Functiile Culturii Audiovizuale In Societatea Postmoderna

Funcțiile culturii audiovizuale

în societatea postmodernă

CUPRINS:

Introducere

Capitolul I. Dimensiuni ale culturii în televiziunea contemporană

Audiovizualul ca difuzor de creații literar-artistice

Televiziunea – creatoare de cultură mediatică

Capitolul II. Funcția educativ-formativă – o cenușăreasă

Comercializarea culturii televizuale

TV postmodernă: divertisment în detrimentul culturii

Capitolul III. Starea culturii audiovizuale autohtone (studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Introducere

„Problema esențială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului. (…) Altfel zis, divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al televizunii”

Neil POSTMAN

Actualitatea temei cercetate și gradul de investigare a temei. Omul folosește astăzi mass-media nu numai pentru a afla „știrile zilei”. Spre exemplu, televizorul, o dată pătruns în locuință, răspunde unui spectru mult mai larg de trebuințe spirituale, micul ecran dimensionează și redimensionează continuu universul de cunoaștere al receptorilor prin mesaj audiovizual de tip publicistic sau artistic, transmițând cunoștințe; influențează sau determină opinii, concepții, convingeri, atitudini, opțiuni, acte comportamentale; facilitează (sau, dimpotrivă, îngreunează, când este folosit manipulator) înțelegerea unor fenomene și procese din realitatea înconjurătoare; în sfârșit, acționează ca un factor esențial în formarea gustului artistic la scară de masă.

Simpla enumerare a acestor direcții de acțiune (cu precizarea că ele sunt mult mai numeroase) sugerează deschiderea impresionant de largă spre domenii esențiale ale spiritualității. Ne aflăm, așadar, în plină zonă de interferență cu problematica culturii și cu acțiunea tuturor instituțiilor sociale ce funcționează pe tărâmul culturii, instruirii, educației, vieții spirituale în genere: școala, familia, rețeaua instituțiilor de spectacol, creația artistică sub toate formele ei, biserica etc. Așadar, în plan cultural, se poate vorbi de trei ipostaze culturale ale televiziunii:

a) Audiovizualul – difuzor de cultură;

b) Audiovizualul – creator de cultură;

c) Audiovizualul – depozitar (păstrător) de cultură.

Pe de altă parte, răspunzând dorinței de relaxare a omului stresat de solicitările profesionale, dar și setei de evadare într-un univers imaginar, funcția de divertisment a invadat până într-atât conținutul mass-media, încât tinde să devină o a doua natură a acestora. Industria divertismentului mediatic, pentru că atrage publicul și deci publicitatea, s-a impus peste tot în lume. În această zonă, televiziunea deține, cu lejeritate, prim-planul, datorită posibilităților sale de a crea „mărcile” de divertisment cele mai complete și mai căutate (gustate) de public.

Actualmente, cele trei domenii clasice ale televiziunii: domeniul informației jurnalistice, domeniul publicității și al divertismentului tind să fuzioneze într-unul singur, în care limbajul publicității este dominant, chiar dacă nu întotdeauna și cel mai important. Cu alte cuvinte, adeseori, calitatea informației sau consistența produsului audiovizual de divertisment depinde de volumul de vânzare al publicității. Lect. univ. dr. Ion Stavre, autorul unui foarte interesant studiu științific despre televiziune, se întreabă și ne întreabă: „Timp de două secole, al XIX-lea și al XX-lea, omenirea a exploatat sălbatic speciile animale și vegetale, resursele naturale astfel încât astăzi ne confruntăm cu o criză a resurselor și cu fenomenul încălzirii globale a planetei. Și diversitatea culturală poate dispărea, ireversibil, cu efecte greu de evaluat în acest moment. Marea miză a secolului al XX1-lea va fi bătălia între comerț și cultură. Va putea, oare, supraviețui civilizația umană dacă cultura se va transforma în întregime în comerț?” [35, p. 19].

Pe de altă parte, oare telespectatorii cu un anumit nivel de cultură și cu o minimă educație audiovizuală, fac diferența între un program de divertisment mediocru (cu „numere speciale” și glume de doi bani, cum sunt multe dintre cele realizate de posturile actuale de televiziune) și adevăratul program artistic, cu anumite valențe cognitive și cu un redutabil potențial educativ-formativ?

Scopul și obiectivele tezei. Autoarea tezei și-a pus drept scop investigarea funcțiilor culturii audiovizuale în societatea postmodernă.

În această ordine de idei, au fost formulate câteva obiective:

punerea în lumină a ipostazelor cultural-artistice ale televiziunii;

realizarea unor scurte analize ale celor trei dimensiuni culturale esențiale ale audiovizualului contemporan – difuzor de cultură, depozitar (păstrător) de cultură și, în fine, creator de cultură;

identificarea unor exemple mai relevante, cu precădere din spațiul audiovizual autohton, în domeniul emisiunii de tip cultural;

determinarea orientărilor și tendințelor actuale în evoluția culturii audiovizuale, reieșind din practica propriu-zisă a televiziunii (din cadrul unor spații mediatice dintre cele mai diferite).

Instrumentarul metodologic și teoretico-științific al lucrării.

În scopul elucidării mai pregnante a funcțiilor culturii audiovizuale în spațiul mediatic postmodern, a fost aplicată metoda cercetării istorico-comparative.

De asemenea, am utilizat metodele devenite deja tradiționale: demersul de tip analitic și sintetic, precum și metodele inductivă și deductivă.

Ne-am folosit pe larg și de metoda structural-culturologică, care ne-a permis să evidențiem mai pregnant ponderea emisiunilor literar-artistice în contextul actual al culturii audiovizuale.

Inovația științifică a tezei. Caracterul original al acestei lucrări de licență consistă în tentativa noastră de a identifica o serie de repere pentru un incitant studiu de caz: „Starea culturii audiovizuale autohtone”.

Considerăm, de asemenea, că viziunea sistemică asupra celor trei ipostaze culturale ale audiovizualului este probată printr-o serie de exemple destul de interesante, preluate atât din cadrul unor posturi publice de televiziune, cât și a unor canale audiovizuale cu capital privat.

Valoarea aplicativă a lucrării. Ținând cont de faptul că, actualmente, este tot mai vizibil un intens proces de comercializare a culturii audiovizuale, tinerii realizatori de programe artistice ar putea găsi în aceste pagini unele sugestii pentru realizarea unor producții performante.

Totodată, studiul prezintă interes pentru studenții care își vor axa obiectul de cercetare pe tematica emisiunilor de tip artistic.

Structura lucrării de licență. Teza include o introducere, urmată de trei capitole cu subcapitolele respective, fiind finalizată prin concluziile de rigoare din încheiere și printr-o bibliografie a operelor și a articolelor de specialitate consultate și citate în textul propriu-zis al lucrării.

Capitolul I al lucrării, intitulat „Dimensiuni ale culturii în televiziunea contemporană”, pune în lumină cele trei dimensiuni educativ-formative ale televiziunii:

1) de difuzor de produse culturale, arât de factură tradițională, cât și de natură tehnologică, mai ales cele din arta cinematografică;

2) de depozitar al culturii (aici putem semnala chiar despre existența unor videoteci sau, mai nou, mediateci „de aur”);

3) de creator de cultură, care se referă la dimensiunea creativă a audiovizualui, cu precizarea că aceste mesaje audiovizuale au o serie întreagă de caracteristici proprii domeniului comunicării de masă, dar și anumite tangențe cu produsele artei propriu-zise (literatură, muzică, arte plastice, teatru, cinematografie ș.a.).

În Capitolul II al prezentei lucrări, intitulate „Funcția educativ-formativă – o cenușăreasă?!”, se arată că în procesul de comercializare a culturii audiovizuale, cei mai vehiculați termeni pe piața de produse media sunt „proiect”, „format” și „rating”. Prima dintre noțiuni desemnează traseul de materializare a unei producții TV, pe când formatul de televiziune se referă la stilistica emisiunii, altfel zis stabilește „regula jocului”. Conceptul de rating este o formulă aproape universală în cuantificarea reușitei unui mesaj TV. În goana după audiență, multe televiziuni mizează pe formate de import în care se regăsesc, în cele mai neobișnuite combinații, cei „4S” (sânge, sex, senzațional, spectacular). Așadar, avem de-a face cu tot mai mult divertisment în detrimentul culturii.

În fine, Capitolul III al tezei include studiul de caz „Starea culturii audiovizuale autohtone”, unde analizăm o serie întreagă de emisiuni ale televiziunilor din Republica Moldova.

Capitolul I. Dimensiuni ale culturii în televiziunea contemporană

Raporturile audiovizualului cu sfera culturii – problemă centrală a tipului de spiritualitate și orizont cultural ce se plămădesc în mileniul al IlI-lea – au polarizat nenumărate opinii „pro” și „contra”, fiecare văzând în dezvoltarea explozivă a mesajului televizat fie o șansă extraordinară oferită culturii, fie sfârșitul culturii și al valorilor ei. Nu putem face abstracție de argumentele celor două poziții, multe dintre ele pertinente, chiar esențiale pentru înțelegerea specificului canalului TV.

Dar există și un revers al medaliei – disfuncțiile televiziunii care adună toate „semnalele de alarmă” și ideile critice, apelurile la măsuri de apărare, individuală și colectivă, împotriva unor pericole ce amenință valorile culturale din partea acestui „copil teribil” al comunicării de masă, precum a fost supranumit audiovizualul contemporan. Să prezentăm ipostazele audiovizualului în domeniul culturii.

1.1. Audiovizualul ca difuzor de creații literar-artistice

Televiziunea este mânată de foamea sa nepotolită de personalități și „vedete” din domeniul culturii; ei exprimă opinii despre opere, despre autori, despre fenomenul creației, despre politici culturale sau despre procese de cu totul altă natură – economice, politice, sociale – prin prisma impactului acestora asupra culturii. În plus, pentru prima dată în istoria actului critic, apare posibilitatea cronicarului de spectacol (din teatru sau cinema) să-și însoțească aprecierile cu fragmente de „document filmat” – convingător și concludent [8, p. 45].

Astfel, se constată că televiziunea, prin natura sa, permite îmbinarea între opera difuzată ca atare și prezentarea ei printr-un demers publicistic mai bine chiar decât o pot face instituțiile profesioniste de spectacol. O conferință pe scenă, ca prefață sau ca postfață la un spectacol scenic, a fost și rămâne un fapt cu totul rar, însă prezentarea-prefață de câteva minute a unui spectacol TV reprezintă un fapt binevenit și de multe ori necesar (mai ales când prezentarea oferă „cheia” înțelegerii unor modalități de creație mai greu accesibile marelui public).

De altfel, împletirea demersului publicistic pe marginea operei cu opera însăși, în mesajul televizat, îmbracă forme mult mai variate și mai interesante decât simpla prezentare-prefață. O emisiune celebră – „Dosarele istoriei” – lansată cândva de Televiziunea Franceză, pornea de la filme cu subiect istoric, pentru a pune în discuție idei, sau chiar fapte istorice controversate, sau pentru a contura portrete de personalități ale istoriei devenite eroi de film. În mod cert, niciodată în istoria culturii, probleme, idei și valon ale culturii nu au ajuns sub privirile și în câmpul de perfectă înțelegere a unui număr atât de mare de oameni. Chiar și numai acest fapt este relevant pentru discuția noastră [6, p. 32].

Dar conceptul de cultură presupune, în primul rând, opere, creație materializată în opere de toate genurile și de toate tipurile. Privită din acest unghi, condiția de „difuzor de cultură” a canalului este greu de minimalizat. Cantitativ, această ipostază cultural-artistică înregistrează cote net superioare forțelor însumate ale tuturor instituțiilor tradiționale de spectacol.

În domeniul filmului, spre exemplu, nu există nici un cinematograf, oricât de bine pus la punct, capabil să asigure, într-o săptămână, numărul de spectatori te genurile și de toate tipurile. Privită din acest unghi, condiția de „difuzor de cultură” a canalului este greu de minimalizat. Cantitativ, această ipostază cultural-artistică înregistrează cote net superioare forțelor însumate ale tuturor instituțiilor tradiționale de spectacol.

În domeniul filmului, spre exemplu, nu există nici un cinematograf, oricât de bine pus la punct, capabil să asigure, într-o săptămână, numărul de spectatori pe care-l furnizează vizionarea filmelor difuzate în același interval la televiziune. De fapt, o bună parte din filmele micului ecran sunt preluate din cinematografie, iar raportul absolut disproporționat dintre penetrarea la public a filmului ca emisiune de televiziune și cel proiectat în sala de cinema face ca astăzi să nu se mai poată concepe o acțiune de educare a gustului cinematografic cu șanse de reușită fără participarea canalului audiovizual.

La fel stau lucrurile și în alte domenii ale spectacolului artistic. Teatrul TV, chiar dacă în multe televiziuni europene dezvoltate se regăsește sub forma modernizată de teleplay, rămâne o prezență atât de puternică, dominând cantitativ receptarea spectacolului teatral de pe scena tradițională. Un exemplu din audiovizualul românesc: în 1997, un spectacol realizat în platourile Televiziunii Române după piesa …ESCU a dramaturgului Tudor Mușatescu a avut, ca emisiune TV, o audiență de public aproximativ egală cu totalul spectatorilor intrați într-o sală de teatru din România în acel an! Se mai poate adăuga faptul că, săptămânal, postul TVR Cultural rezervă câte un spațiu teatrului TV. Acest lucru ne permite să înțelegem și mai bine importanța canalului ca difuzor de act artistic. Din punctul de vedere al pătrunderii, al puterii de a influența gustul public prin opțiuni repertoriale bine gândite, servite prin montări pe măsură, s-ar putea spune că adevăratul teatru național al țării este teatrul de televiziune [23, p. 55].

Un alt aspect extrem de important, cu aplicare directă în cazul spectacolului teatral, îl constituie, pe de o parte, capacitatea canalului de a internaționaliza rapid valorile, făcând din valori naționale bunuri ale întregii omeniri, și, pe de altă parte, puterea de a asigura echilibrarea măcar parțială a ofertei străine de spectacol (extrem de bogată, diversă și ieftină) cu producția autohtonă.

Prima fațetă nu necesită, credem, prea multe explicații sau exemplificări; fără programul TV, imensa majoritate a vedetelor teatrului, filmului, muzicii și dansului de pe glob ar fi rămas nume cu circulație strict națională sau locală, etapă de mult depășită în Europa și în lumea întreagă.

