Functiile Si Activitatea Misiunilor Diplomatice Imunitatile Si Privilegiile Diplomatice

CUPRINS

CAPITOLUL 1: DEFINIREA ȘI CATEGORIILE DE MISIUNI DIPLOMATICE…………………………..5

1.1. Definirea și categoriile de misiuni diplomatice…………………………………………………………5

1.1.1. Misiunile diplomatice în diplomația bilateral…………………………………………………….7

1,1,2 Misiunile diplomatice în diplomația multilaterală………………………………………………………………..9

1.2. Deschiderea și închiderea de misiuni diplomatice……………………………………………………….9

1.3. Structura misiunilor diplomatice………………………………………………………………………12

CAPITOLUL 2 : FUNCȚIILE ȘI ACTIVITATEA MISIUNILOR DIPLOMATICE………………………..14

2.1. Funcțiile misiunii diplomatice…………………………………………………………………………….15

2.1.1 Funcția de reprezentare………………………………………………………………………….15

2.1.2 Funcția de negociere…………………………………………………………………………….15

2.1.3 Funcția de observare și informare……………………………………………………………….16

2.1.4 Funcția de cooperare internațională………………………………………………………………….17

2.1.5 Funcția de protejare a intereselor statului acreditant și a cetățenilor acestuia

persoane fizice și juridice………………………………………………………………..……………17

.1.6 Alte funcții………………………………………………………..………………………………18

2.2 Activitatea misiunii diplomatice……………………………………………………………….……….19

CAPITOLUL 3 : NOȚIUNEA ȘI NECESITATEA IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR

DIPLOMATICE……………………………………………………………………………..…………………22

3.1. Teoria extrateritorialității…………………………………………………………………………………………………………25

3.2. Teoria reprezentării,……………………………………………………………………………..……25

3.3. Teoria necesității funcționale………………………………………………………………………..…25

CAPITOLUL 4 : IMUNITATEA DE JURISDICȚIE A MISIUNII DIPLOMATICE ȘI A

MEMBRILOR SĂI. INVIOLABILITATEA…………………………………………………..………………27

4.1. Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice………………………………………….……………28

4.2. Imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic…………………..………………………………..…29

4.2.1. Imunitatea de jurisdicție penală ………………………………………………………………..29

4.2.2. Imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă ……………………………………………..30

4.2.3. Exceptarea de la obligația de a depune ca martor………………………………………………32

4.3. Renunțarea la imunitatea de jurisdicție ………………………………………………………………. 32

4.4. Inviolabilitatea ………………………………………………………………………………………. 33

4.4.1 Inviolabilitatea misiunii diplomatice……………………………………………………………33

4.4.2 Inviolabilitatea agentului diplomatic……………………………………………………………36

4.4.3. Sancționarea nerespectării inviolabilității………………………………………………….…..38

4.4.4. Azilul diplomatic………………………………………………………………………………..38

CAPITOLUL 5 : PRIVILEGIILE MISIUNII DIPLOMATICE ȘI A MEMBRILOR SĂI……………………40

5.1. Libertatea de comunicare…………………………………………………………….…………………44

5.2. Libertatea de miscare……………………………………………………………….…………………45

5.3. Exceptarea de taxe, impozite și alte obligații………………………………………………………….45

5.4. Dreptul de a aborda drapelul național………………………………………………………………….48

5.5. Acordarea diferențiată a privilegiilor și imunităților diplomatice……………………………….…….48

5.6. Durata imunităților și privilegiilor diplomatice……………………………………………………….50

CAPITOLUL 6 : PRIVILEGIILE CONSULARE ȘI ALE REPREZENTANȚILOR ECONOMICI…………51

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………….60

FUNCȚIILE ȘI ACTIVITATEA MISIUNILOR DIPLOMATICE.

IMUNITĂȚILE ȘI PRIVILEGIILE DIPLOMATICE

CAPITOLUL 1: DEFINIREA ȘI CATEGORIILE DE MISIUNI DIPLOMATICE

1.1. Definirea și categoriile de misiuni diplomatice

Baza diplomației este comunicarea – a gândurilor și a ideilor – între guvernele statelor (și într-o măsură crescândă cu organizațiile internaționale) și aceasta poate fi efectuată direct între șefii guvernelor sau indirect prin intermediul corespondenței scrise sau al unui ambasador. Între superputeri și statele vecine diplomația la cel mai înalt nivel poate fi cel mai ușor și la modul cel mai logic condusă de șefii guvernelor, prin întâlniri personale și schimbul de opinii și idei – vorbind, argumentând și discutând; dar din cauza varietății și complexității lor, relațiile diplomatice în general pot fi conduse numai indirect, și secole de experiență au arătat că un ambasador rareori iși desfășoară activitatea de unul singur, el este șeful unei misiuni diplomatice care, acționând ca o echipă, furnizează legătura de bază și cea mai importantă de la guvern sau între guverne și organizațiile internaționale.

O misiune diplomatică este constituită dintr-un reprezentant diplomatic nominalizat de către un stat și acceptat de către un altul, împreună cu personalul său (dacă există) și stabilit în capitala diplomatică a statului respectiv. În măsura în care statul gazdă este de acord, numai o singură pesoană va reprezenta celălalt stat, acesta fiind șeful său (șeful provizoriu) al misiunii, care astfel este în întregime responsabil pentru activitățiile acesteia, personalul său, în mod concret, neavând funcții direct reprezentative, ci numai de asistență.

Dezvoltarea relațiilor dintre state și ridicarea acestora la un nivel superior prin stabilirea de relații diplomatice a determinat necesitatea înființării în străinătate de reprezentanțe ale statului, care să-l reprezinte și să-i apere interesele. În raporturile dintre state apar cerințe obiective care pot fi înfăptuite numai prin activitățile din

capitalele celor două țări. Este nevoie de întreținerea unor relații prietenești, care să permită dezvoltarea colaborării, de acțiune la fața locului pentru reglementarea problemelor care se ivesc, pentru înlăturarea cauzelor de conflict, de apărare a demnității și prestigiului țării, de protejarea propriilor cetățeni, precum și multe alte rațiuni care justifică pe deplin crearea de reprezentanțe ale unui stat în celelalte state.

Istoria reprezentanților statului în străinătate începe cu câteva secole în urmă. Originea instituției diplomatice permanente poate fi găsită către mijlocul secolului al XVI-lea, în practica statelor italiene. S-a extins în Europa în secolul al XVI-lea și s-a generalizat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

La formațiunile statale românești, instituțiile diplomatice sunt atestate încă din evul mediu. Primul reprezentant diplomatic a fost Capuchehaia, care era agent acreditat de Domn pe lângă Poarta Otomană. Unii domni au avut reprezentanți și în alte țări. Constantin Brâncoveanu avea agenți la Viena și Veneția, iar unii domnitori din Moldova au avut agenți diplomatici în Polonia și Ungaria.

În secolul al XIX-lea și secolul al XX-lea instituția reprezentanțelor diplomatice capătă amploare și se adaptează la dezvoltarea vieții internaționale. În perioada contemporană, alături de reprezentanțele permanente clasice, apar multiple forme de diplomație nouă, respectiv reprezentanțele pe lângă organizațiile internaționale.

De-a lungul istoriei, noțiunile utilizate pentru desemnarea instituției diplomatice au fost diferite. La început s-au numit agenți diplomatici sau miniștri publici, iar apoi reprezentanțe sau misiuni diplomatice. În prezent, termenul generic folosit pentru desemnarea organului permanent al relațiilor diplomatice este cel de reprezentanță diplomatică, folosit în sensul cel mai larg. În Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice s-a codificat noțiunea de misiuni diplomatice, care este termenul cel mai mult folosit și echivalent în practica relațiilor internaționale cu cel de reprezentanțe diplomatice.

În doctrina diplomatică se întâlnesc următoarele înțelesuri pentru misiunea diplomatică: organ al statului acreditant; raport juridic de drept internațional; sarcină încredințată agentului diplomatic; grup de persoane care desfășoară activitate diplomatică. Convenția de la Viena privește misiunea diplomatică în mod special ca o entitate independentă, cu drepturi și îndatoriri care se bucură de imunități și privilegii.

Cerințele practice ale desfășurării relațiilor internaționale au determinat și necesitatea clasificării misiunilor diplomatice pe categorii, în funcție de anumite criteri și ținând seama de sensurile care se dau misiunii diplomatice menționate mai sus.

Ca organe diplomatice, misiunile sunt de două tipuri:

Misiuni diplomatice de tip clasic: ambasada, nunciatura, legația și internunciatura;

Misiuni de tip clasic: bilateral (înaltele comisariate, înaltele reprezentanțe) și multilateral (misiunile permanente ale statelor membre pe lângă organizațiile internaționale, misiunile organizațiilor internaționale în statele membre).

După durata lor, misiunile diplomatice sunt de două categorii: permanente și temporare.

După specificul obiectivului de îndeplinit, întâlnim misiuni cu sarcini generale și misiuni cu sarcini precise.

După statutul lor juridic și politic, există misiuni diplomatice și misiuni paradiplomatice. Șeful acestora din urmă nu este asimilat cu cel al misiunilor diplomatice.

După criteriul subiecților de drept internațional sunt misiuni pentru diplomația bilaterală și misiuni pentru diplomația multilaterală.

Misiunile diplomatice în diplomația bilaterală

În diplomația bilaterală iși, desfășoară activitatea misiuni diplomatice care se deosebesc între ele după rang, reflectând nivelul relațiilor dintre state, natura raporturilor dintre subiecții de drept internațional și specificul unora dintre acești subiecți. În acest sens, există misiuni diplomatice de rangul întâi (ambasada, nunciatura apostolică, înaltul comisariat și înalta reprezentanță), misiuni diplomatice de rangul doi (legația și internunciatura). Există de asemenea misiuni diplomatice specific unor state: biroul, delegația apostolică și reprezentanța diplomatică.

Ambasada este misiunea diplomatică cea mai importantă ca rang și cea mai frecvent întâlnită. Este prin excelență organul de reprezentare contemporan. Nunciatura apostolică este misiunea diplomatică a Vaticanului. Are funcții diplomatice și eclesiastice. Cu statul acreditar are relații oficiale guvernate de dreptul internațional, iar organul național catolic are relații guvernate de dreptul canonic. Deci,

îmbină sarcini de reprezentare a unui subiect de drept internațional cu atribuții directe privind ierarhia eclesiastică locală.

Înaltul Comisariat și Înalta Reprezentanță sunt misiuni diplomatice care se stabilesc între statele cu interese deosebit de strânse. Înaltele Comisariate sunt specifice pentru țările membre ale Commonwealth –ului. Înaltele Reprezentanțe sunt specifice relațiilor dintre Franța și unele state ale Comunității francofone. Numărul acestora este redus. Înaltele Comisariate și Înaltele Reprezentanțe sunt de același rang cu ambasadele.

În unele țări, Înaltul Comisariat nu prezintă scrisori de acreditare pentru că ambele state au același șef de stat, regina Angliei. Este, de exemplu, cazul Canadei și Australiei.

Legația este o misiune diplomatică de rangul doi, inferior ambasadei, la care statele recurg din ce în ce mai puțin. Dacă în 1968 existau aproape o sută de legații în lume în prezent sunt foarte puține. După cel de-al dolea razboi mondial, legația a experimat, în raport cu ambasada starea mai puțin bună a raporturilor dintre cele două țări. Legația este condusă de un ministru, care poartă, de obicei titlul de „trimis extraordinar și ministru plenipotențiar”. În prezent, deosebirile dintre ambasadă și legație sunt minime și se limitează practic la chestiunile de precădere.

Internunciatura Apostolică este o misiune care corespunde ca rang legației și este condusă de un internunțiu.

Pe lângă misiunile diplomatice menționate mai sus, există unele reprezentanțe diplomatice specifice unor state.

Biroul este misiunea diplomatică a Libiei. În unele țări se numește birou popular, iar în țările arabe birou frățesc. Personalul biroului este alcătuit dintr-un colegiu, în loc de ambasador și personal diplomatic. Pentru șeful biroului nu se cere agrement. El nu prezintă scrisori de acreditare.

Delegația apostolică este reprezentanța Vaticanului în țări cu care nu are relații diplomatice. Delegatul apostolic este un preot cu funcție nediplomatică. El lucrează într-o regimilat cu cel al misiunilor diplomatice.

După criteriul subiecților de drept internațional sunt misiuni pentru diplomația bilaterală și misiuni pentru diplomația multilaterală.

Misiunile diplomatice în diplomația bilaterală

În diplomația bilaterală iși, desfășoară activitatea misiuni diplomatice care se deosebesc între ele după rang, reflectând nivelul relațiilor dintre state, natura raporturilor dintre subiecții de drept internațional și specificul unora dintre acești subiecți. În acest sens, există misiuni diplomatice de rangul întâi (ambasada, nunciatura apostolică, înaltul comisariat și înalta reprezentanță), misiuni diplomatice de rangul doi (legația și internunciatura). Există de asemenea misiuni diplomatice specific unor state: biroul, delegația apostolică și reprezentanța diplomatică.

Ambasada este misiunea diplomatică cea mai importantă ca rang și cea mai frecvent întâlnită. Este prin excelență organul de reprezentare contemporan. Nunciatura apostolică este misiunea diplomatică a Vaticanului. Are funcții diplomatice și eclesiastice. Cu statul acreditar are relații oficiale guvernate de dreptul internațional, iar organul național catolic are relații guvernate de dreptul canonic. Deci,

îmbină sarcini de reprezentare a unui subiect de drept internațional cu atribuții directe privind ierarhia eclesiastică locală.

Înaltul Comisariat și Înalta Reprezentanță sunt misiuni diplomatice care se stabilesc între statele cu interese deosebit de strânse. Înaltele Comisariate sunt specifice pentru țările membre ale Commonwealth –ului. Înaltele Reprezentanțe sunt specifice relațiilor dintre Franța și unele state ale Comunității francofone. Numărul acestora este redus. Înaltele Comisariate și Înaltele Reprezentanțe sunt de același rang cu ambasadele.

În unele țări, Înaltul Comisariat nu prezintă scrisori de acreditare pentru că ambele state au același șef de stat, regina Angliei. Este, de exemplu, cazul Canadei și Australiei.

Legația este o misiune diplomatică de rangul doi, inferior ambasadei, la care statele recurg din ce în ce mai puțin. Dacă în 1968 existau aproape o sută de legații în lume în prezent sunt foarte puține. După cel de-al dolea razboi mondial, legația a experimat, în raport cu ambasada starea mai puțin bună a raporturilor dintre cele două țări. Legația este condusă de un ministru, care poartă, de obicei titlul de „trimis extraordinar și ministru plenipotențiar”. În prezent, deosebirile dintre ambasadă și legație sunt minime și se limitează practic la chestiunile de precădere.

Internunciatura Apostolică este o misiune care corespunde ca rang legației și este condusă de un internunțiu.

Pe lângă misiunile diplomatice menționate mai sus, există unele reprezentanțe diplomatice specifice unor state.

Biroul este misiunea diplomatică a Libiei. În unele țări se numește birou popular, iar în țările arabe birou frățesc. Personalul biroului este alcătuit dintr-un colegiu, în loc de ambasador și personal diplomatic. Pentru șeful biroului nu se cere agrement. El nu prezintă scrisori de acreditare.

Delegația apostolică este reprezentanța Vaticanului în țări cu care nu are relații diplomatice. Delegatul apostolic este un preot cu funcție nediplomatică. El lucrează într-o regiune eclesiastică cu ierarhie catolică.

Reprezentanța diplomatică este expresia folosită pentru unele misiuni diplomatice înființate în statele care nu acordă decât o recunoaștere de factor a statului trimițător.

Așa a fost cazul misiunii Israelului în Germania Occidentală până în 1965.

Misiunile diplomatice în diplomația multilaterală

Misiunile diplomatice acreditate pe lângă organizațiile internaționale poartă denumirea de misiuni permanente. Reprezentanțele organizațiilor internaționale în statele membre se numesc misiuni.

