Functiile Parlamentului Republicii Moldoa Si AL Republicii România. Aspect Comparativ
MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA DREPT
CATEDRA DREPT PUBLIC
PROIECT DE LICENȚĂ
funcțiile parlamentului republicii moldoa și al republicii românia. aspect comparativ
Autor
POTOȚCHI Igor
_____________________
Coordonator științific
BENEȘ Olga,
ms., lect. sup.
____________________
Admis spre susținere „___ ”__________________ 2016
Șef catedră
ȚURCAN Serghei,
dr., conf. univ.
____________________
Chișinău -2016
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………..3
CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA PUTEREA LEGISLATIVĂ – PUTERE SUPREMĂ ÎN STAT …………………………………………………………………………….6
1.1. Originile teoriei separației puterilor în stat……………………………………………………………………6
1.2. Istoricul apariției Parlamentului Republicii Moldova …………………………………………………..12
1.3. Structura Parlamentului Republicii Moldova……………………………………………………………….15
1.4. Natura juridică a mandatului parlamentar…………………………………………………………….20
2. STUDIU ASUPRA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI-FORUL SUPREM LEGISLATIV AL STATULUI ROMÂN………………………………………………………………………26
2.1. Scurt istoric al parlamentarismului în România…………………………………………….26
2.2. Structura Parlamentului României…………………………………………………………………………..28
2.3 Comisiile parlamentare………………………………………………………………………32
3. STUDIU DE CAZ ASUPRA FUNCȚIILOR PARLAMENTULUI REPUBLICII MOLDOVA SI A ROMÂNIEI……………………………………………………………..………………36
3.1. Funcțiile Parlamentului Republicii Moldova……………………………………………………………..36
3.1.1. Funcția de informare………………………………………………………………………36
3.1.2. Funcția de control și sancțiunile controlului……………………………………………….37
3.1.3. Funcția deliberativă………………………………………………………………………..39
3.2. Elaborarea actelor normative-funcția esențială a puterii legislative în Republica Moldova..40
3.2.1. Inițierea proiectului de act normativ………………………………………………………41
3.2.2. Dezbaterea proiectului de lege……………………………………………………………..42
3.2.3. Adoptarea și promulgarea legii……………………………………………………………45
3.2.4. Publicarea legii……………………………………………………………………………46
3.3. Funcțiile Parlamentului Republicii România………………………………………………..47
3.3. Procedura de legiferare în Parlamentul României…………………………………………..52
ÎNCHEIERE…………………………………………………………………………………………………………………57
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………..6
INTRODUCERE
Separarea puterilor în stat reprezintă principiul major al democrației moderne, conform căruia puterea este distribuită între cele trei ramuri ale guvernării – puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. În forma sa cea mai simplă, principiul separației puterilor în stat presupune exercitarea de către stat a trei a trei funcții principale: funcția legislativă, prin care se înțelege elaborarea și adoptarea normelor general obligatorii, destinate reglementării relațiilor sociale; funcția executivă: asigură aplicarea acestor norme, cu împuternicirea statului de a recurge la forța de constrângere;funcția jurisdicțională: cuprinde activitatea de soluționare a litigiilor apărute în societate, în cadrul unei proceduri publice și contradictorii.
Actualitatea temei de ivestigație. În Constituția Republicii Moldova s-a proclamat expres separația și colaborarea puterilor în stat. Articolul 6 din Constituția Republicii Moldova prevede: „În Republica Moldova puterea legislativă, executivă și judecătorească sânt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției”. Suveranitatea naționala aparține poporului Republicii Moldova, care o exercita în mod direct și prin organele sale reprezentative. Totodată prevederile Constituției consacră echilibrul puterilor în stat. Cele trei puteri se regăsesc exprimate în legea supremă: legislativul în normele privitoare la Parlament; executivul în normele privind Președintele Republicii Moldova și Guvern; justiția în normele privitoare la autoritatea judecătorească. Prevederile Constituției consacră raporturile dintre cele trei puteri, acordându-i fiecărei statut aparte. Totodată ea stipulează sistemul controlului reciproc dintre puteri.
Scopul și obiectivele cercetării. Ponind de la această idee, prin prezenta lucrare ne propunem să realizăm o analiză comparativă cu scopul de a distinge funcțiile principale ale puterii legislative în cadrul unui organ legislativ monocameral și a unui organ legislativ bicameral. Astfel, pentru atingerea scopului propus am fndat acest studiu pe exemplul Parlamentului Republicii Moldova și al Republicii România, state unitare dar care au o istorie parlamentară diferită.
Apariția parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerința umană de participare la crearea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile democrației. Din totdeauna s-a afirmat că puterea, suveranitatea, aparțin poporului, națiunii, realitate speculată deseori demagogic și inșelator, și numai acesta, poporul, are dreptul de a legifera, legea fiind expresia vointei sale suverane.
Parlamentul apare deci ca o institutie politica si juridica formată din una sau mai multe corpuri, adunări sau camere, fiecare dintre acestea compusă dintr-un numar de membri (deputati, senatori), dispunând de putere de decizie mai mult sau mai puțin importante. Parlamentul nu se confundă cu comitetele sau comisiile, care sunt formate dintr-un numar mai mic de membri și de regulă de către camerele sale și nici cu adunarile consultative, care nu au puteri de decizie.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Prezenta lucrare va purta un caracter teoretic și practic și va fi axată pe studierea conceptelor fundamentale care reliefează conținutul noțiunii de putere legislativă. Sub aspect teoretic, lucrarea dată reprezintă o analiză a conceptului de putere legislativă, a structurii organului legislativ al Republicii Moldova și al României.
Aspectul practic va rezida în sudierea comparativă a funcțiilor Parlamentului Republicii Moldova și a Republicii România. În acest sens se va statua asupra funcției principale a organului legislativ și anume procesul de creare a normelor în cadrul celor două parlamente. Interesul care ne ghidează este de a detremina cursul procedurii de legiferare în cadrul unui parlament monocameral pe exemplul Parlamentului Republicii Moldova și în cadrul unui legislativ bicameral pe exemplul Parlamentului României.
Metodologia cercetării. În scopul realizării obiectivului de cercetare propus vom folosi în cadrul investigației mai multe metode de cercetare ca: metoda istorică, inductivă, deductivă, comparativă, logică etc. Lucrarea se va baza esențialmente în primele capitole pe cercetările savanților în domeniu dar capitolul trei anume pe cadrul normativ existent în acest domeniu atât al Republicii Moldova cât și al României.
Structura tezei. Lucrarea este divizată în trei capitole reliefând în primul rând istoricul de creare a organului legislativ în cele două state Republica Moldova și Republica România.
Astfel, primul capitol reprezintă o introducere generală în evoluția puterii legislative în Republica Moldova și enunță etapeele principale și structura Parlamentului țării noastre. Capitolul doi este axat pe studierea apariției, rolului și structurii Parlamentului României. Capitolul trei este rezervat studierii funcțiilorv principale ale celor două parlamente monocameral și bicameral și urmăririi procesului de legiferare în cadrul organelor lor. Lucrarea este însoțită de intrducere și încheiere care prezintă obiectivele propuse în cadrul studierii temei date cât și concluziile în urma investigației făcute.
1. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA PUTEREA LEGISLATIVĂ – PUTERE SUPREMĂ ÎN STAT
1.1. Originile teoriei separației puterilor în stat
Problema puterilor în stat a existat încă din lumea antică deși ea nu putea fi pusă încă în legătura cu principiul separării puterilor.
Principiul separației puterilor și-a făcut loc în gândirea umanității numai în momentul când s-a simțit nevoia instaurării regimului constituțional. El a avut o semnificație atât de mare pe continentul american și european, încât nu se poate vorbi despre crearea noilor societăți democratice în afara principiului separației puterilor. Iar atunci când, odată cu regimul constituțional, s-a ajuns la ideea statului de drept, principiul separației puterilor a fost considerat ca singurul instrument capabil să-l realizeze.
Într-un regim absolutist în care ordinea de drept era complet înlăturată, iar voința arbitrară a șefului statului era hotărâtoare, ideea de separație a puterilor se înfățișa ca un mijloc de limitare a acestei puteri arbitrare.
Chiar dacă pentru lumea antică principiul separației puterilor se înfățișa destul de confuz trebuie evidențiat faptl că au existat preocupări pentru perfecționarea organelor statului.
“În orice stat, spune Aristotel, sunt trei părți. Aceste trei părți, odată bine organizate, statul întreg este, în mod necesar, bine organizat și el. Cea dintâi din aceste trei părți este Adunarea Generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul Magistraților, căruia trebuie să i se hotărască natura, atribuțiunile și modul de numire; a treia este Corpul
Judecătoresc”.
În concepția lui Aristotel, Adunarea Genarală trebuia să decidă în mod suveran asupra păcii și războiului, încheierea și ruperea tratatelor, adoptarea legilor, renunțarea la pedeaspsa cu moartea, exilul, confiscarea și primirea conturilor magistraților. Aristotel avea în vedere înființarea unei sau mai multor magistraturi speciale, pentru a degreva Adunarea Generală de anumite funcțiuni. Descrierea lui Aristotel însă, avea doar semnificația unei simple constatări a realităților de organizare a statului elen și nu putea fi pusă în nici o legătură cu principiul separației puterilor.
Ideea a fost prezentă, în timpul evului mediu, în tezele școlii dreptului natural, în lucrările lui Grotius, Wolf, Pufendorf, care au constatat diferitele atribuții ale statului, fără a întrezări, însă, conceptual de separație.
În Franța a fost formulat pentru prima dată în secolul al XVI-lea de scriitorul Jean Bodin. În lucrarea sa “Tratat asupra Republicei”, autorul discută despre împărțirea dreptății, susținând că ea nu trebuie să fie supusă ambițiilor prinților și fanteziei poporului. Ideile lui Jean Bodin s-au răspândit, înlesnind înțelegerea doctrinei separației puterilor. John Locke, filosof și jurist englez, are meritul de a fi cercetat pentru prima dată, mai metodic și într-o lumină nouă, principiul separației puterilor.
El examinează problema atributelor statului din punct de vedere al unui guvern reprezentativ, al suveranității naționale. Locke arată că omul, ființă rațională, respectă niște legi care simt legile moralei. Pentru Hobbes contractul dintre suveran și supușii săi le este impus acestora de însăși slăbiciunea lor. În concepția lui Locke, însă, este un contract făcut în mod liber de niște oameni liberi care au dreptul să-și impună condițiile. Deși englez fiind, Locke a avut o mai mare influență în Franța decât în Anglia. Englezii de pe vremea lui John Locke nu aveau motive grave de nemulțumire. Cu toate nedreptățile instituțiile locului erau eficiente și suportabile.
Locke și-a expus concepția cu privire la organizarea și funcționarea statului în celebra sa lucrare intitulată “Essay on civil government”.
Filosoful englez arată că în orice stat există trei puteri : legislativă, executive și federativă. El susține că puterea legislativă trebuie să apațină parlamentului, fiind considerată puterea supremă în stat, deoarece emite reguli de conduită general obligatorii. Puterea executivă, limitată la aplicarealegilor și la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevăzute și determinate prin lege, urma să fie încredințată monarhului. Puterea federativă era încredințată tot regelui, și avea în competența sa dreptul de a declara război, de a face pace și a încheia tratate.
În concepția lui Locke, puterea legislativă și executivă nu trebuiau să fie încredințate în mâna unei singure persoane. Încercând să argumenteze necesitatea separării puterii legislative de puterea executivă, Locke arată că „tentația de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleași persoane care au puterea de a face legile ar avea în mâini și puterea de a face să le execute, deoarece ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac”. Locke susține că într-un stat bine organizat, puterea de a face legi trebuie să fie încredințată unor adunări, convocate special pentru acest scop.
Și după ce legile au fost adoptate, adunările trebuie să se separe din nou, urmând ca ele să se supună legilor pe care le-au adoptat. Este necesar sa existe o putere care să vegheze la executarea legilor ce sunt în vigoare.
Deși recunoaște ca distincte puterile executivă și federativă, Locke admite, totuși, că acestea două pot fi reunite într-o singură mână.
Din analiza concepției lui Locke asupra separației puterilor rezultă că el nu cunoaște o putere judecătorească, care ar trebui să fie separată de puterea legislativă și executivă. Pentru Locke puterea judiciară se înfățișsează mai degrabă ca un accesoriu al puterii legislative.
Din confruntarea concepției lui Locke în materie de separație a puterilor statului cu organizarea fundamentală a statului englez, se observă că el nu expune în opera sa o teză abstractă, ci prezintă un tablou sugestiv al organizării constituționale a Angliei. Concluzia lui Locke este o distincție a puterii legislative de puterea executivă.
O reconstrucție, o dezvoltare și o sistematizare a problemei separației întâlnim, cu o pronunțată parte de originalitate, la Montesquieu. În cartea sa, “De l’esprit des lois”, Montesquieu dă o formulare precisă și clară acestei teorii a separației puterilor, care va forma unul din punctele principale ale programelor revoluțiilor burgheze. Montesquieu susține că în fiecare stat există trei puteri : legislativă, executivă și judecătorească. Fiind puterile statului, acestea trebuie să fie separate, adică să fie încredințate unor titulari deosebiți. Această necesitate apare în concepția lui Montesquieu ca fiind comandată de ideea de libertate politică. Pentru el, libertatea nu se poate realiza decât prin obstacole în calea abuzului la care ar putea fi tentat să se dedea orice om și orice organ al statului, dacă el ar fi dotat cu prea multă putere.
În virtutea puterii legislative, principele sau autoritatea face legi, temporare sau pentru totdeauna și îndreaptă sau abrogă pe cele existente. În virtutea puterii executive, declară război sau încheie pace, trimite sau primește solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile. În virtutea puterii judiciare, pedepsește infracțiunile sau judecă litigiile între particulari. Montesquieu recomandă o soluție de compromis, obținută prin mijloace pașnice și strict legale de pe urmă căruia să-și facă loc o monarhie constituțională de tip englez, un sistem bicameral care să limiteze puterea regală prin organisme eligibile. El proclamă necesitatea sepării puterilor când vorbește de organizarea unui guvern reprezentativ. Omul, spune Montesquieu, deține inclinația naturală de a abuza de putere. Pentru a evita abuzul puterea trebuie să oprească puterea. Separația puterilor apărea în concepția lui Montesquieu ca unicul mijloc de a asigura respectul legilor într-un stat în care era posibilă existența unui guvern legal. În concepția lui nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și cea executivă. Montesquieu atribuie puterea executivă monarhului. El susține că această parte a guvernământului este mai bine exercitată de unul decât de mai mulți. Dacă nu ar exista monarh și dacă puterea ar fi încredințată unui anumit număr de persoane luate din sânul corpului legislativ, atunci nu ar mai exista libertate pentru că cele două puteri ar fi contopite. Montesquieu a avut în vedere colaborarea puterilor, dar cu o anumită preponderență acordatp puterii executive. Puterea executivă convoca și învhidea sesiunile parlamentului, precum și dreptul de veto asupra puterii
legislative. În lupta pe care a susținut-o împotriva monarhiei absolute, filosoful iluminist francez se afirmă ca un gânditor progresist. El e prea puțin agreat de Voltaire și combătut de Rousseau, pentru ideile sale politice moderate și teoria separației puterilor.
Ideea separației puterilor se întâlnește în concepția lui Rousseau, ca un instrument firesc pentru limitarea absolutismului monarhic și pentru o progresivă organizare a statului. Pentru Rousseau, puterea legislativă se confundă cu însuși conceptul de suveranitate. Ea nu putea fi exercitată decât pe cale directă, prin votul întregii națiuni și nu putea să aibă ca obiect decât întocmirea de acte cu caracter general și impersonal. Puterea executivă sau guvernământul nu putea, din contră, să consiste decât în acte particulare și se distingea în mod necesar de dreptul legiuitorului.
Rousseau nu admitea independența puterii executive, deoarece aceasta era supusă puterii legislative. Și pentru Rousseau, ca și pentru Locke, puterea judecătorească nu este ceva distinct. Pentru Rousseau ea este o ramură a puterii executive nu a celei legislative.
Teoria separației puterilor apărea în acele condiții ca expresie a luptei pentru putere ce se ducea între monarh, aristocrație și burghezie. Ea urmărea înlăturarea despotismului și echilibrarea și armonizarea forțelor sociale în luptă.
Din punct de vedere istoric, principiul separației puterilor se înfățișa ca principiu al suveranității naționale, ca o armă de război dirijată împotriva puterii absolute a monarhului. Revoluția franceză la începuturile sale, a văzut în separația puterilor mijlocul pentru a dezarticula vechea autoritate monarhică absolută.
Din punct de vedere politic, principiul separației puterilor a fost considerat ca generator de libertăți politice, prin echilibrul și colaborarea puterilor separate, aparținând statului constituțional de drept.
Cea dintâi aplicație practică a principiului separației puterilor a fost realizată de statele americane, care, în secolul al XVIII-lea, se găseau în plină revoluție constituțională.
În anul 1791 Revoluția franceză introducea acest principiu în „Declarația drepturilor omului”, care spunea că orice societate în care garanția drepturilor nu-i asigurată, nici separația puterilor determinată, nu are Constituție. Ulterior, principiul separației puterilor a stat la baza organizării de stat a tuturor statelor democratice, el fiind consacrat, explicit sau implicit, în constituțiile acestor state.
În perioada când organele statului exprimau un amestec de reprezentanți ai noii orânduiri cu elemente feudale, principiul separației puterilor era agreat de ideologii noii puteri. Dar când revoluția și-a consolidat puterea, principiul separației puterilor a început să fie privit sub un alt unghi. Ulterior separația absolută a echivalat cu indignarea vieții de stat, cu imobilizarea lui. Echilibrul și principiul egalității au fost tulburate sub imperiul necesităților și comandamentelor guvernării pe de o parte, iar pe de altă parte principiul independenței și izolării lor să fie revizuit sub imperiul realităților vieții politice. S-a ajuns astfel de la principiul separației absolute a puterilor la principiul separației lor prin colaborare și de la principiul egalității puterilor la principiul priorității juridice sau politice al unei puteri față de cealaltă.
Pierre Lalumiere susține că separația puterilor nu exclude o colaborare. Pe plan organic miniștrii pot să fie aleși în parlament și sunt responsabili înaintea lui. Pe plan funcțional, fiecare din puteri este însărcinată cu titlul principal al unei funcții, dar participă în mod egal la funcția exercitată de către cealaltă. Parlamentul și guvernul exercită unul asupra celuilalt o acțiune reciprocă, constantă.
