Functiile Patrimoniului la Realizarea Drepturilor Si Obligatiilor

Drept

Functiile Patrimoniului la Realizarea Drepturilor Si Obligatiilor

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………….…………..……..2

1. Dobîndirea și exercitarea dreptului de PROPRIETATE

1.1. Noțiuni generale cu privire la proprietate……………………………….……………….……..4

1.2. Modalități de dobîndire a dreptului de proprietate…………………………………………………………..15

2.ALTE DREPTURI REALE

2.1.Dezmembrămintele dreptului de proprietate ………………………………………………….23

2.2. Drepturile și obligațiile civile ce reiese din dreptul de usufruct ………………………..…..24

2.3. Drepturile și obligațiile civile ce reiese din dreptul de uz …………………………………….27

2.4. Drepturile și obligațiile civile ce reiese din dreptul de folosinta ………………………….…29

2.5. Drepturile și obligațiile civile ce reiese din dreptul de servitute………………….…………..29

2.6. Drepturile și obligațiile civile ce reiese din dreptul de superficie…………………………….35

2.7.Dreptul de ipoteca …………………………………………………………………………….36

ÎNCHEIERE……………………………………………………………………………….…….39 BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………41

NTRODUCERE

Actualitatea temei. Un accent important al societății este proprietatea în noile ei forme recunoscute și ocrotite atît prin legea fundamentală, cît și prin alte legi speciale. Fiind o totalitate de bunuri cei aparțin unui proprietar, noțiunea de proprietate poate fi folosită în mai multe sensuri. Însă în majoritatea lor proprietatea este un fapt constant și univers în toate țările și în toate timpurile. Dreptul de proprietate este dreptul cel mai complet asupra unui lucru deoarece conferă titularului său toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția. El are un caracter absolut, în sensul că se manifestă în raporturile proprietarului cu terții și un caracter exclusiv, în sensul că numai proprietarul le poate exercita în deplinătatea lor.

Drept de proprietate în sens obiectiv și subiectiv și anume: dreptul de proprietate în sens obiectiv, ca instituție juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile de proprietate; dreptul de proprietate în sens subiectiv, ca un drept al persoanelor asupra bunurilor, în virtutea căruia titularul are anumite prerogative ocrotite de dreptul obiectiv, în acest sens, dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor subiective patrimoniale și anume, este un drept real.

Dreptul de proprietate este acel drept real în virtutea căruia titularul dreptului, persoana fizică sau juridică, este îndreptățit să posede, să folosească și să dispună de un lucru în mod exclusiv și absolut, prin putere proprie și în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.

Lucrarea de față își propune să prezinte semnificația unor concepte care sînt legate nemijlocit de proprietate, dobîndirea și exercitarea dreptului de locator, contractul de locațiune, vom oferi cîteva instrumente economice de bază pentru interpretarea și explicarea dreptului de proprietate, din punct de vedere juridic proprietatea este văzută ca o relația de apropiere juridică a bunurilor care se referă prin intermediul drepturilor reale, ale căror prerogative care se manifestă în anumite ponderi și limite de la un drept real la altul, potrivit reglementărilor juridice din diferite sisteme de drept – sînt posesiune, folosință și dispoziția juridică asupra bunurilor respective.

Scopul și obiectivele tezei. Prezenta lucrare are în calitate de scop principal cercetarea actelor normative și a lucrărilor de specialitate, selectarea metodelor adecvate cercetării (comparație, cercetare, etc), analiza literaturii din domeniu, prelucrarea și analiza informației;

Noutatea științifică și rezultatele obținute. Lucrarea reprezintă o analiză de esență, este analizată noțiunea dreptului de proprietate, modalități de dobîndire a dreptului de proprietate, locațiunea și reglementarea acesteia, sînt analizate condițiile de fond și de formă ale contractului de locațiune, dreptul locatorului, obligațiile locatorului.

Structura lucrării. Teza este structurată în: introducere cu inițiere în studiu, două capitole, succedate logic și organic, încheiere și bibliografie în funcție de suport normativ și doctrinar al lucrării.

1. Dobîndirea și exercitarea dreptului de PROPRIETATE

Noțiuni generale cu privire la proprietate

Dintre toate drepturile pe care o persoană le poate avea asupra unui lucru, cel mai complet este dreptul de proprietate pentru că el oferă titularului său exercițiul tuturor facultăților, tuturor prerogativelor pe care legea le cunoaște.

alte bunuri stabilite de lege [17, p. 23].

Succesiune legală – transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel care a lăsat moștenirea) către succesorii săi. Aici pot fi moștenitori persoanele care se aflau în viață la decesului celui care a lăsat moștenirea, precum și copiii celui ce a lăsat moștenirea concepuți în timpul vieții lui și născuți vii după decesul acestuia.
Hotărîre judecătorească – prin hotărîre judecătorească constitutivă de drepturi. Ca exemplu în cazul definitivării executării silite a unei hotărîri judecătorești care constă în vînzarea prin licitație publică a bunurilor unei persoane.
Actul administrativ – este considerat mod de dobîndire a dreptului de proprietate doar în cazurile prevăzute de lege. Spre exemplu, pentru anumite merite, prin Ordinul ministrului apărării unii colaboratori ai acestui minister pot primi arme personale [27, p. 39].
Găsirea bunului – dacă o persoană a găsit un bun el este obligat să-l transmită organului public local sau poliției la alegere. Aceștia au obligația să întreprindă măsuri în vederea identificării proprietarului bunului găsit – afișarea unui anunț la sediul organului respectiv.
Dacă în termen de 6 luni nu a fost identificat proprietarul bunului găsit, și dacă acesta nu pretinde în termen de 6 luni transmiterea bunului găsit, atunci bunul găsit este transmis găsitorului, devenind astfel proprietarul bunului. Transmiterea bunului se face în baza unui proces-verbal de către organul în paza căruia s-a aflat bunul. Dacă găsitorul renunță la primirea bunului atunci acesta trece în proprietatea statului.
Comoara – este în înțelesul legii orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut în condițiile legii dreptul de proprietate.
Caracteristici:
– obiect al comorii poate fi orice bun mobil (bani, obiecte de valoare, alte bunuri, etc.);
– bunurile trebuie să fie ascunse sau îngropate (în pămînt, în case, în alte locuri);
– proprietarul bunului ascuns sau îngropat nu poate fi identificat [27, p. 39].
Legislația prevede că dacă într-un bun imobil se găsește o comoară, ea pe jumătate aparține proprietarului imobilului și pe jumătate descoperitorului dacă ei nu convin altfel, adică să nu o împartă egal la egal ci în cote diferite. În cazul în care descoperitorul a pătruns în imobil ori a căutat fără consimțămîntul proprietarului imobilului, atunci descoperitorului nu i se cuvine nimic.
În cazul descoperirii unei comori care constituie un monument al istoriei sau culturii, atunci proprietar al comorii este recunoscut statul, iar găsitorului i se cuvine o recompensă de 50% din prețul comorii. Acesta o împarte egal cu proprietarul imobilului, sau nu i se cuvine nimic dacă a pătruns în imobil sau a căutat fără consimțămîntul proprietarului. În acest caz recompensa se plătește integral proprietarului imobilului.
In raport cu diferitele criterii folosite de teoreticieni, se deosebesc mai multe moduri de dobîndire a dreptului de proprietate.
După întinderea dobîndirii, se disting:
– moduri de dobîndire universală;
– moduri de dobîndire cu titlu particular [27, p. 39].
După momentul cînd operează transmisiunea, există:
moduri de dobîndire între vii;
moduri de dobîndire pentru cauza de moarte [27, p. 39].
După situația juridică a bunului în momentul dobîndirii:
moduri de dobîndire originare;
moduri de dobîndire[27, p. 39].
După caracterul transmisiuni, se disting:
moduri de dobîndire cu titlu oneros;
moduri de dobîndire cu titlu gratuit [27, p. 39].
Contractul reprezintă cel mai important mod de dobîndire a dreptului de proprietate, precum si a altor drepturilor reale.
În ceea ce privește transferul unui drept real, acest lucru nu se realizează concomitent cu încheierea convenției translative de drepturi reale în următoarele cazuri:
a) părțile au convenit, printr-o declarație de voință expresă, să amîne transferul dreptului real, la împlinirea unui termen sau după realizarea unei condiții;
b) înstrăinarea are ca obiect un lucru viitor;
c) proprietatea bunurilor de gen se transferă numai în momentul predării efective;
d) drepturile reale privitoare la imobile trecute în cartea funciară se transferă în momentul în care se face înregistrarea dreptului în cartea funciară;
e) înstrăinătorul nu este proprietarul lucrului [21, p. 64]. Pe marginea acestui text se impun a fi făcute două precizări: În primul rînd, bunurile enumerate, fiind considerate „obiectul exclusiv al proprietății publice”, constituie domeniul public. În al doilea rînd, enumerarea nu este limitativă, conținutul domeniului public putînd fi întregit cu alte bunuri considerate ca atare prin dispozițiile altor acte normative. De asemenea Codul civil face referire în art.296 la conținutul domeniului public. Însă, potrivit articolului menționat, nu sînt considerate ca făcînd parte din domeniul public al statului, drumurile mari, mici și ulițele care sînt în sarcina statului; fluviile și rîurile; țărmurile, adăugirile la mal și locurile de pe care s-a retras apa; armamentul, lucrările de apărare și fortificare; piste de aterizare, căile ferate; canalele, clădirile publice, izvoarele de energie (naturală). Din momentul privat al statului ar face parte, ca regulă generală, bunuri corporale și incorporabile, bunuri mobile și imobile. Pot fi obiect al domeniului privat al statului: pădurile; clădirile (ministere, școli, prefecturi, spitale); bunurile lăsate prin testament (orice de binefacere); succesiunile vacante și cele fără stăpîn etc. Este de menționat că unele dintre aceste bunuri au un regim juridic mai sever. Codul funciar indică terenurile care pot fi obiect al domeniului public sau al domeniului privat al statului. Astfel în art.4 se spune că „terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate publică, aparținînd fie domeniului public, fie domeniului privat. Domeniul public poate fi de interes național, caz în care titular al dreptului de proprietate este statul, sau de interes local, caz în care proprietatea aparține comunelor, orașelor, municipiilor” [19, p. 28].

În Codul funciar se precizează că aparțin domeniului public:

– terenurile pe care sînt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele, stradele și parcuri publice, porturi și aeroporturi;

terenuri cu destinație forestieră;

albiile rîurilor și fluviilor;

cuvetele lacurilor cu interes public;

terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale;

monumentele, ansamblurile și suturile arheologice și istorice;

monumentele naturii;

terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sînt de domeniul public oricare, prin natura lor sînt de uz sau interes public [19, p. 63].

Subiectele dreptului de proprietate publică. În conformitate cu prevederile constituționale, subiecte ale dreptului de proprietate publică pot fi:

– statul;

– unitățile administrativ-teritoriale (raionul, municipiul, orașul, satul sau comuna) [19, p. 63].

Putem menționa că astfel în art. 109 al Constituției se stipulează că: „Administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice ale eligibilității autorităților publice locale și consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit”. În art.127 alin.3 din Constituția R.M. dispune „Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”. De asemenea nu pot fi într-o oarecare măsură considerate obiecte speciale ale dreptului de proprietate publică, și regiile autonome, societățile comerciale cu capital de stat și instituțiile publice (bugetare). Aceasta formează o categorie aparte în sensul că nu se bucură de autonomie totală în exercitarea dreptului de proprietate, ele sînt de fapt, un administrator al patrimoniului național la fel ca și organele statului. Statul este titular al dreptului de proprietate publică, dar și în calitate de titular al dreptului de proprietate privată, alături de alte persoane juridice și persoane fizice. Față de precizările Plenului Curții Constituționale („proprietatea privată au atît statul, cât și cetățenii, precum și persoanele juridice”) urmează să se constate că, sub aspectul dreptului civil, nu există deosebiri între domeniul privat al statului și proprietatea privată aparținînd celorlalți titulari, ambele forme avînd același regim juridic [29, p. 44].

