Functiile Geoeconomice ale Orasului Sulina

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………….5

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA ORAȘULUI PE PLAN REGIONAL ȘI NAȚIONAL……8

CAPITOLUL II.

ISTORICUL CERCETĂRILOR……………………………………………29

CAPITOLUL III

ROLUL COMPONENTELOR NATURALE ÎN EVOLUȚIA SPAȚIALĂ ȘI FUNCȚIONALĂ A ORAȘULUI…………………………………………………….35

3.1 POZIȚIA ȘI LOCALIZAREA GEOGRAFICĂ, GRADUL DE DEZVOLTARE A ZONEI ȘI A SISTEMELOR DE COMUNICAȚII DETERMINATE DE CEI DOI INDICATORI……….………..………..35

3.2 RELIEFUL, SUPORT STABIL AL AȘEZĂRILOR…………41

3.3 ELEMENTELE CLIMATICE: TEMPERATURILE MEDII ANUALE, PRECIPITAȚIILE, VÂNTURILE ȘI ALTE FENOMENE ORAJOASE….54

3.4 REȚEAUA HIDROGRAFICĂ ȘI RESURSELE DE APĂ PENTRU APROVIZIONAREA ORAȘULUI…………………………………..…….63

3.5 VEGETAȚIA ȘI SOLURILE DIN ELEMENTELE ORAȘULUI ȘI A AREALELOR LIMITROFE………………….…………………….……70

CAPITOLUL IV

POTENȚIALUL FONDULUI DEMOGRAFIC……………………..….75

4.1 POPULAȚIA ACTIVĂ, CONDIȚIE ESENȚIALĂ A DEZVOLTĂRII ȘI CREȘTERII ECONOMICE ……………………………….75

4.2 STRUCTURILE SECTORIALE DE OFERTĂ DEMOGRAFICĂ PENTRU SOLICITĂRILE INDUSTRIILOR DE VÂRF ȘI A LEGĂTURILOR ECONOMICE…………………………………………77

4.3 RECONVERSIA POPULAȚIEI ACTIVE DUPĂ 1990……….79

CAPITOLUL V – FUNCȚIILE GEOECONOMICE ACTUALE ALE ORAȘULUI…………………………………………………………………92

5.1 FUNCȚIA INDUSTRIALĂ…………………………………………………………..92

5.2 FUNCȚIA DE TRANSPORT …………………………………………………..96

5.3 FUNCȚIA TURISTICĂ……………………………………………………………..98

5.4 FUNCȚIA AGRO-INDUSTRIALĂ……………………..……………116

CAPITOLUL VI

CALITATEA MEDIULUI AMBIANT. FACTORII POLUANȚI………….120

CAPITOLUL VII

STRATEGII DE DEZVOLTARE SOCIO-ECONOMICĂ ÎN CONCORDANȚĂ CU PLANUL NATIONAL 2007-2013………….…..129

CAPITOLUL VIII

CONCLUZII GENERALE…………………………………………..…….134

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ………………………………………………………..137

INTRODUCERE

Sulina deține statutul de unic oraș al țării noastre, cu functie de port la Dunare si Marea Neagra. Sulina reprezinta una din portile estice de intrare in Romania. La Sulina, navigatori sositi de pe alte meridiane ale lumii, in drumul lor spre diferite alte porturi dunarene, primesc un prim salut prin intermediul undelor radio. In raport de directia in care navigam, Sulina este când ultimul, când primul oraș străbatut de Dunăre. Indiferent cum este considerat, orașul face parte din lunga listă de așezări scăldate de apele Dunării, în călătoria fluviului către Marea Neagră. Cu deschiderea principală la Dunăre (Canalul Sulina), orașul – port are o compoziție liniară de-a lungul axei cardinale est – vest. Fiind structurată in 6 străzi paralele cu Dunărea și 13 străzi perpendiculare pe fluviu, rețeaua stradală însumează aproximativ 39 km. Un lucru demn de remarcat este faptul că străzile paralele sunt numerotate de la I – VI, ( Str.I, Str.a II-a etc., ca în New York), pe când cele perpendiculare poartă diverse nume, atât ale unor personalităti istorice si literare (ex: Tudor Vladimirescu, Mihai Eminescu etc.), cat si denumiri comune (Dunarii, Aleea Tineretului etc.). Fiecare zonă a țării, noastre mai întinsă sau mai puțin întinsă teritorial își are specificul ei, personalitatea ei distinctă.

Sulina este un oraș și un port liber în județul Tulcea, Dobrogea, la extremitatea estică a României, în Delta Dunării, în punctul de vărsare al brațului Sulina în Marea Neagră. Are o populație de 4.593 locuitori. Sulina nu este legată direct de rețeaua de drumuri din România și poate fi atinsă numai pe calea apei, fie pe Dunăre, fie pe Marea Neagră.

Aici se găsesc munți hercinici – cel mai străvechi pământ românesc și Delta Dunării – cel mai nou pământ – în continuă formare. Specificul județului Tulcea constă nu numai în privința reliefului și geologiei, ci și în microclimă, hidrografie, floră și faună.

Meleagurile tulcene se înscriu în istoria patriei ca străvechi pământ geto-dacic ca una dintre primele vetre ale romanizării. Cercetarea trecutului reliefează prezența permanentă în aceste locuri a elementului băștinaș cu viața lui istorică, cu o vastă activitate de creație materială și spirituală, cu luptele și victoriile lui, cu setea nestinsă pentru libertate și dreptate socială.

După secole de dominație otomană, între anii 1938-1948, tabloul vieții economice a județului Tulcea prezintă o coloratură industrială ștearsă, o agricultură înapoiată cu producții mici, cu un nivel de trai material și cultural al populației din cele mai scăzute. A urmat apoi o perioadă 1960-1988 și mai ales din 1990 și până în prezent când, oamenii acestei zone a țării au creat o economie dinamică în continuă modernizare și diversificare, cu o industrie în plină dezvoltare, o agricultură cu o puternică bază tehnico-materială, o bogată viață științifică cultural educativă.

Principala sursă de dezvoltare a economiei județului o constituie zecile de amenajări pentru crescătorii și pepiniere piscicole care evidențiează preocuparea pentru valorificarea superioară a bogatelor resurse naturale de care dispune județul.

Existența flotei de pescuit oceanic și a antrepozitului frigorific a transformat municipiul Tulcea într-un adevărat port fluvio-maritim. De asemenea carierele de piatră de la Turcaia iacob-Deal, Greci, Babadag, Tulcea de unde se extrage baritină, coalinul, marmura, granitul, calcarul (bogății, puțin exploatate în trecut) își găsesc o tot mai largă gamă de întrebuințare în industrie.

Valorificarea tipurilor de turism cum sunt: turismul balneo-climatic, turismul știiniific, turismul sportiv (vânătoare, pescuit) de agrement și educativ pentru tineret, vor duce și mai mult la dezvoltarea turismului în Delta Dunării, care va ridica potențialul turistic atât al orașului Sulina câ și a Deltei Dunării, oferindu-i largi posibilități de dezvoltare în general.

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA ORAȘULUI PE PLAN REGIONAL ȘI NAȚIONAL

Intrând pe canalul Sulina și apropiindu-se de gura brațului, se vede un oraș ce pare nesfârșit, fiindcă întinderea lui, care este de aproximativ 3 km, o are numai în sensul lungimii, iar lățimea maximă este de 500 m. Mlaștinile și terenurile inundabile îl opresc să se dezvolte și în lățime. Acest plăcut oraș este Sulina (al 5-lea oraș al județului Tulcea), situat în Delta Dunării, pe ambele maluri ale Canalului Sulina (unul din cele trei brațe de vărsare ale Dunării, la o distanță de aproximativ 1 km de litoralul Mării Negre). Rețeaua hidrografică este constituită în principal, din brațul Sulina (fragment al Dunării maritime), golful Mușura, lacurile Roșu, Roșulent, Lumina, Vătafu, Rotund si numeroase gârle și canale. Port la Dunăre și Marea Neagră, Sulina are cea mai joasă altitudine din România (3,5 m față de nivelul mării) și se află sub influența climatică a mării, fiind cel mai estic punct al țării. Localitatea are următoarele coordonate geografice: longitudine estică 290 41’ 29” și latitudine nordică 45009’36”.

Suprafața orașului în intravilan este de 301 ha, iar în extravilan de 32.832 ha, din care izlazul ocupă 1066 ha. Orașul, de tip liniar, are o tramă stradală perfect ordonată: 6 străzi paralele cu Dunărea, cu străzile transversale aproape perpendiculare pe cele longitudinale. Reteaua stradală însumeaza aproximativ 30 km.

Teritoriul administrativ al Sulinei, se învecinează la nord cu teritoriul administrativ al comunei C.A.Rosetti, la sud cu teritoriul cadastral al comunei Sfântu Gheorghe, la vest cu teritoriul cadastral al comunei Crișan, iar la est cu Marea Neagră. Localitatea Sulina, în același timp este supusă unui regim special de protecție a naturii, prin înființarea de către stat a Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării, instituție publică, cu personalitate juridică, subordonată Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului.

Rezervația Biosferei Delta Dunării, este printre puținele zone naturale ale lumii, care se bucură de o triplă recunoaștere internațională:

zona aparținând Patrimonului Natural Mondial U.N.E.S.C.O.

zona umedă de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor de apă (Conventia Ramsar).

Zona inclusă în programul “Omul și Biosfera” (M.A.B.) al U.N.E.S.C.O.

La nivel național, localitatea Sulina deține statutul de Zonă de interes Național prin O.G. nr.125/2000, publicată în M.O. nr.437/03.09.2000.

Orașul Sulina deține statutul privilegiat de obiectiv de interes național, acordat prin Ordonanța nr. 125 din 31 august 2000, privind declararea orasului Sulina, județul Tulcea, si a zonei înconjurătoare ca obiectiv de interes național. Conform acestor acte normative, se declară ca obiectiv de interes național orașul Sulina și zona înconjurătoare delimitată prin anexa OG, în scopul inițierii si realizării lucrărilor de restaurare, consolidare, conservare și punere în valoare a monumentelor istorice, precum și pentru inițierea și realizarea lucrărilor publice de reabilitare a construcțiilor, echipamentelor și infrastructurii. Se prevede că realizarea lucrărilor în orașul Sulina și unitățile administrativ teritoriale învecinate prevăzute în OG să aibă în vedere cu precădere:

a) reabilitarea construcțiilor, echipamentelor și infrastructurii, precum: realizarea unui aeroport sau heliport, asfaltarea căilor de acces în zonele turistice, refacerea rețelei de distribuție a apei si epurarea apelor uzate, canalizare, curent electric, telefonie în orașul Sulina, realizarea unui sistem de apărare și prevenire a inundațiilor și viiturilor, asfaltarea și modernizarea străzilor din orașul Sulina, precum și a drumului Sulina – C.A. Rosetti, realizarea echipamentelor necesare prezervării biosferei;

b) reabilitarea obiectivelor turistice din zonă;

c) restaurarea și introducerea în circuitul turistic a unor clădiri monument

istoric;

d) sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii în vederea impulsionării

agroturismului și a turismului cultural.

Finanțarea lucrărilor prevăzute urma să fie asigurată din:

a) sume alocate cu această destinație de la bugetul de stat și de la bugetele

județului Tulcea, orașului Sulina sau ale comunelor C.A. Rosetti, Crișan și Sfântu Gheorghe, după caz;

b) sume alocate din Fondul Național de Dezvoltare Regională, precum și din alte fonduri constituite potrivit legii;

c) sume alocate de organisme internaționale, precum și de organizații

neguvernamentale;

d) sponsorizări, donații și alte liberalități, potrivit legii;

e) alte surse, potrivit legii.

Repartiția numărului de salariați raportat la tipul de activitate desfășurată:

Societăți comerciale cu capital străin:

Repartiția cifrei de afaceri după sectoare de activitate:

După 1999, economia localității Sulina a intrat într-un proces complex și îndelungat de transformare către un stadiu demografic și capitalism, ce de fapt, întreaga economie națională. Din nefericire însă, acest stadiu de tranzit este unul așa cum nu ne-am dorit, adică lung, ineficient și cu implicații profunde, pe alocuri chiar grave, asupra sectorului socio-uman. Poziția geografică și lipsa mijloacelor de telecomunicații, precum și o infrastructură slab dezvoltată sunt alți factori principali care au dus la declinul stării economice a orașului.

Chiar dacă toate cele trei sectoare ale economiei sunt prezente în viața economică, ele sunt reprezentate de un număr mic de agenți economici.

În sectorul primar al economiei, în orașul Sulina activează o serie de unități cu profil piscicol.

Principala unitate este S.C.PISCICOLA. S.A Sulina. Ea este situată în zona centrală a localității și este înființată din transformarea I.E.C.R.N.D.D Sulina și din multiple activități pe care le desfășoară ca întreprindere de valorificare a resurselor deltei, în societate comercială. Societatea deține o fermă de pescuit la Marea Neagră și un punct de colectare a peștelui, situată în prospecte. Deasemenea, societatea mai deține în teritoriu, două unități de colectare a peștelui, printre care magazine si copertinade, pe un teren aferent de 2996 m2 și sunt evidențiate în trupurile izolate componente ale intravilanului. Este vorba despre cherhanaua 2, cu punct de colectare a peștelui La Cruce, a cărui incintă are 1953 m2 și suprafața construită a cabanei de 37 m2. Cele mai importante resurse naturale ale localitătți sunt:

– Cadrul natural, propice dezvoltarii unui turism de clasă, dar insuficient exploatat. Pornind de la cele două sisteme de organizare și administrare a teritorului deltei, pe de-o parte, internațională dată de carcterul de unicat al acestui spațiu, care îmbină existența obiectivelor naturale de natură științifică cu cele de agrement și cu cele etnoculturale și rețeaua Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării, compusă din bazele locale dispersate în locurile de interes științific maxim, pe de altă parte, pot fi distincte două modele de valorificare turistică cu impact și asupra localității Sulina:

utilizarea bazelor Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării pentru circuite de turism științific, îndeosebi pentru turiștii externi inițiate;

promovarea turismului rural.

Dacă pentru prima categorie, restricțiile provenite de la gradul de confort nu ridică mari probleme, în al doilea caz, carența principală rămâne la nivel scăzut al condițiilor igienico-sanitare, fiecare element fiind indinspensabil pentru promovarea unui turism de calitate. Un alt dezavantaj general este gradul de izolare și lipsa legăturilor facile între Sulina și Tulcea.

Una dintre bogățiile Deltei, care a stat mereu în atenția factorilor economici, a fost stuful și papura. Potențialul lor de recoltare este practic nelimitat. Valorificarea sa nu este condiționată de bogății, ci de racordarea locurilor de exploatare, precum și de caracterul aleatoriu al condițiilor meteorologice, dat find că recoltarea lor se execută iarna. De aceea, zonele de exploatarea a stufului și papurei se află apropiate de zona continentală.

Peștele reprezintă o resursă naturală caracteristică spațiului deltaic. Cu toate acestea, în prezent se constată o diminuare calitativă a fondului piscicol, prin diminuarea ponderii specilor valoroase . Astfel daca în declinul 1960-1969 se înregistrau producții medi anuale de 600 t. la crap, 840 t. smon, 680 șalău mediile ultimului deceniu se cifrează la circa 110 t. crap , 240 t. somon , 330 t. șalău. A crescut în schimb, producerea specilor cu valoare economică mai mică, precum plătica, babușca, carasul rosioara, ect. Principalul element responsabil pentru aceste schimbari este creșterea gradului de poluare din ultimele decenii, pe fondul creșterii presiunii antropice asupra mediului natural. Pe langa poluarea, un impact pronuntat l-au avut și modificările majore survenite în cadrul sistemului de circulație al apelor în regim natural, datorită creării unor canale, obturării unor organisme hidrografice. Alături de suprafețele inundabile din extravilanul Sulinei, zona litorală a Mării Negre constituie de asemenea, o zonă importantă de pescuit. Solul localității nu conține resurse naturale deosebite ce ar putea fi exploatate.

Plantele medicinale, cu cel mai mare potențial din Romania: cca 195 de specii, din care amintim: păpădia, urzica, trifoiștea, pătlagina. Oferta forței de muncă în orașul Sulina este minimă, numărul șomerilor fiind în creștere, cu precădere în sectorul industrial și în rândul absolvenților unor forme de învățământ.

Navigația pe brațul Sulina urmează un intinerar care începe de la Tulcea și se desfășoară astfel: Tulcea (0 km) – Ceatalul Sulina (10 km) – Ilgani pe malul stâng și Partizani pe cel drept (14 km) – Maliuc pe malul stîng și Vulturul pe cel drept (27 km) – Gorgova (31 km) – Mila 18 (38 km) – Crișan (47 km) – Sulina (71km), aceste localități numai pe malul drept. Brațul Sulina este cel care unește direct orașele Tulcea și Sulina. El constituie principala cale de navigație din deltă.

Timp de secole, navigația prin Delta Dunării s-a efectuat de regulă pe brațul Sulina pentru că era singurul braț care avea la gură o adâncime a apei de 2,43 necesară corăbiilor de pe atunci. La gura brațului Sfântu Gheorghe, precum și la cele mai mari guri ale brațului Chilia, cum sunt cele ale ramurilor sale Oceacov și Stambulul Vechi, adâncimea medie a apei era mai mică de 1,83 m.

Vasele cu pânze care navigau de-a lungul țărmului Mării Negre de la sud spre nord, pluteau anevoie printre nisipurile de la sudul gurii brațului Sfântul Gheorghe. Acolo nu există vreo limită precisă între apă și uscat. Spre nord, pe distanța de pe mare dintre gurile brațelor Sfântu Georghe și Sulina negăsindu-se, bancuri de nisip, navigația se face fără neajunsuri. Condițiile favorabile se schimbau însă din nou în apropierea gurii brațului Sulina. Din cauza nisipurilor, vasele care veneau dinspre sudul Mării Negre și intenționau să intre pe brațul Sulina, trebuia să se îndepărteze mai întai de țărm și numai după accea să se îndrepte spre vest.

Prin gura brațului Sulina nu pătrundeau lesne pe braț decât vasele de cel mult 150-300t. Chiar și acestea, pentru a-și continua călătoria în sus, descărcau uneori o parte din mărfuri în portul Sulina. Mai departe, pe brațul Sulina, corăbiile nu foloseau vântul decât într-o măsură redusă, deoarece în coturi, direcția lor față de vânt se schimba adesea. Vasele erau trase la edec sau remorcate pe mari distanțe. În aceste condiții, dacă nu erau aruncate de curentul Dunării pe grindurile de nisip, navigau până la Galați timp de șase săptămâni.

Formarea barei de la Sulina

Navigația pe brațul Sulina este strâns condiționată de fenomenele geografice care se petrec în vecinătatea gurii acestui braț și au ca efect înaintarea uscatului spre largul mării, constituind astfel amplificarea deltei. Producerea barei de la gura brațului Sulina fiind în strânsă legătură cu factorii geografici și geologici care lucrează pe linia țărmului și care determină înaintarea teritoriului deltei în mare, este necesar a se reaminti și adânci unele probleme anterior evocate cu ocazia indentificării factorilor principali ai formării deltei. Deoarece delta rezultă din combinarea fenomenelor fluviale și marine de pe linia țârmului, este evident că unele împrejurări grăbesc înaintarea uscatului iar altele o încetinesc, fără însă a o putea împiedica. Așa fiind, înaintarea uscatului în mare se datorește exclusiv aluviunilor și este cu atât mai activă cu cât fluviul aduce în mare apă mai multă. În altă exprimare se poate spune că în acest caz cantitatea de aluviuni este în raport direct cu cantitatea de apă adusă de curentul fluvial.

Modificarea ori mărirea secțiunii de curgere a curentului fluvial, ca urmare a ramificării și a producerii de noi guri în apropierea vărsării în mare, cum și persistența apelor mării în starea lor fizico-geologica datorita inertiei in fata acestui curent fluvial, contribuie la randul lor ca apele fluviale sa-si micsoreze viteza. Apele dulci si mai usoare ale Dunarii se izbesc de apele sarate si mai dense ale Marii Negre, ca de un zid. Decantarea materialelor carate de Dunare in Marea Neagra si asezarea lor pe fundul marii, se face repede datorita si faptului ca zona varsarii in mare , tarmul este jos si prelung.

Pe de altă parte, dar concomintent, în ordinea de așezare a sedimentelor, vântul are și el un rol însemnat. Regiunea acoperită de apele Mării Negre are o suprafață deasupra căreia presiunea atmosferică mijlocie anuală are o valoare mai scăzută decât în regiunile învecinate. Pe litoralul Mării Negre, circulația aerului se face într-un sens opus acelor ceasornicului, ca în orice depresiune din emisfera nordică. Minimul barometric nu se găsește însă continu la suprafața mării ci, în lunile când temperatura apelor este mare direcția vântului schimbându-se deseori.

Acțiunea vântului dominant de la răsărit la apus, care suflă deasupra Mării Negre, are ca rezultat formarea în lungul țărmurilor acestei mări a unui curent de suprafață de același sens, opus mișcării acelor ceasornicului. Curentul este întărit de diferența de salinitate existentă între apele Mării Negre și cele ale Mării Mediterane. Din cauza deosebirii de densitate, în strâmtoarea Bosfor se produce un curent de adâncime, care aduce în Marea Neagră apele destul de sărate, dar având mai puțin de 37%0 săruri, ale Mării Negre spre Marea Mediterană.

Acțiunea curentului litoral de suprafață din jurul Mării Negre este simțită mai intens în colțul nord-vestic al acestei mări, unde se varsă o enormă cantitate de apa, adusă de fluviile Nipru și Nistru și de puternicul Danubiu, Dunărea noastră. Existența curentului de adâncime în sens invers ajută să fie ținute pe loc aluviunile care, în dreptul Dunării, ar putea fi duse prea departe de curentul litoral de suprafață.

Vântul care bate de la nord de sud, anume pe direcția curentului litoral nord-sud, alungă aluviunile aduse de Dunăre la linia țărmului, ducându-le spre sud. Vântul care vine de la vest mână aluviunile spre est, deci spre larg. Se înțelege deci, cu înlesnire, că vânturile care au un rol pozitiv în acțiunea de construire a deltei sunt cele care suflă de la sud și de la vest. Venind dinspre larg, ele stabilesc aluviunile sosite în fața gurilor Dunării. În plus, înaintarea deltei în mare este ajutată de faptul că vântul care bate de la nord-est, priincios construirii deltei, bate tocmai în intervalul martie- iunie, când dunărea venind mare aduce cea mai mare cantitate de aluviuni.

În medie, aluviunile aduse de brațul Chilia totalizează 56 milioane de tone pe an. Tot în medie, brațul Sulina aduce 7 milioane tone iar brațul Sfântu Gheorghe, 17 milioane tone. Poziția geografică în nordul Deltei Dunării a brațului Chilia contribuie, datorită fenomenelor mai sus explicate, că majoritatea aluviunilor vărsate de acest braț în mare să fie mânate de curentul litoral principal spre sud. Întizându-le pe frontul deltei, acest curent creează o împrejurare favorabilă înaintării continue a uscatului, mai ales ca și câmpia litorală submarină din fața deltei până la distanța de 120-150 km de țărm, prezintă o pantă de numai 0,8%, aluviunile având deci condiții optime de depunere în această zonă.

Atunci când apele Dunării cresc mult și se aduc aluviuni considerabile curentului litoral nord-sud nu izbutește să împrăștie în totalitatea lor aluviunile. Venind dinspre nord și izbindu-se de apele dulci care se varsă în mare, curentul acesta își pierde treptat o parte din putere. În special În zona de la sudul gurilor, puterea sa este simțitor micșorată. Astfel că, din materialele aduse de fluviu, apare în mare, în zona sudică a fiecarei guri, câte un cordon litoral sau o bară, care constituie o oarecare stânjenire a navigației. Subliniem deci, încă o dată, că barele se formează cu atât mai lesne cu cât cantitatea de aluviuni aduse la țărmul mării este mai mare.

În creșterea apelor, bara este mai îndepărtată de țărm, mai lungă și mai lată. Curentul puternic al fluviului, incarcat cu materii pamantoase reuseste sa sape atunci un canal adanc chiar prin bara deja formată. Uneori o parte din materialele mai grele, spălate de valuri, sunt duse și cad dincolo de bară existența dând nașterea altei bare, alcătuite din nisip mărunt în timp ce materialele ușoare sânt împinse și mai spre larg. Distanța până la noua bară, precum și înălțimea ei, depind de direcția și de intensitatea vântului. Evident, bara se îndepărtează mult de țărm când vântul sufala dinspre vest.

Neajunsurile produse de aluviuni navigaței prin gura brațului Sulina se doresc mai ales brațului nordic care trimite un cap înaintat în apele Mării Negre. Ieșirea pe care acest cap o formezaă spre est îndepărtează în mod sensibil curentul litoral de la gura brațului Sulina și , de aceea, ea rămâne în urma, spre vest, fără a profita de acțiunea lui binefăcătoare pentru navigație. Forța curentului fluvial, combinată cu forța curentului litoral, nu reușește să dea o rezultantă care să ducă aluviunile spre larg; astfel aluviunile aduse de brațul Sulina se depun repede în cantități mari,ca un banc, în zona de la sudul gurii sale. Din cauza acestui banc de nisip, de la sud, curentul format de apele brațului Sulina este împins spre nord unde este gatuit de aluviunile aduse de brațul Chilia, care coboară în sens invers, spre sud.