Misiunea Permanentă la Organizația Națiunilor Unite (sau alte organizații internaționale) este misiunea diplomatică a statelor membre pe lângă organizația respectivă. Normele aplicabile misiunilor permanente sunt similare cu cele pentru misiunile diplomatice tradiționale, dar există și unele diferențe. Scrisorile de acreditare ale șefului misiunii permanente emană de cele mai multe ori de la Ministerul de Externe, ceremonialul de prezentare a acestora este mult simplificat și nu este necesară obținerea prealabilă a agrementului. Misiunea Permanentă este distinctă de misiunea diplomatică a statului respectiv în țara în care se află sediul organizației internaționale.

Misiunea unei organizații internaționale într-un stat membru este tipul de misiuni diplomatice cel mai recent. Misiunea poate fi, în principiu, acreditată într-un stat membru sau nemembru al organizației, ori în mai multe state în același timp.

Sediul misiunilor diplomatice este, de regulă, în capitala statului acreditar. Sunt uneori însă și situații specifice. Un caz special este cel al Ierusalimului, capitala Israelului. Întrucât, problema Ierusalimului de est, ca și cea a teritoriilor arabe ocupate de Israel în 1967, nu a fost reglementată, unele țări au misiuni diplomatice în Israel cu sediul la Tel Aviv și nu la Ierusalim.

1.2. Deschiderea și închiderea de misiuni diplomatice

Deschiderea sau înființarea unei misiuni diplomatice este un act de voință politică concertată a două state. Pentru realizarea acestui act sunt necesare două condiții:

Între statele respective să existe relații diplomatice;

Între ele să se realizeze un acord pentru deschiderea de misiuni diplomatice.

Pentru stabilirea de relații diplomatice este nevoie, la rândul ei, ca cele două state să fie subiecți de drept internațional și să se recunoască reciproc.

Numai un subiect de drept internațional poate înființa misiunea diplomatică, aceasta fiind un organ al său în exterior. De asemenea, pentru înființarea misiunii diplomatice

este necesară recunoașterea de jure între cele două state. Dacă recunoașterea n-a intervenit în prealabil înființarea unei misiuni diplomatice o atestă, o încorporează. Recunoașterea deschide calea spre înființarea misiunii diplomatice, una are efect asupra celeilalte, dar nu există un raport direct între recunoaștere și înființare. Recunoașterea nu înseamnă implicit înființarea misiunii diplomatice. Două state pot să se recunoască reciproc pe plan internațional fără ca între ele să se fi schimbat misiuni diplomatice.

De asemenea, nu există o relație directă nici între stabilirea de relații diplomatice și deschiderea de misiuni diplomatice. Dacă nu înființează misiuni în capitalele celor două state, se pot folosi misiunile diplomatice din alte țări, sau se recurge la contactele directe, în scris ori pe alte căi. În cazul cand se reiau relațiile diplomatice după o întrerupere, nu este neapărat necesar ca și misiunile diplomatice să fie redeschise, dacă au existat anterior.

Nu există un drept absolut pentru un stat de a avea misiune diplomatică într-un alt stat și nu există o obligație juridică a statelor de a primi misiuni diplomatice ale celorlalte state. Pentru deschiderea unei misiuni diplomatice este nevoie, de aceea, de un acord special între statul care o trimite și statul care o primește. Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice prevede în articolul 2 necesitatea consimțământului celor doi subiecți de drept internațional.

La deschiderea de misiuni diplomatice se iau în considerare diverși factori, printre care interesele colaborării dintre cele două țări, interese care trebuie să fie protejate în celalalt stat, reciprocitatea în deschiderea de reprezentanțe diplomatice, obținerea de voturi la ONU și în alte organizații internaționale. Se iau, totodată, în calcul costurile deschiderii și menținerii misiunii diplomatice. În funcție de acești factori se alege și momentul istoric optim al deschiderii misiunii diplomatice.

Tot prin acord se stabilește și rangul misiunii diplomatice. Convenția de la Viena prevede acest lucru implicit prin referire la șefii de misiuni, arătând că „statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparțină șefii misiunilor”. Dacă se convine că șefii misiunilor diplomatice vor fi din clasa ambasadorilor, este evident că misiunile vor fi la rang de ambasadă. De regulă, misiunile sunt de același rang, dar în trecut au fost și excepții.

De exemplu, o perioadă Elveția a avut legație la Paris, în timp ce Franța avea ambasadă la Berna.

Activitatea misiunii diplomatice poate începe independent de acreditarea șefului ei. În practică, până la venirea acestuia se numește un însărcinat cu afaceri ad-interim.

În procesul dezvoltării relațiilor dintre două state, o misiune diplomatică poate fi ridicată la un rang superior. Dacă a fost legație, ea poate fi transformată în ambasadă. Acesta a fost un proces mai larg care s-a petrecut după al doilea război mondial. Transformarea se face printr-un acord între statul acreditant și statul acreditar. În această situație, șeful misiunii diplomatice prezintă noi scrisori de acreditare, dacă tot el a condus anterior misiunea diplomatică.

În relațiile dintre două state pot să apară situații care duc la suspendarea activității misiunii diplomatice. Se poate suspenda numai activitatea misiunii diplomatice, fără a se suspenda și relațiile diplomatice. Motivele pot fi de ordin politic, sau de ordin material, costurile întreținerii fiind ridicate în raport cu avantajele obținute în relațiile dintre cele două țări. Pot apărea situații în care ambele state să-și suspende misiunile diplomatice, sau unul să și-o suspende în timp ce celălalt să și-o mențină. Principiul reciprocității nu se aplică în mod automat. Cazuri mai frecvente de suspendare a misiunilor diplomatice s-au petrecut în timpul celui de-al doilea război mondial. Suspendarea nu se face cu o determinare în timp. După o perioadă, statul în cauză poate să decidă reinstalarea misiunii. Pentru aceasta nu mai este nevoie de un acord expres între cele două state. Scrisorile de acreditare ale șefului de misiune ar putea fi valabile în continuare sau reînoite.

În relațiile dintre două state pot să apară situații în care se hotărăște încetarea existenței însăși a misiunii diplomatice. Încheierea misiunii diplomatice poate fi rezultatul deciziei statului acreditant, a ruperii relațiilor diplomatice, a dispariției unuia dintre subiecții de drept international, precum și altor cauze. De regulă, ruperea relațiilor diplomatice duce la desființarea misiunilor diplomatice, dar închiderea acestora nu înseamnă neapărat ruperea relațiilor diplomatice. De asemenea, încetarea misiunii diplomatice și încetarea activității agentului diplomatic sunt două lucruri diferite. Pot înceta amândouă concomitent, dar poate înceta doar activitatea agentului diplomatic și să rămână misiunea diplomatică, sau poate fi închisă misiunea

diplomatică, dar agentul diplomatic să rămână în continuare acreditat, cu reședința într-o altă țară. Închiderea misiunii diplomatice poate interveni și la cererea statului acreditar. Acesta este de obicei rezultatul unei situații de tensiune gravă. Spre deosebire de suspendare, reluarea misiunii diplomatice după încetare necesită din nou acordul celor două state, ceea ce nu este cazul după suspendare.

În prezent au loc în lume procese noi de afirmare a națiunilor. Pe harta globului apar noi state independente, care se încadrează în comunitatea internațională cu raporturi proprii față de ceilalți subiecți de drept internațional. Această evoluție va determina și o creștere a misiunilor diplomatice prin deschiderea reprezentanțelor noilor state și răspunsul celorlalte țări la această deschidere.

1.3. Structura misiunilor diplomatice

Misiunea diplomatică are o structură internă de organizare a activităților care este determinată de cerințele și funcțiile ei. Nu există o schemă universal valabilă pentru toate țările. Fiecare țară ia în considerare la stabilirea structurii misiunii diplomatice diverse elemente, printre care: calitatea relațiilor dintre cele două țări; poziția politică, economică, militară etc. a statului acreditar pe plan internațional, regional și bilateral; interesele statului acreditant, ca și importanța lui pentru statul acreditar.

Modul de organizare internă a activității misiunilor diplomatice este de competența exclusivă a statului acreditant. Acordul statului acreditar pentru înființarea misiunii diplomatice nu are nici o legătură cu organizarea ei internă, nu poate fi condiționat de o anumită structură a acesteia.

Deși nu există norme generale și o experiență uniformă, din practica internațională se poate desprinde o schemă de organizare a misiunii diplomatice pe secții sau birouri, care cuprinde: cancelaria, secția politică, secția (biroul) economică și comercială, biroul militar, secția (biroul) cultură, secția (biroul) presă, secția consulară.

Cancelaria ocupă locul central în cadrul misiunilor diplomatice, unde se coordonează activitatea tuturor secțiilor. La cancelarie se primesc actele care sunt de competența șefului misiunii, se găsesc codurile diplomatice și arhivele, se rezolvă problemele cetățenilor statului acreditant (dacă misiunea nu are secție consulară). Cancelaria este condusă de diplomatul cu cel mai înalt grad, care ține locul șefului de misiune când acesta este plecat din țara de reședință.

Secția politică se ocupă de chestiuni politice și de ordin general, interne și externe. Legăturile secției cu membrii ai conducerii statului acreditar, parlamentari, oameni politici, oameni de cultură și artă etc. este de o deosebită importanță pentru reușita activităților ei.

Secția economică are funcția de informare, studiere și prospectare, sprijinire a promovării cortului și cooperării, îndrumării inițiativei private. Unele țări au sisteme specifice de personal auxiliar. Belgia, de exemplu, are sistemul prospectorilor comerciali, iar Australia pe cel al funcționarilor de marketing.

Secția (biroul) atasatului cultural se ocupă de cunoașterea și informarea asupra culturii naționale a statului acreditar, dezvoltarea relațiilor culturale bilaterale, raspândirea operelor culturale și științifice din propia țară, îndrumarea lectoratelor de limba română și altele. În unele țări există și atașați cu probleme științifice.

Secția (biroul) de informare și presă urmărește diseminarea prin mijloacele de informare în masă din statul acreditar, de știri și informații privind viața politică, economică și alte domenii din statul acreditant, orientările de politică externă ale acestuia, capacitatea lui de participare la colaborarea internațională. Secția informează, de asemenea, organele statului acreditant asupra politicii interne și externe a statului acreditar. În ultimele decenii, domeniile de activitate ale secției s-au extins și diferențiat, mijloacele și tehnicile de lucru s-au perfecționat.

Biroul atașatului militar are funcții de reprezentare, observare și colaborare în acest domeniu specific precum și de consilier tehnic al șefului misiunii diplomatice. Practica atașaților militari s-a dezvoltat mai ales în secolul al XIX – lea. Cea a atașaților aerului a apărut în secolul al XX – lea.

Secția consulară se ocupă de problemele consulare, atunci când nu există un consulat separat de misiunea diplomatică. Convenția de la Viena din 1961 prevede ca o posibilitate ca misiunile diplomatice să aibă și funcții consulare. La misiunile diplomatice ale unor țări de migrațiune largă, când problemele acesteia nu pot fi cuprinse de secția consulară sau consulat, s-au creat birouri pentru migrațiune, care pot fi birouri de imigrare (Brazilia, Argentina etc.) sau birouri de emigrare (Italia și alte țări). Birourile studiază condițiile legale ale pieței mâinii de lucru, legislația de imigrare și acordurile în materie ale statului acreditar cu alte state.

CAPITOLUL 2 : FUNCȚIILE ȘI ACTIVITATEA MISIUNILOR DIPLOMATICE

Funcția executivă a ministrului este de a promova politica externă a guvernului său și de a administra relațiile internaționale ale acestuia. Această funcție o îndeplinește cu ajutorul personalului permanent din minister și al șefilor misiunilor diplomatice din străinătate și prin intermediul șefilor misiunilor străine acreditați în statul său.

Misiunile diplomatice desfășoară o activitate cuprinzătoare și foarte variată care este determinată de starea relațiilor dintre statul acreditant și statul acreditar. Cu cât sunt mai dezvoltate aceste relații, cu atât mai complexe sunt activitățile misiunii diplomatice.

Activitatea misiunii diplomatice trebuie să se încadreze în funcțiile ce ii revin, acestea fiind baza ei politico-juridică. Coordonatele de delimitare între funcții și activitate sunt date de caracterul misiunii diplomatice, finalitatea urmărită și acordul dintre statul acreditant și statul acreditar.

Misiunea diplomatică este un organ de relații externe al unui stat pe teritoriul altui stat care pune, deci, față în față, cele două state. De aici a apărut necesitatea definirii și precizării prin norme de drept international a sarcinilor lor.

În mod tradițional, agentul diplomatic și apoi misiunea diplomatică au de îndeplinit funcții de reprezentare a statului, acționând ca purtător de cuvânt al guvernului și canal de comunicare între organele de conducere ale celor două state, de informare asupra situației din statul acreditar și de protejare a intereselor statului trimițător și a cetățenilor săi. În prezent, misiunea diplomatică desfășoară o gamă de activități incomparabil mai largă, funcțiile ei imbogățindu-se în raport cu cele tradiționale. Ea are nu numai funcții politice și juridice, ci și comerciale, financiare și industriale, culturale, umane, precum și consulare.

Creșterea rolului misiunilor diplomatice în dezvolatrea colaborării internaționale -bilaterale și multilaterale – a determinat necesitatea codificării funcțiilor lor prin înțelegeri internaționale. O astfel de înțelegere privind funcțiile misiunii diplomatice s-a realizat prin Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice.

În articolul 3 al Convenției se prevede:

„1*. Funcțiile misiunii diplomatice constau în special în:

A reprezenta statul acreditant în statul acreditar;

A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional;

A duce tratative cu guvernul statului acreditar;

A informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;

A promova relații de prietenie și a dezvolta relațiile economice, culturale, științifice între statul acreditant și statul acreditar;

2*. Nici o dispoziție a prezentei Convenții nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare.”

2.1. Funcțiile misiunii diplomatice

2.1.1 Funcția de reprezentare

Misiunea diplomatică reprezintă de drept statul acreditant având sarcina unei reprezentări generale. Funcția de reprezentare este una din cele mai vechi funcții și se materializează într-un mod foarte variat. Participă la diverse forme ale vieții publice și este autorizată să trateze în numele statului acreditant. Ea este exercitată cu proeminență de șeful misiunii diplomatice, dar și de ceilalți membrii ai personalului diplomatic. Misiunea diplomatică nu este subiect de drept internațional, ci numai organ exterior al statului pe care îl reprezintă. Statul acreditant răspunde de acțiunile întreprinse de misiunea diplomatică și nu poate invoca depășirea de către aceasta a mandatului care i s-a încredințat.

2.1.2 Funcția de negociere

Importanța acestei funcții decurge din faptul că negocierea este esența muncii diplomatice. În doctrina diplomatică unii au echivalat diplomația cu „negocierea permanentă”. De asemenea, societatea contemporană traversează în prezent o epocă a negocierilor în care misiunile diplomatice sunt puternic ancorate. Ca funcție a misiunii diplomatice, negocierea are un sens larg cuprinzând negocierea propiu-zisă de acorduri și înțelegeri, demersurile de toate felurile, dialogul cu organele statului acreditar.

Misiunea diplomatică duce negocieri cu statul acreditar ca unic mandatar al statului acreditant sau impreună cu delegații sosite din țară. Amplificarea negocierilor și specializarea lor crescândă fac necesară tot mai mult prezența specialiștilor veniți din țară în mod special pentru negocieri împreună cu misiunea diplomatică.

Prin natura funcției sale, șeful misiunii diplomatice este împuternicit să negocieze și să autentifice acorduri bilaterale cu organele statului acreditar. Pentru negocieri el nu are nevoie de puteri depline, care sunt însă necesare pentru ceilalți agenți diplomatici. Șeful misiunii are nevoie de depline puteri doar pentru semnarea acordurilor.

Misiunea diplomatică are un rol important în negocierile oficioase, care preced pe cele oficiale. Negocierile oficioase se realizează prin contacte în decursul cărora părțile iși sondează în mod reciproc intențiile. Desfășurându-și activitatea în statul acreditar, misiunea diplomatică se află în cea mai bună poziție pentru sondaje printre organele acestuia privind pozițiile și pregătirile lor pentru viitoarele negocieri.