Fundamentarea acestei colaborări este explicată de doctrină de o manieră prin care să sprijine ideea atenuării principiului separației puterilor. Guetzevich spune că nu există luptă între executiv și legislativ, executivul fiind prezentat ca organ al poporului
După Labadere, colaborarea își găsește expresia în participarea guvernului la activitatea legislativă sub forma inițiativei legislative, participarea la discutarea proiectelor de legi și la votarea lor, la promulgarea legilor și în completarea lor prin edictarea de regulamente. Cu mult mai limitată este participarea parlamentului la activitatea executivă. Referindu-se la atribuțiile parlamentului și guvernului, Labadere consideră că unele decurg din propriile funcții ale acestor organe în conformitate cu principiile separației puterilor, iar altele din funcțiile lor exercitate în conformitate cu principiile parlamentarismului, adică colaborarea și echilibrul dintre puteri.
Teoria colaborării puterilor a fost privită de unii teoreticieni ca însemnând, de fapt, începutul imixtiunii puterii executive în atribuțiile puterii legislative. Duverger afirmă că echilibrul puterilor este foarte nestabil.
Au fost momente în activitatea statelor când necesități stringente generate de factori interni sau externi au determinat parlamentul să împuternicească executivul cu emiterea de reglementări care în mod normal țineau de competența legislativului. În același context s-a dezvoltat și practica decretelor legi.
Sunt și constituționaliști care, susțin necesitatea intăririi rolului executivului în detrimentul legislativului. După Gutzevitch, puterea legislativă este aptă să joace rolul de organ de decizie și de acțiune. Guvernul trebuie să constituie motorul statului. Un punct de vedere
asemănător întâlnim și la Emile Giraud. El susține că regulamentul ușurează munca legiuitorului, a cărui însărcinare a devenit o povară.
Faza imperialistă a adus modificări substanțiale în conținutul separației puterilor. Se observă o creștere evidentă a puterii executivului în toate ramurile vieții economice și sociale. Executivul exercită direct și funcția legislativă. Tendința de concentrare a puterii s-a materializat prin întărirea puterii organului executiv.
În opinia mea, cea mai eficientă teorie a separației puterilor în stat este cea propusă de Montesquieu. În primul rand puterea trebuie organizată printr-un guvern reprezentativ, deoarece este în natura ființei umane să abuzeze de putere atunci când o are, iar separația acesteia pare unicul mijloc de a asigura respectul legilor într-un stat. Nu există libertate când în mâinile aceleiași persoane sau aceluiași corp puterea legislativă este reunită cu cea executivă, deoarece există posibilitatea existenței unor legi tiranice. În al doilea rând și puterea judecătorească trebuie separată de puterea legislativă și de cea executivă, din același principiu – al libertății. Dacă puterea judecătorească ar fi îmbinată cu cea legislativă puterea asupra vieții cetățenilor ar fi arbitrară. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar avea o forță mult prea mare. Însă nu trebuie să uităm că aceste puteri trebuie să colaboreze între ele pentru a susține principiile statului constituțional de drept. O bună colaborare între puterile statului va conduce
la o organizare care tinde spre perfecțiune.
Teoria separației puterilor în stat este baza Constituției Statelor Unite ale Americii de Nord din 1787 și a constituțiilor diferitor state care alcătuiesc această federație.
Articolul 16 al Declarației franceze a dreptului omului și cetățeanului din 26 august 1789 a ridicat-o la rangul de principiu esențial al oricărei constituții: „Orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată, nu are Constituție”.
Această teorie a jucat un rol important în evoluția statelor lumii. În forma sa cea mai simplă, principiul separației puterilor în stat presupune exercitarea de către stat a trei a trei funcții principale:
– funcția legislativă, prin care se înțelege elaborarea și adoptarea normelor general obligatorii, destinate reglementării relațiilor sociale;
– funcția executivă: asigură aplicarea acestor norme, cu împuternicirea statului de a recurge la forța de constrângere;
– funcția jurisdicțională: cuprinde activitatea de soluționare a litigiilor apărute în societate, în cadrul unei proceduri publice și contradictorii.
Fiecare dintre aceste funcții ale statului sânt delegate unor organe distincte și relativ independente unul față de altul:
– funcția legislativă – parlamentul;
– funcția executivă – șeful statului și/sau guvernul;
– funcția jurisdicțională – organe judiciare.
În Constituția Republicii Moldova s-a proclamat expres separația și colaborarea puterilor în stat. Articolul 6 din Constituția Republicii Moldova prevede: „În Republica Moldova puterea legislativă, executivă și judecătorească sânt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției”. Suveranitatea naționala aparține poporului Republicii Moldova, care o exercita în mod direct și prin organele sale reprezentative. Totodată prevederile Constituției consacră echilibrul puterilor în stat. Cele trei puteri se regăsesc exprimate în legea supremă: legislativul în normele privitoare la Parlament; executivul în normele privind Președintele Republicii Moldova și Guvern; justiția în normele privitoare la autoritatea judecătorească. Prevederile Constituției consacră raporturile dintre cele trei puteri, acordându-i fiecărei statut aparte. Totodată ea stipulează sistemul controlului reciproc dintre puteri.
1.2. Istoricul apariției Parlamentului Republicii Moldova
Parlamentul este un organ de stat reprezentativ, al cărui funcție principală în sistemul de separație a puterilor constă în exercitarea puterii legislative.
Cuvântul „parlament” provine de la franțuzescul „parler” – „a vorbi, a expune opinia”. Originea istorică a acestei instituții se află în practica foarte veche de a aduna pe membrii unei comunități pentru a lua decizii. Ulterior s-a recurs la instituția parlamentului care reunește un număr limitat de persoane alese de comunitate. Rațiunea practică a existenței parlamentului constă în alegerea unor persoane demne de încredere și competente care să ia decizii în locul poporului și din numele său.
Potrivit Constituției adoptate la 29 iulie 1994, Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legislativă a statului. Dreptul de inițiativă legislativă aparține deputaților în Parlament, Președintelui Republicii Moldova, Guvernului, Adunării Populare a unității teritoriale autonome Gagauzia.
La 23 mai 1991, conform deciziei Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești de legislatura a XII-a, constituit la 17 aprilie 1990, fosta republică unională RSSM se transformă în Republica Moldova, iar Sovietul Suprem devine primul ei Parlament.
Acest prim Parlament a avut trei președinți: Mircea Snegur (27 aprilie – 3 septembrie 1990), Alexandru Moșanu (4 septembrie 1990 – 2 februarie 1993) și Petru Lucinschi (4 februarie 1993 – 27 februarie 1994).
Marele merit al Parlamentului de legislatura a douăsprezecea, intrat în conștiința națională drept Parlamentul Independenței, constă în faptul, că el a adoptat la 23 iunie 1990 Declarația suveranității Republicii Sovietice Socialiste Moldova, iar la 27 august 1991 – Declarația de Independență a Republicii Moldova. Au fost, de asemenea, adoptate legile privind Tricolorul în calitate de Drapel de Stat, privind Stema și Imnul de Stat ale Republicii Moldova și altele. În fond, Parlamentul Independenței a creat baza legală pentru consolidarea și funcționarea statului Republica Moldova.
În condițiile apariției, la începutul anilor 90, în estul Republicii Moldova a unei regiuni separatiste autoproclamate, precum și a faptului, că deputații din Transnistria și cei de la Comrat boicotau ședințele Legislativului, pentru a depăși situația de criză, dar și în scopul creării unui Parlament profesionist, pe bază de pluripartitism, la 12 octombrie 1993 Parlamentul de legislatura a XII-a s-a autodizolvat, nu înainte însă de a fixa data unui scrutin parlamentar anticipat.
Alegerile parlamentare anticipate au fost stabilite pentru data de 27 februarie 1994. Acest scrutin urma să aibă loc în baza unei noi legi privind alegerea legislativului, prin care s-a micșorat de peste trei ori – pînă la 103 – numărul de deputați și s-a stabilit alegerea lor pe listele de partid. În urma acestui scrutin, la care deja au participat 13 blocuri electorale, partide și mișcări social politice, precum și candidați independenți, pragul electoral l-au trecut patru formațiuni social politice, care au și constituit Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XIII-a. Astfel, Partidul Democrat agrar din Moldova a obținut 56 de mandate, Blocul electoral “Partidul socialist“ și Mișcarea “Unitate-Edinstvo“ – 28 de mandate, Blocul Țăranilor și Intelectualilor – 11 mandate și Blocul electoral “Alianța Frontului popular creștin democrat“ – 9 mandate.
Președinte al Parlamentului a fost ales Petru Lucinschi, iar în anul 1997, după alegerea sa în funcția de Președinte al Republicii Moldova, în fruntea legislativului a venit Dumitru Moțpan.
Cel mai important eveniment produs în cadrul activității acestui Parlament l-a constituit adoptarea, la 29 iulie 1994, a Constituției Republicii Moldova, în conformitate cu care a fost instaurată forma semiprezidențială de guvernare, cu prerogative importante atît pentru Parlament, cît și pentru Președintele Republicii Moldova. Același Parlament a votat, la 23 decembrie 1994, Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri).
Parlamentul și-a desfășurat activitatea pe durata întregului termen stabilit de legislație (1994-1998), iar cu puțin timp înainte de încheierea mandatului, a adoptat, la 21 noiembrie 1997, Codul electoral al Republicii Moldova, conform căruia au avut loc alegerile parlamentare ordinare. Reieșind din prevederile Codului, de acum încolo în Parlament urmau să fie aleși 101 deputați pe listele de partid și din rîndul candidaților independenți.
Organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova este Parlamentul, ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Începînd cu anul 1994, alegerile parlamentare se desfășoară în baza sistemului proporțional, întreg teritoriul țării constituind o circumscripție electorală, în care se aleg cei 101 deputați.
Republica Moldova este un stat suveran și independent, în care suveranitatea națională aparține poporului, care o exercită în mod direct și prin organele sale representative. Organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova și unica autoritate legislativă a statului este Parlamentul, ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. În componența Parlamentului se aleg 101 deputați, care, în exercitarea mandatului, sînt în serviciul poporului, orice mandat imperativ fiind considerat nul.
Conform Constituției Republicii Moldova, alegerile parlamentare se organizează și desfășoară în baza unei legi organice, tot prin lege organică fiind reglementate sistemul electoral, statutul deputatului și modul de activitate a Parlamentului.
La începutul anului 1990 (februarie-martie) a fost ales Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova (de legislatura a XII-a), organ reprezentativ format din deputați aleși pe circumscripții uninominale, care ulterior (la 23 mai 1991) a decis schimbarea denumirii statului “R.S.S. Moldova” în “Republica Moldova” și respectiv, a “Sovietului Suprem” — în “Parlamentul Republicii Moldova”. La 12 octombrie 1993, în scopul creării unui Parlament profesionist pe bază de pluripartitism, Parlamentul de legislatura a XII-a s-a autodizolvat, stabilind pentru data de 27 februarie 1994 alegeri anticipate în Parlament, în baza unei noi legi privind alegerea legislativului.
Începînd cu anul 1994, Parlamentul funcționează pe bază permanentă, calitatea de deputat fiind incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcții retribuite, cu excepția activității didactice și științifice. Alegerile parlamentare din 27 februarie 1994 s-au organizat în baza unei Legi special adoptate, iar ulterior, reglementările privind alegerea organelor puterii de stat și desfășurarea referendumurilor au fost concentrate într-un singur document — Codul electoral, adoptat 21 noiembrie 1997.
Conform legislației electorale, începînd cu anul 1994, alegerile parlamentare se desfășoară în baza sistemului proporțional, întreg teritoriul țării constituind o circumscripție electorală, în care se aleg cei 101 deputați. Alegerile se desfășoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului precedent. Rezultatele alegerilor parlamentare sînt confirmate de Curtea Constituțională a Republicii Moldova.
Mandatul Parlamentului se prelungește pînă la întrunirea legală a noii componențe. Parlamentul poate fi dizolvat înainte de termen:
în cazul imposibilității formării Guvernului (în termen de 45 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învenstitură) sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni;
dacă nu reușeșete să aleagă Președintele Republicii Moldova.
În cazul survenirii circumstanțelor menționate mai sus, se organizează alegeri parlamentare anticipate.
1.3. Structura Parlamentului Republicii Moldova
Conform modului de concentrare și divizare a puterii legislative, putem clasifica parlamentele în unicamerale și bicamerale.
Unicameralismul este sistemul parlamentar cu o singură adunare reprezentativă. Parlamentul unicameral este caracteristic îndeosebi statelor mici. Parlamentul Republicii Moldova este unicameral. Sistemul unicameral are anumite avantaje:
– economie de timp și eficiență operațională;
– simplificarea sistemului de comisii parlamentare;
– responsabilitatea mai clară a deputaților;
– adoptarea rapidă a actelor normative datorită procentului mic de neînțelegeri între deputați;
Criticii sistemului unicameral atrag atenția asupra neajunsurilor posibile:
– elaborarea unei legislații mai puțin îngrijite;
– grupurile de interese se pot manifesta mai puternic;
– sistemul este mai sensibil la pasiuni politice;
– posibilitatea instalării controlului exercitat de un singur grup.[1]
Bicameralismul – sistem de organizare parlamentară format din două adunări reprezentative, denumite diferit în diferite țări (Camera Comunelor, Camera reprezentanților, Camera Deputaților, Bundestag, Senat). Bicameralismul a luat naștere în Anglia. [2]În cazul statelor federative bicameralismul constituie o necesitate. Una din camerele parlamentului este destinată să asigure reprezentarea, de regulă, a statelor federate. În cazul statelor unitare, bicameralismul constituie o structură adeseori greu de motivat și de explicat. Avantajele bicameralismului din punct de vedere al tehnicii legislative constă în posibilitatea de a supune unui dublu examen fiecare propunere legislativă. Totodată apare cadrul adecvat unei confruntări de idei, ceea ce contribuie la calitatea procesului legislativ. Aspectele negative privesc consumul ridicat de timp și ritmul lent al elaborării legilor. În unele sisteme politice este problema stabilirii sferei de activitate a celei de a doua Cameră. Pentru ca a doua Camera să fie cu adevărat utilă, iar bicameralismul să fie funcțional, cele doua Camere trebuie să fie diferențiate prin modul de recrutare a membrilor acestora și prin atribuții.[3]
Parlamentele, indiferent dacă sânt unicamerale sau bicamerale, reprezintă niște organe colegiale care iau decizii în cadrul unor ședințe cu participarea tuturor ori a majorității prestabilite de lege. În scopul unei bune asigurări a activității acestui organ reprezentativ, în cadrul lui se constituie niște organisme mai restrânse, constituite din membrii parlamentului. Aceste organisme constituie organizarea internă a parlamentului.
Parlamentul este singura autoritatea publică care își determină în mod autonom organizarea sa internă. Astfel articolul 64, alin.1, din Constituția Republicii Moldova prevede: „Structura, organizarea și funcționarea Parlamentului se stabilesc prin regulament. Resursele financiare ale Parlamentului sânt prevăzute în bugetul aprobat de acesta.”
a) Organele directoare ale parlamentului. După constituirea legala a Parlamentului se alege Președintele Parlamentului, vicepreședinții și se formează Biroul permanent al Parlamentului.
Președintele Parlamentului. În Republica Moldova, Președintele Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret, cu buletine de vot pe care se înscriu numele și prenumele tuturor candidaților propuși de fracțiunile parlamentare. Este declarat ales Președinte al Parlamentului candidatul care a întrunit votul majorității deputaților aleși.[4]Președintele Parlamentului poate fi revocat înainte de termen la cererea fracțiunii parlamentare care l-a propus sau a 1/3 din numărul deputaților aleși. Hotarârea privind revocarea Președintelui Parlamentului se adopta cu votul a 2/3 din numărul deputaților aleși, prin vot secret. Președintele Parlamentului Republicii Moldova reprezintă Parlamentul în țară și peste hotare. El exercită următoarele atribuții:
– conduce lucrările Parlamentului și ale Biroului permanent;
– convoacă ședințele ordinare, extraordinare sau speciale ale Parlamentului;
– asigură respectarea Regulamentului și menținerea ordinii in timpul ședințelor;
– primește și distribuie proiectele de legi și propunerile legislative, precum și rapoartele comisiilor;
– anunță rezultatul votării și numește actele legislative adoptate;
– semnează legile și hotărârile adoptate de Parlament;
– reprezintă Parlamentul în relațiile cu Președintele Republicii Moldova și cu Guvernul;
– desemnează, după consultarea președinților fracțiunilor parlamentare și comisiilor permanente, componenta delegațiilor parlamentare, ținând seama de reprezentarea proporționala a fracțiunilor în Parlament;
– dispune de mijloacele financiare aprobate de Parlament;
– angajează și eliberează din funcție lucratorii Aparatului Parlamentului în baza contractului individual de munca;
– îndeplinește alte atribuții prevăzute de Regulament sau însărcinările date de Parlament.
În scopul exercitării atribuțiilor regulamentare, Președintele Parlamentului emite dispoziții și ordine.
Vicepreședintele Parlamentului. Vicepreședinții Parlamentului se aleg la propunerea Președintelui Parlamentului, după consultarea fracțiunilor parlamentare, prin vot deschis, cu votul majorității deputaților aleși. Vicepreședinții Parlamentului pot fi revocați înainte de termen, la propunerea Președintelui Parlamentului, după consultarea fracțiunilor parlamentare, cu votul majorității deputaților aleși. Vicepreședinții Parlamentului îndeplinesc în modul stabilit de Președinte atribuțiile Președintelui, la rugămintea sau în absenta acestuia, inclusiv semnează legile și hotărârile adoptate de Parlament.
Biroul permanent. Este organul colegial de conducere al Parlamentului. Se formează, ținându-se seama de reprezentarea proporționala a fracțiunilor în Parlament. Din el fac parte, din oficiu, Președintele Parlamentului și vicepreședinții. Numărul de membri ai Biroului permanent se stabilește prin hotărâre a Parlamentului. Biroul permanent se considera constituit după numirea a cel puțin 3/4 din membrii lui. Orice membru al Biroului permanent poate fi revocat prin hotărâre a fracțiunii parlamentare, care l-a numit, adoptata cu votul majorității membrilor acesteia. Atribuțiile Biroului permanent al Parlamentului:
– propune Parlamentului data convocării sesiunii și durata acesteia;
– prezintă spre examinare Regulamentul Parlamentului, precum și propunerile de modificare și completare a acestuia;
– pregătește și asigura desfășurarea lucrărilor Parlamentului;
– supune votului Parlamentului, la propunerea fracțiunilor parlamentare și a președinților comisiilor permanente, componenta nominala a comisiilor permanente; coordonează activitatea acestora;
– întocmește, de comun acord cu președinții fracțiunilor parlamentare și ai comisiilor permanente, ordinea de zi a ședințelor Parlamentului și o prezintă Parlamentului spre aprobare;
– hotărăște, din oficiu sau la solicitare, publicarea în mijloacele de informare în masa (inlcusiv electronice) a anumitor proiecte de acte legislative, stenograme ale ședințelor publice ale Parlamentului și a altor acte vizând activitatea legislativului. După caz, prin aceeași hotărâre, Biroul permanent stabilește modul de dezbatere publica a proiectelor de acte legislative.
