Funcțiile Parlamentului

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

la disciplina

DREPT CONSTITUȚIONAL

cu titlul

FUNCȚIILE PARLAMENTULUI

Coordonator:

Lect. univ. dr. Marieta Safta

Absolvent:

Diana Țucudean

București

2016

CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I. ISTORICUL INSTITUȚIEI PARLAMENTARE 5

Secțiunea 1. Originile sistemului parlamentar 5

Secțiunea 2. Evoluția sistemului parlamentar în România 7

Secțiunea 3. Clasificarea funcțiilor Parlamentului 12

CAPITOLUL AL II-LEA. FUNCȚIA DE REPREZENTARE 14

CAPITOLUL AL III-LEA. FUNCȚIA LEGISLATIVĂ 16

Secțiunea 1. Etapele procedurii legislative 18

Secțiunea 2. Proceduri speciale 26

§1. Procedura de urgență 27

§2. Procedura revizuirii Constituției 28

§3. Delegarea legislativă 30

CAPITOLUL AL IV-LEA. FUNCȚIA DE STABILIRE A DIRECȚIILOR PRINCIPALE ALE ACTIVITĂȚII SOCIAL-ECONOMIE, CULTURALE, STATALE ȘI JURIDICE 33

CAPITOLUL AL V-LEA. FUNCȚIA DE ALEGERE, FORMARE, AVIZARE A FORMĂRII, NUMIRE SAU REVOCARE A UNOR AUTORITĂȚI STATALE 34

CAPITOLUL AL VI-LEA FUNCȚIA DE CONTROL PARLAMENTAR 41

Secțiunea 1. Aspecte generale 41

Secțiunea 1. Proceduri de realizare a controlului parlamentar 42

§1. Controlul exercitat de Parlament asupra Președintelui României 42

§2. Controlul exercitat de Parlament asupra Guvernului și administrației 46

§3. Controlul exercitat de Parlament asupra unor servicii publice care nu fac parte din structura Guvernului 56

CAPITOLUL AL VII-LEA FUNCȚIA DE CONDUCERE ÎN POLITICA EXTERNĂ 61

CAPITOLUL AL VIII-LEA. FUNCȚIA PRIVIND ATRIBUȚIILE PARLAMENTULUI ÎN ORGANIZAREA SA INTERNĂ 64

§1. Validarea sau anularea alegerilor parlamentare 65

§2. Adoptarea regulamentului de funcționare 66

§3. Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului 67

§4. Atribuții privind statutul deputaților sau al senatorilor 67

CAPITOLUL X. CONCLUZII 71

BIBLIOGRAFIE 82

INTRODUCERE

Instituția Parlamentului a constituit dar mai cu seamă azi constituie obiectul unor prodigioase cercetări din partea istoricilor, sociologilor, politologilor și în special a juriștilor, fiind într-o perpetuă transformare, metamorfoza, putând opina că este oglinda evoluției societății occidentale.

Conform Constituției, la baza organizării și funcționării statului român, ca stat de drept și democrat stau câteva principii fundamentale: asigurarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale, separația și echilibrul puterilor în stat, supremația Constituției și a legilor.

Astfel, în cadrul democrației constituționale, ca o transpunere a principiului separației puterilor în stat, puterea publică este constituită din puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească.

Alături de instituția Șefului statului și Guvern, Parlamentul constituie, în cadrul oricărei societăți democratice, instituția politică cu rol major în structurarea și funcționarea acesteia. Această instituție este creația politică a burgheziei, a aplicării în practică a principiilor separației puterii și reprezentativității promovate de această clasă. Apărută încă din perioada modernă, de-a lungul vremii această instituție a cunoscut numeroase transformări, atât în ce privește modul de constituire, structurare, funcționare, atribuțiile și funcțiile, cât și în privința rolului și locului în societate, a relațiilor cu celelalte instituții ale statului.

Am manifestat un interes sporit față de această entitate numită „Parlament”, datorită rolului pe care acesta îl îndeplinește în societatea modernă, a mijloacelor și instrumentelor prin care contribuie la perpetua elaborarea a legilor, la edificarea unei autentice ordini de drept, aspect care apare ca fiind unul firesc și legitim, aceasta dacă ne raportam la faptul că astazi, în lume, respectul pentru democrația reprezentativă, pentru drepturile și libertățile cetățeanului, sunt considerate PRIORITARE.

Jean Jacques Rousseau scria că ”Principiul vieții politice stă în autoritatea suverană: Puterea legiuitoare este inima statului; puterea executivă este creierul care pune toate părțile în mișcare… Nu prin legi dăinuiește un stat, ci prin puterea sa legiuitoare”.

Elaborând prezenta lucrare de licență, ne-am propus să prezentăm, câteva aspecte pe care le-am considerat de esență, iar în demersul de tratare și analiză a acestei instituții, folosind literatura de specialitate, am căutat să înfățișam problematici din cele mai relevante, care se cer a fi cunoscute atunci când dorim să cunoaștem activitatea parlamentară.

Valorizând reperul central, Constituția României, doctrina constituțională, jurisprudența Curții Constituționale și regulamentele interne ale Camerelor Parlamentului, pe care ne-am sprijinit în multe dintre premisele și concluziile enunțate, această lucrare este consacrată în întregime temei care tratează funcțiile Parlamentului.

Abordarea prezentului subiect care se circumscrie dreptului parlamentar, în concret a funcțiilor Parlamentului, o calificăm ca fiind oportună în acest context social politic, pe de o parte datorită fenomenului globalizării la care asistăm, a centralizării puterii la nivelul comunității europene, iar pe de altă parte, deoarece putem observa o scădere, în sondajele de opinie publică, a nivelului de credibilitate a Parlamentului care a făcut să se pună problema modificării unor prevederi ale Constitutiei, în scopul de a îmbunătăți sub diverse forme structura și modul de funcționare a acestui organ reprezentativ.

Lucrarea debutează cu o serie de considerații teoretice privind istoria instituției parlamentare (Capitolul I), încă de la formele sale incipiente, timide de manifestare care dau dus evolutiv vorbind de poziționarea instituției ca organ reprezentativ suprem, o reală expresie a suveranității naționale, pentru a analiza apoi în mod succesiv funcțiile Parlamentului, respectiv funcția de reprezentare (Capitolul II), funcția legislativă (Capitolul III), însemnătatea și rolul acestora în procesul de legiferare, incluzând aici relațiile dintre Parlament și celelalte organe ale statului, funcția de stabilire a direcțiilor principale ale activității social-economie, culturare, statale și juridice (Capitolul IV), importanța, dimensiunile și limitele controlului parlamentar (Capitolul V), funcția de conducere în politica externă (Capitolul VI), organizarea și funcționarea internă a Parlamentului (Capitolul VII) urmând ca apoi, lucrarea să se încheie cu formularea unor considerații concluzive.

CAPITOLUL I. ISTORICUL INSTITUȚIEI PARLAMENTARE

Apariția parlamentului trebuie considerată ca fiind materializarea cerinței, nevoii umane de a participa la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile democrației. Încă din cele mai vechi timpuri filozofii afirmau că puterea, suveranitatea, aparțin și trebuie să aparțină poporului, mai târziu națiunii și numai acesta, poporul, are dreptul de a legifera, legea fiind expresia voinței sale suverane.

Secțiunea 1. Originile sistemului parlamentar

Originile parlamentarismului sunt îndepărtate, Enciclopedia britanică, menționează faptul că Islanda înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 si Anglia în jurul anului 1300 cunoșteau existența unor adunări care aveau să constituie în secolul următor modelul unor adunări deliberative.

Citeam aprecierea lui François Borella care estima că "Este inexact să se spună că Marea Britanie este mama parlamentului; Islanda are drepturi de anterioritate și Polonia pretenții de simultaneitate. Dar este adevărat că ea a servit de model și că anglomania observatorilor continentali nu este fără fundament".

Însă totuși în sens obiectiv raportat la istoricul, contribuția adusă acestei instituții, de Anglia, îi putem acorda statutul de țară care a “inventat” parlamentarismul, sistemul politic este bazat pe principiile tradiției și respectului cutumei politice. Funcționarea exemplară a sistemului Westminster nu rezidă în existența unui riguros cadru juridico-politic, ci în îndelungata practică parlamentară și politică cutumiară. Vorbind de îndelungata tradiție a Parlamentul referindu-ne la forumul său legislativ fiind cunoscut încă dinainte de 1295. Istoria Marii Britanii atestă faptul că regii saxoni aveau obiceiul de a se consulta în probleme importante cu înalții funcționari ai curții ce alcătuiau un consiliu regal permanent. Astfel, regele își sprijinea deciziile sale, îndeosebi cele legate de obținerea de venituri pentru coroană, pe opiniile exprimate de acest organism consultativ. În timpul organizării feudale, pe lângă Coroana britanică funcționau Marele Consiliu, din care făceau parte delegați din întregul regat, și Consiliul Privat, organism redus și având un caracter permanent, care asista pe rege în exercitarea atribuțiilor sale. Întrucât Consiliul Privat poate fi considerat într-un anumit sens "precursorul" actualului Cabinet, pentru a folosi expresia curent uzitată în Marea Britanie, Marele Consiliu – din care făceau parte reprezentanții tuturor categoriilor populației – poate fi considerat strămoșul actualului Parlament.

În secolul al XIII-lea, în Marea Britanie își găsește originea puterea legislativă a Parlamentului, marea Cartă concedată în anul 1215 de regele Ioan fără Țară consacrând angajamentul monarhului "de a nu ridica nici un fel de impozit fără consimțământul celor care le plătesc", prin aceasta recunoscându-se în mod expres puterea Parlamentului de a decide în aceasta materie. Documente ulterioare, precum Petition of Rights din 1628, Habeas Corpus Act din 1679, Bill of Rights din 1689, au întărit puterea și autoritatea suverană a Parlamentului.

Menționam în acest context că istoricii britanici leagă apariția parlamentului de afirmarea sistemului de drept – Common Law, arătând ca deși Parlamentul a reprezentat o instituție apărută în Evul Mediu, dezvoltarea puterilor sale are loc în timpul dinastiilor Tudor, Stuart și Hanovra.

Cuvântul „parlament” provine de la franțuzescul „parler” – „a vorbi, a expune opinia”. Originea istorică a acestei instituții se află în practica foarte veche de a aduna pe membrii unei comunități pentru a lua decizii. Ulterior s-a recurs la instituția parlamentului care reunește un număr limitat de persoane alese de comunitate. Rațiunea practică a existenței parlamentului constă în alegerea unor persoane demne de încredere și competente care să ia decizii în locul poporului și din numele său.

În Franța, Les États généraux (stările generale) constituiau o instituție la care monarhii făceau apel numai în vremuri de criza, în condițiile când prelevarea unor noi impozite impunea un anumit grad de sprijin popular din partea reprezentanților orașelor, ce acceptau numai cu foarte multă greutate puterea regală centralizată.

Istoria parlamentarismului francez a marcat numeroase momente remarcabile în aceasta etapă frământată. Mai multe adunări legislative s-au succedat, din ce în ce mai radicale, iar convenția revoluționară franceză a fost aceea care l-a judecat pe regele Ludovic al XVI-lea și l-a condamnat la moarte. Este de remarcat, prin urmare, faptul că deși în Franța termenul de "Parlament" era folosit pe atunci cu o semnificație limitată ("stările generale" – instituție convocată ad hoc de monarhi pentru situații cu totul deosebite) el s-a dovedit a reprezenta instrumentul prin care voința populară a reușit să se afirme și să se manifeste, ducând la consacrarea, pentru prima dată, a Parlamentului în sensul modern, ca o instituție reprezentativă națională.

În Olanda, Italia, Germania, întâlnim evoluții oarecum similare, de asemenea și în țările scandinave, peste tot transformările politice aducând cu ele consolidarea și afirmarea prerogativelor parlamentare. Aceste aspecte conduc la concluzia conform căreia, instituția Parlamentului nu reprezintă o creație artificială sau de conjunctură, ci un sistem elaborat, care s-a maturizat într-o perioadă îndelungată de timp în pas cu însăși evoluția politică a societății, evoluție de neconceput fără participarea maselor largi, în condițiile afirmării și consolidării națiunilor, care implicau într-o măsura din ce în ce mai mare, existența unor forumuri democratice reprezentative, chemate să exprime și să manifeste voința poporului, a masei.

Filosofii iluminiști, care au adus o contribuție semnificativă, mai mult decât cunoscută și apreciată la definirea rolului Parlamentului, au precizat cu multă exactitate rolul instituției parlamentului în sistemul separației puterilor. În condițiile în care Montesquieu și contemporanii săi au afirmat necesitatea unui echilibru și a unui control reciproc între puterile statului, rolul și importanța Parlamentului ca exponent al puterii legislative devin dintre cele mai mari. Mai mult decât atât, în teoria Dreptului constituțional se afirma ideea regimului parlamentar definit prin tradiție ca reprezentând un regim de separație suplă și de colaborare echilibrată dintre puterile statului.

Evoluțiile politice care au urmat, au dus la apariția altor forme de regimuri, precum cel prezidențial, semiprezidențial sau directorial, însă rolul Parlamentului a rămas unul central, puternic și în aceste regimuri, păstrându-si prerogative în activitatea de legiferare.

Secțiunea 2. Evoluția sistemului parlamentar în România

Nașterea sistemului parlamentar în țara noastră este strâns legată de impactul deosebit pe care l-au avut și pe care l-au propagat în întreaga Europa, principiile Revoluției franceze, precum și încetățenirea tot mai puternică a ideii că statul nu poate fi confundat cu întreaga tagmă a boierilor.

În Muntenia, Tudor Vladimirescu, în proclamațiile sale, opunea "obștea" și "norodul" unei minorități privilegiate, iar Alexandru Ipsilanti propunea, într-un manifest din 19 aprilie 1821, separarea puterilor legislativă si executivă de care vorbea Montesquieu cu jumătate de secol înainte, și convocarea unei Adunări a deputaților de toate treptele. Un proiect de reforme de la sfârșitul anului 1821, elaborat tot în Muntenia, propunea înființarea "unui sfat de obște" pentru a delibera asupra tuturor problemelor de interes național.

În aceeași perioada în 1822, în Moldova a fost întocmit cunoscutul proiect de constituție a Cărvunarilor, care sugera, printre altele, înființarea unui sfat obștesc, compus din episcopi, boieri și un boier desemnat de obștea boierilor din fiecare ținut. În concepția acestui document puterea legislativă urma să revină domnului împreuna cu sfatul obștesc, proiectul bucurându-se de aprecieri dintre cele mai elogioase din partea gânditorilor români. În acest sens, A. D. Xenopol l-a calificat ca fiind "cea dintâi întrupare a unei gândiri constituționale în Țările Române" și "cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale".

În anul 1831 când, în Țara Românească, a fost adoptat un act cu caracter constituțional denumit Regulamentul organic, aplicat, un an mai târziu și în Moldova. Regulamentele organice au pus bazele parlamentarismului în Principatele Române. Esențial este faptul că aceste regulamente au consacrat pentru prima oară principiul separației puterilor și a favorizat dezvoltarea noilor relații economice. De fapt, el a înlocuit arbitrarul puterii domnitorilor și a introdus norme și instituții moderne de organizare a statului. Este semnificativ, din acest punct de vedere, faptul că Nicolae Bălcescu arăta în scrierile sale următoarele: "…cu toate relele sale, Regulamentul aduse însă oricărei principii folositoare și se făcea un instrument de progres. El recunoscu în drept principiul libertății comerciale, despărți puterile judecătorești, administrative și legislative și introduse regimul parlamentar".

Bine-cunoscutul anul revoluționar 1848 a fost un adevărat catalizator al democratizării politicii și înfăptuirea reformelor democratice. În Moldova, "Doleanțele partidei naționale", document inițiat de Mihail Kogălniceanu, propunea un program compus în mare măsură de reglementări democratice, printre care desființarea rangurilor și privilegiilor personale sau din naștere, egalitatea tuturor în privința impozitelor, desființarea robiei, a boierescului și împroprietărirea țăranilor, egalitatea drepturilor civile și politice, Adunare obștească compusă din toate stările societății, domn ales din toate stările societății, responsabilitatea miniștrilor și a tuturor funcționarilor publici, libertatea individului și a domiciliului, neamestecul domnitorilor în activitatea instanțelor judecătorești, instrucțiunea egală gratuită pentru toți românii desființarea pedepsei cu moartea și a bătăii.

În aceeași perioadă nu se lasă mai prejos nici Muntenia, unde imboldul revoluționar a fost unul mai accentuat , cu un caracter mai pronunțat sens în care a fost adoptată la 9/21 iunie 1848, faimoasa "Proclamație de la Islaz", acceptată la 11/23 iunie 1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu sub presiunea maselor. Spre deosebire de "Doleanțele partidei naționale" , Proclamația de la Islaz a avut nu numai forma, dar și valoarea unui act constituțional, fapt ce o situează în fruntea actelor revoluționare ale anului 1848.

În Transilvania se impunea, cu deosebită vigoare, în același an al efervescenței revoluționare, "Moțiunea de la Blaj", adoptată de Adunarea Populară de la Blaj la 4/16 mai, document care reprezintă în mare măsură , expresie a unui patriotism ferm prin care se urmărea recunoașterea drepturilor românilor ca națiune, libertăți democratice moderne, în concordanță cu cerințele epocii care se afirma atunci.

În demersul nostru de prezentare succintă a istoriei parlamentarismului în România, relevăm dificultățile creării statului democratic românesc, în condițiile unei societăți preponderent rurale, care s-a despărțit de tradițiile sistemului feudal târziu și cu mare greutate. Începuturile sistemului parlamentar se leagă chiar de istoria formării statului român modern, în condițiile în care prin Convenția de la Paris din 1858, realizată în baza Tratatului de la Paris din 1856, ce punea capăt Războiului Crimeii, se stabilea crearea pentru Valahia și Moldova a câte unei Adunări elective.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza este marcată atât de divergențe între conservatori și liberali, cât și de aceste două grupări și Domn. În 1862, conservatorii și radicalii, deși se aflau pe poziții total diferite din punct de vedere ideologic, au încheiat o alianță numită încă din acea epocă “monstruoasa coaliție”. Astfel, Adunarea Legislativă, în care cele două grupări dețineau, împreună, majoritatea, a ajuns să-i fie total ostilă Domnitorului.

În primăvara lui 1864 ”monstruoasa coaliție” ajunsese în pragul destrămării. Cu toate acestea, relațiile dintre Domnitor și Adunarea Legislativă nu s-au schimbat, din cauza faptului că în jurul conservatorilor s-a construit o altă majoritate, prin trecerea de partea acestora a celei mai mari părți a “centrului”.

Într-un context politic intern și internațional complicat, al intențiilor domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a moderniza societatea românească, apare „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris” din 1864, care consacră principiul bicameralismului, prin înființarea Corpului Ponderator, alături de Adunarea Electivă. La 2 mai 1864, printr-o lovitură de stat, Cuza a dizolvat Adunarea Legislativă și a organizat un plebiscit asupra legii electorale și a unui proiect de “Statut” care dezvolta dispozițiile Convenției de la Paris. Plebiscitul a confirmat susținerea maselor la reformele propuse de Cuza prin cele două acte (legea electorală și Statutul).

Primul Senat din spațiul românesc și-a deschis lucrările pe 6 decembrie 1864 și avea: 9 membri de drept (cei 2 mitropoliți, episcopii eparhiilor, primul președinte al Curții de Casație și cel mai vechi general în activitate) și 64 de membri numiți de către domn (32 dintre persoanele care au exercitat cele mai înalte funcții în stat și 32 dintre membrii consiliilor generale ale județelor, de pe o listă de 3 candidați pentru fiecare județ).

După abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în 1866, s-a ridicat problema adoptării unei Constituții care să restabilească echilibrul între principalele puteri ale statului, să definitiveze organizarea statului național român în limitele dreptului de autonomie, să consacre drepturile și libertățile cetățenești și individuale, statuând totodată principiul monarhiei constituționale și ereditare cu principe străin, prevăzut în programul unionist adoptat de Adunările ad-hoc în 1857. Dar existând o tradiție democratică și parlamentară în România ale cărei începuturi s-au regăsit în Regulamentele Organice, în Convenția de la Paris din 1858, precum și în Statutul lui Cuza, semnificativ pentru dreptul parlamentar apare evoluția acestei instituții prin emiterea Constituției din 1866, moment care marchează epoca modernă a parlamentarismului în Romania care se întemeiază pe pluralismul politic, pe dezvoltarea treptată a reprezentativității care, pe măsură generalizării votului universal, a devenit democratică.

Tot după abdicarea lui Cuza, au fost organizate și alegerile pentru Adunarea Deputaților care avea să devină, ulterior, adunare constituantă. Alegerile s-au desfășurat în baza legii electorale din 1864 și au dat câștig de cauză conservatorilor care, astfel, au ajuns în situația de a-și impune punctul de vedere cu privire la noua Constituție ce urma a fi adoptată.

Din acest moment putem spune că Parlamentul a devenit cu adevărat independent de puterea executivă, primind largi atribuții legislative și politice, începând cu 1 iulie 1866, când a fost promulgată noua Constituție a României, care rămâne în vigoare până în anul 1923. Inovația introdusă de Constituția de la 1866 rezida nu doar în afirmarea principiului separării puterilor în stat ci și în stabilirea controlului exercitat de legislativ asupra executivului. Cele mai importante acte adoptate de Parlament în acea perioadă și în istoria României moderne au fost Declarația de Independență din 9 mai 1877 și actele de unire de la sfârșitul Primului război mondial.

Parlamentul avea să fie tot unul bicameral, așa cum fusese până atunci. Pentru alegerea Adunării Deputaților, alegătorii urmau să fie grupați în 4 colegii, cel de-al patrulea fiind colegiul alegătorilor primari (cei care alegeau un număr de reprezentanți care, la rândul lor, votau pentru alegerea deputaților).

