delimitat de un punct de pornire și altul de sosire. Așa cum s-a văzut, timpul este aproape întptdeauna supraapreciat de cel vătămat, de unde consecința că și distanțele vor fi supraapreciate.

Avându-și cauza în împrejurări independente de voința persoanei vătămate, aceste denaturări îngreunează considerabil posibilitatea sesizării lor și reduce posibilitatea aplicării unor mijloace tactice menite a le anihila sau a le atenua efectul. Dacă, în cazul altor participanți în proces, aplicarea unor procedee tactice aduce, de regulă, însemnate corective, în cazul persoanei vătămate eficiența unor asemenea procedee este mai redusă.

2) Denaturările mincinoase, firește de rea-credință, constituie ajustări în sensul îngroșării faptelor, iar cauzele acestora, de natură diferită, nu pot fi desprinse de situația de parte în proces a celui vătămat, de interesele acesteia, de ideea soluționării într-un anumit fel a pricinii. Prin prezentarea tendențioasă a faptelor, persoana vătămată urmărește înrăutățirea situației făptuitorului și implicit crearea pentru sine a unor condiții procesuale mai bune. Dorința de răzbunare, precum și dorința de a obține avantaje materiale superioare prejudiciului real suferit sunt cele mai frecvente cauze ce explică aceste denaturări. De aceea, pentru ca făptuitorul să fie sancționat cât mai aspru, precum și pentru a fi obligat la plata unor despăgubiri cât mai mari, faptele sunt prezentate nu așa cum s-au petrecut în realitate, ci astfel ajustate încât să servească intereselor sale (exagerarea suferințelor fizice sau morale, amplificarea consecințelor de ordin material).

3) Denaturările prin schimbare de rol, isi fac simtita prezenta mai ales în cazul infracțiunilor de un grad sporit de pericol social, însoțite de o anumită publicitate, de o anumită rezonanță în rândul unor categorii de persoane. Împrejurarea de a fi suferit consecințele vătămătoare ale unei infracțiuni, cu un grad sporit de pericol social, poate atrage după sine o modificare a comportamentului, deoarece, persoana vătămată, până atunci o persoană de poziție comună, modestă, devine dintr-o dată cineva, o persoană importantă. De care se ocupă autoritățile și către care se îndreaptă simpatia și compasiunea celor din jur, mai ales când se mediatizează cazul.

4) Declarațiile victimei aflate în stări agonice pe care le-am putea considera ca o formă aparte a reproducerii, îmbracă forma unor realtări sumare, adesea intermitente, în care momentele de luciditate alternează cu cele de tulburare a facultăților psihice, iar intervenția organului judiciar este, de cele mai multe ori redusă, rolul acestuia rezumându-se la înregistrarea pe bandă magnetică sau la consemnarea celor declarate.

Când survine în mod natural, momentele ce preced morții sunt nu o dată marcate de momente de luciditate, de un sentiment de resemnare, pe când psihologia celui a cărui moarte e provocată de infracțiune nu e dominată de sentimentul resemnării în fața morții ci de acel de frustrare pricinuit de durerea de a muri nerăzbunat. Să adăugăm la aceasta influența pe care o exercită asupra celor aflați ân preajma victimei muribunde, chiar asupra organului judiciar, depozițiile făcute de aceasta cu puține clipe înainte de a înceta din viață.

Pradă acestei stări psihice, cu disperarea celui care se agață de ultimele clipe de viață, fie datorată stării de confuzie, fie dorinței de răzbunare, persoana vătămată poate indica drept autor al infracțiunii o persoană nevinovată sau poate pretinde resaponsabilitatea omorului și asupra unor membri ai familiei făptuitorului ori asupra unor persoane cu care s-a aflat în dușmănie.

Din cele ce precedă refuză că declarațiile in extremis ale victimei infracțiunii trebuie privite cu circumspecție, ele putând constitui punctul de plecare al investigațiilor legate de identificarea în măsura în care realitatea acestora a fost verificată.

5) Recunoasterea

In procesul penal exista doua imprejurari in care recunoasterea reprezinta modalitatea de comunicare a informatiilor:

Mijloc de individualizare a unor persoane si obiecte aflate in anumite raporturi cu infractiunea sau faptuitorul acesteia (sensul propriu al actiunii de recunoastere)

Procedeu tactic criminalistic de reamintire a unor fapte temporar uitate

Rezultatele recunoasterii comporta diferite grade de certitudine. Astfel, aceasta poate fi precisa, cand impresiile actuale se suprapun peste cele anterioare, sau imprecisa cand, pe fondul acestei suprapuneri se constata existenta unor elemente de deosebire si atunci cand impresiile anterioare nu sunt suficient de consolidate. Recunoasterea mai poate fi eronata cand concluzia de identitate se sprijina pe asemanarea unor insusiri neesentiale.

Nu trebuie omis ca si recunoasterea este bazata pe elemente de ordin subiectiv, pe aptitudinile variabile ale persoanei vatamate de a percepe si memora acele insusiri de natura sa individualizeze obiectul sau persoana, drept pentru care nu este lipsita de erori. Cauzele frecvente ale recunoasterii eronate sunt, practic, similare cu cele ale reproducerii.

Durata redusa a perceptiei, determinata de graba infractorului de parasi cat mai curand campul infractional, ori de natura infractiunii a carei activitate materiala presupune o desfasurare rapida in timp, ofera doar o imagine de ansamblu a trairilor celor mai generale, comune mai multor persoane si obiecte, elemente care nu sunt suficiente unei recunoasteri precise.

Existenta unor elemente de asemanare este cauza cu frecventa cea mai ridicata a falselor identificari. Multor persoane le e comuna talia, inaltimea, culoarea parului, a ochilor si chiar daca aceste elemente sunt cu totul diferite, imbracamintea tip uniforma (de militar, supraveghetor) poate determina o perceptie eronata.

