Functia Publica. Statutul Functionarului Public

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………5

Capitolul I

Consideratii generale privind functia publică………………………………………………..9

I.1. Noțiunea funcției publice…………………………………………………………………….9

I.2. Funcția publică administrativă……………………………………………………………..14

I.3. Clasificarea funcției publice………………………………………………………………..18

Capitolul II

Regimul juridic general al functiei publice……………………………….…………………21

II.1. Noțiunea și regimul juridic al funcționarilor publici…………………….………………..21

II.2. Tezele din doctrina interbelică………………………………………………………………………………24

II.3. Opiniile exprimate în doctrina anilor 1949 – 1989…………………………………………………..25

II.4.Orientări ale doctrinei actuale………………………………………………………………………………..26

II.5. Condiții generale ale investirii în funcție……………………………….…………….. …27

Capitolul III

Statutul funcționarilor publici……………….…………………………….…………………30

III.1. Noțiunea de funcționar public ………………………………………….………………..30

III.2. Categorii de funcționari publici……………………………………………..……………34

III.3. Condițiile de acces la funcțiile publice din administrația publică ………..……………..36

III.4. Incompatibilități și conflicte de interese …………………………………………………37

III.5. Drepturile funcționarilor publici…………………………………………………………..40

III.6. Îndatoririle funcționarilor publici…………………………………………………………43

Concluzii………………………………………………………………………………………..45

Bibliografie……………………………………………………………………………………..47

Listă de abrevieri

alin. – alineat

art. – articolul

Cap. – capitolul

D.L. – Decretul Lege

H.G. – Hotărârea de Guvern

Jud. – Județ

INA – Institutul Național de Administrație

lit. – litera

M. Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

O.G. – Ordonanța de Guvern

op. cit. – opera citată

O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului

p. – pagina

pct. – punctul

Vol. – volumul

Introducere

Am ales ca tema pentru lucrarea de licență „FUNCȚIA PUBLICĂ. STATUTUL FUNCȚIONARULUI PUBLIC”, fiind o temă structurata în trei capitole, fiecare prezentând aspecte relevante cu tema aleasă.

Astfel, primul capitol denumit „Consideratii generale privind functia publică” face referire la un scurt istoric al funcției publice, noțiunea funcției publice, funcția publică administrativă precum și clasificarea functiei după nivelul atribuțiilor și după cerințele privind nivelul studiilor.

Al doilea capitol poartă numele de „Regimul juridic general al funcției publice”. În cadrul acestui capitol se tratează noțiunea și regimul juridic al functionarilor publici, condiții generale ale investirii în funcție și formarea, natura juridica, modificarea, suspendarea, întreruperea si încetarea raportului de serviciu.

Ultimul capitol denumit “Statutul funcționarilor publici”, tratează noțiunea de funcționar public, categorii de funcționari publici, condițiile de acces la funcțiile publice din administrația publică, incompatibilități și conflicte de interese, drepturile funcționarilor publici și indatoririle funcționarilor publici.

Întreaga lucrare de licență prezintă aspecte importante cu tema aleasă si are la bază surse bibliografice ale cunoscuților autori din domeniu și după legislația actualizată la zi.

În doctrina din țara noastră s-a susținut că, de regulă, funcțiunea publică este de natura puterii executive. Astfel, s-a susținut că „orice serviciu public, sub orice formă s-ar prezenta, dezvoltă o activitate proprie absolut necesară existenței și progresului său, numită funcțiune administrativă, care este caracteristică tuturor activităților sociale”.

Din textul citat rezultă că autorul considera că serviciul public este egal cu funcțiunea publică și că funcțiunea publică se exercită numai pentru realizarea atribuțiilor administrației publice. In schimb, Prof. P. Negulescu a susținut că „funcțiunea publică apare deci ca o grupare de atribuții, de puteri și de competențe în scopul de a da satisfacțiune unor interese generale”.

Funcțiunea publică, de altfel ca și serviciul public, este o instituție juridică pe care o întâlnim, cu diferențele ei specifice, atât în cadrul organelor – serviciilor publice –care realizează puterea legislativă, cât și ale puterii executive sau judecătorești.

Existența statului, înțeles sintetic ca putere organizată asupra unei populații, pe un anumit teritoriu, a presupus, încă din momentele sale de început, o continuă adaptare la

dinamica vieții economice, sociale și politice. Răspunsurile pe care statul le-a oferit cerințelor venite în număr tot mai mare din partea societății s-au concretizat în creșterea volumului și a complexității funcțiilor sale, în multiplicarea atribuțiilor autorităților și organelor sale. Pe bună dreptate, Mircea Djuvara considera că „realitatea cea mai puternică și cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat este statul“.

Potrivit teoriei separației puterilor în stat, funcțiile pe care statul le dobândește în asigurarea suveranității sale, funcția legislativă, funcția executivă și funcția judecătorească nu pot fi realizate decât prin exercitarea lor de către puteri independente, reprezentate la nivel politico-juridic de organe corespunzătoare.

Pentru realizarea acestor funcții ale statului se înființează servicii publice, care, la rândul lor, sunt înzestrate cu funcții publice – atribuții, competențe și răspunderi specifice sarcinilor pe care acestea le realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societății. La nivel european au existat puternice preocupări pentru reglementarea funcției publice, fără a se confunda tradițiile privitoare la funcția publică cu apariția unui statut general. Funcția publică exista cu siguranță cu mult înainte de a fi adoptat, în premieră europeană, un statut general al funcției publice, în Spania anului 1852.