– aproba Regulamentul privind acreditarea reprezentanților mijloacelor de informare în masa pe lângă Parlament;
– stabilește obligațiile membrilor biroului;
– stabilește structura și statul de personal ale Aparatului Parlamentului și le prezintă Parlamentului spre aprobare:
– întocmește bugetul Aparatului Parlamentului și îl prezintă Parlamentului spre aprobare, etc. Biroul permanent adoptă hotărâri, în limita competenței prevăzute de Regulament, cu votul majorității membrilor lui.[5]
b) Comisiile parlamentare. Comisiile parlamentare sânt organe interne de lucru ale parlamentarilor, de competență specială. Regulamentul Parlamentului prevede că pot fi constituite comisii permanente, comisii speciale sau comisii de anchetă.
Comisia permanentă este organul de lucru al Parlamentului, înființat pentru efectuarea activității Parlamentului și are un rol deosebit în pregătirea lucrărilor acestuia, precum și în exercitarea funcțiilor parlamentare, în special a celei legislative și a celei de control. Comisiile sunt specializate pe ramuri de activitate, fiind legate de diferite domenii ale responsabilităților guvernamentale. Comisiile permanente se aleg pe întreaga durată a legislaturii. Comisiile permanente răspund în fața Parlamentului și îi sunt subordonate. Numărul comisiilor, denumirea, componenta numerica și nominală a fiecărei comisii se hotărăște de Parlament, la propunerea Biroului permanent. Un deputat poate fi membru numai al unei comisii permanente. Membri ai comisiilor permanente nu pot fi aleși Președintele și vicepreședinții Parlamentului. Parlamentul de legislatura XVIII-a a constituit 9 comisii permanente:
Comisia juridică, numiri și imunități
Comisia economie, buget și finanțe
Comisia securitate națională, apărare și ordine publică
Comisia politică externă și integrare europeană
Comisia drepturile omului și relații interetnice
Comisia administrație publică, mediu și dezvoltare regională
Comisia cultură, educație, cercetare, tineret, sport și mass-media
Comisia agricultură și industrie alimentară
Comisia protecție socială, sănătate și familie
Fiecare comisie se ocupa de elaborarea actelor normative de specialitate, precum și avizează proiectele de legi, hotărâri înaintate de a fi aprobat de Parlamentul. Comisiile se reunesc în ședință (de regula, o data pe săptămână) și dezbat proiecte de legi și propuneri legislative, efectuează anchete parlamentare, examinează și hotărăsc asupra altor probleme din însărcinarea conducerii Parlamentului. Din componența fiecărei comisii fac parte reprezentanți ai tuturor fracțiunilor parlamentare, astfel, fiind reflectata configurația politică a legislativului.[6]
Comisia specială. Este organul de lucru al Parlamentului constituit cu scopul elaborării unor acte legislative complexe, pentru avizarea lor sau pentru alte scopuri. Actele legislative elaborate de comisia specială nu se mai supun examinării în alte comisii. Prin hotărârea de înființare a comisiei se va desemna, la propunerea Biroului permanent, componența nominală a comisiei, precum și termenul în care va fi depus raportul comisiei. Actualmente Parlamentul Republicii Moldova are următoarele comisii speciale.
Comisia specială pentru optimizarea cadrului legislativ de reglementare a activității de întreprinzător
Comisia specială pentru controlul și monitorizarea procesului de executare de către Guvern a legislației privind gestionarea terenurilor proprietate publică a statului și a terenurilor cu destinație agricolă proprietate a statului
Comisia specială pentru elaborarea proiectelor de acte legislative privind consolidarea autonomiei locale
Comisia specială pentru controlul și monitorizarea procesului de restituire a depunerilor bănești ale deponenților Băncii Comerciale "Guineia" – S.A. și ai Concernului "Intercapital"
Comisia specială pentru examinarea situației preveniților în stare de arest în izolatorul de urmărire penală nr.3 al Departamentului Instituțiilor Penitenciare ale căror dosare se află la examinare în instanțele de judecată
Comisia specială pentru examinarea legalității deciziei Guvernului privind repartizarea a 14,4 milioane lei din contul transferurilor de la fondul republican de susținere socială a populației pentru plata alocațiilor unice de stat
Comisia specială pentru examinarea proiectului de Lege privind modificarea și completarea Constituției Republicii Moldova
Comisia specială de desfășurare a alegerilor pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova
Comisia de ancheta. Organul de lucru al Parlamentului creat la cererea unei fracțiuni parlamentare sau a unui grup de deputați ce constituie cel puțin 5% din numărul deputaților aleși, cu scopul cercetării unor fapte sau cauze. Comisia de ancheta citează ca martor orice persoană care dispune de informații despre vreo fapta sau împrejurare de natura să servească la cercetarea cauzei. La cererea comisiei de ancheta, orice persoana care cunoaște vreo proba sau deține vreun mijloc de proba este obligata sa le prezinte comisiei. Instituțiile și organizațiile sânt obligate, în condițiile legii, să răspundă la solicitările comisiei de ancheta. Dacă este necesar de a antrena experți pentru elucidarea adevărului, comisia de ancheta dispune efectuarea de expertize. Comisia de ancheta nu poate susține urmărirea penala efectuata în condițiile legii de organele de urmărire penala și instanțele judecătorești.
1.4. Natura juridică a mandatului parlamentar
Mandat (lat. mandatum – ceea ce este încredințat) – împuternicire dată de cetățeni unei persoane aleasă de ei pentru a vorbi și a acționa în numele lor.
Mandatul parlamentar – împuternicire dată unui deputat să exprime doleanțele și voința cetățenilor ce l-au ales în organele reprezentative ale statului.[7] Totodată mandatul înseamnă simultan misiunea încredințată de către alegatori unui ales și durata acestei misiuni.[8]
Doctrina națională a dreptului constituțional, inclusiv principalele izvoare de drept constituțional (Constituția, Legea despre statul deputatului în Parlament), nu interpretează noțiunea de mandat parlamentar. Totuși el poate fi definit prin următoarele:
mandatul parlamentar este mijloc intermediar între popor ca deținător al suveranității naționale și reprezentanții acestuia în organul legislativ al statului;
deținătorii mandatului parlamentar poartă denumirea de deputați. În sisteme cu parlamente bicamerale o cameră este denumită Adunarea deputaților (a reprezentanților), iar cealaltă – Senat, membrii săi fiind numiți senatori.
mandatul parlamentar rezultă cu preponderență din alegerile parlamentare. Deputații sânt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat;
conținutul mandatului parlamentar este determinat de normele de drept constituțional cuprinse în Constituție, de Legea despre statutul deputatului în Parlament, de Regulamentul Parlamentului;
mandatul parlamentar este general: datorită acestui fapt exercitarea lui nu este condiționată de necesitatea aprobării fiecărui act de către alegători;
încetarea mandatului parlamentar are loc în funcție de sistemul electoral aplicat în procesul de formare a Parlamentului sau, în alte cazuri, strict determinate de legislație.[9]
Mandatul parlamentar este o împuternicire de a reprezenta. Politicește el este o convenție între alegatori și cei care aspiră la dobândirea mandatului, având la baza o platformă electorală. Juridicește el semnifică o funcție publică al cărei conținut este predeterminat prin lege. Titularul său este investit prin alegeri.
Mandatul este reprezentativ (nu imperativ) și ca atare este constituit în absența oricărei proceduri de revocare. Fiecare parlamentar reprezintă Națiunea în întregul ei.
Mandatul parlamentar nu este un mandat de drept civil pentru ca nu intervine în sfera raporturilor juridice civile și nu rezultă dintr-un contract. El este rezultatul manifestării de voință colectivă a corpului electoral. Mandatul parlamentar este un mandat de drept constituțional. El are următoarele trăsături principale:
Mandatul parlamentar este general, parlamentarul fiind reprezentantul întregii Națiuni si pentru toate interesele ei.[10] Caracteristica dată și-a găsit confirmarea în art.68, alin.1, din Constituția Republicii Moldova care consacră: „În exercitarea mandatului, deputații sânt in serviciul poporului”.
Mandatul parlamentar este independent. Independența mandatului presupune că deputații (senatorii) nu acționează în baza unor instrucțiuni date de alegători. Ei procedează conform convingerilor sale. Deciziile reprezentanților desemnați prin alegeri nu necesită aprobare de popor pentru a căpăta valoare juridică.
Mandatul parlamentar este irevocabil. Este o garanție suplimentară a independenței și presupune imposibilitatea revocări deputaților ori senatorilor aleși înainte de expirarea mandatului. Articolul 68, alin.2, din Constituția Republicii Moldova, Legea despre statutul deputatului în Parlament (art.2) stabilesc: „Orice mandat imperativ este nul”. [11]
Mandatul parlamentar are un conținut predeterminat, drepturile și obligațiile ce revin parlamentarului fiind stabilite prin Constituție și prin legi.
În Legea despre statutul deputatului în Parlament se prevede că deputații intră în exercitarea mandatului din momentul alegerii și validării lui ulterioare. Documentul care confirmă acest drept certificatul eliberat de Comisia Electorală Centrală. Totodată deputații dispun de legitimație de deputat și insignă de deputat, eliberate de Biroul permanent după constituirea legală a Parlamentului. În perioada de exercitare a mandatului deputatului i se eliberează pașaport diplomatic.[12]
Durata mandatului diferă de la un sistem constituțional la altul. În Australia și Suedia trei ani, în Anglia, Franța, Italia este de cinci ani. În Republica Moldova durata mandatului parlamentar este de 4 ani. Astfel, în articolul 1, aliniatul 3 din Regulamentul Parlamentului se stipulează: „Parlamentul se alege prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani”. Durata mandatului poate fi prelungită prin lege organică în două împrejurări: „ în caz de război sau în caz de catastrofă”.
În Republica Moldova calitatea de deputat încetează la data întrunirii legale a Parlamentului nou ales, în caz de demisie sau de deces.[13] În caz de demisie sau de deces, intervine vacanta mandatului de deputat.Cererea de demisie se prezintă Președintelui Parlamentului. Parlamentul, prin hotărârea sa, va lua act de cerere de demisie a deputatului și va declara mandatul vacant. În caz de deces, Comisia juridică pentru numiri și imunități a Parlamentului va întocmi un raport. Parlamentul, prin hotărârea sa, va lua act de raportul comisiei și va declara mandatul vacant. Mandatul vacant va fi atribuit supleantului imediat următor de pe lista partidului, organizației social-politice sau a blocului electoral pentru care a candidat deputatul al cărui mandat a fost declarat vacant. În cazul în care devine vacant mandatul de deputatobținut de un candidat independent, completarea vacanței în cauza se efectuează prin restabilirea șirului descrescător, excluzându-se numărul ce corespunde candidatului respectiv și incluzându-se următorul număr din șir. Curtea Constituționala, în termen de 30 de zile de la declararea vacantei mandatului de deputat, va valida următorul mandat.[14]
Deputații, fiind reprezentanții poporului și exercitând suveranitatea națională în numele lui, trebuie să se bucure de anumite garanții și condiții specifice care le-ar permite exercitarea liberă a înaltei funcții. Activitatea lor trebuie efectuată fără nici o presiune atât din interiorul țării, cât și din exteriorul ei. Realizarea principiilor autonomiei, independenței și transparenței în activitatea parlamentarilor se află în raport direct cu gradul de protecție a mandatului.[15] Atât timp cât deputații vor fi supuși unei influențe, indiferent de sursa acesteia, nu putem vorbi de exercitarea suveranității în numele poporului.
O funcționare normală a întregului sistem politic și juridic impune protejarea eficientă a mandatului parlamentar. Categoria măsurilor de protecție cuprinde: indemnizații, incompatibilități și imunități.[16]
Incompatibilitatea cu funcția de parlamentar este stabilită în virtutea teoriei separației puterilor în stat. Cei care ocupă funcții în puterea legislativă nu pot ocupa funcții în alte ramuri ale puterii de stat. Dacă am admite că deputatul ar ocupa concomitent și unele funcții din domeniul public sau privat, ar interveni unele consecințe negative: lipsa la unele ședințe ale Parlamentului, timp insuficient pentru examinarea proiectelor de legi, dependența materială de funcția cumulată etc.[19]Conform articolului 70, alin.1, din Constituția republicii Moldova, „Calitatea de deputat este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcții retribuite, cu excepția activității didactice și științifice”.
Legea Republicii Moldova despre statutul deputatului in Parlament (art.3.) consacră că mandatul de deputat este incompatibil cu:
a) funcția de Președinte al Republicii Moldova;
b) funcția de membru al Guvernului;
c) funcția de avocat parlamentar;
d) exercitarea oricărei alte funcții remunerate, inclusiv a funcției acordate de un stat străin sau organizație internaționala, cu excepția activității didactice și științifice desfășurate în afara programului stabilit de Regulamentul Parlamentului.
Deputatul care se află în unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute va demisiona, în termen de 30 de zile de la data validării mandatului, din funcția incompatibila cu mandatul de deputat. În decursul a 30 de zile de la validarea mandatului deputatul trebuie sa declare Biroului permanent orice activitate extraparlamentara pe care va continua sa o desfășoare. La începutul fiecărei legislaturi, Comisia juridică pentru numiri și imunități examinează declarațiile deputaților sub aspectul incompatibilității activității.[20]
Imunitățile sânt stabilite prin norme constituționale și legi. Ele au un caracter imperativ, un deputat sau o grupă de deputați nu pot renunța la ele. Imunitățile nu trebuie confundate cu privilegii. Legea privind statutul deputaților în Parlament (art.9) stabilește că imunitatea parlamentara are ca scop protejarea deputatului în Parlament împotriva urmăririlor judiciare și garantarea libertății lui de gândire și de acțiune. În teoria dreptului parlamentar sânt recunoscute și legiferate două forme de imunități: inviolabilitatea și iresponsabilitatea juridică. Iresponsabilitatea. Articolul 9, aliniatul 2, din Legea privind statutul deputaților în Parlament prevede: „Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică sub nici o formă pentru opiniile politice sau voturile exprimate în exercitarea mandatului.” De regulă, acest model de iresponsabilitate exclude atât urmăririle penale, cât și acțiunile civile cu interes dăunător intentate contra unui parlamentar. Regula iresponsabilității se aplică doar actelor ce țin nemijlocit de funcțiile parlamentare: propuneri, amendamente, interpelări și voturi exprimate în ședințe plenare și în comisii, raporturi depuse pe numele unei comisii, acte săvârșite în cadrul unei misiuni încredințate de către organele Parlamentului.[21]
Inviolabilitatea. Articolul 70, alin.3, din Constituția Republicii Moldova consacră: „deputatul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat, cu excepția cazurilor de infracțiune flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviințarea Parlamentului, după ascultarea sa.”Cererea la reținere, arest, percheziție sau trimitere în judecată penală ori contravenționala este adresată Președintelui Parlamentului de către Procurorul General. Președintele Parlamentului o aduce la cunoștința deputaților în ședință publică în cel mult 7 zile de la parvenirea acesteia și o trimite de îndată spre examinare Comisiei juridice pentru numiri și imunități. Aceasta, în cel mult 15 zile va adopta o hotărâre care va constata existența unor motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei este adoptată prin votul secret a cel puțin jumătate plus unu din membrii ei.[22]Raportul comisiei este supus examinării și aprobării în Parlament imediat, în cel mult 7 zile de la prezentarea acestuia. Parlamentul decide asupra cererii Procurorului General cu votul secret al majorității deputaților aleși. Acțiunea penala împotriva deputatului poate fi intentata numai de Procurorul General. În caz de infracțiune flagranta, deputatul poate fi reținut la domiciliu pe o durata de 24 de ore numai cu încuviințarea prealabila a Procurorului General. Acesta va informa neîntârziat Președintele Parlamentului asupra reținerii.Inviolabilitatea este limitată de durata mandatului parlamentar. La expirarea acestuia deputatul devine un cetățean obișnuit.[23]
Prin conținut al mandatului parlamentar se înțelege totalitatea drepturilor pe care le conferă și obligațiilor pe carele presupune acesta. Drepturile și îndatoririle deputaților parlamentului sânt stabilite de Constituție, Regulamentul Parlamentului și Legea despre statutul deputatului în Parlament.
În drepturile deputaților se includ[25]: dreptul de a participa la examinarea colegială și liberă a problemelor ce țin de competența Parlamentului, la dezbaterea și adoptarea proiectelor puse pe ordinea de zi a ședinței Parlamentului; dreptul de a participa la luarea deciziilor de către Parlament. Deputații beneficiază de dreptul de vot deliberativ asupra tuturor problemelor examinate de Parlament; dreptul de a participa la formarea organelor interne ale Parlamentului, formarea altor organe de stat ori numirea în funcție a unor persoane cu atribuții publice; dreptul de a realiza controlul parlamentar; dreptul la inițiativa legislativă; de a cere informațiile necesare de la orice organ de stat; dreptul de a menține relații cu alegătorii.[26]
Legea privind statutul deputaților în Parlament a instituit pentru deputați următoarele obligați: deputatul este obligat sa respecte cu strictețe Constituția, legile, normele etice și morale; deputatul este dator să fie demn de încrederea alegatorilor, să contribuie prin exemplul personal la întărirea disciplinei de stat, la îndeplinirea obligațiilor civice, la asigurarea drepturilor omului și la respectarea legislației; participarea deputatului la ședințele Parlamentului și ale comisiei permanente din a cărei componență face parte este obligatorie.
Cât privește Parlamentul Romaniei, Constituția prevede că mandatul Camerei Deputaților și Senatului este de 4 ani și că acest mandat poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofăa. Alegerile pentru noile Camere vor avea loc în termen de cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou ales se intrunește, la convocarea Presedintelui Romaniei, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
În realizarea mandatului lor deputații și senatorii în Parlamentul României au o serie de drepturi și de îndatoriri atât prin constituție cât și prin regulamentele camerelor. Ele creează condițiile pentru ca deputații și senatorii să-și desfășoare activitatea.