Tulburarile psihice, deosebit de puternice in cazul victimei infractiunii, pot explica perceptia denaturata, atribuirea unor gesturi, insusiri unei alte persoane si, in consecinta recunoasterea nesigura si gresita.

Gradul de atentie, dirijata asupra unor trasaturi definitorii pentru identificarea persoanelor sau obiectelor, ofera garantia unei recunoasteri sigure, dupa cum concentrarea acesteia asupra unei situatii colaterale, nesemnificative, face sa dispara din campul perceptiei unele obiecte care intereseaza.

Tactica audierii propriu-zise a persoanei vatamate

Soluționarea cauzelor penale nu este posibilă fără stabilirea cu exactitate a situației de fapt și a împrejurărilor referitoare la persoana făptuitorului. Aflarea adevărului înseamnă realizarea unor concordanțe între faptele comise, așa cum s-au petrecut ele în materialitatea lor, și concluziile la care ajunge organul judiciar cu privire la aceste fapte.

Unul dintre participanții în procesul penal, cu fizionomie psihologică procesuală distincte, a cărui ascultare trebuie efectuată cu aplicarea unor procedee tactice adecvate, este subiectul pasiv al infracțiunii, cel asupra căruia s-au îndreptat consecințele dăunătoare ale faptei săvârșite – persoana vătămată.

Pentru soluționarea multor cauze penale alăturide ascultarea martorului și învinuitului, o importanță deosebită o are audierea părții vătămate. Dialogul judiciar cu aceștia trebuie să se desfășoare în limitele prevăzute de lege, așa cum am precizat ăn capitolul anterior, dar urmărind anumite reguli tactice criminalistice specifice. Aplicarea unor reguli tactice în aceste situații, face ca acțiunea magistratului, ori polițistului să fie mai eficientă șo mai promptă în constatarea faptei antisociale.

Fiind evident că multe cauze penale nu pot fi soluționate sau concepute fără audierea persoanelor vătămate, audierea acestora se va circumscrie unor reguli tactice criminalistice proprii, aspect deja învederat în secțiunea anterioară.

În înțelesul legii, parte vătămată este persoana care a suferit prin fapte penale o vătămare fizică, morală sau amterială, dacă participă la procesul penal. Parte civilă este persoană vătămată care exercită acțiune civilă în cazul procesului penal.

Partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă, potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului.

Pentru desfășurarea unei astfel de activități în faza de urmărire penală, este necesar ca organul sesizat despre săvârșirea infracțiunii să fi dispus începerea urmăririi penale, iar în situația când potrivit legii începera urmăririi penale se face numai la plângerea prealabilă sau la sesizarea, ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, este necesară îndeplinirea acestor condiții, în caz contrar neputând fi dispusă măsura ascultării.

O precizare care se impune a fi făcută este aceea care se referă la faptul că organul judiciar (cel de urmărire penală) ori instanța de judecată are obligația expres prevăzută de lege, de a chema, pentru a fi ascultate, persoanacare a suferit o vătămare fizică morală sau materială prin infracțiunea comisă, precum și persoana responsabilă civilmente.

Dacă persoana vătămată prin infracțiune nu participă în proces în calitate de parte vătămată sau nu se constituie parte civilă, aceasta poate fi ascultată în calitate de martor. Din cele expuse rezultă importanța pe care o au declarațiile părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente în afara adevărului și solușionarea sub toate aspectele a cauzelor penale.

Încălcarea dispozițiilor referitoare la ascultarea părții vătămate, a părții civile și părții responsabile civilmente va fi sancționată prin aplicarea prevederilor legale privitoare la nulitățile procesuale. Nulitatea absolută va fi constatată de către instanță. Când încălcarea privește alte dispoziții legale cu privire la declarațiile persoanei vătămate, aceasta va atrage sancțiunea nulității numai dacă prin acea încălcare s-a adus vreuneia din părți o vătămare ce nu poate fi înlăturată în acel mod. În general o astfel de încălcare va putea fi înlăturată prin reascultarea părților.

Sub aspectul naturii juridice, declarațiile părții vătămate obținute în procesul de ascultare a ei, sunt mijloace de probă în procesul penal, întrucât și ele pot servi la aflarea adevărului, continuînd probe referitoare la faptă, persoana care a săvârșit-o, prejudiciul și condițiile răspunderii civile.

Totodată, declarațiile acestor părți reprezintă și un mijloc de apărare al intereselor lor legitime de indicare a probelor care dovedesc împrejurările relatate.

Pentru obținerea rezultatului scontat prin ascultarea părții vătămate este de neconceput să se efectueze ascultarea fără o pregătire temeinică.

Pregatirea in vederea ascultarii victimei.

Pregătirea ascultării persoanei vătămate este o activitate absolut necesară ce se cere efectuată în toate împrejurările indiferent de gradul de dificultate al cauzei și care trebuie dirijate în direcții tipice oricărei audieri.

Această pregătire se materializează într-o serie de activități:

studierea materialului cauzei;

cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate;

întocmirea planului de ascultare daca situatia o impune;

A) Studierea materialului cauzei

Din studierea materialelor existente la dosarul cauzei, administrate până în momentul când se procedează la ascultare, organul de urmărire penală stabilește persoanele care trebuie ascultate în calitate de parte vătămată, parte civilă ori parte responsabilă civilmente, fapta ce formează obiectul cauzei, probleme ce vor fi lămurite prin ascultare, datele probelor ce vor fi folosite în ascultare, precum și ordinea folosirii lor.

Studiind materialele cauzei, organul de urmărire penală trebuie să stabilească încă din această fază dacă persoanele respective pot avea calitatea procesuală de parte vătămată, de parte civilă ori de parte responsabilă civilmente în procesul penal precum și temeiul acestei calități.