A doua fațetă subliniază necesitatea unei investiții strategice, mai ales în cazul țărilor mici, în care cinematografiile naționale nu pot face față concurenței străine, televiziunile respective riscând, astfel, să contribuie involuntar la divorțul publicului de actorii, de dramaturgia și de arta națională a spectacolului, la „desnaționalizarea” culturală a publicului, la „colonizarea” culturală căreia, din păcate, nu-i pot rezista cu succes nici țări precum Franța, Italia, Spania [13, p. 21].

Analiza schițată pentru film și teatru se poate prelungi în toate domeniile spectacolului artistic. Capacitatea canalului de a difuza spectacole muzicale este nez superioară puterii instituțiilor muzicale de a-și valorifica producțiile „la sediu”.

Vom apela din nou la exemplu. Concertul celor trei mari tenori ai lumii – italianul Luciano Pavarotti și spaniolii Placido Domingo & José Carreras –, fiind scos din sala obișnuită de concert și plasat în arena turneului final al campionatului mondial de fotbal din Stalele Unite ale Americii (anul 1994), a avut, în loc de circa 4 – 5 000 de spectatori, peste 70 000; transmisiunea în direct a concertului respectiv a transformat acest eveniment artistic grandios într-un spectacol cu mai bine de un miliard de telespectatori [8, p. 134].

Iată, așadar, puterea extraordinară a audiovizualului, care se regăsește nu numai în cifrele de telerecepție, ci și în cantitatea și diversitatea mesajului artistic difuzat. Muzică simfonică, de operă, operetă, ușoară, rock, pop, country, populară etc. – toate aceste arte pot fi identificate în programele de televiziune; au apărut chiar și numeroase canale specializate în muzică, așa cum, de altfel, s-au înființat programe de televiziune destinate exclusiv filmului și chiar desenelor animate (așa-numitele canale profilate sau semiprofilate).

Cantitatea de mesaj este covârșitoare; cu toată această dominare cantitativă se disting însă și potențialități în plan valoric. Astfel, natura canalului permite și chiar favorizează ordonarea mesajului în cicluri (integrala operei lui Mozart la TVR, din cadrul emisiunii 1001 Audiții, spre exemplu), în acțiuni concrete de inițiere, de cunoaștere sistematică a unor școli și curente de creație, a unor personalități componistice și interpretative, a unor epoci din istoria muzicii sau a altor arte. Pe un asemenea teren, îmbinarea spectacolului propriu-zis cu demersul publicistic inteligent – însoțitor și explicativ – conferă canalului audiovizual niște valențe educativ-formative de neegalat [33, p. 198].

În sfârșit, să mai notăm că arte cu o „piață de desfacere” relativ restrânsă până la apariția audiovizualului, precum coregrafia – de exemplu, și-au găsit o fereastră spre marele public pe care nu o puteau dobândi altfel. În țările dezvoltate, televiziunea a fost prezentă, din clipa apariției ei, la toate momentele importante ale vieții sociale, politice, cultural-științifice, economice sau sportive, imortalizând pe peliculă sau pe bandă magnetică ceea ce merita să fie reținut și prezentat opiniei publice. Arhivele instituțiilor audiovizualului (filmoteci, videoteci, fonoteci) au devenit astfel depozitarele unor adevărate comori cu valoare documentară inestimabilă, inclusiv pentru colaboratorii celei de a șaptea artă.

De fapt, acțiunea a fost începută de cinematografie. Încă din deceniile doi-trei ale secolului XX, „jurnalele de actualități” și secțiile de „cronică” (sau „letopiseț”, cum li s-a spus în țările estice) au consemnat pe peliculă evenimente și personalități, conservând imagine și sunet [9, p. 144].

Odată cu apariția televiziunii, posibilitatea înregistrării în bandă magnetică a unor manifestări de amploare (cultural-artistice, politice, sportive etc.), în integralitatea lor, a deschis drumul conservării tuturor spectacolelor de referință, a tuturor manifestărilor politice de anvergură sau a întâlnirilor sportive notabile.

S-au creat, astfel, premisele unei acțiuni de maximă importanță socială: apariția unei extraordinare „baze de date” – în imagine și sunet, care permite evocarea, reconstituirea și restituirea către public a unor fapte, evenimente, personalități și chiar fenomene sau procese sociale caracteristice unei anumite etape din istoria milenară a omenirii [15, p. 83].

Desigur, existența unor instituții de arhivare a documentelor cu relevanță în istoria mai veche sau mai nouă a unui oraș, ținut sau țară, nu reprezintă o noutate. Arhivele statului, secțiile specializate ale unor prestigioase biblioteci (spre exemplu, Biblioteca Națională a Republicii Moldova) conservă, cum bine se știe, documente de valoare extraordinară; acestea sunt însă, în primul rând, conservate, valorificarea lor pentru timpul prezent reprezentând o acțiune cu impact relativ limitat asupra opiniei publice din întreaga țară.

Arhivele audiovizualului (cumulate cu cele ale cinematografiei) permit o folosire mult mai percutantă a fondului documentar: valorile arhivate sunt translocate permanent în valori active prin reintroducerea lor – integrală sau sub formă de montaje noi – în circuitul de mesaj destinat publicului. Forța de penetrare și de impact a mesajului asigură și documentului audiovizual, integrat prezentului, putere de penetrare și impact.

Această posibilitate a consacrat un gen publicistico-artistic nou, lansat cu brio de arta cinematografică, dar preluat și dezvoltat în anii de expansiune a televiziunii: documentarul de montaj [27, p. 37]. Ar fi greu de imaginat, la ora actuală, reconstituirea unor segmente din istoria politică, socială, cultural-artistică a unei țări oarecare sau chiar a mapamondului din ultimele 6-7 decenii fără să se apeleze la „bazele de imagine și sunet”. După cum se știe, al Doilea Război Mondial a reprezentat obiectul multor reconstituiri sub forma filmelor sau serialelor documentare, difuzate cu o imensă audiență pe micul ecran. Marile conflicte armate care au zguduit de atunci omenirea, marile campanii știintifico-tehnice, precum cucerirea cosmosului, marile evenimente și personalități, catastrofele care au îndoliat omenirea – toate revin, ciclic, sub ochii telespectatorilor de pretutindeni, datorită „memoriei” arhivelor audiovizualului și capacității acestuia de a conferi imaginii și sunetului-document, prin montaje noi și prin folosirea conjuncturilor favorabile de programare, un impact extraordinar.

Două exemple, preluate din literatura românească de specialitate.

Aniversările unor personalități de talia lui Nicolae lorga sau Nicolae Titulescu au depășit aria de interes a elitelor culturale sau științifice, economice sau politice, în special prin medalioanele de televiziune, în care chipul și discursul sincron ale celor doi mari dispăruți, alăturate considerațiilor actuale despre viață și operă, i-au făcut cunoscuți unui public considerabil [8, p. 49].

Al doilea exemplu. Actori de mare notorietate, precum George Vraca, Toma Caragiu, Amza Pelea, George Constantin, Ștefan Bănică, Leopoldina Bălănuță, Dem Rădulescu, Ștefan Iordache și mulți, mulți alții care nu mai sunt în viață au rămas prezenți prin rolurile lor ce-i fac, în continuare, contemporani – în cel mai strict sens al cuvântului – cu actorii aflați în plină activitate; arhivele conservă și oferă periodic publicului piesele în care dânșii au jucat. La fel, înregistrările marilor competiții sportive permit retrospectivele de la sfârșit de an, medalioanele, evocările tematice sau omagiale etc [40, p. 112].

Tehnici din ce în ce mai sofisticate de conservare, fișare, triere și refolosire ordonează și ușurează activitatea filmotecilor, videotecilor și fonotecilor, care se îmbogățesc mereu cu noi date. Organizarea perfectă a acestor instituții a devenit o problemă vitală pentru societățile de televiziune.

În urma unui studiu care a fost întreprins în cadrul a patru mari televiziuni europene (Franța, Anglia, Italia, Spania), s-a constatat că 35% din imaginea difuzată pe micul ecran este provenită din arhivă (reluată), numai 65 % fiind difuzată în premieră. Procentele spun mult despre importanța – inclusiv economică – a folosirii judicioase a arhivei de televiziune.

1.2. Televiziunea – creatoare de cultură mediatică

Înmulțirea continuă a numărului de canale televizuale și a numărului de ore de emisie a alimentat și a ridicat la cote greu de imaginat „foamea” de mesaj artistic a audiovizualului. În goana după audiență s-a jucat cu egală fervoare cartea reality show-lui (senzaționalul realității – uneori transmisă în direct) și a show-lui propriu-zis. Numai că nevoia de ore-spectacol a ajuns să nu mai poată fi acoperită prin simpla preluare din cinematografie, teatru sau instituții muzicale a spectacolului preexistent. În plus, publicul vrea să vadă mereu noutate; repetarea la infinit a operelor clasice sau consacrate reprezintă, în mod cert, un drum înfundat.

Mai mult: audiovizualul a creat – printr-un complex de factori ce țin de metodele de programare a mesajului – o serie de reguli noi, determinate de caracteristicile psihosociale ale telerecepției. Spectacolul de două, trei sau chiar patru ore devine inoperant; în schimb, crește cererea de spectacol variat ca factură și dimensiuni, mult mai ușor de plasat în programe ce trebuie să satisfacă o mulțime de criterii, trebuințe spirituale și opțiuni ale unei omeniri tot mai grăbite, tot mai puțin dispuse la aplecare asupra modalităților tradiționale de povestire.

Ca în toate cazurile de acest fel, necesitatea a dat naștere la soluția salvatoare: după ce televiziunea mai n-a falimentat un sector înrudit precum cinematografia, după ce același canal devorator de timp a provocat o adevărată „criză a lecturii” în țările dezvoltate, tot ea, televiziunea, și-a descoperit vocația creatoare de operă, trecând la o producție cu parametri cantitativi uluitori.

Este adevărat, recunosc adversarii audiovizualului contemporan, dar ce fel de producție? De ce nivel artistic? Cu ce valoare? O analiză obiectivă nu poate ocoli asemenea întrebări, esențiale nu numai pentru definirea unui canal mass-media, ci și pentru o cauză mult mai înaltă: conturarea tipului de civilizație spirituală spre care ne îndreptăm. Promițând răspunsuri la întrebările de mai sus – și la altele, tot atât de importante –, să trecem deocamdată în revistă elementele benefice pe care nici o cercetare obiectivă nu le poate nega.

Începem cu factorul din care decurg aproape toți ceilalți: finanțarea. Imensele capitaluri provenite și din subvenții, dar mai ales din publicitate au luat drumul producției de film, teatru și spectacol muzical de toate felurile. Operațiunea nu trebuie în nici un caz confundată cu inițiativa unui îmbogățit din afaceri cu salam, de pildă, care se hotărăște să investească în jocuri de noroc sau în show-bussiness; canalul audiovizual și-a creat rapid structuri redacționale și manageriale competente, care au știut să aleagă și să discearnă în ce merită investit și în ce nu.

Calitatea de producător, de co-producător sau de sponsor a canalului audiovizual – pe care, probabil, am fi privit-o mai circumspect în perioada regimului totalitar, dar care acum, în criza de finanțare și de manageriat a culturii și creației pe care o trăim, își dezvăluie importanța reală – a dus, desigur, la o mare cantitate de submediocru și efemer, dar a dat și valori artistice de necontestat.

Opere fundamentale ale literaturilor naționale au fost ecranizate, literatura dramatică s-a îmbogățit cu titluri noi, nu toate atinse de slăbiciunile și inconsistența „producției de serie mare”. Regizori formați la școala platourilor TV, a ritmurilor de lucru alerte, a devizelor mult mai reduse față de costurile mamuților holywoodieni au găsit uneori soluții ingenioase în plan artistic, tehnic și economic; ei au creat noi genuri artistice (serialul, romanul-foileton, opera filmată, teleplay-ul, opera în concert etc.), iar celor tradiționale le-au conferit o nouă vigoare [26, p. 67].

Mulți dintre acești tineri s-au impus apoi în creația cinematografică „mare”, unde au adus cu ei experiența de televiziune ce nu s-a dovedit deloc un handicap, ci dimpotrivă, un mijloc de a împinge înainte arta filmului. Trucajele și efectele speciale, cel puțin, reprezintă în proporție covârșitoare rodul întâlnirii „oamenilor din film” cu pupitrul de efecte electronice ale unui studiou TV.

În sensul invers al circuitului, mari regizori de teatru și film, mari actori, mari creatori de decor și costume au înobilat cu arta lor producțiile de televiziune, facându-le absolut competitive cu versiunile scenice din cele mai apreciate instituții artistice ale lumii. Astfel, producția audiovizuală Salonul nr. 6, ecranizarea după Anton Pavlovici Cehov, semnată de marele regizor Lucian Pintilie, a fost o comandă a Televiziunii Iugoslave, deci un film televizat [33, p. 141].

Am putea exemplifica și cu o producție din spațiul nostru audiovizual – filmul-spectacol Salonul nr.6 al regizorului Vitalie Țapeș, unde există o interesantă simbioză dintre ficțiune și nonficțiune. În pelicula respectivă, V. Țapeș a utilizat într-o serie de secvențe, alături de actori profesioniști, și bolnavi cu dereglări psihice de la spitalul din Costiujeni. Sunt cele mai emoționante momente din această narațiune televizuală.

Într-un prim caz, actorul Sandu Aristin Cupcea, care interpretează personajul unui poet-schizofrenic, nimerit din această cauză la ospiciu, citește din versurile sale în fața colegilor de suferință. Un cadraj bine gândit, înregistrat din mai multe unghiuri de filmare, conferă scenei o autenticitate maximă.

Spre sfârșitul filmului, actorul Vitalie Rusu încearcă parcă, printr-un fel de sugestie cu valoare terapeutică, să-l readucă pe un bolnav la simțul realității, inoculându-i o certitudine simțită pe propria sa piele: că între lumea de aici și cea de dincolo diferențele sunt de decor… Oricum, privind la bieții oameni de la casa de nebuni, rătăciți printre actori, involuntar te întrebi dacă în procesul de montare n-au fost abolite toate normele de ordin deontologic.