2.1.3 Funcția de observare și informare

Una din activitățile cele mai importante ale misiunii diplomatice este să-și informeze guvernul asupra evenimentelor care se petrec în statul acreditar, asupra orientărilor acestuia în politica internă și externă. De asemenea, să informeze organele statului acreditar asupra situației economice, sociale și politice din propria țară, a acțiunilor întreprinse sau care urmează să fie întreprinse de statul acreditar asupra situației economice, sociale și politice din propria țară, a acțiunilor întreprinse sau care urmează să fie întreprinse de statul acreditant pe plan internațional. Această informare cu două direcții – statul acreditar și statul acreditant – urmărește cunoașterea reciprocă, înțelegerea și dezvoltarea colaborării dintre ele.

Informarea organelor de conducere ale statului acreditant se face prin intermediul Ministerul Afacerilor Externe folosind rapoartele și informările trimise prin curierul diplomatic, precum și operativ prin informări cifrate.

Culegerea de informații de către misiunea diplomatică și informarea organelor țării sale este considerată în zilele noastre ca legitimă. Convenția de codificare a dreptului diplomatic precizează că misiunile diplomatice au funcția de a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant. Mijloacele licite de

informare sunt contactele oficiale și oficioase, cultivarea de relații prietenești, studierea presei și altor mijloace de informare în masă, schimbul de vederi, discuțiile cu diplomații altor țări și altele. Sursa principală de unde misiunea obține informații sunt autoritățile țării de reședință. Prin urmare, în diplomație se acționează numai pe căi licite. Aceasta este, de fapt, diferența fundamentală dintre diplomație și spionaj, care acționează pe căi ilicite, secrete. Misiunea diplomatică trebuie să se conformeze normelor de drept internațional, care îi dau permisiunea să se informeze, dar numai prin mijloace legale.

2.1.4 Funcția de cooperare internațională

Rațiunea de a fi a misiunii diplomatice este de a contribui la dezvoltarea relațiilor dintre cele două țări. Convenția de la Viena din 1961 a codificat și această funcție menționând rolul misiunii diplomatice de „a promova relații de prietenie și a dezvolta relații economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar”.

Formele de colaborare pe care misiunea le promovează sunt foarte diverse și cuprind toate sferele relațiilor bilaterale. După cel de-al doilea război mondial, cu deosebire, misiunile diplomatice se ocupă tot mai intens de dezvoltarea relațiilor economice. Preocupări largi în acest domeniu au, de asemenea, misiunile permanente pe lângă ONU și celelalte organizații internaționale.

2.1.5 Funcția de protejare a intereselor statului acreditant și a cetățenilor acestuia – persoane fizice și juridice

Protejarea intereselor statului pe care il reprezintă și a conaționalilor săi este o preocupare tradițională a misiunii diplomatice. Calea pe care se acționează este aceea a demersului diplomatic. Misiunea intervine pe lângă organele statului acreditar atunci când se întreprind măsuri care afectează interesele statului său, sau când conaționalii sunt supuși arestării, expulzării, confiscării proprietății ori altor acte ilegale.

Această funcție a misiunii diplomatice este similară cu cea a reprezentanțelor consulare. Acolo unde există oficii consulare separate de ambasadă, protejarea intereselor revine acestora în cea mai mare parte a cazurilor. În practica nouă a statelor, în cadrul misiunilor diplomatice există o secție consulară. Convenția de la Viena prevede că misiunile diplomatice pot exercita funcții consulare.

Misiunea diplomatică exercită protecția diplomatică. Expresia „protecție diplomatică” desemnează din punct de vedere juridic dreptul unui stat de a proteja pe cetățenii săi ori drepturile acestora în statul acreditar. Protecția diplomatică se exercită potrivit următoarelor reguli: actul de care se plânge cetățeanul lezat trebuie să fie ilicit, el trebuie să reprezinte violarea unui tratat sau a regulii standardului minim; cel lezat să aibă cetățenia statului acreditant; să se fi epuizat toate posibilitățile recursului intern. Statul protector are facultatea de a acționa sau de a se abține.

2.1.6 Alte funcții

Unele misiuni diplomatice exercită în statul acreditar protecția intereselor străine. Această funcție are la bază un acord între statul acreditant și statul ale cărui interese sunt protejate, precum și consimțământul statului acreditar. Există în practica diplomatică două sisteme de protecție a intereselor străine, unul cu titlu permanent și altul cu titlu provizoriu. În primul fel, misiunea diplomatică iși asumă funcția protectoare pe o bază permanentă. De exemplu, între Elveția și Liechtenstein există un acord prin care misiunile diplomatice elvețiene exercită protecția intereselor celuilalt stat în toate țările în care acesta nu are reprezentanțe diplomatice. Protecția cu titlu provizoriul se asumă de misiunile diplomatice în caz de război, de rupere a relațiilor diplomatice și în alte situații. O misiune diplomatică deosebită, cu funcții speciale, este nunciatura apostolică. Ea are îndatorirea să favorizeze relațiile dintre Vatican și guverne, și totodată, să vegheze asupra stării bisericii și să informeze Pontiful român.

O problemă larg discutată în prezent pe plan internațional este aceea a producției minorităților etnice. S-a pus întrebarea dacă agentul diplomatic are dreptul să se implice în activități de protecție a minorității etnice de aceeași origine cu cetățenii statului acreditant. Dreptul internațional nu recunoaște agentului diplomatic nici un astfel de „drept”, fiindcă ar însemna să accepte amestecul în treburile interne ale statului acreditar. Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice nu prevede nici un fel de atributii pentru misiunile diplomatice în legătură cu minoritățile etnice. Contactele misiunii diplomatice cu aceste minorități sunt de competența exclusivă a statului acreditar.

2.2 Activitatea misiunii diplomatice

Activitatea misiunii diplomatice – în raport cu guvernul propriu și în relație cu statul acreditar – se desfășoară în trei faze:

Ea primește instrucțiunile statului acreditant;

Îndeplinește sarcinile primite prin demersuri pe lângă organele statului acreditar;

Raportează guvernului său asupra modului în care a îndeplinit indicațiile primite și rezultatele obținute.

Instrucțiunile primite de misiunea diplomatică de la guvernul propriu sunt unele de ordin intern, pe care trebuie să le cunoască numai ea, și altele care pot fi comunicate statului acreditar.

Acțiunea întreprinsă de misiunea diplomatică pe lângă organele statului acreditar pentru a-și îndeplinii funcțiile se numește demers diplomatic. Acesta se poate face verbal, scris și mixt (mai întâi verbal și apoi în scris). Demersurile verbale se fac sub formă de declarație (precizarea unei intenții politice), notificare (punerea în gardă asupra unei stări de lucruri), reprezentare (reproșul statului acreditant față de o acțiune a statului acreditar) și comunicare (acte simple de informare).

Demersul scris se face prin note diplomatice. În practica diplomatică s-au încetățenit unele tipuri specifice de nota diplomatică, menite să reflecte, prin conținut și formă, obiectivele pe care le urmărește demersul. Acestea sunt: nota verbală, nota semnată, scrisoare personală, notă colectivă, aide-mémoire, schimbul de note și ultimatumul.

Nota verbală este întocmită într-o formă impersonală, cu formule de curtoazie la început și la sfarșit. Este redactată la persoana a treia, nu se semnează și poartă sigiliul misiunii diplomatice. Formula de început este „Ambasada… prezintă salutul său Ministerului Afacerilor Externe și are onoarea de a-i face cunoscut…”, iar cea de sfârșit este: „Ambasada… folosește acest prilej pentru a reînnoi Ministerului Afacerilor Externe înalta sa considerație”.

Nota semnată este un document mai solemn decât nota verbală. Începe cu „Domnule ministru” (respectiv funcția celui căruia se adresează) și se încheie cu „Primiți, vă rog, Domnule ministru, asigurările înaltei mele considerațiuni”.

Scrisoarea personală are un caracter mai puțin protocolar și mult mai personal, chiar amical. Poate fi adresată de șeful de misiune șefului de stat, primului ministru, ministrului afacerilor externe sau altor funcționari de stat. Ea nu angajează statele ca în cazul celorlalte note.

Nota colectivă este o formă de comunicare deosebit de solemnă, adresată de mai mulți șefi de misiune ministrului de externe al statului acreditar. Se folosește pentru cazurile care preocupă mai multe state în raporturile lor cu statul acreditar.

Aide-mémoire (pro-memoria) urmărește să expună în rezumat aspectele unei probleme pendinte între statul acreditant și statul acreditar, să prezinte punctul de vedere al statului respectiv. Aide-mémoire-ul nu se semnează și nu conține formule de curtoazie.

Memorandum-ul este asemănător cu aide-mémoire-ul, dar mai complet decât acesta sub raportul conținutului. Include istoricul problemei și al negocierilor, argumentele politice și juridice, argumentele în favoarea poziției statului în numele căruia se elaborează. Memorandum-ul poate fi adresat și mai multor state, celui acreditar și unor state terțe. El poate fi elaborat și distribuit atât de misiunea diplomatică, cât și de delegații la conferințele internaționale.

Schimbul de note se poate realiza între misiunea diplomatică și Ministerul Afacerilor Externe, între două delegații care au purtat tratative, între două reprezentanțe pe lângă organizațiile internaționale și în alte cazuri. Sunt două documente independente care consemnează un acord. Schimbul de note este modalitatea cea mai directă și operativă de a ajunge la un acord, practică în mod frecvent în relațiile internaționale.

Ultimatumul este o notă sau un memorandum care conține o cerere expresă pentru un răspuns promt, clar și categoric, într-un interval de timp. Este poziția ultimă și irevocabilă a unui stat pe care o comunică celuilalt stat într-o situație deosebită. De obicei, dar nu întotdeauna, ultimatumul implică amenințarea cu folosirea forței.

Demersul diplomatic, atat cel al misiunii diplomatice, cât și cel al Ministerului Afacerilor Externe, poate fi admis sau respins. Respingerea unei note diplomatice este un procedeu folosit în viața internațională contemporană, care este legată de perioadele de tensiune în raporturile dintre state. Respingerea unui demers diplomatic se face oral

sau în scris, cu sau fără prezentarea de motivații. Activitatea misiunii diplomatice se distinge nu numai prin conținut, ci și prin stilul ei. Ei îi este caracteristic stilul diplomatic. Noțiunea de stil diplomatic are două sensuri: unul de artă a diplomației, celălalt de ansamblu de norme care reglementează forma documentelor. În primul sens, stilul diplomatic presupune o expunere clară, limbaj concis și precis, fără înțelesuri echivoce, convingător, într-un mod logic și fără contradicții, alegerea tipului de notă diplomatică în funcție de natura problemei tratate. În al doilea sens, trebuie respectate regulile precise referitoare la terminologia care trebuie folosită în documente, respectiv formulele de curtuoazie ținând seama de caracterul notei și mai ales de destinatar, când se impune semnătura și când nu, folosirea limbajului potrivit. Importanța stilului diplomatic devine evidentă atunci când un demers este respins pentru simplul motiv că n-a fost redactat într-un limbaj corespunzător.

Legat de stilul diplomatic este și limbajul convențional care a apărut din necesitatea conducerii cu tact a relațiilor oficiale dintre state. Acest limbaj, folosit in practica diplomatică, trebuie bine cunoscut pentru corecta înțelegere a demersurilor diplomatice. Iată câteva formule de limbaj convențional. Când un guvern declară că „nu poate rămâne indiferent” față de un diferend internațional, sensul expresiei este că guvernul respectiv „va interveni în mod sigur” în acest diferend. Sau, dacă agentul diplomatic spune că guvernul său „privește cu îngrijorare” sau „privește cu mare îngrijorare”, aceasta înseamnă că guvernul respectiv intenționează să adopte o linie politică dură în problema respectivă. Dacă el afirmă că „în acest caz, guvernul meu se va simți obligat să reconsidere cu atenție poziția sa”, aceasta înseamnă că relațiile normale sunt pe cale de a se transforma în raporturi ostile. Dacă spune că guvernul său „este obligat să formuleze rezerve cu privire la … ” trebuie înțeles că guvernul respectiv „nu va permite”. Dacă se folosește formula „în acest caz, guvernul meu va fi obligat să considere propriile sale interese” sau „să ceară mană liberă” asta înseamnă că guvernul respectiv examinează posibilitatea ruperii relațiilor. Ori formula „guvernul meu este nevoit să-și decline orice răspundere pentru urmări”, care trebuie înțeleasă în sensul că guvernul respectiv este pe cale de a provoca un incident care va duce la conflic militar. În sfârșit, dacă agentul diplomatic cere, în termeni politicoși, un

răspuns „până la orele …, în ziua de …” într-o problemă gravă aceasta înseamnă ultimatum.

În activitatea lor, misiunile diplomatice trebuie să se călăuzească după unele principii și reguli. Ele au îndatorirea de a nu se amesteca în treburile interne ale statului acreditar. Trebuie să respecte constituția acestuia, să nu-i aducă ofense, să respecte regulile de etichetă și protocolar regulile de circulație, regulamentele sanitare, să nu abuzeze de privilegii și imunități. Agentul diplomatic nu trebuie să facă declarații care pot tulbura bunele relații ale statului acrediatar și statele terțe.

La rândul său, statul acreditar are unele îndatoriri față de misiunea diplomatică. El trebuie să-i faciliteze și să-i înlesnească activitatea, manifestând o atitudine pozitivă de colaborare. În Convenția de la Viena (articolul 25) se menționează că „statul acreditar asigură toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcțiilor misiunii”.

CAPITOLUL 3 : NOȚIUNEA ȘI NECESITATEA IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR DIPLOMATICE

Poziția privilegiată a diplomaților în societate este tradițională, dar nu din acest motiv continuă să fie respectată, ci deoarece reprezentanții unui stat pot să-și ducă la îndeplinire atribuțiile diplomatice într-un mod corepunzător numai dacă sunt cu totul liberi față de orice presiune, fie ea juridică, fizică sau morală pe care statul pe care il servesc ar putea să le-o impună. În majoritatea țărilor aflate în situații normale, privilegiile și imunitățile la care aceștia au drepul pot să pară lipsite de sens sau excesive și astfel pot cauza resentimente din partea populației respective; dar în vremuri excepționale numai recunoașterea privilegiilor reciproc aplicabile și a imunităților este cea care face posibilă menținerea relațiilor diplomatice.

Privilegiile și imunitățile se aplică atât misiunii diplomatice și exercitării atribuțiilor sale cât și persoanelor.

Privilegiile și imunitățiile acordate misiunilor diplomatice și atribuțiilor acestora se aplică și în privința Organizației Națiunilor Unite și funcționării sale, conform Convenției Națiunilor Unite asupra Privilegiilor și Imunităților din 1946, deși aplicarea Convenției este variabilă în diferite state.

Misiunile diplomatice sunt organe ale statului acreditant care iși desfășoară activitatea pe teritoriul statului acreditar. Pe teritoriul său, un stat iși exercită, conform

principiilor și normelor de drept internațional, suveranitatea asupra tuturor persoanelor, inclusiv asupra străinilor. Nici un fel de activitate nu se poate desfășura fără permisiunea sa. Misiunile diplomatice și agenții economici acționează respectând aceste principii. Dar exercitarea suveranității sale de către statul acreditar nu trebuie să împiedice, ci dimpotrivă să sprijine misiunile diplomatice și personalul diplomatic în exercitarea funcțiilor lor. Ca urmare, acestora li se crează anumite condiții, li se aplică anumite norme, li se acordă unele privilegii, care nu se acordă altor persoane. Situația specială de care se bucură astfel misiunile diplomatice și agenții diplomatici se numește statut diplomatic. În desfășurarea activităților diplomatice, statutul diplomatic este o premiză, o condiție esențială și determinantă. Fără el misiunile diplomatice nu pot practic exista.

Acordarea și respectarea statutului diplomatic au un caracter de normă generală a dreptului internațional. Curtea Internațională de Justiție de la Haga a dat la 24 mai 1980, în acest sens, o decizie privind personalul diplomatic și consular al SUA la Teheran în care arată că „obligațiile guvernului despre care este vorba nu sunt simple obligații contractuale stabilite prin Convențiile de la Viena din 1961 și 1963; acestea sunt obligații impuse de dreptul internațional general”. Problema respectării statutului diplomatic are o actualitate permanentă. În viața internațională apar mereu cazuri în care se pune sub diverse aspecte această problemă. De aceea, Organizația Națiunilor Unite a fost sesizată și ea prin înscrierea pe ordinea de zi a sesiunii a XXXV-a a Adunării Generale a punctului privind „Examinarea de măsuri eficace vizând întărirea protecției și securității misiunilor și a reprezentanților diplomatici și consulari”. Componența cea mai importantă a statutului diplomatic sunt imunitățile și privilegiile diplomatice.