Calitatea procesuală de parte responsabilă civilmente o pot avea următoarele categorii de persoane:

părinții care răspund de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc împreună cu aceștia;

institutorii și artizanii care răspund de prejudiciul cauzat de elevii și ucenicii lor, în timpul cât se găsesc sub supravegherea acestora;

comitenții pentru prejudiciul cauzat de prepușii lor, în funcțiile ce li s-au încredințat;

persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu el și au tras foloase de pe urma infracțiunii, răspunderea acestor persoane fiind solidară cu a inculpatului, în limita folosului obținut;

persoanele care, în situația când un gestionar în exercitarea atribuțiilor de serviciu produce o pagubă avutului obștesc, nu și-au îndeplinit în mod corespunzător atri uțiile de serviciu în legătură cu activitatea gestionarului, aceste persoane răspund pentru prejudiciul respectiv integral sau parțial solidar cu inculpatul ori în subsidiar.

B) Cunoasterea persoanelor care urmeaza a fi ascultate, constituie o alta cerinta tactica a pregatirii audierii. Organul judiciar trebuie sa manifeste o preocupare deosebita pentru cunoasterea personalitatii si a trasaturilor psihice specifice partilor care urmeaza a fi ascultate.

Datele cu privire la identitatea, pregatirea, profesia, locul de munca, trebuie completate cu cele referitoare la comportarea persoanelor vatamate inainte si dupa savarsirea infractiunii, la profilul psihologic, la natura eventualelor relatii cu persoanele antrenate in savarsirea faptei.

Așa cum am văzut în secțiunea anterioară, persoana vătămată are de cele mai multe ori interesul de a dovedi vinovăția învinuitului (inculpatului) pentru ca acesta să-și primească o pedeapsă cât mai aspră. Pornind de la acest considerent, nu de puține ori, persoana vătămată are tendința de a relata exagerat unele elemente care să aibă menirea de a agrava răspunderea făptuitorului, prezentând astfel realitatea în mod deformat.

Înteresul părții civile este acela de a obține despăgubiri cât mai substanțiale, motiv pentru care exagerează valoarea prejudiciului, cuantumul despăgubirilor, pe când partea responsabilă civilmente are tot interesul de a se pune la adăpost de obligarea sa la plata daunelor.

Trăsăturile de caracter pozitive sau negative ale părții care urmează să fie ascultată: sociabilitatea, corectitudinea, orgoliul, tactul, aroganța, individualismul, sentimentul inferiorității, etc., creează posibilitatea organului de urmărire penală să-și formuleze o imagine clară cu privire la personalitatea persoanei vătămate și în funcție de aceasta, să aleagă procedeul de ascultare cel mai indicat pentru obținerea unor declarații sincere și complete.

Cunoașterea personalității persoanei vătămate și a părții responsabile civilmente se poate realiza prin diverse posibilități. Astfel, se fac investigații cu privire la personalitatea sa, la școala unde învață sau a studiat cu puțini ani în urmă, la locul de muncă și în cadrul familiei, Persoanele din aceste micromedii sociale sunt în măsură să furnizeze variate date, care împreună conturează portretul spiritual al victimei în cazul infracțiunii cercetate.

Când se consideră că victima a suferit condamnări se studiază dosarele cauzelor penale pentru care a fost condamnată; în unitățile de executare a pedepselor se culeg date despre comportarea sa în locurile respective, muncile pe care le-a îndeplinit, condițiile în care a fost eliberată.

Alte posibilități de cunoaștere a personalității persoanei vătămate pot fi: actele premergătoare, cercetarea la fața locului, studierea unor înscrisuri emanând de la persoana în cauză, efectuarea confruntării sau a prezentării pentru recunoaștere, analiza plângerii părții vătămate, etc.

Concluzionând, se poate afirma că activitatea de cunoaștere a persoanei vătămate ce urmează să fie ascultată prezintă o importanță cu totul aparte, iar de realizarea ei în condiții optime depinde succesul sau insuccesul ascultării. Datele obținute în faza de pregătire a ascultării urmează să fie completate cu ocazia contactului nemijlocit dintre organul de urmărire penală și persoana vătămată, ședința de ascultate constituindu-se într-un prilej de studiu al personalității acesteia, prin mijloace de investigare psihologică.

C) Intocmirea planului de ascultare, daca situatia o impune.

Teoretic, întocmirea planului în vederea ascultării vizează problemele ce urmează să fie lămurite prin ascultarea persoanei vătămate, iar materialul probator ce va fi folosit în timpul ascultării și ordinea la care va fi supus acesta, reprezentând corolarul întregii activități de pregătire. La întocmirea planului de ascultate trebuie să se aibă în vedere următoarele subiecte:

problemele care urmează să fie lămurite prin ascultarea părții vătămate;

materialul probator care va fi folosit în timpul ascultării;

ordinea la care va fi folosit materialul probator;

Lămurirea tuturor aspectelor cauzei nu este posibilă decât în măsura în care sunt stabilite corect problemele ce trebuie clarificate prin ascultare.

Întocmirea planului este necesară în fiecare cauză și cu atât mai mult în cauzele complexe. Formularea întrebărilor trebuie să fie făcută cu multă atenție, să fie clare, precise, la obiect. Întrebările trebuie să fie ordonate logic, ori cronologic pe mai multe variante, în raport cu ceea ce cunoaște persoana vătămată și modul în care a perceput cele pe marginea cărora urmează să facă declarații. Fiind un instrument de lucru, planul este orientativ, iar pe parcursul ascultării acesta poate fi completat sau modificat.

Conținutul complex al planului de ascultare diferă de la cauză la cauză, în raport cu particularitățile acestora, și de aceea vom exemplifica doar pentru unele infracțiuni.