Senatul era format din următoarele categorii de membrii: membri de drept – moștenitorul tronului (de la vârsta de 18 ani, dar cu vot deliberativ de la vârsta de 25 de ani), mitropoliții si episcopii eparhioți, și membri aleși – câte 2 în fiecare județ, plus câte unul de Universitățile din Iași și București. În fiecare județ, unul dintre senatori era ales în cadrul unui colegiu format din alegători cu un venit funciar anual de cel puțin 300 de galbeni, în timp ce celălalt era ales în cadrul unui colegiu care îi cuprindea pe proprietarii de averi imobiliare din orașele județului, cu un venit anual între 100 și 300 de galbeni.

Constituția adoptată în iunie 1866 și promulgată de Domnitorul Principatelor Unite-Carol I, la 30 iunie 1866, a pus bazele moderne ale unui forum legislativ ca Reprezentare Națională, care a avut structura și funcționarea unui sistem parlamentar European corespunzător acelor vremuri.

Ținând pasul cu evoluția societății, implicit pentru a ne alia modificărilor aduse pe mapamond de sfârșitul primului război mondial, dar și evenimentelor de la 1 decembrie 1918, un cadru nou legislativ pentru desăvârșirea unității României Mari, Adunarea Deputaților și Senatul au votat, în zilele de 26-27 martie 1923, o nouă Constituție, care întărea și mai mult rolul Parlamentului în viața politică a țării. Constituția stabilise, astfel cum susținea regele Ferdinand în Parlament, la 15 octombrie 1923, "principiile fundamentale de la care trebuiau să purceadă de acum încolo diferitele legi de organizare, menite să așeze pe temelii puternice țara noastră mărită".

Constituția din 1923 menține sistemul bicameral, dar observăm că structurează și întărește funcțiile parlamentului, fiind exprimat principiul separației puterilor în stat. Însă esențial este faptul că din acest moment în tara noastră, este consacrat principiul monarhiei constituționale, întărind concepția potrivit căreia puterea emană de la națiune iar membrii Parlamentului reprezintă națiunea.

În februarie 1938, Carol al II-lea a abrogat Constituția și a instaurat un regim care poate fi considerat, fără nici un fel de rezerve, autoritar. Deși, formal, noua Constituție recunoștea separația puterilor în stat, în realitate ea asigura o situație privilegiată pentru suveran. Acesta era numit „capul statului” și lua parte activă la exercițiul celor trei puteri. În domeniul legislativ, regele avea dreptul de a sancționa și promulga legile, putând refuza promulgarea, fără de care nici o lege nu devenea executorie. În același timp, inițiativa legislativă a Parlamentului era restrânsă numai la „legi în interesul obștesc al Statului”. Regelui îi revenea atribuția exclusivă de a convoca, deschide și dizolva Parlamentul.

Constituția din 1938 a păstrat sistemul bicameral, cu diferențierea modalităților de alegere a celor două Camere. Era menținut principiul deliberării separate a celor două Camere și regimul imunității parlamentare. Constituția consacra instituția Consiliului Legislativ, al cărui aviz era obligatoriu pentru toate proiectele de lege, atât înainte cât și după amendarea lor în Comisie, afară de cele care priveau creditele bugetare. De remarcat este faptul că inițiativa legilor aparținea de regulă Regelui, Adunările putând propune din proprie inițiativă numai legi în interesul obștesc al statului. Legile erau supuse sancțiunii regale, după care erau dezbătute și votate de majoritatea ambelor Adunări.

După ce timp de 4 ani, viața parlamentară din România a fost suspendată, ca urmare a actului de la 23 august 1944, Constituția din 1923 a fost repusă în drepturi. Primele alegeri parlamentare de după război s-au desfășurat la 19 noiembrie 1946, după ce, sub presiunea forțelor comuniste, Regele desființase Senatul printr-un decret emis la 13 iulie 1946. Așadar, alegerile respective au vizat doar Adunarea Deputaților și au dat câștig de cauză, în urma unei fraude de proporții, Blocului Partidelor Democrate, constituit în jurul Partidului Comunist. Practic, acele alegeri au reprezentat momentul de început al regimului comunist în România.

Multipartidistul este eliminat de facto, situație care a însemnat instaurarea unui regim totalitar. Pentru ca ulterior prin Constituția din 1965, Marea Adunare Națională era definită drept "unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România".

În contextul în care la nivel mondial, după căderea blocului comunist când apare o reașezare a lumii, Revoluția din Decembrie 1989 a deschis calea revenirii României la un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere și pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separația puterilor și răspunderea guvernanților în fața organelor reprezentative, redevenind un sistemul parlamentar bicameral, urmând ca această nouă reașezare să se regăsească în noua Constituție aprobată prin referendum în 1991.

Deși nu trecuse decât relativ puțin timp de la adoptarea Constituției, în 2003 textul Constituției a fost modificat, acest lucru fiind impus în special de necesitatea modificării unor prevederi care făceau din Constituția României una incompatibilă cu statutul de viitor membru al Uniunii Europene.

În ceea ce privește Parlamentul, cea mai importantă modificare este eliminarea procedurii de mediere între cele două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ, însoțită de o „împărțire” a tuturor domeniilor vieții economice, sociale și politice în două categorii – una fiind aceea a legilor asupra căruia ultimul cuvânt îl are Senatul, iar cea de a doua, categoria legilor care primesc votul final în Camera Deputaților.

Secțiunea 3. Clasificarea funcțiilor Parlamentului

Funcțiile Parlamentului constituie o problemă mult discutată în literatura de specialitate, pornindu-se de la celebra teorie a separării puterilor în stat, care fixează puterea legislativă ca funcție inerentă a statului de a emite legi sau altfel-spus de a stabili comportamentul indivizilor în societate. La acest capitol întotdeauna este văzut Parlamentul ca autoritate legislativă, ca unică autoritate legislativă, ca organ reprezentativ suprem. Însă trebuie să menționăm că funcția legislativă nu este unica cu care este înzestrat Parlamentul, și de aici pornesc mai multe vizuini asupra funcțiilor Parlamentului. Atribuțiile Parlamentului sunt de natură a putea realiza la cel mai înalt nivel conducerea statului, îndeplinind următoarele funcții de bază:

Funcția de reprezentare

Funcția de reprezentare a Parlamentului reiese din art 61 alin(1) din Constituția României, unde este stipulat că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român”. În acest sens, Parlamentul reprezintă interesele națiunii, fiind în slujba sa. De asemenea această funcție de reprezentare se manifestă și în relațiile cu Uniunea Europeană.

Funcția legislativă

Această funcție reprezintă de fapt nucleul întregii activități parlamentare, autorii de specialitate fiind unanimi în a aprecia că elaborarea legilor trebuie să constituie activitatea primordială a parlamentelor. Funcția legislativă a Parlamentului este amplu fundamentată în prevederile Constituției, ca și în cele ale Regulamentelor celor două Camere.

Funcția de stabilire a direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale, statale și juridice

În realizarea acestei funcții, Parlamentului îi revin atribuții precum: adoptarea bugetului, declararea mobilizării generale sau parțiale, reglementarea alegerilor, organizarea și funcționarea organelor de stat, organizarea și funcționarea partidelor politice, acordarea amnistiei, emiterea de monedă etc.

Funcția de alegere, formare, avizare a formării, numire sau revocare a unor autorități statale

În exercitarea funcției de alegere, formare, avizare a formării, numire sau revocare a unor autorități statale, Parlamentul învestește Guvernul pe baza votului de încredere, pe care îl poate retrage prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, numește Avocatul Poporului, membri Consiliului Național al Audiovizualului, numește judecători la Curtea Constituțională, numește și revocă membrii Curții de Conturi, numește și recovă membrii Comisiei Naționale de Valori.

Funcția de control

Parlamentul exercită control asupra insituției Șefului statului, asupra Guvernului și administrației dar și asupra unor servicii publice care nu fac parte din structura Guvernului. Această funcție se manifestă printr-o serie întreaga de activități de maximă importanță, cum ar fi acordarea și retragerea încrederii Guvernului, moțiunile de cenzură, întrebările și interpelările și chiar suspendarea din funcție a Președintelui României.

Funcția de conducere în politica externă

În exercitarea funcției de conducere în politica externă, cele mai importante atribuții îndeplinite de Parlament sunt ratificarea tratatelor internaționale, constituirea unei comisii de politică externă și numirea în funcție a ambasadorilor.

Funcția privind atribuțiile Parlamentului în organizarea sa internă

În ceea ce privește organizarea internă a Parlamentului, art. 64 alin(1) din Constituția României prevede că ”Organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu”. Fiecare Cameră iși alege un birou permanent și își constituie comisii permanente potrivit configurației politice a fiecărei Camere. Tot în curpinsul aceluiași articol regăsim posibilitatea deputaților și a senatorilor de a se organiza în grupuri parlamentare.

CAPITOLUL AL II-LEA. FUNCȚIA DE REPREZENTARE

Parlamentul îndeplinește o funcție de reprezentare: el este ”organul reprezentativ suprem al poporului român” (art. 61, alin. 1 Constituția României). Altfel zicând, Parlamentul este ”purtătorul de cuvânt al Națiunii„.

Funcția de reprezentare a fost esențială în configurarea democrației reprezentative, îndeosebi în perioada inițială de formare a regimului parlamentar, în conflictul cu monarhia absolută ce își revendica legitimitatea divină. Astfel monarhia, unde a supraviețuit, a devenit constituțională sau a fost înlăturată de regimul politic republican.

Importanța acestei funcții își menține și în prezent valabilitatea deoarece ea asigură agregarea intereselor și valorilor și își dispută întâietatea în societate în adoptarea unei măsuri legislative sau exclusiv politice. Odată cu dezvoltarea democrației și trecerea de la votul cenzitar la cel universal, pe baza principiului un om un vot, această agregare a intereselor în Parlament a devenit din ce în ce mai efectivă deoarece pături sociale ce nu erau reprezentate, organizându-se în partide au putut să-și apere interesele în dezbaterile ce aveau loc.

Instituția reprezentării națiunii, de către parlamentari își găsește forma de legiferare în cuprinsul art. 2 din Constituția României, unde se prevede că suveranitatea națională aparține poporului român, poporul fiind unic și absolut titular. Poporul exercită suveranitatea națională prin organele sale reprezentative, adică prin intermediul Parlamentului.

În primul rând Parlamentul reprezintă interesele electoratului, forța Parlamentului decurgând din principiul suveranității naționale, în sensul că, acesta reprezintă în mod exclusiv poporul este și trebuie să fie vocea sa iar parlamentarii sunt delegații săi, a celor care i-au ales, având obligația incumbată de a nu putea deroga, în nici un caz, prerogativele lor unor funcționari ai statului.

Raționamentul conform căruia, Parlamentul reprezintă poporul, reiese și din prevederile art. 69 din Constituția României, care prevede la alineatul 1 că: ”În exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului”.

Privitor la acest principiu de reprezentare, pe care îl valorifică aleșii în Parlament, respectiv de la mandatul reprezentativ exercitat de deputați și senatori, se impun anumite mențiuni cu privire la acesta, că mandatul parlamentar este conferit exclusiv în baza alegerilor generale, adică prin exercitarea dreptului constituțional de a alege a cetățenilor cu drept de vot, prin concretizarea opțiunii electorale votând una din listele de candidați, înscrise în buletinul de vot.

Programul și obiectivele parlamentarilor, angajamentele, proiectele, obiectivele asumate și prezentate în campania electorală reprezintă un angajament pe care și-l asumă candidatul, un „contract social” în miniatura , în temeiul cărora este determinată opțiunea electorală a cetățeanului. Prin mandatele obținute în urma votului acordat de către cetățeni, candidații obțin în fapt reprezentarea națională.

Dobândirea mandatului parlamentar are loc, conform art. 62 din Constituția României, ”prin vot universal, egal, direct și liber exprimat, potrivit legii electorale”. În acest sens, devine deputat sau senator acel candidat care în urma alegerilor a câștigat mandatul și a fost declarat ales, potrivit prevederilor legii electorale și sub condiția validări mandatului. Articolul 63, alin. 1, prevede durata mandatului de parlamentar care este de 4 ani.

Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente prevede la art. 5:

”(1) Senatorii și deputații se aleg prin scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporționale. (2) Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaților este de un deputat la 73.000 de locuitori. (3) Norma de reprezentare pentru alegerea Senatului este de un senator la 168.000 de locuitori”.

Spunem că funcția de reprezentare, mai are un palier în care se exprimă, în care este valorificată, și anume ea se manifestă în special în raporturile României cu Uniunea Europeană și în orientarea întregii activități externe în raport cu toate statele lumii, pe baza principiilor dreptului internațional. Funcția de reprezentare a Parlamentului reprezintă o însemnătate dintre cele mai mari și în ceea ce privește relațiile dintre Parlament și alte organe ale statului, Parlamentului beneficiind de o legitimitate originară, ca exponent al intereselor națiunii.

CAPITOLUL AL III-LEA. FUNCȚIA LEGISLATIVĂ

Art. 61 din norma cadru, Constituția României, stipulează în al său prim alineat că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.”

În scopul pe care legiuitorul l-a urmărit în acest text, pentru a înțelege dimensiunea , conținutul, sensul acestei dispoziții constituționale se impune să definim legea din perspectiva acestui text.

Pentru a trăi în societate omul are nevoie de o serie de norme și reguli juridice, morale și politice, plecând și de la faptul că în analiza filozofiei dreptului, asupra problematicii referitoare la temeiurile fenomenelor juridice incumbă un demers care să țina seama de natura omului *[calificată ca fiind duală – omul fiind ‚ființă naturală” cât și „ființă socială”]

Prin „contractul social” al lui J. J. Rousseau, indivizii au conferit drepturile lor statului, iar acesta din urmă le reda tuturor, sub forma drepturilor civile, care își găsesc materialitatea în legi.

Încercând să facem o caracterizare a legii, în acest demers putem valorifica pe de o parte fie criteriului formal, în acest sens accentul cade pe organul chemat să adopte norma, pe natura acestei entități și în mod implicit pe procedura care trebuie respectată în acest proces sau pe de altă parte un criteriu de ordin material , ocazie cu care ne vom raporta la conținutul, cuprinsul normei.

Aplecându-ne asupra acestui din urmă criteriu, pe care l-am intitulat material, în opinia noastră el vizează actele juridice care conțin reguli de conduită sociala de ordin imperativ, general și impersonale care au o anumită continuitate în timp însă care au o caracteristică esențială și anume aceea că asupra respectării lor guvernează forța de coerciție a statului.

În acest demers de a defini noțiunea de „lege” putem stabili existența unui numitor comun atât din punct de vedere al criteriului formal cât și a celui material, în sensul că ambele abordări califică legea ca fiind, actul adoptat de către puterea legislativă, care conține reglementări de conduită socială generale, obligatorii, impersonale și susceptibile de a fi aplicate prin forța coercitivă a statului.

Într-o abordare tradiționalistă a clasificării legilor, ele sunt structurate în trei categorii, respectiv legi de ordin constituțional, legi organice și, nu în ultimul rând legi ordinare, aceasta clasificare se fundamentează pe criteriul conținutului reglementărilor și pe cel al procedurii de adoptare.

Legile constituționale „sunt legile de revizuire a Constituției”, se precizează în art. 73 alin(2). Deci, sunt legi care completează sau modifică Constituția (fie printr-o modificare a textelor, fie prin adăugarea altora noi, fie printr-o abrogare a lor). Dar sintagma „lege constituțională” este utilizată și pentru desemnarea Constituției însăși, act normativ de natură, juridică ce este „o lege” în sensul definit anterior, și anume legea fundamentală, cea care se situează în fruntea ierarhiei izvoarelor de drept dintr-o țară.

„Identificarea ” Constituției prin raportarea ei la celelalte categorii de legi se poate face atât potrivit unui criteriu material cât și potrivit unui criteriu formal. Astfel, dacă ne referim la primul, putem afirma că, în general, legea noastră fundamentală, asemănător celor din alte state, reglementează instituirea, organizarea și funcționarea autorităților publice, raporturile dintre ele, precum și „limitele” puterii de stat, prin sancționarea și garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor. Fără a se putea stabili ferm anumite „granițe’ ale reglementării constituționale, putem totuși să admitem posibilitatea definirii Constituției potrivit unui criteriu material.

Legile de modificare a Constituției sunt si ele supuse unor reguli deosebite, specificitatea procedurii de revizuire rezultând din poziția pe care o deține aceasta în sistemul izvoarelor de drept. Astfel, vom remarca reguli deosebite privind: inițiativa revizuirii, adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire și intrarea în vigoare a legii de revizuire.

Legile organice se adoptă în domenii ce sunt rezervate constituțional. Mai întâi, printr-o reglementare de principiu (art. 73 alin(3) ) se stabilesc domeniile de relații ce formează obiectul acestora, precum sistemul electoral, organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, organizarea și desfășurarea referendumului, organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice, organizarea Guvernului, stabilirea infracțiunilor și pedepselor, contenciosul administrativ, regimul juridic general al proprietății, statutul deputaților și al senatorilor. Apoi, într-o serie de articole-precum art. 3 alin(2), art.5 alin(1), art. 12 alin(4), art. 31 alin(5), art. 48 alin(2), art. 55 alin( 2)- se prevăd expres alte domenii rezervate legii organice. În felul acesta, legile organice- spre deosebire de cele ordinare- pot fi „identificate” și definite potrivit unui criteriu material. Ele apar, prin importanța relațiilor ce le sunt rezervate, ca o „prelungire a textelor constituționale”, acoperind întinse sfere din domeniul ramurii dreptului constituțional. Dar și din punct de vedere formal legile organice se deosebesc de cele ordinare. În Constituție se stabilește mai întâi regula potrivit căreia acestea se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere (majoritate absolută). Apoi, se interzice abilitarea Guvernului de a adopta ordonanțe în domenii care fac obiectul legilor organice (art. 115 alin(1) ). În sfârșit, se interzice adoptarea de legi organice în cazul prelungirii mandatului Camerelor, până la întrunirea noului Parlament (art. 63 alin(3) ).

Atât în textele referitoare la domeniile de relații sociale rezervate legii organice, cât și, din cele referitoare la modul de adoptare sau perioada în care pot fi adoptate, reiese locul deosebit de important pe care acestea se situează în ierarhia izvoarelor noastre de drept, ele plasându-se imediat după Constituție, fiind așa cum se exprimă un autor francez „infra-constituționale” și „supra-legislative”.

Legile ordinare spre deosebire de cele organice, nu pot fi definite potrivit unui criteriu material, singurul criteriu de natură-imprecis, de altfel-ar fi acela că organul legislativ are în vedere reglementarea numai a relațiilor celor mai importante-altele decât cele rezervate legii organice.

Secțiunea 1. Etapele procedurii legislative

Reglementarea relațiilor sociale prin lege și prin celelalte categorii de acte normative se realizează cu respectarea principiilor generale de legiferare, proprii sistemului de drept românesc, în acest sens actele normative se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată și implicit cu principiile care guvernează ordinea de drept.

Actul de legiferare reprezintă principala modalitate de implementare a politicilor publice, instituția care asigură instrumentele necesare, urmărește și încearcă să dea viață scopurilor urmărite de aleșii țării, care urmăresc punerea în aplicare a soluțiilor de dezvoltare economică, socială, culturală, juridică, etc dar în mod firesc și pentru exercitarea autorității publice.

Limitările constituționale își găsesc aplicare și față de Parlament și funcția sa legislativă, și au rolul de a vegeta asupra actului de legiferare, a normei și a procedurii urmate. Este prohibit de către legea cadru ca, să fie încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și de asemenea urmărește să instituie, să garanteze, să protejeze principiu fundamental al separației puterilor în stat și al echilibrului acestora, enunțat încă de către John Locke și mai ales de către Montesquieu, în lupta lor împotriva statului absolutist, principiu care a devenit baza statului constituțional modern.

În cele ce urmează ne vom apleca asupra, celei mai importante funcții a Parlamentului, respectiv activitatea de legiferare, activitate care constă în emiterea de norme cu un profund caracter juridic.

Procesul de adoptare a legilor, de către aceasta entitate, a presupus încă din vechi timpuri și firesc ne referim la sistemele democratice, etape de analiză și dezbatere, proceduri care au devenit din ce în ce mai complexe ținând pasul cu evoluția societății, cu nuanțele și complexitatea sa. Astfel am ajuns ca astăzi în sistemul românesc să fie prevăzute următoarele etape :inițiativa legislativă, avizarea proiectelor de legi, dezbaterea și votarea proiectelor de legi sau a propunerilor legislative în camerele Parlamentului, verificarea de către Curtea Constituțională a constituționalității legii, promulgarea legii de către Președinte și firesc publicarea în Monitorul Oficial al României.

Inițiativa legislativă

Inițiativa legislativă este definită ca fiind dreptul de a sesiza Parlamentul cu examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, drept căruia îi corespunde obligația corelativă a autorității legiuitoare de a se pronunța asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative. Ca sediu al materiei , această instituție o regăsim în cuprinsul art. 74 din Constituție.

În cuprinsul primului alineat al art. 74, legiuitorul prevede ca în cazul legilor organice și ordinare, ”inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor și unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni , care trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele tării, iar în fiecare județ, respectiv în municipiul București să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative”.

Așadar, raportat la art. 74 din Constituție, inițiativa legislativă se exercită de către Guvern, parlamentari sau de cetățeni pe calea inițiativei populare. De aceea, sub acest aspect nu există o concurență partajată cu două excepții, însă. Potrivit art. 138 alin. (2) din Constituție, Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurărilor sociale de stat pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului.

În altă ordine de idei inițiativa parlamentarilor, trebuie depusă la Camera din care aceștia fac parte. Inițiativa legislativă a deputaților și a senatorilor are caracter individual, însă nu poate fi considerată un drept individual al acestora, deoarece ei acționează în vederea îndeplinirii atribuțiilor specifice Camerei din care provin.

Cetățenii pot formula o inițiativă legislativă sub forma unei propuneri legislative, care se depune la Camera competentă a fi sesizată, împreună cu expunerea de motive, listele de susținători în original și de o cerere întocmită de membrii comitetului de inițiativă. La rândul lor inițiativele legislative ale cetățenilor, sunt supuse unui control de constituționalitate, sens în care din cuprinsul primului alineat al art. 146 la lit. „j” din Constituție, atribuie Curții Constituționale a României, atributul de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative a cetățenilor, mai multe aspecte cu privire la inițiativa legislativa a cetățenilor.