Găsirea bunului – dacă o persoană a găsit un bun el este obligat să-l transmită organului public local sau poliției la alegere. Aceștia au obligația să întreprindă măsuri în vederea identificării proprietarului bunului găsit – afișarea unui anunț la sediul organului respectiv.
Dacă în termen de 6 luni nu a fost identificat proprietarul bunului găsit, și dacă acesta nu pretinde în termen de 6 luni transmiterea bunului găsit, atunci bunul găsit este transmis găsitorului, devenind astfel proprietarul bunului. Transmiterea bunului se face în baza unui proces-verbal de către organul în paza căruia s-a aflat bunul. Dacă găsitorul renunță la primirea bunului atunci acesta trece în proprietatea statului.
Comoara – este în înțelesul legii orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut în condițiile legii dreptul de proprietate.
Caracteristici:
– obiect al comorii poate fi orice bun mobil (bani, obiecte de valoare, alte bunuri, etc.);
– bunurile trebuie să fie ascunse sau îngropate (în pămînt, în case, în alte locuri);
– proprietarul bunului ascuns sau îngropat nu poate fi identificat [27, p. 39].
Legislația prevede că dacă într-un bun imobil se găsește o comoară, ea pe jumătate aparține proprietarului imobilului și pe jumătate descoperitorului dacă ei nu convin altfel, adică să nu o împartă egal la egal ci în cote diferite. În cazul în care descoperitorul a pătruns în imobil ori a căutat fără consimțămîntul proprietarului imobilului, atunci descoperitorului nu i se cuvine nimic.
În cazul descoperirii unei comori care constituie un monument al istoriei sau culturii, atunci proprietar al comorii este recunoscut statul, iar găsitorului i se cuvine o recompensă de 50% din prețul comorii. Acesta o împarte egal cu proprietarul imobilului, sau nu i se cuvine nimic dacă a pătruns în imobil sau a căutat fără consimțămîntul proprietarului. În acest caz recompensa se plătește integral proprietarului imobilului.
In raport cu diferitele criterii folosite de teoreticieni, se deosebesc mai multe moduri de dobîndire a dreptului de proprietate.
După întinderea dobîndirii, se disting:
– moduri de dobîndire universală;
– moduri de dobîndire cu titlu particular [27, p. 39].
După momentul cînd operează transmisiunea, există:
moduri de dobîndire între vii;
moduri de dobîndire pentru cauza de moarte [27, p. 39].
După situația juridică a bunului în momentul dobîndirii:
moduri de dobîndire originare;
moduri de dobîndire[27, p. 39].
După caracterul transmisiuni, se disting:
moduri de dobîndire cu titlu oneros;
moduri de dobîndire cu titlu gratuit [27, p. 39].
Contractul reprezintă cel mai important mod de dobîndire a dreptului de proprietate, precum si a altor drepturilor reale.
În ceea ce privește transferul unui drept real, acest lucru nu se realizează concomitent cu încheierea convenției translative de drepturi reale în următoarele cazuri:
a) părțile au convenit, printr-o declarație de voință expresă, să amîne transferul dreptului real, la împlinirea unui termen sau după realizarea unei condiții;
b) înstrăinarea are ca obiect un lucru viitor;
c) proprietatea bunurilor de gen se transferă numai în momentul predării efective;
d) drepturile reale privitoare la imobile trecute în cartea funciară se transferă în momentul în care se face înregistrarea dreptului în cartea funciară;
e) înstrăinătorul nu este proprietarul lucrului [21, p. 64]. Pe marginea acestui text se impun a fi făcute două precizări: În primul rînd, bunurile enumerate, fiind considerate „obiectul exclusiv al proprietății publice”, constituie domeniul public. În al doilea rînd, enumerarea nu este limitativă, conținutul domeniului public putînd fi întregit cu alte bunuri considerate ca atare prin dispozițiile altor acte normative. De asemenea Codul civil face referire în art.296 la conținutul domeniului public. Însă, potrivit articolului menționat, nu sînt considerate ca făcînd parte din domeniul public al statului, drumurile mari, mici și ulițele care sînt în sarcina statului; fluviile și rîurile; țărmurile, adăugirile la mal și locurile de pe care s-a retras apa; armamentul, lucrările de apărare și fortificare; piste de aterizare, căile ferate; canalele, clădirile publice, izvoarele de energie (naturală). Din momentul privat al statului ar face parte, ca regulă generală, bunuri corporale și incorporabile, bunuri mobile și imobile. Pot fi obiect al domeniului privat al statului: pădurile; clădirile (ministere, școli, prefecturi, spitale); bunurile lăsate prin testament (orice de binefacere); succesiunile vacante și cele fără stăpîn etc. Este de menționat că unele dintre aceste bunuri au un regim juridic mai sever. Codul funciar indică terenurile care pot fi obiect al domeniului public sau al domeniului privat al statului. Astfel în art.4 se spune că „terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate publică, aparținînd fie domeniului public, fie domeniului privat. Domeniul public poate fi de interes național, caz în care titular al dreptului de proprietate este statul, sau de interes local, caz în care proprietatea aparține comunelor, orașelor, municipiilor” [19, p. 28].

În Codul funciar se precizează că aparțin domeniului public:

– terenurile pe care sînt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele, stradele și parcuri publice, porturi și aeroporturi;

terenuri cu destinație forestieră;

albiile rîurilor și fluviilor;

cuvetele lacurilor cu interes public;

terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale;

monumentele, ansamblurile și suturile arheologice și istorice;

monumentele naturii;

terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sînt de domeniul public oricare, prin natura lor sînt de uz sau interes public [19, p. 63].

Subiectele dreptului de proprietate publică. În conformitate cu prevederile constituționale, subiecte ale dreptului de proprietate publică pot fi:

– statul;

– unitățile administrativ-teritoriale (raionul, municipiul, orașul, satul sau comuna) [19, p. 63].

Putem menționa că astfel în art. 109 al Constituției se stipulează că: „Administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice ale eligibilității autorităților publice locale și consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit”. În art.127 alin.3 din Constituția R.M. dispune „Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”. De asemenea nu pot fi într-o oarecare măsură considerate obiecte speciale ale dreptului de proprietate publică, și regiile autonome, societățile comerciale cu capital de stat și instituțiile publice (bugetare). Aceasta formează o categorie aparte în sensul că nu se bucură de autonomie totală în exercitarea dreptului de proprietate, ele sînt de fapt, un administrator al patrimoniului național la fel ca și organele statului. Statul este titular al dreptului de proprietate publică, dar și în calitate de titular al dreptului de proprietate privată, alături de alte persoane juridice și persoane fizice. Față de precizările Plenului Curții Constituționale („proprietatea privată au atît statul, cât și cetățenii, precum și persoanele juridice”) urmează să se constate că, sub aspectul dreptului civil, nu există deosebiri între domeniul privat al statului și proprietatea privată aparținînd celorlalți titulari, ambele forme avînd același regim juridic [29, p. 44].

Administrarea domeniului public de interes național (proprietatea statului) se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local (proprietatea satului, comunei, orașului, municipiului, raionului) se face de către primării. Statul, ca titular al dreptului de proprietate publică apare într-o dublă calitate și anume:

– în primul rînd ca proprietar, calitatea juridică în care el are toate prerogativele ce aparțin oricărui proprietar și participă ca subiect de drepturi și obligații, la raporturi juridice civile, avînd din punct de vedere juridic, o poziție egală cu cealaltă parte;

– în al doilea rînd ca titular al puterii suverane, calitatea juridică cei permite să intre în raporturi de drept constituțional, administrativ, financiar etc. În această calitate statul are o opoziție juridică superioară față de celelalte subiecte de drept care îi sînt subordonate. Spunem cu statut special deoarece acesta, în principal, administrează patrimoniul național. Regia autonomă este proprietatea bunurilor din patrimoniul său, în exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom de bunurile pe care le are în patrimoniul său le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită. Făcînd referire la modul de constituire, regiile autonome nu sînt subiecte de drept, ale dreptului de proprietate publică există o serie de argumente. Astfel, făcînd referire la modul de constituire, regiile autonome se pot înființa prin hotărîrea guvernului, pentru cele de interes național, sau prin hotărîrea organelor locale și nu principale ale administrației de stat, pentru cele de interes local, ministerul Finanțelor are conturi asupra cheltuielilor efectuate de regiile autonome și modelele pentru întocmirea bugetului și bilanțului contabil contului de profit și pierderi de către regiile autonome.

Tot în susținerea celor afirmate stă și faptul că din profitul net al regiilor autonome, 5 % se utilizează pentru constituirea unui fond de participare a angajaților la profituri, iar restul varsă, după caz, la bugetul statului sau bugetul local. Societățile comerciale sînt, în prima etapă a funcționării lor titular unic al dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor, pentru ca ulterior, patrimoniul societății sau în proporție de 70% în proprietatea statului și în proporție de 30% în proprietatea privată. Deci, vom fi în fața unei forme mixte de proprietate – publică și privată [19, p. 63].

Sub aspectul determinării titularilor săi, dreptul de proprietate poate îmbracă mai multe forme deși, din punct de vedere al atributelor și caracterelor sale, este unic, în sensul ca aparține în totalitate unui singur titular.

Astfel prin art.9.alin.1 din Constituție R.M. se dispune ca : „ Proprietatea este publică sau privată”. Bunurile care nu sînt ale particularilor sînt administrate și nu pot fi înstrăinate decît prin regulile și formele prescrise anume pentru ele. Prin acest text se statuează că dreptul de proprietate, în funcție de titularii săi, poate îmbrăca două forme: forma dreptului de proprietate privată, care aparține particularilor și forma dreptului de proprietate publică, aparținînd statului. În literatura de specialitate sînt și alte opinii referitoare la această proprietate, astfel se consideră că proprietatea cooperatistă este o variantă a dreptului de proprietate privată. Deoarece în legislația bunurilor ce se află în proprietatea statului au un regim juridic diferit ele creează două domenii (public și privat) a dreptului de proprietate a statului.

Atît în legislația altor state, cît și în literatura de specialitate există și alte opinii la acest subiect.

Astfel se consideră că statul poate să apară în dublă calitate: ca titular al dreptului de proprietate publică exercitat asupra bunurilor ce constitui domeniul public și ca titular al dreptului privată exercitat la fel ca orice subiect de drept, asupra bunurilor ce formează domeniul privat al statului.

Domeniul public al dreptului de proprietate publică a statului este inalienabil (bunurile din domeniul public, fiind scoase din circuitul civil general, nu pot face obiectul unor acte juridice civile) și imprescriptibil și din punct de vedere achizitiv, insesizabil în timp alienabil și prescriptibil din punct de vedere achizitiv și sesizabil [12, p. 61].

Codul civil dispune, la art.296, alin. (4), că bunurile domeniului public sînt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu se stinge prin ne uz și nu poate fi dobîndit de terți prin uzucapiune.

Unii autori consideră că inalienabilitatea înseamnă interzicerea nu numai a înstrăinării, dar și a dezmembrării proprietății. În această opinie, asupra bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate publică nu se pot constitui, în principiu, desmembrăminte ale dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitația, servitutea sau superficia.

Bunurile din domeniul public vor fi inalienabile atîta timp cît se vor afla în proprietate publică. De îndată ce, prin hotărîre a organului competent, este dezafectat din domeniul public și trecut în domeniul privat, bunul va putea fi înstrăinat în condițiile legii.

Bunurile din domeniul public sînt imprescriptibile. Acest caracter presupune că bunurile din domeniul public nu pot fi dobîndite prin modul de dobîndire a dreptului de proprietate precum este uzucapiunea. Astfel, Codul civil prevede, la art.296, alin. (4), că dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public nu pot fi dobîndite de către terți prin uzucapiune.

Uzucapiunea este un mod de dobîndire a proprietății sau a unor alte drepturi reale prin posedarea neîntreruptă a unui bun mobil sau imobil în termenul și în condițiile prevăzute de lege (art.332, 333). În literatura de specialitate se afirmă că dreptul de proprietate publică este imprescriptibil atît extinctiv, cît și achizitiv. Extinctiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acțiunea în revendicare privitoare la un bun al domeniului public poate fi exercitată oricînd, neatingîndu-se prin neexercitarea ei într-un termen prevăzut de lege [19, p. 63].

Achizitiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acțiunea în revendicare privitoare la un bun din domeniul public nu poate fi paralizată de pîrît prin invocarea dobîndirii proprietății prin uzucapiune. Bunurile domeniului public sînt insesizabile. Caracterul insesizabil al bunurilor din domeniul public constă în imposibilitatea urmăririi lor pe baza pretențiilor unor creditori [19, p. 63].

Acest caracter rezultă dintr-un alt caracter al bunurilor din domeniul public, caracterul inalienabil, pe care îl și completează. Dat fiind faptul că nu se află în circuit civil, bunurile domeniului public nu pot fi înstrăinate, nici urmărite pentru satisfacerea creanțelor, prin urmare sînt insesizabile. Acest caracter însă nu permite a afirma că creanțele creditorilor statului nu vor fi satisfăcute. Ele vor fi satisfăcute din bunurile domeniului privat ce aparțin statului sau unităților administrativ-teritoriale.

Art.296, alin. (2) prevede că din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale fac parte bunurile determinate de lege, precum și bunurile care, prin natura lor, sînt de uz sau de interes public. Rezultă deci că vom fi în prezența bunurilor domeniului public în cazul în care: a) legea include bunurile în domeniul public; b) deși nu sînt atribuite prin lege domeniului public, bunurile vor face parte din acest domeniu dacă sînt de uz sau de interes public.

Sînt bunuri ale domeniului public bunurile declarate ca atare prin lege. La momentul actual, nu există lege care ar enumera bunurile domeniului public, lucru dificil de realizat. Constituția enumera doar principalele categorii de bunuri ale domeniului public, stipulînd că și alte bunuri stabilite de lege pot fi trecute în acest domeniu. De exemplu, Legea cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale enumera, obiectele dreptului de proprietate publică a unităților administrativ teritoriale. O altă lege referitoare la bunurile domeniului privat este Legea privind terenurile din proprietatea publică și delimitarea lor.

A doua categorie de bunuri atribuite domeniului public o constituie cele care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. De „ uz public" sînt acele bunuri care, prin natura lor, au o folosință, cum ar fi: piețele, podurile, fîntînile, parcurile publice. La aceste bunuri au acces toți membrii societății [16, p. 28].

De interes public sînt acele bunuri care, prin natura lor, au destinația de a fi folosite sau exploatate în cazul unui serviciu public, în activități care interesează întreaga societate sau o colectivitate, fără a exista acces la folosința lor concretă și nemijlocită de către o persoană sau mai multe persoane, cum sînt: căile ferate, clădirile școlilor și spitalelor (cu excepția celor private), teatrele și muzeele statului, bibliotecile de stat, cazărmile. Referindu-se la bunurile de interes public, Codul civil prevede, la art..296, alin. (2), că interesul public implică afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface nevoile colectivității fără a presupune accesul nemijlocit al acesteia la utilizarea bunului conform destinației menționate [16, p. 28].