Drepturile și îndatoririle deputaților și senatorilor sunt, în principal, următoarele:
a) de a participa la întreaga activitate a camerei parlamentare și a parlamentului, în toate formele în care această activitate se desfasoară. Ei au dreptul și obligația de a participa la ședintele camerelor, precum și la activitatea grupurilor parlamentare, a comisiilor parlamentare, de a iniția propuneri legislative;
b) de a urmari aplicarea legilor și celelalte măsuri hotărâte de către parlament. Daca în timpul sedințelor parlamentarii participă la votarea legilor și a hotărârilor, între sedințele parlamentare ei trebuie să urmărească dacă și cum aceste acte sunt aduse la îndeplinire;
c) de a pune intrebări și adresa interpelări;
d) de a cere informațiile necesare de la autoritățile publice, în condițiile legii, în vederea dezbaterilor ori a interpelărilor;
e) de a pastra o strânsă legătură cu alegătorii din circumscripția electorală în care au fost aleși. În acest mod se vor cunoaște problemele reale iar alegătorii pot fi eficient sprijiniți în cererile lor;
f) de a fi indemnizați, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea și gratuitatea călătoriei pe tren, avion, vapor, autobuz. De asemenea, li se rambursează taxele de poșta și telecomunicații interne pentru activitățile legate de exercitarea mandatului;
g) de a li se acorda concedii pentru motive de boala sau interese personale, în condițiile regulamentului camerei.
Deputatul își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle pe toată legislatura pentru care a fost ales.
2. STUDIU ASUPRA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI-FORUL SUPREM LEGISLATIV AL STATULUI ROMÂN
21. Scurt istoric al parlamentarismului în România
Istoria parlamentară în România începe cu anul 1831 când, în Țara Românescă, a fost adoptat un act cu caracter constituțional denumit Regulamentul organic, aplicat, un an mai târziu, și în Moldova. Regulamentele organice au pus bazele parlamentarismului în Principatele Române.
O prezentare succintă a istoriei parlamentarismului în România evidențiază dificultățile creării statului democratic românesc, în condițiile unei societăți preponderent rurale, care s-a despărțit de tradițiile sistemului feudal târziu și cu mare greutate. Începuturile sistemului parlamentar se leagă chiar de istoria formării statului român modern, în condițiile în care prin Convenția de la Paris din 1858, realizată în baza Tratatului de la Paris din 1856, ce punea capăt Războiului Crimeii, se stabilea crearea pentru Valahia și Moldova a câte unei Adunări elective.
Într-un context politic intern și internațional complicat, al intențiilor domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a moderniza societatea românească, apare „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris” (1864) care consacră principiul bicameralismului, prin înființarea Corpului Ponderator, alături de Adunarea Electivă. Legea electorală introdusă simultan cu instituția parlamentară de tip bicameral împarte alegătorii în două categorii, după criteriul averii, respectiv alegătorii direcți, categorie în care erau incluse persoanele care plăteau o contribuție de cel puțin 4 galbeni, aveau vârste de peste 25 de ani, știau carte, și alegătorii primari, categorie în care erau incluse persoanele care nu știau carte, dar care își plăteau contribuția la veniturile statului.
După forțarea abdicării domnitorului Al. I. Cuza, elitele politice pașoptiste au adoptat sistemul parlamentar bicameral, având ca model Constituția belgiană din 1831. Parlamentul, alcătuit din Adunarea Deputaților și Senat devine singurul organ legislativ, având rolul de a bloca eventuale tendințe spre autoritarism. Votul cenzitar a fost menținut până la finalul Primului Război Mondial. Votul universal, introdus în noiembrie 1918 a produs schimbări importante în viața politică a României interbelice.
Parlamentul a devenit cu adevărat independent de puterea executivă, căpătȃnd largi atribuții legislative și politice, începȃnd cu 1 iulie 1866, cȃnd a fost promulgată noua Constituție a Romȃniei, care rămȃne în vigoare pȃnă în anul 1923. Din acest moment, deși sistemul electoral cenzitar de reprezentare în forul legislativ era inechitabil, Parlamentul va fi instituția politică fundamentală a societații romȃnești. Cele mai importante acte adoptate de Parlament în acea perioadă și în istoria României moderne au fost Declarația de Independență din 9 mai 1877 și actele de unire de la sfârșitul Primului război mondial.
Spre a avea un cadru nou legislativ în vederea desăvȃrșirii unității Romȃniei Mari, pe multiple planuri, Adunarea Deputaților și Senatul au votat, în zilele de 26-27 martie 1923, o nouă Constituție, care întărea și mai mult rolul Parlamentului în viața politică a țării. Constituția stabilise, potrivit mesajului regelui Ferdinand din Parlament, la 15 octombrie 1923, "principiile fundamentale de la care trebuiau să purceadă de acum încolo diferitele legi de organizare, menite să așeze pe temelii puternice țara noastră mărită". Prin Constituția din 1923 se menține sistemul bicameral, se întăresc funcțiile parlamentului, fiind exprimat principiul separației puterilor în stat. Legea fundamentală din 1923 consacră principiul monarhiei constituționale, întărind concepția potrivit căreia puterea emană de la națiune, iar membrii Parlamentului reprezintă națiunea.
Situația de confuzie după alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 și încredințarea mandatului unui guvern național-creștin au reprezentat începutul acțiunilor de lichidare a Parlamentului. Ceea ce regele Carol al II-lea nu reușise cu cȃțiva ani în urmă, a reușit la 10 februarie 1938, sprijinit de personalitățile politice care mai sperau că, făcȃnd zid în jurul suveranului, ar putea înlătura pericolul fascist – atȃt cel intern, cȃt și cel extern – și preîntȃmpina pericolul de izolare a țării. Spre deosebire de multe țări din Europa, care trecuseră la dictatură ca formă de guvernămȃnt încă din primul deceniu interbelic, Romȃnia a reușit să se mențină ca monarhie parlamentară, ca un avanpost al parlamentarismului și liberalismului burghez, un timp mai îndelungat, prin capacitatea de rezistență a democrației românești.
În februarie 1938, pe fondul unor puternice tensiuni politice, regele Carol al II-lea, care a subminat rolul instituției parlamentare, a impus un regim de monarhie autoritară. Sub regimul dictaturii regale, Parlamentul a devenit un organ decorativ, lipsit de principalele sale atribuții. În toamna anului 1940, o dată cu instaurarea regimului de dictatură militară, activitatea Parlamentului a fost suspendată.
În contextul intrării României în sfera de influență sovietică, înainte chiar de organizarea unor alegeri libere și reprezentative, potrivit angajamentelor Marilor Puteri de la Ialta (1945), puterea comunistă suprimă prin Decretul de lege nr. 2278 din iulie 1946 sistemul bicameral. Ulterior, prin Constituția RPR din 1948 se instituie modelul „democrației populare”, prin care separația puterilor în stat este eliminată, iar Marea Adunare Națională devine „organ suprem al puterii de stat”. Multipartidismul este eliminat de facto, situație care a însemnat instaurarea unui regim totalitar.
Prin Constituția din 1965, Marea Adunare Națională era definită drept "unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România".
Revoluția din Decembrie 1989 a deschis calea revenirii României la un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere și pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separația puterilor și răspunderea guvernanților în fața organelor reprezentative. Prin actele emise de puterea revoluționară provizorie, România a revenit la sistemul parlamentar bicameral. Toate aceste teze se regăsesc în noua Constituție aprobată prin referendum în 1991 și revizuită în 2003.
2.2. Structura Parlamentului României
În sistemul nostru de drept, supremația Constituției și a legilor a fost ridicată la rang de principiu constituțional, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.” [1]. S-a instituit astfel o obligație generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorității legiuitoare, care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele și în concordanță cu Legea fundamentală a țării și, totodată, să asigure calitatea legislației. Aceasta întrucât, pentru a respecta legea, ea trebuie cunoscută și înțeleasă, iar pentru a fi înțeleasă, trebuie să fie suficient de precisă și previzibilă, așadar să ofere securitate juridică destinatarilor săi.
Parlamentul apare deci ca o instituție politică și juridică formată din una sau mai multe corpuri, adunări sau camere, fiecare dintre acestea compusă dintr-un numar de membri (deputați, senatori), dispunând de putere de decizie mai mult sau mai puțin importante. Parlamentul nu se confundă cu comitetele sau comisiile, care sunt formate dintr-un numar mai mic de membri și de regulăa de către camerele sale și nici cu adunările consultative, care nu au puteri de decizie (vezi și Maurice Duverger).
Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura unitară a statului este, în general, o motivație a structurii unicamerale a parlamentului. Structura de stat federală presupune însă, obligatoriu, existența în cadrul parlamentului a unei a doua camere care să reprezinte interesele statelor membre. De aici regula structurii bicamerale a parlamentelor în statele federative. Această strânsă legătură nu duce la soluții rigide, pentru că în multe state unitare parlamentele au o structurăa bicamerală.
a) Camera aristocratică corespunde originilor istorice ale parlamentului, fiind o fază tranzitorie între regimurile vechi, aristocratice, și regimurile democratice moderne. Camerele aristocratice erau reuniuni feudale ale vasalilor regilor, seniorilor. Astfel a apărut Camera Lorzilor în Anglia.
b) Camera federală corespunde structurii federale a statului, reflectă dublu caracter al acestuia de subiect unitar de drept, dar compus din mai multe formațiuni statale. De aceea în statul federativ (compus, unional) parlamentul are doua camere. Astfel în S.U.A. Congresul este format din Camera Reprezentantilor și Senat, în Elveția parlamentul este format din Consiliul Național și Consiliul Statelor, în Germania exista Bundestagul și Bundesratul.
c) Camera democratică este în general denumită cea de a doua cameră din parlamentele bicamerale din statele unitare. A doua cameră poate fi aleasă prin vot universal și direct, poate fi aleasă indirect, uneori este considerată aparent democratică, alteori conservatoare.
Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaților și Senat, ambele alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Camerele parlamentului (Camera Deputaților și Senatul) precum și parlamentul în întregul său (mai ales că uneori, în sistemul bicameral se lucrează și în sedințe comune) sunt organisme colegiale, cu o compozitie numeroasă, care lucrează și decid numai în plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca parlamentară să se desfăsoare în bune condiții, pentru ca proiectele de legi, de decizii, de hotărâri să fie pregătite, se organizează și formațiuni restrânse de lucru, care sunt parțiale și închise.
Grupurile parlamentare. În aprecierea rolului grupurilor parlamentare trebuie să avem în vedere că partidele sunt resortul esențial și principal al regimului parlamentar și că fără partide nu exista regim parlamentar. Partidele politice, ca instrumente ale expresiei voinței populare, urmăresc în lupta electorală trimiterea câtor mai mulți reprezentanți ai lor în parlament. Prezența reprezentanților partidelor politice se manifestă în interiorul camerelor prin formarea de grupări politice (grupuri, cluburi, fracțiuni etc.) care reunesc parlamentari ai aceluiași partid sau profesând aceleași idei, deci pe afinități politice. Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o facultate, nu o obligație și este la alegerea deputatului sau a senatorului de a se înscrie sau nu într-un anumit grup parlamentar. Aceasta pentru că deputații și senatorii sunt independenți, ei rezultă din alegeri și răspund cu precădere în fața alegătorilor potrivit mandatului reprezentativ sau a mandatului imperativ.
În Parlamentul României, deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare potrivit regulamentului fiecarei Camere (art. 61 din Constitutie).
Grupurile parlamentare se organizeazăa separat pentru Camera Deputaților și pentru Senat. Ele se formează imediat după ce deputații și senatorii s-au întrunit în prima lor sedință. Potrivit regulamentelor celor două Camere, în vederea formarii organelor de lucru și desfășurării activității, deputații sau senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite din cel puțin 10 membri (la Camera Deputaților) și 5 membri (la Senat), care au figurat în alegeri pe listele acelorași partide sau formațiuni politice.
Regulamentul Camerei Deputaților și Regulamentul Senatului dau o importanță sporită grupurilor parlamentare. Astfel, grupurile parlamentare:
– fac propuneri pentru componența comisiei de validare, în limita numărului de locuri aprobate pentru fiecare grup; de altfel, comisia de validare trebuie să reflecte, în mod proporțional, configurația politică a Camerei sau Senatului, așa cum rezultă ea din constituirea grupurilor parlamentare;
– propun candidați pentru alegerea presedinților celor două camere;
– propun candidați pentru alegerea vicepresedinților, secretarilor și chestorilor birourilor permanente, în limita locurilor rezervate;
– prin presedinții lor își dau acordul în desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, cu respectarea reprezentării proporționale;
– pot propune încetarea calității de membru al unei comisii parlamentare sau înlocuirea unui membru;
– pot propune membri în Comisia de mediere;
– pot cere modificarea ordinii de zi;
– pot prezenta amendamente;
– pot cere președintelui Camerei, prin presedinții lor, verificarea îndeplinirii cvorumului;
– pot cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuția Camerei Deputaților.
Organizarea internă si funcționarea camerelor parlamentare nu poate fi înțeleasă fără înțelegerea efectelor participării partidelor politice la alegeri și la viața parlamentară. Ca rezultat al pluralismului politic în orice parlament, desigur în sisteme democratice, identificăm majoritatea parlamentară (care susține guvernul) și opoziția, sau minoritatea parlamentară. Acest sistem se găseste în aproximativ 30 de tari (Australia, Brazilia, Italia, Malta).
Birourile si comitetele. În funcție de structura concretă a parlamentelor, fiecare cameră sau parlamentul în întregul său iși aleg birouri, denumite uneori permanente. Aceste birouri sunt organe interne ale camerelor parlamentare sau ale parlamentului cu structura unicamerală a căror organizare, atribuții și funcționare sunt stabilite prin constituție și regulamentele camerelor.
Biroul permanent este format din deputați, respectiv senatori, se alege pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni și cuprinde, de regulă, un președinte, vicepreședinți, secretari și chestori. Biroul permanent are o seri de atribuții care privesc buna organizare și desfășurare a lucrarilor camerei, sprijinirea activității deputaților sau senatorilor. Unele atribuții aparțin, de regulă, președintelui biroului permanent, sau vicepreședintelui biroului permanent, sau vicepreședintelui care-1 inlocuiește precum prezidarea lucrărilor, măsurile de ordine, supunerea la vot, anunțarea rezultatului votului.
În România fiecare cameră a parlamentului își alege câte un birou permanent Constituția stabilind principalele reguli în acest domeniu, prin art.64 (2). Astfel, potrivit Constituției, președinții birourilor permanente se aleg pe durata mandatului camerelor, în timp ce ceilalți membrii ai birourilor permanente se aleg pe durata sesiunii.
Alegerea președintelui Camerei se realizează prin vot secret, cu buletine de vot, pe care sunt înscrise numele și prenumele tuturor candidaților propușsi de grupurile parlamentare. Există regula în sensul cărei fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere.
Pentru alegerea vicepreședinților, secretarilor și chestorilor, propunerile se fac de către grupurile parlamentare, în cadrul numărului de locuitori din biroul permanent stabilit de către Cameră pentru fiecare grup parlamentar (vezi si art. 24 din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 20 din Regulamentul Senatului). Președintele Camerei supune propunerile votului acesteia.
Biroul permanent al Camerei Deputaților are următoarele atribuții:
a) propune Camerei data începerii și data închiderii sesiunilor parlamentare;
b) solicită președintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare,
c) supune aprobării Regulamentul Camerei precum și propunerile de modificare a acestuia;
d) prezintă Camerei Deputaților spre aprobare proiectul de buget al acesteia și contul de încheiere a exercițiului bugetar;
e) pregătește și asigură desfășurarea, în bune conditții, a lucrărilor Camerei;
f) primește și distribuie proiectele și propunerile de legi, precum și rapoartele comisiilor parlamentare;
g) întocmește proiectul ordinii de zi a sedințelor și programul de lucru;
h) organizeazăa relațiile Camerei cu parlamentele altor state și cu organizațiile parlamentare pe baza consultării, în funcție de natura acțiunilor avute în vedere, a Comitetului director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, a grupurilor parlamentare, a Comisiei de politică externă și a altor comisii parlamentare, informând Camera Deputaților asupra măsurilor stabilite, inclusiv cu privire la componența nominală a delegațiilor;
i) supune spre aprobare Camerei Deputaților componența delegațiilor permanente la organizațiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultării grupurilor parlamentare și cu respectarea configurației politice a Camerei;
j) aprobă statul de funcții și regulamentul serviciilor Camerei Deputaților, supune aprobării Camerei structura serviciilor acesteia;
k) conduce și controlează serviciile Camerei;
1) aprobă regulamentul privind paza și accesul persoanelor în sediul Camerei Deputaților;
m) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de regulament, de legi sau însărcinări date de Cameră.
Anumite atribuții sunt stabilite pentru președintele Camerei, ele putând fi exercitate, în condițiile regulamentului și de către vicepreședinții biroului permanent. Aceste atribuții sunt:
a) convocarea Camerei în sesiuni;
b) conducerea lucrărilor Camerei, fiind asistat de 2 secretari;
c) conducerea lucrărilor biroului permanent;
d) asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor și respectării regulamentului;
e) anunțarea rezultatului votării și a hotărârilor adoptate;
f) reprezentarea Camerei în relațiile interne și externe;
g) asigurarea legăturii cu celelalte autorități publice.
Așa cum am văzut deja, presedinții Camerelor au unele atribuții privind controlul constitutionalitățtii realizat de către Curtea Constituțională.
Secretarii biroului permanent au ca atribuții: întocmirea listei înscrierilor la cuvânt; prezentarea propunerilor, amendamentelor și oricăaror alte comunicări adresate adunării; efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului; ținerea evidenței hotărârilor adoptate; vegherea la întocmirea stenogramelor și proceselor verbale; asistarea președintelui în realizarea atribuțiilor care-i revin etc.
Chestorii au ca atribuții: verificarea modului de gestionare a patrimoniului Camerei; exercitarea controlului financiar asupra cheltuielilor efectuate; prezentarea în Cameră a bugetului acesteia și încheierea exercițiului bugetar anual; asigurarea menținerii ordinii în localul camerei etc.
Constituția actuală a României obligăa cele două Camere să lucreze în sedință comună pentru rezolvarea problemelor stabilite prin art. 62, precum și prin alte articole ale sale. Regulamentul sedințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului identifică prin primul articol 27 de situații în care cele două Camere se întrunesc în sedințe comune.