În cazul infracțiunii de viol, întrebările trebuie să privească, datele de identificare ale victimei, în special vârsta, data și locul infracțiunii, împrejurările în car evictima a ajuns în acel locm modul de actostare al victimei, activitățile desfășurate de infractor pentru ai învinge rezistența, rezistența opusă de victimă, relațiile anterioare între victimă și făptuitor, starea sănătății înainte și după săvârșirea infracțiunii, semnalmentele făptuitorului, precum și caracteristicile îmbrăcămintei, încălțămintei lui, numărul persoanelor participante la săvârșirea infracțiunii și gradul de participare al fiecăruia.

În cazul infracțiunii de furt și tâlhărie, planul trebuie să conțină întrebări referitoare la: împrejurările săvârșirii infracțiunii ori în care cel ascultat a luat la cunostință despre comiterea acesteia, persoanele care cunoșteau despre existența bunurilor, locul și modul de păstrare și asigurare, făptuitorii, numărul acestora, semnalmente sau particularitățile lor, motivele prezenței celui ascultat la data și locul unde s-a săvârșit infracțiunea- tâlhăria; modul în care a acționat făptuitorul pentru a intra în posesia bunurilor și valorilor, în ce au constat amenințările ori violențele, instrumentele utilizate pentru exercitarea lor; dacă victima a opus rezistență și cum s-a materializat aceasta, dacă a strigat după ajutor, cum, intensitatea strigătelor, urmele lăsate de către făptuitor la locul infracțiunii și modul cum au acționat pentru stergerea lor; direcția în care au dispărut autorii faptei; însoțitorii victimei și activitățile întreprinse de către aceștia în timpul agresiunii; alte persoane care mai cunosc despre săvârșirea faptei; starea sănătății după săvârșirea infracțiunii și actele medico-legale care atestă acest lucru.

La întocmirea planului de ascultare trebuie să se țină seama de toate aspectele cauzei, inclusiv de cele care apar, la prima vedere, lipsite de importanță pentru că tratarea cu superficialitate ori omiterea unor amănunte poate avea repercursiuni negative asupra corectei soluționări a cauzei.

Tactica audierii in faza relatarii libere.

A) Verificarea identitatii

Verificarea identității, reprezintă primul moment al audierii propriu-zise. Victima, odată prezentă pentru audiere, este potrivit ca ascultarea ei să înceapă după luarea datelor personale. Pentru verificarea identității, partea vătămată, sau partea civilă sunt solicitate să răspundă la întrebările ce li se adresează cu privire la datele de identificare, confruntându-se răspunsurile primite cu mențiunile din actul de identitate. Anchetatorul trebuie să stabiliească personal identitatea acestora, iar atunci când are dubii, să întreprindă toate verificările necesare.

După ce organul judiciar s-a edificat cu privire la identitatea persoanei vătămate, îi aduce la cunoștință faptele și împrejurările în legătură cu care va fi ascultată inclusiv posibilitatea legală ce o are de a se constitui ca parte vătămată, parte civilă în proces ori să renunțe la acest drept conferit de lege și să fie ascultată în calitate de martor.

Practic, sfera întrebărilor prevăzute de lege (nume, prenume, etate, adresă și ocupație) poate fi lărgită prin unele discuții cu caracter neutru, despre cele mai variate probleme independente de cauză. Asemenea discuții, pe de o parte deschid organului judiciar posibilitatea cunoașterii unor date referitoare la anumite momente din viața persoanei vătămate, ocupațiile anterioare, diverse pasiuni, modul de organizare al timpului liber, raporturile cu vecinii și cu colegii de muncă. Astfel, aceste discuții, dezvăluind de-a lungul audierii în continuare, precum și la aprecierea declarațiilor sale. De asemenea, organul judiciar câștigă încrederea victimei și, drept urmare, aceasta devine mai puțin emotivă și mai siguă pe sine. În acest fel, se realizează contactul psihologic între interlocutori și declarațiile pe care le face victima se apropie de realitatea celor întâmplate la fața locului.

Ținând seama de personalitatea victimei, nivelul de cultură, vârsta și pasiunile sale, organul judiciar poate, dacă crede potrivit, să orienteze discuțiile prealabile, prin întrebări discrete, spre problemele care, din datele cunoscute, o pasionează mai mult, în care se simte mai competentă și-i face plăcere să discute despre ele. Așa cum li se întâmplă persoanelor în vârstă, care vorbesc cu pasiune despre întâmplări, prietenii vechi, despre copii și nepoți, despre literatură sau muzică. În schimb, tinerii, fiind pasionați de călătorii, excursii, sport, muzică ușoară, aparatură electronică, în discuțiile pe asemenea teme sunt atrași în mod deosebit și-și angajează întreaga lor ființă pentru a demonstra cât se poate de convingător valabilitatea tezelor susținute, avantajele anumitor mașini sau aparate în comparație cu alte similare, etc.

B) Conduita tactica in momentul ascultarii libere. Relatarea libera sau spontana

Faza relatărilor libere constă în prezentarea din partea victimei, la cererea organului judiciar a ceea ce cunoaște în cauză, prin cuvintele sale.

Relatarea liberă sau spontană începe prin adresarea unei întrebări de ordin general menită să ofere posibilitatea părții vătămate să declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările pentru a căror lămurire este ascultată. O asemenea întrebare temă, de genul: Ce cunoașteți în legătură cu fapta din data de … a cărei victimă ați fost? permite părții vătămate ori părții civile să relateze faptele, în succesiunea lor firească, logică, tot ce consideră că ar interesa cauza, fără ca declarația să fie limitată în vreun fel prin intervențiile celui ce efectuează ascultarea.