Așadar la gura brațului Sulina există doua bare care merg una spre alta și se unesc, ca un singur promontoriu submarin. Pentru a ajunge la apele adânci ale Marii Negre,apele brațului Sulina trebui să străpungă bara de nisip, care se înalță ca un obstacul la vărsarea lor în mare, și să taie o brazdă în bancul de nisip, rezultat din unirea materialelor aluvionare ce înaintează de la nord la sud și de la sud la nord. Acumularea de nisip, cunoscută sub numele de ‚,bara de la Sulina”, se mărește cu evidența repreziciune și ajunge la lățimea de 2-3 km, adâncimea apei căzând în același timpdeasupra ei de la 2 m la 80 cm și chiar mai puțin. Trecerea vaselor peste bara care prezintă acestea caracteristici ar deveni practic imposibilă dacă nu s-ar efectua lucrări de înlăturare a obstacolului.

Primele lucrări de construire a digurilor. În cea de-a doua jumatate a secolului trecut, dificultățile întâmpinate de navigație la vărsarea în mare a brațului Sulina, încă din cele mai vechi timpuri, au impus, în cele din urmă, construirea de diguri la gura acestui braț mai înainte chiar de a se fi înfăptuit vreo lucrare pe brațul propiu-zis. Atunci când au început, în anul 1868, lucrările de rectificare și canalizare de pe brațul Sulina prin tăierea așa-numitei bucle ,, Micul M” de pe traseul buclei superioare a Marelui M, construirea digurilor de la gura brațului Sulina începuse deja. Ea începuse încă din anul 1858, deci cu 10 ani mai înainte, încât digurile aveau atunci oarecare vechime. Hotărârea de a se construi mai întâi diguri la gura brațului Sulina a fost luată pentru a da apelor acestuia braț energia necesară durerii spre largul mării a nisipurilor care se adunau în cantitate mare în zona sa de varsare.

Lâțimea brațului dintre cele două diguri care avansau în apele mari a fost prima oara fixată la 183 m dar mai târziu, prin construirea altor diguri paralele în interiorul brațului, a fost redusă la 152m. De alfel însuși brațul Sulina , așa cum a fost rectificat și canalizat, prezintă în multe locuri ale semnalului navigabil o lățime care întrece cu puțin 130m.

Navigația între diguri. Pe brațul propiu-zis de azi al Sulinei, în cuprinsul deltei ca și între digurile de la gura până în larg, navele sunt conduse de piloți cu experiența, care cunosc detaliile traseului semnalului navigabil. Pe sectorul Dunării maritime dintre porțiunile Sulina și Brăila, navele maritime suntconduse de piloți fluviali, iar în zona de vărsare a fluviului de piloți de bară.

Când o nava maritimă, venind din alte părți ale lumii, ajunge în dreptul gurii brațului Sulina, ea oprește în larg și este luată în primire pentru a o conduce printre diguri până în port, de pilotul de bară, care este de serviciu, în tură, în acel moment. La capul digurilor dinspre larg, noaptea se aprind faruri mici, care indică intrarea pe braț; digul de sud are lumina roșie cu eclaturi.

Ieșind printre diguri la mare, navigatorul observa cum valurile marii se agita, in contrast cu apele care se scurg linistite pe canal.Deseori, la capul digurilor din larg se produc valuri mari din cauza amestecului de ape cu propietati diferite. Apele mării sunt tot miloase și gălbui cum sunt apele fluviale care se varsă acolo. Abia la linia orizontului se poate distruge granita netă a altei culori, care din depărtarea apare ca fiind de un vânt închis. Nava continuând călătoria în larg, se observa cum întinderea galbenă este pe neașteptate înfiltrată de o dungă albastră, și brusc, hotarul dintre apele fluviale și cele marine apare transant. Cerul este înalt și limpede iar marea ia o culoare verde închis bătând în albastru. Pe vasele mici, care navighează spre sud, tangajul este puternic. După câteva ore de navigație, în apropierea gurii brațului Sfântul Gheorghe, nava întâlneste din nou apele fluviale ale Dunării,aduse aici de acest braț sudic al deltei.

Proiectele care folosesc brațul Sulina. Numeroase alte proiecte au avut ca bază de plecarea utilizarea în continuare a brațului Sulina, dar cu felurile variante. În total sunt de reținut patru soluții de ieșire la mare a fluviului care , prin realizarea lor, s-ar vărsa în zona de la sudul actualei guri a brațului Sulina, în locul unde se prelungește țărmul dinspre capătul nordic al grindului Sărăturile . Acestea sunt:

Un proiect propunea doar mutarea gurii brațului Sulina mai la sud cu 10 km prin construirea unui canal care ar fi început la 8 km de actuală vărsare. Realizarea proiectului ar fi avut însă ca urmare doar o ameliorare de scurtă durată a situației de astăzi de la gura brațului Sulina.

Alt proiect prevedea în primul rând, legararea brațului Sulina de brațul Chilia în partea din vest a deltei printr-un canal paralel cu brațul Tulcea. Canalul urmat să uneasca brațele Chilia și Tulcea în aval de Ceatalul Chilia și respectiv, de Ceatatul Sulina, la 2 km distanță a de fiecare, pentru a lua astfel o parte din debitul apelor brațului Chilia și a o aduce în brațul Sulina. După aceea, în al doilea rând, în apropiere de vărsare, la 4 km sud de gura brațului Sulina, trebuie să se construiască un canal maritim cu ecluza, care să conducă apele fluviale paralel cu țărmul mării spre sud, pentru a se termina cam la jumătatea distanței dintre gurile brațelor Sulina și Sfântul Gheorghe. Potrivit acestui proiect, pe brațul sulina ar venit mai multă apă decît în prezent, debitul sau mărindu-se cu cantitatea de apa care ar fi fost preluată din brațul Chilia. Odata cu o mai mare cantitate de apă ar fi venit însa pe brațul Sulina aluviuni mai multe, care ar fi avut efectene favorabile asupra navigației, prin înnisiparea îminenta produsă probabil într-un timp scurt.

Alt proiect, cel da-al treilea sugera construirea unui canal de derivație din brațul Sulina la num ai 2 km înainte de vărsare. Canalul respectiv, în lungime de 20 km, erea dirijată mai întâi spre vest, nu spre est cum curge Dunărea, și numai după ce se înscria într-o curbă puternică , erea întors spre est pentru a ajunge normal pe țărmul mari, la 12 km sud de gura brațului Sulina. Majoritatea apelor și aluviunilor brațului Sulina s-ar fi vărsat ca și până acum în continuare prin gura sa actuală iar pe canalul derivat, apele ar fi ajuns aproape limpezi. Construcția unui asemenea canal, în care apa ar fi fost constrinsa să curgă într-un sens opus curentului Dunării, s-a considerat ca nu prezintă siguranța din punctul de vedere tehnic.

În sfârșitul, ultimului proiect prevederea construirea unui baraj cu ecluza la începutul din amonte al brațului Sulina, transformând astfel cursul acestui braț într-o cale maritimă. La capătul dinspre mare al viitorului canal maritim urmat să se construiească un canal de derivație, un cont care să conducă apele mai întâi spre sud și apoi spre est, pentru a le vărsa într-o direcție perpendiculară pe țărm.

Orașul Sulina este așezat pe o insulă clădită din aluviunile Dunării, la hotarul a doua lumi, colț de delta și țărm de mare totodata. Localitatea, sub numele de Sulina, este amintită în cronici încă din secolul al X- lea. Se întinde în lungul fluviului, pe îngusta fâșie de nisip, care formează malul sudic al acestui braț al Dunării, la o altitudine de 3,5-5 m. Solul, născut din aluviunile depuse de apele fluviului în timpul viiturilor, a fost în parte consolidat cu nisipul care era transportat ca la est, și apoi descărcat acolo de corabiile de odinioara. În prezent, pentru a feri orașul Sulina de inundații, urmează a se construi un dig de pământ, lung de 4 km. El va trebui sa fie mai înalt decât cota maximă a apelor care, în aceste locuri de lânga mare , ajung totuși la aproape 2.5 m deasupra nivelului mării.

Spre deosebire de alte orese-porturi maritime obișnuite, orașul Sulina nu are ca hinterland un pământ ferem. În spatele său se întinde delta, unde dominant este elementul lichid, iar în fața să se afe marea. Imediat la sud, mărgininda-se cu necunoscutul de mlastini al deltei, incep stufurile, de unde altadata, în timpul iernilor grele, ieșeau lupii după pradă.

Este de observat ca la est, în decursul timpurilor, ca urmare a depunerii de aluviuni, curând acoperite de nisipuri în cantitate mare de adăpostul digurilor, a apărut o foarte lată plaja de nisip fin, țarmul avnsând spre larg. Farul, care la vremea construirii lui indică punctul în care Dunărea se varsă în mare, se află acum în mijlocul orașului, la distanță de 1,5 km de la țărmul mării. Existând condiții favorabile, pe plaja s-au înaltat dune. Aici ajung deseori buturugi de salcii, aduse de valurile Dunării cine știe de unde, rămasee acum pe jumătate îngropate în nisip. În apropiere zboară perechi de lisite, venite de pe teritorriul lor din deltă pânâ în aceste locuri îndepârtate. Aceste păsări cu culoarea lor neagră, par să fi însoțit până la mare, trunchiurile înnegrite de salcie. Localitatea Sulina, cea mai importanta așezare omenească din aceasta parte a deltei, este un orasi mic, asemenea unei zone în deșertul întins al apelor. Alungit pe marginea brațului Sulina, orașul este amenințat de nisipul pe care vântul îl suflă pe străzi. În orasul sunt cinci-șase străzi în paralele cu fluviul, prima fiind însăși artera comercială de pe chei, iar ultima învecinându-se cu masivul de stuf de la sud. Alte numeroase strazi secundare, unele strambe și înguste, insuficient pavate, îngrămădite una în alta, vara cu praf iar toamna și primăvara cu noroi, deși se găsește destul nisip. De curând dezvoltă parcuri mari, pline cu flori. Unele străzi se înfundâ în marginea stufarisului, unde totuși uneori persistă în aer miros caracteristic de putregai al plantelor. În timpul verii, țânțarii zboară numai pe înserat. Odată cu căderea întunericului, vântul se înteteste mai ales de-a lungul străzilor ce duc spre mare, datorită răcirii rapide a nisipurilor după apusul soarelui, sub adierea brizei pornite dinspre deltă spre mare. Pe strada principală sunt numeroase case vechi dar și blocuri mai noi , care le înlocuiesc. Casele vechi, cele mai multe având unetaj sau doauă, sunt relativ mai înguste. La stradă sunt prevăzute cu balcoane romantice, strâmpte ca niște colivii din grile de fier subțiri și ușor curbate iar în curte au scări exterioare de lemn și geamlacuri ori cerdacuri ca la locuințele ieșite din modă, din orașele meridionale. Aspectul lor desuet nu e lipsit de o melancolie ce place vizitatorului.

În secolul trecut, Comisiunea Europeană a Dunării a construit la Sulina, unde era sediul sau, imobilele necesare desfășurării traficului maritim, ateliere de reparare a vaselor și un spital. În fața clădiri principale a acestui ansamblu este fixată borna care indică mila zero, de unde începe măsurarea distanțelor pe brațul Sulina și, în continuare, pe întregul fluviu navigabil. Aici funcționează servicile Administrației fluviale a Dunări de Jos. Numeroase blocuri de locuințe construite recent completează construcțiile monumentale mai vechi. Pe malul opus al brațului se află atelierele și depozitele serviciului de navigație.

Orașul Sulina constituie punctul extrem estic al țării. Numele așezării Sulina apare pentru prima dată în lucrarea lui Constantin Porfirogenetul din anul 950. Specifică acestei localități este înaintarea uscatului spre mare, prin depunerea aluviunilor la gura brațului Sulina, o dovadă în acest sens constituind-o farul construit în anul 1802, rămas în interiorul orașului, folosit în prezent ca obiectiv turistic.

Pe la 1813, Sulina intră în componența Imperiului Țarist, fiind luată de la turci. Odată cu ocuparea Basarabiei, după Războiul Crimeii, la 1854, Sulina este ocupată de austrieci și din nou de turci. După războiul de independență din 1878, Sulina, cu întreaga Dobroge, revin la patria umană.

Orașul poartă amprenta arhitecturii rurale deltaice, datorită stabilirii aici a unor locuitori din satele limitrofe și a aportului inerent de cunoștiințe și tradiții constructive al acestora.

Îu orașul Sulina se disting câteva tipuri arhitecturale: arhitectura sulineană de tip rural este mai ales o arhitectură a stufului, păstrând proporțiile, materialele, și culorile celei întâlnite în alte zone ale deltei și de lagună. Singurul element de particularizare la condițiile aerului Salin al Sulinei îl cnstituie placarea fațadelor cu caplama, des întâlnită la clădirle parter. O altă categorie o constituie locuințele cu parter și etaj (cu program de locuință la ambele nivele, sau în mod excepțional, cu prăvălie sau atelier la parter), concepute ca edificii izolate, mai rar alipite, care fac tranziția între arhitectura rurală și urbană.

Explozia vieții socio-economice de la sfârșitul secolului al XX lea a condus la apariția, poate, a celui mai valoros tip de arhitectură locală urbană, regăsită pe malul Dunării, între străzile a I-a și a II-a, acolo unde s-a concentrat, în timp, cea mai trepidantă viață a orașului.

Din această perioadă de dezvoltare a Sulinei după înființarea Comisiei Europene a Dunării (1856) și funcționarea ca port liber datează casa “Jean Bart” (sau la Palatul Comisiei Europene a Dunării). Acest tip de arhitectură este adaptat cerințelor locale, deoarece îngustimea terenurilor și necesitatea alipirii explică coeficientul de zveltețe al construcțiilor.

Faleza, prima zonă de contact a Sulinei cu restul țării și al lumii, și-a creat, se poate spune, propria sa arhitectură. Costul ridicat al terenurilor adiacente Dunării, de mare atractivitate comercială pentru investitori, și varietatea exploatării aceestora cu maximă eficiență au condos la apariția unui front aproape continuu de clădiri, alipite, majoritatea cu parter și etaj, având la nivelul inferior spații de alimentație publică sau comerț, iar la cel superior, în general, locuința.

Populația orașului a cunoscut, de-a lungul timpului, variații numerice, în funcție de contextual socio-economic al regiunii; în perioada interbelică, portul Sulina avea un rol important în regiune iar populația atinsese 15.000 de locuitori, însă datorită dezvoltării ulterioare a portului Constanța, importanța, și implicit, populația Sulinei au scăzut. În 1979 s-a înregistrat un număr de 5062 de locuitori. De la această dată până în prezent populația a înregistrat o ușoară creștere numerică: 5256 la 1 iulie 1997. Prin structura sa economică, specifică unui oraș la vărsarea Dunării în Marea Neagră, populația este ocupată, în prezent, în industrie, construcții, agricultură. În cadrul industriei, ramura mijloacelor de transport deține un rol predominant.

Principalul obiectiv industrial al orașului este SC REMAT SULINA SA., înființată în 1990, cu cele două secții: Secția de reparații-Piese de schimb și Secția de dezmembrări nave, fabrica de conserve de pește, cu o producție redusă, secții ale industriei locale (covore etc). Mai activă este navigația de mic tonajși activitatea de agenturare și pilotaj pe canalul Sulina, controlată, în mare parte, de firme private. Portul liber, extins după 1994 pe 100 ha are o activitate redusă, din lipsă de investitori.

Agricultura se practică pe o suprafață de 1134 ha de teren agricol și antrenează 1,4% din populația activă a orașului. Dotările edilitare sunt slabe și constau într-un spital (cu 30 de locuri), o casă de cultură, două biblioteci publice, trei unități de învățământ, cu 791 de elevi și 116 copii înscriși la grădiniță, unități comerciale cu 44 de angajați (magazine etc.). Sulina și împrejurimile ei dispun de un potențial turistic natural remarcabil, insuficient valorificat (plaja marină, proximitatea lacurilor Roșu, Roșuleț, Puiu, Lumina). Unitățile de cazare, în număr de 5, însumează 353 de locuri într-un hotel și o tabără de elevi (după datele statistice ale anului 2002).

CAPITOLUL II

ISTORICUL CERCETĂRILOR

Spațiul geografic de la zonă de vărsare a Dunări în Marea Neagră și litoralul marin aferent a constituit, încă din Antichitate, o atracție determinată de posibilitatea pătrunderii pe calea apei în interiorul continentului european și de resursele naturale, cu deosebire, cele piscicole.

Aceste benificii ale fluviului i-au determinant pe unii învățați antici să scrie despre gurile Dunării și despre țărmul de nord-vest al Mării Negre.

După aceasta perioadă de istorici din Antichitate a urmat o perioadă destul de lunga, în care informatiilea sunt sporadice și mai puțin consistente, până în a doua jumătate a secolui al XIX-lea, când s-a pus problema realizării unei căi navigabile pe Dunăre, cu extinderi de la Marea Neagră pănâ în centrul Europei.

Înfințarea Comisiei Europene a Dunări în 1856 a determinat alegerea unuia dintre cele trei brațe și amenajarea lui pentru navigația maritimă acesta a fost brațul Suluina. Într-un astfel de context s-au intreprins sondaje și cartografierea spațiului deltaic, rezultând harta numită după coordonatorul lucrărilor Ch. A. Hartley și un atlas cu numeroase profile batimerice pe brațul Sulina și în apele marine costiere (1871, 1883).

În secolul al XX- lea se intreprind numeroase investigații, cercetări în Delta Dunări, fapt ce ne determină să-l înpărțim în doua etape care se suprapun într-o oarecare măsura pe cele doua jumătăți ale acestuia.

Etapa 1901-1950 se caracaterizează, în primul deceniu , prin cartografierea spațiului deltaic, sub conducerea ing. I. Vidrascu, din care a rezultat , în 1911, harta Deltei Dunării, în sc. 1:50.000 , care a fost publicată de Gr. Antipa prin reducerea la scara de 1:150.000.

Această hartă revizuită ulterior a fost publicată în 1927 și 1935, constituind instrumentul cartografic pe care s-a bazat Serviciul Pescăriilor Române.

După lucrările cu caracter tehnic efectuate de CED au rezultat mai multe rapoarte publice de Ch. A. Hartley, dar lucrări cu carcter științific încep să fie publicate după 1910.

În această categorie intră lucrarea din 1912 a lui Gh. Mugoci, în care se avansează o ipoteză interesantă, și anume că martorii de eroziune loessoizi au constituit punctele de sprijin pentru dezvoltarea grindurilor Letea și Caraorman.

Concomintent, Gr Antipa, pe lângă emiterea unei ipoteze asupra formării Deltei Dunării, publică mai multe studii privind valorificarea resurselor și lucrările necesare de amenajare în scopul îmbunătățirii productivității piscicole.

Geneza și evoluția Deltei Dunării au constituit preocuparea mai multor cercetători începând, după cum s-a menționat deja, cu Gh Murgoci și Gr. Antipa urmați de C. Brătescu , M. Ionescu –Dunăreanu.

Etapa 1951-2000 se caracterizează printr-o cuprindere mare a cercetărilor în majoritatea componentelor geologice, geografice, biologice, agricole, hidrotehnice, economice etc.

Din păcate, în această etapă au loc cele mai multe modificări în peisajul Deltei Dunării, prin amenajările facute stuficole, piscicole, agricole și silvice, care au determinat reducerea spațiului deltaic în regim natural, construirea multor canale ce au introdus și noi relatii hidrologice intre brațele Dunării și spațiile interioare.

În această etapă apar lucrări care vizează, în continuare, geneza Deltei Dunarii – P.V. Zenkovici (1957), I. Gh. Petrescu (1957), A.C. Banu (1958, 1964,19650), N. Popp (1958,1960), P. Coteț (1960, 1969), E. Liteanu și A. Pricajan (1961,1963), St. Airinei (1968,1969), N. Panin (1974, 1983, 1989, – 1999) , C.M. Ștefănescu (1981), N. Mihăilescu (1989) etc.

Dar, după cum se sublinia, cercetarile, fie că s-au desfășurat individual sau în echipe complexe – cele din urnă sub egida unor instituții de cercetări specializate sau universitare în cadrul programelor respective -, au contribuit la îmbogățirea informațiilor privind structura geologică, configurația si procesele geomorfologice în interiorul Deltei și la țărmul marin, condițiile climatice si hidrologice, flora, vegetația, și fauna, ecologia și starea ecosistemelor, populația și așezările cu activitățile economice corespunzătoare. Aceste cercetări și rezultate sunt relevate în capitolele lucrării și în lista bibliografică.

Un aspect care s-a corelat cu investigațiile pe componentele menționate a fost și cartografierea și elaborarea de hărți, de la cele generale la cele spacializate pe componente geografice. În această direcție subliniem harta Deltei Dunării în sc. 1:75.000 (1983), având baza în sc. 1:50.000, elaborată în urma unor cercetări detaliate în teren dar și pe baza aerofotogramelor din 1975, realizate în cadrul Institutului de Geografie, coordonator și autor principal fiind P.Gâștescu. Această hartă color, realizată la un interval de 70 de ani după harta Vidrașcu (1911), a consemnat modificările naturale și antropice survenite, fiind folosită în cercetările deltaice, dar și în delimitarea ariilor strict protejate între 1991-1992, incluse în legea 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării. După această hartă, prin generalizare, au fost publicate, în 1986, 1992, 2000, 2002, și 2004, hărți turistice în sc. 1:150000, fiind folosite de instituțiile turistice și turiștii care vizitează Delta Dunării.

Hărțile specializate sunt: harta solurilor în sc. 1:100 (1995), la care se asociază și altele în sc. 1:175.000 (depozitele de suprafață, textură, salinitate, drenaj și inundabilitate) sub egida Institutului de Știința Solului și Agrochimie, coordonator și autor principal I. Munteanu; harta vegetației sc. 1:100.000 (1993), sub egida Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării coordonator și autor principal J. Hangunu; harta ecosistemelor (1998), sub egida Institutului de Geografie, Institutului de Biologie și Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării, coordonator și autor principal P. Gâștescu; harta eco-turistică (1995), sub egida Institutului Național de Cercetare și Dezvoltare Delta Dunării, autori I. Grigoraș și A. Constantinescu – toate hărțile tematice fiind în limba engleză și tipărite la RIZA, Olanda. Trebuie să subliniem faptul că la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării, după anul 1990, multe cercetări se bazează pe imagini satelitare prelucrate în compartimentul GIS.

Referitor la publicații, pe lângă numeroase articole apărute în revistele de specialitate din țară și străinatate, au fost publicate lucrări cu caracter monografic: Delta Dunării – geneză și evoluție de I.Gh. Petrescu (1957), Zona de vărsare a Dunării (1963), Monografia stufului din Delta Dunării de L. Rudescu și colab. (1965), Delta Dunării de A.C.Banu și L.Rudescu (1965), La formation et l’ evolution du Delta Danube de C.M. Ștefănescu (1981), Delta Dunării – Studiu morfohidrografic de Gh. Romănescu (1996), Delta Dunării – Sistemul circulației apei de B.V. Driga (2004).

Începând cu anul 1990, prin înființarea Rezervației Biosferei Delta Dunării, cercetările au avut ca obiectiv principal conservarea și protecția biodiversității, precum și redresarea echilibrului ecologic în cadrul unor obiective/teme în coordonarea Institutului Național de Cercetare – Dezvoltare Delta Dunării, la care au colaborat și colaborează numeroase instituții, cu specialiști din țară și străinătate.

Prinre institutele din țară menționăm: Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Geologie și Geoecologie Marină, Institutul de Geografie, Institutului Național de Hidrologie, Institutul de Cercetare de Pedologie și Agrochimie, Institutul de Biologie din București și Iași, Institutul de Cercetare a Turismului, universitățile din București și Iași, Muzeul de Știinte Naturale „Grigore Antipa’’ și altele. De asemenea, o contribuție importantă în cunoașterea problemelor specifice o are Muzeul „Delta Dunării”, secție a Institutului de Cercetări Eco-Muzeale, Tulcea.

Dintre institutele din străinătate care sunt implicate in probleme de reconstrucție ecologică menționăm: Institutul for Inland Water Management and Waste Water Treatment (RIZA)- Olanda, WWF-Auen Institul-Germania.

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării organizează anual sesiuni de comunicări, simpozioane, workshop-uri pe anumite probleme, cu participare internațională, unde se prezintă cele mai importante rezultate care sunt publicate în „Analele Științifice” ale institului. Între anii 1960-1989 Muzeul „Delta Dunării”, a organizat mai multe sesiuni de comunicări, iar rezultatele au fost publicate în mai multe volume (Peuce).

Printre obiectivele Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării, în perioada 1992 și 1966, a fost realizarea Atlasului Rezervației Biosferei Delta Dunării, la care, în calitate de colaborator principal, a participat și Iinstitutul de Geografie. Hărțile elaborate pe sistem electronic și textele corespunzătoare constituie o realizare deosebită; este un atlas regional care reflectă patrimoniul floristic și faunistic, resursele naturale regenerabile, populația, așezările, economia, protecția și conservarea în Rezervația Biosferei Delta Dunării.

Având în vedere faptul că în procesul elaborării au rezultat materiale mult mai extinse care nu pot fi incluse în atlas, s-a considerat că este oportun să se publice lucrarea, Delta Dunării – rezervație a biosferei, în 2005, prin care s-au valorificat materiale numeroase ce reflectă această unitate geografică în complexitatea ei.

Dată fiind extensiunea mare a acestei lucrări și distribuirea ei la cerc restrâns de specialiști, s-a procedat la o sintetizare a textului și publicarea ei sub această formă, păstrând contribuțiile majorității autorilor din prima variantă.