2.3. Comisiile parlamentare
Comisiile parlamentare sunt ca și birourile permanente ale adunărilor, organe interne. Ele au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor precum și în exercitarea funcțiilor parlamentare cu deosebire a celor legislative și a celor de control.
Comisiile parlamentare sunt de diferite categorii. Pe criteriul timpului pentru care sunt alese, comisiile parlamentare sunt permanente și temporare.
Comisiile permanente, cele mai importante de altfel, sunt alese pe durata mandatului parlamentar, în timp ce comisiile temporare (ad hoc) sunt alese pe o durată mai scurtă de timp, durata determinată mai ales de problema ce li se repartizează spre studiu, avizare sau control.
a) Comisiile permanente
În activitatea parlamentară comisiile permanente au un rol deosebit, ele fiind alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii. Pentru ca activitatea acestor comisii să fie utilă și eficientă, ele sunt în general specializate pe domenii de activitate precum: economie și finanțe, afaceri externe, stiința și învățământ etc. În mod firesc comisiile permanente sunt organizate și în cele două camere ale Parlamentului României. Astfel Adunarea Deputaților și-a organizat urmatoarele comisii permanente:
1. Comisia economică;
2. Comisia pentru buget și finanțe;
3. Comisia pentru industrie și servicii;
4.Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară;
5. Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale;
6. Comisia pentru echilibrul ecologic șsi protecția mediului;
7. Comisia pentru administrația centrală și locală, amenajarea teritoriuluisi urbanism;
8. Comisia pentru muncă, sănătate, protecție socială și statutul femeii în societate;
9. Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport;
10. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă;
11. Comisia juridică, de disciplină și imunități;
12. Comisia pentru cercetarea abuzurilor și pentru petiții;
13. Comisia de validare.
Procedând astfel, Senatul, prin Hotărârea n. 17 din 3.07.1990 privind aprobarea denumirii domeniilor de activitate și numărul comisiilor permanente ale Senatului, a organizat următoarele comisii permanente:
1. Comisia economică și pentru problemele de industrie, transporturi, telecomunicații, servicii;
2. Comisia de politică financiară, bancară și bugetară;
3. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară, silvicultură
4. Comisia de politică și pentru drepturile fundamentale ale omului;
5. Comisia pentru muncă, probleme sociale, sănătate;
6. Comisia pentru artă, cultură și mijloace de informare în masă;
7. Comisia pentru administrația generală și locală de stat;
8. Comisia juridică, de numiri, disciplină și imunități;
9. Comisia de validăari și petiții;
10. Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport.
Comisiile temporare (ad-hoc). Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate, pentru o problemăa (afacere) determinată. Atribuțiile lor se limitează la scopul înființării. De regula, sunt alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de activitate, ele se regasesc sub denumiri ca ”de ancheta”, ”speciale” etc.
Comisia intregii Camere. O asemenea comisie se găseste în sistemul parlamentar britanic și sub o formă sau alta în multe țări al caror regim parlamentar este de inspirație britanică. Comisia întregii camere este un organ de lucru care cuprinde pe toți membrii camerei.
Comisii speciale (select). Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o problemaă aparte, specială și pentru a face recomandări camerei parlamentare.
Comisiile fără specialitate. Acestea sunt comisii însărcinate să examineze proiecte sau propuneri de lege determinate. Competențele lor nu sunt specializate, în sensul că nu au un domeniu propriu asupra căruia acționează. Ele sunt desemnate prin literele alfabetului (A, B, C etc), nu sunt limitate ca număr, dar rar sunt mai mult de zece.
Comisiile comune (mixte). Parlamentele cu structuri bicamerale își aleg unele comisii comune (mixte) pentru probleme (domenii) de interes comun. Comisiile mixte pot fi permanente sau temporare.
Parlamentul Romaniei ales în 1990 și-a ales comisii comune și anume: Comisia pentru apărarea și asigurarea ordinii publice; Comisia de politică externă.
Posibilitatea organizării de comisii comune este prevăzută atât în Constituție, în regulamentele celor două Camere, precum și în Regulamentul sedințelor comune ale Camerei Deputațtilor și Senatului.
Comisiile de ancheta sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de către adunarile parlamentare. Denumirea acestor comisii evocă exact scopul creării lor. De regulă aceste comisii sunt comisii temporare și desigur speciale. Potrivit regulamentului Camerei Deputaților adoptat în 1994 (art. 70) și Regulamentul Senatului adoptat în 1993 (art. 57), fiecare Camera poate înființa o comisie de anchetă la cererea unei treimi din membrii sai.
Comisiile de mediere. Comisiile de mediere se formează în parlamente cu structura bicamerală, atunci când în procedura de legiferare intervin soluții legislative diferite între cele două Camere. Ori legea este opera Parlamentului și ea trebuie să conțină reglementări unitare. În asemenea situații se încearcă medierea între cele două Camere și unul dintre mijloacele prevăzute de lege este tocmai Comisia de mediere. Constituția Romaniei nominalizează comisiile de mediere în art. 76, stabilind că în asemenea comisii fiecare Cameră urmează a desemna un număr egal de membri.
Funcționarea comisiilor parlamentare este supusă unor reguli detaliate, înscrise de obicei în regulamentele parlamentare. În legătură cu aceste reguli se observă că ele privesc comisiile permanente, pentru că acestea au rolul cel mai important. Sunt însă prevăzute și reguli proprii comisiilor speciale sau de anchetă dar numai în masura în care ele derogă sau completează pe cele privind comisiile permanente.
Sedințele comisiei sunt convocate de către președintele sau vicepreședintele acesteia, cu trei zile înainte. Deputații și senatorii sunt obligați să participe la aceste sedințe. Regula este că sedintțele nu sunt publice, dar participarea și a altor persoane fiind necesară, desigur că există destul de multe excepții. Comisia lucrează valabil în prezenta a cel puțin jumătate plus unu din membrii săi și hotărăște cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numarul membrilor săi, la vot participâand numai membrii comisiei. Votul este, ca regulă, vot deschis, dar comisia poate hotărî și vot secret.
3. STUDIU DE CAZ ASUPRA FUNCȚIILOR PARLAMENTULUI REPUBLICII MOLDOVA ȘI A REPUBLICII ROMÂNIA
3.1. Funcțiile Parlamentului Republicii Moldova
Funcțiile parlamentului semnifică rolul Parlamentului, iar procedurile constituționale sunt mijloacele tehnice pentru îndeplinirea rolului său. Există discuții cu privire la funcțiile Parlamentului și clasificarea acestora. În mod convențional se consideră că principalele funcții ale Parlamentului sânt:
reprezentarea;
recrutarea personalului guvernamental si altor persoane care urmează sa îndeplinească unele prerogative;
determinarea cadrului general al politicii externe;
declanșarea procedurii judiciare fata de anumite persoane;
informarea;
controlul;
deliberarea.
Funcțiile Parlamentului interacționează așa încât separarea lor este artificiala și are o valoare exclusiv didactică. Astfel, prin unele dintre procedurile de informare se exercita și controlul, eficacitatea controlului și a deliberării presupune informare, iar valoarea deliberării se măsoară prin control. Unele funcții necesită o analiză detaliată.
3.1.1. Funcția de informare
Într-o democrație pluralistă legislativul și executivul trebuie să se informeze mutual pentru folosul reciproc. Parlamentul nu-și poate îndeplini cu eficiență funcția sa deliberativa decât dacă acționează în cunoștința de cauza. Informarea este o condiție esențială și pentru îndeplinirea cu eficacitate a funcției de control parlamentar.
Procedeele de informare pot fi grupate în mijloace aflate la dispoziția cetățenilor, mijloace aflate la dispoziția parlamentarilor și mijloace rezervate inițiativei Guvernului.[1]
a) Informarea la inițiativa cetățenilor – petițiile
Dreptul de petiționare este reglementat ca drept fundamental (art. 52 din Constituția Republici Moldova). În acest sens cetățeni au dreptul sa se adreseze autorităților publice – inclusiv Parlamentului – prin petiții, iar autoritățile publice au obligația sa răspundă la petiții în termenele și în condițiile stabilite de lege.
Cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții formulate numai în numele semnatarilor. Organizațiile legal constituite au dreptul să adreseze petiții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.
b) Informarea la inițiativa parlamentarilor
Constituția Republicii Moldova consacră următoarele procedee de informare: solicitarea de informații, întrebările și interpelările.
Întrebările sunt un mijloc tradițional de informare și reprezintă procedeul prin care un membru al adunării solicită informații sau explicații asupra unui fapt determinat din partea unui membru al Guvernului sau din partea altor conducători ai administrației publice. Guvernul este responsabil în fața Parlamentului și prezintă informațiile și documentele cerute de acesta, de comisiile lui și de deputați. Guvernul și fiecare dintre membrii săi sânt obligați să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputați.[2]
c) Informarea Parlamentului la inițiativa Guvernului
Declarațiile guvernamentale pot fi făcute și la inițiativa Guvernului daca acesta consideră necesar, iar Parlamentul, consimte. Membrii guvernului au acces la lucrările Parlamentului. iar daca li se solicita prezența, participarea lor este obligatorie (art.104, alin.2).
Guvernul este unul dintre subiectele dreptului de inițiativă legislativă (art. 73). Prin exercitarea acestui drept, sub forma expunerii de motive precum și prin anexele documentare la proiectele de legi, el informează, Parlamentul asupra temeiurilor obiective si subiective care au condus la promovarea proiectului.
3.1.2. Funcția de control și sancțiunile controlului[3]
Pentru exercitarea și finalizarea controlului parlamentar, Constituția indica diverse proceduri, majoritatea dintre ele pot fi finalizate prin sancțiuni constituționale
a) Proceduri și mijloace de control cărora nu li se asociază sancțiuni.
1. În caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele Republicii Moldova ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război și le aduce, neîntârziat, la cunoștință Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii.[4]
2. Consultarea prealabila a Parlamentului este prevăzută în doua situații:
– atunci când Președintele Republicii Moldova decide sa dizolve Parlamentul deoarece acesta nu a acordat votul de încredere Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare și după respingerea a cel puțin doua solicitări de învestitură (art.85 alin.2);
– când Președintele Republicii Moldova solicită poporului exprimarea voinței lui prin referendum cu privire la probleme de interes național (art. 88).
Aprobarea este forma de încuviințare a unei acțiuni sau a unui act din partea Parlamentului validându-se acea acțiune sau acel act. Aprobarea poate fi:
– prealabilă: Președintele Republicii Moldova poate declara cu aprobarea prealabilă a Parlamentului mobilizarea parțiala sau generala a forțelor armate (art. 87 alin.2).
– ulterioară: dacă în cazuri excepționale Președintele a adoptat deja măsura mobilizării, aprobarea Parlamentului trebuie să intervină în cel mult 5 zile de la adoptarea măsurii.
Există situații în care aprobarea trebuie să intervină atât anterior cât și posterior emiterii actului: Parlamentul poate abilita Guvernul să emită ordonanțe care apoi, potrivit cererii de abilitare, se supun aprobării Parlamentului (art.106/2).
b) Proceduri și mijloace de control cărora le i se asociază sancțiuni politice sau penale
1. Acceptarea programului de guvernare și acordarea votului de încredere este procedura constituționala de control parlamentar care poate avea ca finalitate investirea sau legitimarea Guvernului. Audierea și dezbaterea programului de guvernare constituie atât modalități de informare a Parlamentului cât și de control asupra Guvernului. Acestea sânt urmate, în mod necesar, fie de vot de neîncredere (refuzul Parlamentului de a investi Guvernul), fie de votul de încredere, adică de investire a Guvernului.
Deci, numirea membrilor Guvernului de Președinte, nu este o învestitură ci confirmarea și nominalizarea învestiturii făcute de Parlament. Parlamentul nu aproba programul Guvernului ci doar îl acceptă în principiu ca argument al investirii.
2. Interpelarea este o veritabilă presiune adresată Guvernului sau unuia din membrii acestuia pentru a da explicații asupra politicii trecute sau asupra atitudinii pe care o adoptă în legătură cu o problemă dată. Formal interpelarea este tot o întrebare, dar ea se formulează numai în scris, se transmite președintelui Parlamentului și poate provoca o dezbatere asupra politicii Guvernului. Potrivit art.105, alin.2 din Constituție „Parlamentul poate adopta o moțiune prin care sa-si exprime poziția față de obiectul interpelării „.
Moțiunea de cenzura este procedura prin care Parlamentul, în ședință pun în discuție răspunderea politică a Guvernului. Efectul admiterii moțiunii îl constituie încetarea forțata a mandatului Guvernului. Președintele Republicii Moldova deschide procedura pentru investirea altui Guvern.
3. Angajarea răspunderii Guvernului la inițiativa sa este procedura constituționala prin care Guvernul pune Parlamentul în situația limită de a opta între acceptarea opiniei lui sau demitere. Potrivit art. 106 alin.1 din Constituție, Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Parlamentului asupra unui program, a unei declarații de politica generală sau a unui proiect de lege. Guvernul este demis daca o moțiune de cenzură depusă în trei zile de la prezentarea programului, declarației de politica generală sau proiectului de lege a fost votată. Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege se consideră adoptat, iar programul sau declarația de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.
4. Procedura suspendării din funcție a Președintelui Republicii Moldova nu este o procedura sancționatoare, ci o procedura de control parlamentar (art.89). În cazul săvârșirii unor fapte prin care încalcă prevederile Constituitei, Președintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a doua treimi din numărul deputaților aleși. Propunerea de demitere poate fi inițiată de cel puțin o treime din deputați și se aduce neîntârziat la cunoștința Președintelui Republicii Moldova. Președintele poate da Parlamentului și Curții Constituționale explicații cu privire la faptele ce i se impută.
3.1.3. Funcția deliberativă
Constituția R.M. în art. 60 alin. (1) prevede că Parlamentul este „unica autoritate legislativă a statului”. În acest caz, se subliniază faptul că numai Parlamentul are menirea să reglementeze primar și originar relațiile sociale fundamentale și să asigure unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul țârii. Legea privind actele legislative, în prevederile art. 4 include principiile de bază ale legiferării de care legiuitorul trebuie să se îndrumeze la elaborarea unei legi (act legislativ) și anume:
(1)… să corespundă prevederilor tratatelor internaționale la care RM este parte, principiilor și normelor unanim recunoscute ale dreptului internațional
(2)… să corespundă dispozițiilor constituționale și să fie în concordanță cu cadrul juridic existent, cu sistemul de codificare și unificare a legislației
(3) La elaborarea, adoptarea și aplicarea actului legislativ se respectă principiile:
– oportunității, coerenței, consecutivității și echilibrului între reglementările concurente;
– consecutivității, stabilității și predicabilității normelor juridice;
– transparenței, publicității și accesibilității.
Totodată, Legea privind actele legislative, prevede în art. 25 alin. (2) p. b) că un act legislativ trebuie „să fie întocmit conform tehnicii legislative și normelor limbii literare”, de aceea elaborarea actului normativ trebuie să se aibă în vedere o anumită structură a actului normativ, un aspect ordonat și sistematizat. Structura logică și conținutul actului legislativ este reglementat de capitolul VI ale aceleași legi menționate. Astfel art. 24 alin, (2) stipulează următoarele elemente constitutive, de regulă, ale actului legislativ:
a) titlu;
b) preambulul;
c) clauza de adoptare;
d) dispoziții generale;
e) dispoziții de conținut;
f) dispoziții finale și tranzitorii;
g) anexe (după caz).
Parlamentul adoptă legi, hotărâri și moțiuni. De asemenea Parlamentul adoptă, în vederea asigurării reglementării tuturor domeniilor de raporturi sociale, programe de elaborare a actelor legislative care cuprind denumirile actelor care vor fi elaborate, domeniile raporturilor sociale ce urmează a fi reglementate, autoritățile, instituțiile și persoanele care le vor elabora. Aceste programe pot fi modificate și completate de Parlament, la propunerea subiectelor cu drept de inițiativă legislativă. În exercițiul dreptului de inițiativă legislativă deputații și Președintele prezintă Parlamentului proiecte de legi și propuneri legislative, Guvernul proiecte de legi. Conform art. 15 al Legii privind actele legislative – propunerea legislativă este propunerea înaintată de Președintele RM sau deputații în Parlament de a se iniția în elaborarea unui sau mai multor acte legislative, care vizează o anumită problemă sau un grup de probleme și care au menirea de a reglementa anumite domenii ale raporturilor sociale. Asupra acceptării propunerii legislative Parlamentul adoptă o hotărâre prin care stabilește termenul de elaborare a proiectului de lege, formează sau dispune alte organe pentru formarea unui grup de lucru pentru elaborarea proiectului, stabilește după caz, cuantumul retribuirii specialiștilor antrenați în elaborare, al altor cheltuieli aferente, precum și sursele de finanțare a acestora.
Etapele de elaborare a legilor sunt procedeele juridice de creare a actului normativ-juridic.
3.2. Elaborarea actelor normative-funcția esențială a puterii legislative în Republica Moldova
Elaborarea actului normativ presupune, în general, parcurgerea următoarelor etape:
inițierea proiectului de act normativ;
dezbaterea proiectului;
adoptarea proiectului;
promulgarea;
publicarea legii.
Este o formă procesuală strict determinată și care e necesar de respectat în mod obligator de către legiuitor sau de o altă autoritate competentă. Fiecare din etapele sus menționate au o procedură anume, ce se stabilește în dependență de mai mulți factori cum ar fi tipul actului normativ inițiat spre adoptare, sfera de reglementare a relațiilor de către viitorul act.
3.2.1. Inițierea proiectului de act normativ
Conform articolului 73 din Constituție dreptul de inițiativă legislativă aparține deputaților, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului în cazul revizuirii Constituției inițiativa populară aparține unui număr de cel puțin 200000 de cetățeni RM cu drept de vot.
Proiectul de lege întocmit poate conține definiția termenilor juridici, tehnici, economici și a altor termeni speciali de circulație restrânsă. În cazul în care proiectul de lege cuprinde prevederi din legislația în vigoare ei nu se reproduc, dar se face trimitere la ele.
Proiectele de lege prezentate de Guvern, precum și propunerile legislative ale deputaților acceptate de acesta sunt examinate de Parlament, inclusiv și în procedura de urgență.