Din punct de vedere tactic criminalistic, relatarea libera sau spontana prezinta mai multe avantaje printre care:

menționând ceea ce consideră că ar interesa cauza, persoana vătămată poate prezenta împrejurări necunoscute de organul de urmărire penală până la data când efectuează ascultarea;

pot apare date din care să rezulte săvârșirea altor fapte penale de către învinuit sau inculpat;

pe parcursul relatării libere sau spontane, organul judiciar are posibilitatea să studieze persoana ascultată, să observe modul cum își formulează expunerea, siguranța cu care prezintă faptele ori împrejurările sau dimpotrivă, ezitările și omisiunile ce apar, încercările de a completa anumite lacune din succesiunea faptelor, interesul pentru a relata într-un anumit mod, să explice cauzele afirmațiilor neconforme cu realitatea;

să estimeze sinceritatea și buna-credința a victimei;

Printre regulile principale aplicate se gasesc cele mentionate in sectiunea anterioara:

Ascultarea persoanei vătămate cu răbdare și calm, fără a întrerupe firul ideilor, legătura și sucesiunea lor în expunere, chiar dacă aceasta relatează faptele cu lux de amănunte, unele fără semnificație pentru clarificarea cauzei. Limitarea expunerii la aspectele importante comportă neajunsul de a nu sesiza aspectele care prezintă importanță pentru victimă și din punctul de vedere al organelor judiciare.

Evitarea oricărui gest, reacție, mimă, expresie mai ales ironică prin care se aprobă sau se resping afirmațiile persoanei vătămatece este ascultată, evitarea apostrofării sau oricăror aprecieri cu privire la posibilitățile lor de a percepe, memora sau reproduce faptele, ori împrejurările cu privire la care este ascultată.

Ajutarea ei cu mult tact fără a sugestiona sub nici o formă dacă nivelul intelectual, cultural împiedică persoana vătămată să facă o relatare liberă cât de cât coerentă.

În vederea asigurării unei relatări libere cât mai naturale, nu se recomandă nici întocmirea procesului verbal de ascultare, urmând ca organul judiciar să se limiteze la luarea unor note semnificative, sumare, care să marcheze datele mai însemnate din expunere și întrebările pe care crede că ar fi potrivit să le pună pentru clasficarea unor situații omise sau prezentate altfel decât în alte mijloace de probă existente în dosarul cauzei.

Deoarece, în procesul ascultării, victima trăiește o anumită stare emoțională, mai ales că a perceput nemijlocit săvârșirea infracțiunii, relatările sale sunt întrerupte din loc în loc de trăiri lăuntrice, exteriorizate prin pauze în expunere, reluare de idei sau repetări de fraze, precum și prin mimică și gesticulații, etc. Din aceste exteriorizări se poate desprinde străduința sa de a prezenta acele aspecte ale faptei care îi sunt favorabile sau care evidentiază mai bine adevărul.

De aceea, organul judiciar trebuie să supravegheze neîntrerupt comportarea victimei în timpul expunerii, spre a-i observa mimica, pauzele în vorbire sau graba în expunerea unor secvențe ori situații mai delicate, precum și ridicarea ori coborârea tonului vorbirii.

Sub raport tactic criminalistic, relatarea spontana prezinta unele avantaje:

Persoana vatamata poate relata imprejurari necunoscute de organul de urmarire penala pana la acea data.

Pot aparea date din care sa rezulte savarsirea altor fapte penale de catre invinuit sau inculpat.

Organul de urmarire penala are posibilitatea sa studieze modul in care victima isi formuleaza declaratiile sub aspectul veridicitatii, al incercarilor de completare a unor lacune, al explicarii cauzelor agresiunii.

Pot fi evaluate sinceritatea si buna-credinta a victimei, dar si dorinta de razbunare.

Atmosfera propice povestirii părții vătămate sau părții civile, precum și conduita organului judiciar, coroborate cu poziția și posibilitățile părților, sunt hotărâtoare pentru clarificarea problemelor, prin relatarea liberă sau spontană.

Studierea persoanei vătămate constituie pentru cel ce conduce ascultarea temeiul tacticii ce va folosită in faza ulterioara a audierii.

C) Conduita tactica in momentul formularii de intrebari.

Ultima etapa a audierii nu are, teoretic, caracter obligatoriu, insa in practica sunt numeroase cazuri in care organul judiciar este nevoit sa formuleze intrebari in scopul lamuririi unor aspecte neclare, confuze. Veracitatea, claritatea raspunsurilor care sa completeze relatarea libera este, fireste, conditionata de modul de comunicare dintre organul judiciar si persoana audiata, de modul de adresare a intrebarilor si de succesiunea acestora.

Adresarea de intrebari devine obligatorie in ipoteza asupra carora exista suspiciuni cu privire la sinceritatea lor, respectiv la buna-credinta. In consecinta, intrebarile trebuie formulate astfel incat sa determine persoana ascultata sa faca declaratii conforme cu realitatea. Sub aspectul tacticii criminalistice, ascultarea acestor persoane se aseamana cu ascultarea unor martori mincinosi, deci cu a unor posibili invinuiti.

Intrebarile de completare sunt necesare in cazurile in care persoana vatamata relateaza mai putin decat ceea ce a perceput in mod real. Caracterul incomplet al declaratiilor obtinute pe calea relatarii libere este consecinta unor cauze obicetive sau subiective diverse.

Intrebarile de precizare vizeaza acele aspecte la care persoana vatamata s-a referit, dar lipsa de claritate impune unele detalieri. Acest gen de intrebari se refera la aspecte secundare destinate circumstantierii de loc, timp si mod privind producerea agresiunii.

Intrebarile ajutatoare sunt destinate reactivarii memoriei si inlaturarii denaturarilor de genul subtituirilor sau transformarilor. Procedeul tactic il constituie reamintirea prin asociatia de idei, indeosebi asociatia prin contiguitate, ce reprezinta acele legaturi dintre obiecte si fenomene , caracterizate prin simultaneitatea producerii lor in timp si spatiu.