După cum se știe, arta spectacolului este un teren de creație artistică în sine, relativ independent de creația dramaturgică sau chiar de cea componistică; în acest domeniu poți fi creator prin viziune regizorală sau interpretare, exercitându-ți talentul pe texte sau partituri vechi de sute și mii de ani.

Nevoia permanentă de noutate a audiovizualului a creat premisele unor noi montări (așa-numitele remake-uri) în mereu alte variante de distribuție și concepție regizorală; sub patronajul benefic al audiovizualului, aproape fiecare generație de actori și regizori și-a putut „încerca puterile” în repertoriul clasic sau în textele fundamentale ale autorilor contemporani.

Analiza poate fi împinsă mai departe, atât în domeniul limbajului artistic, cât și în domeniul managerial. Nici un teatru nu-și poate permite „distribuția ideală”; chiar și în cazul unei trupe foarte numeroase și bine acoperite cu valori, există roluri pentru care interpretul ideal pentru un anumit rol se află la alt teatru, fiind greu sau imposibil de chemat „în reprezentație”.

Însă teatrul de televiziune, neavând trupă proprie, își poate alege actorii cu datele cele mai apropiate de rolurile respective, indiferent unde activează. Apoi, capacitatea organizatoric-economică a unui teatru limitează fatalmente numărul premierelor; pe când un canal de televiziune își permite un număr infinit mai mare de premiere într-o stagiune.

În Anglia unui autor genial ca Shakespeare, nici o instituție teatrală nu și-a putut propune montarea integralei operei marelui dramaturg, dar compania BBC a realizat-o cu mijloace de televiziune și la un nivel artistic remarcabil, difuzând-o și exportând-o într-un număr impresionant de țări.

În plus, în planul limbajului, spectacolul de teatru, de operă, operetă sau chiar show-ul muzical își păstrează în varianta TV atributele expresivității de pe scenă, dar își adaugă elementele de limbaj cinematografic; prim-planul, planul-detaliu, efectele de montaj, mișcările de aparat și toate celelalte.

Astfel îmbogățit, mesajul artistic devine mai percutant și, totodată, prin înregistrare el se conservă și poate fi reluat.

Întrebat ce șanse de supraviețuire acordă spectacolului de pe scenă în concurență cu cel înregistrat magnetic și difuzat la televiziune, un om de cultură francez a răspuns: „Exact aceeași șansă pe care o are un fruct sau o legumă proaspătă în concurență cu o conservă” [6, p. 52]. Afirmația se susține numai până la un punct; după câteva reprezentații, un spectacol de scenă poate muri prin degradare și inegalitatea în joc a actorilor, în timp ce un spectacol a cărui „scânteie de viață” artistică a fost bine surprinsă și fixată pe bandă poate trăi o tinerețe perpetuă.

Vorbind despre ipostaza creatoare de cultură a audiovizualului, să reținem un aspect peste care, de regulă, se trece cu prea mare ușurință, deși este plasat exact în continuarea de idei a butadei cu leguma și conserva.

Audiovizualul a ajuns la o asemenea capacitate economico-organizatorică și la un asemenea nivel de profesionalism al slujitorilor lui în planul spectacolului, încât și-a creat și dezvoltat instituții artistice proprii, fără de care viața artistică a marilor capitale ar fi greu de conceput.

Instituțiile audiovizualului crează și susțin evenimente artistice de primă mărime, precum „Festivalul de muzică ușoară al Euroviziunii” – pe plan internațional – sau „Maluri de Prut” – pe plan național.

Să nu uităm, mai apoi, că celebrul concert de Anul Nou al Filarmonicii Vieneze a devenit un eveniment muzical de notorietate și răspândire mondială datorită „co-producătorului”: televiziunea austriacă.

Argumentele în favoarea calității creatoare de cultură a audiovizualului sunt mult mai numeroase; am oferit numai principalele repere și am sugerat câteva modalități concrete de realizare. Dar nu am încheiat încă analiza ipostazelor culturale ale canalului.

Televiziunea a preluat de la cinematograf funcțiile de natură reproductivă, devenind principalul exponent al culturii de masă. Iar într-o serie de lucrări ale filmologilor, culturologilor sau chiar a sociologilor contemporani, audiovizualul este taxat drept „auxiliar” al celorlate două specii culturale (cultura înaltă sau conceptualizată și cultura populară sau folclorică) ori ca „vehicul” al mesajelor produse de către acestea. În acest sens, multiplicând și difuzând mesajele create în sfera înaltă sau folclorică a culturii, televiziunea nu creează, ci mai mult reproduce. Credem că este un punct de vedere anacronic, urmând a fi raportat mai degrabă la ziua de ieri a televizunii. Actualmente, vocația creatoare a audiovizualului e confirmată în permanență.

În creația de televiziune din spațiul mediatic postmodern este vizibil fenomenul de „personalizare” a discursului audiovizual și, drept consecință, o anume „vedetizare” a actorilor implicați în actul de comunicare. În plus, caracterul familial al receptării creează un tip de legătură specială între creator și public, dând naștere la așa-numitele structuri audiovizuale deschise, în care, nu rareori, în calitate de erou-personaj pe micul ecran apare autorul, dialogând cu telespectatorii, comentându-și propria montare sau chiar interpretând-o. Este evidentă intenția autorului de a pătrunde în intimitatea procesului de creație, discursul audiovizual pendulând între analiză lucidă și confesiune.

Capitolul II. Funcția educativ-formativă – o cenușăreasă?!

2.1. Comercializarea culturii televizuale

Noile condiții social-politice, stabilite în rezultatul prăbușirii regimului comunist, dar și progresul vertiginos al tehnicii și a tehnologiilor au produs o evoluție spectaculoasă a mijloacelor de informare în masă, în special, a celor audiovizuale. Răsturnările de situație din acest domeniu au condiționat modificări radicale în forma și conținutul programelor televizate, iar slăbirea cenzurii ideologice în plan european a deschis căile spre o dezvoltare independentă. Cel mai important pas a fost obținerea libertății de exprimare.

Comunicarea audiovizuală a devenit un spațiu liber pentru diverse mesaje social-politice și culturale, accesibile tuturor categoriilor de pături sociale, indiferent de convingeri politice, religioase, rasă etc. Peisajul informațional s-a lărgit vizibil, antrenând în spațiul autohton și știri preluate de la diverse telecompanii străine ce aduc o varietate, dar și o unificare în structura formal-conceptuală a buletinelor informative.

Or, relațiile de colaborare între agențiile de presă și companiile TV au accelerat procesul de mondializare, care privește circulația mărfurilor, inclusiv „circulația ideilor cu o viteză și la o scară necunoscută până acum” [32, p. 11]. Însăși tratarea realității s-a extins în aria pluridimensională, evenimentele fiind analizate și comentate din diferite unghiuri de vedere.

Ecranul acceptă opinii din cele mai contradictorii, iar discuțiile și dezbaterile pe marginea unor probleme stringente pare să intre în albia sa normală. Un moment semnificativ pentru țările fostului lagăr socialist și, desigur, a Republicii Moldova a fost apariția mai multor posturi de radio și TV, precum și posibilitatea de retransmitere a celor străine. Odată cu eliberarea de sub cenzura ideologică, mass-media a căzut într-o altă extremă, în așa-zisa cursă economică. Concomitent cu întreaga societate, care devine tot mai comercială, și audiovizualul se comercializează. Noile relații de piață au impus sistemul mass-media de a-și rezolva problemele financiare cu puterile proprii. Astfel, informația devine „un produs ca oricare altul, care se vinde și se cumpără, profitabil sau costisitor, condamnat de îndată ce nu mai aduce beneficii” [28, p. 10].

Respectiv, mesajele televizate s-au transformat, volens-nolens, într-o marfă care trebuie vândută unui auditoriu cât mai numeros.

Scopul principal al posturilor TV se reduce la profitul economic și politic. În acest caz, nu mai contează nici nivelul artistic, nici conceptele sau ideile majore. Chiar și televiziunea publică, prinsă între cota de audiență și concurență, își pierde autonomia și devine o ostatică a circumstanțelor.

Or, dubla dependență marcată de „respectul față de putere și prudență față de bani” face să-și creeze grila de program după modelul (sau formatul) comercial, glisând tot mai mult în derizoriu. În acest caz, nu mai putem vorbi despre o informare adecvată, despre pluralismul de opinii sau o imagine veridică a realității. În goană după rating jurnaliștii devin prizonieri ale unor mesaje semifabricate, semiinventate cu scopul de a impresiona și a șoca publicul.

Știri senzaționale – omoruri, violuri, cataclisme naturale, scandaluri din lumea show-busnessului sau a politicii, producții de film de calitate îndoielnică – tot mai mult șterg hotarele dintre televiziunea publică și cea comercială, care în viziunea criticii „s-a constituit ca un mijloc de divertisment și se pare că producătorii săi consideră că publicul este mai degrabă amuzat de narațiuni, de povestiri, despre personaje familiare și ușor de recunoscut. Această sărăcie estetică a mesajului este probabil răspunzătoare pentru disprețul venit din partea teoreticienilor „culturii înalte” și desemnarea televiziunii ca un „pustiu cultural” de către cei care au alte gusturi și valori estetice” [25, p. 168].

Concomitent cu libertatea de exprimare și valorificarea celor mai dificile teme și extinderea spațială, se produce o unificare, o standardizare, o multiplicare, chiar o xeroxare a vieții. Comunicarea televizată a transformat nu numai la figurat, dar și la propriu lumea în acel „sat global” despre care vorbea McLuhan încă în anii 60. TV impune tot mai insistent comunicarea globală, caracteristică prin aceleași mesaje informative, preluate de sau EuroNews, BBC și DW, care sunt axate pe aceleași valori și pe aceleași spații social-politice și culturale.

Deși nu putem să negăm rapiditatea și profesionalismul (CNN sau BBC) prin care sunt transmise evenimentele de importanță mondială, făcându-ne spectatori direcți la cele ce se întâmplă în orice colț al lumii, fiindcă procesul de mondializare înseamnă „deschiderea civilizațiilor, interacțiunea unor sisteme altădată închise și autonome, construirea unui nou sistem, unic și închis, dar la scara planetei. Se poate vorbi de o mondializare a evenimentelor, de o mondialitate istorică, de o naștere a unei istorii mondiale” [24, p. 348].

Contrar multiplelor posturi de TV imaginea planetei în integritatea sa rămâne destul de vagă și unilaterală. Geografia informațională cuprinde doar câteva puncte de reper. Prioritate o au evenimentele spectaculoase, șocante, stresante etc. Primul pas serios spre globalizarea spațiului informațional a fost făcut de Ted Terner, președintele companiei Terner Broadcasting System, care în 1980 lansează în Atlanta/SUA rețeaua de noutăți prin cablu CNN, iar peste cinci ani o transmite prin satelit în Europa și în întreaga lume. Ted Turner își propune ca scop major al postului său – păstrarea păcii pe terra, menționând totodată că „tehnicile de azi ne oferă posibilitatea de a ne cunoaște mai bine” [24, p. 349].

Întâietatea rețelei CNN față de cele trei mari companii americane ABC, CBS și NBS consta în operativitatea transmiterii evenimentelor din lume și neacceptarea stelelor în jurnalistică. Astfel, dacă la început, evenimentele erau comentate după cadru, actualmente prezentatorul apare nu mai mult de 4-5 min. pe oră în cadru, accentul fiind pus pe imagine. Stilul lui Ted Turner este cât mai puține capete vorbitoare, iar starurile sunt însuși noutățile.

Mai târziu vor apărea și în Europa posturi TV specializate în știri, devenite azi deosebit de populare. Printre primele se numără canalul TV britanic de noutăți Sky News, lansat la 5 februarie 1989, care difuzează 24 ore și face parte din corporația marelui magnat media Rupert Murdoch.

În contextul marilor posturi TV de știri actuale un loc esențial îl ocupă BBC World News și Euronews. BBC World News alt post britanic de știri, lansat la 11 martie 1991 emite în 41 de limbi ale lumii pe toate continentele. Ținând cont de faptul că știrile BBC News sunt considerate cele mai imparțiale și mai exacte, iar evenimentele analizate din perspectiva contextului social-politic, Asociația internațională de teleradiodifuziune i-a conferit postului BBC în noiembrie 2006 titlul de Cel mai bun post internațional de noutăți. Euronews – un canal de televiziune paneuropean, lansat la 1 ianuarie 1993 (cu centrul la Lyon, Franța) în vederea reflectării actualității europene și mondiale (emite în nouă limbi și pentru 150 de țări ale lumii); Canalul EuroNews transmite la fiecare 30 minute buletine de știri, comentarii din studio și un segment fără comentarii (No comment) pentru unele reportaje cu un conținut exclusiv vizual.

Rupert Murdoch, marele magnat media, care și-a dobândit cetățenie americană și a cumpărat în 1985 studioul 20th Century Fox, apoi încă câteva telecompanii, întrunindu-le în Fox Broadcasting, va deschide în 1996 postul TV Fox News, lansând astfel noi punți între America și Europa prin susținerea rețelelor de TV comerciale ale lui Silvio Berlusconi în Italia. Anume de aici va începe înaintarea modelului de televiziune american în Europa, prin răspândirea reclamelor ce vor întrerupe filmele și emisiunile, telenovele și seriale de familie, victorine cu premii mari și femei dezgolite. Modelul televiziunii europene tot mai mult este substituit de cel american și de numeroasele posturi TV transmise prin cablu, satelit și digitale.

Un gen important în cunoașterea lumii este documentarul, considerat că aparține eminamente domeniului televiziunii. Or, în ultimul deceniu filmul de nonficțiune se include tot mai des în topul popularității, depășindu-l chiar pe cel de ficțiune. Evoluția acestui gen cinematografic a cunoscut o curbă deosebit de sinusoidală: de la apariția și înflorirea documentarului televizat în anii 60, la limitarea lui de pe ecranul american în anii 70, moment ce a provocat lansarea unor posturi TV prin cablu specializate exclusiv pe producție documentară, cum ar fi Discovery, urmat de Viasat History, Viasat Explorer, Animal Planet și National Geographic. Un succes deosebit îl au canalele de știință și aventuri americane – rețeaua TV Discovery Channel (inițiată în 1985), care în prezent își retransmite emisiunile sale în cca 170 de țări, în care intră Discovery Science (1996, prezintă emisiuni de știință), Animal Planet (lansat în 1996, propune filme despre animale), Discovery World (1999, prezintă documentare cu o diversă tematică despre viața omului pe pământ și problemele cu care se confruntă).