În termeni mai generali, imunitățiile și privilegiile diplomatice sunt un tratament special care se acordă de către statul acreditar misiunilor diplomatice și agenților diplomatici. În doctrina diplomatică se afirmă că în accepțiunea cea mai largă „prin imunitate diplomatică se înțelege tratamentul pe care, în baza dreptului internațional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în acele state”, iar, în sens restrâns, „scutirea de care se bucură organele diplomatice de

sarcinile și obligațiile la care sunt ținuți alți subiecți de drept (cetățeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat”.

Deși amândouă reprezintă un tratament special, imunitățile și privilegiile se deosebesc unele de altele. Imunitățile asigură un minim de garanții pentru existența și funcționarea misiunilor diplomatice, în timp ce privilegiile contribuie la acestea, fără a le afecta în mod decisiv. Privilegiile diplomatice au un caracter auxiliar față de imunitățile diplomatice.

Instituția imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice are o istorie îndelungată. În preambulul Convenției de la Viena din 1961 se spune că „dintr-o epocă îndepărtată popoarele tuturor țărilor recunosc statutul agenților diplomatici”. Agenții diplomatici sunt cunoscuți încă din antichitate și respectați ca atare. Normele privind imunitățile și privilegiile diplomatice sunt printre cele mai vechi norme ale întregului drept internațional. Ele au apărut mai întâi ca reguli ale dreptului internațional cutumiar, iar ulterior au fost codificate prin convenții internaționale.

Practica actuală în relațiile diplomatice se bazează pe normele și regulile privind imunitățile și privilegiille diplomatice stabilite prin Convenția de la Viena din 1961.

Nevoile practice ale înfăptuirii imunităților și privilegiilor diplomatice au determinat clasificarea acestora după mai multe criterii:

După obiectul lor

Reale – cele care privesc protejarea lucrurilor care se găsesc într-un raport determinat cu misiunea diplomatică sau cu membrii ei;

Personale – cele care se referă la persoana agentului diplomatic;

După sfera lor de aplicare

Funcționale – cele care privesc actele din exercițiul funcțiunii;

Extrafuncționale – cele care se referă la actele din afara exercițiului funcțiunii, respectiv viața particulară a agentului diplomatic;

După sursele normelor de reglementare – sunt prevăzute de dreptul internațional general sau decurgând din dreptul internațional special (convenții între grupe separate de state) și imunități constituite de dreptul intern al statelor.

Din punct de vedere al beneficiarului, imunitățile și privilegiile sunt acordate misiunilor diplomatice și agenților diplomatici. Pe plan teoretic, imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice au fost fundamentate în mai multe feluri, afirmându-se de-a lungul istoriei diplomației câteva teorii.

3.1. Teoria extrateritorialității a susținut că agentul diplomatic s-ar afla în afara teritoriului statului acreditar, iar clădirile ocupate de misiunile diplomatice ar fi o porțiune de teritoriu străin enclavat în teritoriul statului acreditar. Această teorie a fost concepția dominantă pentru o perioadă considerabilă, din secolul al XVII-lea până în secolul al XX-lea. Ea a fost serios criticată, discreditantă și până la urmă abandonată.

3.2. Teoria reprezentării, a „caracterului reprezentativ” sau a substituirii de suveranitate susține că agentul diplomatic, ca reprezentant al unui suveran, se substituie statului acreditant și deci imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată. Cu alte cuvinte, agentul diplomatic il reprezintă pe suveran, este agentul acestuia și il înlocuiește în negocierea actelor de stat, fiind investit cu aceleași privilegii ca și suveranul pe care il reprezintă. Teoria a fost reflectată și în regulile privind rangurile diplomatice la Congresul de la Viena din 1815. Și această teorie a fost criticată sau i s-a recunoscut valabilitate partială. Convenția de la Viena privind codificarea dreptului diplomatic din 1961 nu a respins-o complet, deoarece prin prevederile sale se recunoaște că misiunile diplomatice reprezintă statele.

3.3. Teoria necesității funcționale susține că imunitățile și privilegiile sunt acordate agentului diplomatic pentru că altfel nu și-ar putea exercita funcțiile în mod corespunzător. Această teorie este în prezent larg admisă în doctrina diplomatică și este acceptată de jurisprudență și practică. Ea a fost consacrată în preambulul Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961 în care se arată că scopul privilegiilor și imunităților este „de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor”. Teoria funcțională răspunde mai bine cerințelor actuale ale relațiilor internaționale. Legând acordarea imunităților și privilegiilor diplomatice de îndeplinirea funcțiilor misiunii diplomatice, doctrina și practica sunt în măsură să preîntâmpine unele abuzuri posibile în folosirea lor.

La baza întregului sistem de imunități și privilegii diplomatice se află principiul reciprocității. Stabilirea de relații diplomatice presupune implicit dreptul și obligația acordării de imunități și privilegii. În aplicarea concretă a prevederilor Convenției de la Viena referitoare la imunități și privilegii, statele țin seama de reciprocitate. Convenția prevede și ea în mod explicit reciprocitatea, atât în restricții, cât și în extinderi de imunități și privilegii. Unele țări, ca de exemplu Anglia, SUA, Australia, au adoptat o legislație internă care permite guvernelor să impună restricții asupra agenților diplomatici ai țărilor care aplică asemenea restricții.

Prin urmare, statutul diplomatic al agentului diplomatic, deși este înscris într-o convenție internațională, poate fi afectat prin introducerea de restricții din partea unui stat, la care se răspunde, pe baza principiului reciprocității, de către un alt stat. Dacă restricțiile nu se referă la toate statele, se ajunge la practici discriminatorii, agenții diplomatici bucurându-se de privilegii diferențiate, în funcție de aceste restricții. În felul acesta apare o altă problemă, aceea a nediscriminării. Conform principiului nediscriminării, statul acreditar trebuie, din punct de vedere internațional, să acorde misiunilor diplomatice ale diferitelor state străine și membrilor lor același tratament, indiferent care ar fi starea relațiilor politice dintre statul respectiv și statul de aparență al misiunii diplomatice. Deci, aplicarea principiului nediscriminării se face în conexiune cu cel al reciprocității.

Acordarea concretă a imunităților și privilegiilor diplomatice de către statul acreditar are ca bază juridică aderarea statului respectiv la Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961. Prevederile acestei convenții sunt încorporate în legile naționale, creându-se astfel în dreptul național temeiul pentru acordarea imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice.

CAPITOLUL 4 : IMUNITATEA DE JURISDICȚIE A MISIUNII DIPLOMATICE ȘI A MEMBRILOR SĂI. INVIOLABILITATEA

Imunitatea de jurisdicție este un tratament special care se acordă misiunilor diplomatice și membrilor lor prin scoaterea de sub acțiunea legii locale și punerea lor la adăpost de sancțiunea legală. Astfel, imunitatea de jurisdicție este o excepție de la principiul general potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicției locale. Ea a

apărut din necesitatea de a se asigura agentului diplomatic o independență completă, care trebuie să dispună de libertate deplină pentru a-și putea exercita funcțiile.

Trebuie făcută deosebirea între răspunderea legală și exceptarea de la jurisdicția locală. Privilegiile diplomatice nu înseamnă imunitate de la răspunderea legală, ci numai exceptarea de la jurisdicția locală. Imunitatea de jurisdicție nu implică nerespectarea legislației locale, ci numai faptul că procedurile legale nu pot funcționa față de diplomat. Agentul diplomatic este obligat să respecte legiile din statul acreditar, dar nu se pot lua împotriva lui măsuri coercitive. El nu poate fi constrâns direct, nu poate fi chemat în justiție, nu este permisă arestarea, reținerea lui și nici alte acțiuni. Imunitatea de jurisdicție limitează deci puterea de jurisdicție a statului acreditar.

Sfera de aplicare a imunității de jurisdicție nu este limitată pentru agentul diplomatic. Ea operează în raport cu întreaga jurisdicție a statului acreditar. Prin ea se blochează acțiunea oricărui organ sau autorități a acestui stat. De asemenea, agentul diplomatic beneficiază de imunitățile de jurisdicție și în fața granițelor statului acreditar.

Subiecții de drept internațional care intră în raporturi de drept internațional în legătură imunitatea de jurisdicție sunt statul acreditar, statul acreditant și statele terțe. Statului acreditar ii revine obligația de a acorda imunități, statul acreditant beneficiază de ele, iar statele terțe acordă imunități pe timpul când agentul diplomatic tranzitează teritoriul lor.

Persoanele care beneficiază de imunitate sunt șeful misiunii diplomatice și ceilalți membrii ai personalului diplomatic notificați la Ministerul Afacerilor Externe și înscriși pe lista Corpului diplomatic, precum și membrii lor de familie; personalul administrativ și tehnic; personalul de serviciu și personalul care se găsește în serviciul personal al șefului misiunii diplomatice.

Agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție în calitatea sa de beneficiar al statutului diplomatic. Această calitate este confirmată de Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar. Numai aplicarea unei vize diplomatice pe un pasaport diplomatic nu implică în mod obligatoriu și recunoașterea acestui statut din partea statului acreditar.

Imunitatea de jurisdicție este imunitate de jurisdicție penală și imunitate de jurisdicție civilă și administrativă.

4.1. Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice

Convențiile internaționale, inclusiv Convenția de la Viena din 1961, nu s-au ocupat direct de imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice, atenția lor fiind concentrată pe imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic. Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice a fost dedusă din imunitatea de jurisdicție a statului, misiunea diplomatică fiind un organ al statului. Explicația este mai de grabă de ordin istoric. În trecut, accentul nu se punea pe instituția misiunii diplomatice, ci pe cea a șefului de misiune. Doar recent misiunea diplomatică este tratată ca organ de relații externe.

În privința imunității, pentru misiunea diplomatică se pune evident problema numai în legătură cu imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă și cu măsurile de executare.

Misiunea îndeplinește diferite categorii de acte. Unele sunt îndeplinite în calitatea sa de organ al relațiilor externe al statului acreditant. Acestea nu cad sub incidența jurisdicției statului acreditar. Altele țin de ordinea juridică internă a statului acreditant, cum sunt relațiile de muncă (salarii, concedierea unui funcționar, măsuri disciplinare etc). În fine, unele acte țin de ordinea juridică internă a statului acreditant. Aici se încadrează contractele pentru cumpărarea de materiale și servicii, reparația clădirii, cumpărarea de autovehicule, contractele de muncă cu personalul tehnico- administrativ și de serviciu, dacă membrii acestui personal sunt cetățeni ai statului acreditar și altele. Pentru aceste acte tribunalele locale sunt competente.

Misiunea diplomatică nu poate fi acționată în justiție la un tribunal al statului acreditar. De aceea, o persoană fizică sau juridică, dacă are o problemă cu misiunea diplomatică poate acționa pe următoarele căi: să intenteze o acțiune impotriva misiunii la instanțele statului acreditant; să apeleze la propriul guvern pentru protecție; să includă în contract o clauză care să prevadă că litigiul se va judeca la un tribunal arbitral.

Imunitatea de executare, de care se bucură misiunea diplomatică, este practic mai puternică decât imunitatea de jurisdicție.

4.2. Imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic

Regula generală stabilită în dreptul internațional este că agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție pentru actele săvârșite pe teritoriul statului acreditar. Imunitatea privește activitățile de ansamblu ale agentului diplomatic, cu unele excepții în ceea ce privește jurisdicția civilă și administrativă. În timp, agentul este beneficiar de imunitate de jurisdicție pentru actele săvârșite pe perioada cât a fost acreditat în statul acreditar.

Modalitățile de exercitare a imunităților de jurisdicție ale agentului diplomatic au fost precis codificate în Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice. În această reglementare, Convenția face distincție între actele oficiale și actele private ale agentului diplomatic.

Imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic este imunitate de jurisdicție penală și imunitate de jurisdicție civilă și administrativă.

4.2.1. Imunitatea de jurisdicție penală

Prin imunitate de jurisdicție penală se înțelege că agentul diplomatic nu poate fi urmărit în fața instanțelor penale ale statului acreditar. El nu poate fi urmărit penal, judecat sau condamnat. Imunitatea de jurisdicție penală este o instituție veche de patru secole. Exceptarea ambasadorului de la jurisdicția penală a statului acreditar a fost formulată încă de la finele secolului al XVI- lea. În forma ei actuală, ea este reglementată pe plan internațional prin Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961. Imunitatea agentului diplomatic în materie penală este absolută, completă, aplicandu-se atât pentru actele lui oficiale cât și pentru cele particulare. Ea nu este supusă nici unei excepții, așa cum este cazul imunității de jurisdicție civilă. În formularea că „agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție penală a statului acreditar” (articolul 31), Convenția de la Viena a confirmat acest principiu. Imunitatea de jurisdicție penală este recunoscută și în cazuri extreme, cum este complotul împotriva statului acreditar, a membrilor guvernului și în caz de spionaj.

Forma imunității de jurisdicție este exceptarea de la regulile de politețe ale statului acreditar. Agentul diplomatic trebuie să respecte aceste reguli, dar dacă le încalcă el nu poate fi tras la răspundere penal.

Imunitatea de jurisdicție scoate, deci, agentul diplomatic de sub incidențele jurisdicției locale a statului acreditar. Dar aceasta nu înseamnă că împotriva lui nu se pot lua nici un fel de măsuri. Statul acreditar poate cere ca agentul diplomatic să fie rechemat, sau il pot expulza. De asemenea, el poate fi urmărit și pedepsit de autoritățile judiciare ale propriului său stat, respectiv ale statului acreditant.

Istoria relațiilor diplomatice ilustrează o experiență deosebit de interesantă. Încălcarea imunității de jurisdicție penală, practic nu a existat.

4.2.2. Imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă

Imunitatea de jurisdicție civilă este obligația statului acreditar de a nu-și exercita jurisdicția în cauzele civile în care agentul diplomatic ar figura ca reclamant. Cazuri posibile de acțiuni civile impotriva agentului diplomatic sunt neplata datoriilor sau facturilor privind unele produse care i-au fost furnizate pentru folosință; neplata sau încălcarea condițiilor unei închirieri; neachitarea unor facturi pentru prestațiile de servicii; neplata pentru daunele cauzate unor persoane sau proprietăți în urma unui accident de circulație și altele. În aceste cazuri, agentul diplomatic nu poate fi arestat și nici nu-i pot fi sechestrate sau confiscate bunurile personale.

Principiul imunității de jurisdicție civilă s-a conturat în practica statelor abia în secolul al XIX-lea.

Problema care s-a pus în doctrina diplomatică a fost dacă această imunitate trebuie acordată numai pentru actele oficiale sau și pentru cele private. În lucrările Națiunilor Unite nu se face această distincție. Nici Convenția de la Viena nu face expres această distincție, dar reglementează excepțiile de la imunitatea de jurisdicție civilă, în care caz menționează activitățile cu titlu privat ale agentului diplomatic, în afara funcțiilor sale.

Un diplomat și membrii familiei sale care locuiesc cu acesta (cu condiția de a nu fi cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă) se bucură de imunitate în fața jurisdicției civile sau administrative din țara gazdă cu excepția cazurilor de:

O acțiune reală (de ex: o acțiune care revendică proprietatea sau posesia) referitoare la proprietatea privată imobiliară situată în țara gazdă, cu excepția situației în care o deține în numele statului pe care-l servește pentru scopurile misiunii;

O acțiune referitoare la succesiunea în care este implicat ca executor, administrator, moștenitor sau legat ca persoană particulară și nu în numele statului pe care-l servește;

O acțiune referitoare la orice fel de activitate profesională sau comercială executată de acesta în țara gazdă în afara atribuțiilor sale oficiale. Aceste limitări se aplică în practica soțului sau soției și familiei.