Intrebarile de control destinate verificarii unor afirmatii sub raportul exactitatii si veridicitatii. Acest gen de intrebari este util intrucat permite verificarea pozitiei de fidelitate sau de nesinceritate pe care o adopta persoana vatamata. Ascultarea raspunsurilor la intrebari presupune, obligatoriu respectarea unei conduite tactice specifice, a unor reguli tactice cum sunt:

Ascultarea victimei cu atentie si seriozitate, evitandu-se gesturile de enervare, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare.

Evitarea reactiilor bruste la contradictii, incoerente, stari de agitatie, fara exteriorizarea surprinderii ori nemultumirii anchetatorului.

Observarea cu atentie, dar fara ostentatie, a modului in care reactioneaza persoana vatamata la intrebari asociate cu posibili indici de nesinceritate.

D) Verificarea si aprecierea declaratiilor persoanei vatamate.

Verificarea declarațiilor persoanei vătămate, a părții civile și părții responsabile civilmente este absolut necesară pentru stabilirea veridicității lor și aprecierea corectă a depozițiilor.

Verificarea se va face prin compararea declarațiilor persoanei vătămate cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, precum și efectuarea unor activități de urmărire penală, cum ar fi: ascultarea martorilor, învinuiților (inculpaților), confruntările, constatările tehnico-științifice ori expertizele, reconstituirile, cercetările locului faptei, etc.

Rezultatele cercetărilor la fața locului oferă posibilitatea verificării declarațiilor, în special cu privire la împrejurările săvârșirii faptei, întinderea, numărul participanților, etc. Prin dispunerea constatării medico-legale, organele de urmărire penală pot administra unele date-argumentate științific cu privire la natura leziunilor produse, mecanismul producerii acestora, data și timpul când au fost produse, natura obiectului cu care au fost create, dacă aceste vătămări au pus în pericol viața persoanei, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, apreciind dacă acestea sunt corecte sau exagerate.

Verificarea declarațiilor se poate realiza și prin efectuarea altor activități în afara celor de urmărire penală, precum: studierea unor înscrisuri emanate de la persoana ascultată, verificarea activităților desfășurate în perioada în care susține că s-a aflat la locul săvârșirii faptei.

Aprecierea declarațiilor părții vătămate se face ținându-se cont de măsura în care acestea se coroborează cu întregul material probator administrat în cauză. Numai în măsura în care declarațiile sunt coordonate cu celelalte materiale ale cauzei, se poate concluziona că ele sunt conforme cu realitatea, că partea ascultată este de bună-credință.

La aprecierea declarațiilor părților nu vor fi luate în considerație decât ceea ce ele au perceput, nu și părerile, presupunerile sau concluziile cu privire la faptele și împrejurările cauzei sau la vinovăția ori nevinovăția învinuiților (inculpaților).

Organul de urmărire penală are obligația legală și morală să dovedească maximă obiectivitate, să nu plece cu ideile preconcepute ori să se lase influențat în vreun fel sau altul, în aprecierea probatoriilor administrate, inclusiv a declarațiilor părților vătămate, respectiv civile.

Evaluarea declarației victimei impune, în primul rând, o analiză de conținut, pe baza căreia organul de urmărire penală sau instanța de judecată interpretează în mod științific materialul informativ adunat, pentru a stabili în ce mădură acesta servește la aflarea adevărului.

Evaluarea declarațiilor reprezintă un moment semnificativ în activitatea de cunoaștere și apreciere a adevărului. Operația de analiză a unei declarații se efectuează în cadrul examinării și cântăririi întregului probatoriu, aceasta presupunând un studiu al calității surselor directe sau indirecte din care provin datele.

Evaluarea declaratiilor se poate realiza si prin efectuarea altor activitati in afara celor de urmarire penala, precum: studierea unor inscrisuri emanate de la persoana ascultata, verificarea activitatilor desfasurate in perioada in care sustine ca s-a aflat la locul savarsirii faptei.

E)Consemnarea declaratiilor persoanei vatamate.

Declarațiile părților, date în cursul procesului penal se consemnează în scris potrivit regulilor statuate de legea procesuală penală. Legea nu reglementează expres modalitatea constituirii ca parte vătămată sau parte civilă, ceea ce duce la concluzia că, în lipsa unei dispoziții formale, aceasta se poate face, fie în scris, fie oral, prin declarația expresă făcută în fața organului judiciar competent și consemnată într-un act procedural, de regulă, în cuprinsul declarației părții.

Constituirea ca parte civilă se poate face prin procesul – verbal încheiat de organele de urmărire penală sau încheierea de ședință a instanței de judecată ori prin orice alte forme din care să rezulte intenția vădită a părții vătămate de a cere să fie despăgubită.

Deși s-ar părea că materializarea declarațiilor părții vătămate ori părții civile ridică mai puține probleme decât celelalte activități ce se desfășoară în vederea și cu ocazia ascultării, totuși valoarea declarației depinde, în ultimă analiză, de modul în care ceea ce reprezintă partea ascultată este selectat și consemnat. Declarațiile părții vătămate sau ale părții civile se consemnează de către aceastea pe coală de hârtie. Pot exista situații când din diferite motive, perasoanele nu-și pot consemna singure declarația, acest lucru fiind făcut de către organul judiciar care a efectuat ascultarea.

Declarația trebuie să cuprindă datele de identificare ale părților ascultate, mențiunea că persoanei vătămate i s-a adus la cunoștință posibilitățile de opțiune, faptele și împrejurările săvârșirii infracțiunii, persoana făptuitorului, cuantumul pagubei produse prin infracțiune și suma cu care se constituie partea civilă în proces împotriva inculpatului, etc.

De regulă, persoana vătămată își formulează declarația, cu propriile sale cuvinte în raport cu nivelul de pregătire, lexicul, experiența de viață, etc., însă uneori se recomandă ca partea vătămată ori civilă să fie ajutată în formularea unei declarații cât mai scurte, clare și concise.