Referitor la bunurile din domeniul privat, la regimul lor juridic, se poate spune că se află în circuitul civil, că sînt prescriptibile și sesizabile. Caracterul alienabil al bunurilor din domeniului privat presupune că ele se află în circuitul civil și, prin urmare, pot face obiectul oricărui act juridic civil. Avînd în vedere caracterele unor categorii de bunuri, legislația în vigoare a stabilit reguli speciale privind circulația lor. O normă generală, în acest context, conține art.286 CC, care prevede că bunurile pot circula liber, cu excepția cazurilor cînd circulația lor este limitată sau interzisă prin lege.

Nu pot fi atribuite categoriei de bunuri ale domeniului privat și nu sînt alienabile bogățiile de orice natură ale subsolului, spațiul aerian, apele și pădurile folosite în interes public resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, căile de comunicație, art.127, alin. (4) din Constituție, în afară de aceste bunuri, pot fi stabilite prin lege și alte bunuri care nu pot face parte din categoria bunurilor domeniului privat, Codul civil, art. 296, alin.(2) . Unor categorii de bunuri ale domeniului privat li s-au stabilit reguli speciale privind circulația. Acestea, deși fac parte din bunurile domeniului privat, au totuși un regim special de circulație, adică circulația lor este limitată. Bunurile limitate în circuitul civil pot fi dobîndite, deținute, folosite și înstrăinate în anumite condiții prevăzute de lege în principiu, restricțiile de circulație se pot referi la subiectele de drept care pot dobîndi și înstrăina aceste bunuri ori la condițiile de încheiere a actelor juridice civile cu ele.

Un alt caracter juridic al bunurilor din domeniul privat constă în faptul că ele sînt prescriptibile. Caracterul lor prescriptibil presupune că titularii dreptului de proprietate privată să-și apere dreptul încălcat prin înaintarea unei acțiuni în justiție într-o perioadă strict stabilită de lege. În conformitate cu art. 267 CC, bunurile domeniului privat pot fi revendicate în decursul a trei ani pe calea intentării unei acțiuni în instanța de judecată. Bunurile domeniului privat sînt prescriptibile atît extinctiv, cât și achizitiv. În conformitate cu art.332-336, bunurile domeniului privat pot fi dobîndite în proprietate prin uzucapiune.

1.2. Modalități de dobîndire a dreptului de proprietate

Legislația Republicii Moldova și a altor state, stabilește mai multe modalități de dobîndire a dreptului de proprietate. Prin modalități sau moduri de dobîndire a dreptului de proprietate, înțelegem mijloacele juridice care, potrivit legii, au menirea să contribuie la recunoașterea existenței unor bunuri în patrimoniul unui titular, ori să opereze un transfer al dreptului de proprietate asupra unor bunuri dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu [26, p. 49].

Codul civil al Republicii Moldova prin art.320 stabilește că dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoane pentru sine se dobîndește de către aceasta dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Modurile de dobîndire a dreptului de proprietate pot fi clasificate și în dependență de alte criterii. În dependență de formele legale de proprietate evidențiem: moduri de dobîndire comune specifice tuturor formelor de proprietate, cum ar fi de exemplu, producerea produselor pe cale naturală: încheierea actelor juridice civile și moduri de dobîndire specifice doar unei forme de proprietate.

Codul civil al Republicii Moldova, reglementează unele moduri de dobîndire a proprietății, care se aplică, în general oricărei forme de proprietate. Art.320 p.2 Cod Civil RM stabilește că dreptul de proprietate poate fi dobîndit în condițiile legii, prin ocupațiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum și hotărîrile judecătorești cînd acestea sînt translative de proprietate.

Legislația Republicii Moldova prevede următoarele moduri de dobîndire a dreptului de proprietate:

– producerea bunului;

– ocupațiunea;

– act juridic;

– succesiune;

– uzucapiune;

– hotărîre judecătorească;

– act administrativ;

– găsirea bunului;

– comoara;

– privatizarea [26, p. 49].

Primele două modalități de dobîndire a dreptului de proprietate (producerea bunului și ocupațiunea) sînt caracteristice prin faptul că cel care dobîndește este primul proprietar, adică anterior bunul nu a aparținut nimănui.

Producerea bunului – prin această modalitate legea prevede că cel care a produs sau confecționat bunul pentru sine este proprietarul acestui bun. Aceasta este regula generală. De la această regulă pot fi excepții prevăzute de lege sau contract. Spre exemplu, cel care a construit pe teren străin cu materiale proprii nu va deveni proprietarul acestei construcții, proprietar va fi proprietarul terenului pe care a fost ridicată construcția.

Ocupațiunea – este un mod originar de dobîndire a dreptului de proprietate, care se realizează prin luarea în posesiune a unui bun care nu aparține nimănui. Acest mod de dobîndire a dreptului de proprietate a jucat un rol foarte important în societățile primitive, fiindcă cel care ocupa primul bunul era considerat proprietarul bunului. În prezent ocupațiunea este întîlnită rar și se limitează în special la bunurile mobile. O condiție importantă a acestui mod de dobîndire a dreptului de proprietate este că acest bun să nu aibă stăpîn. Nu pot fi considerate bunuri fără stăpîn bunurile pierdute de către proprietar, sau cele furate și abandonate de hoț [22, p. 41].

Bunuri fără stăpîn pot fi considerate următoarele bunuri:

– bunuri ale căror proprietar a renunțat expres la dreptul de proprietate (a anunțat verbal sau scris despre refuzul său de la bun);

– bunuri abandonate (stăpînul le-a lăsat fără să comunice unor terți despre acest fapt);

– bunuri care prin natura lor nu au proprietar (animale și păsări sălbatice, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plante medicinale și aromatice, apa de izvor etc.) [22, p. 41].

Actul juridic civil – este cel mai răspîndit și cel mai important mod de dobîndire a dreptului de proprietate. Aici sînt:

– vânzarea-cumpărarea;

– schimbul;

– donația;

– contractul de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii pe viață;

– succesiunea testamentară [22, p. 41].

Uzucapiunea – este un mod nou de dobîndire a dreptului de proprietate, esența acestuia constă în faptul că o persoană poate deveni proprietar al bunului dacă îl posedă pe perioadă expresă prevăzută de lege :

– pentru imobile trebuie să posede bunul pe parcursul a 15 ani;

– pentru mobile – 5 ani [22, p. 43].

Succesiune legală – transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel care a lăsat moștenirea) către succesorii săi. Aici pot fi moștenitori persoanele care se aflau în viață la decesului celui care a lăsat moștenirea, precum și copiii celui ce a lăsat moștenirea concepuți în timpul vieții lui și născuți vii după decesul acestuia.

Hotărîre judecătorească – prin hotărîre judecătorească constitutivă de drepturi. Ca exemplu în cazul definitivării executării silite a unei hotărîri judecătorești care constă în vînzarea prin licitație publică a bunurilor unei persoane.

Actul administrativ – este considerat mod de dobîndire a dreptului de proprietate doar în cazurile prevăzute de lege. Spre exemplu, pentru anumite merite, prin Ordinul ministrului apărării unii colaboratori ai acestui minister pot primi arme personale [27, p. 39].

Găsirea bunului – dacă o persoană a găsit un bun el este obligat să-l transmită organului public local sau poliției la alegere. Aceștia au obligația să întreprindă măsuri în vederea identificării proprietarului bunului găsit – afișarea unui anunț la sediul organului respectiv.

Dacă în termen de 6 luni nu a fost identificat proprietarul bunului găsit, și dacă acesta nu pretinde în termen de 6 luni transmiterea bunului găsit, atunci bunul găsit este transmis găsitorului, devenind astfel proprietarul bunului. Transmiterea bunului se face în baza unui proces-verbal de către organul în paza căruia s-a aflat bunul. Dacă găsitorul renunță la primirea bunului atunci acesta trece în proprietatea statului.

Comoara – este în înțelesul legii orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut în condițiile legii dreptul de proprietate.

Caracteristici:

– obiect al comorii poate fi orice bun mobil (bani, obiecte de valoare, alte bunuri, etc.);

– bunurile trebuie să fie ascunse sau îngropate (în pămînt, în case, în alte locuri);

– proprietarul bunului ascuns sau îngropat nu poate fi identificat [27, p. 39].

Legislația prevede că dacă într-un bun imobil se găsește o comoară, ea pe jumătate aparține proprietarului imobilului și pe jumătate descoperitorului dacă ei nu convin altfel, adică să nu o împartă egal la egal ci în cote diferite. În cazul în care descoperitorul a pătruns în imobil ori a căutat fără consimțămîntul proprietarului imobilului, atunci descoperitorului nu i se cuvine nimic.

În cazul descoperirii unei comori care constituie un monument al istoriei sau culturii, atunci proprietar al comorii este recunoscut statul, iar găsitorului i se cuvine o recompensă de 50% din prețul comorii. Acesta o împarte egal cu proprietarul imobilului, sau nu i se cuvine nimic dacă a pătruns în imobil sau a căutat fără consimțămîntul proprietarului. În acest caz recompensa se plătește integral proprietarului imobilului.

In raport cu diferitele criterii folosite de teoreticieni, se deosebesc mai multe moduri de dobîndire a dreptului de proprietate.

După întinderea dobîndirii, se disting:

– moduri de dobîndire universală;

– moduri de dobîndire cu titlu particular [27, p. 39].

După momentul cînd operează transmisiunea, există:

moduri de dobîndire între vii;

moduri de dobîndire pentru cauza de moarte [27, p. 39].

După situația juridică a bunului în momentul dobîndirii:

moduri de dobîndire originare;

moduri de dobîndire[27, p. 39].

După caracterul transmisiuni, se disting:

moduri de dobîndire cu titlu oneros;

moduri de dobîndire cu titlu gratuit [27, p. 39].

Contractul reprezintă cel mai important mod de dobîndire a dreptului de proprietate, precum si a altor drepturilor reale.

În ceea ce privește transferul unui drept real, acest lucru nu se realizează concomitent cu încheierea convenției translative de drepturi reale în următoarele cazuri:

a) părțile au convenit, printr-o declarație de voință expresă, să amîne transferul dreptului real, la împlinirea unui termen sau după realizarea unei condiții;

b) înstrăinarea are ca obiect un lucru viitor;

c) proprietatea bunurilor de gen se transferă numai în momentul predării efective;

d) drepturile reale privitoare la imobile trecute în cartea funciară se transferă în momentul în care se face înregistrarea dreptului în cartea funciară;

e) înstrăinătorul nu este proprietarul lucrului [21, p. 64].