Imunitatea de jurisdicție administrativă privește mai ales situațiile în care agentul diplomatic încalcă legile de circulație ale statului acreditar. El nu poate fi amendat. Misiunea diplomatică este sesizată de organele de poliție asupra infracțiunii și se cere luarea de măsuri pentru respectarea legii. În caz de repetare, se pot întreprinde alte acțiuni, mergându-se până la ridicarea permisului de circulație.

Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de executare. Bunurile pe care el le posedă în numele său sau al misiunii diplomatice, fiind necesare îndeplinirii funcției sale nu pot face obiectul nici unei măsuri de sechestrare juridică sau administrativă.

Dacă procedurile legale sunt declanșate de o persoană care se bucură de o imunitate diplomatică aceasta nu are dreptul să pretindă imunitate juridică în legătură cu orice contrapretenție legată direct de cererea principală.

Imunitatea de jurisdicție în privința oricărui act săvârșit în calitate personală, totuși, nu continuă după încheierea îndatoririlor diplomatice. În cazul morții unui membru al misiunii, membrii familiei sale continuă să se bucure de privilegiile și imunitățile la care au avut dreptul o perioadă de timp rezonabilă, suficientă pentru a le da posibilitatea să părăsească țara.

4.2.3. Exceptarea de la obligația de a depune ca martor

O componentă a imunității de jurisdicție a agentului diplomatic este exceptarea sa de la obligația de a depune ca martor. Se consideră că simpla lui apariție în fața unei instanțe l-ar pune în situația de persoană supusă jurisdicției locale, ceea ce contravine statutului diplomatic. Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961 prevede în mod expres că „agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie”. Aceasta ține de imunitatea absolută de care se bucură agentul diplomatic.

Exceptarea de la obligația de a depune mărturie nu include posibilitatea ca agentul diplomatic să consimtă să facă o depoziție scrisă sau orală. Procedura obișnuită este ca Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar să adreseze o cere misiunii diplomatice, la care aceasta răspunde cu acordarea consimțământului său și al agentului diplomatic. Problema autorizației statului acreditant rămâne o chestiune internă a guvernului acestuia și agentului diplomatic.

4.3. Renunțarea la imunitatea de jurisdicție

Invocarea imunității se face, ca practică generală, printr-o procedură care implică Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar la instanța judecătorească locală. Ministerul Afacerilor Externe eliberează un document în care atestă poziția oficială, adică statutul diplomatic al agentului diplomatic. Instanța dă o hotărâre finală pentru consecințele imunității acordate în condițiile legii locale. Practica instanțelor diferă de la o țară la alta. De reținut că, deși exceptați de la jurisdicția statului acreditar, agenții diplomatici rămân supuși jurisdicției statului acreditant.

Imunitatea de jurisdiciție a agentului diplomatic este un drept al acestuia și o obligație a statului acreditar. Dreptul agentului diplomatic nu poate fi luat, iar obligația statului acreditar trebuie respectată. Există însă posibilitatea renunțării la imunitate. Renunțarea este și ea un drept al agentului diplomatic, dar el se poate înfăptui numai cu consimțământul statului acreditant. În Convenția de la Viena se arată (articolul 32) că statul acreditant (nu menționează agentul diplomatic) poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de ea. Renunțarea trebuie să fie întotdeauna expresă. Prin urmare, statul acreditant decide dacă imunitatea de jurisdicție poate fi ridicată sau nu.

Renunțarea la imunitatea de jurisdicție se face, de regulă, la cererea statului acreditar, care se adresează misiunii diplomatice sau, în cazul șefului de misiune, guvernului statului acreditar. Prin renunțarea la imunitate se revine la situația normală de funcționare a statului acreditar.

Renunțarea la imunitatea de jurisdicție într-o acțiune civilă sau administrativă pentru scopurile judecății nu se extinde și la imunitatea de executare. Ea nu implică și imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii. Pentru aceasta este nevoie de o renunțare separată.

4.4. Inviolabilitatea

Inviolabilitatea este cel mai vechi privilegiu diplomatic, fiind cunoscută încă din antichitate. Originea inviolabilității este legată, de asemenea, de conceptul extrateritorialității, care era răspândit în secolele al XVI – lea și al XVII – lea. Era și o consecință a inviolabilității personale a șefului misiunii diplomatice, a situației privilegiate a ambasadorului.

Noțiunea de inviolabilitate are două înțelesuri. În sens larg, ea exprimă situația misiunii și agentului diplomatic în raport cu jurisdicția statului acreditar, în sensul că nu li se aplică această jurisdicție. În acest sens, inviolabilitatea este echivalentă cu imunitatea. Ea mai este denumită și imunitate de constrângere. În sens restrâns, inviolabilitatea este tratamentul la care este îndreptățit agentul diplomatic, statul acreditar fiind răspunzător față de statul acreditant pentru asigurarea celei mai depline protecții a agentului diplomatic și a misiunii diplomatice față de actele autoritare, violență, insultă. Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice a adoptat sensul cel mai general. Inviolabilitatea a fost deseori încălcată în practică. De aceea, a fost nevoie să se adopte în 1973 o Convenție în această problemă și în 1980 o rezoluție a Adunării Generale a Oganizatiei Natiunilor Unite.

4.4.1 Inviolabilitatea misiunii diplomatice

Din punctul de vedere al statului acreditant, inviolabilitatea misiunii diplomatice este un drept, acela ca misiunea să nu fie ocupată, să fie protejată de statul acreditar și să i se asigure liniștea necesară desfășurării activității. Inviolabilitatea locului misiunii este un atribut al statului acreditant. Această interpretare a fost adoptată la codificarea prin Convenția de la Viena. Inviolabilitatea localului misiunii diplomatice este considerată ca principiul cel mai vechi și mai solid al dreptului international.

Pentru statul acreditar, inviolabilitatea misiunii diplomatice reprezintă o triplă obligație:

De a nu întreprinde nici un act de autoritate împotriva misiunii diplomatice (pătrundere în localuri, percheziție, sechestru, arest, etc);

De a proteja localurile misiunii împotriva pătrunderii și daunelor persoanelor particulare;

De a împiedica orice act care duce la tulburarea activității misiunii diplomatice.

Prin urmare, inviolabilitatea urmărește asigurarea folosirii localurilor și bunurilor misiunii diplomatice, garantarea securității documentelor și corespondenței, precum și asigurarea persoanei, locuinței și bunurilor membrilor misiunii diplomatice.

Inviolabilitatea și imunitatea de jurisdicție sunt două forme de imunitate. Ele nu se confundă totuși ca noțiuni, obiect și mod de reglementare. Au însă o natură complementară.

Între inviolabilitatea localului misiunii diplomatice și inviolabilitatea reședinței șefului de misiune este, de asemenea, o deosebire. Prima este un atribut al statului acreditant, a doua este privită ca imunitate personală a ambasadorului.

Inviolabilitatea presupune, în primul rând, abținerea organelor statului acreditar de a pătrunde în localurile misiunii. Această inviolabilitate este absolută, în sensul că nu se poate intra în misiune în nici un caz, nici în situații de incendiu, cutremur, pătrunderea unor persoane străine, legitimă apărare etc. Numai la cererea sau cu acordul șefului misiunii diplomatice. Convenția de la Viena s-a pronunțat împotriva oricărei derogări de la această regulă generală. Statul acreditant nu se poate folosi însă de această imunitate pentru a exercita în localul misiunii propria jurisdicție nici asupra membrilor misiunii și nici asupra străinilor. Nu poate, de asemenea, să acorde refugiu în localul misiunii unei persoane urmărite de organele locale pentru delicte de drept comun. Se pornește de la principiul că infracțiunea comisă în localul misiunii diplomatice este o infracțiune care are loc pe teritoriul statului acreditar. Convenția de la Viena prevede că localul misiunilor diplomatice nu trebuie folosit într-un mod incompatibil cu funcțiile misiunii diplomatice, așa cum sunt ele stabilite prin convenție. Inviolabilitatea nu poate fi condiționată de obligația de a folosi localurile misiunii într-un mod compatibil cu funcțiile acesteia.

Inviolabilitatea presupune, în al doilea rând, obligația statului acreditar de a lua măsuri împotriva persoanelor particulare care atacă sau încearcă să pătrundă în localurile misiunii. În 1980, Curtea Internațională de Justiție a apreciat, prin decizia dată în cauza privind personalul diplomatic și consular al SUA la Teheran, că statul iranian a violat grav obligațiile din Convenția de la Viena. Dacă au loc manifestații

pașnice în fața misiunii diplomatice, statul acreditar postează polițe în apropiere și nu permite manifestanților, pe o anumită zonă, să se apropie de misiune. Protecția nu înseamnă neapărat obligația postării la misiune a unei gărzi speciale permanente.

Inviolabilitatea acoperă localurile, teritoriul pe care se află grădina, garajele etc, indiferent dacă sunt proprietatea statului acreditar sau sunt închiriate. Bunurile misiunii (mobilierul, conturile bancare, autoturismele etc) se bucură de inviolabilitate indiferent unde se află, în interiorul misiunii sau în afara ei.

De o deosebită importanță este inviolabilitatea arhivelor misiunii diplomatice. Toate statele au căzut de acord că este în interesul fiecăruia ca arhivele propriilor misiuni să nu fie cunoscute. Inviolabilitatea arhivelor a fost și ea codificată prin Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice. În Convenție se arată că arhivele și documentele sunt inviolabile în orice moment și în orice loc s-ar afla, ceea ce înseamnă că ele au o inviolabilitate independentă de persoana căreia ii sunt încredințate și de locul unde sunt ele. Inviolabilitatea arhivelor este absolută, nu poate fi încălcată sub nici un motiv. Ea se menține și în cazul ruperii relațiilor diplomatice.

O misiune diplomatică este îndreptățită să comunice liber în toate scopurile oficiale și să aibă acces la orice facilități pentru aceasta în statul în care se află. Ea poate utiliza orice mijloace corespunzătoare, inclusiv curieri și mesaje codificate sau cifrate, pentru a comunica cu propriul guvern sau cu oricare dintre celelalte misiuni guvernamentale ale statului său și consulate oriunde s-ar afla ele. Totuși, un emițător nu poate fi instalat și utilizat decât cu consimțământul guvernului țării gazdă.

Atunci când comunicațiile dintre un stat și misiunea sa diplomatică trec printr-un al treilea stat, acel stat trebuie să asigure aceași inviolabilitate acordată și de statul acreditar. Valizele diplomatice identificabile în mod corespunzător sunt inviolabile în timpul tranzitului printre state terțe asemeni curierilor diplomatici. Totuși, curierii trebuie să obțină toate vizele corespunzătoare.

4.4.2 Inviolabilitatea agentului diplomatic

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este cea mai veche dintre imunități. În prezent, ea este consacrată ca obligație a statului acreditar în convențiile internaționale cele mai reprezentative. „Persoana agentului diplomatic – se arată în Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice (articolul 29) – este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detenție. Statul acreditar il tratează cu respectul care ii este datorat și ia toate măsurile corespunzatoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității sale”.

În doctrina diplomatică sunt autori care identifică inviolabilitatea agentului diplomatic cu imunitatea lui de jurisdictie. Ei susțin că normele în materie de imunitate jurisdicțională ar fi absorbit sau s-ar și substituit întru totul normelor referitoare la inviolabilitate. Alții consideră că ele nu se identifică complet.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic conține, în esența ei, o dublă obligație a statului acreditar. Pe de o parte, obligația lui cu caracter negativ de a nu recurge la măsuri de constrângere (reținere, arestare, percheziție etc), iar, pe de altă parte, obligația de natură pozitivă privind asigurarea protecției speciale a agentului diplomatic împotriva ofenselor posibile, materiale sau morale prin norme penale, măsuri de poliție și alte măsuri corespunzătoare.

Convenția de la Viena n-a introdus nici un fel de restricții sau excepții pentru inviolabilitatea agentului diplomatic. Aceasta este absolută. Gradul de protecție trebuie să asigure securitatea cea mai deplină, inclusiv împotriva violențelor morale.

Agentul diplomatic se bucură de inviolabilitate din momentul în care intră pe teritoriul statului acreditar până, părăsește acest teritoriu. Momentul începerii este notificarea la Ministerul Afacerilor Externe sau prezentarea pașaportului. Momentul încheierii inviolabilității este data la care agentul diplomatic părăsește teritoriul statului acreditar, într-un termen rezonabil după încheierea misiunii sale.

Localul unei misiuni și reședința particulară a șefului unei misiuni sunt inviolabile, cum sunt și cele ale membrilor misiunii care fac parte din personalul diplomatic și administrativ ca și cel tehnic, cu condiția să nu fie cetățeni sau rezidenți pemanenți ai statului gazdă. Nimeni nu poate pătrunde în aceste spații fără permisiunea șefului misiunii; țara gazdă este obligată să se asigure că s-au facut toate demersurile pentru protejarea acestor spații împotriva intruziunii sau a vătămărilor și să prevină orice tulburare a liniștii misiunii sau atingere a demnității sale. Localul, împreună cu tot ce se află în interiorul sau și mijloacele de trasport aparținând misiunii sunt imune în fața oricăror cercetări, rechiziții, execuții silite sau incriminări legale. Vehiculele

motorizate ce aparțin membrilor personalului diplomatic și administrativ, precum și tehnic, se bucură de aceași imunitate.

Gențile diplomatice pot aparține uneia din cele două categorii, în conformitate cu importanța conținutului: însoțite sau neînsoțite. Geanta diplomatică este inviolabilă; nu poate fi deschisă sau reținută și trebuie să se asigure toate facilitățile pentru expedierea ei rapidă. Poate fi purtată de un curier diplomatic care are dreptul la protecția statului pe care il vizitează sau în care servește în exercițiul atribuțiilor sale. El se bucură de inviolabilitate personală și nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detenție.

De inviolabilitate se bucură nu numai persoana agentului diplomatic, ci și locuința sa. Reședința șefului de misiune diplomatică este acoperită de reglementările privind inviolabilitatea șefului misiunii diplomatice, ca urmare a faptului că, protrivit definiției Convenției de la Viena, reședința șefului misiunii diplomatice face parte din localurile misiunii. Locuința particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeași inviolabilitate ca și localurile misiunii. Din punct de vedere practic nu este diferență între inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice și cea a locuințelor personalului diplomatic. De asemenea, gradul de inviolabilitate nu variază de la o categorie diplomatică la alta. Reședința agentului diplomatic trebuie notificată la Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar.

Toți diplomații se bucură de inviolabilitate personală, iar membrii familiilor acestora cu care locuiesc împreună se bucură în mod similar de inviolabilitate cu condiția să nu fie cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă. Un stat care acceptă înființarea unei misiuni diplomatice pe teritoriul său este obligat să asigure protecția integrală a tuturor membrilor acelei misiuni și familiilor lor împotriva oricărei violențe fizice, oricare ar fi sursa acesteia, și împotriva oricăror atacuri la adresa demnității și libertății lor.

Documentele și corespondența unui diplomat ca și cele ale membrilor familiei sale care locuiesc împreună cu acesta (cu condiția să nu fie cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă) sunt inviolabile. Acestea nu pot fi sechestrate.

4.4.3. Sancționarea nerespectării inviolabilității

Nerespectarea inviolabilității misiunii diplomatice și a agentului diplomatic se sancționează. Această normă a fost codificată pe plan internațional prin „Convenția

privind prevenirea și sanționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici”, semnată în 1973. Statele părți la această convenție și-au asumat obligația de a considera ca reprezentant o infracțiune conform legislației lor interne acte ca: fapta de a comite un omor, o răpire sau orice act împotriva integrității corporale a unei persoane care se bucură de protecție internațională; un atac împotriva localurilor oficiale, a reședinței personale sau mijloacelor de transport ale unei persoane care se bucură de protecție internațională; amenințarea cu comiterea unui astfel de act.

Normele de drept internațional prevăd, prin urmare, o pedepsire severă a ofensatorilor. Legile penale ale unor țări conțin dispoziții speciale. În doctrina diplomatică a apărut și teza acordării de pedepse mai mari decât cele obișnuite pentru ofense aduse persoanelor care se bucură de inviolabilitate. S-a argumentat că trebuie să asigure agentului diplomatic un grad mai ridicat de protecție. Nu s-a creat însă o jurisdicție internațională care să includă agravarea acestei răspunderi.