Colnținutul declarației nu trebuie să conțină expresii indecente, fraze confuze sau care pot da naștere la diferite interpretări. Pe de altă parte, intervenția celui care conduce ascultarea nu trebuie să ducă la modificarea declarațiilor, pentru că astfel de declarații „creație” a organului de urmărire penală, nu au valoare pentru cauză.

După terminarea declarației, partea vătămată, respectiv partea civilă semnează pe fiecare pagină. Declarația trebuie să poarte data și viza organului judiciar în fața căruia a fost făcută.

Dacă declarația a fost consemnată de către organul de urmărire penală, i se citește părții vătămate ori părții civile, iar în cazul când ele își manifestă dorința de a o citi personal, i se oferă această posibilitate.

În cazul ascultării persoanei vătămate minore, declarațiile trebuie să cuprindă faptele, împrejurările, care să fie redate în ordinea în care au fost relatate, expresii folosite de către minor, astfel încât nivelul de pregătire, lexicul acestuia să se regăsească în declarația sa, să fie menționate detaliile necesare verificării celor afirmate de victimă, persoanele ce pot confirma cele relatate.

Declarația se va citi de către minor sau îi va fi citită de către organul de urmărire penală, după care se procedează la semnarea acesteia. Atunci când persoana vătămată minoră este asistată la ascultare de către persoanele prevăzute de lege, declarația va fi citită de către acestea cu voce tare pentru a fi auzită și înțeleasă de către minor, apoi va fi semnată conform prevederilor legale.

Respectarea întocmai a dispozițiilor legale privind desfășurarea acestei activități, constiuie o importantă garanție procesuală, oferind părților posibilitatea verificării exactității celor consemnate în raport cu declarațiile făcute. În acest fel părțile nu vor putea pretinde ulterior că vreuna din declarațiile lor au fost alterate în conținut sau substituite. De asemenea, atunci când situația impune, declarația trebuie să fie semnată de interpretori, după caz, de reprezentantul autorității tutelare, părinte, tutore curator, educator, care au asistat la ascultare.

În declarația persoanei de bună-credință se redă conținutul celor expuse fără a se mai menționa întrebările și răspunsurile, pe când în declarația persoanei vătămate de rea-credință trebuie să se consemneze, pe lângă răspunsurile date, și întrebările adresate de către organul judiciar ce a efectuat ascultarea.

Declarația nu trebuie să cuprindă ștersături ori modificări, dacă totuși acestea apar, trebuie să fie confirmate în scris, sub semnătură, de către cel care a făcut declarația și de organul judiciar, fie în cuprinsul său, fie la sfârșit. Pentru eliminarea oricărui dubiu, spațiile libere se barează.

Dacă, ulterior, partea vătămată revine asupra declarațiilor, se procedează la o nouă ascultare, făcându-se mențiune despre aceasta și despre motivele care au determinat retractarea primelor declarații.

În practica organelor de urmărire penală apar ce-i drept, destul de rar și cazuri când persoana vătămată, constituită ca parte civilă ori parte vătămată, refuză să semneze sau nu poate semna propria declarație scrisă, totuși se impun unele precizări. Nu se pune în discuție cazul când persoana nu poate să semneze.

Refuzul părților de a semna conduce la concluzia că acestea nu sunt de acord cu conținutul declarațiilor. Din punct de vedere tactic, se recomandă ca asemenea situații să nu apară în activitatea organelor judiciare. Ca atare, trebuie să stabilească motivele refuzului și, în conformitate cu legea, declarația să fie completată după solicitarea părții, pentru ca aceasta să fie de acord cu ea și să o semneze.

Dclarațiile părții vătămate ori ale părții civile pot fi fixate și pe bandă magnetică sau video-magnetică, desigur în cazuri deosebite ori în cazul unei persoane de rea-credință. Înregistrările pe bandă magnetică se folosesc și cu ocazia cercetării la fața locului. Aceste ascultări nu le înlătură pe cele ulterioare.

Importanța lor rezidă, pe de o parte, în faptul că informațiile obținute nu sunt viciate de influența unor factori, iar, pe de altă parte, când există pericolul încetării din viață a persoanei vătămate constituie singurele date la dispoziția organelor de urmărire penală pentru organizarea și desfășurarea diverselor activități în cauză.

CONCLUZII

Prin persoană vătămată înțelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni criminale. În majoritatea cauzelor penale, partea vătămată este pe de o parte un izvor de informații foarte bogat și util stabilirii adevărului, iar pe de altă parte una din persoanele interesate în proces, astfel încât declarația persoanei vătămate își relevă importanța și utilitatea în valoarea probelor pe care le conține.

Scopul audierii persoanelor atât în procesul penal cât și în faza de urmărire îl constituie obținerea unor declarații simple dar complete și fidele cu privire la toate împrejurările în care s-a săvârșit infracțiunea.

Pentru a desfășura activitatea de audiere a persoanei vătămate în faza de urmărire penală este necesar ca organul sesizat despre săvârșirea infracțiunii să fi dispus începerea urmăririi penale, iar în situația când potrivit legii începerea urmăririi penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau la sesizarea, ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, este necesară îndeplinirea acelor condiții, în caz contrar neputând fi dispusă măsura audierii.

Deci, dispunerea ascultării persoanei vătămate se face din oficiu, la inițiativa organelor judiciare ori la cererea părților, prin efectuarea unor acte procedurale și procesuale.

Procedeele tactice de audiere a persoanelor în procesul penal sunt elaborate pe baza normelor procesual-penale și au menirea de a asigura deplina eficiență a acestora. Deci, normele procesual penale determină procedeele tactice care își găsesc aplicare la audierea persoanelor.