Un aspect prohibit ca obiect al inițiativei legislative formulată de către cetățeni, este cel conform căruia, inițiativa venită pe acest culoar nu poate privi problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea.

De asemenea, din interpretarea art. 92 și 93 din Constituție, numai Președintele României are dreptul de a declara mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate, de a lua măsuri pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva țării, de a institui starea de asediu sau starea de urgență, toate aceste măsuri fiind luate cu aprobarea prealabilă sau, după caz, ulterioară a Parlamentului. O situație specială o constituie inițiativa de revizuire a Constituției, singura autoritate ce poate exercita acest drept fiind Președintele României, la propunerea Guvernului.

Lecturând prevederile Art. 75 alin(1) din legea cadru, observăm că se stabilește o competență specială de a fi sesizat Parlamentul, respectiv prin depunerea spre dezbatere și adoptare proiectele de legi și propunerile legislative Camerei Deputaților, ca primă Cameră sesizată. În aceeași ordine de idei putem observa, că sesizarea Parlamentului are loc distinct în funcție de cei care o depun, mai precis inițiativa legislativă a Guvernului ia forma unui proiect de lege, în timp ce a deputaților și senatorilor sau cea a cetățenilor, forma unei propuneri legislative.

Avizarea proiectelor de legi

Ulterior înregistrării proiectelor de lege sau a propunerilor legislative, înainte de a fi supuse dezbaterii ele trebuie supuse unei duble avizări succesive, o primă etapa fiind cea în care se solicita avizul consultativ al Consiliului Legislativ, prevăzut de art. 79 al Constituției și Legea 73/1993, care este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, format din specialiști cu o înaltă calificare profesională și are trei secții: secția de drept public, secția de drept privat și secția de evidență oficială a legislației. Avizul Consiliului se formulează și se transmite în scris după caz cu aviz favorabil, favorabil cu obiecții ori negativ. Indiferent de conținutul raportului întocmit de Consiliul Legislativ, avizul acestuia are un caracter consultativ, firesc, căruia Parlamentul nu trebuie să i se conformeze, deși există obligația de a fi solicitat.

În concret Consiliul Legislativ, verifică, pe calea unei opinii consultative, proiectele de legi din punct de vedere tehnic-juridic, și are în vedere următoarele aspecte: concordanța cu Constituția, natura legii, înlăturarea contradicțiilor, respectarea normelor de tehnică legislativă, identificarea dispozițiilor legale care având același obiect urmează a fi abrogate, modificate sau unificate.

Cel de-al doilea aviz urmează a fi solicitat comisiei permanente din cadrul fiecărei camere, în acord cu prevederile art. 69 din Regulamentul Senatului si art. 64 din Regulamentul Camerei Deputaților, astfel că după dezbateri comisia permanentă a fiecărei Camere întocmește un raport care va fi propus spre adoptare sau spre a fi respins.  Procedura dezbaterii proiectelor de lege sau a propunerilor legislative la comisie este asemănătoare cu procedura din plen, deoarece  comisia are același grad de reprezentativitate politică pe care îl are și Parlamentul în ansamblul său. Spre deosebire de procedura din plen, în cadrul comisiei are loc analizarea în detaliu, articol cu articol, a tuturor dispozițiilor proiectelor sau propunerilor legislative, precum și a implicațiilor acestora, iar dispozițiile Regulamentului Camerei Deputaților și ale Regulamentului Senatului marchează deplasarea centrului de greutate de la dezbaterea în plen către dezbaterea în comisii.

Ținând seama de numărul mic de membri,  de specializarea acestora și de ambianța de lucru, procedura în cadrul comisiilor este mai specializată și mai  puțin formalistă. Nu există reguli referitoare la limitarea numărului de intervenții, la durata lor, la înscrierea la cuvânt, la modalitatea de vot care, de regulă, este deschis.

Și în acest caz rapoartele comisiilor permanente au un caracter consultativ, ceea ce conduce la concluzia că indiferent de conținutul acestora, Camerele Parlamentului pot să acționeze în acord cu aceste avize sau rapoarte sau nu.

Un alt aviz este solicitat Consiliului Economic și Social, care este o instituție publică de interes național, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului social la nivel național dintre patronat, sindicate și Guvern și a climatului de stabilitate și pace socială.

Avizul Consiliului Economic și Social, este tot unul consultativ, fiind cerut de către Guvern în cazul proiectelor de legi care se referă la: restructurarea și dezvoltarea economiei naționale, privatizarea agenților economici, relațiile de muncă, politica salarială, protecția socială, ocrotirea sănătății, învățământ și cercetare stiințifică.

Dezbaterea și votarea proiectelor de legi sau a propunerilor legislative în Camerele Parlamentului

Procesul de adoptare a legilor, una dintre cele mai complexe îndatoriri ale Parlamentului, conține și dezbaterea și votarea proiectelor de legi sau a propunerilor legislative, această dezbatere în plen se derulează în trei faze, prima fiind dezbaterea generală, urmată de dezbaterea pe articole pentru ca în final să aibă loc votarea în ansamblu, a proiectului de lege.

Dezbaterea generală

Având în vedere faptul că această etapă a procedurii legislative, este ulterioară examinării proiectului de lege de către Comisa Permanentă competentă, scopul ei fiind de a permite deputaților și senatorilor să evalueze proiectul de lege, oportunitatea economică, socială, politică sau culturală a scopului pentru care urmează a fi adoptată. La dezbaterea generală iau parte câte un deputat, respectiv un senator, în ordinea înscrierii la cuvânt, însă aceasta dezbatere nu se finalizează prin exprimarea votului, caz în care se impune a specifica faptul că în acest stadiu nu pot fi depuse amendamente.

Dezbaterea generală, care în mod normal trebuie să abordeze doar probleme de principiu, începe prin prezentarea de către inițiator a motivelor care au dus la promovarea proiectului de lege și de a da senatorilor si deputaților, posibilitatea de a se pronunța doar asupra oportunității economice, sociale și politice a acestuia, neavând ca scop analiza sistematică a articolelor. Dezbaterea generală este esențialmente politică, ca atare nu se încheie cu vot, doar în cazul în care comisia permanentă a propus respingerea proiectului, președintele Camerei poate să ceară pronunțarea prin vot asupra acestuia.

Dezbaterea pe articole

Odată încheiată, parcursă această etapă a dezbaterii generale se trece la dezbaterea pe articole a proiectului de lege sau a propunerii legislative. Dezbaterea pe articole se face în ordinea lor din proiectul sau propunerea legislativă supusă dezbaterii.

Discutarea articolelor începe cu amendamentele, care trebuie să se refere la conținutul unui singur articol, urmând a fi votate de către plenul fiecărei Camere. Amendamentele se supun la vot numai în cazul în care acceptarea unuia nu exclude acceptarea celorlalte. În această fază, membrii Camerei se pot pronunța asupra fiecărui articol în parte.

Votarea

”Votul reprezintă manifestarea de voință ce exprimă acordul ori dezacordul unui parlamentar cu privire la luarea unei decizii, care la rândul său este expresia unei voințe majoritare. În cadrul procedurii de vot, toți parlamentarii sunt egali, aceștia, în virtutea unui mandat reprezentativ, îndeplinind o demnitate publică prin care reprezintă poporul, fiind deci, potrivit art.69 alin.(1) din Constituție, în serviciul acestuia. Votul constituie, de altfel, un drept-funcție pus în serviciul altuia, adică a reprezentativității pe care parlamentarul o întruchipează și la care nu poate renunța, dupa cum nu poate constitui obiect al vreunei tranzacții.”(Decizia nr. 1558 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 856 din 9 decembrie 2009)

Procesul de votare ca ultimă etapă, are loc în fiecare Cameră , cu excepțiile prevăzute de art. 62 din legea cadru, dacă există cvorum legal, proiectul de lege sau propunerea legislativă în ansamblu se supune Camerei spre adoptare în forma rezultată din dezbaterea pe articole. Proiectele sau propunerile de revizuire a Constituției, în mod diferit de celelalte propuneri se adoptă cu majoritate de cel puțin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere astfel că legile organice se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră.

Dacă, un proiect de lege este adoptat de către una dintre Camere , menționând aici că termenul de pronunțare asupra proiectului sau propunerii legislative este de 45 de zile, acesta urmează a fi trimis celeilalte Camere a Parlamentului iar dacă este adoptat în aceeași formă și de către a doua Camera, el va fi trimis spre promulgare Președintelui României.

Votul final se realizează în fiecare Cameră cu excepția legii bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale de stat care se dezbat și se aprobă numai în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului.

Verificarea de către Curtea Constituțională a constituționalității legii

Curtea Constituțională, ca for a cărui specialitate și decizie este de o importanță semnificativă, veghînd la respectarea supremației Constituției României, urmare a unei analize se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare, la sesizarea Președintelui României, sau a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

Văzând dispozițiile Legii 47 /1992 care reglementează organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul art. 15 în al său alin.2, se prevede că înainte ca legile să fie trimise spre promulgare, după ce au fost anunțate în plenul Camerelor, ele se depun la Secretariatul General al Camerei, pentru a fi examinate de către deputați și senatori în scopul respectării dreptului fiecărui parlamentar de a sesiza Curtea Constituțională. Deputații și senatori își pot exercita acest drept în termen de 5 zile de la data depunerii legii la secretarul general sau în termen de 2 zile dacă legea a fost aprobată de Parlament cu procedura de urgență.

Curtea Constituțională poate fi sesizată conform prevederilor art. 146 lit. „a” pentru a se pronunța asupra legilor, anterior trimiterii ei spre promulgare de către Guvern, de către președinții celor două Camere, de Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului și de către un număr de cel puțin 50 de deputați si 25 de senatori. Legile constituționale și legile adoptate prin referendum nu pot face obiectul controlului de constituționalitate. Președintele României poate sesiza Curtea Constituțională imediat după primirea acesteia pentru promulgare, caz în care, obligația Președintelui României de a promulga legea în termen de 20 de zile de la primire încetează.

Controlul de constituționalitate anterior promulgării legii, este un control de conformitate cu Constituția iar prin decizia ei Curtea Constituțională nu anulează legea sau dispoziția dintr-o lege incriminată sub motiv de neconstituționalitate ci doar constată deraparea în afara normei cadrul, neconstituționalitatea. Parlamentul este obligat să pună de acord dispozițiile declarate neconstituționale cu decizia Curții, pe baza raportului întocmit de către comisia juridică.

Art.147 alin.(1) din Constituție stabilește, în privința legilor, constatate ca fiind neconstituționale, că acestea „își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”

Prevederile declarate neconstituționale continuă să fie în vigoare pe perioada în care sunt suspendate de drept, numai Parlamentul sau Guvernul, după caz, având obligația de a abroga respectivele acte normative.

În privința inițiativelor legislative de revizuire a Constituției, acestea trebuie depuse de către inițiator la Curtea Constituțională, urmând ca decizia să fie publicată în Monitorul Oficial al României. Asupra inițiativelor de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se pronunță din oficiu, înainte ca autorul revizuirii să sesizeze Parlamentul.

După îndeplinirea obligației de potrivire a dispozițiilor declarate neconstituționale cu decizia Curții Constituționale de către Parlament, legea se va înainte spre promulgare Președintelui României, în forma rezultată în urma eliminării dispozițiilor neconstituționale.

În lipsa unui control de constituționalitate, teoretic nimic nu ar putea împiedica pe legiuitor să adopte legi pentru a acorda privilegii sau a impune discriminări, ori a sustrage anumite persoane de la acțiunea justiției, a soluționa litigii sau a întârzia soluționarea lor.

Promulgarea legii de către Președinte

Pentru ca o lege, un act normativ să poată să înceapă să își producă efectele, în concret să poată intra în vigoare, apare condiția obținerii acordului Președintelui României. Promulgarea este o operațiune de verificare, a procedurilor de adoptare a legii și se face doar în cazul legilor organice și ordinare.

Curtea Constituțională reține, prin Decizia nr. 31 din 27 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 177 din 16 februarie 2016, cu privire la procedura de promulgare ”Analiza Președintelui poate viza, pe de o parte, aspecte de legalitate, deficiențe ale legii legate de procedura de adoptare sau de conținutul său prin raportare la acte normative interne sau internaționale în vigoare, fiind necesară corelarea cu ansamblul reglementărilor interne și armonizarea legislației naționale cu legislația europeană și cu tratatele internaționale la care România este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, aspecte de oportunitate care privesc efectele economice, sociale, de mediu, legislative și bugetare pe care le produc reglementările adoptate, legiuitorul fiind obligat să fundamenteze temeinic soluțiile pe care le curprinde legea, pe baza unor documente de politici publice aprobate de Parlament sau de Guvern”

Ca act juridic, promulgarea exprimă dreptul puterii executive de a supune actul adoptat de puterea legislativă unui control din punct de vedere al naturii dispozițiilor curprinse în lege. Președintele nu poate refuza promulgarea, refuzul nejustificat de promulgare putând fi considerat o abatare a Președintelui de la una dintre îndatoririle sale constituționale.

Deși legea nu prevede un termen în care președintele Camerei Deputaților sau președintele Senatului trebuie să trimită legea spre promulgare Președintelui României, acesta este ținut a se pronunța asupra legii, prin decret semnat, în termen de 20 de zile de la primirea ei, acesta fiind un termen de decădere, aspect pe care-l regăsim inserat în cuprinsul art. 77 alin(2) al Constituției.

Președintele statului, are la îndemâna posibilitatea de a cere Parlamentului , o singură dată să reexamineze legea, urmare a faptului că sunt formulate obiecții cu privire la aspecte de ordin redacțional, la neoportunitatea legii ori cu privire la aspecte de neconstituționalitate, caz în care o dată reîntoarsă dacă Parlamentul respinge legea și o retrimite, Președintele are obligația de a o promulga.

Atunci când Președintele României cere Parlamentului, o singura dată, reexaminarea legii, în opinia noastră, în situația în care o dată reîntoarsă legea în Parlament, acesta retransmite legea modificată atât în acord cu obiecțiile Președintelui țării dar și cu diferențe față de forma inițială a actului normativ, procedura legislativă trebuie să fie una, prin care să se parcurgă toate fazele indicate de Constituție și de regulamentele celor două Camere.

Publicarea în Monitorul Oficial al României

În acest sens, se consideră principiul „nemo censetur ignorare legem” ca fiind o prezumție absolută a cunoașterii legii iar în baza ei, toți cetățenii trebuie să cunoască legile, desemnând momentul în care actul normativ începe să își producă efecte, într-o altă abordare necesitatea publicării legii, în sensul opozabilității incumbă această operațiune a publicării, sediu al materiei pe care îl regăsim in cuprinsul art. 78 din Constituție .

Pentru a putea fi respectat acest principiu, legile sunt aduse la cunoștința cetățenilor prin publicarea legii în Monitorul Oficial al României . Legea intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României sau la o altă dată înscrisă în cuprinsul ei, dată de la care începe să își producă efecte.

Privind dispozițiile art. 15 alin(2) din Constituția României, unde se stipulează că legea dispune numai pentru viitor ex tunc, excepția de la regulă este dată de legea penală sau cea contravențională mai favorabilă care poate opera și ex nunc, atunci când în cuprinsul legii este înscrisă o altă dată pentru intrarea ei în vigoare, aceasta poate fi doar ulterioară publicării.

Sectiunea 2. Proceduri speciale

Procesul de adoptare a legilor, de către Parlament presupune parcurgerea unor etape prevăzute atât de Constituția României, cât și de Regulamentul Camerei Deputaților, respectiv Regulamentul Senatului, etape de analiză și dezbatere, care trebuie urmate pas cu pas. Cu toate acestea, există anumite situații, în care se aplică proceduri speciale, cum este cazul procedurii de urgență (§1) , a procedurii de revizuire a Constituției (§2) sau a delegării legislative (§3).

§1.Procedura de urgență

Art. 76 alin 3 din Constituția României, stipulează că „La cererea Guvernului sau din proprie inițiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedura de urgență stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.” Observăm astfel că avem reglementată o procedură accelerată.

Procedura de urgență se aplică numai în cazul legilor organice și ordinare exceptate fiind legile constituționale, și presupune scurtarea termenelor și uneori a unor pași procedurali.

Articolul 108 din Regulamentul Senatului prevede că ”La cererea Guvernului sau din proprie inițiativă, Senatul poate adopta proiecte de lege sau propuneri legislative cu procedura de urgență”, iar în Regulamentul Camerei Deputaților este prevăzut la art. 115, alin(1) ”La cererea inițiatorului, la propunerea Biroului permanent sau a unui grup parlamentar, Camera Deputaților poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative în procedura de urgență”.

În procedura de urgență se dezbat și se adoptă, de drept, proiectele de lege și propunerile legislative, care conform art. 109 din Regulamentul Senatului sunt în următoarele situații: ordonanțe de urgentă; Senatul a adoptat, ca primă Cameră sesizată, o prevedere care intră în competența sa decizională, prevedere neînsușită de Camera Deputaților, care a retrimis proiectul pentru o nouă dezbatere; Camera Deputaților a adoptat, în calitate de Cameră decizională, un proiect de lege ce conține anumite prevederi ce sunt de competența decizională a Senatului; proiectele de lege referitoare la armonizarea legislației naționale cu cea a Uniunii Europene sau a Consiliului Europei; proiectele de lege necesare îndeplinirii obligației României în calitate de membră NATO.

De asemenea, și Regulamentul Camerei Deputaților prevede, în cuprinsul art. 115, cazurile în care se aplică procedura de urgență și anume: în cazul proiectelor de legi referitoare la armonizarea legislației României cu cea a Uniunii Europene și a Consiliului Europei și cele privind aprobarea sau respingerea ordonanțelor de urgență; în cazul în care Camera Deputaților a adoptat, ca primă Cameră sesizată, o prevedere din proiectul de lege care intră în competența sa decizională, neînsușită de Senat și retrimisă pentru o nouă dezbatere precum și în cazul în care Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat, într-un proiect de lege, o prevedere pentru care competența decizională aparține Camerei Deputaților.

În cadrul procedurii de urgență, deputații, respectiv senatorii, comisiile permanente, grupurile parlamentare sau Guvernul pot prezenta amendamente, care se fac numai în scris și motivat și se trimit la comisia sesizată în fond, în termenele stabilite de către Biroul Permanent. După înscrierea cu prioritate a proiectului de lege sau a propunerii legislative au loc dezbaterile, care se finalizează cu votarea fiecărui amendament, articol și a legii în ansamblul ei. În cadrul termenelor stabilite pentru depunerea amendamentelor va fi trimis către comisia sesizată și avizul Consiliului Legislativ sau a altor autorități competente să avizeze.

Articolul 112 din Regulamentul Senatului prevede termenul pentru aprobarea ordonanței de urgență, care este de cel mult 30 de zile, iar dacă Senatul nu se pronunță în acest termen, ordonanța de urgență se consideră adoptată și se transmite Camerei Deputaților.

§2.Procedura revizuirii Constituției

În abordarea acestei teme vom pleca de la raționamentul cu valoare axiomatică, conform căruia, Constituția reprezintă legea fundamentală a statului, ea cuprinzând principiile generale și precizările referitoare la drepturile, libertățile și îndatoririle cetățenilor, și aspecte care privesc organizarea statală.

Legile constituționale sunt cele care privesc revizuirea Constituției, prin intermediul lor fiind modificate, abrogate sau completate dispoziții ale legii cadru, spunem astfel că legea constituțională este o lege de revizuire a Constituției iar procedura legislativă specială este procedura de revizuire a Constituției.

Conform art. 150 din Constituția României, procedura de revizuire a Constituției poate fi inițiată de Președintele României, la propunerea Guvernului, cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare județ sau în municipiul București trebuie sa fie înregistrate cel puțin 200.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.

“Înainte de sesizarea Parlamentului pentru inițierea procedurii legislative de revizuire a Constituției, proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoțită de avizul Consiliului Legislativ, se depune la Curtea Constituțională, care este obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronunțe asupra respectării dispozițiilor constituționale privind revizuirea", menționează legea de funcționare a Curții Constituționale.

În cazul inițiativei legislative de revizuire a Constituției, aparținând cetățenilor, Curtea Constituțională va verifica caracterul constituțional al propunerii ce formează obiectul inițiativei, întrunirea numărului minim de susținători pentru promovarea inițiativei, dacă aceste liste sunt atestate, respectarea dispersiei teritoriale, precum și îndeplinirea condițiilor referitoare la publicarea propunerii.

Decizia prin care Curtea Constituțională se pronunță asupra inițiativei de revizuire a Constituției, se va întoarce în Comisia parlamentară de revizuire, pentru a fi operate eventualele modificări asupra textului inițial propus pentru modificarea legii fundamentale. Parlamentul este obligat să țină cont de decizia Curții Constituționale atunci când adoptă legea de revizuire a Constituției.

Propunerea de revizuire a Constituției trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Actuala lege fundamentală precizează că în situația în care Camera Deputaților și Senatul nu adoptă aceeași formă a Constituției, se ajunge la situația medierii printr-o comisie parlamentară specială formată din senatori și deputați. În această situație, votul final asupra proiectului de revizuire a Constituției se acordă în plenul celor două Camere ale Parlamentului, unde decizia se ia cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor.

Articolul 152 din Constituția României prezintă, fără echivoc și limitele revizuirii Constituției, astfel încât:

“(1) Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independență justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora.
(3) Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență și nici în timp de război.”

Un ultim filtru asupra revizuirii Constituției îl va avea tot Curtea Constituțională care, după adoptarea modificărilor propuse la legea fundamentală, va verifica îndeplinirea condițiilor de revizuire, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției.

"Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaților și Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituției, pentru punerea ei de acord cu decizia Curții Constituționale", se arată în art. 23 alin. 2 din legea 47/1992 de funcționare a Curții Constituționale.

După finalizarea întregii proceduri, proiectul de revizuire a Constituției este supus referendumului de aprobare, care trebuie organizat în termen de 30 de zile de la data aprobării proiectului sau propunerii de revizuire a Constituției.

Legea constituțională nu este supusă promulgării. Referendumul constituțional își produce efectele de la data publicării hotărârii Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, prin care acesta confirmă rezultatele referendumului.