Drepturile și obligațiile civile ce reiese din dreptul de folosinta funciara
Este un drept real principal ce deriva din dreptul de proprietate,Codul funciar art.17-19[24, p.43]. Conform art.17 lucrătorii din anumite ramuri ale economiei naționale – transporturi, silvicultură, industria forestieră, telecomunicații, gospodăria apelor, piscicultură și altele – pot beneficia, în conformitate cu reglementările din domeniile respective, de loturi pentru grădină, fînețe și pășuni, conform hotărîrii conducerii unității în care lucrează.
Aceste loturi se distribuie din terenurile aflate în folosința unității respective și pot fi utilizate numai în scopuri agricole. La fel loturile auxiliare se distribuie persoanei pentru perioada de muncă în unitatea dată. În cazul în care raportul de muncă dintre persoană și unitate încetează, dreptul de folosință a lotului auxiliar, dacă acesta este semănat, se stinge după recoltare.Unei familii i se distribuie un singur lot auxiliar, indiferent de numărul membrilor ei ce beneficiază de acest drept.
Dreptul asupra lotului auxiliar se păstrează lucrătorilor care au ieșit la pensie pentru limită de vîrstă sau la pensie de invaliditate, familiilor lucrătorilor care satisfac serviciul militar activ sau celor care au intrat la învățătură – pe întreaga perioadă de satisfacere a serviciului militar sau de studii, membrilor inapți pentru muncă ai familiei lucrătorilor care și-au pierdut viața în exercițiul funcțiunii; soțului inapt pentru muncă și părinților bătrîni – pe viață.
2.5. Drepturile și obligațiile civile ce reiese din dreptul de servitute
„Servitutea este sarcina (obligația) care grevează dreptul de proprietate asupra unui imobil (teren aservit) în utilitatea sau sporirea confortului exercitării dreptului de proprietate asupra unui alt imobil (teren dominant). Utilitatea poate rezulta din destinația economică a imobilului (terenului) dominant ori din intenția proprietarului de a spori confortul exercitării dreptului de proprietate asupra imobilului ce îi aparține”.
Considerăm necesar ca, după art. 434, să fie înserat un nou articol, care ar reglementa această situație conform conditiilor impartirii terenurilor: dacă terenul dominant se împarte, servitutea va putea fi exercitată pentru uzul și utilitatea fiecărei părți , fără a agrava situația terenului aservit; dacă terenul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul și utilitatea terenului dominant, pe toate părțile rezultate din împărțire, sub rezerva prevederilor art. 434 alin. (6) [2, art. 434]. Dacă servitutea este exercitată pentru uzul și utilitatea exclusivă a uneia dintre părțile despărțite din terenul dominant ori nu se poate exercita decît pe una din părțile despărțite din terenul aservit, servitutea asupra celorlalte părți se stinge.”
În cazul în care, prin exercitarea acțiunilor prevăzute la alin. (1), se produc pagube, deținătorii terenurilor riverane au dreptul la despăgubiri potrivit legii. Acestea se vor face din alocații bugetare, atribuite în situațiile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) și din mijloacele persoanelor juridice care au produs pagubele, în situațiile prevăzute la alin. (1) lit. b) si d)” [4, art. 236]. Inserarea propusă se referă exclusivitate la regimul de servitute și nicidecum la dreptul de vecinătate. Se poate afirma pe bună dreptate că normele Codului civil privind servituțile sînt compatibile și cu normele, în vigoare la momentul adoptării lui, care fac referire la dreptul de servitute.
Trebuie să recunoaștem însă că legislația în vigoare, cu excepția Codului civil, face foarte puține referiri la dreptul de servitute [27, p. 18]. Cauza acestei situații constă în faptul că instituția dată nu era reglementată în detalii, motiv pentru care nu erau suficient de clare efectele înserării unor astfel de norme în diferite contexte juridice. În varianta actuală, servitutea – reprezintă un drept de folosință limitată (posibilitatea traversării, trecerii, accesului la obiectele de utilitate publică, instalării și deservirii liniilor de comunicație etc.) asupra unui bun imobil străin. Este unul din tipurile de grevare. În scopul unificării legislației în materia dreptului de servitute, în același timp și al ajustării normelor existente la prevederile Codului civil, propunem legiuitorului să substituie norma existentă cu următoarea formulă: „Servitute – sarcină (obligație) care grevează un imobil (teren aservit) pentru uzul utilitatea sau sporirea confortului unui alt imobil (teren dominant). Concluzionind , putem spune că studiul efectuat este un punct de cotitură în dezvoltarea gîndirii juridice autohtone în problema vizată.
Concluziile și propunerile de lege ferenda survin în mod logic din conținutul lucrării, sînt clar formulate și bine argumenta. În ceea ce privește practica aplicării legislației privind servitutea în sistemul juridic al Republicii Moldova, putem spune că se află la început de cale și este greu de a face prognoza aspectelor care ar fi mai frecvent abordate în practica examinării și soluționării acestei categorii de litigii. Dacă am lua în particular întreprinderile energetice și de telecomunicație ca avînd dreptul la servituți în baza legii, nici aici nu avem date concrete, așa cum aceste întreprinderi încă nu au încheiat acorduri cu proprietarii sau cu deținătorii de terenuri în baza unor alte drepturi asupra terenurilor, relative la natura și conținutul servituților, prevăzute prin legile respective. Din practica aplicării normelor privind servitutea în statele cu o tradiție bogată în acest sens pot fi evidențiate unele aspecte care ridică deseori în fața instanțelor de judecată probleme de interpretare a legii. Ele vizează: caracterul gratuit sau oneros al servituții, dobîndirea servituții prin uzucapiune, stingerea servituții prin neuz, determinarea cotei-părți a fiecărui proprietar, determinarea proporției dintre avantajele și cotele părți de participare la cheltuielile suportate de proprietarul terenului dominant la efectuarea lucrărilor necesare exercitării și conservării servituții. Dacă ar fi să ne referim la normele subordonate Codului civil, am releva faptul că la elaborarea unui act de o asemenea anvergură nu s-a ținut cont de legislația în vigoare la acea perioadă. Este vorba despre legile cu privire la toate categoriile de energie și telecomunicație și de regulamentele aferente, care prevăd expres dobîndirea servituții în baza normelor sale și care au fost adoptate înaintea elaborării, adoptării și punerii în vigoare a Codului civil. În asemenea situație, pentru a argumenta ideea că sursa servituții poate fi și legea, ne vedem siliți să apelăm la art. 8 alin. (1) din Codul civil [2, art. 8] care prevede că drepturile și obligațiile civile apar în temeiul legii. De asemenea, normele privind servitutea din Codul civil nu conțin nici o prevedere referitoare la apărarea dreptului de servitute.
În această situație, urmează a invoca normele privind proprietatea și posesiunea, însă articolele respective nu se referă expres la apărarea dreptului de servitute. În această situație, vom fi nevoiți să ne apelăm la prevederile art. 11 lit. b), precum și ale art. 376 alin. (3) din Codul civil, pentru a apăra un drept de servitute lezat. S-ar mai putea face uz și de art. 289 conform căruia prevederile referitoare la bunurile imobile și mobile se aplică în modul corespunzător și drepturilor reale asupra acestor bunuri [2, art. 289].
Definirea dreptului de servitute (rezultatul final al oricărei cercetări), este posibilă numai după determinarea caracterelor juridice care și servesc drept criterii de distincție a servituților de alte realități juridice. Din definiția legii reies două caractere ale servituții: că este un jus in re aliena și un drept stabilit în favoarea unui teren și în sarcina unui alt imobil, nu în favoarea unei persoane și în sarcina uni alte persoane, ca servituțile personale. Acest din urmă caracter se află la temelia servituții; servitutea profită unei persoane sau apasă asupra ei numai prin faptul că acea persoană posedă fondul, în favoarea sau în sarcina căruia există servitutea, indiferent de identitatea proprietarului și de strămutarea fondului din mînă în mînă.
Deși servitutea este stabilită în favoarea unui teren, în definitiv ea profită tot unei persoane, anume proprietarului sau posesorului de teren, în a cărui favoare este stabilită. Servitutea totuși nu are un caracter personal, ca uzufructul, deoarece beneficiul pe care stăpînul fondului îl are din exercitarea servituții este o simplă consecință a calității sale de proprietar sau de posesor al fondului. Dreptul de servitute este un drept real principa Codul civil al Republicii Moldova nu conține o definiție a dreptului real. În doctrină, dreptul real – jus in re – este definit ca un drept subiectiv, în a cărui virtute titularul exercită direct și nemijlocit atributele asupra unui bun determinat, fără a fi necesară intervenția unei alte persoane [35, pag. 145]. Din acest caracter rezultă și denumirea jus in re. Această definiție necesită două precizări explicative: s-a avut în vedere dreptul de proprietate cu cele trei atribute ale sale, cît și posibilitatea dezmembrării lor, justificînd în felul acesta existența celorlalte drepturi reale;
– drepturile reale nu reprezintă, așa după cum s-ar putea deduce din simpla lectură a definiției, un raport între titularii lor și bunurile care constituie obiectul acestor drepturi ce justifică existența, ci un raport între oameni.
Raportul juridic se stabilește – cu privire la un teren determinat – între titularul unui drept real ca subiect activ și celelalte persoane, ca subiecte pasive, de a se abține a săvîrși orice faptă care să îl împiedice pe titular să își exercite atributele asupra bunului.
Clasificarea servituților se face după o serie de criterii care rezultă explicit sau implicit din prevederile Codului civil. Diferitele criterii de clasificare divid servituțile în:
– aparente și neaparente;
– continue și necontinue;
– pozitive și negative;
– urbane și rurale;
– naturale, legale și prin destinația stabilită de proprietar (izvorîte din fapta omului) [27, p.16].
Din timpuri străvechi, s-au făcut încercări de a clasifica servituțile. Dreptul roman, după cum am amintit, cunoștea diviziunea lor în:
– prediale – servituți ce se constituiau în folosul unor imobile. Denumirea provine de la termenul latin praedium, ce înseamnă proprietate funciară (lot de pămînt, teren);
– personale – servituți ce se constituiau în folosul unor persoane. Denumirea provine de la caracterul personal al acestora, ele fiind inalienabile, avînd termenul limitat la durata vieții tirularului și putînd avea în calitate de obiect orice lucru, de regulă, neconsumptibil. Cu alte cuvine, servitutea personală se deosebește de cea predială prin obiect, subiect și termen [28, p.57].
Servituțile prediale și cele personale sînt unite prin faptul că și unele și latele fac parte din categoria drepturilor asupra lucrurilor altuia (ius in re aliena) și că sînt incluse în așa-numitele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Acestea nu erau considerate servituți adevărate. Astăzi aceste fenomene există sub alte denumiri (uzufruct, uz, abitație ș.a.). Servituțile prediale se împărțeau la rîndul lor în:
– rustice (rurale) – constituite în folosul unui lot de pămînt (iter-dreptul de trecere; actus – dreptul de a trece cu animalele; via-dreptul de trecere cu căruța; aquaeductus – dreptul de a trage apă; aquae haustus – dreptul de a lua apă etc.). Aceste servituți reprezinta o valoarea adevarata a dezmembramintului a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Servitutea predială rustică, fiind cea mai veche, apare o dată cu trecerea societății umane la îndeletnicirea agricolă și la instituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole, care, în urma aranjamentelor funciare, s-au pomenit izolate de drumuri sau de sursele de apă.
Importanța vitală a prelucrării eficiente a terenurilor înfundate a generat necesitatea accesului acestora la drumurile publice și la sursele de apă. Accesul însă era legat de folosirea terenului vecin într-un mod sau altul: de a trece peste el spre terenul propriu și invers, spre drumul public, de a instala în terenul vecinului un apeduct pentru irigarea terenului propriu, etc.
Toate acestea creau, în mod inevitabil, pe de o parte, incomodități și chiar prejudicii proprietarului terenului folosit pentru trecerea sau pentru construirea unui apeduct și, pe de altă parte, avantaje (posibilități, favoruri) proprietarului de teren a cărui prelucrare necesită efectuarea unor astfel de lucrări. Între proprietarii acestor două terenuri vecine, apăreau coliziuni de interese care trebuiau aplanate în mod echitabil printr-un mecanism juridic, numit servitute.
Așadar, servitutea predială, impusă de factori și circumstanțele obiective ale vieții sociale, are scopul de a echilibra în mod echitabil interesele proprietarului unui teren sau al unui alt imobil (terenul aservit) cu interesele altor persoane către care trece, în baza legii sau actelor juridice, dreptul de a folosi acest imobil într-un mod sau altul (terenul dominant). Apărute mai întîi în localitățile rurale asupra terenurilor, servituțile s-au extinse mai tîrziu și asupra altor imobile aflate în localități urbane.
– urbane – servitutes urbanorum legate de terenuri și de alte bunuri imobile ce se aflau în localitățile urbane, constituite în folosul unei construcții, clădiri. Ele au apărut mai tîrziu o dată cu dezvoltarea orașelor (servitus protegendi – dreptul de a pătrunde cu acoperișul casei în spațiul aerian străin; servitus tigni immittendi – dreptul de sprijin de peretele străin; stilicidii – dreptul de scurgere a apelor de ploaie; cloacae – dreptul de a face canalizare; servituți de lumină; servituți de vedere etc.) [27, p. 39].
După obiectul lor, servituțile sînt urbane și rurale. Legislația noastră nu cunoaște o reglementare detaliată la acest capitol, doar cu excepția prevederilor alin. (5) din art. 429, unde servitutea constituită asupra unei construcții ce se va edifica ori asupra unui teren ce va fi dobîndit se naște numai la data edificării ori dobîndirii [2, art. 429]. Conform art. 621 din Codul civil român însă se numesc urbane servituțile stabilite în folosul clădirilor, indiferent de faptul că aceste clădiri se află în oraș sau la țară, și se numesc rurale servituțile stabilite în folosul pămîntului [29, art. 621]. Această clasificare era importantă în dreptul roman. În dreptul actual ea își pierde din importanță, căci nu atrage nici o consecință. Această clasificare, destul de ambiguă ar putea fi eliminată din dreptul modern, ceea ce ar fi făcut legiuitorul nostru în Codul civil. Legislația civilă moldovenească, (pe lîngă cea română și franceză) distinge următoarele clasificări ale servituților conform art. 430 din Codul civil:
– servituți aparente și neaparente;
– servituți continue și necontinue;
– servituți pozitive și negative [2, art. 430].

2.ALTE DREPTURI REALE

2.1. Dezmembramintele dreptului de proprietate

Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt opozabile erga omnes, inclusiv proprietarului care le-a constituit, deoarece între proprietar și titularul dezmembrământului dreptului de proprietate există raporturi de egalitate juridică. Revocarea dezmembrămintelor poate avea loc numai cu titlu de sancțiune în cadrul unui proces prin hotărâre judecătorească. Oricât ar fi de diferite, dezmembrămintele dreptului de proprietate au în comun faptul că poartă asupra materialității lucrului străin și-i permit titularului să profite de avantajele acestuia. Ele se disting de drepturile reale accesorii sau de garanțiile care vizează valorile pecuniare ale lucrurilor.

Alături de dreptul de proprietate, legislația Republicii Moldova recunoaște și reglementează ca alte drepturi reale principale: dreptul de uzufruct, dreptul de uz și dreptul de abitație, dreptul de servitute, dreptul de superficie [2, art.377]. Codul civil al Republicii Moldova nu prevede expres definiția dezmembrămintelor, această noțiune nici nu se întâlnește în conținutul acestuia.

În literatura de specialitate în acest sens se evidențiază sintagmele:

a) dezmembrăminte ale dreptului de proprietate,

b) drepturi reale asupra bunurilor altuia și

c) drepturi reale asupra bunurilor străine.

In ceea ce ne privește, acceptăm sintagma alte drepturi reale, utilizată pe bună dreptate de C.civ., din considerentul că dreptul de proprietate este prototipul drepturilor reale într-o asemenea măsură, încât celel drepturi reale sunt considerate o prelungire a dreptului de proprietate. Noțiunea de dezmembrământ al dreptului de proprietate are un caracter doctrinar, sensul termenului sugerează realizarea exercitării unora dintre atributele dreptului de proprietate, cu titlu de drept real principal, de către o altă persoană decât proprietarul [28, p.54].