CAPITOLUL III

ROLUL COMPONENTELOR NATURALE ÎN EVOLUȚIA SPAȚIALĂ ȘI FUNCȚIONALĂ A ORAȘULUI

3.1 Poziția și localizarea geografică; gradul de dezvoltare a zonei și a sistemelor de comunicații determinate de cei doi indicatori

Intrând pe canalul Sulina și apropiindu-se de gura brațului, se vede un oraș ce pare nesfârșit, fiindcă întinderea lui, este de aproximativ 3 km, numai în sensul lungimii, iar lățimea maximă este de 500 m. Mlaștinile și terenurile inundabile îl opresc să se dezvolte și în lățime. Acest plăcut oraș este Sulina (al 5-lea oraș al județului Tulcea), situat în Delta Dunării, pe ambele maluri ale Canalului Sulina (unul din cele trei brațe de vărsare ale Dunării, la o distanță de aproximativ 1 km de litoralul Mării Negre). Rețeaua hidrografică este constituită în principal, din brațul Sulina (fragment al Dunării maritime), golful Măsura, lacurile Roșu, Roșulet, Lumina, Vătafu, Rotund și numeroase gârle și canale. Port la Dunăre și Marea Neagră, Sulina are cea mai joasă altitudine din România (3.5 m față de nivelul mării) și se află sub influența climatică a mării, fiind cel mai estic punct al țării. Localitatea are urmatoarele coordonate geografice: longitudine estică 290 41’ 29’’ și latitudine nordică 450 09’36”.

Suprafața orașului în intravilan este de 301 ha, iar extravilan de 32.832 ha, din care izlazul ocupă 1066 ha. Orașul, de tip liniar, are o tramă stradală perfect ordonată: 6 străzi paralele cu Dunărea, cu străzile tranversale aproape perpedinculare. Reteaua stradală însumează apraximativ 30 km.

Teritoriul administrativ al Sulinei, se învecinează la nord cu teritoriul administrativ al comunei C.A. Rosetti, la sud cu teritoriul administrativ al comunei Sfântu Gheorghe, la vest cu teritoriul cadastral al comunei Crișan, iar la est cu Marea Neagră. Orașul Sulina, în același timp este supusă unui regim special de protecția naturii, prin înființarea de către stat a Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării, instituție publică, cu personalitate juridică, subordonată Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului. Rezervația Biosferei Delta Dunării, este printre puținele zone naturale ale lumii, care se bucură de o triplă recunoaștere internațională:

zona aparținând Patrimoniului Natural Mondial U.N.E.S.C.O.

zona umedă de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor de apă (Conventia Ramsar)

zona inclusă în programul ’’Omul și Biosfera” (M.A.B) al U.N.E.S.C.O.

La nivelul național, orașul Sulina deține statutul de Zonă de Interes Național prin O.G. nr. 125/2000, publicată în M.O. nr.437/03.09.2000.

Brațul canalizat Sulina are o lungime de circa 63 km, fiind prelungit în mare pe circa 7.5 km prin două diguri. Adâncimile apei ajung la 12 m. Este brațul pe care se întreprind continuu acțiuni de întreținere și de amenajare pentru navigație. Albia este sculptată în aluviuni. Unele brațe secundare care se despart din Sulina ca și o serie de sectoare rămase după rectificare, s-au colmatat ori sunt pe cale de a se colmata. Lacurile sunt destul de numeroase și cu mărime foarte diferită.

Pe străzile secundare se rânduiesc una lângă alta, case mici, asemănătoare. Temeliile lor de piatră sau de cărămidă sunt puse direct pe nisip, pentru că dacă s-ar săpa la o adâncime mai mare de 0,5 m ar izvorâ apă. Fiecare casă este ridicată la o înălțime de 0,5 m deasupra solului pe „picioare” fixate în „tălpi” largi de nisip. Acestea au rostul să împiedice umezeala să pătrundă în camerele de sus, iar spațiul pe care-l creează ține loc de pivniță ori de magazie. Deasupra se așază bârne groase și se bat dușumele.

Pe dinafară, unele case, făcute cu mijloace modeste, sunt acoperite cu scânduri, deoarece tencuiala cu mortar, la a cărui preparare se folosește nisip local, sărat, cum se întâmplă în mod obișnuit, nu rezistă la umezeală. Scândurile sunt vopsite în diferite culori: cenușiu, galben, roșu, sau verde, dar ploile și mai ales nisipurile rod vopselele aplicate. Cu timpul, casele capătă o aceeași tentă cenușiu-închisă, deoarece culoarea de bază se scorojește și de-abia se mai distinge. Cele mai multe case sunt acoperite cu olane, așa cum se obișnuia pe vremuri.

În orașul Sulina funcționează două cherhanale, pe fiecare mal al brațului câte una. În preajma lor sunt întinse la uscat năvoade imense. Pescarii se ocupă cu spintecarea ciortanilor ori somoteilor îngrămădiți pe mese lungi, pentru a-i pune la sărat și svîntat. La Sulina se dezvoltă o industrie specifică. Aici se găsesc: un antrepozit frigorific, o fabrică de conservare de pește, recent construită, și o fabrică de guamină (aceasta este o substanță care se extrage din solzii peștilor argintii, cum sunt obleții, scrumbia de Dunăre și gingirica). Guanina rezultă din descompunerea acidului nucleic și se prezintă sub forma unor mici cristale cu dimensiunile de la un micron (1/1 000 mm) pâna la 1/10 mm,care au propietatea de a reflecta puternic lumina, realizând frumoasele nuanțe de culori. Atunci când a fost descoperită și fabricată era numită esența de orient, și servea la imitarea perlelor. Perlele artificiale se obțin prin aplicarea lacului guaninic în interiorul unor bobițe de sticlă care capătă aceleași irizații ca perlele veritabile; numai faptul că sant goale înăuntrul lor se deosebește de acestea, care se farmează în cochilia anumitelor moluște și sunt pline. Acum guanina se folosește la irizare suprafeței unor obiecte, ca nasturii, clapele de pian prelucrate din mase plastice.

Orașul Sulina (5056 loc. în 2002), atestat documentar în timpul lui Constantin Porfirogenetul; în 1856 capătă statutul de porto franco; localitatea de atracție turistică în condițiile punerii în valoare a plajei maritime de care dispune, la care se adaugă realizarea unor amenajări care să asigure servicii de calitate. Dintre obiectivele cele mai importante sunt: Palatul administrativ al flotei dunărene; Farul construit în 1802, situat la 1,5 km vest de țărmul mării; Catedrala (sec.XX); esplanda.

Ocupă o suprafață de peste 254000 ha, fiind cuprinsă între prima bifurcație a Dunării (la Patlageanca, ceatalul Chiliei), brațele Dunării și țărmul Mării Negre. Delta propriu-zisă împreuna cu Complexul lagunar Razim și lunca Dunării în aval de Isaccea formează Rezervația Biosferei Delta Dunării, o regiune protejată, în care activitățile antropice sunt strict controlate.

Poziția geografică, la nivel planetar și continental, prezintă o importanță aparte din aceasta decurgând o serie de caracteristici, propii atât unității deltaice, cât și bazinului hidrografic al cărei rezultat este.

Prima coordonată geografică a Deltei Dunării este situarea în emisfera nordică, la intersecția paralelei de 450 lat. N (deci la jumătatea distanței dintre ecuator și Polul Nord) cu meridianul de 290 long. E, aproximativ între delta propriu-zisă și Complexul lacustru Razim-Sinoe, pe Dealurile Tulcei.

O caracteristică importantă este și aceea că Dunărea, pe cei 2.860 km lungime și 817.000 km2 de bazin hidrografic, are o desfășurare latitudinală, de la influențe ușor ocenice, în vest, la cele continentale, ambele făcând parte din climatul temperat. Această poziție a Dunării, cu drenarea prin afluenții săi, a două formațiuni muntoase – cele mai importante din Europa – Alpii și Carpații, are influențe uneori până la determinare, a regimului hidrologic în zona de vărsare, adică asupra deltei. Dacă la această caracteristică a bazinului Dunării luam în considerare Marea Neagră în care se varsă, cu trasăturile specifice – morfobatimetrice (platforma continentală extinsă) și dinamică apei (maree, curenți, valuri) – , vom descifra mai ușor procesele de consolidare și evoluție, în timp, a teritorului deltaic.

Delta Dunării propriu-zise, nu acoperă în întregime perimetrul și suprafața Rezervației Biosferei Delta Dunării așa cum sunt prevazute în Legea nr.82/1993.

În stabilirea limitelor și, evident, a dimensiunilor Deltei Dunării se pune o problemă care derivă din însăși geneza acestei unități geografice și din configurația morfologică a țărmului de nord-vest al Mării Negre. Din analiza atentă a acestui sector de țărm marin, remarcăm că între Costanța și Limanul Nistrului se individualizează două vechi golfuri și anume: golful Halmyris cunoscut sub această denumire în Antichitate și ocupat astăzi de vastul Complex lagunar Razim-Sinoe (1.145 km2 din care este ocupat efectiv cu suprafețe lacustre în proporție de 85% – 863 km2) situat între Capul Median, în sud, și Dealurile Tulcei, în nord; golful Limanul Dunării, delimitat, la sud, de aceleași dealuri ale Tulcei și în nord de Câmpia Bugeacului, din care a fost detașat, prin eroziune, Câmpul Chiliei.

În limitele acestei rezervații, pe lângă deltă, ca atare, se mai includ: Complexul lacustru Razim – Sinoe axat pe fostul golf marin, numit în antichitate Halmyris, apele marine costiere pâna la izobara de 20 m, lunca inundabilă, neamenajată, dintre Isaccea și Tulcea, în amonte de vârful deltei și acvatoriul Dunării (albia minoră), partea românească până la Cotul Pisicii, în apropiere de Galați.

Limita nordică a golfului Dunării, dată de Câmpia Buceagului, este fragmentată de depresiunile lacustre ale limanelor basarabene Ialpug, Catlabuh, Chitai, Sasic și a lagunelor Sagani și Alibei. În mod normal, în limitele golfului Dunării nu sunt incluse și lacurile din sudul Basarabiei (Ucraina) amintite, deoarece ele pătrund mult în spațiul Câmpiei Buceagului.

În aceste condiții, suprafața golfului Dunării executând și Complexul lacustru Razim-Sinoie, din sud, este de 4.455 km2. În sens restrâns, Delta Dunării se poate limita la teritoriul dintre brațele extreme (Chilia și Sfântu Gheorghe), de la prima bifurcare (Ceatalul Chiliei) și până la țărmul Mării Negre, inclusiv delta secundară a Chiliei și insula Sacalin, ultima fiind deja alipită de deltă în jumatatea nordică. Pe baza acestor considerente, din suprafața golfului Dunării, Delta Dunării propriu-zisă (între brațele Chilia și Sfântu Gheorghe) are suprafața de 2.940 km2, din care, pe teritoriul României, suprafața deltei este de 2.540 km2. .

3.2 Relieful, suport stabil al așezărilor umane.

Delta Dunării, ca de altfel toate deltele, este o formațiune tânără, rezultată din raportul dintre principalii factori care guvernează zonele de coastă, respectiv variația nivelului mării, curenții, mareele și valurile, pe de o parte, și debitul de apă și aluviuni transportat de râu în zona de vărsare, pe de altă parte. La aceste condiții se mai asociază configurația reliefului submers, costier, marin.

Sub aspect morfologic, Delta Dunării este considerată o câmpie aluvială în formare, caracterizată printr-o hipsometrie redusă (altitudinal de cca 16 m), din care o parte sub nivelul marin.

Diferențierile morfologice, excluzând albiile celor trei brațe principale (Sfântu Gheorghe, Sulina, Chilia), sunt date de: grindurile fluviale, care însoțesc arterele hidrografice, cu desfășurare mai mare, prin juxtapunere, la vârful deltei și cu altitudini între 1-3 m (ex. subunitățile Sireasa, Rusca – Balteni); grindurile marine, cu altitudini mai semnificative (2-13m), cu orientare cvasitransversală și acestea fiind asociate / juxtapuse (Letea, Caraorman, Sărăturile, Crasnicol); depresiuni, ale caror cote altitudinale se găsesc cu 1-3 m sub nivelul marin, în funcție de poziția lor geografică, fiind delimitate de grindurile menționate; terenurile predeltaice, numite și martori de eroziune, resturi din Câmpia Buceagului (Câmpul Chiliei și nucleul grindului Stipoc ), dar și din structura de fundament mai „veche”, dacă facem referire și la Complexul lacustru Razim-Sinoe (insulele Popina, Gradiște, Bisericuța și cel al șisturilor verzi de sub cetatea Histria).

Delta Dunării, subunitate fizico-geografică cu geneză și evoluție specifice și o dinamică actuală deosebit de vizibilă, prezintă în structura sa de bază, predominant, elementele și componentele morfohidrografice cărora le corespund anumite biotopuri. Principalele forme pozitive de relief sunt reprezentate prin martori ai uscatului predeltaic (câmpul Chilia mai ales), grinduri fluviale în lungul brațelor, canalelor, gârlelor, grinduri (câmpuri) maritime simple sau asociate (Caraorman, Letea, Sărăturile, Crasnicol etc.), în cadrul cărora apar și altfel de forme care pot fi considerate derivate, așa cum sunt dunele, în general mobile, depresiunile dintre dune, uscate sau cu apă etc.

Formele de relief negative sunt reprezentate, în afara brațelor Dunârii (Chilia Sulina și Sfântu Gheorghe), prin cuvete de lacuri, gârle, japse, mlaștini, canale. Lacurile din deltă prezintă unele caractere care le individualizează. Ele sunt conturate de stuf sau plaur și, uneori de grinduri fluviatile sau câmpuri maritime. Lacurile se asociază dând naștere complexelor lacustre (Gorgova, Furtuna, Matita, 1 Mai, Puiu, Roșu etc.). Multe lacuri sunt legate prin canale cu brațele principale prin care se fac schimburi active de apă. Alitudinea ridicată a nivelelor și panta de scurgere mai ridicata pe Brațul Sulina impun o anumită dinamică circulației apei între acesta și lacuri.

Depresiunile interioare sunt delimitate și în același timp conturate de asocieri de grinduri aflate în diferite stadii de evoluție. Depresiunile, frecvent întâlnite, sunt de tip mlăștinos; ele au dat naștere prin evoluție intensă depresiunilor lacustro-mlăștinoase. Cele mai importante sectoare depresionare sunt: Sireasa-Matita, Rusca-Gorgova, Cernet- Erenciuc, 1 Mai, Sulina, Zatoane, Sfistofca. In sectorul estic se afla cordoane maritime simple sau asociate (Jibrieni, Letea, Caraorman, Ivancea, Sărăturile), ultimele denumite câmpuri maritime (H. Grumazescu, 1963), formate prin actiunea curentilor litorali; ele reprezintă grupuri de cordoane litorale cu relief marin si eolian. Aceste cordoane maritime, alaturi de grindurile fluviale au avut un rol foarte important in geneza și evoluția depresiunilor interioare, contribuind și la individualizarea lor.

Exista in Delta Dunării procese de eroziune și acumulare fluvitilă permanente care genereaza apariția anumitor forme de relief, dar și o dinamică specifică. Apar asfel ostroave, acumulări accentuate în regiunile de bifurcație în brațe, colmatare minerală și vegetală în depresiunile deltaice interioare, microdelte submerse etc.

În condițiile unui climat continental moderat, calitatea datorată și întinsei suprafețe acvatice ca și vecinătății Mării Negre, iernile sunt mai puțin aspre decât în Podișul Dobrogei.

În cadrul Deltei Dunării predomină asociațiile de vegetație hidrofilă și higrofilă și în mod deosebit zăvoaiele de salcie împreună cu plop etc. Pe câmpurile maritime (Letea, Caraorman) se dezvoltă vegetația de pădure de tip hasmac.

De mare importanță pentru viitorul Deltei Dunării este „ Programul de amenajare și exploatare integrală a Deltei Dunării” aprobat de Consiliul de Stat în anul 1983. El vizează dezvoltarea anumitor activități economice cu preponderență agricolă și piscicolă, turism etc., dar în strânsă legatură cu păstrarea echilibrului natural al acestei subunități fizico-geografice.

Complexul lacustral Razim reflectă în esență rezultatul evoluției sale pe amplasamentul unui vechi golf maritim, care a fost separat printr-un coordonat litoral cu portițe (periboine), prin intermediul cărora s-a menționat legătura cu apele Mării Negre. Aceste locuri de comunicare cu marea au fost închise recent aproape în întregime prin lucrări speciale de gospodărirea apelor. Perimetrul exterior al complexului Razim este delimitat și marcat de prispe joase, excedentul de umiditate din cadrul lor reflectându-se pregnant în timpurile genetice de soluri și vegetatie.

Platforma continentală este brăzdată de albiile vechilor cursuri, astăzi submerse, ale râurilor Telita, Taita, Slava s.a. cât și de o serie de acumulări submerse, a căror prezență indică stadii în evoluția cordoanelor litorale. Reprezintă un domeniu geografic bogat în avifaună.

În ansamblul formelor majore ale reliefului, interfluviile în partea nordică și văile în cea sudică, mai ales prin caracterele lor diferite de la un loc la altul și nu prin densitate, dau nota proprie.

Interfluviul principal separă rețeaua hidrografică tributară Dunării de cea debitoare bazinului Mării Negre, desfășurându-se pe direcția generală nord-sud. El se apropie în jumatatea nordică de Dunăre, iar în cea sudică foarte mult de Marea Neagră, ajungând aproape de Constanța la cca 4 km, descriind astfel un plan dublu arcuit. Raportând suprafețele separate de cumpăna de ape la bazinele Dunării și Mării Negre se remarcă faptul că jumatatea nordică înclină spre sud și est, iar cea sudică o desfășurare inversă (spre vest) în comparație cu înclinarea suprafeței topografice (N. Popp, 1968). Se constată, de asemenea, ca în Dobrogea de Sud poziția cumpenei apelor nu coincide cu linia înălțimilor maxime, fapt datorat, in principal, efectelor reproduse in relief, de mișcările pe verticală diferențiate ca intensitate pe compartimente.

Cumpăna de ape în Dobrogea de Sud se prezintă ca o „zonă” de cumpene. Faptul se datorește și existenței unor importante sectoare endoreice cum sunt cele de la Amzacea sși Negru Vodă, amplasate chiar în această zonă. Acestea nefiind solicitate de o rețea de ape permanente nici spre Dunăre nici spre mare au evoluat fără scurgerea exterioară. Faptul a fost generat de cantitatea redusă de precipitații atmosferice, de formațiunile geologice permeabile și carstificabile (multe forme carstice și o importantă circulație subterană), de caracterul structural al reliefului de podiș etc.

Interfluvile de ordinul doi reprezentate, în principal, prin linia marilor înălțimi din Munții Macinului, Podișul Niculițelului, Dealurile Tulcei, Podișul Babadagului, Podișul Casimcei. De la nord spre sud interfluvile principale trec gradul de la forma de creștere ascuțite, ca în Munții Măcinului, la „poduri” întinse, aproape orizontale în Podișul Casimcei. Gradul de fragmentare este și el diferit. În timp ce interfluviile din nord sunt intens fragmentate, mai ales spre Dunăre, de o rețea de văi în cea mai mare parte generată de cursuri temporare, cele din sud înregistrează o slabă densitate a fragmentării orizontale. În jumătatea sudică a Dobrogei aceste interfluvii au în general o singură direcție, est-vest, fiind orientate dinspre cumpăna principală spre Dunăre și Marea Neagră. Unele interfluvii apar continui, altele întrerupte de înșeuări largi ca urmare a înaintării regresive a unor văi torențiale. În timp ce în partea nordică a Dobrogei „podul” interfluviilor se reduce în unele cazuri la lățimi de ordinul zecilor de metri sau chiar sub 10 m, în cea sudică podurile interfluviale ajung la dimensiunea de ordinul kilometrilor (10-12 km).

Dacă în Dobrogea de Nord stadiul de intersecție a versanților se realizează în numeroase locuri generând culmi cu aspecte de creste, în cea sudică faptul este mai rar întâlnit și numai în compartimentul dunărean; interfluviile păstrează în majoritatea cazurilor aspectul plat sau rotunjit. Forma rotunjită a interfluviilor este specifică laturii dunărene care face ca această subunitate să capete aspect deluros. Caracterul deluros al interfluviilor nu se întâlnește pe latura maritimă decât în unii martori de eroziune dinspre nord. În schimb, aici predomină interfluvile largi, în trepte, ce se desfășoară spre litoral. Interfluviile secundare se racordează cu cele principale în mod diferit, în funcție de o serie de factori (rocă, structură, caracterul rețelei hidrografice etc.). În Delta Dunării, numai în unele grinduri fluviale, fluvio-maritime și continentale se schițează foarte puțin și cu totul izolat spații interfluviale, cu trăsături nesmnificative.

Văile se termină spre Dunăre și Marea Neagră prin limane fluviale sau fluvio-maritime și au aspectul unor culoare largi al căror fund depășește frecvent 1-1.5 km lățime iar altitudinea absolută între 6 și 120 m. Versanții au o lungime, expuneri și înclinări diferite ceea ce conferă văilor aspectele simetric sau asimetric, de profil tranversal mai larg sau mai îngust etc. Datorită structurii monoclinale, ei au pe alocuri caractere de cuestă cu glacisuri la bază.

Treptele majore ale reliefului, care se suprapun în bună măsură suprafețelor de eroziune, scad în general de la nord și sud-sud-vest spre partea centrală, respectiv către culoarul Carașu. În partea nordică, în Munții Măcinului și în Podișul Babadagului, la cotele medii de 300-400 m, 200-300 m, 100-200 m și 0-100 m, se pot urmări principalele trepte de relief. În Podișul Niculițelului, Dealurile Tulcei și, parțial, în alte sectoare de podiș se detașează numai treptele de 200-300 m, 100-200 m si 0-100 m, iar in cele mai multe compartimente ale Dobrogei Centrale și de Sud numai cele de 100-200 m și 0-100 m. Unele dintre aceste trepte, îndeosebi cea de 400 m, apar intens fragmentate, având caracterul unor martori de eroziune. O astfel de situație apare mai ales în Munții Măcinului și Podișul Babadagului.

Treptele hipsometrice de 200-300 m și 100-200 m înregistreaza un grad mai redus de fragmentare nefiind excluse însă și unele areale restrânse, de regulă forme de relief alungite, divergente, ca în Dobrogea centrală (podișul Casimcei).

Asemenea nivele hipsometrice sunt impuse de sensul în care se produce fragmentatea de către principalele văi din Dobrogea de Nord și Centrală. Ele ocupă aproximativ 30% din suprafața Podișului Dobrogei, reprezentând fie poduri interfluviale cvasiorizontale pe zeci de kilometri distanță sau martori de eroziune mai extinși teritorial. Aceste trepte altimetrice dau imaginea generală de suprafață intens șlefuită a Dobrogei impunând-o ca unitate aparte în cadrul pământului românesc. Arealul altitudinal cel mai întins, dominând celelalte trepte hipsometrice, îl constituie nivelul de 0-100 m. El ocupă mai mult de trei cincimi din suprafața Dobrogei, prezentând două trepte secundare: una cuprinsâ între 0-50 m, care încadrează în principal delta, complexul Razim, limanele fluviale și fluvio-maritime. Această treaptă secundară are o mai mare extindere în Dobrogea de Sud și Centrală, mai ales pe latura dinspre Dunăre, dar în primul rând în Delta Dunării.

În cadrul treptei de relief de 2-50 m apar suprafețele extinse ale căror pante înregistrează cele mai mici valori. Asemenea declivități se întâlnesc în primul rând în șesurile aluviale ale culoarelor de vale (Taița, Telița, Slava, Casimcea, Carașu), șesurile din perimetrele limanelor fluviatice și fluvio-maritime, în cadrul depresiunilor-golf ca și pe suprafețele celorlalte trepte de relief, ocupând însă un areal mai restrâns. În categoria suprafețelor slab înclinate (10-50) sunt cuprinse indeosebi unele suprafețe de racord între treptele hipsometrice de 0-50 m și 50-100 m, suprafețele interfluviilor principale, mai ales în Dobrogea Centrală și de Sud. Suprafețele moderate înclinate (5,10-100) sunt cele mai frecvent întâlnite, mai ales în cadrul treptelor de relief care depășesc altitudinea de 100 m, constituind interfluvii cu caracter structural, glacisuri de vale etc. Suprafețele accentuat înclinate (10,10-200) se întâlnesc predominant în lungul versantului dunărean și în sectoarele inferioare ale versanților, văilor torențiale. Suprafețele morfologice cu înclinare mare (peste 200-300) au un areal mai restrâns comparativ cu celelalte categorii de pante marcând versanții culoarelor de vale, falezele torențial-sufozionale; cea mai mare parte a Munților Măcinului depășind altitudinea de 200 m este încadrată acestor valori ale pantei. Prezența diferitelor pante ale suprafețelor morfologice este strâns legată și de constituția petrografică, de unde influențe ale tectonicii etc. Pe formațiunile geologice mai dure, care ocupă areale mari în Dobrogea de Nord cât și pe versanții multor văi din Dobrogea de Sud, acolo unde calcarele cretacice sau sarmatice ies la zi, predomină suprafețele cu pante mari, ca de exemplu in Culmea Pricopanului. Pe depozitele friabile, așa cum sunt cele loessoide, se diferențiază două categorii de pante: cele slab înclinate și cele înclinate puternic. Pantele puternic înclinate, caracterizează versanții sau mai bine zis pereții (suprafețele) care rămân după desprinderea unor groase pachete loessoide, așa cum se întanpla frecvent pe versantul dunărean ca și în urma declanșării proceselor torențial-sufozionale. Suprefețele cu poziție până la verticală, pe același tip de depozite, se întâlnesc și în regiunea falezei Mării Negre la sud de Capul Midia. Pe formațiuni dure, astfel de suprafețe se întâlnesc doar în regiunea promotoriilor (Iancina, Dolojman, Hârșova s.a).