Tineretului meloman i se adresează postul muzical MTV, deschis în 1981. Bazat pe transmiterea în exclusivitate a programelor de muzică pop (și pe reclamă) devine deosebit de popular în toată Europa. N-au fost uitați nici copiii, cărora le-au fost destinate o serie de posturi TV specializate pe emisiuni și filme. Dintre cele mai populare rețele pentru copii se înscriu – Nichelodeon – o rețea prin cablu, necomercială, inițiată în 1979 pentru realizarea celor mai diverse programe pentru copii și vinderea acestor emisiuni altor rețele TV; Disney Channel – rețea cu plată prin cablu, unicul canal cu plată orientat auditoriului copilăresc, specializat pe producția din arhivele lui W. Disney.

Universal Channel (canal american de TV al companiei NBC Universal, lansat în septembrie 2004, pune la dispoziția spectatorilor filme și seriale de suspans și investigație. Aici pot fi vizionate cele mai populare seriale din lume și filme realizate la studiourile din Holywood atât contemporane, cât și din clasica cinematografiei americane.). Alte canale TV specializate în filme sunt Hallmark (Diva), ce se impune printr-o paletă largă de genuri de ficțiune, în special, prin ecranizări proprii ale celor mai valoroase lucrări literare și a dramelor istorice. Concurență acestor canale americane încearcă să le facă posturile TV de filme TV1000, TV1000Action, TV1000 Classic etc. lansate de compania suedeză MGT, unde se include și TV1000 Русское кино. De menționat, că majoritatea posturilor TV americane sunt retransmise în Republica Moldova prin filiera rusă.

Invazia culturii de peste ocean se produce concomitent pe câteva filiere. În linii mari producția audiovizuală s-ar putea distinge în cea cinematografică și cea televizată. Dar, după cum susțin experții în problemele televiziunii „odată cu dezvoltarea TV, vechile frontiere rigide trasate de cinematografia clasică au devenit permiabile. Tot mai dificil devine de a separa în mod radical televiziunea de cinematografie, când acesta din urmă nu mai poate exista fără difuzarea și fără finanțarea televizuală” [27, p. 210].

Astfel publicul se familiarizează cu producția companiilor hollywoodiene prin alte mijloace audiovizuale (video, DVD, TV și, desigur, Internet). În opinia specialiștilor francezi producția cinematografică este înlocuită „de alte programe, în special de telefilme și de seriale. Filmul de cinema nu mai este spectacolul preferat al telespectatorilor, care se orientează tot mai frecvent înspre operele de ficțiune televizuală” [27, p. 212].

Spectatorii din diverse țări sunt prinși în mrejele acelorași filme și seriale, care au fost lansate pe ecranele televiziunii americane, începând cu sfârșitul anilor 60. Notorietate mondială au cunoscut serialele Dallas (1978, postul CBS) – serialul nr.1 în SUA din anii 80, gândit ca o variantă pe tema Romeo și Julieta, Dinastia (1981, ABC), Santa Barbara (1984, NBS), Tânăr și neliniștit (The Young and The Restless, 1973, CBS) – transmis în prezent la PRO TV, Colombo (cel mai logeviv serial detectiv, lansat în 1968) – pe postul N4, Miami Vice (serial polițist, 1984-1989, NBS)- la 2Plus până la hit-urile secolului XXI cum ar fi Doctor N.D.- (House M.D., o dramă medicală 2004, FOX) – la EuTV. Numai serialul Lost, lansat pe postul ABC în toamna anului 2004, este vândut în 180 de țări, inclusiv în România și Rusia. Filmul cucerește auditoriul prin mesajul său actual – o metaforă a vieții noastre, în care insula e concepută ca un model al lumii, unde are loc lupta pentru existență și coexistența alături de alți indivizi. Lost a fost nominalizat ca cea mai bună dramă televizată din ultimii ani [19, p. 52].

Un loc aparte în programele TV îl ocupă telenovelele latino-americane. Studioul Globo din Brazilia, supranumit micul Hollywood, exportează producția sa de telenovelas în peste 80 de țări. Seralele braziliene (Gabriela, Amazonca, Escrava Izaura etc), alături de cele mexicane (Bogații tot plâng, Simplemente Maria) au făcut înconjorul lumii. Anume partea leului în spațiul TV îl ocupă filmele și serialele produse pe continentul american.

Astfel, printre sutele de filme și seriale de mâna a doua exportate din America, nemaivorbind de „manelele audiovizuale” de origine braziliană ce au inundat ecranele europene, înnebunind spectatorul de rând cu lumi virtuale, pline de vise și idealuri inexistente, pe ecranele TV își fac cu greu loc și filme din clasica cinematografiei mondiale și naționale, serialele documentare (BBC) și alte producții acceptabile ca valoare.

Nu putem nega faptul că audiovizualul ne apropie de toată lumea prin prezentarea nu numai a evenimentelor live ce se întâmplă pe glob, dar și a aceluiași univers artistico-cultural (așa-numita cultură a pop-cornului), cât și ne îndepărtează de lumea și de spațiul spiritual în care trăim. E un fenomen contradictoriu ce influențează în mod direct viața cotidiană, impunând norme noi de comportament și chiar afectează identitatea națională.

În audiovizualul de azi predomină formatele de emisiuni de peste ocean. Astfel, personalități media din lumea americană, și nu numai, alături de „vedetele naționale” create peste noapte de TV „dovedesc că identitatea este un construct, că poate fi în permanență schimbată, rafinată și acordată, că identitatea este o chestiune ce ține de imagine, stil și înfățișare” [25, p. 305].

În ultimul timp în grila de program a televiziunilor tot mai insistent își face loc filmul de animație. Canalul TV Fox a lansat serialul de animație Familia Simpson (The Simpsons, 1989), la început ca niște mini-episoade (aproximativ de 2 min.) în cadrul show-ului The Tracey Ullman Show. The Simpsons a devenit primul hit adevărat al postului Fox Network. Se consideră că grație serialului The Simpsons maturii au redescoperit fascinația filmului de animație. În prezent el este cunoscut spectatorilor din peste 100 de țări din lume [34, p. 57].

În contextul invaziei producției filmice americane putem vorbi și despre creșterea volumului de filme cu un mesaj exagerat de violent și agresiv. Specialiștii în domeniu explică fenomenul violenței pe ecran prin trei factori decisivi, printre care se înscrie dominația în audiovizual, pe plan mondial, a companiilor americane [13, p. 34]. Astfel, la mijlocul anilor 80 din întregul volum al telecentrelor din Europa de apus 13% erau producție americană și dependența de SUA crește odată cu mărirea numărului de TV comerciale apărute în țările europene, deși americanii permit pe piața lor doar 1% din producție străină. După căderea cortinei de fier modelul televiziunii americane, așa-zisele „formate” s-au răspândit deosebit de repede și în fostele țări ale lagărului socialist. Serialele siropoase și emisiunile show au pătruns profund în noul spațiu televizat.

Ca reacție la intervenția culturii americane, Uniunea Europeană face eforturi puternice pentru păstrarea diversității culturale din statele-membre, punând accentul „tocmai pe dezvoltarea industriilor culturale și pe creșterea potențialului lor de competitivitate în raport cu industriile culturale similare din America de Nord, Statele Unite în principal, dar și din America de sud și din alte piețe adiacente precum India sau China” [35, p. 99].

2.2. TV postmodernă: divertisment în detrimentul culturii

Ecranul TV și-a asumat mai multe funcții decât le poate îndeplini. Alături de funcțiile informativă, distractivă și educativ-formativă un loc aparte îi revine TV ca promotor al valorilor culturale. Este una dintre cele mai semnificative și mai importante direcții în formarea omului modern.

Când vorbim despre TV ca un promotor al culturii și a identității naționale se prefigurează cele două tendințe: TV ca mijloc funcțional de transmitere a mesajelor culturale: opere de artă și cultură, cum ar fi opera cinematografică, muzica, spectacolul teatral, imaginile artelor plastice, sculpturi, poezie etc. și TV ca producător de noi opere culturale, încât până la urmă ea se impune ca un formator al culturii. Spre regret, mesajele promovate de la ecranul televizat alunecă tot mai mult spre nonvalori și kitsch, astfel încât se vorbește tot mai mult de o cultură de masă (sau chiar pop-cultură) a ecranului.

În primul caz, se au în vedere producțiile deja existente – spectacole teatrale, muzicale, cinematografice – în care rolul TV este pur tehnic și calitatea operelor transmise puțin ce depinde de postul dat de televiziune. Deși și în acest caz, TV își permite să se includă în operele artistice, întrerupându-le și incluzând în ele blocuri întregi de publicitate care distrug integritatea lor. În al doilea caz, se are în vedere producția originală a TV – emisiuni de cele mai diverse genuri, calitatea cărora depinde de profesionalismul echipei de realizare. Fiecare post TV face trierea operelor care vor ajunge în emisie, reieșind din gustul personal sau al sponsorilor.

Cercetătorii audiovizualului au demonstrat că TV impune o cultură de o zi sau pentru o zi, așa-zisa cultură efemeră, care nu propune o dinamică a fenomenului și nici cunoașterea lui. Cultura unei zile nu evoluează pe verticală, dar sunt o succesiune de fragmente. Imaginile de azi nu-și vor mai găsi loc în ziua de mâine și vor fi înlocuite cu altele noi.

Televiziunea se lansează în forma unui maraton incontinuu cât mai fragmentate și mai diverse în scopul menținerii auditoriului. Pentru a ține piept concurenței pe piața audiovizualului, TV intenționat scade nu numai nivelul producțiilor sale, dar schimbă autenticul cu cultura de masă, valoarea cu nonvaloarea, opera clasică cu kitsch-ul, discursul filosofico-științific cu show-ul, cultura cu divertismentul.

Deosebit de pertinente sunt observațiile tânărului cercetător Florin Paloșan: „Practica mediatică demonstrează că societatea este expusă din ce în ce mai mult unor forme de violentare culturală care provin tocmai din felul cum este abordată cultura de mass-media. Un fapt minor devine „mare” prin felul cum este mediatizat. O operă valoroasă poate fi degradată prin felul cum este prezentată. Mass-media dispun de posibilitatea de a inocula ficțiuni și pot fabrica „valori” sau „personalități” peste noapte. Mediul de difuzare a valorilor culturale a devenit el însuși semnificativ și chiar bun cultural, în măsura în care este rezonant și coextensiv cu valoarea de bază…” [35, p. 142].

Un exemplu care ne vorbește despre nivelul televiziunii actuale. Astfel, la 10 februarie 2010 s-au împlinit 100 ani de la nașterea Mariei Cibotari, una dintre cele mai frumoase voci din secolul trecut. Această dată a fost marcată în lume, la noi nu prea. TVM a amintit acest nume doar cu ocazia delegației ministrului Leancă în Austria, unde a participat la celebrarea acestui eveniment. Moldova 1 n-a reacționat cu vre-o emisiune sau cu vre-un film în care s-a produs cântăreața, ori cu vre-un documentar despre viața și activitatea ei, bunăoară, filmul Aria (regia Vlad Druc), peliculă care a fost primită cu aplauze în România și Germania.

În schimb, ziua îndrăgostiților din 14 februarie (o sărbătoare împrumutată la fel de peste ocean, căci noi avem Dragobetele) a fost sărbătorită de Moldova 1 prin emisiunea pentru tineret Fii tânăr, pusă pe post în orele de prime time.

Ar trebui puțin echilibru în programarea mesajelor dedicate nu numai zilelor îndrăgostiților și altor zile de naștere și onomastice a tuturor stelelor și steluțelor născute peste noapte și expuse pe ecran cu deosebit patos, dar și valorilor adevărate. În formarea universului, în special, al tinerei generații nu te poți baza numai pe opere de ultimă oră, care încă n-au trecut încercarea timpului, fără cunoașterea bogatului tezaur din operele clasice: literare, muzicale, arte plastice, cinematografice etc.

O generație puternică trebuie să crească pe baza operelor de valoare, să dețină niște rădăcini puternice – căci cât de rămuros n-ar fi copacul, dacă el n-are rădăcini puternice care să-l alimenteze el nu se va menține mult timp…

Realizarea unor emisiuni originale cere mai multe finanțe, dar și specialiști cu un nivel profesional înalt. TV dă posibilitatea de-a valorifica cultura și fenomenele culturale actuale autohtone, includerea lor în procesul universal și a celor europene, în special. Dar emisiunile cu un demers înalt științifico-artistic sunt lipsă pe ecranele noastre. Panorama pluridimensională a fenomenului cultural autohton rămâne nevalorificată și este un gol enorm în spațiul televizat.

Acest domeniu este simplificat până la niște subiecte de tip reportaje de la diverse evenimente culturale (și acelea nu întotdeauna de valoare și importanță în viața culturală a republicii). Interviuri sau miniportrete ale tinerilor interpreți și a celor de la început de cale, în care nu se dezvăluie personalitatea, lumea lui spirituală, accentul fiind pus pe „formula succesului”. Cele mai frecvente sunt retransmiterile unor serate de creație, concerte din sălile din capitală (apoi fiind reluate pe parcurs de mai multe ori). Imprimarea unor concerte de muzică clasică, ușoară, populară sunt produsul de primă necesitate pentru videoteca TV. Acest segment de programe sunt cele mai acceptate de TV.

S-ar părea că ecranul TV s-a transformat intr-un filtru care nu permite ieșirea pe ecran a valorilor. Așa se întâmplă că evenimentele culturale de rang național și chiar internațional care au loc în republică se trec cu vederea de televiziuni. Astfel, Festivalul Internațional al artelor scenice BITEI 2011, a găzduit teatre din zeci de țări ale lumii. Pe scenele din Chișinău au evoluat teatre din România, Rusia, Japonia, Estonia etc., însă pe parcursul festivalului televiziunile noastre n-au acordat multă atenție acestui eveniment cultural.

În prim-plan televiziunile de la noi, indiferent de statutul lor, plasează viața particulară a VIP-urilor, iar cultura este aruncată la o margine de țară, considetară nu numai depășită, dar și arhaică. Goana după senzații, subiecte șoc au transformat întreg conceptul televiziunii. Se ajunge chiar la absurditate. Sunt întrecute orice limite ce țin de deontologia jurnalisticii, care este și ea manipulată de politicile actuale ale postului de TV, dar și de magicul rating.