§3. Delegarea legislativă

Pornind de la principiul „salus rei publicae, suprema lex” – salvarea statului este suprema lege și luând în considerare ipoteza de lucru conform căreia, statul să treacă prin anumite momente de criză, există o stare de necesitate, poate chiar tulburări sociale, organele statului trebuie să ia măsurile necesare, să dețină firesc și să identifice instrumentele și pârghiile, pentru a depăși astfel de dificultăți

Chiar dacă prerogativa legislativă aparține Parlamentului, așa cum este stipulată în art. 61, alin. 1 din Constituția României, există situații în care Guvernul, poate exercita anumite atribuții ce îi revin Parlamentului. În acest sens, ca o derogare de la regulă, delegarea legislativă este reglementată în articolul 115 din Constituția României.

Delegarea legislativă presupune ca instituție, împuternicirea, pe timp limitat, a unei alte autorități, decât cea legiuitoare să exercite prerogative legislative. Având în vedere faptul că, procedura legislativă parcursă de Parlament, desfășurată în sesiuni și care presupune dezbateri prelungite, nu are întotdeauna viteza de lucru care să permită o intervenție promptă, există situații în care, pentru a se evita anumite evenimente indezirabile are loc un transfer de atribuții legislative către Guvern, în condiții bine stabilite de Constituție.

Instituția delegării legislative se materializează prin adoptarea ordonanțelor guvernamentale. Ca o procedura de substituire a Guvernului în activitatea de legiferare a Parlamentului, prin ordonanțe, Guvernul poate să reglementeze, să modifice sau să abroge legea existentă, fiind un act de executare a legii de abilitare, emisă de Parlament însă abia după aprobarea de către Parlament a ordonanței Guvernului, aceasta devine lege.

Una din caracteristicile, atributele delegării legislative constă în imposibilitatea operării unui transfer total al competenței legislative către Guvern, pe cale de consecință, în legea de abilitare este necesar să fie precizate domeniile de raporturi sociale în care ordonanțele guvernamentale pot interveni. O lege de abilitare care nu precizează domeniul în care va interveni, poate fi declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională, iar ca efect ea va înceta să mai producă efecte. Dacă ordonanța guvernamentală este emisă în alte domenii de raporturi sociale decât cele precizate în legea de abilitare, ea poate avea cel mult valoarea unei hotărâri guvernamentale, fiind considerată inexistentă ca lege organică și se va considera că ea nu a produs vreun efect juridic.

Ordonanțele de Guvern sunt acte normative, care comportă o dubla natură juridică: pe de-o parte ele sunt acte administrative, întrucât sunt adoptate de Guvern, nefiind supuse promulgării de către Președintele României iar pe de alta parte ele sunt acte normative și ca o directă consecință, în cazul în care acestea contravin legilor organice, ele vor putea fi înlăturate ca fiind ilegale.

Ordonanțele emise de Guvern pot fi de două categorii: ordonanțe simple si ordonanțe de urgență.

Ordonanțele simple sunt emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare emise de Parlament care trebuie să conțină în mod obligatoriu următoarele: domeniul în care va interveni ordonanța Guvernului, în acest sens art. 115, alin(1) din Constituție precizând că nu pot fi emise ordonanțe guvernamentale în domeniul legilor organice; termenul pentru care Guvernul este abilitat să emită ordonanțe, aici trebuind făcută o diferențiere între ordonanțe, după cum acestea sunt sau nu supuse aprobării de către Parlament.

Cu privire la ordonanțele care sunt supuse aprobării lor de către Parlament există mai multe situații după cum urmează:

Într-o primă situație, ordonanțele simple care au fost aprobate integral de către Parlament, devin legi;

Cea de-a doua situație este reprezentată de ordonanțele simple care au fost aprobate de către Parlament dar cu unele modificări, și vor continua să producă efecte în forma inițială până la aprobarea lor în forma modificată pentru ca ulterior să ducă la aprobarea sa în forma finală cu modificările Parlamentului;

În cea de-a treia situație se află ordonanțele simple care au fost respinse de către Parlament în întregime și sunt aplicabile până la intrarea în vigoare a legii de respingere, iar după aceasta încetează să mai producă efecte pentru viitor;

Ultima situație evidențiază ordonanțele care sunt supuse aprobării de către Parlament, până la împlinirea termenului de abilitare și nu respectă acest termen, devin caduce si încetează să mai producă efecte.

În absența unei legi de abilitare, Guvernul poate să emită ordonanțe de urgență, numai în situații extraordinare, care intră în vigoare, încep a-și produce efecte după aprobarea lor de către Parlament. Conform art. 115 , alin(4) Guvernul este obligat să motiveze urgența ordonanței în cuprinsul ei. Intervenția Guvernului pe calea unei ordonanțe de urgență este justificată numai de necesitatea și urgența reglementării unor situații care au ca scop evitarea unei grave lezări a interesului public, prin aceasta legiuitorul a încercat să protejeze ordinea de drept, să nu creeze dezechilibre și implicit să nu permită interferențe grave în actul de legiferate a Parlamentului a cărui principală atribuție este considerată a fi singura entitate cu atribuții în această materie.

În articolul 115, alin(5) din Constituție este prevăzută procedura de adoptare a ordonanțelor de urgență după cum urmează: “ Ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedura de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgență. Ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)”

Art. 115 alin(6) din Constituția României, prevede că „Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică”. Dat fiind faptul că acest articol nu menționează, ca și în cazul ordonanțelor emise în baza unei legi de abilitare, că ordonanțele de urgență nu pot interveni în domeniul legilor organice, considerăm că dispozițiile alineatului 1, ale aceluiași articol se aplică și în acest caz.

CAPITOLUL AL IV-LEA. FUNCȚIA DE STABILIRE A DIRECȚIILOR PRINCIPALE ALE ACTIVITAȚII SOCIAL-ECONOMIE, CULTURALE, STATALE ȘI JURIDICE

Parlamentul are putere de decizie în ceea ce privește problemele importante care se circumscriu segmentului social -economic, cultural, implicit cel statal dar și celui juridic, ce îi este conferită ales fiind de către popor, ca reprezentant al acestuia, în crearea unor politici în aceste segmente de organizare statală.

Funcția se realizează prin lege și poate fi exercitată fie de Parlament în întregul său, fie de una din cele două Camere, respectiv Camera Deputaților sau Senat. În acest sens, trebuie să constatăm, că Parlamentului îi revin următoarele atribuții:

Adoptarea bugetului

Declararea mobilizării generale sau parțiale

Reglementarea alegerilor

Reglementarea organizării si desfășurării referendumului

Organizarea si funcționarea organelor de stat

Organizarea si funcționarea partidelor politice

Organizarea forțelor armate si a apărării naționale

Stabilirea regimului juridic al stării de asediu si al stării de urgență

Stabilirea infracțiunilor si a pedepselor

Acordarea amnistiei

Reglementarea sistemului general al impozitelor și taxelor

Emiterea de monedă

Reglementarea regimului general al proprietății si moștenirii

Stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicate, patronate

Stabilirea statutului funcționarilor publici

Organizarea generală a învățământului

Reglementarea compețentei și procedurii instanțelor judecătorești etc.

CAPITOLUL AL V-LEA. FUNCȚIA DE ALEGERE, FORMARE, AVIZARE A FORMĂRII, NUMIRE SAU REVOCARE A UNOR AUTORITĂȚI STATALE

„Parlamentul deține o poziție preeminentă în raport cu celelalte organe ale statului. Aceasta se datorează legitimității sale în viața statală: el este îndreptățit să se pronunțe cu privire la instituționalizarea celorlalte autorități statale.”

Funcția suspusă analizei, exprimă raporturile constituționale dintre puterile publice, raporturi care includ implicare, echilibru și control. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale constă în implicarea Parlamentului în stabilirea unor autorități publice, fiind rezultatul firesc al mandatului pe care-l are de a reprezenta poporul. Parlamentul are atributul de a crea autorități, care să execute și care să intervină atunci când executarea legii întâmpină dificultăți, anumiți factori, instrumente statale de execuție și de coerciție.

Această funcție se exercită fie de către cele două Camere ale Parlamentului reunite în ședință comună, fie de către Camera Deputaților sau Senat, conform dispozițiilor constituționale. De asemenea această atribuție poate fi exercitată chiar de o comisie însă numai în ceea ce privește aspectele de detaliu.

Posibilitatea ca printr-o lege specială să se prevadă competența Camerelor de a numi sau alege în funcții publice anumite persoane este prevăzută în regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului.

În cadrul acestei funcții, Parlamentul exercită, potrivit dispozițiilor constituționale, numai în ședința comună a Camerelor reunite, următoarele numiri si alegeri.

Acordarea votului de încredere Guvernului.

Numită laic, „Învestire a Guvernului” ca atribuție în Constituția României se prevede în cuprinsul art. 85, alin(1) „Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament” , acestă atribuție a Parlamentului fiind reluată și în art. 102, alin(1) unde este prevăzut faptul că “ Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a tării și exercită conducerea generală a administrației publice.”

Acceptarea programului de guvernare și acordarea votului de încredere Guvernului, fiind o procedură în sinea sa complexă, se desfășoară în mai multe etape.

În această primă etapă a procedurii, Președintele țării desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care deține majoritatea în Parlament sau a partidelor reprezentate în Parlament, dacă nu există o asemenea majoritate, aceasta ca urmare a faptului că se urmărește obținerea votului de încredere a Parlamentului. Posibilitatea Președintelui de a alege, din reprezentanții propuși de partidele politice pentru funcția de prim-ministru, este redusă atunci când în Parlament există o majoritate.

În cea de-a doua etapă, candidatul desemnat pentru funcția de prim-ministru, transmite Birourilor Permanente ale celor două Camere, programul de guvernare și lista Guvernului, în continuare ele fiind difuzate de către acestea deputaților și senatorilor.

După care se trece la audierea candidaților propuși pentru funcția de miniștrii de către comisiile parlamentare competente ale Camerelor în ședință comună, aceștia putând fi înlocuiți în urma acestor audieri. În urma acestor ședințe vor fi întocmite avize consultative cu privire la candidații propuși.

Ulterior acestor ședințe, are loc solicitarea candidatului propus pentru funcția de prim-ministru, adresată Parlamentului, de acordare a votului de încredere programului și listei Guvernului, solicitare care trebuie realizată în termen de 10 zile de la desemnare. Dacă în termenul prevăzut de Constituție, candidatul nu cere votul de încredere Parlamentului, mandatul devine caduc, cu excepția cazului în care Președintele României reînnoiește mandatul.

A treia etapă a procedurii de învestire a Guvernului este reprezentată de votul care se acordă sau nu, de către cele două Camere ale Parlamentului întrunite în ședință comună, prin votul exprimat de parlamentari.

Acordarea votului de încredere se hotărăște cu votul majorității deputaților și senatorilor. În această fază poate fi întâmpinat refuzul Parlamentului de a acorda votul Guvernului, situație în care Președintele României desemnează un alt candidat pentru funcția de prim-ministru.

În cea de-a patra etapă, este emis decretul de numire a Guvernului, de către Președintele României. După acordarea votului de încredere de către Parlament, vot care trebuie să spunem că totuși nu este executoriu astfel că Guvernul și membrii săi pot face acte valabile doar după numirea de către Președinte, însă pe de alta parte Președintele țării nu poate refuza numirea Guvernului și nici nu poate aduce modificări programului guvernamental sau listei.

Ultima etapă înfățișează depunerea jurământului de către membrii Guvernului, acest moment marcând începutul mandatului guvernamental.

Numirea Avocatului Poporului

Un atribut care îi revine Parlamentului, este și cel de numire a Avocatul Poporului, care poate fi învestit în funcție pentru o perioadă de 5 ani conform art. 58 din Constituției de cele două Camere reunite, Camera Deputaților și de Senat, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată.

Rolul acestuia este de a apăra drepturile și libertățile cetățenești în raport cu autoritățile publice. Pe durata mandatului său, Avocatul Poporului inclusiv adjuncții săi nu pot îndeplini nici o altă funcție publică sau privată, cu excepția celei de cadru didactic în învățământul superior.

Organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului este stabilită prin lege organică mai precis prin Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004 care însă a suferit o serie de modificări.

Numirea, la propunerea Președintelui României, a directorilor serviciilor de informații

Serviciul Român de Informații este condus de un director cu rang de ministru, numit de Parlament la propunerea Președintelui României. Directorul este secondat de un prim-adjunct- pentru zona de informații -operațiuni și de trei adjuncți. Prim-adjunctul și adjuncții directorului au rang de secretar de stat și sunt numiți de Președintele României, la propunerea directorului Serviciului Român de Informații.

Numirea și revocarea membrilor Curții de Conturi

Instituție cu o veche origine constituțională, Curtea de Conturi a României continuă o veche tradiție existentă în țara noastră în materie de control specializat, prima Curte de Conturi a fost înființată prin Legea din 24 ianuarie 1864.

În prezent Curtea de Conturi exercită funcția de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, furnizând Parlamentului și respectiv, unităților administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea și administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității.

Curtea de Conturi poate colabora cu organele internaționale de profil si poate exercita, în numele lor, controlul asupra gestiunii fondurilor puse la dispoziția României dacă prin tratate, convenții sau alte înțelegeri internaționale se stabilește această competență. Limitele autonomiei funcționale a Curții de Conturi, sunt stabilite clar prin lege, spre exemplu este prevăzută posibilitatea Parlamentului de a opri controalele inițiate din oficiu de către Curtea de Conturi în cazul depășirii competențelor stabilite prin lege, posibilitatea Camerei Deputaților sau Senatului de a cere Curții de Conturi, prin hotărâre, să efectueze unele controale individuale asupra modului de gestiune a resurselor publice și de a raporta asupra celor constatate. Hotărârile respective sunt obligatorii pentru Curtea de Conturi însă în rest nici o altă autoritate publică nu mai poate obliga Curtea de Conturi.

Potrivit Legii nr. 94/1002 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, membrii Curții de Conturi sunt numiți de Parlament, la propunerea comisiilor permanente pentru buget, finanțe și bănci ale celor două Camere, pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.

Curtea de Conturi se înnoiește cu o treime din consilierii de conturi numiți de Parlament, din 3 în 3 ani. Înainte de a începe să-și exercite mandatul, membrii Curții de Conturi depun jurământ în fața președinților celor două Camere ale Parlamentului. Dintre consilierii de conturi, Parlamentul numește președinții și vicepreședinții Curții de Conturi și ai Autorității de Audit. Pe perioada exercitării mandatului, consilierii de conturi pot fi revocați de către Parlament, la propunerea comisiilor permanente pentru buget, finanțe și bănci ale celor două Camere ale Parlamentului.

Suspendarea din funcție a Președintelui României sau a persoanei care asigură interimatul în exercitarea acestei funcții, în cazul în care a săvârșit fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituției;

Articolul 95 din Constituția României prevede condițiile și modalitatea de suspendare din funcție a Președintelui României astfel: ”(1)În cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale. Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută.(2) Propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștință Președintelui. (3) Dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui.”

Observăm că legiuitorul a gândit și a reglementat și o formă de răspundere a președintelui statului,  care îmbrăcă forma răspunderii politice sens în care sancțiunile politice prevăzute de către Constituția României pentru Președinte sunt, suspendarea din funcție și  demiterea din funcție. Suspendarea din functie a Președintelui poate opera atunci când acesta a comis fapte grave care au ieșit din sfera de incidență a prevederilor constituționale.

Propunerea de suspendare din funcție poate veni din partea a cel puțin o treime din numărul total al deputaților și senatorilor și se adresează oricăreia dintre Camerele Parlamentului, secretarul general al Camerei la care a fost depusă având obligația de a aduce neîntârziat la cunoștința celeilalte Camere, precum și Președintelui României, precizându-i-se în ce constau faptele ce i se impută. Concomitent din punct de vedere procedural trebuie sesizată și Curtea Constituțională , cu propunerea de suspendare, care la rândul său are obligația emiterii avizului consultativ cu privire la măsura propusă a fi dispusă, care după ce analizează emite un aviz, Curtea îl va comunica Parlamentului și Președintelui.

După primirea avizului de la Curtea Constituțională, Parlamentul, în ședință reunită va lua în dezbatere propunerea de suspendare și supune votului, parlamentarilor care pentru a decide asupra acestei masuri și a o valida trebuie să întrunească votul majorității deputaților și senatorilor.

Ulterior în acord cu prevederile Constituției după luarea măsurii suspendării din funcție a Președintelui României, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui.

Retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură

Procedura de adoptare a unei moțiuni de cenzură este fixată de Constituție în art. 112 prin reguli lipsite de echivoc.

Acceptarea programului de guvernare și acordarea votului de încredere este procedura constituțională de control parlamentar care poate avea ca finalitate învestirea și legitimarea Guvernului. Audierea candidaților și dezbaterea programului de guvernare constituie atât modalități de informare, cât și de control asupra Guvernului, urmate, în mod necesar, de un vot de neîncredere – refuzul Parlamentului de a investi Guvernul, fie de un vot de încredere, adică de investirea Guvernului.

Moțiunile de cenzură produc atât efecte juridice cât și politice (retragerea încrederii executivului având asemeni consecințe) fiind acte juridice. Dacă moțiunea de cenzură este adoptată, premierul înaintează imediat demisia Guvernului către șefului statului, deoarece prin adoptarea moțiunii de cenzură mandatul de încredere acordat de Parlament încetează, iar Guvernul este demis. Rezultă deci că mandatul de încredere are nu numai semnificația învestirii, pe baza sa, a Guvernului, dar și a necesitații , aflându-ne în fața unei încetări forțate a mandatului Guvernului.

Numirea judecătorilor la Curtea Constituțională

Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, independentă față de orice altă autoritate publică.

Curtea Constituțională este alcătuită din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Din cei 9 judecători, trei sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României.

Judecătorii sunt independenți în exercitarea mandatului lor și inamovibili pe durata acestuia. După numire, ei depun individual, în fața Președintelui României și a președinților celor două Camere ale Parlamentului, jurământul de credință, moment de la care începe exercițiul mandatului lor.

Judecătorii Curții nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală decât cu aprobarea biroului permanent al Camerei care i-a numit sau a Președintelui României, după caz. Președintele Curții Constituționale este egal în grad cu președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar ceilalți judecători cu vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Consiliul Național al Autovizualului

Consiliul Național al Autovizualului este organizat ca o autoritate publică autonomă, care iși exercită atribuțiile sub controlul Parlamentului, fiind garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale.

Potrivit Legii nr. 504/2002, Legea audiovizualului, Consiliul National al Audiovizualului este compus din 11 membri și este numit de Parlament la propunerea Senatului (3 membri), Camerei Deputaților (3 membri), Președintele României (3 membri), Guvernului (2 membri).

Birourile permanente ale celor două Camere înainteaza propunerile comisiilor permanente de specialitate, în vederea audierii candidaților în sedința comună, iar candidaturile se aprobă cu votul majorității deputaților și senatorilor prezenți.

La propunerea comisiilor de specialitate ale Parlamentului, membrii Consiliului pot fi demiși în urmatoarele situații:

În cazul incapacității de a-și exercita funcția pentru o perioadă mai mare de 6 luni

În cazul unei condamnări penale aplicte printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă

Numirea și revocarea membrilor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare

Comisia Națională a Valorilor Mobiliare este autoritatea administrativă autonomă cu personalitate juridică. Ea este compusă din 5 membri, care sunt numiti și pot fi revocați de către Parlament, în ședința comună a Camerelor.

CAPITOLUL AL VI-LEA. FUNCȚIA DE CONTROL PARLAMENTAR

Funcția de control parlamentar este la fel de importantă ca și funcția legislativă. Ambele funcții își au suportul teoretic în principiul separației și echilibrului puterilor. Ideea de control parlamentar nu presupune subordonarea puterii executive celei legislative. Echilibrarea raporturilor de putere între legislativ și executiv se face, din partea legislativului, în principal, prin controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului, precum și asupra Președintelui României în forme și modalități prevăzute în Constituție și în regulamentele corpurilor legiuitoare.

Concret, controlul exercitat de Parlament, până în prezent a fost specializat la anumite domenii sau restrâns la anumite obiective, chiar dacă unele dintre acestea au prezentat un interes general.

Secțiunea 1.Aspecte generale

Încercând să definim instituția controlului parlamentar, spunem că ea reprezintă o modalitate de exercitare a puterii în stat, prin transpunerea în plan politic a principiului separației puterilor, care presupune un echilibru și control reciproc între puterile statului, sens în care puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente. Cea mai normală separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterile legislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle sub controlul aceleiași autorități.

Întrucât, prin definiție, orice formă de control presupune posibilitatea recurgerii la sancțiuni, în cazul în care în urma controlului parlamentar sunt depistate disfuncționalități în sistemul de echilibru al puterilor sau diminuarea încrederii Parlamentului în Guvern ori săvârșirea de către Președintele României a unor fapte de înaltă trădare sau a unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituției, autoritățile executive în cauză vor fi sancționate politic sau penal.

În calitatea sa de organ reprezentativ al deținătorului suveranității naționale, Parlamentul trebuie să cunoască modul în care sunt realizate actele sale, modul în care activează organele formate de el, demnitarii de stat numiți în funcție printr-o procedură parlamentară, în procesul de exercitare a atribuțiilor conferite de Constituție și alte legi.

În exercitarea controlului parlamentar care este unul mai mult decât necesar, el trebuie să fie unul deplin și diferențiat. Spunem că are acest atribut de a fi necesar deoarece, Parlamentul, căruia poporul i-a delegat funcția deliberativă, trebuie să constate în mod direct și nemijlocit cum sunt respectate și aplicate dispozițiile Constituției și legile țării, cum autoritățile publice își realizează rolul ce-l au în mecanismul statal. Controlul este deplin, pentru că se întinde asupra întregii activități desfășurate și este diferențiat atât în funcție de natura activității controlate cât și de poziția în sistemul statal a autorității controlate.

Secțiunea 2. Proceduri de realizare a controlului parlamentar

Actuala Constituție a României așează, printr-o dispoziție cu caracter de principiu, întreaga administrație publică sub un control parlamentar general, dispunând, prin articolul 111 alin(1), ca "Guvernul și celelalte autorități ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor " au mai multe sarcini care concretizează, materializează formele de control.