Din acest considerent, considerăm justificată utilizarea în lucrarea de față, care poartă un caracter preponderent teoretic, a noțiunii de dezmembrământ al dreptului de proprietate, deși C.civ. folosește în acest sens denumirea alte drepturi reale.

În Codul civil al Quebec-ului (Canada) acest termen este folosit expres, reglementându-se aici drepturile reale desprinse de la dezmembrarea dreptului de proprietate.

Art.479 din Codul civil român dispune că „ poate avea cineva asupra bunurilor sau un drept de proprietate, sau un drept de folosință, sau numai servitute” [2, art.479].

Dacă însă unuia nu îi revin decât dreptul asupra substanței lucrului, iar celuilalt, pe lângă un drept asupra substanței, dreptul exclusive al folosinței aceluiași lucru, atunci dreptul de proprietate este divizat și pentru amândoi incomplet.

Deci dreptul real este acel drept subiectiv in virtutea careia titularul sau poate sa-si exercite atributele asupra unui bun determinat, in mod direct si nemijlocit, fara a fi necesara interventia altei personae. Intro alta opinie, impartasita de legislatorul si cercetatorii autohtoni toate drepturile reale, în funcție de volumul împuternicirilor deținătorilor de lucruri proprietate și alte drepturi reale, care apartin la rindul sau titularului de drept.

2.2. Drepturile și obligațiile civile ce reiese din dreptul de usufruct

Din punct de vedere terminologic, cuvântul uzufruct provine de la latinescul uzufructus,unirea cuvintelor latine usus (folosire) și fructus (fructe), ceea ce înseamnă un drept acordat unei persoane de a se folosi pe deplin de un bun ce îi aparține altei persoane și care trebuie să-l restituie la încetarea acestui drept. Noțiunea de uzufruct în doctrină este studiată ca un drept esențialmente vremelnic ce conferă uzufructuarului puterea de a exercita asupra lucrului altuia unele atribute ale proprietății și anume cele cuprinse în jus utendi et fruiendi. Conform art. 395 alin.(1) C.civ., „Uzufructul este dreptul unei persoane (uzufructuar) de a folosi pentru o perioadă determinată sau determinabilă bunul unei alte persoane (nudul proprietar), de a culege fructele bunului întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța. Uzufructuarul are dreptul de a poseda terenul, nu și de a-l înstrăina” [2, art.395].

Aceasta este o interpreta clasică a conceptului de uzufruct, care scoate în relief două din caracterele principale ale acestuia: că este un jus in re aliena și că nu comportă facultatea de a dispune de lucru. Altfel spus, dreptul de uzufruct este un drept real principal de folosință, derivat al dreptului de proprietate al proprietarului, însă spre deosebire de proprietar, uzufructuarul deține acest drept mai limitat, fiind însoțit de obligația de a conserva substanța bunului folosit. În opinia legiuitorul român expusă în art.527 Cod civil român „Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuși proprietarul lor, încă cu îndatorirea de a le conserva substanța”[29, art.527].

Iar Codul civil francez definește uzufructul ca un „ drept de a se folosi ca un proprietar de bunurile a căror proprietate aparține altuia, însă cu sarcina de a le conserva substanța”, sintagmă care ar suna astfel jus alienis rebus utendi, fruendi, salva rerum substantia.Legiuitorul moldav, comparativ cu legislațiile franceză și română, a dat o reglementare ma detailată și completă prin stabilirea termenului uzufructului – o perioadă fie determinată sau determinabilă. În doctrină găsim și alte definiții ale dreptului de uzufruct. Astfel, în temeiul dreptului de uzufruct, uzufructuarul este îndreptățit să uzeze de un bun neconsumptibil care este proprietatea altuia și să-și însușească fructele și veniturile, potrivit cu destinația bunului, fiind obligat să-i conserve substanța. După opinia cercetătorului Liviu Pop, uzufructul este un drept real, principal (jus in re), vremelnic sau viager, mobiliar sau imobiliar, după obiectele la care se aplică, care conferă titularului său (uzufructuarului) atributele posesiei și folosinței (jus utendi și fruendi) lucrului altuia (alienis rebus), cu aceleași drepturi și prerogative și sub aceleași sarcini pe care le are nudul proprietar cu obligația de a conserva substanța lucrului și de a-l restitui la încetarea uzufructului.

Sau ”Uzufructul este dezmembrământul dreptului de proprietate privată, cu caracter temporar, care conferă titularului său atributul de a stăpâni bunul altuia în calitate de uzufructuar, precum și atributul folosinței asupra acestui teren, inclusiv posibilitatea cedării emolumentului acestei folosințe, cu îndatorirea de a-i conserva substanța, atribute care trebuie să fie exercitate cu respectarea limitelor naturale și juridice”.Uzufructul reprezintă, deci, rezultatul dezmembrării dreptului de proprietate în elementele sale și atribuirea unora dintre ele și anume jus abutendi proprietarului, iar jus possidendi, jus utendi și jus fruendi unei alte persoane numite uzufructuar. Proprietarul unui lucru supus la uzufruct este redus la dreptul de a dispune, neputându-se însă servi sau bucura de lucru și însuși dreptul de a dispune nu este complet, fiind mai mult teoretic.

Nu este complet, deoarece titularul nu poate decât să înstrăineze terenul, neavând posibilitatea să-l distrugă sau să-i schimbe destinația, fiindu-i interzis prin lege să-l lipsească pe uzufructuar de folosința lucrului. Este teoretic, fiindcă în ceea ce privește dreptul de a înstrăina, proprietarul nu poate înstrăina decât cu greu terenul supus la uzufruct, orice achizitor al terenului va trebui să respecte uzufructul stabilit, astfel se va găsi cu greu un amator care să cumpere un lucru de care nu se poate folosi.

Uzufructuar poate fi orice persoane (persoane fizice sau juridice) care devine titular al dreptului de uzufruct. Uzufructul se poate constitui, în favoarea unei sau mai multor persoane existente la data deschiderii uzufructului [19, p. 49]. Atunci când în calitate de uzufructuar apare o persoană fizică, se impune necesitatea aplicării prevederilor privind capacitatea juridică a acesteia, evidențiindu-se formele capacității de folosință și ale capacității de exercițiu ce variază în funcție de vârstă și starea psihică. Iar în cazul în care uzufructuarul este o persoană juridică, urmează să se țină cont de specificul capacității juridice ale acesteia, deoarece ea poate folosi terenurile transmise de nudul proprietar doar în realizarea scopurilor statutare. În cazurile când uzufructul apare în temeiul legii, nu se ține cont de capacitatea juridică a persoanelor fizice și juridice.

Uzufructul este deci un drept real cu caracter principal, întrucât are o existență autonomă, independent de orice drept de creanță. Făcând parte din sfera drepturilor reale principale, uzufructul este inclus cu siguranță în categoria dezmembrămintelor, astfel cum au fost definite mai sus. Din această perspectivă, definirea lui trebuie să cuprindă specificul său în raport cu alte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. In acest sens, se cere menționat faptul că exercitarea prerogativelor uzufructuarului este restrânsă sub dublu aspect și anume: uzufructuarul trebuie să conserve substanța bunului care formează obiectul bunului său în limita uzurii determinate de folosința normală, iar atributele care au făcut parte inițial din conținutul juridic al dreptului de proprietate și care au fost preluate de uzufructuar nu pot fi exercitate dincolo de limitele până la care proprietarul însuși era îndreptățit să le exercite [30, p. 65]. Cu alte cuvinte, limitele materiale și juridice ale exercitării dreptului de proprietate sunt, totodată, și limite ale exercitării dreptului de uzufruct, desigur, cu referire la atributele care intră în conținutul juridic al acestui dezmembrământ. Alt specific al acestui dezmembrământ constă în caracterul lui esențialmente temporar, caracter ce rezidă din definiția legală a uzufructului.

Faptul că asupra aceluiași bun există simultan două drepturi reale nu înseamnă că ne aflăm în prezența unei coproprietăți sau indiviziuni care ar putea înceta printr-o acțiune în partaj. Uzufructul caracterizează prin coexistența asupra aceluiași teren a două drepturi reale diferite, independența uzufructuarului și a nudului proprietar formând baza raporturilor lor. Obiect al dreptului de uzufruct poate fi orice teren care se află în circuitul civil.

Uzufructul este limitat în timp, cel mult până la decesul persoanei fizice sau la lichidarea persoanei juridice, dacă un termen mai scurt nu este stabilit prin lege sau prin act juridic, uzufructul constitut în favoarea unei persoane juridice nu poate depăși 30 de ani [2, art. 397]. Reieșind din cele expuse, suntem de părerea că definiția dată dreptului de uzufruct în art.395 alin.(1) C.civ. este destul de completă și reușită, reflectând toate caracterele de bază ale acestui drept real [2, art.395]. Avantajul acestui drept constă în faptul că el este cel mai bun mijloc de a da cuiva în folosință completă un teren, fără ca proprietarul să piardă proprietatea bterenului, care va reveni în folosința deplină a proprietarului sau a moștenitorilor săi cel târziu la moartea uzufructuarului. Pentru proprietarul uzufructului cu titlu oneros este un mijloc de a obține venituri fără ca dreptul de proprietate asupra lucrului să iasă din patrimoniul său. Însă pe lângă acest avantaj uzufructul are și dezavantaje. Primul constă în faptul că uzufructuarul are oricând tendința să abuzeze de dreptul său, folosindu-se de un teren în așa fel, încât să atragă din el maximul de foloase, chiar cu riscul de a-i slei substanța și productivitatea viitoare, deoarece el știe, că dreptul său este temporar și că nu-l poate transmite moștenitorilor săi [28, p. 26]. Aceste abuzuri de folosință sunt frecvente mai spre sfârșitul uzufructului. Abuzurile de folosință sunt posibile în special la uzufructul pământului, ele sunt mai grele și mai rare la uzufructul clădirilor și aproape imposibile la uzufructul valorilor mobiliare. Utilitatea uzufructului este atât de reală, încât el a existat din vremurile cele mai îndepărtate. Acest drept apare ca deja organizat la romani, o mare parte a regulilor moderne ale uzufructului ,fiind luate din dreptul roman. Această instituție juridică a supraviețuit în timp, s-a transmis de-a lungul veacurilor până în dreptul modern, fără a-și pierde din importanță și este și astăzi o instituție viabilă a vieții juridice. Drepturile uzufructuarului: sa ceara proprietarului sa-i dea bunul; sa culeaga fructele bunului, fara insa, a atinge substanța lucrului; sa se folosească de lucrul respectiv, conform intereselor sale; sa cedeze dreptul sau de folosința altei persoane. In timpul exercitării dreptului de uzufruct, uzufructuarul are următoarele obligații: sa folosească terenulca un bun proprietar; sa conserve substanța terenului; sa nu schimbe modul de folosința a terenului; sa suporte cheltuielile de folosința lucrului; sa predea lucrul, la încetarea uzufructului, așa cum l-a primit;

Obligațiile proprietarului sunt: sa nu stânjeneasca, in vreun fel, pe uzufructuar in exercitarea dreptului acestuia; sa facă cheltuielile de mare importanta impuse de starea lucrului; Modurile de stingere a uzufructului: moartea uzufructuarului; la expirarea termenului pentru care a fost instituit; prin consolidare, adica prin dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrului către uzufructuar; prin prescripție extinctiva; prin pieirea totala a lucrului; prin renunțarea uzufructuarului la dreptul sau.

2.3. Drepturile și obligațiile civile ce reiese din dreptul de uz

Dreptul de uz, fiind un drept de uzufruct mai restrâns, își trage originea la fel din dreptul roman, care acorda titularului său posibilitatea de a folosi un terenul, fără a avea dreptul de a-i culege fructele (nudus usus sau usus sine fructibus). Treptat, uzuarului i s-a permis, ca o favoare să folosească o mică parte din fructele lucrului pentru nevoile sale zilnice (ad usum cottidianum) Alin.(1) al art. 424 C.civ. prevede că uzul este dreptul real asupra bunului altuia, în virtutea căruia uzuarul poate folosi bunul și culege fructele lui necesare pentru nevoile proprii și ale familiei sale. Esențial pentru dreptul de uz este faptul că folosința uzuarului se reduce numai la fructele necesare pentru satisfacerea cerințelor lui personale și ale tuturor membrilor familiei sale. În doctrină, acest drept este definit asemănător de majoritatea cercetătorilor în sensul că, în temeiul dreptului de uz, titularul este îndreptățit să uzeze de terenul ce constituie obiectul dreptului său și să-și însușească, după caz, o parte din fructele sau veniturile bunului, însă numai atât cât este necesar pentru acoperirea nevoilor lui și ale familiei sale. Esențial pentru dreptul de uz este faptul că folosința uzuarului se reduce numai la fructele utile necesităților sale personale, iar dacă are familie, uzuarul poate să culeagă fructele pamintului și pentru satisfacerea cerințelor tuturor membrilor familiei sale. Subiectele dreptului de uz sunt nudul proprietar, care poate fi o persoană fizică sau juridică și uzuarul – o persoană fizică și familia ei.