În acest sens, emisiuni ce susțin ratingul și adună publicul, dar și banii este show-businessu-ul, așa numita industrie a spectacolelor: jocuri, talk-show-uri, victorine interactive, clipuri muzicale, desene animate, întreceri sportive etc. Fiecare post TV are în programul său emisiuni din lumea celebrităților, care propagă persoanele de succes, bogate (Istorii în detalii, STS).

Postul de televiziune Prime are un program-show de concurs Da sau Nu, o emisiune dintre cele mai stupide, care tâmpește spectatorul, fiind lipsită de orice logică – atunci când jucătorul își alege valiza cu bani, celelalte pot fi deschise în orice ordine că nimic nu se mai schimbă!

Critica în domeniul televiziunii a depistat un fenomen destul de paradoxal: „Programele de divertisment trec o cenzură cu mult mai drastică, fiindcă mai mult sunt periculoase ideile decât cuvintele necenzurate. Programele de divertisment sunt ceva mai mult decât un mijloc de a petrece o oră liberă. Ele sunt o propagandă pentru sistemul existent” [43, p. 168].

Volumul mare de programe de divertisment au scos din circuit emisiunile culturale și, respectiv, una din funcțiile de bază ale televiziunii – cea de culturalizare a spectatorului, de formare a unei culturi, a unui nivel etico-estetic înalt. Nu rareori, de la ecranul TV de la diverse posturi poți să auzi indignarea „că nu avem cultură generală”! Dar de unde să se ia această cultură dacă televiziunea aduce pe ecran numai incultură.

Toți sunt preocupați de bani, de putere și nimănui nu-i pasă de cultură, de viitorul țării. Copilului i se pune la dispoziție de dimineață până seara numai lupte, acțiune, violență, distrugeri etc. Copilul este educat pe exemple negative și aceasta se consideră o normalitate.

Poate că s-a schimbat întregul sistem de învățământ: pentru a-l învăța pe copil cum se scrie corect îi arăți invers – greșit?! Copilul/ adolescentul este ținut în aria unor pseudovalori, atacat mereu cu un comportament antisocial și noi ne mirăm de ce este redusă cultura oamenilor.

Chiar și cunoștințele lui nu pot să progreseze, decât în sfera bârfelor și a istoriilor din viața de familie a vedetelor care trebuie știute din scoarță în scoarță (cine cu cine) nu se pune pe cântar cu istoria țării! Ce material punem la dispoziție și în ce mod – aceea și avem, stimați diriguitori ai țării și ai posturilor de TV.

Specificul televiziunii rezidă, totuși, în imagine. Ea este pe prim-plan și necesită o deosebită atenție. Camera de luat vederi din televiziune are specificul său care diferă de cel din arta cinematografică. Camera TV se echivalează cu ochiul omului, fiind totuși mai perfect (ne amintim de teoria cine-ochiului a lui Dziga Vertov). Este ochiul prin care se înregistrează imaginea realității. Este imaginea urmărită de spectator, dar cu perfecte posibilități.

În funcție de tipul emisiunii trebuie să se realizeze și imaginile, care nu trebuie numai să suscite atenția prin culori stridente, mișcări bruște, care să obosească repede privirea telespectatorului, dar să pună accentul pe momentele-cheie ale mesajului. Atunci când suntem într-o discuție cu cinema ochiul ține în vizor interlocutorul și nicidecum nu este într-o veșnică căutare de ceva.

De acest moment trebuie să se țină cont în emisiunile de discuții, în care camera va fi concentrată asupra celui care vorbește și nicidecum nu va pluti sau va dansa în jurul invitaților. Aceste mișcări haotice ale camerei sunt de prisos, obosesc privirea, dar și sustrag atenția de la temă.

Considerațiile pe marginea acțiunii modelatoare a audiovizualului se referă, de obicei, la modalități explicite, de intervenție directă în arii distincte (cultură, artă, știință, politică, morală etc). Ele ar rămâne însă incomplete dacă nu li s-ar adăuga ideea că există și o direcție de acțiune implicită („subterană”), mai greu de definit și măsurat, dar cu o importanță deosebită.

E capaciatea televiziunii de a influența opinia publică prin forța molipsitoare a modelului. Televiziunea impune modele umane: în primul rând, pe cele vii, reale, de la oamenii pe care îi alege pentru a-i prezenta ca pe niște personalități, până la vedetele micului ecran: crainici, reporteri, realizatori, moderatori. Acestora li se adaugă tipul eroului de serial, film sau teleplay. Substanța umană personificată, iată măsura acțiunii implicite pe care canalul audiovizual o desfășoară în timp, cu consecințe de neocolit asupra opiniei publice.

Începând din anii 70 ai secolului XX, mitologia marelui ecran (star-system-ul holywoodian) a fost înlocuită de mitologia micului ecran. Topurile popularității își recrutează vârfurile mai ales dintre profesioniștii televiziunii, autorii sau prezentatorii emisiunilor cu cea mai mare audiență, moderatorii magazinelor din zilele de week-end, crainicii-reporteri ai marilor transmisii directe.

Personalitatea, modul de gândire, opiniile în cele mai diverse domenii, limbajul, ținuta, gusturile personale ale acestor oameni intrați – prin intermediul micului ecran – în intimitatea a zeci de milioane de cămine, se transferă pe nesimțite asupra celor care îi urmăresc; până și ticurile verbale ale modelelor constituite ad-hoc fac ravagii în opinia publică, dar mai ales printre tineri – după cum au demonstrat cercetările serioase.

Cât privește influența educativ-formativă a personajelor de ficțiune propuse publicului pe micul ecran (eroi de film și mai ales de serial), fără să împărtășim deloc viziunea primitivă a determinismului de tip „film cu bandiți = invitație la banditism”, nu putem să negăm totuși faptul că, în timp și prin repetare excesivă, modelul uman al personajului de ficțiune joacă un anumit rol în modelarea personalității telespectatorului, mai ales dacă acesta se află la vârsta maximei receptivități: copilăria și adolescența.

Realitățile primei jumătăți a secolului nostru justificau întru totul afirmația lui George Călinescu, potrivit căreia omul este rezultatul lecturilor sale; în schimb, astăzi, „universul imaginii” care ne înconjoară și ne răpește din intimitatea cărții, transformă personajul „văzut” seară de seară în ceea ce a fost, nu cu prea mult timp în urmă, modelul uman – erou literar ce înflăcăra imaginația copiilor și tinerilor. Este, desigur, un proces subtil, nuanțat, dependent de mulți alți factori educaționali, dar real. Conștientizarea acestei stări de fapt duce, implicit, la înțelegerea unei minime (de fapt – maxime!) responsabilități profesional-morale ce revine pe acest tărâm realizatorului de mesaj TV, inclusiv autorului emisiunilor de tip artistic.

Capitolul III. Starea culturii audiovizuale autohtone (studiu de caz)

Poate că un atât de avizat și subtil analist media din spațiul cultural românesc, precum este scriitorul Bogdan Ghiu, exagerează, nepermis de mult, atunci când afirmă că „Televiziunile, în special, și media, în general, mai cu seamă în România, urăsc, scot literalmente pistolul când aud vorbindu-se de cultură și de educație, de rolul lor implicit, imediat și imens în această privință, ca formatori nu doar de opinie, ci de oameni, de climat social, de nivel de civilizație.” – Domnia-sa nu cunoaște realitățile mediatice din Republica Moldova, dar are perfectă dreptate când scrie că fiece mesaj televizual se constituie într-un act de cultură, pornind chiar de la specia fundamentală a jurnalismului TV – știrea:

„(…) prin modul în care este concepută, realizată și redactată indiferent de subiect, o știre este și face cultură sau, dimpotrivă, anti-cultură. Cale de mijloc nu există. Modul de a practica jurnalismul și însuși faptul de a practica un jurnalism autentic este un fapt cultural, o operă de cultură.

A face jurnalism autentic nu presupune a fi neapărat om de cultură sau a vorbi neapărat despre cultură, ci a fi cultivat și a cultiva, a avea o viziune luminată despre realitate, a respecta realitatea atât în ipostaza ei de subiect (referent), cât și în cea de destinatar (receptor)” [47].

În Republica Moldova spațiul audiovizual s-a extins enorm datorită apariției televiziunii comerciale, dar și a retransmiterii prin cablu/satelit a unui număr impunător de posturi de televiziune străine.

Astăzi spectatorul autohton are la dispoziție (în funcție de pachetul solicitat sau antenă) un număr impunător de posturi TV, fiecare în parte tinde să atragă de partea sa un auditoriu cât mai numeros. Pentru a-și forma un auditoriu concret și stabil, inclusiv niște relații durabile cu spectatorul său, majoritatea posturilor de televiziune au mers pe formula intereselor, care este, poate, cea mai viabilă. Există canale TV care se adresează unui segment anumit de spectatori în dependență de vârstă sau chiar și sex.

Și dacă posturile de televiziune publice sunt chemate să se adreseze tuturor categoriilor de telespectatori, atunci cele comerciale au mână liberă în alegerea domeniului de promovare. De exemplu, în România postul public TVR 1 este destinat tuturor categoriilor de spectatori; TVR 2 se adresează în mod special tineretului; TVR Cultural ține în vizorul său un spectator cu un nivel de cultură generală mai avansat.

Peisajul audiovizual din Republica Moldova, la ora actuală, acoperă o largă paletă de preferințe, incluzând un post public și o serie de posturi private: o parte retransmit emisiunile posturilor străine (Rusia, România, Franța, SUA etc.). De asemenea, sunt posturi TV generaliste și televiziuni cu programe de nișă: de știri, sportive, muzică, dedicate femeilor, copiilor etc. Într-un pachet cu 60 de posturi de televiziune, telespectatorilor din Republica Moldova li se propune circa 20 posturi autohtone, dintre care 8 retransmit posturile ruse (Prime, NTV, CTC, TV 7 etc.) și 5 – posturile române (PRO TV, 2 plus, Alt TV, Favorit). 13 canale sunt americane, 11 ruse, 7 române, 8 europene, 1 indian.

În această imensă varietate de posturi un loc esențial am dori să-l ocupe postul public de televiziune Moldova 1 – cu acoperire națională, ce difuzează în limbile română și rusă. În mod ideal postul își propune ca prim scop de a-i pune la dispoziția telespectatorului autohton informații echidistante, inclusiv de a fi un promotor al spiritualității naționale prin valorificarea și păstrarea/conservarea patrimoniului artistico-cultural.

Pe piața audiovizualului autohton mai există câteva posturi generaliste, ce își propun să cuprindă un maximum de auditoriu, lansând un mesaj cât mai diversificat. Printre canalele de televiziune considerate lider în materie de audiență se înscrie Prime TV, instituție privată cu acoperire națională, care retransmite postul Первый канал din Rusia și difuzează câteva emisiuni originale în limba română – Primele știri, Dimineața pe Prime, Da sau Nu etc.

PRO TV – post privat cu acoperire regională, difuzează în limba română. Lansat în 1992, PRO TV a fost prima televiziune care „a introdus pe piața televizuală din Republica Moldova o nouă manieră de realizare și prezentare a programelor informative și analitice”. Este vorba de modelul american bazat pe sistemul de staruri televizate: când pe prim-plan sunt puși prezentatorii (chiar în titlul emisiunii se include numele lor): În profunzime cu Lorena Bogza, Știrile PRO TV cu Angela Gomța, cu Sorina Obreja etc. Postul PRO TV se impune prin două direcții prioritare – informații și filme.

TV 7 – post privat generalist cu acoperire regională, retransmite emisiunile postului rus NTV, difuzează în limbile română și rusă.

EuroTV Chișinău – post privat (anunțat generalist) cu acoperire cvazinațională, difuzează (de la 7.00 până la 23.00) în limba română. Fondat în 2002 ca un serviciu municipal de TV, își susține conceptul pe programe informative, publicistice și divertisment. În fost privatizat, iar mesajul artistic direcționat în albia divertismentului. Din a doua jumătate a anului 2009 postul EuroTV Chiținău din lipsă de finanțe și-a modificat radical conceptul, refuzând la cele două-trei emisiuni originale: Revista presei, talk-show-ul Epicentru și chiar la programul informativ Monitor.

De menționat, că este unicul post național care are în cinemateca sa filme românești și le pune periodic pe post. Astfel, pe 31 august 2011, de ziua limbii române, telespectatorii au putut urmări dramele Mircea (1988, regia Sergiu Nicolaescu) și Ștefan cel Mare (1974, regia Mircea Drăgan). Sub rubrica Cinemateca a fost lansat în premieră pe ecranul național filmul Odesa în Flăcări o coproducție Italia-România cu Maria Cebotari în rolul principal.

Interes aparte prezintă canalele de știri, care adună la fel o audiență mare, în familia cărora din primele luni ale anului 2010 s-au inclus posturile autohtone Jurnal TV și Publica TV. Și totuși, realitatea imediată rămâne în umbră. Pe ecran avem o realitate re-organizată, re-produsă, re-făcută, fragmentată. Aceste imagini fragmentate ne rup din cotidian, penetrându-ne conștiința cu informații senzaționale, de șoc. Majoritatea posturilor activează după modelul televiziunii comerciale americane, care pun pe prim-plan starul și nu evenimentul sau informația. Chiar și modalitatea de prezentare a design-ului în timpul buletinelor de știri sunt preluate de la posturile străine: știrile sunt citite pe fundalul studioului, unde pe planul doi mișună lume care sustrage atenția de la eveniment și nici nu-i estetic, ca în spatele prezentatorului cineva să vorbească la telefon, să mănânce, să discute. Este încă un model de manipulare cu atenția spectatorului. La fel ca și cele două benzi colore încărcate cu diverse informații pe care încerci să le descifrezi. Din orice se face spectacol. În acest caz nimeni nu se mai interesează de nivel artistic sau profesionist (acesta este pe ultimul plan!).

Așa cum a menționat însuși Sergiu Voloc de la Publica TV, într-o emisiune de a sa, că „pe ecranul TV se aduce prea mult gunoi și, spre regret, el tot se adună mai departe”. Din genul divertismentului fac parte și posturile specializate în muzică: Muz TV Moldova, Ru TV Moldova, Noroc TV, Favorit TV, Etno TV; și cele de filme TVC-21, N4, Teleclub, TV1000, India TV, Acasă.