1. Controlul exercitat de Parlament asupra activității Președintelui României

Controlul parlamentar privește nu numai activitatea desfășurată de către Guvern și administrația publică, ci și activitatea desfășurată de către Președintele României. În cazul controlului parlamentar asupra Președintelui României, Parlamentul acționează ca reprezentant suprem al poporului român. Acesta este singura rațiune a asumării unei răspunderi politice a șefului statului față de Parlament.

APROBAREA. În unele cazuri Parlamentul exercită un control de plină competență asupra activității Președintelui.

Prima modalitate de control este cea care constă în obligația Președintelui României, de a supune spre aprobare Parlamentului hotărârea de declarare în cazuri excepționale, a mobilizării parțiale sau totale a forțelor armate. Atunci când aprobarea prealabilă a Parlamentului nu poate fi obținută sau a fost dată fără această aprobare, Președintele României este obligat să o obțină în termen de 5 zile de la adoptarea acestei măsuri.

Parlamentul poate să aprobe sau nu această măsură dispusă de Președintele României, firesc după ce va stabili dacă împrejurările justifică sau nu luarea acestei măsuri, caz în care dacă justifică măsura președintelui, constată că nu există obstacol ca aceasta să fie pusa în executare.

De aici decurgând două consecințe, prima constă în libertatea Președintelui de a pune sau nu în executare măsura luată, chiar dacă aceasta a fost aprobată de Parlament însă în egală măsură este liber și să revoce decretul iar cea de-a doua consecință este reprezentată de situația în care Parlamentul refuză să aprobe măsura Președintelui, aceasta devenind caducă și are ca directă consecință pierderea caracterului executoriu.

Tot un control de primă competență al Parlamentului asupra președintelui, este și situația dată de supunerea spre aprobare și decretare a stării de urgență dispusă de Președintele României. Instituirea stării de urgență este o situație de excepție, care necesită încuviințarea de către Parlament în termen de cel mult 5 zile de la dispunerea ei de către Președintele României „Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora” reglementează art. 93 alin(2) din Constituție.

ÎNCUNOȘTIINȚAREA- încunoștiințare prin mesaj

Cea de-a doua modalitate este reprezentată de situația în care Președintele României, în cazul unei agresiuni armate împotriva României, ia măsuri pentru respingerea agresiunii.

Alineatul 3 al art. 92 mai precizează că „Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 ore de la declanșarea agresiunii” dar spre deosebire de alineatul anterior, unde măsurile dispuse de Președintele României, erau supuse spre aprobarea Parlamentului, acest lucru nu este menționat expres în aceasă situație însă, în opinia noastră situația este totuși identică deoarece nu se poate presupune că într-o situație mai gravă, atât de gravă încât are loc convocarea de drept a Parlamentului , acesta să nu fie obligat să își spună cuvântul.

C. SUSPENDAREA DIN FUNCȚIE A PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI- Parlamentul exercită asupra președintelui un control de sesizare, decizia finală revenind corpului electoral

Procedura de suspendare din funcție a Președintelui României, pentru săvârșirea unor fapte grave prin care a încălcat prevederile Constituției, face parte din sfera controlului parlamentar asupra puterii executive pe care o reprezintă Președintele României. Potrivit art. 95 alin(2) din Constituție și art. 66 din Regulamentul ședințelor comune, propunerea de suspendare trebuie făcută de cel puțin o treime din numărul deputaților și al senatorilor și se depune concomitent la birourile permanente ale Camerelor. Propunerea de suspendare din funcție o dată luată, se va comunica de către birourile permanente ale Camerelor Președintelui României, precizând, totodată, locul și data ședinței comune, prin aceasta oferindu-i-se posibilitatea de a da explicații cu privire la faptele ce i se impută. Prezența Președintelui la ședința comună a celor două Camere nu este obligatorie.

Dat fiind faptul că în Constituție nu sunt definite „faptele grave” care să justifice suspendarea din funcție a Președintelui României, hotărârea Parlamentului riscă să fie puternic influențată de considerații de ordin politic. Însă, considerăm necesar să precizăm că noțiunea utilizată, nu trebuie înțeleasă în sens restrâns doar la eventuale fapte materiale și juridice și operațiuni tehnice materiale săvârșire de către președinte ci și la actele juridice și politice emise de acesta în exercitarea funcției sale, caz în care concluzionăm că Parlamentul primește o largă putere discreționară în exercitarea acestui atribut.

În situația în care în plenul Camerelor se stabilește că există motive întemeiate în vederea solicitării avizului Curții Constituționale, propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, împreună cu dovezile pe care se întemeiază, se transmit în copie Curții Constituționale, de președintele care a condus ședința comună a celor două Camere. În cazul săvârșirii de către Președintele României a unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției , Curtea este consultată cu privire la calificarea faptelor care se impută Președintelui, exprimându-și opinia asupra gravității acestora, în sensul cerut de Constituție

În cadrul acestei atribuții, Curtea Constituțională emite, în conformitate cu prevederile art.11 alin.(1) lit. C. din Legea nr.47/1992, un aviz consultativ pentru suspendarea din funcție a Președintelui României. Acesta se ia cu votul majorității judecătorilor Curții Constituționale. După emiterea avizului, acesta este comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului și Președintelui României, pentru continuarea procedurii suspendării din funcție, potrivit art.95 din Constituție. Având caracter consultativ, Parlamentul nu este obligat să țină seama de avizul emis de Curtea Constituțională. Acesta reprezintă o analiză juridică independentă a propunerii de suspendare cu privire la faptele ce se impută Președintelui.

O dată ce hotărârea, a fost adoptată de către Parlament se comunică Președintelui României în termen de 48 de ore, iar daca propunerea de suspendare a fost aprobată aceasta se comunică și Guvernului pentru a organiza în cel mult 30 de zile un referendum pentru demitere. Potrivit legii referendumului în vigoare, referendumul este valid și președintele poate fi demis cu voturile a jumătate plus unu din numărul cetățeniilor cu drept de vot.

Finalizate fiind etapele procesuale, măsura demiterii din funcție intra în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României a hotărârii Curții Constituționale de confirmare a rezultatelor referendumului. O problemă nesoluționată nici prin Constituție, este ipoteza în care ca urmare a referendumului, Președintele României nu este demis. În această situație rezultă că prin votul său corpul electoral a infirmat decizia reprezentanților săi și în acest caz ar trebui organizate alegeri generale deoarece în întregul sau legitimitatea electivă a Camerelor a fost infirmată de ce-l care le-o acordase.

În cazul în care urmare a referendumului, Președintele României este suspendat din funcție prin votul electoratului, se impune derogarea atribuțiilor sale către un substituent, sens în care potrivit dispozițiilor art. 98 din Constituția României interimatul se va asigura, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților.

Menționăm, că în perioada de delegare a atribuțiilor, Președintele interimar are interdicții clar definite de legiuitor, am putea spune chiar limitate astfel că el nu poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii, nu poate dizolva Parlamentul și nici nu poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la problemele de interes național.

D. PUNEREA SUB ACUZARE PENTRU ÎNALTĂ TRĂDARE A PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Punerea sub acuzare a Președintelui României nu are valoarea unui act de acuzare și cu atât mai mult, a unei hotărâri de condamnare. Împotriva unei asemenea interpretări este principiul separației puterilor în stat, potrivit căruia, în temeiul art. 126 din Constituție, justiția se realizează numai prin instanțele judecătorești stabilite de lege. De aceea, semnificația punerii sub acuzare este ridicarea imunitații prezidențiale și, după cum prevede Regulamentul ședințelor comune, sesizarea procurorului general, pentru ca acesta, la rândul său, să declanșeze procedura judiciară în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, punerea sub acuzare nu are ca efect răsturnarea prezumției de nevinovăție care, potrivit art. 23 alin(11) din Constituție, poate fi înlăturată numai de hotărârea de condamnare, ceea ce concordă și cu prevederile alin. 3 al art. 96 din Constituție potrivit cărora președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Pentru declanșarea procedurii de punere sub acuzare a Președintelui României, cererea de sesizare trebuie să aparțină unui număr de cel puțin jumătate din numărul deputaților și senatorilor potrivit art. 96 alin(2) din Constituție. Această regulă este o cauză de admisibilitate. Cererea de punere sub acuzare nu poate fi decât colectivă și trebuie să cuprindă descrierea faptelor imputate și calificarea lor juridică. Primind cererea, birourile permanente ale Camerelor vor încunoștiința neîntârziat președintele.

La prima ședință comună a Camerelor, președintele ce conduce ședința va aduce la cunoștință conținutul cererii si va proceda la constituirea unei comisii de anchetă care, în termenul stabilit prin hotărârea de constituire unei comisii de anchetă care, în termenul stabilit prin hotărârea de constituire, are obligația să prezinte un raport asupra celor constatate. Potrivit art. 62 din Regulamentul ședințelor comune, raportul se dezbate în termen de 48 de ore de la prezentare, iar după încheierea dezbaterilor, propunerea comisiei de anchetă se supune votului cu bile. Majoritatea necesară pentru a putea fi aprobată este de două treimi din numărul deputaților și al senatorilor potrivit art. 96 alin(1) din Constituție.

Rezultă din cele arătate că numai faptele pe care se fundamentează propunerea adoptată constituie temeiul punerii sub acuzare și că, deci, pentru alte fapte, este necesară repetarea procedurii, întrucât față de ele imunitatea prezidențială nu a fost ridicată. Este o consecință identică cu aceea legată de ridicarea imunității parlamentare când pentru alte fapte decât cele ce au făcut obiectul hotărârii de ridicare a imunității, parlamentarul este apărat de imunitatea sa parlamentară.

2. Controlul exercitat de Parlament asupra activității Guvernului și administrației

Principiul care stă la baza controlului Parlamentului asupra activității Guvernului este stipulat în art. 109 din Constituția României: „Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru activitatea acestuia.” Opinăm că este o caracteristică specifică țărilor cu un regim parlamentar spre deosebire de țările a căror regim este unul prezidențial, care cunosc numai răspunderea politică a miniștrilor în fața președintelui, regimurile parlamentare instituie o dublă răspundere, una față de șeful statului și alta față de parlament, respectiv fiecare ministru răspunde personal din punct de vedere politic.

A. Prezentarea informațiilor și documentelor solicitate de Parlament

Această modalitate de control își are suportul în art. 111 din Constituția României, potrivit căruia „Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora”

Regulamentul Camerei Deputaților consacră în art. 181 deputaților dreptul de informare, în vederea desfășurării activității lor cu specificația că acest drept se poate exercita numai cu privire la informațiile utile pentru desfășurarea activității Camerei Deputaților. Așadar, deputații pot solicita de la organele administrației publice centrale și locale, printr-o cerere adresată președintelui Camerei Deputaților sau președintelui comisiei permanente din care face parte, orice informații sau documente, în copie certificată, care sunt utile pentru desfășurarea activității sale.

Dispoziții asemănătoare sunt cuprinse și în Regulamentul Senatului, care în art. 167 prevede dreptul senatorilor de a solicita Guvernului și celorlalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar asupra activității acestora, informațiile și documentele necesare. În Regulamentul Senatului este menționată și obligația autorităților menționate de a răspunde solicitării făcute de președintele Senatului sau de președinții comisiilor permanente, în termen de 10 zile. De asemenea , tot în cadrul aceluiași regulament, este prevăzută și răspunderea juridică potrivit legii, în cazul unui refuz nejustificat din partea autorităților menționate de a răspunde solicitărilor Senatului.

B. Alte forme prevăzute de lege pentru informarea Parlamentului

Funcția de informare a Parlamentului sau a Camerelor, inclusiv a comisiilor ca si a parlamentarilor nu are un scop în sine. Ea reprezintă condiția asigurării eficienței actului de legiferare, ca și a controlului parlamentar. Dintr-o perspectivă tehnicistă se poate spune chiar, că întreaga activitate parlamentară finalizează un efort imens de informare si documentare, de evaluare a efectelor multiple ale deciziilor sale. Numai astfel voința politică a Parlamentului devine eficientă.

Constituția, prevede că unele organe de stat au obligația de a prezenta Parlamentului sau uneia dintre Camere, mesaje, rapoarte, dări de seama sau programe, acesta fiind un mijloc de control direct exercitat asupra autorităților publice. În acest sens Parlamentul ascultă anual mesajul Președintelui cu privire la principalele probleme politice ale României (art. 88 din Constituție) ascultă și aprobă anual programul Guvernului conform art. 138 alin(2) din Constituție, ascultă anual raportul Curții de Conturi conform art. 140 alin(2), ascultă rapoartele Avocatului Poporului potrivit art. 60 din Constituție.

Rapoartele, informările sau dările de seama prezentate Parlamentului, în cadrul controlului parlamentar, nu dispun de o procedură parlamentară de sine stătătoare. În lipsa unei reglementari exprese, s-a creat o practică parlamentară în virtutea căreia rapoartele, dările de seama sau informările adresate Parlamentului de către autoritățile publice nu se supun dezbaterii plenului. Aceste rapoarte, dări de seama ori informări sunt puse la dispoziția parlamentarilor și a comisiilor permanente, pentru a se institui posibilitatea ca aceștia să se informeze asupra problemelor ridicate prin documentele respective, dar și de a-și consolida deciziile în activitatea parlamentară.

C. Întrebările și interpelările

În practica parlamentară românească, cele mai uzitate mijloace de control parlamentar sunt întrebările și interpelările, între care se pot identifica o serie de diferențe, în special în ceea ce privește procedura și conținutul.

Definiția juridică a celor două mecanisme de control parlamentar indică, de la bun început, gradul superior de importanță și abstractizare al interpelărilor, între care o semnificație aparte o au cele adresate primului-ministru, în acest sens Regulamentul Camerei Deputaților definește în cuprinsul art. 173 această noțiune după cum urmează "Interpelarea constă într-o cerere adresată Guvernului de un grup parlamentar, de unul sau mai mulți deputați, prin care se solicită explicații asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activități sale interne sau externe."

Interpelările pot avea ca obiect orice act sau activitate a Guvernului sau a membrilor săi, cu condiția să privească politica de stat și să aibă caracter important, fiind stabilite și conferite ca modalități individuale de control parlamentar.

Din punct de vedere procedural, conform regulamentelor celor două Camere, interpelările se anunță în plenul Camerei din care provine cel care le formulează după care sunt transmise primului-ministru. Tot în regulamente este fixată și data și ora la care acestea sunt citite, mai exact în fiecare zi de luni, între orele 19:30-20:00. Dezbaterea interpelărilor are loc tot în ședința plenară și este corelată cu obligația Guvernului și a membrilor săi de a răspunde interpelărilor în cel mult două săptămâni. Răspunsurile Guvernului sau a membrilor acestuia se prezintă de către primul-ministru, un reprezentant al acestuia sau de către un secretar de stat.

Potrivit sistemului constituțional românesc, interpelările sunt lipsite de efecte juridice și nu se finalizează prin acordarea unui vot. Camera Deputaților sau Senatul poate adopta o moțiune simplă cu privire la o problema care a făcut obiectul unei interpelări iar Guvernul este obligat să țină cont de opinia exprimată de Camera îndreptățită să hotărască, în cuprinsul unei moțiuni simple aprobate.

Pe lângă interpelări ca formă de exercitare a controlului sunt reglementate și întrebările însă care nu au aceeași importanță sporită și nici un regim juridic similar ci unul inferior.

Potrivit art 159 din Regulamentul Senatului ”Întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informație este exactă, dacă Guvernul sau celelalte organe ale administrației publice înțeleg să comunice Senatului informațiile sau documentele solicitate ori dacă Guvernul are intenția de a lua o hotărâre într-o problemă determinată”.

Regulamentul Camerei Deputaților stabilește în acest sens că din două în două săptămâni, în ziua de luni, între orele 18:30-19:30, deputații pot adresa întrebări orale membrilor Guvernului. Întrebările orale se adresează de către deputat membrului vizat al Guvernului în domeniul respectiv. Secretarul Camerei Deputaților îl informează pe ministru pentru relația cu Parlamentul asupra întrebărilor orale la care membrii Guvernului urmează să răspundă în cursul ședinței consacrate acestora. Răspunsurile la întrebările orale se dau în termen de 15 zile de la data transmiterii lor de către secretarul Camerei Deputaților.

Aceeași procedură se aplică și în cazul întrebărilor scrise, cu precizarea unor mici diferențe, cum ar fi faptul că cei care adresează întrebările vor specifica cum doresc să primească răspunsul, scris sau oral, și atât întrebările deputaților cât și răspunsurile din partea executivului vor fi publicate pe site-ul Camerei.

Cu privire la conținutul întrebărilor și interpelărilor, conform art. 166 alin(1) din Regulamentul Camerei Deputaților, președintele Camerei are dreptul să nu admită întrebări care: privesc probleme de interes personal sau particular, urmăresc în exclusivitate obținerea unor consultații juridice, se referă la procese aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau pot afecta soluționarea unei cauze aflate în curs de judecată sau care privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcții publice.

Ca o succintă concluzie, subliniem că, întrebările se referă la chestiuni punctuale, concrete, la acțiuni particulare ale cabinetului, în vreme ce interpelările urmăresc informarea cu privire la strategia Guvernului într-un anumit domeniu, la politicile pe care acesta intenționează să le aplice.

D. Controlul exercitat prin comisiile parlamentare

Acestă modalitate de control parlamentar își are suportul în art.67 lit. c din Regulamentul Senatului, respectiv art. 73 din Regulamentul Camerei Deputaților, unde ca atribuție a comisiilor permanente este prevazută efectuarea anchetelor parlamentare.

Decizia nr. 1231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009, reține că ”Ancheta parlamentară este o expresie a funcției de control pe care o are Parlamentul în cadrul democrației constituționale. Acest tip de control parlamentar se poate efectua prin intermediul unei comisii de anchetă constituite ad-hoc sau prin nemijlocirea unei comisii permanente”.

Anchetele parlamentare sunt modalități specifice de control ale puterii legislative asupra executivului și administrației publice. Potrivit art. 64 alin(4) din Constituție, fiecare Cameră își poate institui, printre alte comisii parlamentare, și comisii de anchetă. Legiuitorul Constituant a lăsat o deplină libertate de apreciere Camerei Deputaților și a Senatului în ceea ce privește oportunitatea instituirii unei comisii de anchetă, ca și obiectul ei de activitate.

Comisiile de ancheta constituie o modalitate de control important asupra Guvernului. Ele sunt alcătuite din parlamentari care cercetează o anumită situație, elaborând un raport ce va forma ulterior obiectul dezbaterilor, spre a facilita adoptarea unor măsuri utile.De regulă, ele sunt comisii temporare și desigur speciale. Potrivit Regulamentelor parlamentare fiecare din cele două Camere poate înființa o comisie de anchetă, la cererea unei treimi din membrii săi.

Ancheta parlamentară se organizează fie prin intermediul unei comisii ad-hoc, instituită în acest scop, fie prin împuternicirea unei comisii permanente.

În prima ipoteză, propunerea pentru constituirea unei comisii de anchetă poate fi făcută numai de cel puțin o treime din numărul membrilor Camerei și se adoptă printr-o hotărâre care va cuprinde, la propunerea Biroului permanent, componența și biroul comisiei, precum și termenul de depunere a raportului. Componența comisiei se stabilește potrivit regulilor de aprobare a componenței comisiilor permanente, deci cu respectarea principiului prevăzut de art. 64 alin(5) din Constituție, referitor la respectarea configurației politice. Regulile de desfășurare a activității comisiei de anchetă sunt similare celor privind comisiile permanente, completate cu anumite norme specifice pe care comisia le poate institui, privind principiul că ea este, în limitele regulamentare, stăpâna procedurii sale.

Specificul procedurii de anchetă îl constituie îndeosebi statutul juridic al celor audiați- ce este similar martorilor – precum și obligativitatea generală a autorităților publice de a sprijini activitatea comisiei, prin prezentarea informațiilor și a documentelor necesare.

Potrivit principiului separației puterilor, comisia de anchetă nu se poate substitui competenței unui organ de jurisdicție, nici Ministerului Public și nici instanțelor judecătorești. Ea trebuie numai să culeagă informațiile necesare potrivit mandatului acordat și să prezinte un raport cuprinzând prelucrarea acestor informații care, prin dezbaterea sa în Cameră, este adus la cunoștința opiniei publice. După dezbateri, Camera Deputaților poate să adopte o moțiune sau alt act în care să-și exprime poziția față de problema ce a făcut obiectul anchetei. La Senat adoptarea unei hotărâri este obligatorie. Dar însăși dezbaterea în sine, datorită caracterului său public, poate fi suficient.

Ancheta prin intermediul unei comisii permanente se face numai cu aprobarea Camerei Deputaților sau Senatului, la cererea comisiei; aprobarea va cuprinde materiile ce formează obiectul anchetei, scopul ei, mijloacele necesare și termenul în care trebuie prezentat raportul. Regulile referitoare la statutul juridic al celor audiați, ca și la obligativitatea autorităților publice de a sprijini ancheta prin informațiile și documentațiile necesare în cazul comisiilor de anchetă, se aplică, "mutatis-mutadis" și anchetelor efectuate de comisiile parlamentare. În ambele situații – ancheta efectuată de o comisie ad-hoc sau de o comisie permanentă – termenul de prezentare a raportului fiind stabilit de Cameră, numai ea îl poate modifica.

Ancheta poate fi dispusă de una din Camere sau de Camerele reunite în ședință comună.

În această din urmă ipoteză, ancheta se poate face fie de către comisii comune special constituite în acest scop, fie de către comisiile permanente ale Camerelor, specific fiind însă că ele vor prezenta un raport comun, ceea ce presupune și conlucrarea dintre comisii pentru întocmirea lui (art. 86 din Regulamentul ședințelor comune).

Între cele două modalități de anchetă parlamentară – printr-o comisie ad-hoc sau printr-o comisie permanentă – deosebirea nu constă în procedura aplicabilă, ci în obiectul anchetei. Comisia de anchetă poate fi învestită pentru orice domeniu de activitate, ceea ce rezultă și din practica parlamentară, întrucât asemenea comisii s-au constituit prin anchete complexe.