Documentul cartografic de referință în determinarea configurației hipsometrice și a componentelor morfohidrografice, il reprezintă harta Deltei Dunării întocmită de Institutul de Geografie, sc 1:50.000 (pubicată în 1983, in scara 1:75.000) și actualizată în fiecare an privind modificările rețelei de canale și complexele lacustre.

Harta în sc.1:50.000 s-a elaborat pe baza hărții Gauss editia 1971-1972, a aerofotogramelor din 1975-1976 și a investigatiilor de teren care se continuă și în zilele noastre pentru a avea un document gen harta actuala. Cât privește hipsometria de detaliu a fost folosit harta hidrotopografică în sc. 1:25.000 întocmită de fostul Comitet de Stat al Apelor și imprimată în 1964.

Pentru analiza unor categorii morfohidrografice la un interval de circa 70 ani, datele rezultate din măsurătorile de pe harta Institutului de Geografie au fost comparate cu cele de pe harta I. Vidrașcu, tiparită în 1911 tot în sc. 1:50.000 (P. Gâștescu, B. Driga, Camelia Anghel, 1983).

În limetele spațiului deltaic asupra căruia s-au făcut măsurătorile hipsometrice, hidrografice și de vegetație au fost separate trei unități deltaice principale și anume:

– unitatea Chilia- Sulina, care cuprinde spațiul dintre brațele Chilia, Tulcea și Sulina, pe de o parte și țărmul Mării Negre, pe de altă parte, numit pe scurt unitatea Letea;

– unitatea Sulina – Sfântul Gheorghe între brațele Sulina și Sfântu Gheorghe și, respectiv țărmul Mării Negre, numită și unitatea Caraorman;

– unitatea Dranov, axată pe lacul cu același nume, situată la sud de brațul Sfântul Gheorghe, țărmul estic al lacului Razim și țărmul Mării Negre.

În afară de aceste unitați mari au fost incluse și spațiile de pe partea dreapta a brațului Sfântu Gheorghe, între municipiul Tulcea și localitatea Dunavățul de Jos.

Configurația hipsometrică a Deltei Dunării reprezintă suportul tuturor celorlalte componente – hidrografice, vegetație, soluri, activitatea economică, habitat uman etc.

Pentru apreciera acestor parametri s-au folosit cele două documente cartografice menționate mai sus care surprind aspecte cu totul diferite, și anume, pe harta Vidrașcu se consemnează doar corectarea brațului Sulina pentru navigația maritimă, în timp ce ultima consemnează toate intervențiile umane din interiorul deltei.

Ecartul hipsometric (altitudinal) în cazul Deltei Dunarii, ca unitate geografica terminala a fluvilui si limitrofa Mrii Negre, este extrem de mic si, ca valori absolute, foarte aproape de nivelul „0” marin, respectiv al Oceanului Planetar.

Ca valori extreme ecartul de variație pe verticală este de 16 m, luând în considerație cota de 12.4 m de la piramidă geodezică de pe grindul Letea și cele de – 3 m din ariile lacustre din delta fluvio-marină (nu sunt luate în considerare adâncimile de pe brațele Dunării care ating valori maxime de:

-39 m pe Chilia,

-34 m de Tulcea,

-26 m pe Sfântu Gheorghe,

-18 m pe Sulina si chiar de pe lacul de mendru Belciug de –7 m.

Ecartul hipsometric este mult mai mic în Complexul lacustru Razim-Sinoe dacă nu se iau în considerare insulele (popinale), respectiv Popina (48 m), Bisericuța (9 m), Istria și Grădiștea. Astfel, între adâncimea maximă de 3 m în lacul Razim și înălțimea de 2 m de pe Grindul Chituc amplitudinea este de 5 m.

Altitudinea medie a Deltei Dunării este de + 0.52 m, rezultată din însumarea și medierea tuturor valorilor (pe treptele hipsometrice ) din cele 27 subunități, generalizate la nivelul celor 3 unități și apoi pe întregul spațiu deltaic.

Altitudinea medie variază în cadrul celor trei unităti deltaice, cea mai mare fiind în unitatea Letea, de 0.81 m, și Câmpului Chiliei (2.55m), dar și subunității Sireasa (1,56 m), care fiind situată la vârful deltei, aflându-se într-un stadiu mai avansat de aluvionare.

Unitatea Dranov are altitudinea medie cea mai mică, de 0,17 m, aici suprafețele sub 0 m estimându-se la 35,8%, iar cele între 0 și 1 m la 62,1%; această unitate are o serie de grinduri marine, dar cu altitudine mică, dintre acestea Crasnicol fiind mai semnificativ. Între cele două unități extreme se situează unitatea Caraorman, cu altitudinea medie de 0,37 m, la această valoare având un rol important grindurile Caraorman și Sărăturile.

De o importanță deosebită în stabilirea strategiei de organizare a spațiului geografic, având în vedere statul Rezervației Biosferei Deltei Dunării, este analiza desfășurării treptelor hipsometrice pentru fiecare subunitate în parte. Amenajările făcute în lunca Dunării din amonte de delta și a celor din interiorul ei, au restrâns suprafețele supuse inundațiilor și, implicite, procesului de aluvionare. Concluzia firească ar fi ca arealele rămase în regim liber în deltă sunt supuse unui ritm mai rapid de colmatare cu aluviuni.

Desigur că acest lucru se produce cu intensitate mai mare în anumite porțiuni restrânse (Sireasa,Gorgovăț și Gorgova, Uzlina, Furtuna și chiar în lacurile Roșu și Puiu), ca urmare a legăturii scurte prin canale cu brațele principale.

Teritoriul Deltei Dunării, se împarte în două unități ca urmare a acțiunii de colmatare fluviatilă, de acumulare și eroziune maritimă. Astfel putem distinge două unități maritime: delta fluvială la vest și delta fluvio-marină la est, delimitate de partea vestică a aliniamentului grindurilor Jibrieni-Letea-Ceamurlia-Caraorman-Crasnicol-Perișor.

– Sub aspect morfogenetic, in perimetrul Deltei Dunarii se disting câteva tipuri și subtipuri de forme de relief

1. Grinduri și arii de divagare fluvială, rezultate din acțiunea de sedimentare a aluviunilor transportate de brațele fluviului, de gârle și canale. Au o lățime și o suprafață redusa, exceptie facand grindurile fluviale de la cele doua bifurcatii (ceataluri),care au format unor campii aluviale (Sireasa si Rusca).In general au o orientare V-S, iar înălțimea lor este în descreșterea din amonte în aval (1-3 m ).

2. Asociații de grinduri fluvio-marine vechi și actuale, rezultate în urma acțiunii combinate a fluviului și a mării. Acestea sunt caracteristice deltei fluvio-marine și sunt constituite din depozite nisipoase, cochilifere, de natură litoral-marină. Ele sunt dispuse, în general, după o orientare N-S, cu arcuri NV-SV sau NE-SE. Cele mai întinse asociații de grinduri fluvio-marine sunt: Letea, Caraorman, Saraturile si Chituc, urmate de Ivancea, Crasnicol, Perișor, Lupilor, Istria etc., având o extensiune mai redusă. Un rol de suport important în formarea și extinderea grindurilor Letea și Caraorman l-au avut martorii de eroziune cu depozite loessoide acoperiți de depozitarea deltaică (Gh. Murgoci, 1912). Insula Sacalin în formare, situată la sud-est de gura Brațului Sfântu Gheorghe, face parte din seria cordoanelor litorale Crasnicol-Mocirla, care se va atașa spațiului deltaic prin translația spre vest determinată de acțiunea valurilor.

3. Grinduri lacustre vechi și actuale constituie din depozite nisipoase lacustrale, litorale (grindurile Stipocf, Zmeica, Rosca-Merhei). La consolidarea și extinderea grindului Stipoc un rol important l-a avut nucleul loessoid din partea centrală, care este un martor de eroziune din Câmpia Bugeacului.

4. Arii depresionare colmatate și slab colmatate, mlăștinuase sau lacustre din delta fluvială, de natură fluvio-lacustră/lagunară. Acestea reprezintă cea mai mare suprafață din delta fluvială, unde peste 60% sunt terenuri ocupate de mlaștini, în care crește o vegetație abundentă de stuf și cca 20% sunt suprafețe acoperite permanent de apă (lacurile). În cadrul acestora se deosebesc trei subtipuri morfogenetice:

-4.1 arii depresionare colmatate mlăștinuoase (terenuri situate deasupra nivelului mării), de natură fluvio-lacustră/lagunară;

– 4.2 arii depresionare slab colmatate mlăștinoase (terenuri situate sub nivelul mării), acoperite cu plaur și stufăriș tot de natură fluvio-lacustră/lagunară;

– 4.3 arii depresionare slab colmatate lacustre (lacurile Furtuna, Trei Iezere, Matita, Babina, Merhei,Gorgova, Isac,Uzlina Dranov etc.).

5. Arii depresionare colmatate și slab colmatate, mlăștinoase sau lacustre (lacuri) de natură lacustră-lagunară/marină din delta fluvio-marină. Depozitele deltaice de suprafață, specifice ariilor depresionare dintre grindurile (cordonate litorale) marine, acoperă depozite predominant nisipoase de origine marină. Ariile depresionare ocupă o suprafață relativ mai redusă în comparație cu extinderea grindurilor și cordoanelor marine, iar ponderea lacurilor de natură lagunar-marină este mai restrânsă, excepție făcând complexele lacustre Roșu-Puiu și Razim-Sinoie. Și aici se pot deosebi următoarele subtipuri morfogenetice:

5.1. arii depresionare colmatate mlăștinoase (situate deasupra nivelului mării), de natură lacustră-lagunar/marină;

5.2. arii depresionare slab colmatate mlăștinoase (situate sub nivelul mării), acoperite cu plaur și vegetație de stuf, de natură lacustră-lagunară/marină;

5.3. arii depresionare slab colmatate lacustre (lacuri) de natură lacustră-lagunară sau lagunar-marină (Puiu, Lumina, Roșu, Zătoane, Razim, Golovița, Zmeica, Sinoe, Istria, Nuntași etc.).

6. Arii cu dune de nisip pe grindurile fluvio-marine, formate sub acțiunea vânturilor dominante din nord și nord-est (Letea, Sărăturile, Caraorman și Chituc). Cota maximă a dunelor pe grindul Letea este de 13m, iar pe grindul Caraorman de 7m.

7. Martori de eroziune – porțiuni ale uscatului predeltaic, sub aspect litologic, se disting două subtipuri:

7.1. Martori din uscatul predeltaic, constituiți din loessuri și depozite loessoide de vârstă cuaternar. Acestea sunt reprezentate prin câmpul continental loessoid Chilia (un fragment din Campia Buceagului) și prin grindul Știpoc (nucleul central).

7.2. Martori de eroziune constituiți din roci de fundament, reprezentați prin insulele calcaroase Popina, Grădiștea, de vârsta triastică, Bisericuța, de vârstă cretacică, și ivirile de șisturi verzi de la cetatea Histria, de vârstă paleozoică.

3.3. Elementele climatice: temperaturile medii anuale, precipitțtiile, vânturile și ale fenomenelor orajoase

Teritoriul deltei constituie o unitate de interacțiune a mai multor factori locali, cum sunt, poziția la Dunăre și Marea Neagră, suprafața mare a lunciilor de apă, morfologia terenului, etc.

În pofida faptului că se află aproape de mare, clima este excesiv de continentală (de uscat), influențată pe de-o parte de Marea Câmpie Rusă, iar pe de altă parte de Marea Neagră. Imensele depozite de apă fuincționează asemenea unor depozite termice: toamna se răcesc mai ușor iar primăvara se încălzesc mai greu decât porțiunile de uscat.

Temperatura medie anuală la nivelul deltei, scade puțin spre litoral, cea mai ridicată fiind la Sulina, de 11,10C (în delta propriu-zisă fiind de 10,60 C). Pentru înlesnirea perioadei corespunzătoare în vederea efectuării excursiilor redăm mai jos datele care cuprind defalcarea pe luni a mediilor înregistrate pe o perioadă de 25 de ani, în localitatea Sulina.

TEMPERATURI ALE LUNILOR (0C) pentru localitatea Sulina.

Precipitațiile au o repartiție neuniformă, sunt variabile și se produc la intervale mari de timp. Peste 55% din precipitații cad în lunile calde. Regimul vânturilor: starea vântului îi poate interesa doar pe cei ce practică sporturile nautice. Simplul vizitator al deltei se poate mulțumi să fie la curent cu faptul că aici mai tot timpul adie vântul (la zile fără vânt ne putem aștepta doar 25-30 de zile pe an). Vântul bate mai ales din nord-est, dar nu este o raritate nici cel de sud-est, ceva mai rare sunt cele din sud-vest și nord-vest.

Factorul climatic este un factor natural important care favorizează practicarea turismului de natură, în condiții optime, timp de cca. 5 luni pe an (mai –octombrie). Observațiile meteorologice încep la Sulina încă din anul 1857. Climatul orașului Sulina este temperat-continental. Ca urmare a specificului circulației atmosferice, se manifestă predominant influențe marine, dar și influențe ale circulației continentale a aerului. Topoclimatul din zona deltei fluvio-maritime este determinat de calitatea de rezervor termic al apelor costiere puțin adânci, care stochează căldura în perioada caldă și o cedează în perioada rece. La stația meteorologică Sulina, temperatura maximă absolută anuală a fost de 37.50 C, înregistrată la 20 august 1976, iar minima absolută anuală a fost de – 25.60 C, înregistrată la 9 februarie 1989.

În zona Sulinei se înregistrează unele recorduri climatice pe țară:

*cea mai redusă nebulozitate

* cea mai mare cantitate de radiație solară

* cele mai multe zile cu soare

* 225 de zile fără îngheț

* cel mai mare interval mediu anual cu temperaturi medii zilnice peste 00 C

(cca. 325)

* cele mai mici cantități anuale de precipitații (330-350 mm)

* cele mai lungi perioade de uscăciune (6-7 luni consecutive)

La acestea se adaugă un potențial energetic eolian considerabil: numai 25-30 de zile fără vânt pe an. La Sulina, mediile multianuale indică 145 zile de vara și numai 15 zile de iarna, iar primaverile sunt mai lungi (122 zile) decât toamnele (83 zile). Umiditatea relativă a aerului este de 80% – 89%. Microclimatul plajei orașului este determinat de faptul că marea și nisipul plajei se încălzesc și se răcesc în mod diferit, deoarece procesul evaporării apei și cel al evapotranspirației sunt diferite. Dimineața, condensarea și evaporarea apei se resimt pe plajă la distanțe de 300—500 m de la linia țărmului în interiorul plajei, iar spre seară efectul brizei face ca atmosfera să fie deosebit de placută, eliminându-se efectul de căldură excesivă. Diferențele termice către oraș și plajă sunt considerabile – de ordinul a 5 – 100 C.

Stația meteorologică Sulina

Clima suportă trei influențe exterioare, ca urmare a poziției „de tampon” a RBDD între uscatul continental limitrof, care o înconjoară pe laturile de nord, vest și sud și Marea Neagră spre est: influențele continentale, pontice și, respectiv, cele ale aerului în advecție.

Radiația solară globală ca principal factor genetic al climei, atinge pe teritoriul RBDD, cele mai mari valori medii anuale din Romania; ele cresc de la vest (cca 130 kcal/cm2) la est (peste 135 kcal/cm2) sub influența Mării Negre. Valorile ei depind de nebulozitatea totală și, respectiv, de durata de strălucire a Soarelui.

Radiația solară globală, ca pricipal factor genetic al climei, atinge pe teritoriul RBDD, cele mai mari valori medii anuale din Romania; ele cresc de la vest (cca 135 kcal/cm2) sub influențele Mării Negre. Valorile ei depind de nebulozitatea totală și, respectiv de durata de strălucire a Soarelui.

Nebulozitatea totală are o medie anuală care se reduce treptat dinspre vest (>5,6 zecimi) spre est (<5,2 zecimi), unde se remarcă cea mai mică valoare.

Numărul mediu anual al zilelor cu cer senin crește de la vest la est (Tulcea 66 zile, Jurilovca 69,4 zile, Sfântu Gheorghe 80,1 zile), în schimb numărul mediu anual al zilelor cu cer acoperit scade (Tulcea și Jurilovca 99 zile, Sfântu Gheorghe 90 zile), concomitent cu reducerea nebulozității.

Durata medie anuală de strălucire a Soarelui înregistrează o variație teritorială inversă nebulozității. Valorile ei cresc de la vest la est: Tulcea 2.260 ore de insolație, Gorgova si Jurilovca 2.325 de ore, Sfântu Gheorghe 2.502 ore, ultima fiind valoarea cea mai mare; ea este ușor diminuată pe suprafața apelor costiere ale Mării Negre, la Sulina (2.475 de ore de insolație), unde aerul cețos și ceața sunt ceva mai frecvente (Atlas R.S. Romania, 1975-1979).

În timpul semestrului cald al anului (intervalul IV-IX), durata efectivă de strălucire a Soarelui reprezintă cca 2/3 din valoarea medie anuală și crește în același sens, de la vest la est, înregistrând valorile cele mai mari (1.705 ore de insolație) la Sfântu Gheorghe, adică cu cca 200 de ore mai mult decat Tulcea (1.513 ore).

Circulația generală a atmosferei, al doilea factor genetic al climei, este zona, de vest, în cea mai mare parte a anului, determinată de poziția RBDD pe glob. Pe fondul acesteia acționează principalii centrii barici:

cicloni mediteraneeni (sau pontici), cu evoluție normală și mai ales retrogradă, care provoacă schimburi bruște de vreme, o gamă variată de fenomene meteorologice, precipitații bogate și cu intensitate mare (exemplu, ploaia din 29,30.VIII. 1924 de la C.A.Rosetti, pe grindul Letea, care a produs 690,6 mm, ceea ce reprezintă dublul valorii medii multianuale); recent, I. Draghici (1988) consideră această ploaie ca fiind efectul frontogenezei de coastă a Mării Negre;

anticiclonulazoric ce actionează aproape tot anul, de care depinde maximul pluviometric anual din iunie cu valori reduse (35-55 mm), din cauza continentalizării maselor de aer;

anticiclonul est-european ce acționează cu precădere iarna, când determină advecții ale aerului rece, polar sau arctic care generează răciri și înghețuri puternice, cu temperaturi minime ce pot coborâ sub -250C, iar în corelatie cu ciclonii mediteraneeni, viscole violente și furtuni în zona apelor costiere ale Mării Negre;

– anticiclonul scandinav provoacă înghețuri, brune și ninsori timpurii toamna și tărzii primavara, valori de frig puternice iarna, ninsori abundente și vânturi de nord și nord-vest, cu viteze mari.

Suprafața subadiacentă-activă, al treilea factor genetic al climei și principalul factor genetic al topoclimatelor, acționează în dublu sens: pe de o parte, altitudinile mici și relativă omogenitatea determinată simultaneitatea proceselor climatogenetice ce țin de circulația generală a atmosferei (advecții rapide ale maselor de aer, condiții de timp relativ asemanatoare, temperaturi extreme apropiate etc.); pe de alta parte, mozaicul de ecosisteme, naturale și antropice, introduce modificări locale ale parametrilor climatici pe fondul climatului general.

În concordanță cu influențele exterioare, temperatura aerului are valori moderate, fiind totuși, în zona litorală, dintre cele mai mari din țară.

Valorile medii anuale cresc treptat de la vest spre est, concomitent cu reducerea influenței uscatului și creșterea influenței mării: Tulcea și Jurilovca 11,00C, Gorgova 11,20 C, Sfântu Gheorghe și Gura Portiței 11,40 c, Sulina-dig 11,60C (situată deasupra apelor teritoriale, la cca 6 km în larg) și Platforma Gloria 120 C (situată la cca 30 km în larg, în dreptul litoralului marin dintre Sulina și Sfântu Gheorghe), ca urmare a rolului de rezervor termic al apelor puțin adânci (10-20 m) de pe platforma continentală (Maria Iliescu, 1991).

În cursul anului, temperatura medie lunară este sub influența acvatoriului marin, în ianuarie temperatura aerului crește de la vest la est: Tulcea -1,50 C, Gorgova și Jurilovca -1,40 C, Sulina-oraș -0,40C, Sfântu Gheorghe și Gura Portiței -0,30 C, Sulina-dig -0,20 C, și Platforma Gloria 2,60 C. În luna iulie, mediile lunare cresc în același sens, depășind 220 C: Jurilovca 22,60 C, Tulcea 22,70 C, Sfântu Gheorghe și Gura Portiței 22,90 C, Sulina-dig 23,00 C și numai 22,00 C la Platforma Gloria, din cauza umezelii mari a aerului.

Deasupra apelor teritoriale ale Mării Negre, la Platforma Gloria, minimul termic anual s-a înregistrat în februarie, fiind de +0,90 C, iar maximul terimic anual, în august, de 22,40 C.

Amplitudinea medie anuală scade de la vest la est: Tulcea 24,20C, Jurilovca 24,00 C, Gura Portiței, Sfântu Gheorghe și Sulina-dig 23,20 C.

Temperaturile extreme absolute reflectă foarte bine cele trei influențe exterioare care se inteferează pe teritoriul RBDD (continentale, maritime și ale aerului în advecție). Astfel, sub influența acvatoriului marin, masele de aer rece polar sau artic suportă o ușoară încălzire și, ca urmare, temperaturile minime absolute cresc de la vest la est: Tulcea -27,20C (18.I.1963), Gorgova -26,20C (18.I.1963), Sulina-oraș -25,60C (9.II.1926), Jurilovca -23,50C (10.I.1940) și Sfântu Gheorghe -21,50 C (12.I.1950).

Înghețul:

Data medie a primului îngheț de toamnă este din ce în ce mai întârzâiată de la vest (Tulcea 31.X) la est (Sulina-dig, 12.XI), pe măsură ce crește influența mării și de la sud (Jurilovca 5.XI), spre nord (Sfântu Gheorghe 6.XI, Sulina-dig 12.XI), ca urmare a poziției stației la distanță de 6 km în larg, înconjurată de ape.

Data medie a ultimului îngheț de primăvară este din ce în ce mai întârzâiată în sens invers, de la est (Sulina 28.III) spre vest (Tulcea 2.IV) și de la nord (Sulina 28.III) spre sud (Jurilovca 30.III) din aceleași motive.

Durata medie a intervalului fără îngheț crește de la vest (Tulcea 211 zile) spre est (Sulina 228 zile – aceasta fiind cea mai mare din România) și de la sud (Jurilovca 219 zile ) spre nord (Sfântu Gheorghe 223 zile, Sulina 228 zile), concomitent cu creșterea influenței mării.

Cel mai timpuriu îngheț de toamnă s-a produs în toată rezervația la aceeaași dată (Sulina și Tulcea, 4.X anual), ca și cel mai târziu îngheț de primăvară (Sfântu Gheorghe și Tulcea 27.IV anual), din cauza absenței obstacolelor, fiind cu circa 1 lună de zile mai timpurii și respectiv mai târzii față de datele medii.

Precipitațiile atmosferice

Sub influența uscatului limitrof și a Mării Negre, precipitațiile atmosferice se reduc treptat de la vest la est. În acest context, cantitățile medii anuale, în spațiul deltaic au următoarele valori: Tulcea 438,4 mm, Gorgova 406,9 mm, Sfântu Gheorghe 403,6 mm, Sulina-dig 330,5 mm.

Stratul de zăpadă este temporar, uneori chiar efemer. Sunt cazuri rare iarna, când se produc viscole violente, iar zona apelor costiere, furtuni puternice.

Vântul

Forma depresionară , deschiderea largă spre est, absența obstacolelor orografice și multitudinea luciurilor de apă, ca și vecinătatea cu Marea Neagră – însemnat centru de ciclogeneză – sunt elemente ce condiționează frecvența mare a vânturilor, vitezele ridicate și calmul redus. Vântul dominant este cel de nord-vest (Tulcea 15,4%, Gorgova 19,7%, Sfântu Gheorghe 17,5%), urmat de cel din nord (Tulcea 12,3%, Gorgova 18,6%) și nord-est (Sfântu Gheorghe 13,1%). În zona litorală, în anumite sectoare predomină vântul de nord (Sulina 18,5%), urmat de cel de sud (10,7% și, respectiv, 16%), dirijate de linia de țărm. Aceleași direcții de nord și sud sunt dominante și în larg, pe mare, la Platforma Gloria, unde sectorul Nordic deține 44,8%. Viteza medie anuală pe direcții nu are totdeauna valoarea maximă pe direcția dominantă, cu excepția zonei litorale (Sulina 8,4 m/s), în rest, vitezele cele mai mari de 4-5 m/s se realizează pe direcția nord-est, est și sud-est (dinspre mare). În apele costiere, la Sulina, vântul are în 24 ore o viteză medie energetică, relativ constantă tot anul, de 7m/s .