Cât privește inițiativa populară de revizuire a Constituției pentru a fi acceptată de Parlament numai:
1) după ce s-a colectat numărul menționat de semnături;
2) aceste semnături să fie depuse numai de cetățeni RM;
3) semnăturile să fie colectate de grupul de inițiativă care se constituie de la 27 la 200 cetățeni ai RM cu drept de vot;
4) acest grup să fie înregistrat la Ministerul Justiției în termen de 10 zile după prezentarea listei membrilor lui;
5) colectarea semnăturilor să nu înceapă mai devreme de 3 luni și nu mai târziu de 8 luni după publicarea proiectului de lege privind modificarea Constituției și a listei autorilor acestuia în Monitorul Oficial al RM;
6) Fiecare pagină din listele de colectare să fie semnate de persoana care colectează semnăturile în prezența conducătorului autorității administrației publice locale pe al cărei teritoriu au fost colectate semnăturile și aplicarea ștampilei autorității administrației publice locale pe fiecare pagină;
7) pe baza acestor liste să fie întocmit un proces verbal, în ultima zi a termenului de colectare a semnăturilor, care împreună cu semnăturile membrilor grupului de inițiativă va fi prezentat Ministerului Justiției pentru verificarea respectării legislației și a veridicității listelor de colectare;
8) să existe decizia Ministerului Justiției privind izbutirea inițiativei populare de revizuire a Constituției, în termen de 14 zile după prezentarea proiectului privind modificarea Constituției.
Proiectele de legi constituționale pot fi prezentate Parlamentului numai împreună cu avizul Curții Constituționale.
Proiectele de legi și propunerile legislative se primesc spre examinare împreună cu expunerea scopurilor, sarcinilor, a concepției viitoarei legi, a locului ei în legislația în vigoare, precum și a efectelor ei social-economice și de altă natură și cu indicarea autorilor care au luat parte la elaborarea proiectului de lege. La proiectul de lege a cărei realizare necesită cheltuieli materiale și de altă natură se anexează o fundamentare economico-financiară.
În caz de necesitate se prezintă și proiectul hotărârii Parlamentului privind modul de punere în aplicare a legii precum și lista actelor condiționate, care urmează a fi elaborate în legătură cu adoptarea legii. Textul proiectului de lege se prezintă în limba de stat împreună cu traducerea lui în limba rusă, respectându-se regulile de limbaj, ortografie și punctuație.
Propunerile legislative se prezintă în limba de stat sau în limba rusă, Aparatul Parlamentului asigurându-le traducerea lor dintr-o limbă în alta.
Toate proiectele de legi și propunerile legislative se înregistrează de Biroul permanent în ordinea prezentării lor și se aduc la cunoștință Parlamentului la prima ședință a săptămânii de lucru prin anunțarea titlului și autorului proiectului sau propunerii. Ele se distribuie deputaților de îndată, dar nu pot fi înscrise în ordinea de zi decât după cel puțin 15 zile de lucru.
3.2.2. Dezbaterea proiectului de lege
Președintele Parlamentului sau vicepreședinții lui înaintează proiectul de lege sau propunerea legislativă spre dezbatere și avizare comisei permanente sesizate în fond de competență căreia ține proiectul sau propunerea respectivă. Fundamentarea, avizarea și expertiza proiectului de lege este înserată în capitolul V al Legii privind actele legislative.
Grupul de lucru concomitent cu elaborarea proiectului de lege întocmește o notă informativă. Proiectul de lege legislativ, însoțit de nota informativă, se transmite spre avizare autorităților și instituțiilor interne și externe interesate.
Orice comisie permanentă care se consideră competentă pentru a-și da avizul asupra proiectului de lege sau propunerii legislative informează Biroul permanent că intenționează să-și dea avizul.
În caz de refuz din partea Biroului permanent, Parlamentul adoptă decizia cu votul majorității deputaților prezenți. Dacă comisia permanentă consideră că proiectul de lege remis ei spre examinare sunt de competența altei comisii, ea poate cere Președintelui Parlamentului trimiterea ei acestei comisii
În caz de refuz din partea Președintelui Parlamentului, Parlamentul adoptă decizia cu votul majorității deputaților prezenți. La fel se va proceda și în caz de controverse între comisii.
La Comisia permanentă sesizată în fond va dezbate proiectul de lege timp de 25 de zile lucrătoare, dacă Președintele Parlamentului sau vicepreședintele lui nu vor stabili un alt termen. Alte comisii care se consideră competente și au primit proiectul de lege spre examinare în modul stabilit vor prezenta comisii permanente sesizate în fond avizele asupra proiectelor în termen de 15 zile de lucru. În caz de nerespectare a acestui teren comisia permanentă sesizată în fond va putea redacta raportul său fără avizul sau avizele celorlalte comisii.
Varianta finală a proiectului de lege se întocmește după primirea avizului și efectuarea expertizei de către membrii grupului de lucru, precum și a unui dosar de însoțire care cuprinde:
a) actul în al cărui temei a fost inițiată elaborarea proiectului;
b) actul prin care s-a instituit grupul de lucru, componența lui nominală;
c) rezultatele investigații științifice;
d) nota informativă;
e) avizele și rezultatele expertizelor;
f) lista actelor condiționate ce necesită a fi elaborate sau revizuite în legătură cu adoptarea proiectului de lege;
g) raportul final al grupului de lucru și alte acte necesare. Proiectul de lege, întocmit în limba de stat, și dosarul de însoțire se transmit spre examinare autorității care a decis elaborarea lui și/sau a instituit grupul de lucru.
Pentru proiectul de lege înaintat Parlamentului în calitate de inițiativă legislativă se complectează o fișă.[5] Numărul proiectului va fi numărul lui de intrare.
Autorul proiectului de lege poate să-și retragă proiectul până la înscrierea acestuia pe ordinea de zi.
În baza avizelor menționate, comisia specială sau comisia permanentă sesizată în fond întocmește un raport asupra proiectului de lege constituțională și-1 prezintă Biroului permanent în decurs de 15 zile de la expirarea termenului de 6 luni din momentul prezentării proiectului în cauză, împreună cu avizul Curții Constituționale adoptat cu votul a cel puțin 4 judecători; a) de către 1/3 din deputați sau de Guvern, sau b) de către Curtea Constituțională în cazul în care revizuirea Constituției este inițiata de cetățeni.
Deputații, fracțiunile parlamentare sau Guvernul au dreptul să prezinte în scris amendamente motivate la proiectul de lege, care se transmit biroului permanent în termen de 15 zile după primirea proiectului. Avizarea amendamentelor la proiectul de lege se va face de către comisia permanentă sesizată în fond și numai dacă aceasta consideră necesar și de o altă comisie.
Pentru amendamentele orale prezentate în plen cu privirea la probleme de redactare sau alte aspecte mai puțin însemnate, avizarea se va putea face oral de către raportul comisiei permanente sesizate în fond, la solicitarea Președintelui Parlamentului, proiectele de legi avizate în modul stabilit se supun dezbaterii Parlamentului conform ordinii de zi aprobate.
Proiectul înscris în ordina de zi a ședinței Parlamentului se dezbate, de regulă, în două lecturi. Proiectele de legi constituționale, proiectele de legi în problemele bugetului, finanțelor, economiei, care necesită considerabile cheltuieli financiare, precum și tratatele internaționale, la decizia Parlamentului, pot fi supuse dezbaterii și în a treia lectură.
Modul de dezbatere ulterioară a proiectului de lege stabilește prin hotărâre a Parlamentului în fiecare caz în parte cu votul majorității deputaților prezenți.
Decizia asupra proiectului de lege constituțională dezbătut în prima lectură se adoptă de către Parlament, sub formă de hotărâre, cu votul majorității deputaților prezenți.
După aprobarea proiectului de lege constituțională, în prima lectură, Președintele Parlamentului cere opinia deputaților privind punerea de îndată la vot a proiectului în a doua lectură sau transmiterea acesteia comisiei speciale sau comisiei permanente sesizate în fond pentru examinarea amendamentelor și pregătirea proiectului pentru dezbaterea din a doua lectură. În cazul în care cel puțin 25 de deputați vor cere transmiterea proiectului de lege constituțională comisiei speciale sau comisiei permanente sesizate în fond Președintele dispune aceasta. În caz contrar se va pune la vot în lectura a doua și definitivă. Dacă proiectul de lege constituțională este transmis comisiei speciale sau comisiei permanente sesizate în fond, în termen de 15 zile după adoptarea proiectului în prima lectură, deputații pregătesc și transmit amendamentele comisiei respective. Acest termen poate fi prelungit, la propunerea Președintelui Parlamentului, prin votul majorității deputaților prezenți.
În a doua lectură pot fi dezbătute și supuse votului doar amendamentele depuse în scris și semnate de cel puțin 5 deputați. Amendamentele pot ține de:
redactarea textului;
modificări care nu afectează esența prevederilor propuse de autor;
omiterea unor articole sau parți de articole, dacă aceasta nu afectează esența proiectului.
La discutarea fiecărui articol deputații pot expune punctul de vedere al fracțiunii parlamentare din care fac parte sau punctul lor de vedere. Deasemenea va putea lua cuvântul și reprezentantul Guvernului. Discutarea articolelor începe cu amendamentele, care în cadrul luărilor de cuvânt pot fi făcute în formă orală. Amendamentul trebuie să se refere la conținutul numai a unui singur articol în cazul în care amendamentul poate conduce la modificarea esențială a proiectului de lege, președintele ședinței îl poate trimite spre avizare comisiilor competente, suspendând dezbaterile. În acest caz autorul amendamentului are dreptul de a fi ascultat în cadrul comisiilor.
Parlamentul se va pronunța prin vot asupra fiecărui amendament, cu excepția cazurilor în care adoptarea unuia exclude acceptarea celorlalte.
În cazul în care sunt supuse revizuirii dispozițiile privind caracterul suveran, independent și unitar al statului, precum și cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, Parlamentul după adoptarea proiectului de lege constituțională declară referendumul constituțional republican pentru aprobarea noilor prevederi, care se vor aproba prin acest referendum cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale. Referendumul constituțional se desfășoară conform prevederilor codului electoral.
3.2.3. Adoptarea și promulgarea legii
După efectuarea dezbaterilor proiectului de lege intervine cea de-a treia etapă a elaborării actelor care o constituie adoptarea. Ea este activitatea finală a deputaților care îi acordă proiectului calitatea de lege. Votarea legii este actul care permite degajarea voinței majorității. Conform art. 74 din Constituția RM legile se adoptă cu votul majorității. Legile organice se adoptă cu votul majorității deputaților aleși, legile ordinare cu votul majorității deputaților prezenți, legile constituționale cu votul a 2/3 din numărul deputaților aleși.
Legile adoptate de Parlament se promulgă de către Președintele RM conform art.74 din Constituție.
Inițial legile adoptate de Parlament se semnează de Președintele Parlamentului sau de către unul dintre vicepreședinții Parlamentului la rugămintea sa, sau în absența Președintelui Parlamentului, în termen de cel mult 20 zile de la adoptare.
Promulgarea este o instituție a Președintelui. Legea se trimite de către Președinte sau de către vicepreședintele Parlamentului spre promulgare Președintelui RM în termen de 25 zile de lucru de la adoptarea ei. Președintele care este șef al statului, este totodată și un garant al securității actelor normative, astfel dacă voința legiuitorului contravine unor principii generale sau dacă alte categorii de vicii se conțin în conținutul lor propriu-zis, atunci Președintele RM poate cere Parlamentului, doar o singură dată, reexaminarea legii pentru orice motive ce fac ca legea în ansamblu sau o parte a ei inacceptabilă.a
Dacă Parlamentul menține hotărârea adoptată, Președintele este obligat să promulge legea în termen de cel mult 2 săptămâni de la data înregistrării legii în Aparatul Președintelui. În cazul care Parlamentul nu-și menține hotărârea, legea se consideră respinsă. Promulgarea nu este un vot nou, ci este un act prin care se recunoaște conținutul autentic al textului care a fost votat de Parlament și se dă dispoziție ca legea să fie publicată în organul de presă oficial.
2.2.4. Publicarea legii
Legile, precum și alte acte ale Parlamentului, decretele Președintelui RM, tratatele internaționale, actele Guvernului, actele miniștrilor, departamentelor și Băncii Naționale a Moldovei se publică în Monitorul oficial al RM editat de Direcția de Stat pentru asigurarea informațională Moldpres în limba de stat cu traducere în limba rusă și în alte limbi. Publicarea actelor normative constituie etapa decisivă ce finalizează procesul de elaborare a legilor,
Conform art. 76 al Constituției RM legea intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei. Nepublicarea legii atrage inexistența acesteia. Astfel publicarea este procedura ce constituie și ea o etapă a procesului de elaborare. Actele oficiale pot fî publicate în alte ediții periodice numai cu trimitere la Monitorul Oficial.
Biroul Permanent al Parlamentului și Cancelaria de Stat asigură remiterea la timp Direcției Moldovei a actelor oficiale pentru publicarea lor în Monitorul Oficial cel târziu în termen de 7 zile după primire. Statul asigură publicarea legilor și celorlalte acte normativ-juridice pentru ca persoanele sau subiecții statului dat să cunoască bine legislația și să poată ușor manipula cu legile. Publicarea lor este un garant parțial al ordinii de drept sau contribuie la realizarea celei din urmă. Publicarea actelor normativ-juridice este o îndatorire a statului, aceasta reiese din art. 23 alin.(l) al Constituției RM prin care se stipulează „că fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică”.
În fine putem concluziona că adoptarea legilor precum, și a altor acte normative este o procedura necesară și amplă. Necesară din simplu motiv, că societatea nu se poate bine dezvolta fără ca în ea să domine niște reglementări actuale perioadei date și eficiente după modul de realizare a reglementărilor stabilite în norme. Orice societate e necesar să fie guvernată de norme cu caracter obligatoriu, pentru a delimita și a permite unele acțiuni sau inacțiuni, în scopul creării unei atmosfere cât mai favorabile pentru dezvoltarea și activarea normală a individului în societatea dată. Însă, aceste norme trebuie să recurgă de la o anume autoritate ce deține monopolul creărei dreptului, cea mai perfectă variantă e cea a organului reprezintativ, care ar reprezenta interesele majorității populației. Din acest motiv legiuitorul trebuie să fie responsabil și obiectiv în exercitarea funcției sale, fiindcă pe baza fructului obținut în urma adoptării, societatea se va dezvolta mai bine sau mai rău, în dependența de reglementările stabilite în legi și alte acte normative.
3.3. Funcțiile Parlamentului Republicii România
Atribuțiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a conducerii statale. Ca atare funcțiile parlamentului sunt funcții de conducere, sunt funcții deliberative. Fiind ales direct de către cetateni, prin vot, el reprezintă voința poporului și are dreptul să exercite cele mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului.
De regulă cand vorbim de parlament spunem ca este puterea legislativă, unicul organ legiuitor, sau pur și simplu organ legiuitor.
Funcția legislativă a parlamentului
Am explicat cum în viziunea separației/echilibrului puterilor în stat, activitatea statală este repartizată pe cele trei domenii esențiale: funcția legislativă, funcția executivă și funcția judiciară.
Reținând și explicațiile privind funcția deliberativă, constatăm că legiferarea ramâne împuternicirea primordială a parlamentului, ea fiind cea mai importantă funcție din cadrul celor trei. Într-o viziune simplă, funcția legislativă înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii, și pentru puterea jurisdicțională.
Exercitarea funcției legislative aparține teoretic numai parlamentului, care o exercită singur. În practică însă, el împarte această funcție, sau unele aspecte ale acestei funcții cu executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile proprii. Executivul se implică în funcția legislativă îndeosebi prin inițiativa legislativă, legislația delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto.
Examinând dispozițiile Constituției actuale a României, se poate reține că stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 73 care stabilește că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi și anume legi constituționale, legi organice și legi ordinare.
Potrivit art. 73, legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției, iar legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral; organizarea și funcționarea partidelor politice; organizarea și desfășurarea referendumului; organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a țării; regimul stării de asediu și a celei de urgență; infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau grațierii colective; organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătoresti, a Ministerului Public și a Curții de Conturi, statutul funcționarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al proprietății și al moștenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele și protecția socială; organizarea generală a învățământului; regimul general al cultelor; organizarea administrației locale, a teritoriului precum și regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive; reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituție, se prevede adoptarea de legi organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relații sociale, asupra cărora legislativul poate hotărî.
C. Stabilirea direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale și juridice
Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către popor, parlamentul poate decide în problemele cele mai importante. Aceste împuterniciri sunt prevăzute în Constituție și se realizează prin lege.
Atribuțiile Parlamentului României de această natură sunt prevăzute în mai multe articole ale Constituției (vezi de ex. art. 73, precum și art. 65) care nominalizează; primirea mesajului președintelui României: aprobarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării generale sau parțiale; declararea stării de război; suspendarea sau încetarea ostilitatilor militare; examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a țării și ale Curții de Conturi.
D. Alegerea, formarea, avizarea formarii, numirea sau revocarea unor autoritati statale
Este o functție complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuții diferă de la un sistem constituțional la altul.
Această funcție exprimă o anumită preeminență a parlamentului față de alte puteri publice, un anumit drept în legătură cu instituționalizarea celorlalte autorități statale. Observând constituțiile vom constata că parlamentele aleg și revocă șefi de state (republica parlamentară), șefi de guverne, aprobă componența guvernelor sau revocă guverne (moțiuni de neîncredere, moțiuni de cenzură), numesc în funcții înalții funcționari, aleg și revocă judecători etc. Aceste atribuții le vom regăsi la analiza celorlalte autorități statale.
Parlamentul României, potrivit Constituției, poate suspenda din funcțtie Președintele României (art. 95), acordă votul de încredere Programului și întregii liste a Guvernului (art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 113) etc. Senatul României numește Avocatul Poporului (art. 58), numește trei judecători la Curtea Constituțională (art. 142) etc. Camera Deputaților numește trei judecători la Curtea Constituțională (art. 142) etc.
E. Controlul parlamentar
Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presupune nu numai elaborarea de legi, stabilirea direcțiilor de activitate, formarea de organe de stat, aspecte pe care le-am explicat deja, ci și controlul. Realizarea controlului de către parlament prezintă o mare importanță.
Controlul parlamentar cuprinde activități, organe de stat, acte normative etc. El se exercită fie direct de către întregul parlament, fie de una din camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace și forme de control. Constituția României conține mai multe dispoziții; în acest sens, prin care menționăm: obligația Avocatului Poporului de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art. 60), răspunderea politică a Guvernului (art. 109), obligația Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informațiile și documentele cerute (art. 111) etc.