4.4.4. Azilul diplomatic

În legătură cu inviolabilitatea misiunii diplomatice a apărut pe plan internațional și problema azilului diplomatic. Aceasta este una din cele mai controversate probleme în dreptul diplomatic. S-a susținut că zilul diplomatic constituie o excepție de la jurisdicția autorităților locale și este, deci, o formă de intervenție în treburile interne ale statului acreditar. Alții susțin că este o problemă umanitară căreia trebuie să i se acorde considerație. Azilul diplomatic nu a fost recunoscut ca principiu general de drept internațional. Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice nu s-a ocupat de problema azilului diplomatic.

Nu există, prin urmare, o recunoaștere internațională a dreptului de azil diplomatic consemnată în convenții internaționale. Majoritatea țărilor lumii neagă existența unui asemenea drept. Doar țările Americii Latine il consideră parte a dreptului internațional.

În doctrina diplomatică s-au desprins unele caracteristici ale azilului diplomatic: este o derogare strictă de la regula generală a supremației teritoriale: nu există un drept de azil; acesta nu este subiect de reciprocitate; recursul în problema azilului trebuie înaintat unui organ judiciar imparțial; cetățenia nu afectează acordarea azilului;

misiunea diplomatică are obligația de a interzice orice activitate politică pentru beneficiarul de azil.

Practic, azilul diplomatic a existat și există. El are o tradiție îndelungată. A apărut în secolele al XV-lea și al XVI-lea când se consolidau misiunile diplomatice permanente. În Europa, instituția azilului diplomatic a fost abandonată în secolul al XIX –lea. Dar atât țările europene, cât și SUA l-au practicat și în secolul al XX-lea, inclusiv după al doilea război mondial.

În America Latină azilul diplomatic a căpătat extindere. El a fost consemnat ca normă pozitivă în unele convenții, cum au fost tratatele și Convenția de la Montevideo (1899,1933 și 1939), Convenția de la Haga (1928) și Convenția de la Caracas (1954). Conform acestor convenții, dreptul de azil se acordă cel mai frecvent în timp de război și de revoluție. Printre susținătorii americani, Xavier Perez de Cuellar, a fost secretar general la ONU, a dat azilului diplomatic următoarea definiție: „Azilul diplomatic este facultatea conferită, din motive umanitare, reprezentanțelor diplomatice de a acorda găzduire în sediul misiunii celor urmăriți pentru delicte politice, sustrăgându-i de sub jurisdicția statului primitor”. Curtea Internațională de Justiție a interpretat azilul diplomatic într-un sens restrictiv, arătând că este legitim acordat numai în cazul unui pericol iminent și persistent și, în acest caz, nu constituie o chestiune de drept, ci de acțiune umanitară.

Azilul diplomatic se acordă numai pentru motive politice. În mod tradițional, omuciderea și tentativa âmpotriva vieții șefului statului sau a unui membru al guvernului nu conduce la acordarea azilului diplomatic. Determinarea infracțiunii revine statului acreditant. Nu există nici o obligație pentru statul acreditar de a recunoaște agentului diplomatic dreptul de a acorda azil, dacă acest stat nu este parte la o convenție internațională, ca cele din America Latină.

CAPITOLUL 5 : PRIVILEGIILE MISIUNII DIPLOMATICE ȘI A MEMBRILOR SĂI

O misiune diplomatică și membrii lor se bucură pe lângă imunități și de o serie de privilegii. Privilegiile și imunitățile diplomatice depline se aplică diplomaților și membrilor familiilor acestora și persoanelor care sunt în serviciul lor cu condiția să nu fie cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului în care funcționează diplomatul.

Interpretarea termenului “familia” este variabil de la stat la stat. Soțul/soția și copii minori ai diplomatului sunt întotdeauna incluși. În mod normal un diplomat celibatar sau văduv care nu este însoțit de soție are dreptul să-și considere mama sau sora drept parte a familiei dacă locuiesc impreună; fii și ficele față de care diplomatul este răspunzător legal sunt incluși ca și mamele văduve.

Este o practică tradițională (dar nu universal acceptată) ca membrii unei misiuni diplomatice să primească din partea statului acreditar acte de identitate diplomatice. Acestea poartă fotografia și semnătura deținătorului împreună cu orice alte instrucțiuni considerate de statul gazdă drept potrivite pentru ca oficialitățile sale să înțeleagă ce privilegii, facilități și imunități trebuiesc acordate purtătorului.

Diplomații care sunt cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului în care activează se bucură doar de imunitate de jurisdicție și de inviolabilitatea persoanei în legătură cu acțiunile oficiale pe care le întreprind în exercițiul funcțiunii, deși anumite state pot să le garanteze și alte privilegii și imunități pe care țara acreditară le consideră potrivite. Orice limitare a acestor privilegii și imunități față de anumite persoane aparținând acestei categorii nu trebuie să stânjenească în mod nejustificat exercitarea atribuțiilor misiunii lor.

Un diplomat și membrii familiei care locuiesc impreună cu acesta (cu condiția să nu fie cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă) sunt scutiți de la toate serviciile publice și personale, de la obligațiile militare cum ar fi rechizițiile, concentrările sau contribuțiile militare și de la prestarea serviciului de jurați.

Pe de altă parte, pentru că se bucură de imunitate, un diplomat nu are voie să practice pentru profit nici o activitate profesională sau comercială în statul în care funcționează.

Servitorii particulari ai membrilor personalului diplomatic ai unei mișiuni care nu sunt cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului în care activează sunt exceptați de la impozitul pe salariu dar nu sunt în nici un alt fel îndreptățiți la privilegii și imunități altele decât cele pe care țara gazdă consideră necesar să le garanteze; aceasta este, totuși, obligată să-și exercite jurisdicția asupra lor într-o asemenea manieră încât să nu afecteze în mod abuziv exercitarea atribuțiilor misiunii respective.

Un diplomat și membrii familiei care locuiesc împreună cu acesta (cu condiția să nu fie cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă) sunt îndreptățiți (în conformitate cu reglementările legale, care nu trebuie să aducă atingere privilegiilor diplomatice) să importe articole pentru uzul lor personal, inclusiv articole cerute de buna funcționare a misiunii și sunt scutiți de taxe vamale și alte obligații similare în legătură cu asemenea articole. Cu toate acestea ei sunt supuși unor obligații conexe, cum ar fi depozitarea și cartarea; și trebuie să se supună reglementărilor statului acreditar în privința oricăror articole importate fără taxe vamale dacă în mod subsecvent le vând sau dispun în alt mod de acestea.

Membrii personalului administrativ și tehnic al unei misiuni și membrii familiilor lor care locuiesc împreună cu aceștia (cu condiția să nu fie cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului în care sunt acreditați) sunt îndreptățiți la totalitatea imunităților acordate unui diplomat cu excepția faptului că imunitatea în fața jurisdicției civile și administrative nu se extinde și la acțiuni întreprinse în afara îndatoririlor lor; și la totalitatea privilegiilor diplomatice cu excepția faptului că nu sunt scutiți de controlul bagajelor iar exceptarea de la taxele vamale este limitată la articolele importate cu ocazia sosirii în statul în care sunt acreditați; ei nu au dreptul la privilegii și imunități pe timpul călătoriei prin state terțe, pentru a-și lua în primire postul, totuși aceste state au obligația de a nu le îngreuna trecerea.

Membrii personalului de serviciu ai unei misiuni care nu sunt cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului în care activează se bucură de imunitate în legătură cu acțiunile întreprinse în cadrul atributiilor lor oficiale, la scutirea de impozite și taxe asupra indemnizației de care beneficiază în legătură cu serviciul lor și sunt exceptați de la prevederile de securitate socială în legătură cu atribuțiile lor pe lângă o misiune diplomatică, cu condiția de a fi cuprinși în prevederile de securitate socială ale țării proprii.

Un diplomat și membrii familiei care locuiesc împreună cu acesta (cu condiția să nu fie cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă) sunt exceptați de la prevederile de securitate socială din țara gazdă. Servitorii personali aflați exclusiv în serviciul diplomatului sunt, de asemenea, exceptați, cu condiția de a nu fi cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă și de a se afla incluși sub prevederile sociale ale statului

propriu; un diplomat este obligat să respecte prevederile de securitate socială aflate în viguoare referitor la orice altă persoană pe care o angajează și nu este astfel exceptată. În anumite state i se poate permite să participe la programul de securitate socială dacă o dorește; iar în altele, poziția sa poate fi inclusă într-un acord existent între țara gazdă și propriul sau stat.

Un diplomat și membrii familiei care locuiesc împreună cu acesta (cu condiția să nu fie cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă) sunt exceptați de la controlul bagajelor personale în afara cazului când există temeiuri serioase pentru a se presupune ca acestea conțin articole care nu se încadrează în limitele privilegiilor permise, sau reprezintă articole al căror import sau export este ilegal. În acest caz, cercetarea este întreprinsă numai în prezența diplomatului sau a reprezentantului său autorizat.

Toți membrii personalului unei misiuni diplomatice sunt îndreptățiți să călătorească liber și fără restricții în interiorul statului unde activează, cu excepția acelor zone în care accesul este limitat pe temeiul securității naționale. La acest principiu nu există o aderare unanimă și anumite state limitează libertatea unor diplomați de a călători în unele zone speciale; în asemenea cazuri se adoptă de obicei o politică de reciprocitate.

Cu condiția de a deține toate vizele necesare, diplomații și membrii familiilor acestora, fie că ei călătoresc împreună sau separat, au dreptul la inviolabilitate și alte imunități necesare asigurării unei călătorii sigure atunci când trec printr-un stat terț în drum spre sau dinspre un anume post. Pentru asigurarea acestui drept ei trebuie să aibă din partea ministerului lor o scrisoare (preferabil în limba statului sau statelor terțe) care să specifice scopul călătoriei lor; sau o viză diplomatică redactată de un reprezentant diplomatic sau consular al acelui stat. Nu este normal ca bagajul acestora să fie controlat, iar autoritățile trebuie să aibă motive întemeiate înainte de a proceda astfel.

Garantarea privilegiilor și imunităților de către un stat implică asumarea unui înalt nivel de responsabilitate și integritate din partea destinatarului acestora. El nu are dreptul să se amestece în treburile interne ale statului respectiv și nici să permită ca spațiul deținut oficial să fie folosit în orice alt scop decât cel destinat funcției sale propiu-zise și recunoscute; el nu trebuie să profite de imunitatea sa în fața jurisdicției

curților de justiție pentru a nu respecta legile în legătură cu accidentele de mașină, limita de viteză și parcarea.

Pașapoartele diplomatice sunt emise de majoritatea statelor (dar nu și de Marea
Britanie) pentru uzul cetățenilor lor care au dreptul la imunităte diplomatică. De obicei acestea nu sunt considerate ca dovadă a dreptului la imunitate ci ca dovadă doar a numirii lor în funcție cu toate acestea ele servesc adeseori unui scop util. Documentele de identitate pot fi emise și de statul acreditar, în același scop.

În anumite cazuri reprezentanții rezidenți (și uneori ne-rezidenți) ai statelor la organizațiile internaționale sunt îndreptățiți la aceleași privilegii și imunități ca și diplomați. Reprezentanții la Organizația Națiunilor Unite și la agențiile specializate ale acestuia, în mod normal primesc un spectru larg de privilegii și imunități conform Convenției din 1946 privitoare la privilegiile și imunitățile și Convenției similare cu privire la agențiile specializate. Cei câțiva înalți funcționari din personalul acestor organizații, au dreptul la întreaga gamă a privilegiilor și imunităților diplomatice (cu condiția să nu fie cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului gazdă); ceilalți membrii ai personalului acestor organizații se bucură de privilegii și imunități limitate. În cazul altor organizații, asemenea chestiuni sunt în mod normal incluse în acordul de înființare a organizației sau într-o altă înțelegere încheiată între țara gazdă și organizația internațională. În Elveția și SUA se aplică prevederi speciale, deoarece acolo asemenea organizații sunt numeroase.

Este o uzanță ca statele să garanteze privilegii și imunități reprezentanților statelor străine aflați în vizită care, deși nu sunt acreditați ca diplomați în nici un stat, exercită atribuții cvasi-diplomatice sau reprezentative. În cazul acestei categorii întră șefii de state sau reprezentanții acestora aflați acolo cu ocazia unei vizite de stat sau a unei vizite neoficiale, membrii tribunalelor de arbitraj și delegații guvernamentali la conferințe și congrese. Convenția de la New York asupra misiunilor speciale a fost concepută să reglementeze privilegiile și imunitățile acordate unor astfel de misiuni speciale trimise cu consimțământul statului acreditar.

5.1. Libertatea de comunicare

Principiul libertății de comunicare a misiunilor diplomatice este unanim recunoscut și reglementat prin convenții internaționale. Conform acestor convenții, statul acreditar

are îndatorirea de a pune la dispoziție misiunii diplomatice facilități de comunicare și să-i asigure respectarea secretului corespondenței.

Mijloacele de comunicare de care se servește misiunea diplomatică sunt mijloace publice (poșta, telefonul, faxul, mesajele în cod, posturile de radio-emisie).

Curierul diplomatic este mijlocul de comunicare specific numai activităților diplomatice. Instituția curierului diplomatic a fost reglementată prin convenții și acorduri internaționale. Există patru convenții încheiate la Viena în 1961,1963,1969 și 1975 în care găsim referiri la curierul diplomatic. Numeroase tratate bilaterale conțin și ele prevederi privind curierul diplomatic.

Nu există o definiție a curierului diplomatic dar în practică nu există nici o ezitare în recunoașterea și folosirea lui. Același lucru se poate spune și despre instituția valizei diplomatice. Curierul diplomatic are statut diplomatic similar cu cel al agentului diplomatic. Convenția de la Viena prevede că el se bucură de inviolabilitatea persoanei sale și nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detenție.

Există curier diplomatic obișnuit, care trece periodic pe la misiunile diplomatice, ducându-le corespondența diplomatică din țară și preluând corespondența lor pentru a o duce acasă. Există și curier diplomatic ad-hoc, folosit temporar, de obicei cu prilejul participării delegațiilor la reuniuni internaționale sau negocieri bilaterale. Se folosește, de asemenea, sistemul valizei neînsoțite când curierul diplomatic se predă comandanților de nave aeriene pentru a fi predat la destinație.

Pentru comunicări secrete cu caracter urgent misiunile diplomatice folosesc postul propriu de radio recepție –emisie. Ele au dreptul să folosească un asemenea post. Convenția de la Viena din 1961 prevede că instalarea lui necesită asentimentul statului acreditar.

Statul acreditant nu trebuie să abuzeze de drepturile ce-i sunt acordate cu privire la valiza diplomatică. Textul Convenției de la Viena exclude posibilitatea reținerii sau deschiderii valizei diplomatice. În practică însă apar cazuri de serioase prezumții de iregularitate, ca de exemplu banuială că transportă droguri, când se cere deschiderea valizei diplomatice.

5.2. Libertatea de mișcare

Sunt multiple rațiunile care determină necesitatea mișcării agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar. Libertatea de mișcare este o cerință a realizării în bune condiții a sarcinilor sale. Recunoscându-se această cerință, libertatea de miscare a agentului diplomatic a fost codificată de Convenția de la Viena, care stipulează că statul acreditar asigură libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii.

Libertatea de mișcare nu este însă absolută. Însăși Convenția de la Viena prevede că ea se asigură sub rezerva legilor și regulamentelor statului acreditar referitoare la zone în care accesul este interzis reglementat din motive de securitate națională. Practic, pe teritoriul fiecărui stat se constituie pe baza acestor motive „zone interzise”. După cel de-al doilea război mondial practica s-a răspândit. Au existat și situații în care s-a abuzat de motivele de securitate națională.

5.3. Exceptarea de taxe, impozite și alte obligații

În relațiile diplomatice se aplică principiul scutirii misiunilor diplomatice și agenților diplomatici de impozite și taxe. Principiul a fost inclus în Convenția de la Viena din 1961 în care se prevede că statul acreditant și șeful misiunii diplomatice sunt scutiți de toate impozitele și taxele naționale, regionale și comunale pentru localurile misiunii (articolul 23), iar agentul este scutit (cu anumite excepții) de orice taxe și impozite, personale sau reale, naționale, regionale și comunale (articolul 34). Scutirea se aplică la taxele directe, indirecte, consulare, vamale și de altă natură.