3.4 Rețeaua hidrografică și resursele de apă pentru aprovizionarea orașului

Debitul Dunării are variații mari, de la 18.000 mc/s (primăvara-vara) la 6000 mc/s (vara-toamna). Din acest debit, brațul Sulina ia 17,7%. Adâncimea fluviului crează posibilități ideale de navigație. Exprimată în cifre, cantitatea medie de aluviuni pe care o transportă Dunărea într-un an, reprezintă aproximativ 70,7 milioane tone. Este așa-numitul debit solid pe care fiecare braț al Dunării îl depune la vărsarea în mare. Astfel, pe canalul Sulina se scurg și se depun în mare în fiecare an, aproximativ 5.800.000 tone de aluviuni. Azi, canalul Sulina are o alungire de peste 7 km în mare, de o formă arcuită și apoi curbată înspre sud, care asigură o plutire liniștită, chiar și atunci când marea este agitată.

Privită în ansamblu, rețeaua hidrografică aparține celor două mari bazine – bazinul Dunării și bazinul Mării Negre, separate între ele prin cumpăna asimetrică a apelor situată pe latura vestică și nordică în lungul celor mai înalte cote ale reliefului. Bazinului hidrografic al Dunării îi aparțin o serie de pîrâiașe scurte și de torenți cu scurgere intermitentă, cum sunt: izvoarele Topologului, Rosti, Aiorman, Cerna, Plopi, Jijila, Luncavița, etc.

Spre Marea Neagră se scurg o serie de râuri cum sunt: Telița și Taița care se varsă în lacul Babadag, Slava și Hamangia în lacul Golovița și Casimcea în lacul Tașaul, situat pe teritoriul județului Constanța.

Rețeaua hidrografică din regiunile înalte prezintă o serie de particularități, cum sunt: predominarea râurilor și torenților în defavoarea lacurilor și prezența slabă a apelor freatice. Apele subterane de adâncime apar de obicei ca rețele locale în cuprinsul calcarelor, gresiilor, conglomeratelor și marnelor triasice sau cretacice din Dealurile Tulcii și din Podișul Babadag. Principalele bazine hidrografice sunt Taița și Telița (1058,18 km2). Regimul hidrologic al rețelei de râuri pâraie și torenți este influențat în mod substanțial de climatul arid al Dobrogii, de relief și litologie, alimentarea subterană reprezentând sub 15% din suma totală. Scurgerea medie specifică este foarte redusă (sub 50 mm), iar coeficientul scurgerii are valori sub 0,05, ceea ce arată că întreaga zonă a regiunilor înalte este deficitară sub raportul umidității.

În general, râurile nord-dobrogene prezintă un regim propriu, cu scurgere minimă de iarnă, cu creșteri mari, uneori catastrofale de primăvară și iarnă (ca urmare a topirii zăpezilor și a ploilor torențiale) și cu secări frecvente, până la dispariția completă, la cele mai mici.

Lacurile sunt rare și aparțin tipului de lacuri sărate specifice zonelor aride și semiaride. Acestea apar pe latura de vest, între localitățile Măcin și Greci (Lacul Sărat și Slatina). Apa acestor lacuri are un bogat conținut în săruri, care le mărește și mai mult valoarea sub raport balneoclimatic, deși în present nu sunt amenajate în acest scop.

Rețeaua hidrografică din regiunile joase, este dominată în primul rând de Dunăre cu delta ei și de complexul lagunar Razim, apoi de sistemul de brațe secundare, canale și bălți, care constituie un adevărat păienjeniș. Dunărea, până la prima bifurcație, are un curs destul de meandrat, schimbându-și direcția din sud-nord în vest-est la localitatea 23 August, sub influența pintenului dur al Buceagului și a celor două falii cu aceeași orientare. Brațele principale ale Dunării – Chilia, Sulina și Sf.Gheorghe-provin din două bifurcații, prima la ceatalul Chiliei, sau al Izmailului, prin care s-au format brațele Chilia și Tulcea și a doua la ceatalul Sf. Gheorghe, prin care au luat naștere alte două brațe – Sulina și Sf. Gheorghe.

Sulina, brațul median este cel mai rectilin, lung de 62,6 km și adânc de -18 m, complet rectificat și dragat pentru navigație, cu vase marine ce pot pătrunde până la Galați și Brăila. Este prelungit în mare pe circa 7,5 km prin două diguri. Adâncimile apei ajung la 12 m. Este brațul pe care se întreprind continuu acțiuni de întreținere și de amenajare pentru navigație. La vărsare prezintă o deltă proprie, de tip Tibru, iar ca debit el transportă cantitatea cea mai redusă (17,7%) sau 1699,2 m3/s, formând o plajă întinsă. În perioada 1960-2000 debitul pe brațul Sulina a crescut cu circa 20%, iar pe brațul Chilia a scăzut cu circa 4,7%, datorită acțiunii antropice de îmbunătățire a navigației pe brațul Sulina.

Înghețul și formarea gheții în deltă sunt legate de o serie de factori climatici, hidrologici și biochimici. Dintre aceștia pe primul plan stau factorii climatici (temperature și vântul). Formarea gheții în Delta Dunării are nevoie de o temperatură de -80 C, iar durata fenomenelor de iarnă depinde de influența maselor de aer rece arctic de nord-est și de aer cald, oceanic.

Durata medie a podului de gheață de-a lungul brațelor este de 22-44 zile. În contrast cu perioadele de îngheț cu durată diferită există și perioade de câțiva ani fără îngheț (1980-1983) sau când se produc dezghețuri frecvente în timpul iernilor blînde. Grosimea gheții pe brațe variază între 25 și 35 cm, rar ajungând la 55-60 m. Dezghețul se produce în urma creșterii temperaturii aerului și a apei. Acesta începe de obicei de la gurile de vărsare spre amonte. Începutul perioadei de dezgheț este diferit, cea mai timpurie apariție a fost semnalată la Sulina, la 19 noiembrie 1983, iar cea mai târzie la ceatalul Izmailului, la 29 martie 1985.

Inundațiile în Delta Dunării se produc de obicei la creșterile mari de nivel, după valoarea hidrogradelor. Valoarea cantitativă și direcțiile de dezvoltare ale undelor de viitură sectorul vestic, este caracterizat prin unde mari (5-1,50 m), ca urmare a revărsării divergente a tuturor brațelor Dunării, iar cel estic prin unde mai mici (sub 1,50 m), fapt explicabil prin distanța mai mare față de vârful deltei, prin barierele câmpurilor de nisipuri (Letea, Caraorman, Sărăturile), ca și prin raportul mai redus al celor trei brațe.

Alimentarea cu apă a orașului Sulina se face prin surse de alimentare proprii, prin captări din Dunăre pentru apa potabila.

Capacitatea de captare-tratare : l/s=630.720 m.c.

Rețea de aducțiune și distribuție existentă :

Aducțiune : 49 ml/600 mm

Distribuție : 38 km/150,200,350,300 și 400 mm/OL

Vechime : 15-100 ani

Preț de cost al apei și consumurile actuale, inclusiv programul de funcțiune : 4.340 lei/mc (fără T.V.A), funcționare 365 zile/ an.

Capacitatea de înmagazinare :900 mc-decantor, rezervor semingropat din beton armat-volum 600 mc, castel de apa – 300mc

Situația existentă sistemului de canalizare :

Capacitatea stației de epurare 

Consumatori racordați la sistem : 1.744

Consumatori neracordați la sistem : 2.918

Trasee conducte, lungimi, diametre, materiale, vechime traseu conductă 12 km, tuburi beton de 300-400 mm amplasate pe străzile perpendiculare cursului Dunării, vechime 25-35 ani.

În anul 1999, pe malul stâng al orașului Sulina s-a realizat pentru prima dată abilitarea rețelei de apă potabilă, pe o lungime de cca 4 km, ceea ce reprezintă 30% din lucrarea preconizată a se realiza.

În localitate nu se desfășoară activități poluante ale apelor sau ale solului, astfel că înlăturarea apelor menajere nu ridică probleme deosebite.

Factorii principali de care depinde procesul de inundabilitate în Delta Dunării sunt varietatea, altitudinea și poziția reliefului deltaic și mai ales specificul regimului de scurgere a fiecărei viituri în raport cu brațele principale. În Delta Dunării există 3 unități principale: Unitatea Letea, Unitatea Caraorman și Dranov. Cea mai importantă este Unitatea Letea. Desfășurată între brațele Chilia, Tulcea și Sulina și țărmul marin, unitatea Letea are o suprafață de cca 160.900 ha (reprezentând 45,8% din suprafața deltei și 26,7% din Rezervația Biosferei Delta Dunării) și se caracterizează printr-o diversitate hipsometrică și genetică (resturi ale uscatului predeltaic Chilia și Stipoc). Această unitate suportă o puternică presiune antropică, 42,8% din suprafață fiind scoasă din regimul natural prin amenajările agricole (Sireasa și Pardina), silvice (Păpădia și piscicole (Chilia Veche).

Brațul Sulina, în bună parte îndiguit, alimentează depresiunile interioare prin canalele Mila 35, Păpădia, Crânjală (recent blocat) și mai recent prin canalul de la Mila 22. Din Dunărea Veche la Mila 23, apele venite prin canalele Stipoc și Șontea sunt orientate parțial spre nord-est către complexul lacustru Matița-Merhei-Trei Iezere, prin intermediul canalului Eracle, a gârlei Lopatna și canalului Căzănel.

În ceea ce privește brațul Sulina, acesta se desprinde la Ceatalul Sf. Gheorghe din brațul Tulcea și poartă 777 m3 de apă pe secundă adică 13,30% din debitul total al Dunării. Brațul Sulina curge în direcția V-E chiar prin mijlocul deltei făcând pe tot parcursul niște meandre largi, caracteristice, având deschiderea spre sud.

Brațul Sulina a suferit modificări datorită lucrărilor efectuate în vederea îmbunătățirii condițiilor de navigație. Înainte de a se fi făcut aceste lucrări, avea o lungime de 84 km. După felul cum se prezentau meandrele înainte de a i se fi schimbat în mod artificial cursul, brațul Sulina aveea trei părți deosebite: una de la Ceatalul Sf. Gheorghe până la Gorgova, alta de la Gorgova până la punctul Flămânda, corespunzând Marelui M, și a treia de la punctul Flămânda până la vărsare, unde este orașul Sulina.

În prima parte, începând de la Ceatalul Sf. Gheorghe, brațul Sulina se află în lungul a două cursuri mici de apă: Rusca la sud și Păpădia la nord. Aceste gârle, care astăzi sunt cu totul neînsemnate, sunt însoțite fiecare de câte un grind lung ceea ce arată că în trecut, debitul lor a fost mai mare decît astăzi. Grindul Rusca în partea de la sud de brațul Sulina este o construcție a unui braț care se desfăcea în acea parte din brațul Sf.Gheorghe, în aval de actualul Ceatal Sf. Gheorghe, Grindul Păpădia, la nord de brațul Sulina este malul unei ramuri care venea din brațul Chilia spre mijlocul deltei. În acest sector au fost acum amenajate platforme largi unde sunt instalate depozitele de stuf recoltat din deltă în vederea expedierii lui la fabricile de prelucrare: Rusca, lângă grindul Rusca, și Maliuc în aval de grindul Păpădia.

În cea de-a doua parte, brațul Sulina formează cu meandrele sale bucle largi numite respectiv bucla superioară a Marelui M în amonte, și bucla inferioară a Marelui M în aval. Amândouă aceste bucle totalizează 36 km deci aproape jumătate din lungimea cursului natural al brațului Sulina. Prin construirea canalului Sulina în linie dreaptă V-E, buclele Marelui M au devenit asemenea unor lungi brațe moarte în care apa este limpede ca în lacurile deltei. Cele două bucle sunt închise în partea din amonte, iar intrarea vaselor care deservesc traficul local se face din aval.

La mijlocul buclei superioare, în nordul ei, este situat satul numit Mila 23, important centru pescăresc, de acolo o gârlă în linie dreaptă ca un canal, face legătura spre nord direct cu grindul Stipoc, iar prin bălțile Lopatna, Mața, Merhei, Roșca, ajunge pe partea de est a grindului Chilia.

La mijlocul buclei inferioare, în NE-ul său, se desprinde o gârlă în parte adâncită de oameni, numită Magearu, care are un curs sinuos și conduce până în partea de sud a satului Letea, de pe grindul Letea. În amonte de locul unde este gura gârleiMagearu, spre NV este grindul Răducu având la estul său un lac numit tot Răducu. Grindul Răducu este prelungirea cea mai sudică a marelui grind Leetea. La sud de buclă, grindul Răducu se continuă cu grindul Ceamurlia care aparține de grindul Caraorman. Astfel bucla inferioară a Marelui M separă cele două mari grinduri fluvio maritime din deltă, respectiv Letea și Caraorman.

În cea de-a treia parte, brațul Sulina formează doar un cot foarte larg, singurul de pe tot restul distanței până la vărsare.

Brațul Sulina având cursul amenajat prin diferite lucrări și construcții hidrotehnice, a obținut datorită acestora un caracter cu totul special. În ceea ce privește navigabilitatea prin deltă, cea mai mare importanță o are brațul Sulina, pe care s-au facut numeroase construcții hidrotehnice. Construcțiile de pe brațul Sulina au permis ca tonajul mediu al vaselor, de sub 180 tone din anul 1960 sa ajungă la 2221 tone în anul 2000., devenind astfel de 13 ori mai mare. Ca urmare, cu toate că numărul mediu al vaselor intrate anual pe Sulina s-a micșorat continuu, ajungând în anul 1970 la mai puțin de un sfert decât a fost în anul 1940, totuși media anuală a tonajului total a crescut în același interval de timp de la 277.742 tone registru la 1.114.898 tone registru, ceea ce înseamnă un spor de 400,15%. Sectorul Dunării maritime este însemnat mai mult pentru transportul mărfurilor de export.

3.5 Vegetația și solurile din elementele orașului și a arealelor limitrofe.

Din punct de vedere al condițiilor pedologice, putem menționa faptul că Delta Dunării se caracterizează printr-o mare varietate de soluri hidromorfe – de la unele soluri în curs de formare până la soluri evoluate în timp. Solurile cele mai frecvent întâlnite sunt cele ale regiunilor joase inundabile-soluri azonale neevoluate, condiționate de microrelieful grindurilor, dunelor de nisip și depresiunilor lacustro-mlăștinoase. În delta fluvio-maritimă predomină solurile nisipoase de dune constituite din nisipuri, pe care se dezvoltă soluri sărate, solonceacuri, cu vegetație halofilă. Soluri mai evoluate apar pe grindul Chilia, deci în zona care nu se include în teritoriul administrativ al orașului Sulina.

Sub raport pedologic, județul Tulcea dispune de un înveliș de soluri destul de variat și bine dezvoltat, care constituie una dintre resursele cele mai importante, de care este legată vegetația cultivată și spontană, iar în consecionță dezvoltarea agriculturii și silviculturii. Analizând solurile în raport cu extinderea regiunilor înalte și joase, se constată același dublu aspect, de o parte soluri vechi, cu grosimi mari, bine dezvoltate morfologic, și, de altă parte, soluri noi, cu grosimi reduse, în curs de formare. În regiunile înalte solurile sunt condiționate în primul rând de altitudinea reliefului și de roca pe care s-au format, de unde rezultă că raăpândirea lor este mai mult concentrică. Tipurile principale de soluri în regiunile înalte sunt: cernoziomurile, solurile bălane, solurile silvestre și solurile brune de pădure. Cernoziomul cu tipurile lui (carbonatic, castaniu și levigat) reprezintă solul predominant, care împreună cu solurile bălane se întâlnesc de obicei la periferia munților, dealurilor sau podișurilor, în cuprinsul câmpiei marginale în trepte, ca și în unele porțiuni de dealuri joase, insulare, fiind dezvoltate de obicei pe loess.

Solurile bălane sunt cele mai tinere soluri dezvoltate pe loessuri. Acestea apar pe pante line și la altitudini absolute până la 150 m.

Cernoziomurile carbonatice sunt ceva mai evoluate și ele se găsesc pe reliefuri mai vechi și cu suprafețe mai stabile, dezvoltate tot pe loess, cu vegetație ierboasă de stepă ca Festuca valesiaca.

Cernoziomurile castanii și ciocolatii sunt și mai evoluate decât cele precedente. Ele sunt caracteristice stepelor de loess, dezvoltate aproape în aceleași condiții de relief și climă, ca și cernoziomurile carbonatice, însă în porțiunile ma vechi și mai ridicate (150-200 m altitudine absolută),mai ales în partea de sud a județului, au același tip de profil, însă cu humus mai mult, cu carbonați mai jos de 30-40 cm și cu o textură ceva mai argiloasă.. Valoarea pH-ului este de 7-7,6.

Cernoziomurile levigate sunt soluri mai evoluate, cu un orizont de acumulare de argilă. Acestea sunt soluri de tip A-A/B-B și C, în general lutoase sau chiar luto-argiloase, cu aproximativ 3,5 – 4,1% Humus, cu valoarea pH-ului de 7 la suprafață, corespund unui grad de saturație de 95%.

Solurile silvestre cenușii închise ocupă suprafețe maio întinse în Dealurile Niculițelului și în partea de mijloc a Podișului Babadag, ca și pe unele mici porțiuni din nordul Podișului Casimcea și din Munții Măcinului. Acestea se dezvoltă sub pădurile de quercinee cu elemente mai xerofile și sunt foarte asemănătoare cu cernoziomurile levigate podzolite, cu care se asociază. Ele sunt soluri cu mult humus, în general lutoase, mai puțin luto-argiloase, cu o slabă diferențiere texturală, datorită căreia profilul este de tip A-B-C. Solurile silvestre cenușii închise sunt soluri relativ fertile.

Solurile silvestre podzolite cenușii și brune cenușii se dezvoltă pe relieful mai ridicat, sub păduri ceva mai umede decât solurile silvestre cenușii închise. Solurile silvestre brune și brune gălbui, unele cchiar slab podzolite, se întâlnesc pe pantele nordice și nord-estice ale Munților Măcinului, datorită umidității mai mari. Acestea sunt cele mai debazificate soluri din județ și se dezvoltă azât pe loess, cât și pe roci puternic consolidate. Alături de solurile zonale stau solurile litomorfe reprezentate în special de rendzinele și rendzinele brune cu dezvoltare mare pe calcarele marnoase din Podișul Babadag, apoi litosolurile și solurile erodate cu cea mai mare extindere în Munții Măcinului și în petice rare în dealurile Niculițelului și Tulcii, ca și podișurile Babadag și Casimcea.

Solurile din regiunile joase, inundabile sunt strâns legate de șesurile întinse ale luncii și Deltei Dunării, de șesurile litoralului lacustru și de grindurile fluviatile sau marine. Ele sunt soluri azonale și neevoluate, condiționate de microrelieful grindurilor de nisip, dunelor de nisip și depresiunilor lor lacustro-mlăștinoase dintre acestea, de dinamica apelor freatice și de stadiul de evoluție al regiunii respective. Solurile aluviale și aluviunile apar ca fâșii înguste în lungul grindurilor fluviatile.

Sub raport biogeografic, județul Tulcea, ca de altfel întreaga Dobroge, reprezintă una dintre cele mai caracteristice unități ale țării, datorită complexului de elemente biologice nordice, sudice și pontice, care se întâlnesc aici. Cele trei zone biogeografice care apar în județul Tulcea sunt stepa, silvostepa și pădurea. Stepa cu graminee reprezintă cea mai tipică unitate biogeografică a județului Tulcea, fiind condiționată îndeosebi de climă, sol și relief, urcând în altitudine până la 50-100 m. Ea apare atât pe latura de vest și est, cât mai ales în partea de sud, unde are cea mai mare dezvoltare. Pe fondul ei se dezvoltă, pe porțiuni mai restrânse, silvostepa și pădurile.

Vegetația de stepă apare în amestec cu terenurile agricole și de pajiști xerofile stepice sau derivate, cu predominarea negarei (Stipa capillata), coliliei (Sipa ucrainica), păiușului (Festuca valesiaca), bărboasei (Bothriochloa ischaemum), coada șoricelului, sorgului, peliniței de stepă, volburii, garofiței, etc., ca și prin prezența diferitelor tufărișuri constituite din păliur, iasomie sălbatică, și altele.

Silvostepa se interpune ca o zonă de trecere de la stepă la pădure sub forma unor fâșii înguste care ajung în altitudine până la 200 m. Aceasta apare ca o îmbinare cu terenurile agricole, cu pajiștile stepice secundare degradate, precum și cu mici insule de păduri constituite din stejar pufos (Quercus pubescens) și brumăriu, păr, arțar, jugastru și ulm, apoi diferiți arbuști (păducel, porumbar etc). și pajiști stepice cu Festuca valesiaca, Chrysopogon gryllus, Stipa capillata și ale ierburi xeromezofile.

În ceea ce privește vegetația din regiunile joase, în special a Deltei Dunării, cea mai reprezentativă regiune joasă o constituie Delta Dunării, la care se adaugă în continuare, spre vest, lunca Dunării , iar spre sud complexul lacustru Razim, cu care formează o unitate biogeografică comună. Predominarea elementului acvatic în deltă are ca urmare dezvoltarea vegetației de baltă, în special a stufului, care ocupă o suprafață mare, de 233.000 ha. Prezența și dezvoltarea vegetației din deltă este strâns legată de variația în timp și spațiu a regimului hidrologic, ca și de mica variație pe verticală a reliefului, de unde rezultă o vegetație terestră și o vegetație acvatică. Vegetația terestră ocupă suprafețe mai reduse și ea apare numai pe grindurile cele mai înalte cum sunt: Letea, Caraorman, Chilia, Stipoc și diferite grinduri fluviatile. Ea este reprezentată prin păduri amestecate (păduri de șleau), zăvoaie de sălcie, pășuni și terenuri de cultură. Pădurile amestecate constituite din plopul alb (Populus alba), plopul negru (P. nigra), plopul tremurător, stejar (Quercus robur), meri și peri pădureți, salcia albă (Salix alba), etc., ca și de o serie de arbuști (alun, porumbar, măceș, păducel, lemn câinesc, catină albă și roșie).

Pajiștile ocupă suprafețe restrânse fie pe grindurile inundabile (unde predomină asociațiile cu numeroase graminee), fie pe cele nisipoase cu specii arenicole (rogozul de nisip) etc. Terenurile de cultură, cu întinderi nu prea mari, se întâlnesc fie pe grindurile cele mai înalte, fie pe porțiunile îndiguite. În afară de aceste suprafețe acoperite de vegetație naturală sau cultivată extinsă circa 20.000 ha de nisipuri spulerate de vânturi pe grindurile maritime și litorale. Ca o unitate aparte se disting nisipurile litorale maritime, unde vegetația prezintă o gradare caracteristică, cu trecere de la nisipul plăjilor cu Cakile maritima, Salsola ruthenica, Eryngium maritimum etc. la dunele înalte cu Elymus sabulosus, , Artemisia maritima etc și dunele mijlocii cu Centaurea arenaria. Vegetația acvatică predominant lacustro-mlăștinoasă este mult mai întinsă și reprezentată prin plante submerse, cum sunt. Broasca apei, mîrțul, brădișul, sîrmulița, coada calului, otrățelul, cosorul sau plante cu frunze plutitoare, ca de exemplu: nufărul alb sau galben, iaarba broaștelor, ciulinii de baltă, broscărița etc., toate acestea întâlnindu-se în lacuri (ghioluri), gârle și mlaștini.

Urmează vegetația specifică zonelor mlăștinoase reprezentată prin stuf, în amestec cu papură, pipirig și rogoz. Stuful constituie vegetația predominantă (233.000 ha); el apare pe marginea lacurilor, pe plaur, în japșe și în mlaștinile propriu-zise, unde este de cea mai bună calitate.

CAPITOLUL IV

POTENȚIALUL FONDULUI DEMOGRAFIC

4.1. POPULAȚIA ACTIVĂ, CONDIȚIE ESENȚIALĂ A DEZVOLTĂRII ȘI CREȘTERII ECONOMICE

În Delta Dunării, unde sunt localizate 23 de sate și un singur oraș, populația a cunoscut, în perioada 1912-2002, o evoluție numerică descrescândă, însă cu unele valori pozitive în anumite intervale și cu diferențieri de la mediul urban la mediul rural. În intervalul amintit, numărul locuitorilor Deltei Dunării s-a redus cu peste 3.500 de locuitori, corespunzător unei scăderi medii anuale de 2,5%0

În intervalul 1912-1948, numărul locuitorilor a scăzut cu peste 1.200 de persoane, ca urmare a descreșterii populației urbane, cea rurală înregistrând un spor pozitiv (7,2%). De remarcat este faptul că Sulina, singurul oraș din deltă, a înregistrat scăderi continui ale numărului de locuitori: 1912-1930 (-7,2%0), 1930-1941 (-19,1%0), 1941-1948 (-47,5%0). Situația se datorează în principal, mutării centrului de greutate în activitatea comercială maritimă către portul Constanța, care a cunoscut o dezvoltare economică deosebită în secolul XX.

Perioada cuprinsă între 1948-1992 s-a caracterizat, de asemenea, prin descreșterea numărului populației (-2,8%0), datorată sporului negativ al populației rurale (-7,1%0). În cadrul acestei perioade s-au înregistrat, în anumite intervale, și creșteri ale numărului.

Cel mai mare spor s-a produs între anii 1948-1956 (12,6%0), iar cel mai scăzut a avut loc între anii 1966-1977 (-14,3%0). Evoluția pozitivă dintre anii 1948-1956 s-a datoat, predominant, sporului natural (13,4%0), iar scăderea dintre anii 1966-1977 este tot rezultatul populației rurale, care s-a redus cu aproape ¼ – (peste 4000 de persoane), scăderea medie anuală fiind semnificativă (-23%0).