Cât privește formele și mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar acestea pot fi sistematizate astfel: a) controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; b) controlul exercitat prin comisiile parlamentare; c) controlul exercitat prin întrebări și interpelări; d) dreptul deputaților și senatorilor de a cere și obține informațiile necesare; e) controlul exercitat prin rezolvarea petițiilor cetățenilor; f) controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).
a) Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe
Acesta este un mijloc de control direct asupra activității autorităților statale. Potrivit Constituției unele organe de stat au obligația de a prezenta parlamentului sau uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe.
b)Controlul exercitat prin comisiile parlamentare
Acesta este un control eficient practicat destul de des. În sens larg, toate comisiile parlamentare pot efectua control, dar aceste funcții sunt de regulă încredințate unor comisii de anchetă, sau comisii speciale. Aceste comisii au deseori puteri judiciare, citează martori care au obligația legală de a compara în fața comisiei și de a răspunde.
c) Controlul exercitat prin întrebări și interpelări
Acesta este un important mijloc de control, reglementat detaliat. Întrebările sunt cereri adresate de către deputați sau senatori organelor de stat (îndeosebi guvernului sau miniștrilor) în legătură cu activitatea analizată în parlament sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer anumite informații, precizări etc.
Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanța lor sporită, căt și prin regimul lor juridic deosebit stabilit de către regulamentele parlamentare. De regulă obiectul oricărei interpelări se formulează în scris și se depune președintelui Camerei care o supune atenției acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată de îndată sau în care anume ședință. Întrebările pot fi adresate Guvernului, miniștrilor sau altor conducători ai administrației publice.
În legătură cu întrebările, regulamentele parlamentare stabilesc reguli privind: forma sub care pot fi formulate; conținutul; timpul în care pot fi formulate (ziua, orele); conținutul și durata timpului de răspuns; timpul pentru replică; anumite efecte juridice.
Fara a intra în detalii, vom observa că intrebările pot fi formulate oral sau scris, fapt ce implică anumite nuanțări procedurale. Câat privește conținutul nu sunt admise întrebările privind probleme de interes personal sau particular, cele care urmăresc în exclusivitate obținerea unei consultații juridice, cele care se referă la procese aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau pot afecta soluționarea unor cauze aflate în curs de judecată, cele care privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcții publice (art. 153 din Regulamentul Camerei Deputaților). De asemenea, primului ministru i se pot adresa numai întrebări privind politica generală a Guvernului.
În legătură cu timpul în care pot fi formulate, în Regulamentul Camerei Deputaților se prevede că întrebările orale pot fi adresate în fiecare zi de luni, de la ora 18:30, timp de 30 de minute. În prealabil, ele trebuie depuse la presedintele Camerei cel mai tarziu pana la ora 15 a zilei de luni. Întrebările scrise se pot depune le președintele Camerei în fiecare zi de luni la încheierea orei ministeriale.
d) Dreptul deputaților și senatorilor de a cere și obține informațiile necesare
Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaților și senatorilor de a cere informații autorităților publice și desigur obligația acestora de a le furniza. Este și motivul pentru care Constituția prin art. 111 stabilește că Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului României prevad în detaliu modul de solicitare a unor asemenea informații cu anumite nuanțări.
e) Controlul exercitat prin rezolvarea petițiilor cetățenilor
Se consideră că parlamentul exercită și o funcție de reclamație și de contestație, că adunările (Camerele) parlamentare sunt un birou de primire a reclamațiilor cetățenilor, grupurilor de interese, opoziției, un loc de dezbatere permanentă între cetățeni și guvern, între opoziție și majoritate.
f) Controlul exercitat prin avocatul poporului (Ombudsman)
Instituția ombudsman-ului este de origine suedeză (1766), răspândindu-se apoi și în alte țări. Ea funcționează sub diferite denumiri precum: comisarul parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public, mediatorul public, avocatul poporului, procurorul parlamentar.
Ombudsman-ul este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către parlament pentru a supraveghea administrația. Instituția cunoaste două forme importante: ombudsman-ul cu competență generală și ombudsman-ul cu competență specială.
Avocatul poporului este denumirea sub care instituția ombudsman-ului se regăseste în România.
Avocatul poporului își regăsește reglementarea constituțională în articolele 55-57. Denumirea de avocat al poporului a fost preluată de către Adunarea Constituantă pentru că exprimă cel mai clar și mai pe înțelesul tuturor rolul și semnificațiile juridice ale acestei instituții.
F. Conducerea în politica externă
Parlamentului îi revin importante atribuții în sfera relațiilor externe, atribuții ce țin de domeniul conducerii. Cele mai importante atribuții în acest domeniu sunt: ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale; declararea stării de război; decizia de suspendare sau încetare a ostilităților militare (a se vedea și art. 65 din Constituție).
G. Atribuțiile parlamentului privind organizarea sa internă și funcționarea
În cadrul acestor atribuții menționăm îndeosebi: validarea sau anularea alegerii parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcționare; alegerea organelor interne de lucru; aprobarea bugetului propriu; unele atribuții privind statutul parlamentarilor.
a) Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor
Atunci cand se întrunesc n prima ședinta, după alegeri, separat, Camera Deputaților și Senatul procedează la verificarea legalității alegerii fiecarui membru, hotarând validarea sau, dupa caz, anularea alegerii.
b) Adoptarea regulamentului de functionare
Adoptarea regulamentului de funcționare exprimă autonomia regulamentară a parlamentului și, desigur, a Camerelor acestuia în sistemul bicameral. În acest sens, atât Camera Deputaților cât și Senatul își stabilesc organizarea și funcționarea prin regulamente proprii.
c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului
În cadrul acestor atribuții sunt incluse: alegerea birourilor camerelor, a comitetului (biroului) parlamentului, pentru situația în care camerele lucreaza reunite (Adunarea Constituantă în România); formarea comisiilor parlamentare etc.
d) Stabilirea bugetului propriu, exprimă autonomia bugetară a camerelor, a parlamentului. Astfel, potrivit art. 64 (1) din Constituție, resursele financiare ale Camerelor sunt prevăazute în bugetele aprobate de acestea.
e) Unele atribuții privind statutul deputaților sau senatorilor, între care menționăm, de exemplu, ridicarea imunității parlamentare.
3.3. Procedura de legiferare în Parlamentul României
Din moment ce legea exprimă voința poporului și este edictată de către parlament, este firesc ca elaborarea să se facă potrivit unei proceduri deosebite, procedură la rândul său prestabilită de Constituție și lege. Acest lucru rezultă din chiar definiția legii. În procedura de elaborare a legii intervin, cu titluri diferire, organisme politice, sociale și statale, precum și cetățenii. În explicarea procedurii de elaborare a legii, unele considerații se impun.
a) Procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu chiar clasificarea legilor. Astfel, în dreptul francez unde se face o netă distincție nu numai între legile constituționale și cele ordinare ci și între legile ordinare și cele adoptate prin referendum, legile organice și cele financiare, există substanțiale diferențieri între procedurile de elaborare.
Cât privește sistemul constituțional român, procedura de elaborare cunoaște deosebiri (nuantări) în funcție de faptul că legile sunt constituționale, organice sau ordinare.
b) Determinarea etapelor și succesiunea lor în procedura de elaborare a legilor interesează de asemenea, mai ales că în literatura juridică sunt exprimate puncte de vedere diferite. Astfel, unii consideră că această procedură ar cuprinde trei etape și anume: anterioară adoptării legii; concomitentă adoptării legilor; forme posterioare adoptării legilor. Astfel văzute lucrurile, credem că procedura de elaborare a legilor cuprinde următoarele etape:
– inițiativa legislativă;
– examinarea și avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare;
– includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a ședințelor camerelor;
– dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei camere;
– votarea proiectului de lege în fiecare cameră;
– medierea;
– semnarea legii de către președintele camerelor;
– promulgarea și publicarea legii;
– aprobarea legii prin referendum.
a) Înitiativa legislativă sau dreptul de inițiativă legislativă, cuprinde în conținut posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi corelate cu obligația parlamentului de a examina, dezbate și a se pronunța asupra acestora. Inițiativa legislativă nu trebuie confundată cu posibilitatea generală a oricărui subiect de drept de a face propuneri parlamentului.
Dreptul de initiațivă legislațivă este acordat numai anumitor organisme statale sau politice și anume acelora care prin poziția și competența lor au în cea mai mare măsură posibilitatea cunoașterii realităților economice, sociale, culturale și de dezvoltare ale societății.
În România, potrivit Constituției, au drept de initiațivă Guvernul, deputații, senatorii și cetățenii.
Initiațiva legislativă a cetățenilor, inițiativa populară cum i se spune frecvent, este clar delimitată și definită prin art. 76 din Constituție. Astfel, ea trebuie să provină de la cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Apoi cetățenii care își manifestă dreptul de initiațivă legislativă trebuie să provină din cel putin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiațive. În fine, Constituția nu permite ca problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia si grațierea să formeze obiectul initiațivei cetățenești.
Inițiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea de proiecte de legi, în timp ce deputații, senatorii și cetățenii prezintă propuneri legislative.
Elaborarea unui proiect de lege este o muncă migăloasă și de mare răspundere. De altfel în literatura juridică s-a subliniat că mecanismul activității legislative trebuie configurat într-un mod care să poată asigura receptarea și justa traducere în norme de către legiuitori a impulsiunilor, semnalelor emanând din sfera existenței sociale a unei perioade istorice, a unei formații social-economice și politice determinate.
Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă pe agenda de lucru a parlamentului (pentru a se putea realiza deci initiațiva legislativă) ele trebuie verificate atât sub aspectul conținutului reglementărilor cât și al tehnicii juridice și desigur al armonizării (corelării) cu întregul sistem de drept. De aceea legea prevede obligația unor organisme statale de a examina, dezbate aviza proiecte de legi, înaintea sesizării parlamentului deci în faza de conturare a initiațivei legislative. Această activitate complexă de examinare și avizare dă certitudine că proiectul de lege reprezintă un text bine alcătuit și util. Față de accepțiunea ce am dat-o inițiativei legislative urmează să considerăm că pentru organul legiuitor interesează avizele acestor organisme (îndeosebi al Consiliului Legislativ prevăzut de art. 79 din Constituție). Astfel spus, proiectul de lege sau propunerea legislativă nu pot fi depuse președintelui camerei parlamentului decât dacă cuprind aceste avize și bineînțeles expunerea de motive. Numai astfel dreptul de inițiativă legislativă se poate considera legal exercitat.
b) Examinarea și avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare
Examinarea și avizarea proiectelor de legi de către comisiile parlamentare este o activitate complexă, de mare utilitate, aceasta permițând o verificare, la acest înalt nivel statal al conținutului și formei proiectelor de legi.
Constituția și regulamentele nu nuanțeaza rolul comisiilor permanente în funcție de proiectele de legi, pentru că asemenea nuanțări nu sunt utile.
Comisiile parlamentare examinând un proiect de lege pot propune adoptarea sa, eventual cu amendamente sau respingerea proiectului. Ele nu pot însă propune un alt text decât cel prezentat de către inițiatori.
c) Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a sedinței Camerei parlamentare
Inișiativa legislativă implică obligația corelativă a Camerei sesizate de a examina și a se pronunța asupra proiectului de lege sau propunerii legislative. De aceea includerea lor pe ordinea de zi a sedințelor Camerei capătă o semnificație deosebită. La întocmirea proiectului ordinii de zi, biroul Camerei trebuie să aibă în vedere proiectele de legi și propunerile legislative înregistrate. Orice proiect de lege depus, trebuie deci supus atenției Camerei. Numai Camera parlamentului hotărăște cu privire la includerea pe ordinea de zi, în cazul în care ordinea de zi este aglomerată cu prea multe proiecte de legi (propuneri legislative) ea trebuie să se pronunte asupra ordinii în care proiectele de legi vor fi examinate în sesiunile sale.
d) Dezbaterea proiectului de lege în plenul Camerelor parlamentului
Prin Constitutie s-a stabilit regula că proiectul sau propunerea legislativă se discută, și deci se adoptă, mai întâi în Camera în care au fost prezentate. După votare, proiectul sau propunerea se trimite celeilalte Camere a Parlamentului. Fiecărui deputat sau senator i se înmaneaza în timp util, câte un exemplar tipărit din proiectul de lege și din expunerea de motive.
Dezbaterile încep prin expunerea de motive făcută de inițiatorul proiectului de lege. Este ascultat apoi raportul comisiei parlamentare competente. Proiectul este supus în continuare discuției generale și apoi discuției pe articole înainte sau cu ocazia dezbaterilor în plen, deputații pot propune amendamente, iar dacă se discută textele convențiilor internaționale (pentru ratificarea lor) pot propune rezerve sau declarații.
e) Votarea proiectului de lege intervine în fiecare Cameră după discuția pe articole a proiectului.
Pentru că, în sistemul bicameral, proiectul de lege (propunerea) trebuie votat de către ambele Camere, el se trimite după ce a fost votat de către una din Camere celeilalte Camere. Daca aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit, pentru o nouă dezbatere, Camerei care 1-a adoptat. O noua respingere este definitivă.
f) Medierea și concilierea
Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele Camere. În mod firesc, autonomia Camerelor conduce la situații în care o Cameră poate vota un proiect de lege cu modificări față de prima Camera.
Cum o lege trebuie să fie votată, în același conținut de către ambele Camere, realizarea acordului se face prin medieri și concilieri.
Constituția României (2003) menține numai medierea, dar într-o formulă eficientă și practică.
Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Camera. La cererea Guvernului sau din proprie inițiativă, parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedura de urgență, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.
g) Semnarea legilor de către președintele Camerei
Odată votată, legea trebuie semnată de către președintele camerei sau, în cazul în care ședința a fost condusaă de către un vicepreședinte, de către acesta din urmă. Prin această semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a legilor.
h) Promulgarea legilor de către seful de stat. Publicarea legilor
Dupa votarea sa, legea este înaintată sefului de stat pentru promulgare. În legătură cu această fază trebuie făcute mai multe distincții. Sistemul promulgării legii cunoaște anumite trăsături. Promulgarea este actul prin care șeful de stat autentifică textul legii, astfel spus constată și atestă regularitatea adoptării sale.
În sistemul nostru constituțional, promulgarea unei legi este de competența Președintelui României, care trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la primire. Cum este și firesc, seful de stat trebuie să aiba posibilitatea de a examina legea și de a-și exercita rolul său de garant al respectării Constituției și al bunei funcționări a autorităților publice. De aceea Constituția prin art. 77 (2) permite Președintelui României ca înainte de promulgare să ceară o singură dată, reexaminarea legii. Iar prin art.77(3) Constitutia stabilește că dacă Președintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constitutionalității ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curții Constituționale, prin care i s-a confirmat constituționalitatea.
Publicarea legilor prezintă o mare importanță deoarece este operațiunea de care este legată intrarea lor în vigoare. De principiu legile intră în vigoare la data publicării lor oficiale. Dar legea poate să prevadă o data la care intră în vigoare, dată ce poate fi sau anterioară sau posterioara datei publicării. Unele legi intră în vigoare din chiar momentul adoptării lor dacă prevad expres acest lucru.
i) Aprobarea legii prin referendum
În activitatea de legiferare, în unele sisteme constituționale a fost instituționalizat referendumul. În viziune constituționalistă, referendumul este aprobarea legii. El este deci, în sistemele unde este prevăzut, o condiție de valabilitate a legii. Aceste consecințe juridice trebuie apreciate prin prisma raporturilor juridice dintre popor și parlament, raporturi statornicite prin Constituție.
Referendumul este deci o condiție de valabilitate a legii, ultima etapă în elaborarea legilor referendum. Dacă cu prilejul referendumului pentru lege votează mai puțin decât majoritatea celor prezenți la vot (consultare), legea nu este considerată aprobată și nu poate deci intra în vigoare.
j) Alte reguli constituționale privind elaborarea legii
Din Constituție rezultă unele situații în care procedura de elaborare a legii, așa cum am prezentat-o, cunoaște anumite nuanțări.
Adoptarea proiectelor de legi sau propunerilor legislative cu procedura de urgență. Această situație este prevăzută de către art. 76 (3) din Constituție. Astfel Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedura de urgență, din proprie inițiativă sau la cererea Guvernului.
Angajarea răspunderii Guvernului în conditiile art. 114 din Constituție. Potrivit dispozitiilor art. 114 din Constituție dacă Guvernul își angajează răspunderea asupra unui proiect de lege și nu este demis printr-o moțiune de cenzură, proiectul de lege se consideră adoptat. Această procedură se derulează numai în sedința comună a celor două Camere. Tot în sedința comună se hotărăște și asupra eventualei cereri de reexaminare a legii.
Legile adoptate în sedințele camerelor. Potrivit art. 65 din Constituție în anumite probleme Camera Deputaților și Senatul pot hotărî numai în ședințe comune. Dacă în realizarea unora din atribuțiile stabilite prin art. 62 (2) se procedează prin elaborarea de legi (aprobarea bugetului de stat de exemplu), este clar că apar nuanțări în procedura de elaborare a legilor, cum ar fi de exemplu inutilitatea procedurii de mediere.
E. Modificarea, suspendarea și abrogarea legii
Am vazut că procedura de elaborare a legii valorifică realitatea în sensul căreia legea exprimă voința poporului suveran, valorifică poziția supremă a legii în sistemul de drept. În mod firesc și procedurile de modificare, suspendare și abrogare a legii trebuie să pună în valoare supremația acesteia. Modificarea, suspendarea și abrogarea legii se realizează tot printr-o lege, adoptată la rândul său cu votul majorității deputaților și senatorilor.
ÎNCHEIERE
Problema puterilor în stat a existat încă din lumea antică deși ea nu putea fi pusă încă în legătura cu principiul separării puterilor.
Principiul separației puterilor și-a făcut loc în gândirea umanității numai în momentul când s-a simțit nevoia instaurării regimului constituțional. El a avut o semnificație atât de mare pe continentul american și european, încât nu se poate vorbi despre crearea noilor societăți democratice în afara principiului separației puterilor. Iar atunci când, odată cu regimul constituțional, s-a ajuns la ideea statului de drept, principiul separației puterilor a fost considerat ca singurul instrument capabil să-l realizeze.
Această teorie a jucat un rol important în evoluția statelor lumii. În forma sa cea mai simplă, principiul separației puterilor în stat presupune exercitarea de către stat a trei a trei funcții principale:
– funcția legislativă, prin care se înțelege elaborarea și adoptarea normelor general obligatorii, destinate reglementării relațiilor sociale;
– funcția executivă: asigură aplicarea acestor norme, cu împuternicirea statului de a recurge la forța de constrângere;
– funcția jurisdicțională: cuprinde activitatea de soluționare a litigiilor apărute în societate, în cadrul unei proceduri publice și contradictorii.