Uzuar poate fi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea juridică civilă, și membrii familiei sale, adică pot fi și persoane minore. În legătură cu dreptul de uz al membrilor familiei uzuarului, este necesară interpretarea noțiunii de familie pentru a arăta ce persoane sunt membri de familie. Reieșind din prevederile Codului familiei al Republicii Moldova, prin familie se desemnează toate persoanele care au obligații de întreținere reciprocă, fiind în relații de căsătorie, rudenie, afinitate sau în alte relații asimilate de lege cu relațiile de familie. Concomitent, și alte acte normative, precum Codul cu privire la locuințe, Codul fiscal, indică direct sau indirect persoanele care pot fi incluse în categoria familie, expres fiind menționați soțul, copiii necăsătoriți, părinții etc. Aceleași persoane formează o familie și conform prevederilor art. 570 alin.(2) din Codul civil român. Astfel, se poate susține că în categoria membrilor familiei uzuarului se includ: soțul, copiii, inclusiv cei adoptivi, alți descendenți sau ascendenți întreținuți de acesta.

Uzuarul poate percepe fructe pentru întreținerea nu numai a copiilor care erau deja născuți în momentul stabilirii uzului, dar și a celor care s-au născut ulterior, în cursul uzului. Obiectul dreptului de uz pot fi toate categoriile de terenuri puse în circuitul civil. Reieșind din prevederile art. 397 și 427 C.civ., dreptul de uz este viager și dispare odată cu decedarea uzuarului.

Dreptul de uz are, în principiu, același regim juridic ca și dreptul de uzufruct, ceea ce înseamnă că se vor aplica aceleași reguli privind constituirea, exercitarea și stingerea lui. În acest sens, art. 427 C.civ. stipulează că dispozițiile privitoare la uzufruct se aplică în modul corespunzător uzului și abitației. Diferența constă în aceea că dreptul de uz este mai restrâns și prin el se realizează numai nevoile uzuarului și ale familiei sale. În legislația altor state și în literatura de specialitate se evidențiază așa-numitele „drepturi de uz speciale”, acestea fiind dreptul de vânătoare pescuit. Deci se pune accentul indeosebi pe faptul ca sa [27, p. 39].

2.4. Drepturile și obligațiile civile ce reiese din dreptul de folosinta funciara

Este un drept real principal ce deriva din dreptul de proprietate,Codul funciar art.17-19[24, p.43]. Conform art.17 lucrătorii din anumite ramuri ale economiei naționale – transporturi, silvicultură, industria forestieră, telecomunicații, gospodăria apelor, piscicultură și altele – pot beneficia, în conformitate cu reglementările din domeniile respective, de loturi pentru grădină, fînețe și pășuni, conform hotărîrii conducerii unității în care lucrează.

Aceste loturi se distribuie din terenurile aflate în folosința unității respective și pot fi utilizate numai în scopuri agricole. La fel loturile auxiliare se distribuie persoanei pentru perioada de muncă în unitatea dată. În cazul în care raportul de muncă dintre persoană și unitate încetează, dreptul de folosință a lotului auxiliar, dacă acesta este semănat, se stinge după recoltare.Unei familii i se distribuie un singur lot auxiliar, indiferent de numărul membrilor ei ce beneficiază de acest drept.

Dreptul asupra lotului auxiliar se păstrează lucrătorilor care au ieșit la pensie pentru limită de vîrstă sau la pensie de invaliditate, familiilor lucrătorilor care satisfac serviciul militar activ sau celor care au intrat la învățătură – pe întreaga perioadă de satisfacere a serviciului militar sau de studii, membrilor inapți pentru muncă ai familiei lucrătorilor care și-au pierdut viața în exercițiul funcțiunii; soțului inapt pentru muncă și părinților bătrîni – pe viață.

2.5. Drepturile și obligațiile civile ce reiese din dreptul de servitute

„Servitutea este sarcina (obligația) care grevează dreptul de proprietate asupra unui imobil (teren aservit) în utilitatea sau sporirea confortului exercitării dreptului de proprietate asupra unui alt imobil (teren dominant). Utilitatea poate rezulta din destinația economică a imobilului (terenului) dominant ori din intenția proprietarului de a spori confortul exercitării dreptului de proprietate asupra imobilului ce îi aparține”.

Considerăm necesar ca, după art. 434, să fie înserat un nou articol, care ar reglementa această situație conform conditiilor impartirii terenurilor: dacă terenul dominant se împarte, servitutea va putea fi exercitată pentru uzul și utilitatea fiecărei părți , fără a agrava situația terenului aservit; dacă terenul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul și utilitatea terenului dominant, pe toate părțile rezultate din împărțire, sub rezerva prevederilor art. 434 alin. (6) [2, art. 434]. Dacă servitutea este exercitată pentru uzul și utilitatea exclusivă a uneia dintre părțile despărțite din terenul dominant ori nu se poate exercita decît pe una din părțile despărțite din terenul aservit, servitutea asupra celorlalte părți se stinge.”

În cazul în care, prin exercitarea acțiunilor prevăzute la alin. (1), se produc pagube, deținătorii terenurilor riverane au dreptul la despăgubiri potrivit legii. Acestea se vor face din alocații bugetare, atribuite în situațiile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) și din mijloacele persoanelor juridice care au produs pagubele, în situațiile prevăzute la alin. (1) lit. b) si d)” [4, art. 236]. Inserarea propusă se referă exclusivitate la regimul de servitute și nicidecum la dreptul de vecinătate. Se poate afirma pe bună dreptate că normele Codului civil privind servituțile sînt compatibile și cu normele, în vigoare la momentul adoptării lui, care fac referire la dreptul de servitute.

Trebuie să recunoaștem însă că legislația în vigoare, cu excepția Codului civil, face foarte puține referiri la dreptul de servitute [27, p. 18]. Cauza acestei situații constă în faptul că instituția dată nu era reglementată în detalii, motiv pentru care nu erau suficient de clare efectele înserării unor astfel de norme în diferite contexte juridice. În varianta actuală, servitutea – reprezintă un drept de folosință limitată (posibilitatea traversării, trecerii, accesului la obiectele de utilitate publică, instalării și deservirii liniilor de comunicație etc.) asupra unui bun imobil străin. Este unul din tipurile de grevare. În scopul unificării legislației în materia dreptului de servitute, în același timp și al ajustării normelor existente la prevederile Codului civil, propunem legiuitorului să substituie norma existentă cu următoarea formulă: „Servitute – sarcină (obligație) care grevează un imobil (teren aservit) pentru uzul utilitatea sau sporirea confortului unui alt imobil (teren dominant). Concluzionind , putem spune că studiul efectuat este un punct de cotitură în dezvoltarea gîndirii juridice autohtone în problema vizată.

Concluziile și propunerile de lege ferenda survin în mod logic din conținutul lucrării, sînt clar formulate și bine argumenta. În ceea ce privește practica aplicării legislației privind servitutea în sistemul juridic al Republicii Moldova, putem spune că se află la început de cale și este greu de a face prognoza aspectelor care ar fi mai frecvent abordate în practica examinării și soluționării acestei categorii de litigii. Dacă am lua în particular întreprinderile energetice și de telecomunicație ca avînd dreptul la servituți în baza legii, nici aici nu avem date concrete, așa cum aceste întreprinderi încă nu au încheiat acorduri cu proprietarii sau cu deținătorii de terenuri în baza unor alte drepturi asupra terenurilor, relative la natura și conținutul servituților, prevăzute prin legile respective. Din practica aplicării normelor privind servitutea în statele cu o tradiție bogată în acest sens pot fi evidențiate unele aspecte care ridică deseori în fața instanțelor de judecată probleme de interpretare a legii. Ele vizează: caracterul gratuit sau oneros al servituții, dobîndirea servituții prin uzucapiune, stingerea servituții prin neuz, determinarea cotei-părți a fiecărui proprietar, determinarea proporției dintre avantajele și cotele părți de participare la cheltuielile suportate de proprietarul terenului dominant la efectuarea lucrărilor necesare exercitării și conservării servituții. Dacă ar fi să ne referim la normele subordonate Codului civil, am releva faptul că la elaborarea unui act de o asemenea anvergură nu s-a ținut cont de legislația în vigoare la acea perioadă. Este vorba despre legile cu privire la toate categoriile de energie și telecomunicație și de regulamentele aferente, care prevăd expres dobîndirea servituții în baza normelor sale și care au fost adoptate înaintea elaborării, adoptării și punerii în vigoare a Codului civil. În asemenea situație, pentru a argumenta ideea că sursa servituții poate fi și legea, ne vedem siliți să apelăm la art. 8 alin. (1) din Codul civil [2, art. 8] care prevede că drepturile și obligațiile civile apar în temeiul legii. De asemenea, normele privind servitutea din Codul civil nu conțin nici o prevedere referitoare la apărarea dreptului de servitute.

În această situație, urmează a invoca normele privind proprietatea și posesiunea, însă articolele respective nu se referă expres la apărarea dreptului de servitute. În această situație, vom fi nevoiți să ne apelăm la prevederile art. 11 lit. b), precum și ale art. 376 alin. (3) din Codul civil, pentru a apăra un drept de servitute lezat. S-ar mai putea face uz și de art. 289 conform căruia prevederile referitoare la bunurile imobile și mobile se aplică în modul corespunzător și drepturilor reale asupra acestor bunuri [2, art. 289].

Definirea dreptului de servitute (rezultatul final al oricărei cercetări), este posibilă numai după determinarea caracterelor juridice care și servesc drept criterii de distincție a servituților de alte realități juridice. Din definiția legii reies două caractere ale servituții: că este un jus in re aliena și un drept stabilit în favoarea unui teren și în sarcina unui alt imobil, nu în favoarea unei persoane și în sarcina uni alte persoane, ca servituțile personale. Acest din urmă caracter se află la temelia servituții; servitutea profită unei persoane sau apasă asupra ei numai prin faptul că acea persoană posedă fondul, în favoarea sau în sarcina căruia există servitutea, indiferent de identitatea proprietarului și de strămutarea fondului din mînă în mînă.

Deși servitutea este stabilită în favoarea unui teren, în definitiv ea profită tot unei persoane, anume proprietarului sau posesorului de teren, în a cărui favoare este stabilită. Servitutea totuși nu are un caracter personal, ca uzufructul, deoarece beneficiul pe care stăpînul fondului îl are din exercitarea servituții este o simplă consecință a calității sale de proprietar sau de posesor al fondului. Dreptul de servitute este un drept real principa Codul civil al Republicii Moldova nu conține o definiție a dreptului real. În doctrină, dreptul real – jus in re – este definit ca un drept subiectiv, în a cărui virtute titularul exercită direct și nemijlocit atributele asupra unui bun determinat, fără a fi necesară intervenția unei alte persoane [35, pag. 145]. Din acest caracter rezultă și denumirea jus in re. Această definiție necesită două precizări explicative: s-a avut în vedere dreptul de proprietate cu cele trei atribute ale sale, cît și posibilitatea dezmembrării lor, justificînd în felul acesta existența celorlalte drepturi reale;

– drepturile reale nu reprezintă, așa după cum s-ar putea deduce din simpla lectură a definiției, un raport între titularii lor și bunurile care constituie obiectul acestor drepturi ce justifică existența, ci un raport între oameni.

Raportul juridic se stabilește – cu privire la un teren determinat – între titularul unui drept real ca subiect activ și celelalte persoane, ca subiecte pasive, de a se abține a săvîrși orice faptă care să îl împiedice pe titular să își exercite atributele asupra bunului.

Clasificarea servituților se face după o serie de criterii care rezultă explicit sau implicit din prevederile Codului civil. Diferitele criterii de clasificare divid servituțile în:

– aparente și neaparente;

– continue și necontinue;

– pozitive și negative;

– urbane și rurale;

– naturale, legale și prin destinația stabilită de proprietar (izvorîte din fapta omului) [27, p.16].

Din timpuri străvechi, s-au făcut încercări de a clasifica servituțile. Dreptul roman, după cum am amintit, cunoștea diviziunea lor în:

– prediale – servituți ce se constituiau în folosul unor imobile. Denumirea provine de la termenul latin praedium, ce înseamnă proprietate funciară (lot de pămînt, teren);

– personale – servituți ce se constituiau în folosul unor persoane. Denumirea provine de la caracterul personal al acestora, ele fiind inalienabile, avînd termenul limitat la durata vieții tirularului și putînd avea în calitate de obiect orice lucru, de regulă, neconsumptibil. Cu alte cuvine, servitutea personală se deosebește de cea predială prin obiect, subiect și termen [28, p.57].

Servituțile prediale și cele personale sînt unite prin faptul că și unele și latele fac parte din categoria drepturilor asupra lucrurilor altuia (ius in re aliena) și că sînt incluse în așa-numitele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Acestea nu erau considerate servituți adevărate. Astăzi aceste fenomene există sub alte denumiri (uzufruct, uz, abitație ș.a.). Servituțile prediale se împărțeau la rîndul lor în:

– rustice (rurale) – constituite în folosul unui lot de pămînt (iter-dreptul de trecere; actus – dreptul de a trece cu animalele; via-dreptul de trecere cu căruța; aquaeductus – dreptul de a trage apă; aquae haustus – dreptul de a lua apă etc.). Aceste servituți reprezinta o valoarea adevarata a dezmembramintului a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Servitutea predială rustică, fiind cea mai veche, apare o dată cu trecerea societății umane la îndeletnicirea agricolă și la instituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole, care, în urma aranjamentelor funciare, s-au pomenit izolate de drumuri sau de sursele de apă.