Acest declin demografic s-a datorat migrației forței de muncă, în mod deosebit, spre Tulcea. Inundațiile din anii 1970 și 1975 au determinat, de asemenea, ca o parte a populației să se strămute în zonele extradeltaice. Ca urmare a calamităților provocate de inundații, care au dus la emigrări crescute ale populației rurale, în intervalul 1966-1977 toate comunele din Deltă au pierdut din numărul de locuitori, înregistrând scăderi medii anuale semnificative: Ceatalchioi (-43,6%0), Maliuc (-30,0%0), C.A.Rosetti (-27,9%0), Pardina (-19,3%0).

Între 1992-2002, delta continuă să aibă o descreștere demografică (- 5,3%0), datorată valorilor negative ale bilanțului natural atât în mediul urban (-9,0%0), cât și în cel rural (-3,1%0). După anul 1990, prin ridicarea restricțiilor de stabilire a domiciliului în orașe, cea mai mare parte a populației din deltă, care avea statut de flotant în Tulcea sau alte orașe din țară a beneficiat pentru stabilirea definitivă în acele localități. După anul 1997, prin restructurarea industriei la nivel național și disponibilizaarea unui segment important al forței de muncă, o parte a populației din deltă, plecată în ale locuri, s-a reîntors în satele de origine.

Ca urmare, în intervalul 1997-2000, populația rurală din Delta Dunării a crescut în medie cu 22%0. După anul 1997 creșterile medii anuale cele mai semnifiocative au fost înregistrate în comunele C.A.Rosetti (34,9%0), Pardina Pardina (33,8%0), etc. Două dintre comunele deltei s-au menținut cu o scădere demografică sesizate și în perioadele anterioare, și anume comunele Sfântu Gheorghe (-3,3%0) și Maliuc (-1,5%0)

Comunele și orașele din spațiul rezervației au înregistrat fluctuații importante în ceea ce privește numărul de locuitori. În funcție de această evoluție numerică a populației se pot diferenția mai multe tipuri de dinamică demografică:

Dinamica progresivă (creștere) caracterizează puține unități administrativ teritoriale, cele mai multe fiind situate în partea continentală a rezervației, trei dintre orașele nord-dobrogene (Tulcea, Isaccea, Babadag) și comuna Luncavița. În spațiul deltaic propriu-zis, doar comuna Pardina se înscrie în tipologia progresivă, aceasta datorându-se dezvoltării intensive a agriculturii, în cadrul incintei agricole, activitate care a atras forță de muncă, în mod deosebit, din afara județului Tulcea. Orașul Sulina, prin revigorarea funcțiilor sale, de servicii în mod deosebit, a cunoscut, începând cu anul 1977, o redresare a numărului populației. Deși în ultimii 5 ani s-a aflat în regres din acest punct de vedere, totuși se poate înscrie în tipul de dinamică progresivă.

4.2 STRUCTURILE SECTORIALE DE OFERTĂ DEMOGRAFICĂ PENTRU SOLICITĂRILE INDUSTRIILOR DE VÂRF ȘI A LEGĂTURILOR ECONOMICE

Deși agricultura antrenează circa două treimi din totalul populației active din județ, se constată o tendință evidentă de creștere a ponderii populației active ocupată în celelalte sectoare de activitate, industria singură antrenând azi 15% din populația activă (20% împreună cu ramura construcții). Din totalul salariaților județului (peste 50.000 în 1971), industriei îi revine aproximativ o treime, față de un sfert în agricultură, o zecime în circulația mărfurilor, circa 9% în construcții, 7% în învățământ.

Din valoarea producției globale industriale a județului, industriei alimentare îi revine 68,3% (1990). Această principală ramură industrială a județului este reprezentată mai ales de unitățile de recoltare și industrializare a resurselor piscicole și de întreprinderea tulceană de conserve de fructe și legume.

După ponderea deținută în volumul producției globale industriale urmează ramura materiale de construcții (6,7 % în 1990), construcții de mașini (5,5%), exploatarea și industrializarea lemnului (5,9%) și exploatarea stufului (2,3%). Carierele de la Greci, Turcoaia, Iacobdeal, furnizează milioane de tone de granit construcțiilor din țară.

Industria construcțiilor de mașini este reprezentată în primul rând de Întreprinderea de construcții și reparații de nave din Tulcea (pontoane-dormitor, drăgi mici cu cupe, rezervoare-pontoane de acostare pentru lucrările stuficole din Delta Dunării, etc.).

Din anul 1957 se dezvoltă industria extractivă a minereurilor nemetalifere și industria produselor de substanțe abrazive, care în 1967 dețineau împreună 3,7 din valoarea producției globale industriale a județului și 7,3% din valoarea producției industriale a ramurii pe țară. În primii 10 ani de activitate, mina din Somova – la care în anul 1960 s-a adăugat o instalație de concentrare a baritinei prin flotare – a dat țării 1.500.000 t baritină și barită, folosite pentru îngreunarea fluidelor de foraj și în industria chimică.

Prin punerea în exploatare a acestei substanțe minerale utile s-au adus importante beneficii economiei naționale. Dacă până în 1956 se aducea în totalitate din import, după acel an necesitățile interne au fost satisfăcute din producția proprie, iar după intrarea în funcțiune a primei stații de flotare a baritinei construită la Somova, s-au creat condiții pentru ca țara noastră să exporte baritină flotată în alte țări.

Concomitent cu dezvoltarea industriei de interes național, în județul Tulcea se dezvoltă industria locală cooperatistă, care furnizează populației bunuri de larg consum (articole din lemn, confecții, textile, piele etc.).

Între cele mai noi obiective industriale din județ se înscrie moderna exploatare minieră de la Mahmudia, cu o capacitate anuală de 1.000.000 t calcar siderurgic (cea mai mare din țară). Amplasarea ei în această parte a Dobrogii se datorește deopoptrivă existenței uno uriașe rezerve de calcar în dealurile din împrejurimi (se apreciază la circa 2 miliarde tone) și posibilităților lesnicioase oferite de Dunăre pentru transportul producției spre Combinatul de la Galați. Mahmudia a fost astfel integrată în procesul de industrializare a întregei țări, fizionomia sa începând să capete trăsături urbane. Portul nou creat dispune de macarale și construcții portuare mai solide chiar decât cele de la Tulcea și de la Sulina. Cunoscut până nu demult sub numele de “satul fără bărbați” deoarece o bună parte dintre aceștia plecau fie în “baltă” la pescuit, fie în diferitev localități din țară în industrie. Mahmudia oferă azi propriilor ei locuitori o activitate industrială locală cu rol de stabilizator demografic.

4.3 Reconversia populației active după 1990

Populația stabilă a orașului Sulina la 1 ianuarie 1999 era de 5140 de personae, din care 2545 persoane de sex feminine și 2595 persoane de sex masculine. Populația activă a orașului este în număr de 3970 de personae. Din populația activă, 1760 de personae sunt ocupate, iar 2210 persoane sunt neîncadrate în câmpul muncii. Un fenomen social ce se constată în ultimii ani, este migrația demografică, în special a populației tinere și mature, motivați de condițiile de viață și de muncă oferite de alte zone. Pe baza datelor statistice, sporul natural de la valori pozitive în 1992, de la 2,0/00 este constant negative cu valor ice variază în ultimii 5 ani până la -5,0/00 față de totalul populației stabilite. Se constată și un spor migratory negative care variază în aceeași perioadă între -110/00 în anul 1995 la +30/00 în 1997. Față de aceste date rezultă astfel un spor mediu annual de aproximativ -11,30/00 și față de totalul populației stabile din perioada studiată. În ceea ce privește estimarea locurilor de muncă, în sensul corelării acestora cu evoluția populației, este determinant aspectul specific populației din aceasta localitate de a fi specializată pe domenii de activitate economică din domeniul transporturilor navale, a construcțiilor de nave, industrie alimentară, prelucrarea peștelui, pescuit, comerț, turism, pentru care însă agenții economici din zonă se află în decline și sunt nevoiți să recurgă la restructurare.

Unitățile de producție existente restrâng permanent numărul locurilor de muncă. În viitorul apropiat, nu se poate controla relația populație-locuri de muncă, prin redistribuirea populației ocupate, deoarece sunt posibile mutații neprevizibile în structura populației ocupate. Din cele prezentate mai sus, rezultă că este necesar să se susțină lansarea populației în activități industriale pentru a asigura independența acesteia de declinul agenților economici în dificultate și reprofilarea pe activități compatibile în zona, dintre care agroturismul este o posibilitate.

Procentul de 27,1% al copiilor din totalul de locuitori, relevă faptul că disponibilitatea forței de muncă va exista și în păerspectiva, iar dezvoltarea activităților compatibile în zonă trebuie susținută pentru a asigura o perspectivă noilor generații.

Structura pe grupe de vârstă a populației reprezintă un factor important, care influențează cantitativ și calitativ potențialul demograpfic. Structura pe grupe de vârstă a populației scoate în evidență un intens proces de îmbătrânire demografică, care se manifestă în special în localitățile mai isolate, situate la dintanțe mari față de principalele căi fluviale de transport.

Analizând datele de la recensămintele din 1956 și până în 2002 constatăm că populația orașului Sulina a avut o evoluție ascendentă până în anul 1992 când a înregistrat volumul maxim. Din anul 1992 numărul populației a căpătat o pantă descendentă.

GRAFIC NR. 1 – EVOLUȚIA POPULAȚIEI STABILE A ORAȘULUI SULINA

Analiza dinamicii populației orașului Sulina între anii 2003 și 2007 a dezvăluit o scădere a populației totale cu 115 persoane, ceea ce reprezintă 2,4%, o scădere mai mare de 4,1%, înregistrându-se în rândul populației feminine.

DINAMICA POPULAȚIEI ORAȘULUI SULINA ÎNTRE 2003-2007

GRAFIC NR.2 – EVOLUȚIA POPULAȚIEI STABILE

Se poate observa că orașul Sulina înregistrează o scădere mai accentuată față de cea înregistrată de județ în ansamblul său unde se înregistrează între cei doi ani o scădere a populației de aproximativ 1,5%. Densitatea populației în teritoriul administrativ al orașului Sulina este de 14 loc/kmp, valoare situată sub media județeană de 29,5 locuitori /km2.

În ceea ce privește structura pe sexe a populației, aceasta diferă de cea la nivel județean. Dacă media pe județ a proporției femeilor este de 50,3%, pentru orașul Sulina, proporția femeilor înregistrează valoarea de 49,1%.

Reprezentarea grafică a grupelor de vârstă scoate în evidență reducerea efectivelor de populație tânără cu vârsta cuprinsă între 5-9 ani și 10-14 ani, precum și o mai slabă reprezentare a categoriilor în vârstă de muncă cu vârste cuprinse între 5-9 ani și 10-14 ani, precum și o mai slabă reprezentare a categoriilor în vârstă de muncă cu vârste cuprinse între 30-34 și 40-49 ani. Segmentele cu cea mai mare amplitudine sunt cele corespunzătoare intervalului de vârstă 25-29 ani, urmate de cele care reprezintă intervalul 35-39 ani și 50-54 ani, adică generațiile anilor 1978-1982, 1968-1972 și respectiv 1953-1957.

GRAFIC NR. 3 – STRUCTURA POPULIAȚIEI PE GRUPE DE VÂRSTĂ ÎN ORAȘUL SULINA

Din punctul de vedere al structurii populației pe etnii și religii, la începutul anului 2008, distribuția populației orașului Sulina pe etnii se prezintă astfel: 89,9% români, 8% lipoveni, 2%greci și 0,1% turci. Conform recensământului din 2002, 93,0% vorbeau limba română și 5,7% limba rusă ca limba maternă, iar din punct de vedere religios 94,3% erau ortodocși și 5,1% de rit vechi, față de recensământul din 2002, când 86,0% din populație erau români, 11,1% lipoveni, 1,3% greci și 1,3% ucrainieni, 93,0% vorbeau română și 5,7% rusa ca limbă maternă, iar 94,3% erau ortodocși și 5,1% de rit vechi.

Dintre componentele care determină evoluția populației se remarcă ca importanță cele două tipuri de mișcări ale populației, și anume mișcarea naturală cu cele două fenomene pe care le surprinde – natalitatea și mortalitatea – și mișcarea migratorie. Natalitatea, ca fenomen demografic, este măsurată prin rata natalității care reprezintă numărul de copii născuți vii la 1000 de locuitori într-o perioadă determinată (un an calendaristic). În anul 2006 în orașul Sulina rata natalității avea valoarea de 7,8%0 fiind inferioară celei înregistrate la nivel naționaal (10,2%0).

GRAFIC NR.3 EVOLUȚIA NATALITĂȚII ÎN ORAȘUL SULINA

Din acest grafic putem observa faptul că natalitatea se află pe o pantă descendentă începând cu anul 2003 până în anul 2005 când atinge cea mai scăzută valoare – 5,9%0, înregistrându-se apoi o ușoară creștere, dar valoarea rămâne tot sub 8%0. Nivelul foarte scăzut al natalității poate avea o cauză în scăderea drastică a numărului de căsătorii (de la 28 în anul 2003 la 14 în 2006) și creșterea numărului de divorțuri, dar și în migrarea populației tinere către zone mai atractive din punct de vedere economic.

Mortalitatea se măsoară tot cu ajutorul unei rate care reprezintă numărul celor decedați la 1000 de locuitori într-o perioadă determinată, iar importanța acestui fenomen demografic derivă din faptul că el este un indicator al calității vieții, fiind direct influențat de factori socio-economici precum accesul la serviciile de sănătate și nivelul de educație, dar și de factori ecologici. Rata mortalității avea în 2006 în orașul Sulina valoarea de 14,9%0 valoarea superioară celei înregistrate pentru România (12%0).

MIȘCAREA NATURALĂ A POPULAȚIEI (2006)

Sporul natural este un indicator care reflectă echilibrul existent între cele două fenomene: natalitate și mortalitate. El evidențiază creșterea naturală a unei populații și se calculează ca diferență între numărul de nașteri și cel de decese care au avut loc într-un an raportată la volumul populației. Astfel calculat, sporul natural pentru zona de referință înregistrează o valoare negativă de -7,1%0 care este mult mai mare în modul decât cea calculată pentru România. (-1,8%0).

Evoluția volumului populației este influențată nu doar de mișcarea naturală a acesteia, ci și de mișcarea migratorie. Migrația internă, la nivel zonal, chiar dacă nu influențează volumul total al populației, provoacă importante mutații în structurile după vârste și sexe ale populației, în primul rând pe cele două medii sociale, urban și rural și, apoi, in profil teritorial-administrativ. Migrația reprezintă totalitatea stabilirilor și plecărilor cu domiciliu înregistrate la nivelul zonei studiate.

În orașul Sulina sporul migratoriu înregistra în 2006 o valoare negativă de -11,4%0. Sporul anual al populației zonei care ia în considerare atât mișcarea naturală, cât și cea migratorie este de asemenea negativ și are valoarea de -18,5%0.

În orașul Sulina, proporția populației în vârstă de muncă (15-64 ani) era de aproximativ 72,3%. Cu toate acestea, popzulația activă (1858 persoane) reprezintă doar 40,38% din populația totală a zonei, din care numai 81,6% populație ocupată și 18,4% șomeri. Volumul populației inactive era, la nivelul anului 2002, de 2473 persoane, reprezentând 59,6% din populația orașului. În anul 2007, populația în vârstă de muncă din zona de studiu a crescut cu aproape 4 procente, în cifre absolute acestea reprezentând aproximativ 200 persoane. În funcție de participarea la activitatea economică in anul 2002, avem următoarea structură a populației:

STRUCTURA POPULAȚIEI ÎN FUNCȚIE DE PARTICIPAREA LA ACTIVITATEA ECONOMICĂ – 2002

Raportul de dependență economică măsoară numărul mediu de persoane inactive economic pe care trebuie să le susțină o persoană activă din punct de vedere economic. La nivelul zonei de studiu, în 2002, raportul de dependență economică înregistra o valoare de 1,47, ceea ce înseamnă că o persoană activă economic susținea, în medie, 1,47 persoane inactive economic.

Rata șomajului în orașul Sulina, calculată ca număr de șomeri ce revin la 100 de persoane în vârstă de muncă, a scăzut din 2005 în 2007 de la 6,9% la 3,5%.

GRAFIC NR.4 – EVOLUȚIA NUMĂRULUI DE ȘOMERI.

Din numărul total de șomeri au fost încadrați în muncă în anul 2005 – 22,5%, în anul 2006-48%, iar în anul 2007-56,5%. În ceea ce privește distribuția șomerilor pe sexe, remarcăm o inversare a ponderilor între femei și bărbați după anul 2006, ponderea femeilor în rândul șomerilor fiind mai mare comparativ cu cea înregistrată în cazul bărbaților.

CAPITOLUL V

FUNCȚIILE GEOECONOMICE ACTUALE ALE ORAȘULUI

5.1 FUNCȚIA INDUSTRIALĂ; EVOLUȚIA STRUCTURII ȘI A PRODUCȚIEI INDUSTRIALE

După 1999, economia localității Sulina a intrat într-un proces complex și îndelungat de transformare către un stadiu democratic și capitalist, ca de fapt, întreaga economie națională. Din nefericire însă, acest stadium de transit este unul așa cum nu ne-am dorit, adică lung, inefficient și cu implicații profunde, pe alocuri chiar grave, asupra sectorului socio-uman. Poziția geografică și lipsa mijloacelor de telecomunicații, precum și o infrastructură slab dezvoltată sunt alți factori principali care au dus la declinul stării economice a orașului. Chiar daca toate cele 3 sectoare ale economiei sunt prezente în viața economică, ele sunt reprezentate de un număr mic de agenți economici.

În industrie și în general în economia județului Tulcea se disting câteva ramuri de activitate care conferă Dobrogii un loc particular în economia națională. Este vorba în primul rand de economia piscicolă, care deține un loc de prim rang în industria tulceană, precum și de economia stuficolă, care dă o notă aparte de originalitate economiei din această parte a țării. Deși cu ponderi valorice diferite, ambele activități sunt strâns corelate între ele, chiar prin însăși faptul că se desfășoară în cadrul aceleiași unități naturale – Delta Dunării, regiune geografică unică prin configurația sa în cadrul teritoriului românesc – și care, cel puțin sub raportul ramurii conducătoare a activității umane din nord-estul Dobrogii, nu poate fi desprinsă de complexul lagunar Razim. Locul important al acestor două activități în cadrul economiei nord-estului Dobrogii constituit din Delta Dunării și complexul Razim rezultă printre altele și din repartizarea terenurilor acestor două unități geografice pe mod de folosință, suprafețele piscicole și stuficole deținând împreună peste 80% din suprafața lor totală. De altfel, peștele, conservele de pește și stuful constituie unele dintre principalele articole ale schimburilor economice efectuate de județul Tulcea.

Economia piscicolă reprezintă cea mai importantă ramură a industriei județului. Delta Dunării, împreună cu complexul lagunar Razim și cu zona din fața gurilor Dunării, alcătuiește cel mai însemnat complex piscicol din țară, dacă ținem cont și de faptul că în această parte a țării acționează cele mai mari întreprinderi piscicole (Tulcea, Sulina și Jurilovca). Între aceste trei complexe piscicole (delta, Razim, mare) sunt legături și sub aspectul condițiilor hidrobiologice, întrucât în complexul Razim, cu ape salmastre, regimul chimic și biologic al apelor este determinat de legăturile lor cu Dunărea și marea, iar sectorul mării din dreptul deltei (circa 4 km de la țărm) are un character relative salmastru, datorită aportului masiv de apă dulce al Dunării.

În apele Deltei Dunării au fost identificate peste 110 specii de pești, însă nu toate prezintă valoare industrială. Dintre speciile industriale o valoare mai mare o au crapul și știuca în alte specii care prezintă valoare economică mai mare sunt caracuda, linul, bibanul, somnul, plătica ș șalăul. Acestea sunt speciile care valorifică cel mai substanțial terenurile piscicole ale deltei. În afara acestora, în apele Deltei Dunării și ale complexului Razim se pescuiesc unele specii migratoare din Marea Neagră, cât și unele de apă salmastră. Astfel, în complexul lacustru menționat se pescuiește chefalul mare ca și unele specii de guvizi. Deosebit de appreciate sunt scrumbiile de Dunăre care pătrund primăvara pe gurile Dunării din mare pentru a-și depune icrele. De asemenea, o valoare economică apreciabilă o reprezintă sturionii mai ales morunul, ale cărui exemplar eating de regulă 100-200 kg, el furnizând și prețioasele icre negre.

Delta Dunării oferă condiții deosebit de favorabile pentru reproducerea, creșterea și iernarea peștilor. Zonele de reproducere sunt formatemai ales de pășunile situate la peste 3 hidrograde, inundate temporar în fiecare an, și a căror menținere în acest scop constituie o condiție însemnată a economiei piscicole. Tot aceste zone constituie locurile de predilecție pentru hrănirea în primele stadii de dezvoltare a peștelui și în special a puietului de crap. Zonele de creștere mai importante sunt suprafețele piscicole și stufo-piscicole mai puțin adânci. În timpul iernii peștele se retrage în stufărișurile rare din zona litorală, în care adâncinea apei este de 1,20-1,60 m. Tot ca zone de iernat sunt considerate și sahalele, gârlele și chiar șenalul brațelor Dunării (în special pentru crap, plătică, somn, etc.). Având în vedere importanța Deltei Dunării pentru producția de pește, aici s-au concentrate importante lucrări hidrotehnice și hidroameliorative de interes piscicol.

Întreprinderilepiscicole cu activitate în Delta Dunării, complexul Razelm-Sinoe și sectorul maritime din fața deltei, dețin împreună peste 50% din producția totală de pește a țării.

Pentru valorificarea peștelui recoltat de întreprinderile piscicole, la Tulcea funcționează Întreprinderea de industrializare a peștelui, care dispune de hale de congelare, de o hală de sărare a peștelui, de o fabrică de fulgi de gheață, precum și de vnumeroase puncte piscicole (cherhanale) în toată delta. Cele mai productive cherhanale sunt cele de la Sf. Gheorghe, Sulina, Mila 23, Crișan, Mila 35 etc. Secția piscicolă de la Sf. Gheorghe constituie o importantă bază pentru recoltarea sturionilor, aici existând și un laborator pentru prepararea icrelor negre.

Peștele reprezintă o resursă naturală caracteristică spațiului deltaic. Cu toate acestea, în present se constată o diminuare calitativă a fondului piscicol, prin diminuarea ponderii speciilor valoroase. Astfel, dacă în deceniul 1960-1990 se înregistrau producții medii anuale de 600 t la crap, 840 t la somn, și 680 t la șalău, mediile ultimului deceniu se cifrează la cca 110 t crap, 240 t la somn, 330 t la șalău. A crescut în schimb, ponderea speciilor cu valoare economică mai mică, precum plătica, babușca, carasul, roșioara, etc. Principalul element responsabil pentru aceste schimbări este creșterea gradului de poluare din ultimele decenii, pe fondul creșterii presiunii antropice asupra mediului natural. Pe lângă poluare, un impact pronunțat l-au avut și modificările majore survenite în cadrul sistemului de circulație al apelor în regim natural, datorită creării unor canale, obturării unor organisme hidrografice, etc. Alături de sprafețele inundabile din extravilanul Sulinei, zona litorală a Mării Negre constituie de asemenea, o zonă importantă de pescuit. Solul localității nu conține resurse naturale deosebite ce ar putea fi exploatate.

5.2 FUNCȚIA DE TRANSPORT – DESCRIEREA PORTURILOR, AMENAJĂRI ACTUALE ȘI DE PERSPECTIVĂ.

Transportul fluvial și maritim, este cel mai dezvoltat datorită situării județului la gurile Dunării și la țărmul Mării Negre. Porturile județului sunt Tulcea (cel mai mare din nordul Dobrogii, revenindu-I circa 5% din transporturile interne totale pe Dunăre), Sulina (port la Dunăre și la mare, aici aflându-se și o unitate a Asociației fluviatile a Dunării de jos, care-și are sediul la Galați), Chilia Veche, Sf. Gheorghe, Isaccea, Mahmudia (cel mai nou, specializat în expedierea calcarelor).

Dunărea constituie o lesnicioasă cale de trasnsport pentru mărfuri și călători. Important este faptul că pe gurile Dunării (brațul Sulina) pot pătrunde până la Brăila vase maritime, ceea ce favorizează comerțul de transit și descongestionează porturile maritime.

Rolul important al transporturilor pe apă în cadrul județului și prioritatea lui în Delta Dunării (aproximativ patru cincimi din traficul de mărfuri și călători din interiorul deltei se realizează prin transporturile pe apă) fac ca navigația să constituie una dintre principalele direcții spre care converg lucrările de valorificare complexă a Deltei Dunării. Transporturile pe apă deservesc în Delta Dunării toate activitățile economice, având un rol deosebit de important atât în economia piscicolă și economia stuficolă, cât și în aprovizionarea populației locale cu cele necesare traiului.

Navigația de tranzit maritime se realizează în cadrul Deltei Dunării numai pe brațul Sulina, amenajat în acest scop. Pe acest braț canalizat, vase maritime pătrund pe Dunăre până la porturile Galați și Brăila, toată această porțiune purtând din această cauză numele de Dunărea maritimă. Navigația fluvială interioară în Delta Dunării se realizează atât pe căile naturale de circulație (brațe principale și secundare, sahale, gârle, lacuri), cât și pe căile artificiale (canale).