În Constituția Republicii Moldova s-a proclamat expres separația și colaborarea puterilor în stat. Articolul 6 din Constituția Republicii Moldova prevede: „În Republica Moldova puterea legislativă, executivă și judecătorească sânt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției”. Suveranitatea naționala aparține poporului Republicii Moldova, care o exercita în mod direct și prin organele sale reprezentative. Totodată prevederile Constituției consacră echilibrul puterilor în stat. Cele trei puteri se regăsesc exprimate în legea supremă: legislativul în normele privitoare la Parlament; executivul în normele privind Președintele Republicii Moldova și Guvern; justiția în normele privitoare la autoritatea judecătorească. Prevederile Constituției consacră raporturile dintre cele trei puteri, acordându-i fiecărei statut aparte. Totodată ea stipulează sistemul controlului reciproc dintre puteri.
Parlamentul este un organ de stat reprezentativ, al cărui funcție principală în sistemul de separație a puterilor constă în exercitarea puterii legislative.
Cuvântul „parlament” provine de la franțuzescul „parler” – „a vorbi, a expune opinia”. Originea istorică a acestei instituții se află în practica foarte veche de a aduna pe membrii unei comunități pentru a lua decizii. Ulterior s-a recurs la instituția parlamentului care reunește un număr limitat de persoane alese de comunitate. Rațiunea practică a existenței parlamentului constă în alegerea unor persoane demne de încredere și competente care să ia decizii în locul poporului și din numele său.
Potrivit Constituției adoptate la 29 iulie 1994, Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legislativă a statului format dintr-un corp de 101 deputațim reuniți într-o singură cameră. Dreptul de inițiativă legislativă aparține deputaților în Parlament, Președintelui Republicii Moldova, Guvernului, Adunării Populare a unității teritoriale autonome Gagauzia.
Marele merit al Parlamentului de legislatura a douăsprezecea, intrat în conștiința națională drept Parlamentul Independenței, constă în faptul, că el a adoptat la 23 iunie 1990 Declarația suveranității Republicii Sovietice Socialiste Moldova, iar la 27 august 1991 – Declarația de Independență a Republicii Moldova. Au fost, de asemenea, adoptate legile privind Tricolorul în calitate de Drapel de Stat, privind Stema și Imnul de Stat ale Republicii Moldova și altele. În fond, Parlamentul Independenței a creat baza legală pentru consolidarea și funcționarea statului Republica Moldova.
Parlamentul este singura autoritatea publică care își determină în mod autonom organizarea sa internă. Astfel articolul 64, alin.1, din Constituția Republicii Moldova prevede: „Structura, organizarea și funcționarea Parlamentului se stabilesc prin regulament. Resursele financiare ale Parlamentului sânt prevăzute în bugetul aprobat de acesta.”
Organele directoare ale parlamentului sint: Președintele Parlamentului, vicepreședinții și Biroul permanent al Parlamentului.
Istoria parlamentară în România începe cu anul 1831 când, în Țara Românescă, a fost adoptat un act cu caracter constituțional denumit Regulamentul organic, aplicat, un an mai târziu, și în Moldova. Într-un context politic intern și internațional complicat, al intențiilor domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a moderniza societatea românească, apare „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris” (1864) care consacră principiul bicameralismului, prin înființarea Corpului Ponderator, alături de Adunarea Electivă.
Prin Constituția din 1923 se menține sistemul bicameral, se întăresc funcțiile parlamentului, fiind exprimat principiul separației puterilor în stat. Legea fundamentală din 1923 consacră principiul monarhiei constituționale, întărind concepția potrivit căreia puterea emană de la națiune, iar membrii Parlamentului reprezintă națiunea.
Revoluția din Decembrie 1989 a deschis calea revenirii României la un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere și pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separația puterilor și răspunderea guvernanților în fața organelor reprezentative. Prin actele emise de puterea revoluționară provizorie, România a revenit la sistemul parlamentar bicameral. Toate aceste teze se regăsesc în noua Constituție aprobată prin referendum în 1991 și revizuită în 2003.
Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaților și Senat, ambele alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
În România fiecare cameră a parlamentului își alege câte un birou permanent Constituția stabilind principalele reguli în acest domeniu, prin art.64 (2). Astfel, potrivit Constituției, președinții birourilor permanente se aleg pe durata mandatului camerelor, în timp ce ceilalți membrii ai birourilor permanente se aleg pe durata sesiunii.
În Republica Moldova Parlamentul de legislatura XVIII-a a constituit 9 comisii permanente:
Comisia juridică, numiri și imunități
Comisia economie, buget și finanțe
Comisia securitate națională, apărare și ordine publică
Comisia politică externă și integrare europeană
Comisia drepturile omului și relații interetnice
Comisia administrație publică, mediu și dezvoltare regională
Comisia cultură, educație, cercetare, tineret, sport și mass-media
Comisia agricultură și industrie alimentară
Comisia protecție socială, sănătate și familie
În România În mod firesc comisiile permanente sunt organizate și în cele două camere ale Parlamentului României. Astfel Adunarea Deputaților și-a organizat urmatoarele comisii permanente:
1. Comisia economică;
2. Comisia pentru buget și finanțe;
3. Comisia pentru industrie și servicii;
4.Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară;
5. Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale;
6. Comisia pentru echilibrul ecologic șsi protecția mediului;
7. Comisia pentru administrația centrală și locală, amenajarea teritoriuluisi urbanism;
8. Comisia pentru muncă, sănătate, protecție socială și statutul femeii în societate;
9. Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport;
10. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă;
11. Comisia juridică, de disciplină și imunități;
12. Comisia pentru cercetarea abuzurilor și pentru petiții;
13. Comisia de validare.
Procedând astfel, Senatul, prin Hotărârea n. 17 din 3.07.1990 privind aprobarea denumirii domeniilor de activitate și numărul comisiilor permanente ale Senatului, a organizat următoarele comisii permanente:
1. Comisia economică și pentru problemele de industrie, transporturi, telecomunicații, servicii;
2. Comisia de politică financiară, bancară și bugetară;
3. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară, silvicultură
4. Comisia de politică și pentru drepturile fundamentale ale omului;
5. Comisia pentru muncă, probleme sociale, sănătate;
6. Comisia pentru artă, cultură și mijloace de informare în masă;
7. Comisia pentru administrația generală și locală de stat;
8. Comisia juridică, de numiri, disciplină și imunități;
9. Comisia de validăari și petiții;
10. Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport.
În mod convențional se consideră că principalele funcții ale Parlamentului sânt: legiferarea; reprezentarea; recrutarea personalului guvernamental si altor persoane care urmează sa îndeplinească unele prerogative; determinarea cadrului general al politicii externe; declanșarea procedurii judiciare fata de anumite persoane; informarea; controlul; deliberarea.
Funcțiile Parlamentului interacționează așa încât separarea lor este artificiala și are o valoare exclusiv didactică. Astfel, prin unele dintre procedurile de informare se exercita și controlul, eficacitatea controlului și a deliberării presupune informare, iar valoarea deliberării se măsoară prin control. Cea mai importantă funcție a parlamentelor celor două țări este funcția de legiferare.
Elaborarea actului normativ presupune, în general, parcurgerea următoarelor etape: inițierea proiectului de act normativ; dezbaterea proiectului; adoptarea proiectului; promulgarea; publicarea legii.
Este o formă procesuală strict determinată și care e necesar de respectat în mod obligator de către legiuitor sau de o altă autoritate competentă. Fiecare din etapele sus menționate au o procedură anume, ce se stabilește în dependență de mai mulți factori cum ar fi tipul actului normativ inițiat spre adoptare, sfera de reglementare a relațiilor de către viitorul act.
Conform articolului 73 din Constituție dreptul de inițiativă legislativă aparține deputaților, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului în cazul revizuirii Constituției inițiativa populară aparține unui număr de cel puțin 200000 de cetățeni RM cu drept de vot.
În România, potrivit Constituției, au drept de initiațivă Guvernul, deputații, senatorii și cetățenii.
În România initiațiva legislativă a cetățenilor, inițiativa populară cum i se spune frecvent, este clar delimitată și definită prin art. 76 din Constituția. Astfel, ea trebuie să provină de la cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Apoi cetățenii care își manifestă dreptul de initiațivă legislativă trebuie să provină din cel putin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiațive. În fine, Constituția nu permite ca problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia si grațierea să formeze obiectul initiațivei cetățenești.
În Republica Moldova Președintele Parlamentului sau vicepreședinții lui înaintează proiectul de lege sau propunerea legislativă spre dezbatere și avizare comisei permanente sesizate în fond de competență căreia ține proiectul sau propunerea respectivă. Fundamentarea, avizarea și expertiza proiectului de lege este înserată în capitolul V al Legii privind actele legislative. Grupul de lucru concomitent cu elaborarea proiectului de lege întocmește o notă informativă. Proiectul de lege legislativ, însoțit de nota informativă, se transmite spre avizare autorităților și instituțiilor interne și externe interesate.
Proiectul înscris în ordina de zi a ședinței Parlamentului se dezbate, de regulă, în două lecturi. Proiectele de legi constituționale, proiectele de legi în problemele bugetului, finanțelor, economiei, care necesită considerabile cheltuieli financiare, precum și tratatele internaționale, la decizia Parlamentului, pot fi supuse dezbaterii și în a treia lectură.
În România prin Constitutie s-a stabilit regula că proiectul sau propunerea legislativă se discută, și deci se adoptă, mai întâi în Camera în care au fost prezentate. După votare, proiectul sau propunerea se trimite celeilalte Camere a Parlamentului. Fiecărui deputat sau senator i se înmaneaza în timp util, câte un exemplar tipărit din proiectul de lege și din expunerea de motive.
Dezbaterile încep prin expunerea de motive făcută de inițiatorul proiectului de lege. Este ascultat apoi raportul comisiei parlamentare competente. Proiectul este supus în continuare discuției generale și apoi discuției pe articole înainte sau cu ocazia dezbaterilor în plen, deputații pot propune amendamente, iar dacă se discută textele convențiilor internaționale (pentru ratificarea lor) pot propune rezerve sau declarații.
Votarea proiectului de lege intervine în fiecare Cameră după discuția pe articole a proiectului. Pentru că, în sistemul bicameral, proiectul de lege (propunerea) trebuie votat de către ambele Camere, el se trimite după ce a fost votat de către una din Camere celeilalte Camere. Daca aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit, pentru o nouă dezbatere, Camerei care 1-a adoptat. O noua respingere este definitivă.
Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele Camere. În mod firesc, autonomia Camerelor conduce la situații în care o Cameră poate vota un proiect de lege cu modificări față de prima Camera.
În Republica Moldova după efectuarea dezbaterilor proiectului de lege intervine cea de-a treia etapă a elaborării actelor care o constituie adoptarea. Ea este activitatea finală a deputaților care îi acordă proiectului calitatea de lege. Votarea legii este actul care permite degajarea voinței majorității. Conform art. 74 din Constituția RM legile se adoptă cu votul majorității. Legile organice se adoptă cu votul majorității deputaților aleși, legile ordinare cu votul majorității deputaților prezenți, legile constituționale cu votul a 2/3 din numărul deputaților aleși. Legile adoptate de Parlament se promulgă de către Președintele RM conform art.74 din Constituție.
Și în România, dupa votarea sa, legea este înaintată sefului de stat pentru promulgare. În legătură cu această fază trebuie făcute mai multe distincții. Sistemul promulgării legii cunoaște anumite trăsături. Promulgarea este actul prin care șeful de stat autentifică textul legii, astfel spus constată și atestă regularitatea adoptării sale.
Publicarea legilor prezintă o mare importanță deoarece este operațiunea de care este legată intrarea lor în vigoare. De principiu legile intră în vigoare la data publicării lor oficiale. Dar legea poate să prevadă o data la care intră în vigoare, dată ce poate fi sau anterioară sau posterioara datei publicării. Unele legi intră în vigoare din chiar momentul adoptării lor dacă prevad expres acest lucru.
Conform art. 76 al Constituției RM legea intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei. Nepublicarea legii atrage inexistența acesteia. Astfel publicarea este procedura ce constituie și ea o etapă a procesului de elaborare. Actele oficiale pot fî publicate în alte ediții periodice numai cu trimitere la Monitorul Oficial.
Statul asigură publicarea legilor și celorlalte acte normativ-juridice pentru ca persoanele sau subiecții statului dat să cunoască bine legislația și să poată ușor manipula cu legile. Publicarea lor este un garant parțial al ordinii de drept sau contribuie la realizarea celei din urmă. Publicarea actelor normativ-juridice este o îndatorire a statului, aceasta reiese din art. 23 alin.(l) al Constituției RM prin care se stipulează „că fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică”.
În fine putem concluziona că adoptarea legilor precum, și a altor acte normative este o procedura necesară și amplă. Necesară din simplu motiv, că societatea nu se poate bine dezvolta fără ca în ea să domine niște reglementări actuale perioadei date și eficiente după modul de realizare a reglementărilor stabilite în norme. Orice societate e necesar să fie guvernată de norme cu caracter obligatoriu, pentru a delimita și a permite unele acțiuni sau inacțiuni, în scopul creării unei atmosfere cât mai favorabile pentru dezvoltarea și activarea normală a individului în societatea dată. Însă, aceste norme trebuie să recurgă de la o anume autoritate ce deține monopolul creărei dreptului, cea mai perfectă variantă e cea a organului reprezintativ, care ar reprezenta interesele majorității populației. Din acest motiv legiuitorul trebuie să fie responsabil și obiectiv în exercitarea funcției sale, fiindcă pe baza fructului obținut în urma adoptării, societatea se va dezvolta mai bine sau mai rău, în dependența de reglementările stabilite în legi și alte acte normative.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994.
http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Constituția României din 31 octombrie 2003. În: Monitorul Oficial al României, nr. 767 din 31.10.2003.
http://www.dreptonline.ro/legislatie/constitutia_romaniei.php
Codul electoral al Republicii Moldova nr.381-XIII din 21.11.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.81-667/201 din 08.12. 1997.
http://parlament.md/CadrulLegal/Codulelectoral/tabid/153/language/ro-RO/Default.aspx
Declarația suveranității Republicii Moldova nr. 148-XII din 23.06.90. În: Veștile nr.8/192, 1990.
http://www.constcourt.md/pageview.php?l=ro&id=275&idc=11
Legea privind declarația de independență a Republicii Moldova nr.691-XII din 27.08.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.11-12/103 din 30.12.1991.
http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=334369&lang=1
Lege privind adoptarea Regulamentului Parlamentului Republicii Moldova nr.797 -XIII din 02.04.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.50/237 din 07.04. 2007.
http://www.parlament.md/CadrulLegal/RegulamentulParlamentului/tabid/154/language/ro-RO/Default.aspx
Lege despre statutul deputatului în Parlament nr. 39-XIII din 07.04.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.59-61/201 din 15.04. 2005.
http://www.parlament.md/CadrulLegal/StatutuldeputatuluiinParlament/tabid/155/language/ro-RO/Default.aspx
Legea privind actele legislative nr. 780-XV din 27.12.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 36-38 din 14.03. 2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=313239
Legea privind statutul deputaților și senatorilor nr. 26/2006. În: Monitorul Oficial al României, Partea I nr.49 in 29.01.2016.
http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act3_1
Regulamentul Camerei Deputaților nr. 8/1994. În: Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 277 din 12.04. 2016.
http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act4_1&par1=0
Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputatilor și Senatului nr.46/2015. În: Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 37 din 19.01. 2016.
http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act5_1&par1=0
Hotărârea privind aprobarea denumirii domeniilor de activitate și numărul comisiilor permanente ale Senatului nr.17 din 3.07.1990. În: Monitorul Oficial nr. 67 din 30.03.1991.
Monografii, articole de specialitate
Arseni A. Drept constituțional și instituții politice. Chișinău: 1997, p. 133-136
Arseni A. Suveranitatea națională de la construcție teoretică la realizare practică. Chișinău:
CEP USM, 2013. 74 p.
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. Dreptul constituțional comparat. Chișinău: CEP USM, 2003, 314 p.
Avornic Gh. Tratat de teoria generală a statului și dreptului. Chișinău: Lumina, 2009.412 p.
Boc E. Instituții politice și proceduri constituționale în România. Cluj-Napoca: Editura Accent, 2005. 284 p.
Casiadi Oleg., Porcescu Sergiu. Regimuri politice contemporane. Chișinău: Editura Tip Reclama, 2007. 115 p.
Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G. Dreptul constituțional comparat. București: Lumina Lex, 1999. 413 p.
Călinoiu C., Duculescu V. Drept parlamentar. București: Lumina Lex, 2009. 232 p.
Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I. Constitutia Romaniei revizuită, comentarii și explicații, Bucuresti: All Beck, 2004. 376 p.
Costachi Gh., Guceac I. Fenomenul constituționalismului în evoluția Republicii Moldova spre statul de drept. Chișinău; 2003 p.90
Enache M. Democrația parlamentară. București: Universul juridic, 2012. 145 p.
Fruntașu P. Sistemele politice liberal-democratice. Chișinău: Centrul Editorial al USM, 2000, 173 p.
Guceac I. Curs elementar de drept constitutional. Chișinău: Universitatea de Stat din Moldova, 2004. 298 p.
Muraru I., Tănăsescu E. Drept constituțional și instituții politice. București: C.H. Beck, 1993. 216 p.
Muraru I., Constantinescu M., Drept parlamentar românesc. București: C.H. Beck, 2005. 246 p.
Orlov M. Drept Administrativ. Ghișinău: EPIGRAF, 2001. 276 p.
Solomon C. Instituționalizarea și evoluția sistemului politic democratic în Republica Moldova. Chișinău: Centrul Editorial al USM, 2002. 125 p.
Popa V. Drept parlamentar. Chișinău: ULIM, 86 p.
Tămaș S. Dicționar Politic. Instituțiile democrației și cultura civică. București:„Șansa”, 1996. 203 p.
Vrabie G. Drept constituțional și instituții politice contemporane. Iași: 1993
Site Internet
Parlamentul Republicii Modlova [online]. http://www.parlament.md/(citat la 21.03.2016).
Parlamentul României [online]. http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.home?idl=1(citat la 16.04.2016).
Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 3.04.2016).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Functiile Parlamentului Republicii Moldoa Si AL Republicii România. Aspect Comparativ (ID: 115744)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.