Excepțiile la care se referă Convenția de la Viena privesc localurile și alte bunuri imobile proprietate personală a agentului diplomatic situate pe teritoriul statului acreditar. Pentru aceasta, el nu este scutit de taxe și impozite, afară de cazul când posedă imobilul respectiv în contul statului acreditant.

Un diplomat și membrii familiei care locuiesc împreună cu acesta (cu condiția să nu fie cetățeni sau rezidenți permanenți ai țării gazdă) sunt scutiți de toate obligațiile și taxele personale sau reale, naționale, regionale sau municipale, cu excepția:

Taxelor indirect de tipul celor în mod normal încorporate în prețul bunurilor și serviciilor, de ex: taxa pe valoarea adăugată (deși în anumite cazuri o

rambursare a unor astfel de taxe și accize se fac pe o bază de reciprocitate sau pentru promovarea vânzării de bunuri produse în statul acreditar);

Impozitele și taxele asupra proprietății private imobiliare situate pe teritoriul statului gazdă, în afara cazului când sunt deținuțe în numele statului acreditant pentru scopurile misiunii;

Taxele pe terenuri, de succesiune sau de moștenire, percepute de țară gazdă, supuse prevederilor la care se referă articolul 39 din Convenția de la Viena. La modul general asemenea taxe nu sunt percepute asupra proprietății mobiliare a unei persoane, cu condiția ca prezența sa în statul acreditar să aibă o legătură rezonabilă cu misiunea sa oficială și cu condiția ca acesta să nu fie rezident permanent sau cetățean al statului în cauză;

Impozitele și taxele asupra veniturilor private care-și au sursa în țară gazdă și impozitele pe capital percepute asupra faptelor comerciale în statul respectiv;

Încasările percepute pentru serviciile specifice aduse (în practica Marii Britanii acestea acoperă aproximativ un sfert din taxele percepute de autoritățile locale, relative la servicii cum ar fi: drumurile, iluminatul public și colectarea gunoiului – servicii din care se consideră că un diplomat are un beneficiu direct);

Taxe de timbre și notariale asupra proprietății imobiliare (cu excepția proprietății imobiliare a localului misiunii, caz în care taxele și impunerile se plătesc numai pentru anumite servicii specifice aduse).

Misiunea diplomatică este scutită de toate impunerile și taxele naționale, regionale și municipale referitoare la teritoriul misiunii, indiferent dacă acesta este proprietate proprie sau închiriat, înafara acelora care reprezintă plăți pentru servicii specificifice (ex: apa, electricitate, colectarea gunoiului). Această scutire nu se extinde asupra persoanelor care încheie contracte cu șeful misiunii sau guvernul acestuia – fapt datorită căruia aceste contracte stipulează adesea că șeful misiunii sau guvernul acestuia sunt răspunzători de toate taxele de închiriere sau impozitele pe spații și clădiri.

Prin convenții internaționale s-a reglementat, de asemenea, ca misiunile diplomatice și agenții diplomatici sunt scutiți de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului

oficial și uzului personal. Scutirea are unele limite, ea aplicandu-se la bunurile necesare instalării și presupunând o anumită periodicitate la anumite produse. De regulă, agentul diplomatic nu trebuie să înstrăineze bunurile introduse în țara de reședință cu scutire de taxe vamale, sau le poate înstrăina după o perioadă de folosire, cum este cazul autoturismelor.

Legată de scutirea de taxe vamale este și scutirea agentului diplomatic de inspectarea bagajelor personale. Aceasta este o regulă de cutoazie internațională. Inspectarea bagajului personal se face totuși în cazul că există motive serioase să se creadă că el conține obiecte care nu beneficiază de scutiri de taxe vamale sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislație sau supus reglementărilor de carantină ale statului acreditar. Într-un asemenea caz, controlul urmează să fie făcut în prezența agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat. Agentul diplomatic este scutit de acele obligații care revin exclusiv cetățenilor statului acreditar sau străinilor care nu au statut diplomatic. El este exceptat de orice prestație personală, cum ar fi cele în caz de incendiu sau de catastrofe militare, de serviciu militar și orice serviciu public, indiferent de natura sa, de sarcinile militare ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare, de participarea ca jurat etc. El nu este obligat să obțină permis de ședere sau să se anunțe la organele poliției locale. Sosirile și plecările agentului diplomatic se anunță la Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar.

Legislația statului acreditar privind asigurările sociale nu se aplică membrilor misiunii diplomatice. Acesta este un privilegiu mai nou, deoarece sistemele naționale de asigurări pentru cazuri de boală, accident, invaliditate, deces etc, au început să apară în ultima jumatate de secol, mai ales după ce de-al doilea război mondial. Reglementarea făcută prin Convenția de la Viena face deosebire între membrii misiunii diplomatice cetățeni ai statului acreditant și cei care sunt cetățeni ai statului acreditar. În primul caz, persoanele respective sunt supuse sistemului național de asigurări al statului acreditant, iar în cel de-al doilea caz sistemului de asigurări al statului acreditar.

Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei nu a fost reglementată prin convenții internaționale. Convenția de la Viena din 1961 a lăsat această problemă la latitudinea statelor. Practica și doctrina consideră, în majoritate, că legislația statului

acreditar nu trebuie să se aplice agentului diplomatic. Normele interne ale statelor de atribuire a cetățeniei sunt diferite. În sistemul anglo-saxon și unele țări din America Latină există, de exemplu, norma jus soli, după care copiii agentului diplomatic născuți pe teritoriul statului acreditar dobândesc automat cetățenia acestui stat. Există, de asemenea, norma jus matrimoni, după care femeia căsătorită cu un agent diplomatic ia cetățenia statului acestuia.

5.4. Dreptul de a aborda drapelul național

Misiunile diplomatice au dreptul de a aborda drapelul național și de a pune inscipția cu stema națională pe clădire. De asemenea, șeful misiunii diplomatice are dreptul să pună stema națională la reședința sa și drapelul național la mașină. Acest drept a fost reglementat prin Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice.

5.5. Acordarea diferențiată a privilegiilor și imunităților diplomatice

La acordarea beneficiului imunității, privilegiilor și facilităților diplomatice au relevanță câteva elemente: categoria de personal (membrii misiunii diplomatice, membrii de familie și membrilor misiunii diplomatice, personalul de serviciu al membrilor misiunii diplomatice); distincția dintre cetățeni ai statului acreditant, și statului acreditar sau ai unui stat terț; locul unde persoana respectivă iși are reședința permanentă, în statul acreditant sau în statul acreditar.

Regulile stabilite în legătură cu întinderea beneficiului imunităților și privilegiilor diplomatice cuprind:

Șefii de misiuni diplomatice beneficiază de aceleași imunități și facilități diplomatice indiferent de clasa căreia ii aparțin;

Agenților diplomatici li se aplică principiul „global” în materie. Membrii personalului diplomatic sunt puși pe picior de egalitate cu șefii de misiuni diplomatice;

Pentru ca un agent diplomatic să beneficieze de toate imunitățile și privilegiile el nu trebuie să fie cetățean al statului acreditar și să nu aibă domiciliul permanent pe teritoriul statului acreditar. Diplomatul care are naționalitatea statului acreditar beneficiază de imunitate de jurisdicție și

inviolabilitate numai pentru actele oficiale îndeplinite în exercițiul funcției sale;

Personalul administrativ și tehnic și membrii familiilor lor nu se bucură de jurisdicție civilă și administrativă pentru actele îndeplinite în afara funcțiilor lor;

Personalul administrativ și tehnic beneficiază de scutiri pentru plata drepturilor de vamă, taxelor și altor drepturi conexe numai în ce privește obiectele importate cu ocazia primei lor instalări;

Membrii personalului misiunii (alții decât agenții diplomatici) și oamenii de serviciu particulari care sunt cetățeni ai statului acreditar sau iși au în acesta reședința permanentă nu beneficiază de imunități și privilegii decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest stat;

Membrii personalului de serviciu al misiunii, care nu sunt cetățeni ai statului acreditar, beneficiază de imunitate pentru actele săvârșite în exercițiul funcției lor, de scutirea de impozite și taxe pe salarii și de scutirea de dispozițiile cu privire la asigurările sociale;

Membrii personalului de serviciu particular se bucură de beneficiul privilegiilor fiscale pentru salariile pe care le primesc, precum și de cel al scutirii de la obligațiile care există în materie de securitate socială;

Cetățenii statului acreditar, alții decât cei care au calitatea de agent diplomatic, nu se bucură de nici un fel de imunitate;

Reprezentanții comerciali se bucură de imunități, dacă sunt incluși în cadrul personalului misiunii diplomatice;

Soțiile și membrii familiei agentului diplomatic au un „statut derivat”. Imunitățile și privilegiile agentului diplomatic se extind și asupra lor;

Membrii de familie ai personalului administrativ și tehnic nu se bucură de imunitate de jurisdicție civilă și administrativă.

5.6. Durata imunităților și privilegiilor diplomatice

Imunitatea, inviolabilitatea și privilegiile diplomatice durează atât timp cât se păstrează calitatea care legitimează acordarea lor. Pentru agentul diplomatic, ele se prelungesc pe toată perioada funcționării în misiunea diplomatică. În Convenția de la

Viena se precizează (articolul 39) că persoana care are drept la privilegii și imunități, beneficiază de ele îndată ce pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a-și lua în primire postul, sau dacă se află deja pe acest teritoriu, de îndată ce misiunea sa a fost notificată Ministerului Afacerilor de Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va conveni.

Dacă încep o dată cu intrarea pe teritoriul statului acreditar, în mod firesc imunitățile și privilegiile încetează atunci când persoana în cauză părăsește acest teritoriul. Se poate întampla ca agentul diplomatic să nu părăsească țara de reședință imediat ce și-a încheiat misiunea. În această situație, el se va bucura în continuare de imunități și privilegii până la expirarea unui termen potrivit, care i se va acorda în acest scop. Nu s-a precizat prin convenție internațională cât de mare este acest termen potrivit sau „termen rezonabil”. Acest termen se acordă în orice situație, chiar și în caz de conflict armat.

Membrii familiei se bucură de imunități și privilegii pe toată perioada cât de ele se bucură și agentul diplomatic. În cazul dispariției fizice a acestuia, imunitățile și privilegiile membrilor de familie continuă până la expirarea unui termen potrivit care să le permită părăsirea teritoriului statului acreditar.

Durata și „termenul rezonabil” pentru beneficiarul imunităților și privilegiilor diplomatice sunt reglementate în același fel și pentru perioada în care membrii unei misiuni diplomatice se află în tranzit pe teritoriul statelor terțe. Atât la ducere spre țara de acreditare, cât și la întoarecere din această țară, agentul diplomatic are dreptul la inviolabilitate și toate celelalte imunități din partea statului terț. De asemenea, trecerea pe teritoriul statelor terțe a membrilor personalului administrativ și tehnic sau de serviciu al misiunilor și membrilor familiilor lor nu trebuie stânjenită. Aceași imunitate și inviolabilitate, libertate și ocrotire se acordă de statele terțe și corespondenței diplomatice, celorlalte comunicări oficiale în tranzit, inclusiv mesajelor cifrate, curierilor diplomatici, dacă au viza pe pașaport în cazul că este necesară, valizelor diplomatice.

Tratamentul favorabil și imunitățile se întind pe un termen rezonabil care să permită diplomatului să traverseze țara respectivă. Dacă el se oprește pentru o perioadă nejustificat de lungă, ori dacă vine ca să-și petreacă vacanțele, nu are dreptul la nici un

privilegiu. Există, totodată, o normă care trebuie respectată, la rândul său de agentul diplomatic. El nu trebuie să intervină în probleme care țin de relațiile dintre statul acreditar și statul terț prin care trece, altfel nu se va bucura de nici un fel de privilegii și imunități.

CAPITOLUL 6 : PRIVILEGIILE CONSULARE ȘI ALE REPREZENTANȚILOR ECONOMICI

Stabilirea relațiilor diplomatice dintre state implică acordul de principiu de a se stabili și relații consulare doar dacă nu este specificat contrariul; dar activitatea în relațiile diplomatice nu semnifică automat o activitate în cadrul relațiilor consulare.

Înființarea unui post consular necesită aprobarea prealabilă a statului acreditar care poate solicita detalii asupra sediului și statutului postului (ex: Consulat general, Consulat, Vice-Consulat sau Consulat onorific) ca și zonei acoperite de jurisdicția consulară. Aprobarea prealabilă trebuie, de asemenea, obținută pentru orice schimbări ulterioare în aceste chestiuni ca și pentru numirea oricăror altor ofițeri consulari subsidiari oriunde în zona consulară.

Convenția de la Viena asupra relațiilor consulare a fost concepută în 1963 cu scopul de a constitui baza unor practici uniforme cu privire la privilegiile și imunitățile consulare; multe state, însă, cu interese consulare considerabile, au preferat să încheie acorduri bilaterale pentru a se potrivi unor cerințe particulare și acestea, de obicei, acordă o scală a privilegiilor mai liberală deși nu și a imunităților. Unele state cum ar fi Marea Britanie sunt parte atât în Convenția de la Viena cât și în unele convenții bilaterale anterioare sau posterioare acesteia. În cazul unui conflict, aplică un tratament mai generos în materie de privilegii și imunități dacă sunt asigurate de reciprocitate. Cu toate acestea, avantajele unei practici standard sunt evidențe de la sine iar în continuare vom da principalele prevederi din Convenția de la Viena.

Facilitățile acordate de țara gazdă unui post consular sunt cele necesare pentru asigurarea îndeplinirii în totalitate a funcțiilor sale: spațiile și clădirile folosite exclusiv în scopuri consulare sunt (cu mici excepții cum ar fi urgențe care cer acțiuni prompte asupra acestora) inviolabile și nu se poate pătrunde în aceste teritorii decât cu permisiunea șefului postului consular sau al misiunii diplomatice a țării respective; țara gazdă este obligată, atunci când este necesar să ajute la găsirea unor spații și

clădiri potrivite pentru postul consular (ca și facilități pentru personal) și să se asigure că s-au făcut toate demersurile pentru protejarea acestor spații de atingeri și intruziuni; arhivele consulare și corespondența oficială sunt inviolabile; există libertate de mișcare pentru membrii consulatului (în general nu și în zonele cu restricții) și libertatea și inviolabilitatea de a comunica prin intermediul valizei diplomatice și alte mijloace recunoscute, deși transmisiile în eter pot fi utilizate numai cu permisiunea guvernului țării gazdă; mai mult, guvernul gazdă poate cere deschiderea unor valize diplomatice dacă are motive serioase să considere conținutul acestora ca fiind neautorizat (dacă, totuși, statul trimițător refuză să facă acest lucru, geantă trebuie returnată în locul de unde a provenit); șeful consulatului are dreptul să abordeze steagul său național și stema deasupra clădirilor și a reședinței sale, deasupra autoturismului, vaporului sau navei aeriene atunci când se află în călătorie oficială.

Spațiul consular, inclusiv reședința șefului consulatului dar nu și cele ale altor membrii ai personalului, nu sunt supuse taxelor în mod direct (deși această excepție nu se aplică celui care vinde sau închiriază clădirea dacă se află supus legii) dar se taxează serviciile cum ar fi colectarea gunoiului, etc.

În plus el poate aplica taxe și obligații consulare pentru serviciile aduse de consulat ca de ex: acordarea de vize, autentificarea documentelor – acestea fiind exceptate de orice impozitare în țara gazdă.

Conform responsabilităților stabilite pentru un ofițer consular în cadrul districtului consular – responsabilități față de cetățenii propriului stat (și cei ai oricărui alt stat sau state ale căror interese le reprezintă) el trebuie să aibă libertatea de a-i vizita și de a comunica cu aceștia; acești cetățeni, la randul lor, au dreptul de a comunica și de a avea acces liber la ofiterul consular respectiv. Mai mult, dacă autoritățile rețin un cetățean străin trebuie să-l informeze că are libertatea de a comunica cu ofițerul consular, căruia trebuie să i se creeze facilitățile de a-l vizita pe cetățeanul în cauză, dacă acesta din urmă dorește. Dacă un ofițer consular face cercetări în privința motivelor pentru care un cetățean este răspunzător, trebuie să primească un răspuns imediat și să i se permită, atunci când consideră necesar și cu ajutorul persoanei implicate, să aranjeze reprezentarea legală a acestuia într-un mod corespunzător.