Sulina este un port mixt, având instalații în lungul Dunării, folosite mai mult pentru transportul local de mărfuri și de pasageri, dar și la mare, unde s-a construit portul cu statut de porto-franco. Cu un traffic final de 3 mil. T Sulina va fi un însemnat port fluvio-maritim la gurile Dunării. Datorită poziției geografice propice și în scopul dezvoltării regiunii, în Portul Sulina încă din 1978 a fost instituit regimul de port liber și a fost înființată Administrația Portului Liber Sulina.

      Ulterior, prin HGR 156/22.04.1993 a fost infiintata Administratia Zonei Libere Sulina, cu statut de regie autonoma, organizata pe principiile autogestiunii economice si financiare, in urma reorganizarii fostei intreprinderi de comert exterior Administratia Portului Liber Sulina, avandu-se la baza prevederile Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere in Romania.Inclusa in intravilanul orasului, Zona Libera Sulina cuprinde o suprafata de 100,89 ha compusa dintr-un numar de 7 perimetre, amplasate atat in zona orasului, intre cladirea AFDJ si Hotelul Sulina, cat si in jurul bazinului maritim de tranzit Sulina.

      În perimetrele 1 și 3 stabilite în orașul Sulina, langa clădirea AFDJ și respectiv pe malul portului de tranzit Sulina, sunt executate lucrări de infrastructură (cheuri, platforme, accese rutiere), clădiri cu destinație administrativă, spații comerciale sau productive, industriale, rețele de energie electrică și termică, alimentare cu apă, canalizare și telefonie.

      Perimetrele 2,4 si 5 sunt neamenajate,parte din teren fiind provenit din dragarea bazinului maritim de tranzit.

      Perimetrul 6- bazinul maritim de tranzit in suprafata de330.850mp si o adancime de 7 m.

      Perimetrul 7-bazinul fluvial destinat navelor de agreement si pescaresti, in suprafata de 50.150mp.

      Atat inainte, cat si dupa 1989, unitatea a desfasurat in permanenta o activitate rentabila, materializata prin niveluri ridicate ale profitului anual .

      Actuala tendinta de integrare europeana, piata din Orientul Mijlociu si tarile riverane Marii Negre precum si infrastructura, experienta si spiritul de echipa si inalta competenta existente aici de peste 20 ani, au readus in atentie portul Sulina ca zona libera si ca port de tranzit si depozitare in vederea productiei si serviciilor Administratia Zonei Libere Sulina isi orienteaza intentiile catre aceste din urma doua domenii de activitate: al productiei si al serviciilor. Astfel, posibilitatea de depozitare a bunurilor in zona libera se completeaza cu operatiuni de prelucrare, sortare, marcare, asamblare si altele pe care o materie prima sau un subansamblu o pot suferi.

      Bunurile depozitate si prelucrate in zona libera pot fi livrate pe piata reprezentata de statele fostei Comuniuni ale Statelor Independente, dar si in Orientul Apropiat si Mijlociu.

5.3 Funcția turistică

În orașul Sulina există o serie de obiective turistice locale, printre care cele mai importante sunt:

Farul Comisiei Europene a Dunării de Jos:

Constructia acestui far a fost stabilita dupa infiintarea Comisiei Europene a Dunarii, prin "Actul public privind navigatia la Dunare", emis la 2 noiembrie 1865 la Galati. Planurile si constructia acestui obiectiv, au fost realizate de catre inginerii englezi Ch. Hartley si M. Engelhardt care au participat, de asemenea si la realizarea planurilor de construire a canalului navigabil precum si cele de intretinere permanenta a bratului Sulina. Constructia farului este realizata in doua etape si finalizata in anul 1870, fiind proprietatea Comisiei Europene a Dunarii. Intre anii 1856 si 1921, sediul Comisiei este la Sulina – Palatul C.E.D. din str. I, nr. 202, dupa care se muta la Orsova. Dupa desfiintarea Comisiei, Ansamblul Farului din Sulina este transferat Administratiei Fluviale a Dunarii de Jos din Galati, ulterior intrand in patrimoniul Muzeului "DELTA DUNARII" din Tulcea. De aici, este preluat in 1991 de catre Ministerul Culturii. Astazi, monumentul istoric se afla in administrarea OFICIULUI NATIONAL PENTRU PROTEJAREA PATRIMONIULUI.

FARUL COMISIEI EUROPENE A DUNĂRII DE JOS

Turnul de apă

Turnul cu apa din Sulina se afla astazi, in stare foarte buna de functionare, cu toate ca nu se cunoaste data exacta a constructiei sale. Localnicii in varsta spun ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, armata germana a incercat sa arunce intregul edificiu in aer, insa nu au reusit decat sa spulbere partea sa superioara. Este o construcție care impresionează prin măreție și soliditate. Uzina cu Turnul de apa, finantata de Regina Olandei in anul 1897, este functionala si astazi.

Turnul de apă

Palatul fostei Comisiuni Europene a Dunării

Clădirea este în forma de U, cu parter și etaj și a funcționat ca sediu al Comisiunii Europene a Dunării până în anul 1921. Construcția imobilului, cel mai impunător din Sulina, a fost terminată în 1868. După constituirea Direcțiunii Dunărea Maritimă, aici a funcționat capitala Portului Sulina, Casa de bani a Trezoreriei Direcțiunii Dunării Maritime și o parte din serviciile auxiliare ale Direcțiunii Dunării Maritime. Imobilul a fost afectat de bombardamentele din Primul Război Mondial și refăcut ulterior. Între anii 1941-1944, aici a funcționat Comandamentul military German. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, imobilul a fost incediat, rămânând doar pereții din cărămidă. Clădirea a suferit în timp, recompartimentări interioare nesemnificative. Imaginile vechi sugerează prezența unor acrotere la extremitățile frontonului principal, dispărute de mult timp. Arhitectura clădirii, care are avergura unei universității, se încadrează în stilul neoclasic, cu o compoziție simetrică în plan și spațiu.

Palatul fostei Comisiuni Europene a Dunării

Farul vechi de pe malul stang

Farul de pe digul de nord a fost construit in anul 1887. În formă de turn circular din metal, de tip greu, cu o înălțime de 45 picioare (13,7 metri), farul difuza semnalul optic pe o distanță de 8 mile marine, fiind o adevărata "făclie a vieții", indispensabilă tuturor vaselor care intrau sau ieșeau de pe brațul Sulina. Lucrările de prelungire în mare a digurilor gurii Canalului Sulina, începute în anul 1922, au stopat utilizarea acestui far la semnalizarea navigației pe timp de noapte. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, farul a devenit punct de observație utilizat de către marina militară germană. Astăzi, este martorul tăcut al istoriei orașului și un element doveditor al poziționării de odinioară a gurii de intrare pe Canalul Sulina.

Farul vechi de pe malul stâng

Farul nou

Farul se afla amplasat aproape de capătul digului de sud al gurii Canalului Sulina și are o înălțime de 48 metri. Este o construcție cilindrică, iar lumina sa este vizibilă de la o distanță de 19 mile marine.

Farul nou

Credințele religioase se manifestau la Sulina în cadrul a 4 biserici ortodoxe (dintre care 2 românești, una rusească și una armeană), un templu evreiesc, o biserică anglicană, o biserică catolică, una protestantă și 2 moschei.
Tradiția susține ca Sfântu Nicolae, în timpul unei călătorii pe mare, a fost surprins de o furtună teribilă. Rugăciunile sfântului au oprit pe neașteptate furtuna, iar de atunci Sfântu Nicolae a devenit patronul marinarilor și al călătorilor. În mod firesc, în Sulina, oraș aflat la gurile Dunării și pe țărmul Mării Negre, a predominat meseria de marinar, așa că mai multe biserici îl au ca patron spiritual pe Sfântu Nicolae. În orășelul de pe malul Pontului Euxin există mai multe biserici cu același nume, iar localnicii le-au mai denumit după amplasare. Și cum în Sulina nu toate străzile au nume, ci și numere, asemanator modelului american, există Biserica Sf. Nicolae de pe strada numărul 1 și Biserica Sf. Nicolae de pe strada numărul 2, adica Nicolae 1 și Nicolae 2.

Biserica Grecească Sf. Nicolae: este amplasată pe una din strâzile perpendiculare pe canalul Sulina, între strada a II-a și strada a III-a, având hramul Sf. Nicolae de vară (praznic la 9 mai – cand se cinstește aducerea moaștelor Sf. Nicolae de la Mira Lichiei la Bari). Se pare că grecii au ales ca hramul bisericii să fie Sf. Nicolae de vară pentru a se diferi de biserica româneasca Sfântu Nicolae, ce fusese construită înaintea celei grecești. Conform procesului verbal de formare, biserica a fost întemeiata la 14 octombrie 1866. Biserica a fost construită din cărămidă, zidul având grosimea de 1 m, în plan fiind de formă dreptunghiulară (20×12 m), împărțită în trei nave: o navă principală de 6 m lațime și două nave secundare de 3 m lățime. Cele trei nave ce o compun, sunt despărțite de 8 coloane puternice de zidărie, cu diametrul de 0,8 m fiecare (cate patru pe fiecare parte). Navele laterale au tavanul drept, iar nava centrală are trei cupole semicirculare, plasate între coloane. Ca arhitectură exterioară, biserica utilizează elemente de vocabular clasic: în fațada de vest prezintă un pridvor din lemn și acoperișul în doua ape, acoperit cu tablă. Pridvorul are geamuri de jur împrejur făcând interiorul foarte luminos, iar ca pardoseală sunt folosite cuburi de marmură albă. Peretele din fața bisericii la nivelul pridvorului are două ferestre, câte una de-o parte și de alta a pridvorului, iar ferestrele sunt înconjurate de jur împrejur de câte un brâu, având deasupra un fronton. Deasupra acoperișului pridvorului se află o fereastră semirotunda cu grilaj, la nivelul căreia se află un frumos antablament format din trei șiruri așezate pe orizontală; deasupra acestui antablament urmează timpanul de la intrare, bordat de două șarpante, ce au în centru două nișe în plan vertical și două nișe ce încadrează nișele principale. Detaliile de ancadramente ilustrează același vocabular clasic, atât la goluri de ușă, cat și la goluri de ferestre, aflate pe fatada laterala de nord, unde, din pacate, apar si pete de umiditate netratate ca atare.

Biserica Greceasca Sf. Nicolae

Catedrala Sf. Nicolae: anul 1882 reprezintă pentru Sulina anul în care necesitatea unei noi biserici ortodoxe devine conștientizată. Viața religioasă de la gurile Dunării capătă o altă dimensiune odată cu sosirea preotului V. Gheorghiu, care transformă nevoia realizării acestei construcții din stare latentă în concret. Astfel, începe în 1908 colecta bănească pentru biserică, iar în 1910, în prezența familiei regale se pune piatra de temelie la Catedrala Deltei.

Lucrările de edificare a noii catedrale încep sub conducerea arh. Mihăescu în primăvara anului 1911 și durează până în 1933, când se termină construcția la roșu, reușindu-se acoperirea ei cu tablă de cupru de la Londra. Edificiul este zidit din cărămidă, cu monumentalitatea și în spiritul bisericii ortodoxe: în formă de cruce, având 3 cupole, una pe naos, deschisă și două pe pronaos, închise. Evenimentele neprielnice de la începutul secolului secătuiesc însă material populația din Sulina, cât și visteria țării, lucrările fiind abandonate. Abia în 1932, când regele Carol al II-lea vizitează Sulina și admiră biserica înaintașului său, dă dispoziție de a se repartiza din bugetul statului suma necesară terminării lucrărilor. Astfel, se reface exteriorul împodobindu-se cu ornamente florale din similipiatră patinată, cu friză de medalioane pictate în mozaic, cu un brâu împletit, sculptat în piatră, reprezentând unirea celor 3 Principate, iar interiorul se pregătește pentru pictură. În timpul celui de-al doilea război mondial, turla mare a bisericii este luată de navele rusești care patrulau pe mare, drept țintă pentru reglarea tirului și biserica suferă, ca și întreg orașul, importante stricăciuni. Vremurile grele instaurate în perioada imediat următoare, fac ca biserica să fie lăsată în paragină și transformată în depozit de materiale și abia din anul 1969, s-a trecut la repararea catedralei, refăcându-se acoperișul și ornamentele din exterior, consolidându-se interiorul, stâlpii de susținere și arcadele. Lucrările din nou abandonate, vor fi reluate în 1975, când se trece la executarea reparațiilor interioare și pictura murală în tehnică fresco. Lucrările finale sunt terminate abia în 1982, sfințindu-se biserica și redându-i-se statutul de Catedrală a Deltei.

Catedrala Sf. Nicolae

Biserica Sf. Nicolae: situată în imediata vecinătate a bisericii grecești, pe strada a II-a, și datând din anul 1868, înfțișează o arhitectura exterioară diferită de "vecina" sa, deși vocabularul clasic este prezent și în fațadele sale. Biserica de rit vechi și turlele din lemn a fost construită din zidărie de cărămidă și se impune prin dominanța acestora care atrag atenția din depărtare. Detaliile de arhitectură denotă o armonizare subtilă a unor elemente ce provin și sunt de influențe diferite, de la elementele clasice ce împodobesc corpul ce formează baza turlei, la corpul propriu-zis de lemn al acesteia și până la acoperirea cu "bulb" sau "ceapă rusească".

Biserica Sf. Nicolae

Biserica catolică Sf. Nicolae: este situată pe una din străduțele perpendiculare pe canalul Sulina, fiind în prezent aproape năpădită de vegetație și chiar îngropată de aceasta. Prin arhitectura sa denotă prezența în orașul Sulina a mai multor tipuri de etnii și respectiv religii.

Fațada bisericii face aluzie la acele mici bisericuțe de sat, ce se regăsesc în mai toate zonele cu populație de religie catolică. Clopotnița micuță, care se profilează pe cer, și decorația redusă, sunt elemente care dau acestui edificiu o imagine austeră, sobră și impunătoare în același timp.

Ceea ce este de remarcat, din păcate, este modul în care aceste monumente se proiectează pe un fundal lipsit cu desăvârșire de orice conținut sau referința istorică, și anume niște blocuri din elemente prefabricate, de-a dreptul ridicole, care au fost construite în Sulina într-un moment regretabil.

Biserica catolică Sf. Nicolae

Biserica de cimitir: impresionează prin simplitate și cromatica fațadei, fiind realizată din lemn. Arhitectura exterioară folosește un vocabular cât se poate de redus de elemente clasice, asemănătoare celor ce se regăsesc pe fațadele caselor coloniale din oraș, fiind transferate și adaptate aici, după posibilități, unei alte situații contextuale.

Biserica de cimitir

Principalele trasee turistice din Delta Dunării sunt:

Traseul nr. 1: Tulcea – Canalul Mila 35 – Gîrla Sireasa – Gîrla Șontea – Canalul Olguța – Dunărea Veche – Mila 23 sat – Crișan – Maliuc – Tulcea

Traseul nr. 2: Tulcea – Canalul Litcov – Canalul Crișan – Caraorman – Hotelul Lebăda – Maliuc – Tulcea

Traseul nr. 3: Tulcea – Maliuc – Hotelul Lebăda – Canalul Crișan – Caraorman – Lacul Puiu – Popas BTT Roșu – Lacul Roșu – Împuțita – Canalul Busurca – Sulina – Tulcea

Traseul nr. 4: Murighiol – Canalul Dunavăț – Canalul Dranov – Golful Holbina – Lacul Razim – Gura Portiței

Traseul nr. 5: Jurilovca – Gura Portiței

Traseul nr. 6: Hotelul Lebăda – Dunărea Veche – Canalul Eracle – Gîrla Lopatna – Canalul Lopatna – Lacul Trei Iezere

Traseul nr. 7: Hotelul Lebăda – Dunărea Veche – Canalul Magearu – Dunărea Veche – Brațul Sulina – Hotelul Lebăda

Traseul nr. 8: Traseul turistic Tulcea – Chilia Veche pe ruta: mun. Tulcea – canalele: Mila 36 – Șireasa – Șontea – Războinița – Știpoc – Pardina – loc. Chilia Veche

Traseul nr. 9: Tur Chilia pe ruta: loc. Chilia Veche – braț Chilia – brațul Babina – brațul Cernovca – canal Sulimanca – Lacul Merheiu Mic – Lacul Merhei – Lacul Matița – Lacul Babina – canal Rădăcinoasele -canal Pardina -loc. Chilia Veche

Traseul nr. 10: Tur Sf. Gheorghe pe ruta: loc. Sf. Gheorghe -canalele: Zaton – Buhaz – Palade –Crasnicol – brațul Sf.Gheorghe – loc. Sf. Gheorghe

Traseul nr. 11: Traseul turistic Sulina –Periprava, pe ruta: Sulina – can. Cardon – can. Sfistofca – Periprava

Traseul nr. 12: Traseul turistic Sulina- Periprava, pe ruta: Sulina – can. Cardon – Golful Musura – brațul Musura – brațul Stambulul Vechi – braț Chilia – Periprava

Traseul nr. 13: Tur Uzlina pe ruta: loc. Uzlina – can. Uzlina – lacurile: Uzlina și Isac – canal Isac 3 – gârla Perivolovca – braț Sf. Gheorghe – loc. Uzlina – cu extensie lac Isac- canal Isac 2- canal Litcov – canal Ceamurlia – can. Crișan – braț Sulina – Centru de Informare și Documentare Ecologică Crișan

Traseul nr. 14: Traseul turistic Jurilovca – Periboina – Istria pe ruta: loc. Jurilovca – lacul Golovița – canal V – lacul Sinoe – cherhana Periboina – punctul Cetatea Istriei – canalul II – lacul Zmeica – lacul Golovița – loc. Jurilovca

Traseul nr. 15: Traseul turistic Tulcea – Mila 23 pe ruta: mun. Tulcea – brațul Sulina – canal M.22 – gârla Șontea – Dunărea Veche – loc. Mila 23

Traseul nr. 16: Traseul Crișan – Mila 23 pe ruta: loc. Crișan – Dunărea Veche – canal Bogdaproste – lacurile: Bogdaproste – La amiază – Trei Iezere – gârla Lopatna – canal Eracle – Dunărea Veche – loc. Mila 23

Traseul nr. 17: Traseul Sulina – Sf. Gheorghe pe ruta: oraș Sulina – canalele: Busurca – Împuțita – cordon litoral – Tătaru – loc. Sf. Gheorghe

Traseul nr. 18: Traseul Sulina – Sf. Gheorghe, pe ruta: oraș Sulina: canal Busurca- canal Roșu – Împuțita – lac. Roșulet – cherhana Roșulet – lac Roșu – baza turistică Rosu – lacul Puiu – can. Mocanșca – lac Erenciuc – braț Sf. Gheorghe – loc. Sf. Gheorghe.

Traseul nr. 19: Lac Casla- Gârla Somova- Lac Potica- Lac Parches – Lac Telincea.

Gradul de dotare și dezvoltare turistică la nivelul Deltei Dunării, este dat de baza tehnico-materială a turismului: mijloace de transport, capacități de cazare, alimentație publică, mijloace și dotări destinate să asigure practicarea activităților menționate. O primă condiție în promovarea și asigurarea activității turistice o constituie capacitatea de cazare, alimentația și formele de agrement. În privința capacității de cazare se remarcă o creștere a numărului de unități de cazare, de la 66, în anul 1998, la 144, în anul 2006, cu un total de 4726 de locuri (inclusiv municipiul Tulcea), în hoteluri, vile, cabane, moteluri, campinguri, tabere pentru elevi, sate de vacanță, bungalow-uri, pensiuni urbane și rurale, nave, etc.

În afară de municipiul Tulcea, capul de pod al deltei – unde sunt concentrate cele mai multe hoteluri (Delta, Egreta, Select, Europolis, Rex, Esplanada, Casa Albastră, etc) – mai menționam Murighiol (Complex Pelican cu vile, motel și casuțe, Hotel Halmiris, pensiunea Morena, pensiunea La Traian), Gura Portiței (vile, sat de vacanță), Uzlina (Complex Cormoran, cu hotel, vile, pensiunea Tamarin), Crișan (cu mai multe pensiuni, printre care: Cherhana, Delia, Maria, Nufărul, Oprișan, Vital, Hotel Sunrise), Dunavățul de Jos (Hotel Egreta, pensiuni – Casa Verde, Delta), Mila 23 (pensiuni La Vica, Grig), Sulina (hotel, pensiuni – Jean Bart, Coral) și altele la Vulturu, Gorgova, Chilia Veche, Periprava.

De regulă toate hotelurile au Săli de conferință, restaurante, piscine și săli pentru fitness, ambarcațiuni pentru excursii în zonele învecinate. Pensiunile asigură masa. Așa cum s-a menționat o importanță a turismului o constituite și navele-cazare care, începând cu ATBAD și „ For 10 year togheter in the Danube Delta” sub auspiciile societății Danube Delta Tours s-au alăturat Miraj Tour SRL, Liscom Rour, Delta-Cronos, Ibis Tours, Pelican Tours etc., toate acestea cu capacitatea de cazare între 10-20 de locuri asigură confort și masă la nivel de 3-4 stele.

Transporturile turistice sunt reprezentate în RBDD de ambarcațiuni ca: șalupe, bărci cu motor, pontoane, nave rapide, remorchere, practicate pe brațele Dunării, canale, lacuri în turismul itinerat. Pentru accesul pe canalele interioare, transporturile se desfășoara cu nave și ambarcațiuni cu pescaje mici.

5.4 Funcția agro-industrială

Terenurile cu folosință agricolă sunt puțin extinse. Ele sunt mai bine reprezentate pe câmpurile aluviale și fluvio-maritime, precum și pe grindurile fluviale simple, adică în regiunile neinundabile sau inundabile numai la viituri. Pentru mărirea suprafețelor agricole, după anul 1948 au intrat în folosință agricolă, alături de terenurile din sectoarele mai înalte.

Stuful și, respectiv, stufăriile formează fitocenoza predominantă în Delta Dunării, acoperind cca 173.000 ha, din care aproximativ 90.000 ha reprezintă comunitatea stuficolă monodominantă. Condițiile fizico-georafice (relief, climă, apă, sol) și cele hidrobiologice constituie un habitat extrem de favorabil în dezvoltarea asociațiilor stuficole, fapt ce transformă Delta Dunării în regiunea cea mai reprezentativă și mai extinsă din Europa.

Pe subunități genetice, o frecvență mai mare a terenurilor agricole se înregistrează în delta fluvială, mai evoluată sub aspect morfologic și pedologic (mai ales câmpul aluvial Plaurul Tudor Vladimirescu). Dintre cele trei unități formate de brațele Dunării, cea mai mare concentrare a terenurilor agricole se află în insula Letea (aproape două treimi din cele circa 45.000 ha cât reprezintă terenurile agricole ale Deltei), urmând insula Sf. Gheorghe (circa o cincime), cele mai reduse terenuri agricole aflându-se în insula Dranov.

În ceea ce privește structura terenului agricol, se constată că cea mai mare pondere revine păunilor și fânețelor naturale (circa 70%), după care urmează terenurile arabile. După repartiția și valoarea producției, în cadrul agriculturii Deltei Dunării mai importante sunt sectorul zootehnic (ovine, bovine, porcine) și sectorul cerealier. De altfel, creșterea animalelor constituie, alături de pescuit, una dintre ocupațiile tradiționale ale populației din această parte a țării, cultura plantelor agricole practicându-se pe suprafețe restrănse numai din primele decenii ale secolului trecut.

Exploatarea stufului constituie, alături de economia piscicolă, o altă ramură conducătoare a economiei Deltei Dunării. În trecut stuful era folosit exclusiv de localnici pentru împletituri, construcții de garduri, magazii, pentru acoperitul caselor, combustibil și chiar ca furaj pentru animale. Și astăzi el este utilizat cu măiestrie de localnici în aceleași scopuri. Suprafețele stuficole din Delta Dunării totalizează circa 260.000 ha, alcătuind cele mai compacte masive stuficole din lume. S-a constatat că cea mai bună dezvoltare a stufului are loc pe terenurile în care nivelurile apelor de inundație sunt cuprinse între 0,50-1,50 m, adică atunci când rădăcinile adventive ale tulpinii acvatice rămân permanent sub apă, fapt de care se ține seama atât în luarea în exploatare a diferitelor teritorii, cât și în amenajările stuficole. Totodată, primenirea permanentă a mediului acvatic al stufului cu apă proaspătă constituie o altă condiție a dezvoltării sale optime. Delta Dunării întrunește aceste condiții, ceea ce explică larga răspândire și calitatea superioară a stufului dunărean.

Importanța economică a stufului este legată în primul rand de posibilitatea folosirii lui ca materie primă în industria celulozei și hârtiei. Chiar dacă sub raportul conținutului de celuloză stuful este inferior lemnului de conifere (36-49% la stuf față de de 45-50% la molid), în schimb stuful este superior paielor și chiar fagului, atât în privința conținutului de de celuloză, cât și al procentului de fibre lungi. În plus, ca plantă anuală, stuful este regenerabil în fiecare an și pe cale naturală, în timp ce o pădure de molid se regenerează în circa 40 de ani și prin plantații artificiale. Prelucrarea industrială a stufului se realizează mai ales la Combinatul de hârtie și celuloză din Brăila – Chișcani. Din stuful dunărean se mai fabrică panouri de stufit la Tulcea și Brăila. Tot la Brăila, în cadrul Complexului pentru industrializarea lemnului sunt valorificate și resursele de esențe albe din deltă, din care se produc plăci aglomerate din așchii de lemn, chibrituri etc.

De remarcat este faptul că recoltarea stufului se realizează într-o perioadă când pescuitul este mai restrâns și când peștele se retrage în zonele de iernare (15 noiembrie-15 martie). Această succesiune în două din principalele activități economice ale deltei a generat și o succesiune în activitățile unei părți din populația activă, în sensul că exploatările stuficole antrenează o parte din populația ocupată în principal în pescuit.