Importanța vitală a prelucrării eficiente a terenurilor înfundate a generat necesitatea accesului acestora la drumurile publice și la sursele de apă. Accesul însă era legat de folosirea terenului vecin într-un mod sau altul: de a trece peste el spre terenul propriu și invers, spre drumul public, de a instala în terenul vecinului un apeduct pentru irigarea terenului propriu, etc.

Toate acestea creau, în mod inevitabil, pe de o parte, incomodități și chiar prejudicii proprietarului terenului folosit pentru trecerea sau pentru construirea unui apeduct și, pe de altă parte, avantaje (posibilități, favoruri) proprietarului de teren a cărui prelucrare necesită efectuarea unor astfel de lucrări. Între proprietarii acestor două terenuri vecine, apăreau coliziuni de interese care trebuiau aplanate în mod echitabil printr-un mecanism juridic, numit servitute.

Așadar, servitutea predială, impusă de factori și circumstanțele obiective ale vieții sociale, are scopul de a echilibra în mod echitabil interesele proprietarului unui teren sau al unui alt imobil (terenul aservit) cu interesele altor persoane către care trece, în baza legii sau actelor juridice, dreptul de a folosi acest imobil într-un mod sau altul (terenul dominant). Apărute mai întîi în localitățile rurale asupra terenurilor, servituțile s-au extinse mai tîrziu și asupra altor imobile aflate în localități urbane.

– urbane – servitutes urbanorum legate de terenuri și de alte bunuri imobile ce se aflau în localitățile urbane, constituite în folosul unei construcții, clădiri. Ele au apărut mai tîrziu o dată cu dezvoltarea orașelor (servitus protegendi – dreptul de a pătrunde cu acoperișul casei în spațiul aerian străin; servitus tigni immittendi – dreptul de sprijin de peretele străin; stilicidii – dreptul de scurgere a apelor de ploaie; cloacae – dreptul de a face canalizare; servituți de lumină; servituți de vedere etc.) [27, p. 39].

După obiectul lor, servituțile sînt urbane și rurale. Legislația noastră nu cunoaște o reglementare detaliată la acest capitol, doar cu excepția prevederilor alin. (5) din art. 429, unde servitutea constituită asupra unei construcții ce se va edifica ori asupra unui teren ce va fi dobîndit se naște numai la data edificării ori dobîndirii [2, art. 429]. Conform art. 621 din Codul civil român însă se numesc urbane servituțile stabilite în folosul clădirilor, indiferent de faptul că aceste clădiri se află în oraș sau la țară, și se numesc rurale servituțile stabilite în folosul pămîntului [29, art. 621]. Această clasificare era importantă în dreptul roman. În dreptul actual ea își pierde din importanță, căci nu atrage nici o consecință. Această clasificare, destul de ambiguă ar putea fi eliminată din dreptul modern, ceea ce ar fi făcut legiuitorul nostru în Codul civil. Legislația civilă moldovenească, (pe lîngă cea română și franceză) distinge următoarele clasificări ale servituților conform art. 430 din Codul civil:

– servituți aparente și neaparente;

– servituți continue și necontinue;

– servituți pozitive și negative [2, art. 430].

După felul în care se manifestă, servituțile sînt aparente și neaparente. Conform alin. (1) din articolul 430 al Codului civil, sînt aparente servituțile care se cunosc prin semne exterioare, iar neaparente – acelea care nu se atestă prin astfel de semne [2, art. 430].

Cu alte cuvinte, servituțile aparente sînt vizibile în exterior, din cauza lucrărilor sau semnelor exterioare și aparente, necesare exercitării, iar servituțile neaparente nu se manifestă prin astfel de semne și lucrări. Din definiția dată de lege servituților neaparente, rezultă că, pentru ca o servitute să fie aparentă, nu este nevoie de existența unor lucrări propriu-zise, ci este suficientă existența unor semne exterioare. Deși cuvintele lucrări și semne nu sînt sinonime, credem că pentru delimitarea servituților în aparente și neaparente, trebuie să se aibă în vedere semnele exterioare, adică ceea ce determină ca servitutea să poată fi văzută. La acest capitol, legiuitorul român prin în art. 622 dă ca exemplu de semne aparente: o ușă, o fereastră, un apeduct; sînt deci aparente servituțile de vedere, de apeduct (cu condiția ca apeductul să fie exterior) etc [2, art. 622].

Ca exemplu de servitute neaparentă, legea citează servitutea de a nu zidi sau de a nu zidi decît pînă la o înălțime determinată sau de a nu înălța zidirea. Putem adăuga că, în genere, sînt neaparente toate servituțile negative.

Ceea ce face ca servitutea să fie aparentă sau neaparentă nu depinde de natura servituții, ci de felul cum se exercită, adică de circumstanțele de fapt. Astfel, aceeași servitute poate fi aparentă sau neaparentă după împrejurări. Iată, de pildă, servitutea de apeduct: dacă apeductul este la suprafața pămîntului, servitutea este aparentă, dacă apeductul este îngropat în pămînt, servitutea este neaparentă. Un alt exemplu este cazul unei servituți de trecere. Cînd trecerea se face pe o cărare sau pe un drum vizibil, servitutea este aparentă; dacă trecerea are loc pe un teren neîngrădit, necultivat, fără vreun semn, atunci servitutea este neaparentă. Există servituți al căror caracter aparent sau neaparent depinde de natura lor.

Astfel sînt în genere servituțile negative, ca acea de a nu clădi, care sînt neaparente pentru că nu se pot manifesta prin lucrări exterioare. Clasificarea servituților în aparente și neaparente au o origine recentă. Ea nu exista în dreptul roman și nu apare decît în dreptul francez abia în sec. al XVIII-lea. Însă la acea epocă ea se confunda cu clasificarea servituților în continue și necontinue, servituțile continue fiind în același timp aparente, iar cele necontinue neaparente. Codul lui Napoleon este acela care, pentru prima oară, face din clasificarea în aparente și neaparente o clasificare de sine stătătoare.

Astăzi, clasificarea servituților în aparente și neaparente se poate combina cu clasificarea în continue și necontinue, ceea ce dă naștere la următoarele feluri de servituți: servituți continue și aparente, cum este acea de vedere; servituțile continue și neaparente, cum este acea de a nu construi;servituțile necontinue și aparente, cum este acea de trecere pe o potecă; servituțile necontinue și neaparente, cum este aceea de a pășuna [27, p. 39].

Clasificarea servituților în continue și necontinue, precum și în aparente și neaparente, este importantă, după cum vom vedea, mai ales din punctul de vedere al prescripției servituților. Potrivit art. 433 din Codul civil, numai servituțile continue și aparente, precum și cele neaparente și pozitive, se pot dobîndi, în condițiile legii, prin uzucapiune. Dar alin. (3) al aceluiași articol stabilește că servituțile neaparente și negative nu se pot dobîndi prin uzucapiune. Potrivit art. 623 din Cod civil român, numai servituțile continue și aparente se pot uzucapa [2, art. 623]. Deși criticată, clasificarea servituților făcută la art. 577 al Codului civil român impune ordinea în care acestea trebuie prezentate. Iar cît privește clasificarea lor, au importanță la reglementarea modului de constituire, exercitare și stingere a servituților în general. În dreptul roman din lui Justinian orice servitute putea fi dobîndită cu bună-credință prin uzucapiune de 10-20 ani. În același sens are și Codul Caragea (art. 4 partea, cap. 2). În acest sens, prescripția achizitivă este întemeiată pe o posesie neviciată, deci continuă și publică; or, aceste calități ale posesiei nu există în cazul exercitării unor servituți necontinue și neaparente. Deci posesia unor astfel de servituți este prin ipoteză viciată, așa încît nu poate întemeia uzucapiunea. Definirea dreptului de servitute (rezultatul final al oricărei cercetări), este posibilă numai după determinarea caracterelor juridice care și servesc drept criterii de distincție a servituților de alte realități juridice. Din definiția legii reies două caractere ale servituții: că este un jus in re aliena și un drept stabilit în favoarea unui teren și în sarcina unui alt imobil, nu în favoarea unei persoane și în sarcina uni alte persoane, ca servituțile personale. Acest din urmă caracter se află la temelia servituții; servitutea profită unei persoane sau apasă asupra ei numai prin faptul că acea persoană posedă fondul, în favoarea sau în sarcina căruia există servitutea, indiferent de identitatea proprietarului și de strămutarea fondului din mînă în mînă.
Deși servitutea este stabilită în favoarea unui teren, în definitiv ea profită tot unei persoane, anume proprietarului sau posesorului de teren, în a cărui favoare este stabilită. Servitutea totuși nu are un caracter personal, ca uzufructul, deoarece beneficiul pe care stăpînul fondului îl are din exercitarea servituții este o simplă consecință a calității sale de proprietar sau de posesor al fondului. Dreptul de servitute este un drept real principa Codul civil al Republicii Moldova nu conține o definiție a dreptului real. În doctrină, dreptul real – jus in re – este definit ca un drept subiectiv, în a cărui virtute titularul exercită direct și nemijlocit atributele asupra unui bun determinat, fără a fi necesară intervenția unei alte persoane [35, pag. 145]. Din acest caracter rezultă și denumirea jus in re. Această definiție necesită două precizări explicative: s-a avut în vedere dreptul de proprietate cu cele trei atribute ale sale, cît și posibilitatea dezmembrării lor, justificînd în felul acesta existența celorlalte drepturi reale;
– drepturile reale nu reprezintă, așa după cum s-ar putea deduce din simpla lectură a definiției, un raport între titularii lor și bunurile care constituie obiectul acestor drepturi ce justifică existența, ci un raport între oameni.
Raportul juridic se stabilește – cu privire la un teren determinat – între titularul unui drept real ca subiect activ și celelalte persoane, ca subiecte pasive, de a se abține a săvîrși orice faptă care să îl împiedice pe titular să își exercite atributele asupra bunului.
Clasificarea servituților se face după o serie de criterii care rezultă explicit sau implicit din prevederile Codului civil. Diferitele criterii de clasificare divid servituțile în:
– aparente și neaparente;
– continue și necontinue;
– pozitive și negative;
– urbane și rurale;
– naturale, legale și prin destinația stabilită de proprietar (izvorîte din fapta omului) [27, p.16].
Din timpuri străvechi, s-au făcut încercări de a clasifica servituțile.

2.6. Drepturile și obligațiile civile ce reiese din dreptul de superficie

Dreptul de superficie reprezinta dreptul de proprietate pe care îl are o persoana denumita superficiar, asupra construcțiilor, plantațiilor, sau lucrărilor ce se afla pe suprafața unui teren ce aparține altui proprietar [27, p. 24].

Spre deosebire de dreptul de proprietate, dreptul de superficie prezintă următoarele particularitati:

– dreptul de proprietate poate avea ca obiect bunuri de orice natura, pe cand dreptul de superficie poate avea ca obiect numai construcții si plantații;

– dreptul de proprietate conferă titularului posesiunea, folosința si dispoziția asupra bunului ce formează obiectul dreptului, pe cand dreptul de superficie, pe lângă aceste prerogative, mai conferă titularului sau si dreptul de folosința privitor la terenul pe care se afla construcțiilor si plantațiile [30, p. 82].

Modurile de obținere a dreptului de superficie sunt:

– pe cale convenționala sunt: prin convenția dintre proprietarul unui teren, care permite superficiarului sa ridice o construcție, sau sa facă o plantație pe terenul sau; prin intermediul unui contract cand transmisiunea dreptului de superficie de la vechiul titular la noul titular are loc pe cale acordului de voința a ambelor parti; prin atribuirea folosinței terenului de care stat persoanelor fizice sau juridice in scopul ridicării unor construcții.

– pe cale succesorala, dreptul de superficie se dobandeste prin testament sau prin lege;

– dreptul de superficie se mai poate dobândi si ca efect al unei posesiuni îndelungate – ucucapiune [28, p. 61].

Deci superficia este un dezmembramint al dreptului de proprietate prin care inlesnesc acelea proprietati titularilor de drept

Cele mai frecvente modalitati de naștere a dreptului de superficie sunt contractul de închiriere a unui imobil, in care s-a stipulat ca locatarul poate sa facă anumite adăugiri imobilului închiriat si contractul de arenda al unor terenuri pe care arendașul face anumite construcții sau plantații, asupra cărora el dobandeste un drept de superficie

3.6.Dreptul de ipoteca

Dreptul de ipoteca este un drept real accesoriu, constituit numai asupra imobilelor proprietatea altei persoane, care ii confera titularului sau, numit creditor ipotecar, posibilitatea de a urmari bunul in stapanirea oricui s-ar afla si de a fi platit, cu prioritate din pretul rezultat din valorificarea acelui bun [30, p. 87]. Ipoteca este fara deposedare, aceasta rezultand mai mult din natura bunului si tine mai putin de esenta contractului de ipoteca. Codul civil cuprinde reglementari privitoare la ipoteca in art. 1746-1814. Potrivit art.1746, ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligatii [29, p.46].

Privilegiile speciale sunt cauze legale de preferinta, in virtutea carora creditorii care au o calitate specifica creantelor lor au posibilitatea sa fie platiti cu prioritate din valoarea unor bunuri determinate ale debitorului, chiar fata de creditorii ipotecari posteriori.. Exemplul clasic este privilegiul vanzatorului unui teren de a i se plati pretul cu prioritate din valoarea imobilului vandut, chiar daca intre timp (dupa vanzare), cumparatorul a constituit un drept de ipoteca asupra acelui teren, in favoarea unei terte personae. Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil(teren) al debitorului sau al altei persoane, fără deposedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări terenul în stăpânirea oricui s-ar afla și de a fi plătit cu prioritate față de ceilalți creditori din prețul acelui bun. Ipoteca este reglementată în art. 1746 – 1814 Cod civil:

-ipoteca este o garantie reala, servind la garantarea obligatiilor unui debitor fata de creditorul sau, printr-un bun imobil(teren) din propriul sau patrimoniu, anume desemnat pe cale legala in acest scop (ipoteca nu presupune deposedarea debitorului de imobil).