Autoritățile implicate au datoria să-l anunțe în scris fără întârziere pe ofițerul consular asupra oricărui incident despre care a luat la cunoștință și care a avut loc în districtul acestuia și afectează persoana de care este răspunzător, cum ar fi un deces, un caz în care este necesară numirea unui tutore sau a avut loc o vătămare ori un accident al unei nave maritime sau aeriene înregistrate în țara sa.

În exercitarea atribuțiilor sale oficiale ofițerul consular este îndreptățit să comunice cu autoritățile locale competente din zona sa consulară, iar în cazuri excepționale cu autoritățile centrale dacă uzanțele și imprejurările o permit.

Privilegiile la care are dreptul un ofițer consular de carieră conform Convenției de la Viena asupra relațiilor consulare din 1963 sunt similare cu cele ale membrilor corpului diplomatic al unei misiuni. Imunitatea în fața jurisdicției și inviolabilitatea personală sunt, însă, într-o măsură considerabilă mai restrânse, cu excepția cazurilor în care există acorduri specifice care prevăd altminteri. Privilegiile și imunitățile se aplică din momentul în care acesta intră pe teritoriul statului gazdă pentru a-și lua postul în primire sau, dacă se află deja în țara respectivă, din momentul în care începe să-și exercite îndatoririle. Acestea iau sfarșit în momentul în care părăsește țara sau (dacă nu pleacă imediat) după o perioadă rezonabilă după ce este eliberat de îndatoriri.

Țara gazdă este obligată să trateze un ofițer consular cu respectul cuvenit și trebuie să întreprindă toate măsurile corespunzătoare pentru a preveni orice atac asupra persoanei sale, la adresa libertății sau demnității sale.

Dacă un ofițer consular sau un angajat al consulatului inițiază proceduri judiciare, iși pierde orice imunitate juridică relativ la orice contrapretenție legată de principala plângere la care ar fi avut altminteri dreptul.

Nici un membru al misiunii consulare nu este obligat (în afară de cazul când guvernul său ii ridică imunitatea) să depună mărturie în legătură cu chestiuni oficiale sau să arate corespondența oficială și documentele care privesc chestiuni legate de exercitarea atribuțiilor sale. Nu este obligat nici să depună mărturie ca expert în legătură cu legiile statului său. În alte probleme poate fi convocat ca martor în fața unor curți judiciare sau administrative și în mod normal chiar se prezintă. Dacă un ofițer consular (spre deosebire de un funcționar consular sau un membru al

personalului de serviciu) ar refuza să facă aceasta, nu i se poate aplica nici o penalizare sau măsura coercitivă.

Ofițerii consulari de carieră, funcționării consulari (cu condiția să fie angajați permanenți de statul pe care il servesc și să nu fie angajați în nici o altă ocupație profitabilă în statul în care funcționează) și membrii familiilor acestora care fac parte din gospodăria lor sunt exceptați de la reglementările locale legate de permisul de rezidență, înregistrarea ca cetățeni străini și reglementările privind angajarea forței de muncă străine.

Ofițerii consulari de carieră și alți membri ai postului consular împreună cu membrii familiilor acestora care fac parte din gospodăria lor sunt exceptați de la cerințele de protecție socială în viguare în țara gazdă în legătură cu îndatoririle lor oficiale. Pot, totuși, avea permisiunea să participe în mod voluntar; și dacă au angajați personali sunt răspunzători de respectarea cerințelor de protecție socială față de aceste persoane.

Ofițerii consulari de carieră și angajații consulari precum și membrii familiilor acestora care fac parte din gospodăria lor, cu condiția să nu aibă nici o ocupație aducătoare de venituri în țara gazdă, sunt exceptați de la toate taxele naționale și locale, cu excepția:

Taxele indirect de felul acelora în mod normal încorporate în prețul bunurilor și serviciilor;

Obligațiilor sau taxelor asupra proprietății private imobiliare aflate pe teritoriul țării gazdă (această prevedere nu se aplică sediului de rezidență al postului consular sau rezidenței șefului unui asemenea post);

Impozitelor asupra proprietăților de succesiune sau de moștenire ca și celor aplicate asupra transferurilor de către țara gazdă (aceste previziuni nu se aplică de regulă proprietăților mobile ale unei persoane decedate care sunt scoase afară din țară);

Impozitelor și taxelor asupra veniturilor particulare (inclusive câștigurile provenite din capital) care-și au originea în țara gazdă ca și taxele de capital asupra invențiilor în întreprinderi comerciale și financiare în țara gazdă;

Taxelor aplicate pentru servicii speciale;

Taxelor de înregistrare, procesuale sau pentru înregistrări, de timbre (această prevedere nu se aplică reședinței unui post consular sau reședinței șefului misiunii).

Membrii personalului de serviciu sunt exceptați de la impozite și taxe asupra salariilor pe care le primesc pentru serviciile lor.

Sunt garantate exceptarea de la toate impozitele și taxele vamale precum și alte obligații anexe (altele decât acela pentru depozitare, cartare etc.) și dreptul nelimitat de intrare în țară (cu excepția articolelor la care se face o restricție generală, prin lege) privitor la:

Articolele pentru uzul oficial al postului consular;

Articolele pentru uzul personal și casnic al unui funcționar consular și familiei sale (membrii care formează gospodăria sa) importate în momentul sosirii în țara gazdă pentru a-și prelua atribuțiile.

Un anumit număr de facilitate și imunități garantate unui ofiter de carieră (existând aceleași prevederi legate de utilizarea acestora inclusiv pentru exercitarea atribuțiilor consulare) sunt acordate și posturilor consulare conduse de consuli onorifici.

Un ofițer onorific consular se bucură de o serie de facilități, privilegii și imunități de care se bucură un ofiter consular de carieră în legătură cu exercitarea atribuțiilor sale, deși, asemeni ofițerilor de carieră aceștia pot fi demiși de guvernul pe care il servesc; iar dacă el însuși inițiază proceduri legale iși pierde imunitatea relativ la o contrareclamație legată direct de o revendicare principală.

Acestea intră în funcțiune din momentul în care ofițerul intră pe teritoriul statului respectiv pentru a-și lua în primire îndatoririle și se încheie când părăsește teritoriul sau (dacă nu procedează astfel imediat) după o perioadă de timp rezonabilă.

Facilitățile, privilegiile și imunitățile sunt următoarele:

Obligația, din partea statului gazdă, de a aduce la cunoștință reprezentantului său consular sau diplomatic cazul arestării, detenției sau urmăriri sale;

Imunitate în fața jurisdicției în legătură cu acțiunile întreprinse în exercitarea atribuțiilor sale consulare cu excepția acțiunilor civile relativ la reclamațiile unei terțe părți în urma unui accident cauzat de un vehicul, o navă maritimă sau aeriană, sau drept consecință a unui contract pe care nu l-a încheiat în

mod explicit sau implicit în calitate de agent al statului pe care acestă, ca ofițer consular onorific, il servește. Imunitatea este pe o perioadă nedefinită, respectiv nu încetează în mod necesar la încheierea perioadei de serviciu a ofițerului;

Exceptarea de la obligativitatea de a depune mărturie sau de a arăta corespondența oficială ori documente asupra unor chestiuni legate de exercitarea atribuțiilor sale consulare; ca și dreptul de a refuza să depună mărturie ca martor expert în legislația statului pe care il servește.

Următoarele prevederi adiționale se aplică de asemenea și unui ofițer consular onorific:

Dacă sunt inițiate proceduri penale împotriva lui este obligat să apară în fața autorităților competente; va fi, în orice caz, tratat cu respectul datorat poziției sale oficiale; procedurile vor fi instituite cu cea mai mare operativitate; dar îndeplinirea atribuțiilor consulare îi va fi împiedicată cât mai puțin posibil cu excepția cazului în care se află în detenție;

Este exceptat de la toate obligațiile, în țara gazdă, privitoare la înregistrarea cetățenilor străini și permiselor de rezidență cu condiția să nu fie angajat acolo în nici o activitate profesională sau comercială în beneficiul propriu;

Este exceptat de la toate taxele și impozitele asupra salariului și asupra remunerației pe care le primește din partea guvernului statului pe care-l servește în legătură cu exercitarea atribuțiilor sale consulare;

Este exceptat de la orice activitate în serviciul personal sau public ca și de la îndatoririle militare în statul în care activează;

Este îndreptățit să primească din partea statului gazdă o protecție corespunzătoare datorată poziției sale oficiale; în schimb el trebuie să se angajeze să respecte legile acelui stat și să nu intervină în afacerile sale interne;

Privilegiile și imunitățile garantate unui ofițer consular onorific nu se aplică și membrilor familiei acestuia, și nici membrilor familiei unui angajat consular dintr-un post condus de un consul onorific.

Privilegiile și imunitățile consulare au fost reglementate prin Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 24 aprilie 1963; cele diplomatice prin Convenția cu privire la relațiile diplomatice încheiată la Viena la 18 aprilie 1961.

Reglementările pentru cele două categorii de imunități și privilegii sunt asemănătoare, dar și diferite.

În privința inviolabilității localurilor, la misiunile diplomatice funcționează principiul inviolabilitații complete. La misiunile consulare a fost adoptat sistemul imunității condiționale, bazat pe teza consimțământului prezumat. În caz de incendiu sau de alt dezastru, care cere măsuri de protecție imediate, de exemplu, consimțământul șefului misiunii consulare este considerat ca obținut, ceea ce nu se întâmplă cu localurile misiunii diplomatice. Arhivele consulare, ca și cele diplomatice, se bucură de imunitate neîngrădită.

Imunitatea de jurisdicție a funcționarilor consulari nu este absolută, ca în cazul agenților diplomatici. De regulă, funcționarul consular nu poate fi arestat sau reținut. El poate fi pus însă în stare de arest sau de detenție, dar numai în caz de crimă gravă și în urma unei hotărâri a autorităților judiciare competente. Când se intentează o procedură penală împotriva lui, el este obligat să se prezinte în fața autorităților competente. Autoritățile statului de reședință au obligația de a notifica șefului reprezentanței consulare, deținerea și începerea procesului penal împotriva unui funcționar consular. Pentru actele săvârșite în exercitarea funcțiilor consulare, funcționarii consulari și angajații consulari nu pot fi chemați în fața autorităților judiciare ale statului de reședință. Deci, se face deosebire între actele săvârșite în exercițiul atribuțiilor oficiale și cele din afara acestora, numai pentru primele se acordă imunitate de jurisdicție.

Spre deosebire de agenții diplomatici, funcționarii consulari au obligația să depună ca martori. Dacă refuză, ei nu pot fi însă supuși unei măsuri de constrângere sau pedepse. De asemenea, funcționarii consulari nu sunt obligați să depună mărturie pentru faptele de care au luat cunoștință în calitate oficială. Au dreptul să refuse să producă documente oficiale.

În principiu, misiunile consulare au aceeași libertate de comunicare ca și misiunile diplomatice. Corespondența și valiza consulară au același regim cu corespondența și

valiza diplomatică. Funționarii consulari se bucură de aceeași libertate de mișcare ca agenții diplomatici.

În materie fiscală, misiunile consulare se bucură de același regim privilegiat ca și misiunile diplomatice. Nu plătesc impozite și taxe pentru sumele încasate cu titlu de drepturi și taxe consulare. Localurile consulare și reședința șefului postului consular sunt scutite de taxe de orice fel, naționale, regionale sau comunale.

Funcționarii consulari și angajații consulari, precum și familiile lor, sunt scutiți de impozite și taxe penale, cu excepția celor pe proprietățile și veniturile particulare. Urmașii unui membru al misiunii consulare nu plătesc taxe de succesiune pentru bunurile mobile ale acestuia.

Scutirea de taxe vamale se aplică obiectelor destinate folosirii oficiale a misiunii consulare și obiectelor de uz personal ale funcționarului consular și familiei sale. Spre deosebire de funcționarii consulari, angajații consulari beneficiază de scutirea de taxe vamale numai cu ocazia primei lor instalări. Scutirea de control vamal este la fel ca și pentru agenții diplomatici.

Exceptarea de la alte obligații este asemănătoare pentru reprezentanții diplomatici și cei consulari, precum și membrii familiilor lor sunt scutiți de toate obligațiile prevăzute de legiile și regulamentele statului de reședință în materie de înmatriculare a străinilor și de permise de ședere, de obligațiile referitoare la permisiile de muncă, de obligațiile decurgând din regimul de asigurare socială, de orice prestație personală și de orice serviciu de interes public, indiferent de caracterul lor, ca și de sarcinile militare, cum ar fi rechizițiile, contribuțiile și încartiruirile militare.

Misiunile consulare și membrii lor au nu numai imunități și privilegii, ci și obligații față de statul acreditar. Convenția de la Viena din 1963 prevede în mod expres că toate persoanele care beneficiază de privilegii și imunități au datoria de a respecta legile și regulamentele statului de reședință, de a nu se amesteca în treburile lui interne. Localurile consulare nu trebuie folosite în mod incompatibil cu exercitarea funcțiilor consulare. Funcționarii consulari nu pot exercita în statul de reședință nici o activitate profesională sau comercială în profitul lor personal.

Reprezentanții economici, respectiv din domeniul comerțului, finanțelor, turismului și altor activități pot obține privilegii și imunități diplomatice sau consulare în măsura

în care sunt incluși în cadrul personalului misiunii diplomatice sau consulare, cu rang diplomatic sau consular și înscriși în lista corpului diplomatic și consular elaborată și publicată de Ministerul Afacerilor Externe al statului de reședință.

BIBLIOGRAFIE

Selectivă

Anghel I.M. – „Dreptul diplomatic și consular”

Ed Lumina Lex 1996 București

Berindei Dan – „Din începuturile diplomației românești moderne”

-Ed Politică 1965 București

Cahier Pr. – „Le droit diplomatique contemporain”

Geneva 1965

Constantin Vlad – „Diplomația secolului XX”

Fundația Europeană Titulescu, București 2006;

Dumitru Mazilu – „Diplomația, Drept diplomatic și consular”

Ed Lumina Lex 2006 București

Ioan Mîzgă – „Relații și uzanțe diplomatice” – Note de curs

Jean M. Hiltrop și Sheila Udall – „Arta negocierii”

Ed. Teora 1998

Liliana Gherman – „Negocierea în afacerile economice internaționale”

Ed. Independența Economică 1999 Brăila

Mircea Malita – „Diplomația Școlii și Instituții”

Ed Politică 1872 București

Mircea Malita – „Teoria și practica negocierilor”

-Ed Politică 1972 București

R. S. Feltham – “Introducere în dreptul și practica diplomației”

– Ed. All 1997 București.

Stoian I – „Negocierea și diplomația comercială internațională”

1986 București

Tinbergen Jan – „Towards a Better International Economic Order”

UNITAR New York, 1971

Toma Georgescu – „Negocierea afacerilor, uzanțe și protocol”

Ed. Sylvi 1997 București

Toma Georgescu și Gheorghe Curoiani – „Managementul afacerilor”

Ed. Sylvi 2002 București

Victor Duculescu – „Diplomația Secretă”, Casa Europeană 1992;

William Ury – „Dincolo de refuz. Ghid al negocierilor cu parteneri dificili”

Ed. De Vest Timișoara 1994

Plantey Alain – „La negociation internationale – principes et methade”

Edition du CNRS Paris 1980

Plantey Alain – „Cartea ONU și Statutul Curții Internaționale de Justiție”

Plantey Alain – „Convenția de la Viena 1961 – cu privire la relațiile diplomatice”

Plantey Alain – „Convenția de la Viena 1963” – cu privire la relațiile consulare”

Plantey Alain – „Dictionar Diplomatic”

Ed Politică București 1979

Plantey Alain – „Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 12 decembrie 1974”

Plantey Alain – „World Economic Surrey United Nations”

New York 1995