Stuful și papura a fost una dintre bogățiile deltei, care a stat mereu în atenția factorilor economici. Potențialul lor de recoltare este nelimitat. Valorificarea sa nu este condiționată de bogăția resurselor, ci de racordarea locurilor de exploatare, precum și de caracterul aleatoriu al condițiilor meteorologice, dat fiind faptul că recoltarea lor se execută iarna. De aceea, zonele de exploatare a stufului și papurei se află apropiate de zona continentală.

CAPITOLUL VI

CALITATEA MEDIULUI AMBIANT

Stadiul calitătți apei fluviului Dunărea, în anul 2000, a fost apreciat pe baza prelucrării informațiilor achiziționate în 12 secțiuni de control de ordinul I: 10 pe Dunăre; cate una pe brațele Chilia și Sulina.Calitatea globală a apei fluviului Dunărea, în anul 2000, a corespuns condițiilor prevăzute în STAS 4706/1988, pentru categoriile I – II în toate secțiunile de supraveghere. S-au înregistrat depășiri ale limitelor categoriei a III-a de calitate, la 1-2 parametri, în secțiunile:

Bazias (Zn);

Gruia-Radujevac (Zn, Cd);

amonte Oltenita (P);

Chiciu-Silistra (Zn si Fe);

Grindu-Reni (Fe si Cd);

Valkov-Periprava (Fe, P, Zn, Cd).

Atât din punct de vedere fizico-chimic cât și din punct de vedere saprobiologic, apa fluviului Dunărea a fost monitorizată în anul 2000 pe o lungime de 1073 km, la care s-au adaugat și râul Călmațui in lungime de 152 km. Pe lungimi de cursuri de apă caliatea apelor se prezintă astfel: din 1225 de km investigați, 636 de km (circa 51,9%) s-au încadrat în categoria I de calitate, 459 km (circa 37,5%) in categoria a II-a si 130 km (10,6%) in categoria III-a. Referitor la dinamica pe timp scurt a calității, compararea situațiilor din anii 2000 și 1999 a pus în evidență preponderența cazurilor staționare (100%). Din punct de vedere saprobiologic, valorile gradului de curățenie înregistrate în anul 2000, asemănător anului 1999, au încadrat apele fluviului Dunărea, pe teritoriul românesc, în categoria beta-saproba (impurificare moderată). Dunărea, ecosistemul deltaic precum și ecosistemele costiere, reprezintă puncte de confluență ale unor puternice presiuni ecologice, ca rezultat al multiplelor activități umane. Având în vedere faptul că, numeroase substanțe toxice, cu tendințe de concentrare și cumulare în sedimentele și aluviunile sistemului de lacuri și bălți, specific Deltei Dunării, atât prin circulația sezonieră a apei din Dunăre spre lacuri în perioadele cu ape mari, cât și faptul că din potențialul piscicol al Romaniei, jumătate este situat în Delta Dunării, s-au luat toate măsurile necesare, pentru dotarea laboratorului de ecotoxicologie al A.R.B.D.D. cu aparatură performantă, necesară efectuării analizelor de micropoluanti. Calitatea apei fluviului Dunărea în teritoriul rezervației a fost urmărita pe o lungime de 338 km, cuprinzând cinci tronsoane și având la bază măsurătorile analitice în zece secțiuni de supraveghere în cadrul campaniilor trimestriale de recoltare:

Cotul Pisicii – Ceatal Chilia (64 km), cu secțiunile:

Cotul Pisicii

Amonte Reni

Aval Reni

Ceatal Chilia – Periprava (92 km), cu secțiunile:

Ceatal Chilia

Aval Ismail

Periprava

Ceatal Chilia – Ceatal Sf. Gheorghe (18 km), cu secțiunea:

Tulcea Mm 38+500

Ceatal Sf. Gheorghe – Sulina (60 km), cu secțiunile:

Ceatal Sf. Gheorghe

Sulina

Ceatal Sf. Gheorghe – Sf. Gheorghe (104 km), cu secțiunea:

* Sf. Gheorghe

Conform prevederilor STAS 4706/88 privind calitatea pentru apele de suprafață, fluviul Dunărea se încadrează în categoria I de calitate, cu excepția unor parametri specifici de poluare: fenoli (categoria a II-a de calitate), pesticide organo-clorurate, metale grele (cadmiu, fier, nichel, zinc). În cadrul laboratorului de ecotoxicologie al A.R.B.D.D., prin programul propriu de activitate, au fost efectuate începând cu anul 1995, analize ale pesticidelor organo-clorurate, prezente atât în apa fluviului Dunărea, cât și în lacurile și canalele Deltei Dunării. Una din grupele de insecticide organo-halogenate analizate a fost aceea a HCH-ului (hexaclorciclohexan), inclusiv compusul cel mai toxic, LINDAN-ul. În anul 2000 concentrații mai mari peste limita maximă admisă, conform STAS 4706/88, au fost înregistrate în aproape toate secțiunile monitorizate, aceasta datorându-se în special traficului intens de nave fluviale, a tranzitului maritim și a porturilor de pe Dunăre din Romania și Ucraina. Din datele prezentate se constată faptul ca transportul naval, continuă să fie una din sursele de poluare a mediului acvatic pe teritoriul R.B.D.D., implicate fiind atât navele maritime de mare tonaj (care circulă pe brațul Sulina), cât și navele de mică capacitate (folosite pentru pescuit, transporturi, turism, etc). În perioada de exploatare normală, navele pot descărca legal sau ilegal o mare varietate de substanțe, fie direct în mediul acvatic, fie indirect prin intermediul atmosferei. Acești poluanți cuprind în special hidrocarburi și deșeuri de hidrocarburi, substanțe lichide nocive, care pot avea efecte imediate sau pe termen lung asupra mediului acvatic. Problema anihilării efectelor negative ale influențelor exercitate de transportul naval, activitățile portuare și de reparații de nave, presupune găsirea unui instrument de lucru, care să asigure controlul eficient al calității tuturor factorilor naturali sau antropici. Fondul de suprafață al sectorului pescăresc din bazinele naturale din RBDD este variabil de la an la an fiind estimat la cca 200-250 mii ha, suprafața la care se adaugă zonele de pescuit din Marea Neagră (pana la izobata de 20 m). În zonele liber inundate producțiile anuale medii sunt în ultimii ani de cca 30 kg/ha/an variind între 22 kg/ha/an pentru Delta si 38 kg/ha/an in Complexul Razim-Sinoe, cu mențiunea că se înregistrează o continuă scădere cantitativă și calitativă mai ales la speciile valoroase.

IMAGINE DIN DELTĂ

Pe teritoriul RBDD exista trei tipuri distincte de pescării:

pescăria peștilor de apă dulce (Delta Dunării, Complex Razim-Sinoe, Dunărea și brațele ei);

pescăria peștilor migratori: scrumbie și sturioni (Dunăre și brațele ei și Marea Neagră);

pescăria peștilor marini (zona litorală).

Aceste tipuri de pescării au cunoscut scăderi majore în ultimii 35 de ani. În anul 2000 în RBDD s-a raportat oficial o captură de cca 3000 de tone pește pescuit la fel ca și în anul 1999, și astfel s-a înregistrat cea mai mică producție de pește de apă dulce și pește marin din statistici. De remarcat că producția de pește inregistrată în Delta Dunării este la aproximativ același nivel cu cea din anii precedenți. Scăderea producției se datorează Complexului Razim-Sinoe și pescuitului marin. Producțiile din Complexul Razim-Sinoe, in anii precedenți reprezentau o pondere de 60 % în ansamblul pescăriilor speciilor de apă dulce, pentru ca în anul 2000 această pondere să scadă la 30 – 40 %. Principalele cauze ale declinului stocurilor unor specii de pește și a capturilor de pește de apă dulce din anul 2000 sunt:

suprapescuitul, îndeosebi prin creșterea numărului de pescari și unelte – mai ales în partea de nord a lacului Razelm;

piața neagră, care deformează mărimea capturilor, cantități foarte mari de pește, mai ales specii valoroase (crap, știuca, somn, sturioni);

braconajul, care este principala sursă de pește și venituri pentru o parte din locuitorii din RBDD și pentru o parte din cei 35.000 de locuitori din localitățile limitrofe Complexului Razim-Sinoe. De menționat este faptul că în posesia populației locale și a braconierilor există un număr foarte mare de unelte de pescuit (în special setci și ave, unelte ușor de manevrat). În momentul de față uneltele de pescuit de orice tip pot fi procurate fără nici o greutate;

fenomenele de poluare in tot bazinul Dunării.

În ultimii ani capturile de pește marin de la coasta Mării Negre aferente RBDD au scăzut continuu de la capturi de cca 1500-2000 de tone în anii '80 la cca 200-300 de tone în ultimii ani (245 tone în anul 2000). În ceea ce privește stocurile peștilor cu valoare comercială acestea sunt în declin, cu specificația că stocurile de caras și babușcă sunt ușor subexploatate iar stocurile de șalău și știuca și a altor specii cu valoare economică mare sunt supraexploatate. Pe fondul reducerii poluării cu nutrienți se observă o revenire a stocurilor de crap, lin, somn, știucă și biban. În scopul protecției, conservării și asigurării echilibrului ecologic al Deltei Dunării, România a creat în anul 1990 Rezervația „Biosfera Delta Dunării”, în care este interzisă orice activitate umană și intervenție ce pot genera dezechilibre ecologice ale fondului natural.

Delta Dunării constituie un ecosistem unic în Europa, de o valoare ecologică inestimabilă. Cu o suprafață de cca 600.000 ha, din care 550.000 ha pe teritoriul României, cu o rețea hidrologică formată din brațe principale, brațe secundare, canale, lacuri, cu o varietate de specii de animale, plante, pești, păsări din care majoritatea migratoare – aproape toate monumente ale naturii – biodiversitate care nu se mai întâlneste în altă parte, este declarată. Supusă unei poluări accentuate, în special cu nitrați și fosfați, și unei evoluții forțate de construcțiile de reținere a aluviunilor din bazinul hidrografic, face obiectul unor programe speciale de refacere ecologică, finanțate de Banca Mondială și Guvernul Romaniei pe baza unei strategii și a unor programe de management specifice.

.

DELTA DUNĂRII

În mai 1991, Delta Dunarii a fost declarată rezervație Ramsar și în decembrie 1991 peste 50% din suprafața acesteia a fost înscrisă în lista rezervațiilor mondiale. Fiind zona protejată, este posibila o largă dezvoltare a speciilor de pasări cum ar fi cormoran și altele. Peste 5% din populația de pelicani trăiește în Delta Dunării. Ca Rezervație a Biosferei, obiectivele majore pentru gospodărirea deltei se referă la punerea în balanță a scopurilor de conservare, cercetare și gospodărire durabilă a resurselor cu cerințele economice (în special ale populației locale). Luând în considerare caracterul special al rezervației Delta Dunării, se efectuează lucrări de reconstrucție ecologică a arealelor Govora-Uzina, Somova-Parches, Sontea-Fortuna. În vederea controlului poluării, pentru o gospodărire durabilă au fost făcute o serie de progrese și în domeniul legislativ, după cum urmează:

În 1993 a fost semnată Declarația Ministerială de la Odessa, referitoare la protecția Mării Negre cu scopul controlului poluării, o gospodărire rațională a deșeurilor și reabilitarea resurselor naturale. Declarația precizează principiile, modul de abordare, scopurile și prioritățile generale pentru activitatea regională.

Totodată, a fost ratificată printre altele Convenția Internațională privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi (semnată la Londra, 1992).

România a acceptat Codul internațional de management pentru exploatarea în siguranță a navelor și pentru prevenirea poluării – codul ISM.

Totodată, în scopul aplicării principiilor și atingerii obiectivelor agreate prin semnarea Convenției pentru proecția fluviului Dunărea, România a semnat o serie de acorduri bilaterale cu țările vecine și a ratificat convenții internaționale în domeniu.

De asemenea, România a semnat și ratificat „Protocolul apă și sănătatea”, la Convenția de la Helsinki, ale carui prevederi urmează a fi implementate.

Din analiza efectelor poluante produse de navele în marș sau în staționare, pe brațele Dunării (Chilia, Sulina, Sfântu Gheorghe), cât și pe canalele interioare ale deltei (îndeosebi canalele Mila 35, Crișan-Caraorman și Dunărea Veche până la localitatea Mila 23), a rezultat că principalul produs poluant este combustibilul utilizat la bordul navelor (motorina, combustibilii lichizi ușori și grei, pacura și uleiurile), atât ca urmare a procesului de ardere, cât și prin prelingerea lor din tancuri, rezervoare, instalații. Circulația navelor provoacă modificări semnificative asupra malurilor canalelor prin fenomenele de sucțiune și de val, pentru evaluarea cărora s-au efectuat masurători, precum și producerea de zgomote și vibrații care afectează fauna, în special, în perioada de cuibărire și hrănire.

CAPITOLUL VII

STRATEGII DE DEZVOLTARE SOCIO-ECONOMICĂ ÎN CONCORDANȚĂ CU PLANUL NAȚIONAL 2007-2013

PUNCTE TARI

Potențial turistic excepțional

Trecut istoric cu elemente de interes deosebit între care multiculturalitatea (memorie culturală)

Patrimoniu imobiliar păstrat din trecutul istoric cu elemente de unicitate

Funcțiuni urbane / tradiții urbane menținute

Poziția geografică specifică

Izolarea geografică care păstrează un ecosistem cu caracteristici atractive

Clasarea zonei Sulina ca sit Natura 2000

Caracteristici climatice favorabile

Peisaj specific

Plajă spațioasă fără riscuri de erodare

Bucătărie specifică pescărească și multinațională

Potențial de generare de energie neconvențională (eoliană, solară)

Dezvoltarea recentă a unor activități economice viabile (navigația de mic tonaj, agenturarea de nave, pilotajul navelor pe canal, servicii, construcții, activitățile din domeniul ospitalității – cazare, restaurație)

Dinamica pozitivă a dezvoltării urbane și edilitare prin proiecte de

dezvoltare concrete promovate de Consiliul Local

Menținerea unui ritm susținut de realizare a proiectelor de dezvoltare

Dezvoltarea energică de către Consiliul local a serviciilor publice și private pentru punerea în valoare a plajei orașului

Păstrarea în domeniul privat al orașului a unor rezerve semnificative de teren pentru dezvoltarea urbană și edilitară și amplasarea de activități economice, sociale și culturale

Tradiția în formare a organizării de evenimente culturale de importanță regională

Dezvoltarea unor servicii sociale destinate comunității

Telecomunicații dezvoltate – radiodifuziune, serviciu Tv cu recepție satelitară, ofertă diversificată de servicii de telefonie fixă si mobilă, conexiune la Internet

Activitatea desfășurată în cadrul comunității de organizațiile civile (FPDD, CAAS s.a.)

Rata redusă a infracționalității

PUNCTE SLABE

* Accesibilitatea redusă a orașului în sezonul extra-estiva

* Dependența exclusivă de transportul naval

* Absența infrastructurii de transport rutier și aerian

* Sezonalitatea accentuată a activităților din sectorul turismului și

serviciilor

* Absența oricărei măsuri active de promovare a Sulinei ca destinație

turistică

* Numărul redus al locurilor de muncă permanente

* Declinul demografic

* Absența oportunităților de dezvoltare a potențialului slab utilizat al

resurselor umane

* Absența factorilor stimulativi intelectuali și materiali pentru participarea

la viața economică și socială a orașului a forței de muncă instruită și

calificată

*Infrastructura edilitară uzată moral și fizic, incompletă, de capacitate

redusă

* Absența unui sistem viabil/operațional de alimentare cu energie termică

* Absența echipamentelor edilitare de protecție a mediului – epurare,

depozitarea/evacuarea deșeurilor, eliminarea cadavrelor de animale,

toalete ecologice

* Calitatea slabă a serviciilor comunale cu influență asupra calității

mediului – colectarea și transportul deșeurilor urbane, colectarea

selectivă a deșeurilor inexistentă

* Întârzierea măsurilor de gestionare a populației de animale fără stăpân

sau lăsate în libertate pe teritoriul orașului

* Exercitarea slabă a autorizării și controlului construcției, reparației,

renovării și demolării clădirilor și anexelor gospodărești

* Neglijarea gravă a patrimoniului construit cu valoare istorică și

ambientală aflat în proprietate publică și privată

* Conștientizare ecologică redusă în rândul tinerilor

* Centru de informare și documentare ARBDD nefuncțional

* Fond locativ insuficient

* Infrastructură pentru servicii culturale slabă, subdimensionată,

nediversificată

* Infrastructură pentru practicarea unor forme speciale de turism slabă,

subdimensionată, nediversificată.

OPORTUNITĂȚI

* Perspectiva revenirii în patrimoniul comunității a terenurilor aflate în

administrarea altor entități

* Tendința de diversificare a cererii pe piața turistică internă și

internațională

* Soluționarea favorabilă a chestiunii zonei economice exclusive la Marea

Neagră

* Accentuarea orientării către producerea de energie din surse

regenerabile

* Orientarea mentalităților în cadrul instituțiilor, organizațiilor economice, comunităților și persoanelor către promovarea și aplicarea principiilor dezvoltării durabile si protejării patrimoniului

* Promovarea informală a orașului Sulina prin Internet

* Dezvoltarea interesului publicului european și internațional pentru

diversitatea culturală a Europei

* Existența unui cadru legislativ favorabil privind statutul de obiectiv de

interes național al orașului Sulina

* Preocuparea și deschiderea autorităților locale pentru stimularea și

sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri local

* Existența a numeroase programe de finanțare a proiectelor de

dezvoltare din surse bugetare, fonduri europene și alte surse externe

AMENINȚĂRI

* Continuarea și extinderea crizei economice globale

* Diminuarea la nivelul bugetului central a disponibilului de resurse

transferabile către bugetele locale

* Creșterea fiscalității

* Menținerea factorilor antropici de diminuare a resursei piscicole la nivel

teritorial

* Declinul continuat al cererii pe piața construcțiilor și reparațiilor de nave

* Rămânerea în stare de neaplicare a legislației privind declararea orașului

Sulina ca obiectiv de interes național și inactivitatea Comitetului de

Coordonare

* Necorelarea obiectivelor, măsurilor și acțiunilor organelor administrației

la nivel teritorial și al RBDD

* Menținerea în funcțiune a Zonei Libere ca entitate economică în

conditiile lipsei de perspective de revitalizare.

CONCLUZII GENERALE

Stabilirea echilibrului hidrologic intre cele două categorii diferite de regiuni morfohidrografice ale județului, echilibru necesar economie agricolă in primul rând, se poate realiza prin amenajarea unui sistem local de lacuri de acumulare în lungul văilor seci (destul de numeroase în acest judet) si a unui larg sistem de irigatii in curs de realizarea pe latura sa estica (Dunavat – Sarinasuf – Sarighiol), in campiile marginale sau interioare, care vor contribui, alaturi de impadurirea dealurilor golase, la schimbarea conditiilor climatice locale si la sporirea potentialului agricol si silvicol.

În concluzie, din punct de vedere al evoluției populatiei și al potențialului demografic orașul Sulina se caracterizează prin :

ușoara scădere a volumului populației orașului de la 4749 locuitori în 2003 la 4634 locuitori în 2007,

densitatea populației în teritoriul administrativ are valoare de 14 locuitori/kmp

deficit de populație tânără – segmentul de vârstă 0-14 ani reprezintă doar 12,32 % din totalul populației,

populația în vârstă de muncă este bine reprezentată – 76,1%

spor natural negativ (-7,1%) în 2006, valoarea acestuia datorându-se atât unei rate a mortalității ridicate – peste 14%0, cât și unei natalități extrem de scazute,

spor migrator negativ cu valoarea de (-11,4%0),

raportul de dependență după vârstă pentru orașul Sulina este de aproximativ 3,14.

Rata șomajului în cazul orașului Sulina atingea în 2002 o valoare ingrijorătoare de 18,04%, care a fost depășită grație dezvoltării unor activități economice.

Din cele expuse și ținând seama mai ales de potențialul solurilor din județul Tulcea se pot trage o serie de concluzii :

modul actual de folosire a solurilor corespunde, din punct de vedere al compoziției fizico-chimice, ecologiei și fertilității lor, ca terenuri arabile pentru suprafețele netede sau slab înclinate, apoi ca terenuri viticole, pomicole și silvicole pentru cele în pantă ;

mărimea fertilității lor impune în continuare, folosirea largă a îngrășămintelor și mai ales a irigațiilor ;

lucrările hidrotehnice efectuate în lunca și Delta Dunării au dus la desecarea și îndiguirea unor importante suprafețe joase, inundabile, redându-se astfel agriculturii noi terenuri în care s-au obținut producții mari ;

extinderea lucrărilor agro-ameliorative pentru reducerea terenurilor degradate (afectate intens de eroziune torențială, asociată cu dezvoltarea carstului pe loess prin procese de sufoziune) se impune mai ales pe latura înaltă dunăreană, datorită diferențelor mari altimetrice, pantei accentuate și grosimii mari a loessului.

Pornind de la condițiile naturale specifice ale deltei și de la rezultatele de până acum, se poate aprecia că economia piscicolă, ramura de specializare economică în nord-estul Dobrogii, rămâne în continuare ramura de baza a economiei din această parte a țării.

Pescuitul reprezintă și un important obiectiv turistic, nu numai prin atragerea pescarilor amatori, dar chiar prin lirismul activității propriu-zise. Vizitatorii admiră cu încântare peisajul oferit de bărcile pescărești care se desfășoara și se adună pe apele plumburii ale ghiolurilor. Pescuitul înseamnă însă nu numai frumusețe ci și efort. În baltă pescarii pleacă cu săptămânile și unii chiar cu lunile. Nu dau bine zorile când ei vâslesc prin canale spre locurile de pescuit.

Situația fizico-geografică a gurii Sulina, care se află în partea de mijloc a țărmului deltei, a fost modificată mult prin construirea la început a digurilor în direcția SV-NE. Digurile au fost la început îndreptate spre NE și apoi spre SE. Ca urmare digurile de la Sulina fac un cot intru totul asemănător buclelor de pe parcursul de mai în sus al Sulinei, ca niște sinuozități ale meandrelor. Prin marea lor asemănare cu buclele brațului Sulina digurile construite la gura Sulina se încadrează perfect în cadrul deltei maritime din punct de vedere morfohidrografic, cauzele care au provocat geneza sau construcția lor fiind aceleași. Brațul Sulina îndeplinește toate condițiile pentru o navigabilitate optimă. Brațul Sulina propriu-zis, care datorită canalizării prezintă condiții destul de avantajoase, poate fi păstrat. Devierea brațului Sulina spre sud, cam la mijlocul distasnței dintre gurile Sulina și Sf. Gheorghe, ar putea îmbunătăți condițiile de navigație prin deltă.

Brațul Sulina a înaintat spre est formând bucle caracteristice a căror formă se datorează deplasării aluviunilor sale proprii precum și ale brațului Chilia. Construirea digurilor longitudinale de la gura Sulina împiedică acum efectiv o ramificare a apelor acestui braț, astfel încât formarea unei delte digitate la gura actuală a Sulinei este deocamdată exclusă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

* Agronomic „ Ion-Ionescu de la Brad”, Iasi, Editura Agro-Silvica, București

* Bârcă, Gh. (1948), Ameliorarea integrală a insulei Letea (Delta Dunării) – monografie, Institutul de Cercetări Piscicole al României, București.

* Bogdan, Octavia (1996), Regionarea climatică și topoclimatică a Rezervației Biosferei Delta Dunării, Rev. Geografică II-III (1995-1996), București.

* Bogdan, Octavia, Mihai Elena (1972), Caracteristicile termice ale suprafețelor nisipoase din Delta Dunării, Studii și Cercetări de Geografie Aplicată a Dobrogei, Constanța.

* Botnariuc, N . : Viata in delta , Editura Tineretului, Bucuresti 1960.

* Bușniță, TH. ; Alexandrescu, I (1960): Bogăția piscicolă a R.P.R, Colecția S.R.S.C., București.

* Costin, Eugen (1964) Condiții ecologice ale culturilor forestiere pe nisipurile litorale din Delta Dunarii , Editura Agro-Silvică, București.

*** Din viata Deltei Dunarii, Editura Asociati generala a vanatoriilor si pescarilor sportivi din R.P.R., Bucuresti, 1958.

* Gustiuc, L ; Gheorghiu, E ; Popescu, M. (1962) : Solurile salinizate de pe grindurile fluvio-maritime din Delta Dunarii, Lucrari stiintifice, institutul de geografie București

* Ioan Gh. Petrescu (1975), Delta Dunării aspecte-resurse, Editura Scrisul Românesc Craiova.

* Ioan Gh. Petrescu (1957), Delta Dunării, Geneză și Evoluție, Editura Științifică, București.

* Ion Marin, Ion Velcea, (1984) Podișul Dobrogei și Delta Dunării, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

* Panighiant Eugen: Delta Dunarii, Editura pentru turism, Bucuresti, 1972.

* Petre V. Coteț, (1972), Județul Tulcea, Editura Academiei Rtomâne, București

* Petre Gâștescu (2008) Delta Dunării, Rezervație a biosferei, Editura CD PRESS București

* Săvulescu, Traian: Călăuză pentru excursiuni în Delta Dunării, București.

* Vladimirescu, I. (1956) „ Considerații pentru amenajarea complexă a Deltei Dunării” „Hidrotehnica”, I, nr, 3, București