Din cele arătate rezultă că, în toate cazurile, o anchetă parlamentară poate avea loc numai cu aprobarea prealabilă a Camerei.

Ancheta se materializează în raportul comisiei. Dezbaterea raportului este de competența exclusivă a Camerei. Deci, până la prezentarea raportului, lucrările comisiei – ca de altfel, lucrările oricărei comisii parlamentare – nu sunt publice. Aducerea la cunoștința publică a raportului se face prin dezbaterea lui în plenul Camerei.

E. Moțiunea de cenzură

Întrucât conform Constituției, actul decisiv în formarea Guvernului este învestitura dată întregii lui liste de către Parlament, pe cale de simetrie, s-a prevăzut că tot în ședința comună a celor două Camere poate fi retrasă încrederea acordată Guvernului, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.

O definiție dată „Moțiunii” spune că, este un act juridic al Parlamentului – moțiunea de cenzura, sau al Camerelor – moțiunea simplă, “prin care se exprimă, după caz, voința juridică sau politică a corpurilor legiuitoare într-o anumită problemă de politică internă și externă” Într-o alta abordare, moțiunea de cenzură este instrumentul juridic prin care Parlamentul poate retrage încrederea acordată executivului, și poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor sau mai putem spune că moțiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere”

Cu privire la moțiunile simple, Curtea Constituțională reține prin Decizia nr. 148 din 21 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României nr.162 din 7 martie 2007 ”Este incontestabil că moțiunea simplă nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto. Printr-o asemenea moțiune, Camera care o adoptă își exprimă poziția asupra unor probleme importante ale politicii interne și externe și poate să constate deficiențe în diverse domenii ale activității Guvernului, a organelor administrației publice, a conducătorilor ori a membrilor acestora. Guvernul și organele administrației publice sunt obligate să țină seama de conținutul moțiunii și să acționeze în sensul poziției exprimate de Cameră, în vederea remedierii deficiențelor semnalate.”

Rațiunile care stau la baza promovării unei moțiuni de cenzură sunt diverse. Este posibil ca în situația promovării ei de către opoziție, scopul să fie preluarea puterii de către aceasta. Rezultatul depinde în mod esențial de stabilitatea majorității parlamentare, iar opoziția poate profita de momentele de tensiune dintre partidele ce alcătuiesc alianța majoritară, care pot constitui germenii ruperii acesteia, fapt la care opoziția poate contribui prin agresivitatea unei moțiuni de cenzură. Moțiunea poate fi și rezultatul firesc al ruperii alianței majoritare din interiorul ei, când promovarea ei apare ca o consecință firească a noului raport de forțe, al cărui oglindă fidelă trebuie să fie noul Guvern.

Moțiunea de cenzură poate să intervină la inițiativa parlamentarilor sau poate să fie provocată de angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege.

Așadar, într-o primă situație moțiunea de cenzură intervine la inițiativa parlamentarilor, putând fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor și se comunică Guvernului la data depunerii. Dar poate fi inițiată si de către majoritatea parlamentară atunci când și-a pierdut încrederea în Guvern și decide că e necesară schimbarea lui. În acest fel, majoritatea parlamentară își va întări sprijinul popular și va câștiga capital politic.

Ea se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în ședința comună a celor două Camere. În cazul în care moțiunea de cenzură a fost respinsă, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția, în aceeași sesiune, o nouă moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care Guvernul își angajează răspunderea potrivit articolului 114 din Constituția României.

În cadrul ședinței comune, primului-ministru, sau membrului Guvernului care îl reprezintă îi este acordat cuvântul pentru a prezenta poziția Guvernului. După încheierea dezbaterilor, are loc votarea moțiunii de cenzură.

Cea de-a doua situație privește moțiunea de cenzură provocată de angajarea răspunderii Guvernului la inițiativa sa. Aceasta este o procedură constituțională condiționată de existența unei hotărâri prin care Guvernul își angajează răspunderea în fața Parlamentului, acesta din urmă fiind pus în situația de a opta între acceptarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege sau demitere.

Cauza retragerii încrederii acordate Guvernului o constituie destrămarea majorității parlamentare care sprijină Guvernul, însoțită și de imposibilitatea desfășurării activității guvernamentale în absența sprijinului parlamentar. Formă a luptei parlamentare dintre majoritate și opoziție, moțiunea de cenzură reușește foarte rar să determine căderea Guvernului, dar slăbește poziția acestuia în fața partenerilor de coaliție, a sindicatelor sau a opiniei publice. În cazul regimurilor multipartidiste, cum este situația în România, majoritățile sunt rezultatul coalizării, pe baza principală de oportunitate a mai multor grupări politice, iar moțiunile de cenzură sunt modalități tactice de evaluare a solidarității și gradului de cooperare dintre partidele parlamentare majoritare.

Așadar, un guvern există și poate duce la îndeplinire programul de guvernare numai în măsura în care exista o majoritate parlamentară care îl susține. Demiterea Guvernului de către Parlament, prin retragerea încrederii acordate ca urmare a adoptării unei moțiuni de cenzură, are drept consecință declanșarea unei crize guvernamentale ce se finalizează doar prin învestirea unui nou guvern.

F. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program sau asupra unei declarații de politică generală

Angajarea răspunderii Guvernului la inițiativa sa, este procedura constituțională prin care Guvernul pune Parlamentul în situația de a opta între acceptarea opiniei sale sau demitere.

Instituție relativ nouă și reglementată de un număr restrâns de constituții, angajarea răspunderii Guvernului permite o procedură care, atunci când apare ipoteza unor relații mai încordate dintre cele doua autorități, Parlament și Guvern, cum ar spune profesorul Iorgovan s-ar instaura când am putea observa o "răceala".

Angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o procedură parlamentară prin care Guvernul, pentru a face față unor situații deosebite care reclamă măsuri urgente ce sunt însă de competența Parlamentului, urmărește adoptarea acestora sub forma unui program, a unui proiect de lege sau a unei declarații de politică generală, după caz.

Conform art. 114 din Constituția României, Guvernul își poate angaja răspunderea asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege, în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului. Dacă o moțiune de cenzură este depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, declarației de politică generală sau a proiectului de lege, și este votată cu o majoritate absolută, Guvernul este demis. În situația în care Guvernul nu este demis, iar proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, aplicarea programului sau a declarației de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.

O delimitare între angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program ori asupra unei declarații de politică generală și asupra unui proiect de lege, este făcută de către Ion Deleanu în tratatul său de „Instituții și proceduri constituționale”. Potrivit opiniei exprimate de către acesta, distincția dintre program și declarație este una fragilă, programul fiind mai concret, el definind în general politica pe care Guvernul intenționează sa o transpună în practică, în timp ce declarația este mai vagă, ea putând fi pretextul reconsolidării sprijinului parlamentar si al sporirii credibilității Guvernului. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, reprezintă o încercare de a obține adoptarea unei legi pe o alta cale decât cea obișnuită.

G. Urmărirea penală a membrilor Guvernului

Instituția urmăririi penale a membrilor Guvernului a fost introdusă în sistemul constituțional românesc modern prin Convenția pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată la Paris în 1858. Dispoziții referitoare la punerea sub acuzare a miniștrilor conțineau și Constituțiile din 1866, Constituția din 1923, Constituția din 1938 și Constituția din 1948. Constituțiile din 1952 și 1965 nu au mai prevăzut răspunderea penală a membrilor Guvernului .

Constituția adoptată în 1991 și revizuită în 2003 a reintrodus instituția urmăririi penale a miniștrilor în art. 109 alin(2) și (3). Din enunțul constituțional rezultă caracterul individual al procedurii, ca și al răspunderii juridice. În ceea ce privește faptele de natură a atrage răspunderea penală, cu alte cuvinte, cazurile de răspundere, ca și pedepsele aplicabile, acestea vor fi reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială. Constituția a conferit dreptul de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, Camerei Deputaților, Senatului și Președintelui României.

Pentru atragerea răspunderii penale a miniștrilor este imperios necesar ca faptele ce li se impută să fie săvârșite în exercițiul funcțiilor lor. Această cerință rezultă cu claritate chiar din cuprinsul art. 109 alin(2) din Constituție. Se înțelege că în situația ipotetică, în care un ministru ar comite o faptă penală prevăzută ca atare în Codul Penal sau într-o lege specială, el ar urma să răspundă penal ca orice persoană ce ar comite o infracțiune. O soluție contrară ar contraveni principiului deplinei egalități în drepturi între cetățeni, ocrotit în art. 16 alin. 1 din Constituție.

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr. 548 din 15 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 717 din 23 septembrie 2015, ”Articolul 9 din Constituție prevede la alin.(2) răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârșite in exercițiul funcției lor. Expresia ”numai” din alin.(2) al art. 109 semnifică faptul că ”nimeni” altcineva decât cele trei autorități publice nu poate cere urmarirea penală și că aceasta nu poate fi declanșată în lipsa sesizării Camerei Deputaților, Senatului ori a Președintelui României, dupa caz. Dacă organele de urmărire penală pot efectua diverse acte premergătoare începerii urmăririi penale, în condițiile legii, ele nu își pot continua activitatea fără a sesiza una dintre cele trei autorități publice pentru a cere urmărirea penală.”

Cazurile de răspundere si pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate în Legea nr. 115 din 1999, după cum urmează:

”Art. 8. – (1) Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele fapte săvârșite de membrii Guvernului în exercițiul funcției lor: a) împiedicarea, prin amenințare, violență ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credință a drepturilor și libertăților vreunui cetățean;

b) prezentarea, cu rea-credință, de date inexacte Parlamentului sau Președintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârșirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.

(2) Constituie, de asemenea, infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârșite de către un membru al Guvernului:

a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaților, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora, în termen de 30 de zile de la solicitare, informațiile și documentele cerute de acestea în cadrul activității de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 110 alin. (1) din Constituție;

b) emiterea de ordine normative sau instrucțiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenență politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.”

Procedura de urmărire penală a membrilor Guvernului, este o procedură specială și prevede că dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Parlament, se realizează în baza unui raport întocmit de o comisie permanentă de specialitate, care a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfășurată de Guvern în baza documentației juridice care face obiectul dosarului penal pusă la dispoziție de către acuzare. La dezbaterile din cele două Camere ale Parlamentului prezența celui în cauză este obligatorie, acesta având dreptul să își expună punctul de vedere cu privire la fapta ce constituie obiectul cererii de a fi urmărit penal.

Competența de judecată, în acord cu dispozițiile Codului de Procedură Penală, aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. În cazul în care un membru al Guvernului, este condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, va fi demis din funcție de către Președintele României, cu specificația că hotărârea definitivă de condamnare a unui membru al Guvernului se publică în Monitorul Oficial al României.

3. Controlul exercitat de Parlament asupra unor servicii publice care nu fac parte din structura Guvernului

Dintre toate funcțiile Parlamentului, cea de control este în continuă expansiune. Creșterea rolului puterii executive în toate regimurile parlamentare, poate fi contrabalansată numai prin creșterea controlului parlamentar pentru a se asigura astfel răspunderea factorilor de decizie în procesul de guvernare. De aceea, creșterea controlului parlamentar este o cerință a democrației, corespunzătoare unui principiu politic fundamental al democrațiilor liberale care este acela al răspunderii oricărei autorități pentru exercitarea puterilor ce le-au fost conferite.

A.Serviciul Roman de Informații

Conform Legii nr. 14/ 1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, acesta este organul de stat specializat în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României, parte componentă a sistemului național de apărare, activitatea sa fiind organizată și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

La fel ca în majoritatea statelor europene, legalitatea activității Serviciului Român de Informații este asigurată prin control parlamentar, conform prevederilor Constituției situație în care, Parlamentul numește, la propunerea Președintelui României, directorul Serviciului Român de Informații, care însă poate sa-l elibereze din funcție pe director la propunerea Președintelui României fie la propunerea unei treimi din numărul total de deputați și senatori.

În acord cu dispozițiile legii 14/1992 în cadrul Serviciului Român de Informații, pot funcționa, o regie autonomă, servicii comerciale de producție, instituții sanitare și asociații cu caracter cultural sportiv.

Anual sau când Parlamentul hotărăște, directorul Serviciului, prezintă Parlamentului rapoarte cu privire la activitatea instituției pe care o conduce. Pentru asigurarea controlului civil, Parlamentul a instituit Comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității SRI.

B.Serviciul de informații externe

Serviciul de Informații Externe (SIE) este instituția de stat specializată în domeniul informațiilor externe privind siguranța națională, apărarea României și a intereselor sale.

Controlul asupra activității SIE este exercitat de Parlamentul României, prin Comisia parlamentară specială, cu respectarea secretului asupra mijloacelor și surselor de informare. Controlul parlamentar are ca obiectiv verificarea concordanței activității Serviciului de Informații Externe cu Constituția României și cu politica statului român. În exercitarea atribuțiilor care îi revin, comisia solicită SIE, prin intermediul directorului acestuia, documente, date și informații și poate audia persoane în legătură cu problemele analizate.

C. Consiliul Național al Audiovizualului

Consiliul Național al Audiovizualului este o instituție publică autonomă aflată sub control parlamentar, fiind constituit din 11 membri numiți de Parlament, din care un număr de doi membri la propunerea Președintelui, trei din partea Guvernului, tot un număr de trei membri vin din partea Camerei Deputaților și alții trei din partea Senatului.

Fiecare Cameră are dreptul să revoce membrii numiți de ea în consiliu , spre exemplu dacă ei au încălcat prevederile legii sau dacă au săvârșit fapte care se circumscriu sferei dreptului penal.

Consiliul este condus de un Președinte, numit prin votul Parlamentului, dintre membrii Consiliului la propunerea acestora.

D. Consiliul Suprem de Apărare a Țarii

Potrivit Legii nr. 415 din 27 iunie 2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării „Activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Țării este supusă examinării și verificării parlamentare. Anual, nu mai târziu de primul trimestru al anului următor, precum și la cererea comisiilor permanente de specialitate ale Parlamentului sau ori de câte ori se consideră necesar, Consiliul Suprem de Apărare a Țării prezintă, în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, rapoarte asupra activității desfășurate.”

Consiliului Suprem de Apărare a Țării este prezidat de către Președinte, activitate care în acord cu prevederile Constituției și a regulamentelor camerelor, va trebui sa facă obiectul controlului Parlamentului astfel, acesta va putea adopta o hotarâre prin care în ședința comună să aprobe sau să dezaprobe raportul de activitate al CSAT.

E. Controlul realizat prin rezolvarea petițiilor cetățenilor

Dreptul la petiționare este garantat de Constituția României in art. 51. Prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poștă electronică, pe care un cetățean sau o organizație legal constituită o poate adresa autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, companiilor și societăților naționale, societăților comerciale de interes județean sau local, precum și regiilor autonome, denumite în continuare autorități și instituții publice.

Cetățenii se pot adresa cu petiții deputaților, senatorilor sau Camerelor Parlamentului, dat fiind faptul că aceștia sunt reprezentanții cetățenilor și, ca atare, pot fi intermediari între cetățeni și Guvern.

Atât în regulamentul Camerei Deputaților cât și în regulamentul Senatului este prevăzut dreptul cetățenilor de a adresa, în mod individual sau în asociere cu alte persoane, petiții privitor la anumite subiecte, teme care îi privesc în mod direct și care au legătura cu domeniile de activitate ale instituției parlamentare. De asemenea, în regulamentele Camerelor Parlamentului este prevăzută și procedura de soluționare a petițiilor, care cuprinde câteva etape, menționând aici faptul că în mod prioritar petițiile, sunt înscrise într-un registru, unde este consemnat numele, prenumele, domiciliul petiționarului și obiectul cererii.

Comisia permanentă prezintă Camerei, la începutul fiecărei sesiuni, un raport asupra petițiilor primite și asupra modului de soluționare a acestora. Raportul trebuie să conțină soluțiile date de autoritățile publice care au soluționat petițiile, acestea din urmă fiind obligate să transmită comisiei soluțiile adoptate în termen de cel mult o luna de la primirea petiției.

Ulterior înregistrării petițiilor sunt transmise comisiei permanente din Camera care a fost sesizată cu petiția, spre dezbatere și soluționare. Orice membru al Camerei poate lua cunoștință de conținutul unei petiții, adresându-se în acest sens președintelui comisiei sesizate. În termen de 10 zile, comisia decide dacă va trimite petiția unei autorități publice competente sau o va clasa, iar în final soluția adoptată este adusă la cunoștința petiționarului.

F. Controlul realizat prin Avocatul Poporului

Avocatul Poporului este o instituție de tip Ombudsman, care a apărut în 1766 în Suedia, ca împuternicit al puterii legislative pentru a cerceta plângerile supușilor Regelui împotriva actelor ilegale ale administrației regale apărută, iar în România își face prezența o dată cu intrarea în vigoare a Constituției din 1991 și, în fapt, înființată mult mai târziu, abia după adoptarea legii ei organice în 1997.

În arhitectura constituțională a autorităților publice, instituția Avocatului Poporului, a apărut ca un element de noutate, ca rezultatul unui transplant juridic-constituțional, iar din perspectiva experienței de aproape 20 de ani a funcționării instituției, s-a dovedit a fi un transplant constituțional reușit, întrucât noua instituție s-a integrat și și-a găsit locul și rolul în sistemul constituțional românesc.

Ombudsmanul   este o persoană ( sau mai multe persoane) independentă, numită de către Parlament pentru a supraveghea administrația. Instituția cunoaște două forme de manifestare: Ombudsmanul cu competență generală, care primește toate plângerile cetățenilor privind excesele și abuzurile administrației, având și competența de a face anchete și de a interveni pe lângă Guvern, și Ombudsmanul cu competența specială, ce controlează numai anumite servicii publice.

Instituția Avocatul Poporului este autoritatea publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică și are drept scop apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile publice, mai precis apare ca o instituție prin intermediului căreia Parlamentul controlează și asigură respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile lor cu autoritățile publice.

Numirea în funcție a Avocatului Poporului are loc în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului. Grupurile parlamentare din Camera Deputaților și din Senat fac propuneri cu privire la candidați, iar ulterior ei sunt audiați de către comisiile juridice ale celor două Camere. În urma dezbaterilor la care vor fi prezenți și candidații, este numit Avocat al Poporului, candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi ale deputaților și senatorilor prezenți.

Avocatul Poporului este numit pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul se exercită de la data depunerii jurământului în fața președinților celor două Camere ale Parlamentului. Acesta încetează din funcție înainte de împlinirea termenului de 5 ani în caz de demisie, revocare din funcție, incompatibilitate cu alte funcții publice sau private, imposibilitate de a-și îndeplini atribuțiile mai mult de 90 de zile sau în caz de deces.

Dat fiind faptul că Avocatul Poporului răspunde numai în fața Parlamentului, anual, sau la cererea celor două Camere ale Parlamentului, acesta prezintă rapoarte cu privire la activitatea instituției Avocatului Poporului. Aceste rapoarte pot conține recomandări privind modificarea legislației sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor. Raportul anual vizează activitatea instituției pe un an calendaristic și se înaintează Parlamentului în vederea dezbaterii acestuia în ședința comună a celor două Camere. În cazul în care constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării, Avocatul Poporului prezintă rapoarte președinților celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului-ministru.

Având în vedere faptul că numirea Avocatului Poporului se face de către Parlament, și revocarea acestuia din funcție se află tot în competența Parlamentului. La propunerea birourilor permanente ale celor două Camere, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale acestora, Avocatul Poporului este revocat din funcție, cu votul majorității deputaților și senatorilor prezenți. De asemenea, constatarea demisiei, a incompatibilității de îndeplinire a funcției sau a decesului se face de către birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului.

Exercitarea controlului parlamentar asupra administrației publice prin intermediul Avocatului Poporului presupune asigurarea unei autentice independențe a acestei instituții. Tocmai de aceea, legea sa de organizare și funcționare prevede că Avocatul Poporului nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ și nimeni nu poate obliga Avocatul Poporului să se supună instrucțiunilor sau dispozițiilor sale. În același cadru de ocrotire a activității instituției, Avocatul Poporului și adjuncții săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuțiilor legale.

CAPITOLUL AL VII-LEA. FUNCȚIA DE CONDUCERE ÎN POLITICA EXTERNĂ

Ca sediu al materiei art. 91 din Constituție, prevede care sunt atribuțiile în domeniul politicii externe atât în ceea ce-l privește pe Președintele țarii dar și ale Parlamentului, stabilind astfel că ”(1) Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate și acorduri internaționale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege. (2) Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. (3) Reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele României.”

”Aceasta funcție se realizează prin ratificarea tratatelor internaționale, dreptul de a audia persoanele ce urmează a fi numite ambasadori, diplomația parlamentară, implicarea parlamentarilor în negocieri la nivel de stat sau în obligații în cadrul organizațiilor internaționale.”

Norma cadru nu prevede expres ca ratificarea să se facă printr-o lege însă interpretând global dispozițiile legiuitorului constituțional, ratificarea tratatelor trebuie să se realizeze fie prin legi organice fie prin legi ordinare.

Prin ratificare se înțelege modalitatea de exprimare a consimțământului de a deveni parte la un tratat care a fost semnat de partea română, prin adoptarea unei legi de ratificare de către Parlament sau, în condițiile legii, prin ordonanță de urgență a Guvernului.

Văzând art. 19. din Legea nr. 590/2003 privind tratatele ,se supun Parlamentului spre ratificare prin lege următoarele categorii de tratate:

a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al acestora;

b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea politică sau care implică

angajamente cu caracter politic;

c) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea cu caracter militar;

d) tratatele la nivel guvernamental care se referă la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic al frontierei de stat, precum și la zonele asupra cărora România exercită drepturi suverane și jurisdicție;

e) tratatele la nivel guvernamental care se referă la statutul persoanelor, drepturile și libertățile fundamentale ale omului;

f) tratatele la nivel guvernamental care se referă la participarea în calitate de membru la organizații internaționale interguvernamentale;

g) tratatele la nivel guvernamental care se referă la asumarea unui angajament financiar care ar impune sarcini suplimentare la bugetul de stat;

h) tratatele la nivel guvernamental ale căror dispoziții fac necesară, pentru aplicare, adoptarea unor noi dispoziții normative având forță juridică de lege ori a unor legi noi sau amendarea legilor în vigoare și cele care prevăd în mod expres cerința ratificării lor.