Un capitol aparte îl formează canalele pentru copii – Minimax, Детский мир și KidsCo. Aproape la toate posturile de televiziune autohtone predomină producția străină – jurnale cinematografice, filme de ficțiune, seriale, animație, în care se difuzează modele de viață străine spiritului nostru național, inclusiv propagarea noilor valori venite din societatea de consum, bazate pe cultul forței și al banului. Banul apare pe ecranul TV ca valoare supremă. Căci prima lecție învățată de la televizor este „cum să cheltuim banii, ce să cumpărăm, în ce să investim, cum să ne distrăm mai bine cu ajutorul lor”. De la distracții și jocurile de noroc până la agresivitate este doar un pas.

În centrul atenției tuturor institutelor de stat se află televiziunea publică, care are prioritate într-o măsură oarecare: ea este finanțată atât din bani publici, cât și din publicitate. Anume acest fapt a făcut ca ea să alunece în direcția unui comercialism și să fie pusă într-o concurență cu televiziunile private. Poate ar fi bine, pentru redresarea conceptului artistico-ideatic de a o face dependentă de orice publicitate, cum este postul britanic BBC, considerat cel mai exemplar post TV din lume, care insistent refuză la reclamă și își menține nivelul înalt al emisiunilor sale. Și televiziunea franceză luptă pentru o curățenie a culturii și a limbii.

Ideea după care se ascund directorii posturilor de televiziune ca după un scut de apărare în fața spectatorului mu pare a fi deloc convingătoare. Nivelul scăzut al emisiunilor și propagarea pseudovalorilor pe ecranul TV nu este contestată nici de deținătorii acestor posturi, care găsesc argumente pro deosebit de forte în opinia lor. Spectatorul preferă astfel de emisiuni – în caz contrar pierdem audiența. Dar, ne întrebăm: de ce un spectacol bun, un film, o carte și alte opere de valoare nu-și pierd auditoriul său, dar sunt mereu în căutare. Și numai televiziunea, dacă și-ar ridica nivelul său cultural, ar pierde?! Alte scopuri, cu mult mai importante decât grija față de spectatorul său, îi preocupă pe producători.

Într-un interviu recent, scriitorul și managerul media Val Butnaru a încercat să apere nivelul scăzut al televiziunii de azi. Afirmația că prezența la emisiunile televizate a lui Aureliu Busuioc sau Ion Ungureanu nu au audiență e prea categorică. Marile personalități ale neamului deseori au fost trecute cu vederea de televiziuni, anume sub acest pretext neîntemeiat. Chiar dacă audiența la aceste emisiuni nu se echivalează cu cea a unui film de acțiune sau bârfele din lumea „stelelor” mai mari sau mai mici, apărute peste noapte (de altfel, și ele fiind o invenție a televiziunii), își vor afla auditoriul său. Spectatorul cu un nivel intelectual mai ridicat nu-și găsește nișa sa în grila emisiunilor TV. Sau dacă sunt unele sclipiri de astfel de emisiuni ele sunt plasate după miezul nopții [49].

După cum afirma încă în anii 90 ai secolului trecut critica română „cultura se face după miezul nopții”, referindu-se la emisiunile de cultură de la TVR. În special, Televiziunea publică, după cum afirmă critica română, „ar trebui să fie o entitate complementară a școlii: o sursă de instruire și educație a populației. Dacă nu vrem să ajungem o societate a imbecilității, a inculturii și-a pornografiei atotbiruitoare, ar trebui să urmărim cu încăpățânare un astfel de proiect. (…) îi dau dreptate românului când se întreabă: „Ce caută, pe canalul public producțiile lacrimogene ce se adresează unor inculți care cred că fericirea generală constă în a te duce într-un studio de televiziune pentru a te întâlni – surpriză, surpriză! – cu mătușa din Australia, de care nu mai știi nimic de patruzeci de ani? De ce se bagă pe gâtul populației astfel de subproduse ale mahalalei minții? De ce modelele românului trebuie să fie cutare vedetă cu decolteu adânc și fese arătate cu generozitate, și nu creatorii și profesioniștii acestei țări?” [35, p. 139].

Televiziunea care era, mai mult sau mai puțin, delimitată în emisiuni politice, economice, culturale, astăzi transformă realitatea într-un show. Toate sferele vieții, începând de la politică și până la viața particulară a omului, devin subiectul unor emisiuni de divertisment. Locul programelor suprasaturate de doctrinele ideologice este luat azi de emisiuni-show-uri, care nu numai că sustrag în mare măsură atenția populației de la marile probleme ale societății, dar și dezorientează spectatorul cu idei bizare, promovând nonvalorile ca valori autentice, kitsch-urile ca artă veritabilă. Majoritatea emisiunilor tind spre senzații și show-uri (reality show-uri) care, spre regret, au cea mai mare audiență.

În jurnalismul autohton s-a prefigurat o nouă tendință – cea de tabloidizare, care „se manifestă prin abordarea unor strategii editoriale care avantajează știrile și articolele soft (din aria divertismentului, a timpului liber, a vieții vedetelor) în detrimentul celor hard (din aria politică sau economică) și prin „superficializarea” conținutului materialelor analitice, care devin mai puțin consistente, fără analize și interpretări, apar axate în principal pe titluri „explozive”.

De altfel, la o margine este aruncată cultura și arta, înlocuită și ea cu pseudovalori și kitsch-uri de toată mâna, dar în special cu „profilarea unui star-sistem derizoriu, în care capătă statut de VIP orice prezentator/prezentatoare de știri mai ingenios pieptănată sau orice practicantă de țupăieli cu vocalize exhibând zone erogene” [13, p. 52].

Acest lucru este valid și pentru televiziunile noastre, care încearcă cu tot dinadinsul să copie tot ce văd în jur fără a face vreo distincție și de a se privi de la o parte, dându-și aere de atotștiutori fără a deschide vre-o carte (doar Internetul!).

Tendința dominantă în audiovizualul autohton este îndreptată spre a face din eveniment spectacol și senzație sau de a inventa pe loc gol evenimentul-senzație. Astăzi, orice informație trece prin filiera aceasta – fie eveniment politic, economic, fie buletin meteo. Însuși faptul că din nimic se încearcă a pregăti o noutate senzațională, de primă importanță. Astfel, în iarna curentă, buletinele de știri începeau cu informația despre temperatura mai scăzută ca de obicei. Reporterii care mai de care se întreceau în ingeniozitate de a prezenta acest fenomen neobișnuit (oare? N-au mai fost la noi ierni geroase?) prin amintiri din copilărie sau prin experimente infantile – picurând câteva picături de apă pe o suprafață care sa-i demonstreze spectatorului matur cum îngheață (astfel de reportaje sunt interesante doar pentru preșcolari). Spre regret, ajungem la absurditatea televiziunii americane despre care se scria că „un copac care a căzut și nu-i arătat la televiziune, înseamnă ca n-a căzut în realitate”.

Vorbind despre audiovizualul național, în primul rând, subînțelegem postul public de televiziune Moldova 1. Însuși denumirea lui presupune o instituție menită să reflecte realitatea imediată imparțial și netendențios, în afara oricărui partid politic – fie de guvernământ sau altul – și să valorifice toate aspectele vieții noastre. Spre regret, Moldova 1 își organizează activitatea sa într-un stil, care nici pe departe nu se înscrie în particularitățile unui post public de televiziune.

Nu vom insista asupra istoriei televiziunii noastre naționale (este necesar un studiu aparte), am vrea doar să menționăm câteva momente cruciale. După o perioadă mai lungă de stagnare, anii restructurării gorbacioviste au adus și la TVM o înviorare. Debarasarea de foarfecele cenzurii ideologice, libertatea de exprimare, viziunea critică asupra neajunsurilor vizibile din societate, tematica actuală și discuțiile îndrăznețe în cadrul diverselor emisiuni analitico-publicistice i-au mărit brusc popularitatea. De menționat, că atunci a fost cea mai prolifică perioadă în activitatea acestei televiziuni, pe drept cuvânt naționale.

La începutul anilor 90, TVM a fost supusă nu numai unor restructurări de ordin formal-structural, dar și conceptual. Întreaga activitate s-a plasat sub semnul distracțiilor totale a așa-numitului show – emisiuni-show despre politică, economie, cultură. Emisiuni show pentru tineret, pentru copii – totul a devenit un show care până astăzi nu poate fi oprit. De la modelul televiziunii sovietice s-a trecut la un hibrid moldo-ruso-american. O încercare de a imita modelul emisiunilor americane prin intermediul celor rusești.

Televiziunile noastre susțin modelul TV comerciale americane, bazat pe conținut comercial și susținut de reclamă. Invazia serialelor latino-americane, show-urilor nu de cea mai bună calitate, victorine și jocuri de noroc – toate urmărind un singur scop: de-a ține cu orice scop telespectatorul în fața ecranului (dacă nu prin nivel, atunci prin momeala unor câștiguri fabuloase). Or, această latură distractivă acoperă un gol în plan ideologic – de a îndepărta poporul de la problemele stringente ale societății, de a-l ține într-un spațiu suprasaturat de informații (a-i turna spectatorului tot felul de știri de pe toate continentele pe care el le uită după terminarea buletinului informativ).

În acest peisaj audiovizual străin spiritului nostru își mai găsește loc și propaganda partidului comunist, care a fost la putere până nu demult și care mai continuă sa fie în flangul drept al televiziunilor noastre. În anul 1994, de la cenzura ideologică se trece la o cenzură și mai dezastruoasă – cea antinațională: începând cu îndepărtarea de TV a cadrelor naționale și până la eliminarea din emisie a cuvintelor tabu: național, român, basarabean, Basarabia, în listele negre fiind incluși o serie de oameni de artă și cultură ai neamului, care n-au avut trecere la televiziunea națională.

Pe parcursul ultimilor ani au plecat din viață atâtea mari personalități ale culturii naționale. De câte ori TV s-a interesat de soarta lor? A fost invitat poetul și regizorul Anatol Codru la vre-o emisiune să-și spună păsul? Când a fost ultima dată la ecran Dumitru Matcovschi sau Aureliu Busuioc, Eugen Doga și mulți alții. Eugen Doga cu un an în urmă, fiind invitat la Euro TV Media Expres, referindu-se la probleme culturale din republică a ținut să menționeze că n-are acces la viața publică, timp de 20 de ani nu i s-a imprimat nici un cântec pe versurile lui Loteanu, Vieru, cântece pentru copii, de care azi este nevoie.

Care post își amintește că mai avem un Mihai Volontir, o Valentina Rusu-Ciobanu sau un Glebus Sainciuc. Își amintesc doar când pleacă dintre noi și atunci în treacăt… Tineretul de azi nu-i cunoaște, căci n-are de unde. Televiziunea noastră îi trece sub tăcere. Pentru aceea îi cunoaște pe băieții de la Zdob și Zdub, Dan Bălan și mulți alți interpreți care prezintă mai puțină valoare artistică, dar sunt propagați de toate posturile de televiziune de la noi.

Pe de altă parte, ecranul devine o oglindă în care își admiră chipurile sale starurile născute peste noapte, așa-zisele VIP-uri și toate odraslele lor (Copii „Cuminți” cu vedete părinți, Moldova 1). Majoritatea emisiunilor fac din succes, putere și bani, un idol cărora se închină și propagă aceste valori mercantile în emisiunile ce se mai produc în spațiul nostru audiovizual. Succesul, banii, popularitatea și toate ce le succed prezintă interes pentru televiziune.

Spre regret, viața cotidiană, omul cu lumea lui spirituală și munca nu au loc pe ecranele TV. „Este ușor de constatat – scrie Virgiliu Gheorghe – că pe micul ecran munca nu este văzută ca o virtute, ci poate doar ca o păcăleală, o corvoadă, atunci când poți pur și simplu să te distrezi. Distracție cât mai multă și cât mai puțină muncă, eventual deloc, este mesajul principal al mediului TV” [33, p. 125].

Când republica se zbate în criza economică și culturală, încercând să rezolve probleme majore, televiziunea se ocupă de fabricarea stelelor, de care „ducem lipsă”, în primul rând. În special, postul Moldova 1 și-a pierdut orice încredere la publicul autohton și nu numai după evenimentele din 7 aprilie 2009, când tineretul a ieșit în piață pentru a-și expune opinia sa asupra mersului istoriei țării.

Când toate posturile radio și televiziune, ziarele online din republică și străinătate vorbeau și transmiteau în direct din centrul evenimentelor, Moldova 1 cânta și dansa. Aceasta a fost poziția postului. De fiecare dată când ar trebui să iasă cu emisiuni de opinie, cu dezbateri – postul nostru public cântă, cântă și iar cântă. Întreaga lume a aflat cât de incompetentă este televiziunea noastră și cât de absentă este de la cele mai stringente evenimente și probleme din țară.

Astfel, cu această absență vădită din peisajul real, Moldova 1 și-a pierdut reputația și în fața țărilor vecine, nemaivorbind de spectatorul autohton. Noi vrem să fim în rând cu cele mai mari state, dar nu știm de unde și cum s-o începem. Și ca întotdeauna începem de la coadă. Ar trebui s-o începem de la limbă și cultură – să posedăm o limbă corectă, o cultură a vorbirii, a discursului, apoi un comportament civilizat – european, apoi să ne expunem în toată frumusețea pe micul ecran.

Realizând o politică informațională, reieșind din niște concepte personale/ individuale, televiziunea națională a devenit o oglindă a unei realități preconcepute, realități convenabile fostului partid de guvernământ, de care nu se poate debarasa până la ora actuală și prin prisma concepțiilor lor fiind abordate sau trecute sub tăcere adevăratele probleme ale timpului. De cele mai multe ori problemele stringente ale zilei sunt trecute sub tăcere, nefiind puse în discuție or abordate unilateral în unele dezbateri regizate cu succes, solicitând părerea persoanelor convenabile ori neavizate în domeniu.

Venirea în unei noi conduceri la televiziunea națională nu se știe dacă va fi în stare să oprească și să refacă acest enorm mecanism în mișcare. Deși unele mici schimbări – cosmetice, de ordin tehnic: schimbarea design-ului în studioul de știri și a tehnicii televizate, încă nu înseamnă o schimbare conceptuală a televiziunii. Nici tendința de a-i oferi buletinelor informative o personalizare după modelul televiziunii americane comerciale nu cred că e una din cele mai reușite.