Deși între normele procesual penale și procedeele tactice există un raport de condiționare reciprocă, acestea nu se identifică. Atât sensul atribuit noțiunii de procedeu tacit în limbajul criminalistic, cât și cel căruia i se atribuie în vorbirea curentă, conduc la constatarea că organului judiciar i se acordă o deplină libertate de a folosi unele sau altele din procedee, după cum aplicarea acestora este sau nu considerată oportună.

În consecință, deducem că în vreme ce procedeele tactice au caracterul unor recomandări, normele procesual penale ce reglementează această activitate au un caracter imperativ, obligatoriu, încălcarea acestora nefiind îngăduită.

La aplicarea procedeelor cu a căror observare trebuie efectuată audierea celui vătămat prin infracțiune nu se poate face abstracție de psihologia sa particulară. De altfel, și prin obținerea unor declarații cât mai apropiate de realitate, organul judiciar trebuie să fie un bun cunoscător al psihologiei personale, să poată realiza cercetarea procesului psihic de formare al declarației persoanei vătămate, structurat în cele patru faze ale sale: percepția informației, preluarea ei logică, memorarea și relatarea ei.

La adoptarea tacticii de audiere trebuie să fie avute în vedere și unele aspecte de ordin general, dintre care amintim: natura cauzei în care se efectuează audierea, faptele și împrejurările ce prezintă importanță pentru cauză cunoscute de către părți, personalitatea și psihologia părților, condițiile în care părțile au luat cunoștință despre faptele și împrejurările cu privire la care sunt ascultate: poziția părții vătămate față de celelalte părți din procesul penal, interesul lor de a declara într-un anumit fel, natura și valoarea probelor, ce urmează a fi folosite în audiere, măsura în care cel care efectuează audierea stăpânește noțiunile de psihologie judiciară și în special psihologia părților implicate în procesul penal, cunoaște temeinic particularitățile cauzei, atmosfera în care se desfășoară audierea și nu în ultimul rând atitudinea celui ce o conduce față de părți și relatările acestora.

În cazul victimei infracțiunii care datorită leziunilor suferite în timpul săvârșirii infracțiunii dar și a lipsei sale de discernământ, precum și a unor boli se află într-o stare gravă ce nu îngăduie audierea acestuia la sediul organului judiciar, se impune aplicarea unor procedee tactice care diferă într-o anumită măsură de cele aplicabile la audierea victimei în condițiile obișnuite. Este vorba de procedee tactice de audiere utilizabile în cazul victimelor acelor infracțiuni care pun în pericol sănătatea, integritatea corporală și chiar voința celor vătămați, ale căror declarații sunt obișnuite în condițiile speciale, excepționale.

Pentru obținerea rezultatului scontat este de neconceput să se efectueze ascultarea fără o pregătire temeinică. Pregătirea ascultării persoanei vătămate este o activitate absolut necesară ce se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gardul de dificultate al cauzei și care trebuie dirijată în direcții tipice oricărei audieri. Acestă pregătire se materializează într-o serie de activități, precum: studierea materialelor de ascultare, stabilirea locului unde urmează să se facă ascultarea, citarea sau aducerea persoanelor la data și locul fixate pentru ascultare, asigurarea prezenței interpretului, tutorelui, părintelui ori educatorului, asigurarea condițiilor materiale necesare ascultării.

Uneori, considerente de ordin tactic impun necesitatea audierii repetate a celui vătămat în condiții diferite față de modul în care s-a petrecut audierea inițială, cu ocazia unor activități de cercetare, cum ar fi recunoașterea și confruntarea.

În desfășurarea acestei activități complexe de audiere a persoanei vătămate, se parcurge o succesiune de momente, prin a căror reglementare s-a creat pentru cei ce au sarcina administrării mijloacelor de probă necesare aflării adevărului, posibilitatea obținerii unor declarații cât mai fidele. Astfel, ascultarea acestei părți parcurge de regulă trei etape: verificarea identității și ascultarea răspunsurilor cu privire la viața personală, relatarea liberă sau spontană, relatarea dirijată, concretizată în adresarea de întrebări.

Declarațiile părților date în cursul procesului penal, precum și în toate fazele de urmărire penală, se consemnează în scris potrivit regulilor statuate de legea procesual penală.

Declarațiile persoanei vătămate pot fi fixate și pe bandă magnetică sau video – magnetică, desigur, în cazuri deosebite ori în cazul unor persoane de rea-credință.

Verificarea și aprecierea declarațiilor persoanei vătămate se face prin compararea declarației persoanei vătămate cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, precum și efectuarea unor activități de urmărire penală, cum ar fi: cercetările la fața locului, constatările tehnico-științifice ori expertizele, reconstituirile, ascultarea martorilor, învinuiților, etc.

Criminalistica își aduce o contribuție esențială la apărarea ordinii de drept, cu prioritate a acelor valori pe care societatea consideră că trebuie să le protejeze prin norme juridice, prin elaborarea unor procedee tactice criminalistice, servind totodată la conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii.

https://books.google.com/books?id=5W4rKcpiFXAC&pg=PA234&lpg=PA234&dq=tactica+ascultarii+minorilor&source=bl&ots=gahsfEL9II&sig=0CF7-srNyEfDo-inXSc-a45i7Ow&hl=ro&sa=X&ei=7FguVfGjPKy1sQT5iICgDQ&ved=0CDIQ6AEwBA#v=onepage&q=tactica%20ascultarii%20minorilor&f=false

https://books.google.ro/books?id=MAD0y1FhSs0C&pg=PA91&lpg=PA91&dq=ascultarea+inculpatilor+minori&source=bl&ots=ZtU_yqLE18&sig=b6QsKKbYWQaSARaQsseYh_f3GkU&hl=en&sa=X&ei=Q6U6VeKJA4vkUu2pgVg&ved=0CDUQ6AEwAw#v=onepage&q=ascultarea%20inculpatilor%20minori&f=false