Pentru ca un tratat internațional să poată să intre în vigoare la data semnării sale, o directă consecință „este că ratificarea nu poate fi înțeleasă ca un act de care depinde forța obligatorie a unui tratat, ci va trebui considerată ca o procedură destinată să-i atribuie un caracter definitiv” . În cazul în care, un tratat prevede că intrarea sa în vigoare va avea loc în momentul schimbului de instrumente de ratificare, acesta va apărea ca o condiție prealabilă de care depinde intrarea în vigoare a respectivului tratat.

După convenirea sau adoptarea tratatelor, în orice etapă a încheierii lor, oricare dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului României ori un număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori pot solicita Curții Constituționale avizul privind compatibilitatea prevederilor tratatelor cu Constituția României.

De menționat că sunt cuprinse în Constituția României, doar aspecte care privesc ratificarea tratatelor dar nu și aspecte care să abordeze denunțarea acestora, astfel că o astfel de activitate excedă sferelor Constituționale.

O altă atribuție a Parlamentului în cadrul funcției de conducere în politica externă este legată de numirea în funcție a ambasadorilor, o importantă atribuție de reprezentare. Ambasadorul este un trimis oficial, un diplomat de cel mai înalt rang, care este acreditat pentru a asigura reprezentativitatea statului în speța al României, de către un alt stat pe teritoriul său.

Procedura de numire a unui ambasador conține ca primă etapa pe cea a propunerii Ministerului de Externe, pe care o înaintează Guvernului și Președintelui României. După ce șeful statului își exprimă acordul, propunerea este trimisă la comisiile de politică externă ale Parlamentului, care audiază candidatul în vederea emiterii un aviz consultativ. În urma audierilor, Președintele României semnează decretul de numire în funcție de ambasador.

Funcția de conducere în politica externă a Parlamentului se exercită prin intermediul comisiilor pentru politică externă a celor două Camere care au ca și domenii de activitate:

Probleme și programe de politică externă a României;

Dialogul bilateral cu comisiile similare ale parlamentelor altor state și ale organismelor parlamentare internaționale;

Avizarea tratatelor, convențiilor și altor instrumente internaționale la care aderă România;

Audierea persoanelor propuse a fi numite în funcție de ambasador al României în străinătate, în urma căreia da un aviz consultativ

Spiritul Constituției arată că politica externă a țării este atributul Guvernului, iar politica externă a Guvernului se stabilește prin Programul de guvernare aprobat de Parlament. Articolul 102, aliniatul 1 este fără echivoc: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.”

CAPITOLUL AL VIII-LEA. FUNCȚIA PRIVIND ATRIBUȚIILE PARLAMENTULUI ÎN ORGANIZAREA SA INTERNĂ

Parlamentul este un organ colegial, alcătuit dintr-un număr de membri aleși prin vot, care lucrează și decid în plen, în cadrul sesiunilor. Pentru ca munca parlamentară să se desfăsoare într-un mod eficient și operativ, s-a realizat o organizare internă a celor două Camere ale Parlamentului în grupuri, birouri și comisii. Structurile interne ale Camerelor sunt alese, numite sau formate de către fiecare Cameră, conform principiului autonomiei regulamentare.

Grupurile parlamentare

Activitatea partidelor politice și a altor formațiuni angajate în campania electorală continuă în cadrul Parlamentului prin formarea grupurilor parlamentare, alcatuite, de regulă, din parlamentarii care aparțin aceleiași formațiuni, care se subscriu aceluiași program ori sunt adepții acelorași idei. Grupurile parlamentare asigură concentrarea diverselor tendințe politice existente în cadrul Parlamentului. Constituția României spune doar că deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere.

Biroul permanent

Biroul permanent este un organ intern al Camerei care are anumite atributii prevăzute în Constitutie, în alte legi speciale și în regulamente. El are caracter colegial întrucat este alcătuit din președinte, vicepreședinți , secretari, și chestori. Prin atribuțiile ce i se conferă în regulamentele Camerelor, asigură conducerea propiu-zisă a activitații parlamentare. Biroul permanent este chemat să organizeze desfașurarea muncii parlamentare, având concomitent competențe politice și administrative, atribuțiunile sale date de regulamentele Camerelor fiind multiple.

Principalele competențe ale Biroului permanent sunt: exercitarea inițiativei regulamentare, asigură pregătirea lucrărilor pentru desfășurarea procedurii parlamentare, are competența de a cere întrunirea Parlamentului în sesiune extraordinară, asigură constituirea comisiilor parlamentare cu respectarea regulilor privind reprezentativitatea politică a membrilor acestora, asigură respectarea regimului de protecție a mandatului parlamentar, asigură conducerea serviciilor Parlamentului și poate îndeplini și alte atribuții prevăzute de lege.

Printre atribuțiile politice ale Biroului permanent se număra: întocmirea proiectului ordinii de zi a ședințelor parlamentare, propune Camerei perioada în care aceasta iși va desfașura sesiunea, solicită președintelui Camerei convocarea ședinței extraordinare etc.

Conducerea și controlul serviciilor parlamentare, prezentarea proiectului de buget spre aprobare Camerei sau stabilirea statutului unor funcționari sunt câteva dintre atribuțiile administrative ale Biroului permanent.

Comisiile parlamentare

Comisiile parlamentare sunt organisme interne de lucru ale Camerelor Parlamentului. Ele sunt constituite dintr-un numar restrâns de deputați sau senatori, potrivit configurației politice a fiecărei Camere, cu o structură organizatorică și unele servicii proprii.

Pentru ca Parlamentul să își îndeplinească în mod eficient atribuția deliberativă, este necesară efectuarea unor lucrări de specialitate, constând în examinarea inițiativelor, a amendamentelor propuse, lucrări care sunt efectuate de către comisiile parlamentare

Comisiile parlamentare nu au putere decizională și nici nu sunt organisme politice, având sarcina de a examina prealabil unele probleme înscrise pe ordinea de zi a dezbaterilor parlamentare. Comisiile informează, raportează și propun, pentru a ajuta dezbaterile, dar decizia aparține exclusiv plenului adunării. Cu toate acestea, activitatea comisiilor este importantă, întrucat prin avizele, rapoartele și propunerile pe care le prezintă prefigurează tematica dezbaterilor din plen și oferă posibilitatea adoptării unor opțiuni pe baza unei analize prealabile.

În Decizia Curții Constituționale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 188 din 22 martie 2012, este stipulat cu privire la rapoartele și avizele rezultate în urma dezbaterii comisiilor: ”Dat fiind caracterul de organe de lucru interne ale comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este aceea a unui act preliminat, cu caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite.”

Conform Consituției, fiecare Cameră iși constituie comisii permanente și își poate institui comisii de anchetă sau comisii speciale.

Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitate care corespund relativ specializării ministerelor. Rolul lor este de a examina proiecte de legi, propuneri legislative și amendamente în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor, iar cu încuviințarea Camerei, pot efectua anchete parlamentare.

Camera Deputaților și Senatul pot instititui comisii speciale pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înființare a comisiei. Fiind vorba de comisii speciale, propunerea legislativa astfel elaborată nu se mai supune examinării altor comisii.

Comisiile de ancheta sunt înființate la cererea unei treimi din membrii săi și presupune îndeplinirea acelorași condiții precum comisiile permanente.

Constituția României prevede procedura medierii doar în cazul modificării Constituției. Procedura medierii este inițiată de președinții celor două Camere. În acest scop, se constituie o comisie de mediere, din care vor face parte 7 deputați și 7 senatori.

1. Validarea sau anularea alegerilor parlamentare

Alegerile pentru Camera Deputaților și Senat au loc la aceeași data , urmând ca până la întrunirea legală a noului Parlament, în 20 de zile de la alegeri, la convocarea Președintelui României, mandatul forului legislativ anterior să fie prelungit.

Senatul și Camera Deputaților sunt legal constituite după validarea a două treimi din numărul total al mandatelor de deputat sau senator. În vederea organizării activitații de validare a mandatelor și pentru desfășurarea altor activitați specifice primei ședințe a legislaturii, fiecare Cameră iși alege un 'birou de vârstă', alcătuit din decanul de vârsta al membrilor adunării și 4 secretari desemnați din rândul celor mai tineri membri. Activitatea acestui birou vremelnic încetează dupa constituirea legală a Camerelor, odată cu alegerea președintelui Camerei și a biroului ei permanent.

În prima ședintă, fiecare Cameră alege o comisie pentru validarea mandatelor. Comisia de validare aleasă de Camera Deputaților este formată din 30 de deputați, iar cea aleasă de Senat este de 12 senatori. În termen de cel mult 4 zile de la constituire, fiecare comisie are obligația de a întocmi un raport în care sunt înscrise propunerile de validare și nevalidare ale parlamentarilor, cu motivarea propunerilor de invalidare. Mandatul unui parlamentar poate fi invalidat de către comisie doar în cazul în care s-a constatat că alegerea acestuia a avut loc prin fraudă electorală. Camerele Parlamentului sunt legal constituite dupa validarea a două treimi din mandate.

2. Adoptarea regulamentului de funcționare

Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului își adoptă câte un regulament propriu de organizare și funcționare, precum și un regulament al ședințelor comune, mai ales ținând cont de faptul că în Constituție se prevede realizarea unor atribuții în ședința Camerelor reunite.

Caracteristicile regulamentelor de funcționare și organizare ale celor două Camere ale Parlamentului:

Au natura juridică de hotărâri

Trebuie să reglementeze doar organizarea și funcționarea Parlamentului

Statutul parlamentarilor trebuie să fie reglementat prin Constituție și nu prin regulamente

Regulamentele Camerei Deputaților și a Senatului sunt supuse publicării și pot face obiectul controlului de constituționalitate.

3. Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului

Această atribuție exprimă autonomia organizatorică a Parlamentului și prevede activități precum: alegerea birourilor Camerelor, a Biroului permanent a celor două Camere pentru situația în care acestea lucrează în ședință comună, formarea comisiilor parlamentare

Organele interne ale Parlamentului sunt biroul permanent, președintele și comisiile parlamentare, de ancheta sau alte comisii speciale, care sunt constituite cu respectarea configurației politice a Camerelor. Aceste organe de lucru, fiind constituite de Camere își desfașoară activitatea sub controlul ei.

4. Atribuții privind statutul deputaților sau al senatorilor

Potrivit Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, deputații și senatorii sunt reprezentanți aleși ai poporului român, prin care acesta își exercită suveranitatea.

Pornind de la genul proxim, mandatul parlamentar este o împuternicire de a reprezenta. Politicește, el este o convenție între alegători și cei care aspiră la dobândirea mandatului, având la bază o platformă electorală. Juridicește, el semnifică o funcție publică cu care titularul este învestit prin alegeri, al cărei conținut este predeterminat prin lege.

Ion Deleanu considera că, pentru ca mandatul parlamentar să se poata desfașura în conditții optime, trebuie să i se asigure următoarele măsuri de protecție: incompatibilitățile, imunitățile, indemnizațiile, regimul disciplinar propriu.

Incompatibilități

Realizarea eficientă a mandatului implică independența parlamentarului, iar această independența implică unele incompatibilități.

Constituția României stabilește în art.71 incompatibilitățile parlamentarilor și anume: ”Nimeni nu poate fi în același timp deputat și senator”, ”Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate (aceste functii publice de autoritate sunt prevăzute la art 81, alin(2) din Legea nr. 161/2003) , cu excepția celei de membru al Guvernului.

Articolul 16 din Legea 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor prevede următoarele incompatibilități:

”a)funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare/reasigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice;

b)funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevăzute la lit. a);

c)funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevăzute la lit. a);

d)funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;

e)calitatea de comerciant persoană fizică;

f)calitatea de membru al unui grup de interes economic;

g)o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte;

h)funcția de președinte, vicepreședinte, secretar și trezorier al federațiilor și confederațiilor sindicale.”

Tot în Legea privind Statutul deputaților și al senatorilor sunt stabilite alte incompatibilități ale acestora respectiv:

(1) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu funcțiile și activitățile persoanelor care conform statutului lor nu pot face parte din partide politice.

(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu calitatea de membru cu drepturi depline în Parlamentul European.

(3) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.

Curtea Constituțională a României reține prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 800 din 28 noiembrie 2012, ”Scopul principal al instituirii incompatibilităților este acela de a proteja mandatul și, în mod indirect, de a garanta electoratului independența persoanei care îl reprezintă.”

Imunitatea parlamentară

Imunitatea parlamentară este acea trasatură a mandatului parlamentar în temeiul căreia parlamentarul este protejat față de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale și care îi asigură acestuia independența. Ea nu poate fi extinsă, nici restrânsă printr-un act subordonat Constituției, ea nu poate fi suspendată și poate fi ridicată doar de Cameră , și numai în considerarea temeiului de fapt și de drept ce justifică luarea acestei masuri. ( Decizia nr.46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 131 din 27 mai 1994)

Indemnizațiile

Indemnizațiile sunt considerate măsuri de protecție a mandatului parlamentar care constituie o forma specifică de exprimare a democrației, fiindcă fiecare cetățean poate accede la funcția parlamentară fără nici un risc material.

Indemnizațiile constau într-o sumă fixă lunară, diurnă pe perioada cât parlamentarul este prezent la lucrările în plen și în comisii, cazarea gratuită pentru cel care nu domiciliază în București, sau indemnizație de cazare pe durata desfașurării sesiunilor.

Regimul disciplinar propriu

Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului stabilesc norme privind răspunderea disciplinară a parlamentarilor precum și procedura de sancționare.

Sancțiunile disciplinare aplicabile parlamentarilor, prevăzute în regulamentele Camerelor sunt: avertismentul, chemarea la ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sala de ședințe, interzicerea participării la lucrările Camerei, o anumită perioadă de timp și excluderea temporar

CONCLUZII

Lucrarea de față a urmărit pe parcursul celor 8 capitole să ofere o imagine clară asupra funcțiilor, respectiv a atribuțiilor Parlamentului, în toate domenile în care acestea se manifestă, și să sublinieze necesitatea unor reglementări mai clar și coerent stabilite.

Capitolul I tratează originile sistemului parlamentar la nivel European și evoluția parlamentarismului în România și, prezintă pe scurt clasificarea funcțiilor Parlamentului României la momentul actual. Nașterea sistemului parlamentar este legată de apariția și evoluția raporturilor juridice de reprezentare. Ideea de reprezentare este una modernă, dar își are orginea în epoca feudală, fiind o reacție firească împotriva despotismului și a tiraniei. Originile paramentarismului sunt îndepartate, cel mai vechi parlament fiind Altingul islandez, care a existat înca din 930.

În România, Regulamentele organice au pus bazele parlamentarismului românesc, consacrând pentru prima oară principiul separării puterilor. Emiterea Constituției din 1866, este semnificativă pentru evoluția sistemului parlamentar, marcând epoca modernă a parlamentarismului în România, fiind întemeiată pe pluralismul politic, pe dezvoltarea treptată a reprezentativității care, pe masura generalizarii votului universal a devenit democratică.

Capitolul al II-lea, prezintă funcția de reprezentare a Parlamentului, care în virtutea puterilor sale legislative și de control, este garantul drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Astfel, legitimitatea și gradul de reprezentativitate al Parlamentului sunt condiționate de voința electoratului, el reprezenând interesele, aspirațiile și cerințele sociale ale cetățenilor.

Capitolul al III-lea, abordează una dintre cele mai importante funcții ale Parlamentului, și anume funcția legislativă. Pe parcursul prezentării acestei funcții, am trecut prin etapele procedurii legislative și am descris acele situații în care se aplică proceduri speciale.

În urma analizei funcției legislative a Parlamentului, am constatat că procesul de adoptare a legilor este de multe ori îndelungat și anevoios, lucru demonstrate chiar prin numeroasele ordonanțe de urgență adoptate pe parcursul legislaturii 2012-2016 (aproape 400 OUG între 2012-2016 prezent). Așa cum am menționat în capitolul destinat acestei funcții, activitatea de legiferare parcurge următoarele etape: inițiativa legislativă, avizarea proiectelor de legi, dezbaterea și votarea proiectelor de legi sau a propunerilor legislative în Camere Parlamentului, verificarea de către Curtea Constituțională a constituționalității legii, promulgarea legii de către Președintele României și publicarea în Monitorul Oficial al României.

Prima etapă a procedurii legislative constă în sesizarea Parlamentului prin exercitarea dreptului la inițiativă legislativă. Constitutia României prevede expres titularii dreptului la inițiativă legislativă și anume, Guvernul, a cărui ințiativă legislativă poartă denumirea de proiect de lege, deputații, senatorii sau un număr de cel puțin 100 000 de cetățeni cu drept de vot, care își exercită dreptul la intitativa legislativă printr-o propunere legislativă.

Cea de-a doua etapă, avizarea proiectelor de legi, este o etapă obligatorie sub aspectul solicitării acestor avize de către Camerele Parlamentului, dar facultativă în ceea ce privește luarea în considerare a cuprinsului rapoartelor emise în urma solicitării lor.

Ne vom apleca asupra acestei etape, avizarea proiectelor de legi, pe care, în urma unei analize detaliate, am regăsit-o adeseori, întâlnind dificultăți. Așadar, după înregistrarea inițiativelor legislative, ele sunt supuse avizării de către Consiliului Legislativ, Consiliul Economic și Social și de către comisia permanentă din cadrul fiecărei Camere.

În vederea dezbaterii și adoptării inițiativelor legislative de către plenul fiecărei Camere, proiectele de legi și propunerile legislative sunt analizate în cadrul comisiilor permanente. În urma examinării și dezbaterii, comisiile sesizate în fond întocmesc un raport care reprezintă actul analizei proiectului de lege sau al propunerii legislative în faza anterioară dezbaterii în plenul Camerei Parlamentului.

În ceea ce privește avizarea de către comisia permanentă, Regulamentul Camerei Deputaților, stabilește în art. 69 alin.(1) termenele în care trebuie depus raportul întocmit de către comisie, și anume.” Termenele aprobate de Biroul permanent, în cazul în care Camera Deputaților este prima Cameră sesizată, nu pot fi, de regulă, mai mici de 10 zile sau mai mari de 15 zile. În cazul în care Camera Deputaților este Cameră decizională, aceste termene nu pot fi, de regulă, mai mici de 14 zile sau mai mari de 60 de zile.”

Rapoartele întocmite de comisia permanentă au un caracter consultativ, ceea ce conduce la concluzia că indiferent de conținutul acestora, Camere Parlamentului pot sau nu să acționeze în acord cu aceste avize, respectiv rapoarte.

Rolul și importanța comisiilor permanente, ca organe de lucru ale Parlamentului, este evidențiat și prin Decizia Curții Constituționale nr.209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 188 din 22 martie 2012. Potrivit acestei decizii, Curtea Constituțională reține că ”rolul comisiilor în activitatea parlamentară este unul foarte important, ele asigurând pregătirea deciziilor plenului în scopul exercitarii prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, dreptul de control sau dreptul de anchetă ale Parlamentului.”

Sub aspectul obligativității solicitării și primirii avizului comisiilor permanente, tot în Decizia nr. 208 din 7 martie 2012, Curtea Constituțională reține ”Camerele nu ar putea pași direct în dezbaterea și adoptarea unei legi, fără o pregătire corespunzatoăre, prealabilă, a lucrărilor ce urmează a se desfășura în plen.”

Așadar, avizul comisiei permanente este necesar a fi solicitat, ceea ce înseamnă că, până la depunerea lui, procedura legislativă nu poate continua. Astfel, în cazul în care comisiile permanente nu depun rapoartele în termenele stabilite prin Regulamentele Camerelor, se produce un blocaj al procedurii legislative, care întarzie, uneori un timp îndelungat, procesul de elaboarare a legilor.

În practica parlamentară, sunt des întalnite situațiile în care proiectele de legi se află în cele două Camere cu termenul de depunere a rapoartelor depășit. În prezent, la Camera Deputaților există nu mai puțin de 442 de inițiative legislative aflate la comisiile permanente, care au termenul de depunere a raportului depășit.

Pentru a evita aceste blocaje care se produc la nivelul organelor interne ale Parlamentului, considerăm că este necesară elaborarea unor reglementari clare cu privire la aceste situații, și la consecințele care trebuiesc suportate de membrii comisiei, respectiv la eventualele sancțiuni aplicate acestora, în cazul nerespectării termenelor stabilite prin Regulamentele Camerelor pentru depunerea rapoartelor, dat fiind faptul că avizele comisiilor permanente sunt obligatorii pentru ca proiectul de lege să treacă în etapa dezbaterilor în plenul Camerelor și necesare pentru buna desfășurare a procesului legislativ.

A treia etapă constă în dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Parlamentului și, presupune trei faze distincte: dezbaterea generală, dezbaterea pe articole și votul final. Cu privire la termenul în care Camerele se pronunță asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative, Regulamentul Camerei Deputaților prevede la art. 113 alin. (1) ”În temeiul art. 75 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată, Camera Deputaților, ca prima Cameră sesizată, se pronunță asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative în termen de 45 de zile de la data prezentării la Biroul permanent. Fac excepție codurile și legile de complexitate deosebită, asupra cărora se pronunță în termen de 60 de zile de la data prezentării la Biroul permanent și ordonanțele de urgență, pentru care termenul este de 30 de zile de la data depunerii acestora la Camera Deputaților”.

Așadar, sub aspectul depășirii termenului de pronunțare, această etapă nu întâmpină probleme, deoarece în alineatul 2 al aceluiași articol este prevăzut: ” La data expirării termenelor prevăzute la alin. (1) proiectele de legi sau propunerile legislative se consideră adoptate de Camera Deputaților și se trimit Senatului sub semnătura președintelui Camerei Deputaților.” Astfel, în situația în care Camera Deputaților nu se pronunță în termen prevăzut, proiectul de lege sau propunerea legislativă se consideră adoptată tacit.