Starea de stagnare domină în continuare emisiunile postului Moldova 1, continuă lucrul după vechile formule. Subiectele lungi și monotone, în care informațiile ca atare sunt lipsă. Evenimentele sunt prezentate cu mare întârziere. Astăzi, când însuși conștiința umană a fost modificată, ritmul lent este demult depășit în majoritatea televiziunilor. Nu sunt găsiți crainici-prezentatori potriviți pentru buletinele de știri. Chiar și edițiile ruse au mari probleme cu prezentatorii (cu dicția lor), care sunt într-o stare amorfă, monotonă, cu voci fără culoare pe aceeași tonalitate joasă. Poate problema nu e atât în specialiștii noștri, cât în specificul, în tradițiile noastre naționale, în identitatea și psihologia noastră care se opune intuitiv și categoric acelor concepții străine impuse. Lumea noastră spirituală este axată pe alte constante de viață. Show-ul clasic, venit din cultura americană nu este al nostru și nu e ușor să-l implantezi într-un sol care vine în contradicție cu specificul nostru. Noi trebuie să ne orientăm la valorile noastre culturale și nu să le plagiem pe cele venite de aiurea.

Telrviziunea Națională trebuie să-și formeze fața sa, să revină la identitatea națională culturală și să nu se maimuțărească în formatele de peste ocean. În acest context, și critica română de specialitate a menționat nu o dată că „produsele de succes importate din alte țări și adaptate la piața românească nu sunt decât niște forme fără fond. Ele evidențiază subcultura, propun pseudovalori și exploatează uneori sentimentele oamenilor, cu efectul formării gustului prost al audienței…”.

Să nu uităm că televiziunea este un indiciu al nivelului societății umane. Datorită noilor tehnologii imaginea poate fi modificată, reconstruită și chiar distorsionată, astfel modelând o realitate, supusă diverselor metamorfoze. Teleaștii se includ într-un joc periculos cu documentul, cu materialul factologic. În locul reconstituirii istoriei cu ajutorul dramei documentare se purcede la re-construirea/ re-montarea realității.

Nu rareori, în spatele informațiilor se ascund alte motivații, care urmăresc interese mai mult sau mai puțin mărturisite, de ordin economic, financiar și politic. „Realitatea televizată rămâne a fi un subiect de bază pentru exegeții televiziunii, care surprind și analizează situația actuală. În celebrul eseu întitulat Procesiunea simulacrelor, Jean Baudrillard susținea că realitatea a fost succesiv neutralizată de către mass-media, care mai întâi a reflectat-o, în al doilea stadiu a mascat-o și a pervertit-o, fiind necesar ca apoi să-i mascheze absența pentru a ajunge, în fine, să producă în schimb simulacrul realității – distrugerea semnificației și a oricărei relații cu realitatea” [27, p. 113].

Astfel, în comunicarea audiovizuală din ultimul timp se înregistrează cele mai controversate tendințe: de la extrema show-izare a tuturor emisiunilor până la propagarea unei imagini a realității cotidiene în care pe prim-plan se profilează mesaje senzaționale, zugrăvind societatea contemporană în cele mai sumbre culori ca un univers apocaliptic, încât spectatorul in fața televizorului trăiește într-o permanentă tensiune.

Specialiștii în domeniu au ajuns la unele concluzii surprinzătoare, reieșind din faptul că lumea ecranului este una violentă și care produce și efectele:

„(1) Oamenii ajung să supraestimeze prezența violenței în lumea reală. Sporește sentimentul fricii, al insecurității în fața pericolului văzut ca iminent.

(2) Trăind permanent sentimentul unei agresiuni potențiale, oamenii nu numai că devin mai stresați, mai irascibili, dar și se pregătesc să răspundă cu violență, în legitimă apărare, la un eventual atac” [26, p. 121].

Televiziunea contemporană a devenit un izvor de extindere a unei stări depresive, de criză, educând totodată indiferența și chiar violența. Posturile TV autohtone își organizează programul său reieșind din trei elemente de bază: news (noutăți), entertainment și publicitate. Entertainment-ul sau producția de divertisment ce include filme și seriale (artistice, documentare și animație); emisiuni de divertismen (talk show-uri, reality show-uri, victorine etc.); muzică și sport ocupă cea mai pare parte din grila de program.

Funcția de informare, dar și de formare a atitudinii față de realitatea imediată o au, în primul rând, mesajele informative. Știrile de ultimă oră rămân în topul preferințelor spectatorilor de toate vârstele. Cele mai utilizate genuri informative astăzi sunt diverse informații senzaționale, reportaje în direct de la diverse evenimente. Însuși, critica de televiziune menționează că jurnalul de știri dă tonul în concertul distinct susținut de fiecare televiziune și funcționează ca un veritabil sistem nervos central al ei [31, p. 36].

Structura grilei de program a postului Moldova 1 nu are un concept bine determinat, o politică de programare cât de cât logică, unde fiecare segment de public-spectator să se poată include pentru recepționarea emisiunii interesate. În special, în perioadele electorale toată structura grilei de program este dată peste cap. În schimb, în orice perioadă la postul public predomină în program filme și seriale melodramatice, inclusiv foarte multă muzică. În orele de prime time, timpul cel mai prețios, Moldova 1 îl irosește cu seriale siropoase latino-americane (Dragoste și ciocolată), atunci când ar trebui să iasă în emisie cu emisiuni cu mult mai serioase sau opere de valoare.

Televiziunea Națională a copiat repede modelul refăcut de ruși. Astăzi, având o deschidere atât de mare, căutările au rămas într-un impas atât formal, cât și ideatic. Aproape fiecare post de TV generalist se consideră obligat de a avea un program informativ-distractiv matinal. Moldova 1 își menține emisiunea Buna dimineața (de la 6.00 la 8.00 în zilele de lucru, cu repetare la orele 11.30 în aceeași zi), lansată la începutul anilor 90. Structura nu e simplă, ci simplistă: invitați în studio, numere muzicale, s-au mai furat de la români și secvența cu prepararea bucatelor. Nimic interesant ce te-ar face să privești în fiecare dimineață.

Prime și-a deschis la fel o emisiune matinală, la început doar pentru zilele de sâmbătă și duminică cu o durată mai mică de o oră, de la 8.00 la 9.00, apoi s-au extins și în celelalte zile. 2 plus – “Neața” cu Răzvan și Dani (de la 8.00 la 10.00). Însuși denumirea ne sugerează prezența a doi prezentatori care distrează publicul de dimineață, comentează diverse noutăți, discută, fac bancuri, muzică, bucate – totul într-o atmosferă și bună dispoziție. Ținuta firească, starea de spirit a prezentatorilor, dar și posedarea limbii și a unui vocabular te cucerește, deși conținutul lasă de dorit. E o emisiune prezentată de tineri și adresată tinerilor.

Jurnal TV – Deșteptarea și Deșteptarea în week-end propun niște improvizații banale, ce adesea resping spectatorul de la ecran.

Nici emisiunile televizate n-au fost ferite de influența străină, împrumutând stilul emisiunilor și cumpărând formate de la marile companii de televiziune americană. Televiziunile europene, în special cele ale fostului lagăr socialist, au fost inundate de jocuri de noroc, talk-show-uri, reality-show-uri etc. cu aceeași dramaturgie și structură, în aceleași decoruri, fiind diferiți doar prezentatorii, invitații și publicul prezent în studio. Prezența publicului în studio la diverse emisiuni, un factor fundamental în susținerea popularității, este la fel preluată din experiența televiziunilor americane din anii '60. De un succes deosebit se bucură pe ecranele de televiziune europene show-urile americane Survivor, Private life, nemaivorbind de reality-show-ul Big Brother, care a suscitat discuții controversate nu numai în mediul criticilor, dar și al publicului spectator [26, p. 17].

Emisiunile de tipul Big Brother, care nu sunt altceva decât urmărirea persoanei prin gaura cheii, încearcă să mistuie curiozitatea prin cele mai indecente metode (exemplu: Iubire interzisă sau Să te prezint părinților de la 2 Plus, Povestiri adevărate etc.). Nu mai puțină zarvă fac și emisiunile în care în joc sunt puse premii mari bănești sau cadouri (Da sau Nu pe Prime). Toate aceste emisiuni încearcă să încurajeze orice comportament. Astăzi se vorbește despre o tele-realitate. Realitatea imediată ne apare în cadrul ecranului într-o viziune de banalizare a tot ce ne înconjoară, începând de la tradiții și terminând cu moartea. Pentru TV nu contează conținutul valoric.

Posturile de televiziune europene au preluat de la americani nu numai formatul emisiunilor, dar și denumirile în limba engleză: Teleshopping, Happy hour, Divertis Mall, Land of jokes (PRO TV), Cool publica (Publica TV) etc. Treptat posturile naționale de televiziune își pierd fața sa, construindu-și conceptul după canoanele străine. Sub presiunea globalizării televiziunea dintr-un fenomen național s-a transformat în unul internațional, devenind o verigă în puternicul lanț al show-bussines-ului în spațiul comun european.

Televiziunea s-a impus ca un intermediar dintre realitate și om. Omul contemporan concepe realitatea imediată anume prin intermediul audiovizualului (în comparație cu perioadele anterioare, când acel prognoz meteo se stabilea în conformitate cu diverse semne ale naturii etc.). Atunci când în republică au loc evenimente cruciale, când criza e în toi, când diferențele dintre clasele bogate și cele sărace crește tot mai mult, când tineretul și-a pierdut încrederea în viitorul său, rămânând după terminarea studiilor universitare fără loc de muncă, iar o bună parte nefiind încadrați nici în studii nici în alte activități se ocupă de furturi și jafuri, când copii nu sunt școlarizați ci umblă cu cerșitul, când Moldova devine o pepinieră atât de forțe ieftine de muncă pentru întreaga lume, cât și marfă vie vândută pentru prostituții etc. televiziunea autohtonă ne prezintă o viață în cele mai frumoase culori cu emisiuni din cele mai distractive, seriale siropoase latini-americane, concerte peste concerte, chiar și Fabrica de staruri.

E paradoxal faptul, cum televiziunile reacționează la cele mai diverse evenimente și le clasează în grila sa de program dându-le unora importanță ori, făcând din nimic un eveniment, altele trecându-le sub tăcere. Odată cu apariția celor două posturi de TV de știri Jurnal TV și Publica TV audiovizualul din Republica Moldova s-a înviorat considerabil.

Intențiile de-a aduce pe ecran imaginea realității imediate, problemele ce frământă publicul spectator, plictisit de melodrame lacrimogene, de viață luxoasă, de aceleași fețe și voci prezente ani de zile 1. Cu mult mai operativi în relatarea evenimentelor, dar și în a pune în discuție cele mai arzătoare probleme, tendința de a experimenta o varietate de opinii.

Astfel, spectatorul poate să cunoască, deși încă destul de modest, intelectualitatea și problemele ei, să se apropie de cultura epocii care de multe posturi este aruncată la margine (în special, la orele nocturne. Binevenite sunt seriile de tipul Povestea vorbei, Calendar popular, Cartea zilei, Urmă în istorie, dar și aici documentarea ar putea fi lărgită și nu limitată doar la Internet.

Anume prin intermediul buletinelor de știri – accidentele și jafurile, omorurile și violurile devin noutățile zilei, iar descoperitele și cercetările în diverse domenii ale științei, apariția noilor cărți și multe alte evenimente din domeniul culturii sunt lăsate în umbră sau dacă sunt puse pe post atunci cu mari bătălii din partea jurnaliștilor care țin mult la cultura țării – acestea nu sunt noutăți care prezintă interes în opinia unor tineri reporteri, dar mai ales a conducătorilor de posturi sau departamentelor de știri. Spectatorul trebuie ținut departe de problemele social-politice, cu cât mai puțin gândește cu atât mai bine. Acesta este scopul televiziunilor – distracții, distracții și iar distracții.

Realizarea unor emisiuni originale cere mai multe finanțe, dar și specialiști cu un nivel profesional înalt. TV dă posibilitatea de-a valorifica cultura și fenomenele culturale actuale autohtone, includerea lor în procesul universal și a celor europene, în special. Dar emisiunile cu un demers înalt științifico-artistic sunt lipsă pe ecranele noastre.

Nu putem nega că anume imaginea promovată de ecranul TV devine și o imagine stereotip a Republicii noastre în lume. Spre regret, acest ecran ne prezintă într-o imagine puțin pozitivă. Căci valorile adevărate nu ajung la ecran. Or, ecranul încearcă să ne impună pseudovalorile în cele mai frumoase culori. Imaginea noastră ce apare în cele mai diverse emisiuni TV (chiar și seriale) în străinătate (Rusia, România etc.) scote în evidentă sărăcia noastră atât materială (1/3 din populație fiind plecată peste hotare la muncă) cât și cea spirituală/ intelectuală.

Fetele moldovence sunt prezentate ca tinere lacome, meschine cu gânduri negre ce se dau în vânt după bărbați bogați, cu stare și loc în societate (Să te prezint părinților, 2 Plus). Imaginea femeilor din R. Moldova prezentate ca marfă pentru bordeluri din Orient și Occident a fost confirmată și de prezența Olgăi Tira , look-ul căreia (machiajul și vestimentația vulgară, de prost gust) s-a deosebit radical de cel al participantelor din alte state. Toate țările mari civilizate au depășit demult minimalismul și extravaganța, pledând pentru o frumusețe naturală, pentru simplitate și gust estetic.

Pe ecranele marilor state nu ce mai acceptă stil de prezență indecent (în vestimentație, în stil, în limbaj). În Occident star-urile au trecut de la competițiile de onoraruri fabuloase și ținută vestimentară la inteligență, punând accentul pe universul cultural, inclusiv și cunoașterea limbilor străine.

La noi situația este inversă. Stelele noastre, care ne reprezintă republica în lume nici limba de stat n-o posedă la nivel acceptabil.