-sintetic, ipoteca este o garantie reala, imobiliara, constand dintr-un drept real accesoriu asupra unui imobil(teren) al debitorului [29, p.86].

Indiferent de felul ei, ipoteca prezintă următoarele caractere generale:

– ipoteca este un drept real asupra unui bun imobil care conferă titularului său două atribute: dreptul de urmărire și dreptul de preferință;

– ipoteca este un drept accesoriu, deoarece însoțește și garantează un drept principal;

– ipoteca este o garanție imobiliară, deoarece are ca obiect numai bunuri immobile(terenul) aflate în circuitul civil; ipoteca este o garanție specializată, ceea ce înseamnă că poate fi constituită numai asupra unui imobil sau a unor imobile individual determinate și pentru garantarea unei datorii cu o valoare determinată;

– ipoteca este indivizibilă, în sensul că imobilul ipotecat(terenul) este afectat în întregime pentru garantarea creanței [2, art. 1800].

Conditiile ipotecii sunt:

– ipoteca nu va putea fi constituita decat prin act autentic.

– inscriptiile ipotecare se fac la judecatoria in a carei raza teritoriala sunt situate imobilele ipotecate.

– pot fi ipotecate numai imobilele (care se afla in circuitul civil) impreuna cu accesoriile lor care sunt imobile prin destinatie, precum si uzufructul asupra unor imobile.

– ipoteca trebuie sa fie specializata sub un dublu aspect: sa fie determinata cu privire la imobilul afectat ; sa fie determinata in ceea ce priveste valoarea creantei.

– conditii privind persoana constituientului: cel ce o constituie trebuie sa aiba capacitatea deplina de exercitiu ; cel ce o constituie trebuie sa aiba calitatea de proprietar actual al imobilului ce se ipotecheaza. Bunurile viitoare ale debitorului nu pot forma obiectul unei ipoteci. Iar, daca dreptul de proprietate al constituientului este sub conditie suspensiva sau rezolutorie, aceeasi conditie va afecta si ipoteca. Deasemenea, nu se pot ipoteca terenurile altuia, indiferent daca acestea apartin persoanelor fizice sau juridice, decat cu consimtamantul lor expres :

– conditii de forma: contractul de ipoteca este un contract solemn, ipoteca trebuind sa fie incheiata prin inscris autentic.

– conditii de publicitate: acestea nu tin de caracterul solemn al contractului de ipoteca, ci numai de asigurarea opozabilitatii si a rangului de preferinta ale ipotecii ; publicitatea consta in inscrierea ipotecii in cartea funciara de la judecatoria din raza teritoriala a caruia se afla situat imobilul, astfel: partile incheie un contract de ipoteca dupa care se prezinta cu acesta la notariat personal (sau prin mandatari cu procura speciala si autentica). Pe baza actelor autentificate, a unei cereri si a unei taxe de timbru judiciar judecatorul delegat cu tinerea cadastrului va dispune (binenteles, dupa verificarea actelor) prin incheiere inscrierea ipotecii in registrul de carte funciara [21, p. 63].

În funcție de izvorul său, ipoteca poate fi de două feluri:

– ipotecă legală – care ia naștere în temeiul unei dispoziții speciale a legii (art. 1749 alin. 1 Cod civil);

– ipotecă convențională – care ia naștere printr-un contract încheiat între creditorul ipotecar și proprietarul bunului imobil, care poate să fie debitorul sau un terț [2, art. 1749].

Ipoteca legală este acea formă de ipotecă care ia naștere în virtutea unei dispoziții legale.Dispozițiile prevăzute în Codul civil cu privire la cazurile de ipotecă legală au fost abrogate. În prezent se poate reține că sunt cazuri de ipotecă legală: ipoteca prevăzută de art. 10 din Legea nr. 22/1969, potrivit căruia garanțiile suplimentare a căror obligativitate este stabilită de lege pot să constea nu numai în fidejusiune ori în gaj, dar și într-o ipotecă; ipoteca legatarilor cu titlu particular al unor sume de bani sau bunuri fungibile asupra bunurilor imobile succesorale, prevăzută de art. 902 alin. 2 Cod civil [2, art. 902].

ÎNCHEIERE

În cadrul tezei s-a efectuat un studiu mai aprofundat al uneia dintre cele mai semnificative și actuale probleme a dreptului civil – instituția dreptului de proprietate ca drept real principal și alte drepturi reale asupra terenurilor

Cercetând legislația și literatura de specialitate atât din țară, cât și din alte state (România, Rusia, Franța, SUA, Anglia, Germania), s-a stabilit necesitatea perfecționării legislației civile naționale, în special a Codului civil al Republicii Moldova, prin completarea lui cu articole ce ar reglementa unele aspecte ale dreptului real și nu ca drept de creanță. Specific pentru această teză este și faptul că problema se cercetează cu deosebit accent asupra proprietatii ca drept real care, în opinia autorului este condiția principală de care trebuie să se țină cont la examinarea litigiilor legate de apariția și stingerea dreptului de proprietate

Rezulta deci ca dreptul de proprietate, dintre drepturile reale principale, este dreptul cel mai important, deoarece confera titularului toate cele trei atribute, celelalte drepturi reale principale neconferind titularului lor decat doar unele dintre ele. Aceasta ultima ipoteza se intalneste in situatia in care atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de titulari diferiti, astfel ca se ajunge la dezmembrarea dreptului de proprietate, in sensul ca atributul dispozitiei revine intotdeauna proprietarului, iar celelalte doua atribute, respectiv posesia si folosinta, sunt exercitate de alte persoane in conditiile stabilite de lege. Indiferent de maniera in care are loc dezmembrarea dreptului de proprietate, atributul dispozitiei va ramâne intotdeauna in mainile proprietarului, deoarece este singurul atribut a carui instrainare duce la pierderea a insusi dreptului de proprietate , celelalte atribute nefiind de natura sa duca la disparitia sa. Se ajunge astfel la nasterea unor drepturi concurente asupra aceluiași bun, respectiv dreptul de proprietate si un alt drept real, însa in aceasta situatie, ambele drepturi reale sunt limitate, in sensul ca dispozitia ramâne la nudul proprietar, iar celelalte doua atribute apartin titularulul dreptului real constituit. Prin aceasta separare nu se desfiinteaza dreptul de proprietate, dezmembramintele fiind compatibile numai cu acest drept.

Drepturile reale asupra terenurilor, ca drept complet, care include in continutul sau juridic plenitudinea atributelor posesiei, folosintei si dispozitiei, este divizat in mai multe drepturi reale. Fiecare dintre aceste drepturi reale include in continutul sau juridic unele dintre atributele care formau continutul juridic al dreptului de proprietate initial. Proprietarul initial pastreaza intotdeauna o parte din atributele dreptului de proprietate. El se infatiseaza, de regula ca fiind proprietar asupra terenului. Aceasta idee exprima lipsirea proprietarulul de dreptul de folosinta asupra terenului. Altfel spus, de regula, atributele usus si fructus, reunite in prerogativa mai generala a folosintei, sunt transferate catre unul sau altul dintre titularii dezmembramintelor constituite. Totuși, in cazul servituților, chiar si atunci când acestea sunt veritabile dezmembraminte ale dreptului de proprietate, proprietarul terenului poate fi privit ca nud proprietar numai intr-un sens foarte general. Intr-adevar, in acest caz, ca urmare a particularitatilor dreptului de servitute, proprietarul fondului aservit este lipsit de unele atribute ale dreptuiui sau de proprietate, dar numai in legatura cu o parte din bunul sau, mai mult, uneori, titularul fondului aservit nu este lipsit in totalitate de aceste atribute, el având dreptul sa exercite in comun cu titularul fondulul dominant.

Deci drepturile reale asupra terenului reprezinta o semnificatie destul de importanta in zilele noastre, deoarece terenul este un bun a carei soarta juridical putem sa-i schimbam cu ajutorul numai a drepturilor reale cunoscure de noi.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

1. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 1 din 12.08.1994.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

2. Codul Civil al Republicii din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002.

http://www.dejure.md/library_upld/d275.txt

3. Legea Republicii Moldova nr. 64 din 23.04.2010 privind libertatea de exprimare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 117-118 din 09.07.2010.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=335145

4. Legea Republicii Moldova Nr. 982 din 11.05.2000 privind accesul la informație. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova la 28.07.2000 Nr. 88-90.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311759

5. Legea Republicii Moldova Nr. 243 din 26.10.1994 privind Presa. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 2 din 12.01.1995.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311633

6. Codul audiovizualului al Republicii Moldova din 27.07.2006. În: Monitorul Oficial Nr. 131-133 din 18.08.2006.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=316988

7. Hotărîrea plenului Curții supreme de justiție a republicii moldova Nr.8 din 09.10.2006 „Cu privire la aplicarea legislației despre apărarea onoarei, demnității și Reputației profesionale a persoanelor fizice și juridice” Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2007, nr.3.

www.lhr.md/despre.noi/jurnalisti/…/hot.plen.csj.reputatie.doc

8. Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale Roma din 4.XI.1950

http://www.lhr.md/2/112.html

Monografii, articole de specialitate

9. Voiculescu M. Drepturile omului. București: Casa Editoriala ODEON, 2003. 356p.

10. Selejan Guțan B. Protecția europeană a drepturilor omului. București: All Beck, 2004. 280p.

11. Olteanu I. Protecția juridică a drepturilor omului. București: UNI SAST, 2003. 310p.

12. Montgomery J. Drepturile omului și demnitatea umană. Oradea: Cartea Creștină, 2003. 302p.

13. Morange J. Libertățile publice. București: Rosetti, 2002. 152p.

14. Balaceanu I. Regimul juridic al dreptului la informație. Chisinau: Cartier, 2005.80p.

15. Bertrand C. J. Deontologia mijloacelor de comunicare.Iasi: Institutul European, 2000. 184p.

16. Popescu C.L. Libertatea de exprimare în jursprudența CEDO. București: All Beck, 2003. 154p.

17. Bogdan D.S, Selegean M. Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența CEDO. București: All Beck, 2005. 688p.

18. Barsan C. Convenția europeană a drepturilor omului. București: All Beck, 2006.832p

19. Goodman N. Introducerea în sociologie. București: Lider, 1992. 360p.

20. Aurescu B. Sistemul jurisdicțiilor internaționale. București: All Beck, 2005. 392p.

21. Cercelescu C. M. Regimul juridic al presei. București: Teora, 2002. 216p.

22. Rotaru V., Dolea I., Crețu I. Studiu privind analiza complexă a cauzelor legislativ-instituționale de condamnare a Republicii Moldova de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău, 2009. 100p.

23 Bunduchi I., Hanganu J., Balan I. Studiu privind Libertatea de exprimare și defăimarea: prevederi legale și practici reale. Chișinău: Bons Offices, 2010. 128p.

24. Postică A, Manole I, Gogu N. Drepturile omului și instituțiile democratice în perioada postelectorală în Moldova. Chișinău: 2009. 233p.

Site Internet

25. Cauza Busuioc contra Moldovei, hotărârea din 21 decembrie 2004 [online]. www.lhr.md/hot/? (citat la 11.10.2010)

26. Cauza Savițchi contra Moldovei, hotărirea din 11 octombrie 2005[online]. http://www.lhr.md/hot/?(citat la 11.10.2010)

27. Cauza Kommersant Moldovy contra Moldovei, hotărirea din 9 ianuarie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 11.10.2010)

28. Cauza Flux(3) contra Moldovei, hotărirea din 12 iunie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 12.10.2011)

39. Cauza Flux(2) contra Moldovei, hotărirea din 3 iulie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 12.10.2010)

30. Cauza Țara și Poiată contra Moldovei, hotărirea din 16 octombrie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat 02.02.2011)

31. Cauza Flux și Samson contra Moldovei, hotărirea din 23 octombrie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 11.10.2010)

32. Cauza Flux contra Moldovei, hotărirea din 20 noiembrie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 11.10.2010)

33. Cauza Timpul Info-Magazin și Anghel contra Moldovei, hotărirea din 27 noiembrie 2007 [online]. http://www.lhr.md/hot/? (citat la 02.02.2011)

34. Constitutia URSS [online]. http://www.hist.msu.ru/ER/Etext/cnst1977.htm (citat la 15.04.2011)

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Functiile Patrimoniului la Realizarea Drepturilor Si Obligatiilor (ID: 127960)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Functiile Patrimoniului la Realizarea Drepturilor Si Obligatiilor

Copyright Notice

Raspunderea Penala A Persoanei Juridice Si Procedura DE Tragere A Raspunderii

Delincventa Si Criminalitatea In Randul Minorilor

Informatizarea In Administratia Publica

Legislatia Romana Privind Incheierea Tratatelor

Inregistrari Audio Video, Mijloace de Proba In Procesul Penal

Promovarea Si Protectia Drepturilor Omului In Relatia Administratie Cetatean, din Perspectiva Persoanelor cu Dizabilitati

Copyright Notice

Similar Posts