Verificarea de către Curtea Constituțională a constituționalității legii înainte de promulgare reprezintă o etapă de verificare a conformității legilor cu Constituția. Asupra legilor votate de către Parlament se exercită un control -a priori, înainte de promulgarea lor de către Președintele României. Curtea Constituțională poate proceda la control numai la sesizarea unei dintre autoritățile prevăzute de Constituție și anume Președintele României, președinții celor două Camere, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori. Ca atare, este exclus controlul din oficiu.

În cazul în care Curtea declară neconstituționalitatea legii sau a unor prevederi ale acesteia, Camera Deputaților reexaminează legea sau prevederile respective, în vederea punerii lor de acord cu decizia Curții Constituționale, pe baza raportului Comisiei juridice, de disciplină și imunități.

Procedura legislativă se încheie prin promulgarea ei de către Președintele României, în termen de 20 de zile de la primire, și în final prin publicarea în Monitorul Oficial al României, intrând în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o altă dată înscrisă în cuprinsul ei.

Deși procedura legislativă ordinară este cea utilizată în majoritatea cazurilor, în procesul de elaborare și adoptare al legilor, există anumite situații când Constituția prevede un regim diferit. Aceste situații, care necesită parcurgerea unor proceduri speciale sunt: procedura de urgență, procedura revizurii Constituției și delegarea legislativă.

Procedura de urgență, prevazută în art. 76 alin.(3) din Constituția României, este stabilită conform Regulamentului fiecărei Camere. Această procedură de urgență se aplică numai în cazul legilor organice și ordinare, și presupune în principiu scurtarea termenelor și uneori a unor pași procedurali. Situațiile în care Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative în procedura de urgență sunt prevazute în Regulamentele celor două Camere.

În cazul legilor de revizuire a Constituției trebuie respectată o procedură diferită față de cea a adoptării legilor organice și ordinare, pe care am prezentat-o în secțiunea dedicată acestor proceduri speciale.

Delegarea legislativă reprezintă singura situație în care Constituția permite Guvernului să se implice efectiv în activitatea de legiferare a Palamentului, și constă într-un transfer de prerogative de la Parlament la Guvern cu privire la adoptarea actului normativ. Participarea Guvernului la procesul de adoptare a legilor ridică două probleme esențiale. Prima se referă la situația în care ar fi compromisă suveranitatea Parlamentului, în condițiile în care, chiar Parlamentul exercită o putere delegată, de către popor, ca atare el nu poate delega o putere ce nu îi aparține. Cea de-a doua problema întâlnită în această analiză, este aprecierea caracterului excepțional al situațiilor care conduc la exercitarea de către Guvern a prerogativelor destinate exclusiv Parlamentului.

Astfel, susținem cu privire la compromiterea suveranității Parlamentului că, tocmai pentru ca aceasta să nu fie compromisă, și dat fiind faptul că el este unica autoritate legiuitoare a țării, așa cum prevede Constituția în art. 61, delegarea legislativă are loc doar în cazuri excepționale a căror reglementare nu poate fi amanată și sub stricta sa supraveghere. Atât condițiile, cât și termenele și domeniile în care delegarea legislativă poate interveni sunt ferm reglementate în art. 115 din Constituția României.

În sprijinul justificării necesității instituției delegării legislative, am efectuat o analiză de drept comparat, în urma căreia constatăm că delegarea legislativă este un procedeu utilizat în mai multe state ale Uniunii Europene, precum Spania, Franța sau Grecia. Astfel, art. 82 alin(1), Constituția Regatului Spaniei, prevede că Parlamentul poate abilita Guvernul, printr-o lege-cadru să emită norme cu rang de lege în anumite domenii expres prevăzute de Constituție. Și Constituția Franței susține instituția delegării legislative, stipulând în articolul 38 că, în vederea punerii în aplicare a programului său, Guvernul poate solicita Parlamentului autorizarea, ca pe un termen limitat, să dispună prin intermediul ordonanțelor anumite măsuri care, în mod normal țin de domeniul legii.

În ceea ce privește caracterul excepțional al situațiilor în care delegarea legislativă poate interveni considerăm necesar anumite precizari. Astfel, insituția delegării legislative se materializează prin adoptarea ordonanțelor de urgență, care sunt măsuri de ordin constituțional ce permit Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului să ia măsuri pentru depășirea unei situații excepționale. Ca atare, ordonanța de urgență este o măsură de ordin constituțional, care potrivit Deciziei Curții Constituționale nr.65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 129 din 28 iunie 1995, se justifică prin necesitatea și urgența reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale excepționale impune adoptarea unei soluții imediate în vederea evitării unei atingeri aduse publicului. Tot în această decizie se precizează că, în Constituție nu este definit conținutul noțiunii de ”cazuri excepționale”, astfel încât ea trebuie interpretată sistematic. În aceste condiții, caracterul excepțional se apreciază de la caz la caz, atât de către Guvern cât și de către Parlament.

În urma acestei analize, a instituției delegării legislative, și ținând seama de posibilitatea intervenirii unor situații excepționale care necesită adoptarea rapidă a unor reglementari juridice, considerăm utilă și necesară, în condițiile expres stabilite atât prin Constituție cât și prin Regulamentele Camerelor, delegarea legislativă.

Cel de-al IV-lea capitol înfățișează funcția de stabilire a direcțiilor principale ale activității social economice, culturale, statale și juridice. Parlamentul are putere de decizie în ceea ce privește problemele importante din segmentul social-economic, cultural, statal și juridic, revenindu-i atribuții precum adoptarea bugetului, declararea mobilizării generale sau parțiale, reglementarea alegerilor etc.

Capitolul V prezintă atribuțiile Parlamentului în alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități ale statului, precum cele de numire în funcție a judecătorilor de la Curtea Constituțională, numire și revocare a membrilor Curții de Conturi, numire a Avocatului Poporului etc. Cea mai importantă atribuție a Parlamentului în acest sens este învestirea Guvernului prin acordarea votului de încredere, pe care îl și poate retrage prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.

Capitolul VI, respectiv controlul parlamentar, este o funcție însemnată a Parlamentului, o expresie a forței juridice a mandatului reprezentativ, fiind în același timp una dintre marile prerogative ale puterii legislative. În cadrul acestui capitol am analizat varietatea modalităților, a tehnicilor și procedeelor prin care Parlamentul îți exercită funcția de control.

Prin urmare, controlul parlamentar se exercită asupra Președintelui României, Guvernului și administrației și asupra altor servicii publice care nu fac parte din structura Guvernului.

Dintre modalitățile prin care Parlamentul exercită control asupra activității Președintelui României, reținem aprobarea, încunoștiințarea Parlamentului printr-un mesaj, suspendarea din funcție a Președintelui României și punerea sub acuzare pentru înalta trădare a Președintelui României.

Dintre aceste modalități de control parlamentar exercitate asupra șefului statului, ne-a atras atenția cea de suspendare din funcție a Președintelui României. În aceste condiții este imperios a fi menționat că această prerogativă a Parlamentului decurge din prevederile constituționale, astfel art. 95 din Constituția României prevede că ”În cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale.”

Suspendarea din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și trebuie adusă neîntarziat la cunoștința Președintelui. De asemenea, potrivit art. 95 alin(1) și art. 146 lit. h din Constituție, Curtea Constituțională trebuie consultată, cu privire la propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, aceasta consultare materializându-se printr-un aviz consultativ.

Suspendarea din funcție a Președintelui nu este altceva decat o procedură prealabilă, obligatorie, care presupune aducerea la cunoștință a faptelor grave prin care s-au încălcat prevederile constituționale de către acesta, deoarcere demiterea propriu-zisă, are loc numai dacă Parlamentul, prin hotărârea sa organizează un referendum național, iar propunerea întrunește votul majorității cetățenilor înscriși pe listele electorale.

Pentru a concluziona asupra acestei modalități de control, suspendarea din funcție a Președintelui României, am procedat la o analiză de drept comparat.

Așadar, printre statele în care suspendarea sau demiterea politică a președintelui poate fi realizată de catre Parlament, distingem între acele state în care președintele este ales de către Parlament și statele în care președintele este ales de către popor prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

În statele în care președintele este ales de către Parlament, precum Letonia, Grecia și Malta, acesta poate fi revocat direct politic de către Parlament fără alte măsuri suplimentare, cum ar fi consultarea Curții Constituționale sau aprobarea deciziei de demitere de către cetățeni prin intermediul referendumului.

În Ungaria și Austria, unde președintele este ales de către popor prin vot, acesta poate fi suspendat de către Parlament, dar este necesară o hotărâre judecătorească a Curții Constituționale pentru demiterea lui. Nici în cazul acestor state demiterea președintelui nu necesită organizarea unui referendum.

Un sistem similar de demitere al președintelui cu cel existent în România, există în Slovacia. Deosebirea constă în consecințele rezultatului referendumului pentru Parlament care, în Slovacia, dacă președintele suspendat nu este demis prin referendum, se dizolvă de drept. În Romania, potrivit art. 89 din Constituție, singura situație în care Parlamentul poate fi dizolvat de către președinte, este neacordarea votului de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestire.

Având în vedere atât prevderile constituționale ale altor state europene, precum și Constituția României, în ceea ce privește suspendarea din funcție a Președintelui României, și consecințele demiterii acestuia, se pune întrebarea dacă această măsură nu poate deveni una abuzivă, dat fiind faptul că, în cazul în care președintele nu este demis prin referendum, Parlamentul nu suportă niciun fel de consecințe.

În aceste condiții, apreciem că este indispensabilă reglementarea unor prevederi consituționale cu privire la răspunderea Parlamentului pentru suspendarea președintelui, în situația în care această suspendare nu este confirmată prin decizia de demitere a poporului exercitată prin vot în cadrul referendumului organizat în acest sens.

De asemenea, întrucât rezultatul alegerilor pentru funcția de președinte al României este validat de către Curtea Constituțională, înseamna că tot Curtea Constituțională este singura instituție în măsură să stabilească legitimitatea Președintelui României. Legitimitatea Președintelui României este o problemă care afectează valori, reguli și principii constituționale, pe cale de consecință consultarea Curții Constituționale cu privire la suspendarea din funcție a Președintelui României, ar trebui să fie mai mult decat una consultativă, căruia Parlamentul nu este obligat să i se conformeze.

În continuare, am trecut printr-o prezentare a modalităților de control parlamentar exercitate asupra Guvernului și administrației publice, care constau în prezentarea informațiilor și documentelor solicitate de Parlament, prezentarea de mesaje, rapoarte, dări de seama sau programe, întrebările și interpelările, controlul exercitat prin comisiile parlamentare, moțiunea de cenzură, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program sau asupra unei declarații de politică generală și nu în ultimul rând, urmărirea penală a membrilor Guvernului.

Cele mai utilizate metode de control în practica parlamentară, asupra Guvernului, sunt informările, întrebările (1117 înregistrate doar în anul 2016 la Camera Deputaților) și interpelările (394 înregistrate în anul 2016 la Camera Deputaților), astfel că ne vom apleca asupra lor, realizând o scurtă analiză. Aceste modalități sunt reglementate în Constituția României după cum urmează:

”Art. 111 Informarea Parlamentului

(1) Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligate sã prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. În cazul în care o inițiativã legislativã implicã modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurãrilor sociale de stat, solicitarea informãrii este obligatorie. ”

”Art. 112 Întrebãri, interpelãri și moțiuni simple

(1) Guvernul și fiecare dintre membrii sãi au obligația sã rãspundã la întrebãrile sau la interpelãrile formulate de deputați sau de senatori, în condițiile prevãzute de regulamentele celor douã Camere ale Parlamentului. ”

În ceea ce privește obligația Guvernului și a membrilor săi de a răspunde la solicitările Parlamentului, Regulamentul Senatului prevede în art 163 alin(4) ” Guvernul și fiecare dintre membrii săi sunt obligați să răspundă la interpelări în cel mult două săptămâni. Pentru motive temeinice, Senatul poate acorda un termen de cel mult 3 săptămâni”

De asemenea, tot în Regulamentul Senatului, este reglementată la art. 166, situația unui refuz nejustificat din partea Guvernului de a răspunde la solicitările Parlamentului și anume”Refuzul nejustificat de a răspunde la solicitările prevăzute în alineatele precedente atrage, după caz, răspunderea juridică potrivit legii. Președintele Senatului poate sesiza autoritățile competente, la solicitarea senatorului interesat.”

Așadar, corelativ dreptului deputaților și senatorilor de a solicita informări, și de a adresa întrebări și interpelări Guvernului și membrilor acestuia, există obligația Guvernului de a răspunde acestor solicitări, în termenele prevăzute de Regulamentele celor două Camere, dar și sancțiunea nerespectării acestei obligații de către Guvern, și anume răspunderea juridică.

Referitor la modalitatea de sancționare a membrilor Guvernului, Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, prevede la art. 5 ”Pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde și civil, contravențional, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun din aceste materii, în măsura în care prezenta lege nu cuprinde dispoziții derogatorii.”

Având în vedere rolul prioritar al Guvernului în conducerea politicii interne și externe a statului, în Constituția României este reglementată obligația Guvernului de a prezenta informări Parlamentului, precum și obligația aceleiași instituții de a răspunde la întrebările și interpelările formulate de deputați și senatori.

Pornind de la legea fundamentală, în acord cu dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, prin Legea nr. 115/1999 s-a statuat, cu caracter general, că membrii Guvernului pot răspunde și civil, contravențional sau penal, după caz, potrivit dreptului comun.

Prin urmare, această lege face trimitere la legile și principiile generale ale dreptului consacrate în materia răspunderii civile, contravenționale, disciplinare sau penale. De asemenea, prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005 este reglementată modalitatea prin care unul sau mai mulți senatori sau un grup parlamentar pot adresa interpelări Guvernului, prevăzându-se totodată obligația Guvernului de a răspunde la interpelări în cel mult trei săptămâni.

În același act normativ este reglementată posibilitatea Președintelui Senatului de a solicita Guvernului, în cadrul controlului parlamentar asupra activității acestuia, informațiile și documentele necesare, legiuitorul statuând că refuzul nejustificat de a răspunde solicitărilor adresate de Președintele Senatului atrage, după caz, răspunderea juridică potrivit legii.

Observăm că nici reglementarea specială nu vine să lămurească această problematică a răspunderii Guvernului, făcându-se doar trimitere la normele dreptului comun în materia răspunderii juridice, nefiind instituite sancțiuni eficiente și specifice.

Prin trimiterea la dreptul comun rezultă că atât Guvernului, cât și membrilor acestuia li se aplică dispozițiile privind contenciosul administrativ, atunci când paguba este cauzată prin emiterea unui act administrativ sau prin refuzul nejustificat de emitere al unui asemenea act.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.”, iar potrivit alin(7) din același act normativ „Persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului neconstituționale se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile prezentei legi.”

Însă, aceste dispoziții legale nu pot suplini eficient situațiile anterior enunțate, în care legiuitorul nu a prevăzut sancțiuni specifice pentru acțiunile și/sau inacțiunile Guvernului sau a membrilor acestuia, iar urmarea procedurii prevăzută de legea contenciosului administrativ pentru atragerea răspunderii ministeriale este anevoioasă, fiind necesară parcurgerea procedurii prealabile reglementată de art. 7 din această lege, finalitatea demersului judiciar fiind incertă și îndepărtată, în vreme ce situațiile supuse controlului necesită o rezolvare prioritară pentru bunul mers al statului din punct de vedere politic, economic, financiar.

Apreciem că în această materie se impune reglementarea unor sancțiuni specifice, derogatorii de la dreptul comun, având în vedere calitatea de demnitar a membrilor Guvernului și rolul important al Guvernului într-un stat de drept, printr-un regim sancționator mult mai sever. Prin aceasta propunere, de introducere a unor sancțiuni concrete în Legea privind răspunderea ministerială sau în Regulamentele Camerelor, se dorește creșterea responsabilității membrilor Guvernului față de procesul legislativ.

O altă modalitate de control parlamentar exercitată asupra Guvernului este moțiunea de cenzură, prevăzută în art. 113 din Constituția României, unde este stipulat: ”Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității deputaților și senatorilor”.

Dintre toate instrumentele de control parlamentar menționate, moțiunea de cenzură este singura care are ca obiectiv înlocuirea Guvernului a cărui activitate și politică este considerată nesatisfăcătoare, în neconformitate cu programul de guvernare asumat și cu interesele generale ale societății. Moțiunea de cenzură este, în cele mai multe cazuri, opera opoziției care încearcă pe această cale, în pofida rezultatelor alegerilor, să constituie o nouă majoritate parlamentară, în virtutea căreia să se formeze un nou Guvern, cu o altă componență politică.

Regimul nostru constituțional nu admite promovarea unei moțiuni individuale de cenzură prin care să se pună capăt exercitării funcției de un anumit membru al Guvernului, ceea ce face ca actele și faptele unui membru al Guvernului să poată fi imputate întregii echipe guvernamentale. În aceste condiții se ridică întrebarea dacă moțiunile de cenzură nu pot deveni măsuri abuzive ale Parlamentului în încercarea acestuia de a stabili o nouă majoritate parlamentară și dacă această raspundere colectivă a Guvernului nu este în defavoarea sa.

Capitolul al VII-lea este dedicat funcției de conducere în politica externă. Reglementarea acestei funcții se regăsește în art. 91 din Constituția României, care se realizează prin ratificarea tratatelor internaționale, dreptul de a audia persoanele ce urmează a fi numite ambasadori, diplomația parlamentară, implicarea parlamentarilor în negocieri la nivel de stat sau în obligații în cadrul organizațiilor internaționale.

Deși politica externă a țării este atributul Guvernului, aceasta se stabilește prin programul de guvernare aprobat de către Parlament, odată cu acordarea votului de încredere, prin urmare, deși Guvernul este cel care stabilește politica externă a țării, aprobarea ei este o atribuție a Parlamentului.

Ultimul capitol al acestei lucrări este destinat funcției privind organizarea internă a Parlamentului. Pentru a lucra în mod eficient și operativ, cele două Camere ale Parlamentului se pot organiza, potrivit prevederilor constituționale, în grupuri, birouri și comisii. Aceste structuri interne ale Camerelor au un rol bine stabilit în Regulamentele de organizare și funcționare, scopul lor comun fiind facilitarea muncii parlamentare.

Rezumând ideile emise în cadrul acestei lucrări, putem spune că, în timp ce rolul puterii executive si al celei judecătorești au rămas, în linii generale, intacte, rolul Parlamentului în raporturile sale cu cele două puteri și cu societatea civilă, precum și cu populația, a evoluat și continuă să evolueze.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Borella F., Lex partis politiques dans l’Europe nes Neufs , citat de Muraru Ioan și Simina Tănăsescu, – Drept Constituțional și instituții politice , ediția a XI-a, Ed. All Beck, București, 2004 vol. II

Călinoiu C., Drept Parlamnetar “,Ed. Pro Univesitaria, București, 2011

Călinoiu C., V. Duculescu, Drept parlamentar, Ed, Lumina Lex, București, 2006

Deleanu I., Instituții și proceduri constituționale, tratat, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001

Drăganu T., Drept constituțional și instituții politice, vol II, Ed. Lumina Lex, București

Drăganu T., Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991

Duculescu V. (coord), Tratat de teorie si practică parlamentară, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Enache M., Controlul parlamentar, Ed. Polirom, Iași, 1998

Jipa F.R, Puterea legislativă, Ed. Era, București, 1999

Iancu G., Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex, București, 2007

Ionescu C., Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. All Beck, București, 2003

Muraru I., Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Ed. C. H. Beck, București, 2005

Muraru I., Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actami, București, 1999

Muraru I., M. Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. Gramar, București, 1994

Murgu S., Drept constituțional și instituții politice, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012

Murar I.,E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Ch. Beck, București, 2013

Popa N., Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București, 1998

Pîrvulescu C., Politici și instituții politice, Ed. Trei, București, 2002

Radu A., “Sisteme și instituții politice contemporane “, Ed. Pro Univesitaria, București, 2006

M. Safta, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2015

M. Vlad, Drept constituțional și instituții politce, Ed. Universității ”Lucian Blaga”, Sibiu, 2009

G. Vrabie, M. Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Ed. Institutul European, Iași, 2004

ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ

Dragănu T., V Câmpianu, M.Nicu, Câteva considerații asupra problemelor privitoare la ratificarea tratatelor internaționale – în Studia Universității Babeș Bolyai, 1960

Ionescu C., Unele reflecții pe marginea art. 111 din Constituția României, republicată, în Revista Româna Drept Public, nr.1-2/2011

Varga A., Rolul Avocatului Poporului în controlul de constituționalitate, în Revista de Drept Public nr. 2/2015

JURISPRUDENȚĂ

Decizia Curții Constituționale nr. 1558 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 856 din 9 decembrie 2009

Decizia Curții Constituționale nr. 31 din 27 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 177 din 16 februarie 2016

Decizia Curții Constituționale nr. 1231 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 6 noiembrie 2009

Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 21 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României nr.162 din 7 martie 2007

Decizia Curții Constituționale nr. 548 din 15 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 717 din 23 septembrie 2015

Decizia Curții Constituționale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 188 din 22 martie 2012

Decizia Curții Constituționale nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 800 din 28 noiembrie 2012

Decizia Curții Constituționale nr.46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 131 din 27 mai 1994

Decizia Curții Constituționale nr.65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 129 din 28 iunie 1995

Hotărârea nr. 28/2005 privind Regulamentul Senatului

LEGISLAȚIE

Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționare Autorității Electorale Permanente

Legea nr. 73/1993 pentru înfiițarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ – republicată 2004

Legea nr. 109/1997 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social

Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale – republicată 2003

Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea Avocatului Poporului – republicată 2004

Legea nr. 94/2002 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi – republicată 2009

Legea nr. 590/2003 privind tratatele

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative- republicată 2010

Legea nr. 554/2004 legea contenciosului administrativ

Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială

Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații

Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării

Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor

SITE-URI INTERNET

Camera Deputaților – www.cdep.ro

Curtea Constituțională a României- www.ccr.ro

Senatul României – www.senat.ro

www.histparl.ac.uk

ALTE SURSE

Tămaș S., Dicționar Politic. Instituțiile democrației și cultura civică, Casa de cultură și presă „Șansa”, București 1996