Volumul mare de programe de divertisment au scos din circuit emisiunile culturale și respectiv și unele din funcțiile de bază ale televiziunii cea de culturalizare a spectatorului, de formare a unei culturi, a unui nivel etico-estetic înalt. Nu rareori, de la ecranul TV de la diverse posturi poți să auzi indignarea „că nu avem cultură generală”! Dar de unde să se ia această cultură dacă televiziunea aduce pe ecran numai incultură. Toți sunt preocupați de bani, de putere și nimănui nu-i pasă de cultură, de viitorul țării. Copilului i se pune la dispoziție de dimineață până seara numai lupte, acțiune, violență, distrugeri etc.

Concluzii

Cultura audiovizuală desemnează produsele industriilor culturale, reprezentate de unele mijloace de comunicare în masă (televiziunea, cinematograful, publicitatea televizată ș.a.). Câteva caracteristici ale culturii audiovizuale (unele dintre care sunt raportate la comunicarea interpersonală):

a) Asimetria relației dintre comunicator și public, în avantajul celui dintâi. Auditoriul are o compoziție eterogenă, fiind format din indivizi aparținând tuturor categoriilor socio-profesionale, cu vârste, stiluri de viață și convingeri diferite. Audiența e lipsită de reprezentare și capacitatea de a răspunde;

b) producția audiovizuală este asimilată cu producțiile oricăror întreprinderi din societate. Produsele acestor industrii culturale sunt deosebit de scumpe;

c) Creația individuală e limitată datorită costurilor ridicate din industriile audiovizuale;

e) Creatorul de bunuri simbolice devine o simplă componentă a unui proces complex de producție și distribuție din mediile audiovizuale postmoderne.

Câteva motive pentru care produsele audiovizuale sunt contestate:

a) pervertirea valorilor culturale ale publicului;

b) stimularea creșterii ratei delincvenței;

c) contribuția la degradarea morală generală;

d) descurajarea creativității.

Pe de altă parte, axioma celebră a savantului canadian Marshall McLuhan – The medium is the message – și-a depășit demult sensul metaforic: noile tehnologii informaționale au revoluționat audiovizualul. Dar piața mediatică din Republica Moldova are o anume relevanță doar în municipiul Chișinău și în câteva orașe, la sate oferta de mesaj audiovizual fiind încă blocată de diferiți factori: de ordin infrastructural, financiar, ideologic etc.

În ultimul deceniu, Chișinăul cunoaște o adevărată explozie de produse audiovizuale: programe prin cablu și satelit, piața de casete video, CD-uri și DVD-uri – niște forme foarte eficiente de proliferare a mesajului audiovizual. Aceste produse mediatice sunt, aproape în totalitate, de import, nu se face mai nimic pentru a echilibra, măcar parțial, producția audiovizuală străină cu cea autohtonă.

Azi, când infuzia de capital privat în mediile electronice capătă amploare, este absolut necesar ca audiovizualul public să se constituie într-o autentică vitrină a valorilor naționale, nu pentru a flata sau supralicita o realitate axiologică națională, nici pentru a nega xenofob valorile altor culturi, ci pentru a cultiva cu demnitate și simțul măsurii valorile proprii – cele morale, culturale, științifice, artistice, etno-folclorice, socio-umane [11, p. 140]. Or, modelul comercial de televiziune se conformează servil gustului mediu al publicului, fiind refractar la programele culturale de marcă.

În evoluția culturii audiovizuale pot fi nominalizate o serie întreagă de momente negative:

abolirea tabuurilor etice;

opțiunea repertorială restrânsă din bogata moștenire a culturii naționale și universale (sunt valorizate audiovizual puține capodopere literare);

orientarea preponderentă spre cultura de masă din vecinătatea produsului kitsch sau spre texte de o calitate dubioasă;

tendința unor creatori/consumatori inveterați de media de a evada din realitate în lumea iluziilor, fantasmelor, mai ales în situațiile de criză, slăbiciune, înstrăinare (fenomenul escapism).

Și încă o considerație, poate cea mai neliniștitoare pentru analiștii comunicării de pe toate meridianele: fenomenul globalizării, uniformizarea producțiilor mediatice contribuie involuntar la pierderea identității naționale a publicului telespectator.

Bibliografie:

Alexander J.C., Seidman S. Cultură și societate. Dezbateri contemporane. Iași: Institutul European, 2001. 352 p.

Ballandier G. Scena puterii. Oradea: Aion, 2000. 178 p.

Baudrillard J. Strategiile fatale. Iași: Polirom, 1996. 216 p.

Benjamin W. Opera de artă în epoca reproducerii mecanice. În: Walter Benjamin. Iluminări. București: Univers, 2000. 344 p.

Bignell J., Oriebar J. Manual practic de televiziune. Iași: Editura Polirom, 2009. 312 p.

Bourdieu P. Despre televiziune. București: Meridiane, 1998. 127 p.

Branea S. Serialele pentru tineri. O abordare psihosociologică. București: Ars Docendi, 2010. 227 p.

Bucheru I. Fenomenul televiziune. Limbajul imaginii. Publicistică. Producție. Programare TV. București: Fundația România de mâine, 1997. 378 p.

Briggs A., Burke P. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. Iași: Polirom, 2005. 344 p.

Cabin Ph., Dortier J.-Fr. (coordonatori). Comunicarea. Perspective actuale. Iași: Polirom, 2010. 342 p.

Coman M. Introducere în sistemul mass-media. Iași: Polirom, 2007. 360 p.

Connor S. Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane. București: Meridiane, 1999. 407 p.

Coste-Cerdan N., Le Diberder A. Televiziunea. București: Editura Humanitas, 1991. 165 p.

DeFleur Melvin L., Bal-Rokeach S. Teorii ale comunicării de masă. Iași: Polirom, 1999. 368 p.

Dicționar de media (colecția „Larousse”, coord. Francis Balle). București: Univers Enciclopedic, 2005. 368 p.

Dinu M. Comunicarea. Repere fundamentale. București: Editura Științifică, 1999. 362 p.

Drăgan I. Comunicarea. Paradigme și teorii. Volumul I. București: RAO International, 2007. 723 p.

Drăgan I. Comunicarea. Paradigme și teorii. Volumul II. București: RAO International, 2007. 665 p.

Fiske J., Hartley J. Semnele televiziunii. Iași: Editura Institutul European, 2002. 216 p.

Garcin J. (coordonator). Noile mitologii. București: ART, 2009. 176 p.

Giovannini G. De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă. București: Editura Tehnică, 1989. 272 p.

Ghiu B. Evul Media. Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2002. 155 p.

Grosu Popescu E. Jurnalism TV. București: Teora, 1998. 112 p.

Jeanneney J.-N. O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini și până astăzi. Iași: Institutul European, 1997. 405 p.

Kellner D. Cultura media. Iași: Institutul European, 2001. 416 p.

Lazăr M. Noua televiziune și jurnalismul de spectacol. Iași: Editura Polirom, 2008. 200 p.

Lipovetsky G., Serroy J. Ecranul global. Cultură, mass-media și cinema în epoca hipermodernă. Iași: Polirom, 2008. 334 p.

Lochard G., Boyer H. Comunicarea mediatică. Iași: Institutul European, 1998. 120 p.

Lovinnk G. Cultura digitală. Reflecții critice. Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2004. 205 p.

Macey D. Dicționar de teorie critică. București: comunicare.ro, 2008. 527 p.

Nicolescu R. Mirajul televiziunii. București: Media Business, 2003. 184 p.

Rachieru A.D. Globalizare și cultura media. Iași: Editura Institutul European, 2003. 148 p.

Radu R.-N. Instituții culturale în tranziție. Despre creativitate în jurnalismul și cinematografia din România, după 1944. București: Nemira. 240 p.

Sartori G. Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea. București: Humanitas, 2006. 171 p.

Stavre I. Reconstrucția societății românești prin audiovizual. București: Nemira, 2004. 240 p.

Streitmatter R. Sexul vinde. Aventura mass-media de la reprimare la obsesie. București: Tritonic, 2006. 287 p.

Ștefănescu P. Internet și societate. București: Ars Docendi, 2007. 240 p.

Toffler A. Consumatorii de cultură. București: Antet, 1997. 224 p.

Thompson J.B. Media și modernitatea. O teorie socială a mass-media. București: Editura Antet, 1994. 279 p.

Zeca-Buzura D. Jurnalismul de televizune. Iași: Polirom, 2005. 200 p.

Zeca-Buzura D. Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother. Iași: Polirom, 2007. 299 p.

Zeca-Buzura D. Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii. Iași: Polirom, 2009. 232 p.

Вагнадзе Г. Агрессия против разума. Москва: Искусство, 1988. 345 с.

Нечай О.Ф. Ракурсы. О телевизионной коммуникации и эстетике. Москва: Искусство, 1990. 119 с.

Обсуждаем «Секс в большом городе». Под редакцией Ким Акасс и Джанет МакКейб. Москва: AdMarginem, 2006. 318 с.

Тарасов К.А. Насилие в зеркале аудиовизуальной культуры. Москва: НИИ киноискусства, 2005. 384 c.

Resurse Internet

http://atelier.liternet.ro/articol/3785/Bogdan-Ghiu/Cultura-generala-media.html (vizitat 21.01.2011).

http://www.liternet.ro/ (vizitat 25.03.2012).

http://www.paginademedia.ro/ (vizitat 2.04.2012).

http://www.protv.md/ (vizitat 5.05.2012).

Bibliografie:

Alexander J.C., Seidman S. Cultură și societate. Dezbateri contemporane. Iași: Institutul European, 2001. 352 p.

Ballandier G. Scena puterii. Oradea: Aion, 2000. 178 p.

Baudrillard J. Strategiile fatale. Iași: Polirom, 1996. 216 p.

Benjamin W. Opera de artă în epoca reproducerii mecanice. În: Walter Benjamin. Iluminări. București: Univers, 2000. 344 p.

Bignell J., Oriebar J. Manual practic de televiziune. Iași: Editura Polirom, 2009. 312 p.

Bourdieu P. Despre televiziune. București: Meridiane, 1998. 127 p.

Branea S. Serialele pentru tineri. O abordare psihosociologică. București: Ars Docendi, 2010. 227 p.

Bucheru I. Fenomenul televiziune. Limbajul imaginii. Publicistică. Producție. Programare TV. București: Fundația România de mâine, 1997. 378 p.

Briggs A., Burke P. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. Iași: Polirom, 2005. 344 p.

Cabin Ph., Dortier J.-Fr. (coordonatori). Comunicarea. Perspective actuale. Iași: Polirom, 2010. 342 p.

Coman M. Introducere în sistemul mass-media. Iași: Polirom, 2007. 360 p.

Connor S. Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane. București: Meridiane, 1999. 407 p.

Coste-Cerdan N., Le Diberder A. Televiziunea. București: Editura Humanitas, 1991. 165 p.

DeFleur Melvin L., Bal-Rokeach S. Teorii ale comunicării de masă. Iași: Polirom, 1999. 368 p.

Dicționar de media (colecția „Larousse”, coord. Francis Balle). București: Univers Enciclopedic, 2005. 368 p.

Dinu M. Comunicarea. Repere fundamentale. București: Editura Științifică, 1999. 362 p.

Drăgan I. Comunicarea. Paradigme și teorii. Volumul I. București: RAO International, 2007. 723 p.

Drăgan I. Comunicarea. Paradigme și teorii. Volumul II. București: RAO International, 2007. 665 p.

Fiske J., Hartley J. Semnele televiziunii. Iași: Editura Institutul European, 2002. 216 p.

Garcin J. (coordonator). Noile mitologii. București: ART, 2009. 176 p.

Giovannini G. De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă. București: Editura Tehnică, 1989. 272 p.

Ghiu B. Evul Media. Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2002. 155 p.

Grosu Popescu E. Jurnalism TV. București: Teora, 1998. 112 p.

Jeanneney J.-N. O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini și până astăzi. Iași: Institutul European, 1997. 405 p.

Kellner D. Cultura media. Iași: Institutul European, 2001. 416 p.

Lazăr M. Noua televiziune și jurnalismul de spectacol. Iași: Editura Polirom, 2008. 200 p.

Lipovetsky G., Serroy J. Ecranul global. Cultură, mass-media și cinema în epoca hipermodernă. Iași: Polirom, 2008. 334 p.

Lochard G., Boyer H. Comunicarea mediatică. Iași: Institutul European, 1998. 120 p.

Lovinnk G. Cultura digitală. Reflecții critice. Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2004. 205 p.

Macey D. Dicționar de teorie critică. București: comunicare.ro, 2008. 527 p.

Nicolescu R. Mirajul televiziunii. București: Media Business, 2003. 184 p.

Rachieru A.D. Globalizare și cultura media. Iași: Editura Institutul European, 2003. 148 p.

Radu R.-N. Instituții culturale în tranziție. Despre creativitate în jurnalismul și cinematografia din România, după 1944. București: Nemira. 240 p.

Sartori G. Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea. București: Humanitas, 2006. 171 p.

Stavre I. Reconstrucția societății românești prin audiovizual. București: Nemira, 2004. 240 p.

Streitmatter R. Sexul vinde. Aventura mass-media de la reprimare la obsesie. București: Tritonic, 2006. 287 p.

Ștefănescu P. Internet și societate. București: Ars Docendi, 2007. 240 p.

Toffler A. Consumatorii de cultură. București: Antet, 1997. 224 p.

Thompson J.B. Media și modernitatea. O teorie socială a mass-media. București: Editura Antet, 1994. 279 p.

Zeca-Buzura D. Jurnalismul de televizune. Iași: Polirom, 2005. 200 p.

Zeca-Buzura D. Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother. Iași: Polirom, 2007. 299 p.

Zeca-Buzura D. Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii. Iași: Polirom, 2009. 232 p.

Вагнадзе Г. Агрессия против разума. Москва: Искусство, 1988. 345 с.

Нечай О.Ф. Ракурсы. О телевизионной коммуникации и эстетике. Москва: Искусство, 1990. 119 с.

Обсуждаем «Секс в большом городе». Под редакцией Ким Акасс и Джанет МакКейб. Москва: AdMarginem, 2006. 318 с.

Тарасов К.А. Насилие в зеркале аудиовизуальной культуры. Москва: НИИ киноискусства, 2005. 384 c.

Resurse Internet

http://atelier.liternet.ro/articol/3785/Bogdan-Ghiu/Cultura-generala-media.html (vizitat 21.01.2011).

http://www.liternet.ro/ (vizitat 25.03.2012).

http://www.paginademedia.ro/ (vizitat 2.04.2012).

http://www.protv.md/ (vizitat 5.05.2012).