În România, reglementarea funcției publice, în sensul modern al accepțiunii, a fost realizată prima dată de Regulamentele Organice. Urmează cronologic, prevederi ale Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris și ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum și cele ale Constituției din 1866, pentru ca abia prin Constituția din 1923 să se considere oportun momentul adoptării unui statut al funcționarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iunie 1923, în vigoare până în 1940. Evoluția ulterioară a reglementărilor în materie a fost determinată de cursul evenimentelor care au îndepărtat societatea românească de pe calea unei democrații autentice. Un moment relevant în scurta prezentare a istoricului reglementării funcției publice este adoptarea Constituției României din 1991, iar în temeiul acesteia adoptarea, nejustificat de târziu, a Statutului funcționarului public, prin Legea nr. 188/1999 modificată ulterior.

Doctrina juridică nu a avut și nu are un punct de vedere unitar asupra problematicii funcției publice, cu atât mai mult cu cât reglementările în materie diferă în funcție de perioada istorică și de realitatea statală la care ne raportăm uneori, aceste reglementări nefiind altceva decât un instrument de impunere a unor concepții politice.

Asupra naturii juridice a funcției publice s-au exprimat diferite puncte de vedere, cele mai semnificative fiind cele constituite în teoria situației contractuale și în teoria statului legal.

Prima teorie a încercat definirea funcției publice fie prin intermediul unor instituții de drept civil (contractul de mandat), fie prin intermediul unor instituții de drept administrativ (contractul administrativ). Mai recent, s-a făcut apel la instituții ale dreptului muncii (contractul individual de muncă) pentru a explica natura juridică a funcției publice. Cea de-a doua teorie importantă infirmă caracterul contractual al funcției publice și o înțelege ca pe un statut legal, instituit printr-un act de autoritate, concepție care, așa cum vom arăta, este preluată și de legiuitorul nostru constituant.

Dintr-o asemenea perspectivă, definirea funcției publice nu pare a fi o sarcină prea ușoară. În doctrina interbelică, funcția publică a fost înțeleasă ca fiind „complexul de puteri și competențe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulți), persoană fizică care, executând puterile în limitele competenței, urmărește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea“. Într-o definiție mai recentă, funcția publică este considerată „situația juridică a persoanei fizice – învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice – ce constă în ansamblul drepturilor și obligaților care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit“.

Prezentarea a două dintre definițiile de referință în materie nu a avut pretenția de epuizare a posibilelor perspective de analiză a noțiunii de funcție publică, cu atât mai mult cu cât potrivit definiției legale, întâlnită în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, art. 3 și în actele normative care își au temeiul în această Lege, funcția publică este ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea și instituția publică în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale.

După o scurtă prezentare a istoricului reglementării funcției publice și a principalelor probleme care au fost ridicate de către doctrina juridică în ceea ce privește natura juridică și definirea noțiunii de funcție publică, vom încerca în cele ce urmează să oferim un punct de vedere asupra semnificației unor prevederi ale Constituției României în legătură cu funcția publică.

Cele mai importante prevederi ale Constituției privind funcția publică se întâlnesc în art. 16 alin. (3) și art. 73 alin. (3) lit. j). În art. 16 din Constituția României din 1991, modificată în 2003, se consacră principiul potrivit căruia funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare pot fi ocupate, în condițiile legii, de către persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.

Prin legea de revizuire a Constituției a fost eliminată condiția de avea numai cetățenia română pentru ocuparea unei demnități sau funcții publice, fiind așadar posibilă ocuparea de funcții publice și de către persoanele care au dublă cetățenie, fapt mai apropiat de spiritul reglementărilor europene.

Art. 73 alin. (3) din Constituție, care statuează categoriile de legi pe care le adoptă Parlamentul, în enumerarea tuturor domeniilor care sunt reglementate prin lege organică, menționează statutul funcționarilor publici la litera j) și, separat, la lit. p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială. Semnificația acestei prevederi este diferențierea între regimul statutar al funcționarilor publici și regimul contractual al celorlalte categorii de salariați, pentru că, în concepția legiuitorului constituant român, funcționarul public aparține ramurii dreptului public, deosebindu-se fundamental de salariat. Totodată prin faptul că domeniul de reglementare a statutului funcționarului public este cel al legii organice, este subliniată și importanța deosebită pe care funcția publică și funcționarul public le au în sistemul constituțional și legal.

O discuție interesantă este legată de determinarea funcțiilor publice și implicit a categoriilor de funcționari publici. Interpretarea art. 40 alin (3) și art. 54 alin. (2) din Constituție, în coroborare cu prevederile altor articole din Constituție care fac referire la alte categorii de funcții publice, ne îndreptățesc să considerăm că au calitatea de funcționari publici nu doar persoanele care ocupă o funcție publică în autoritățile sau organele administrației publice, ci și judecătorii Curțiial celorlalte categorii de salariați, pentru că, în concepția legiuitorului constituant român, funcționarul public aparține ramurii dreptului public, deosebindu-se fundamental de salariat. Totodată prin faptul că domeniul de reglementare a statutului funcționarului public este cel al legii organice, este subliniată și importanța deosebită pe care funcția publică și funcționarul public le au în sistemul constituțional și legal.

O discuție interesantă este legată de determinarea funcțiilor publice și implicit a categoriilor de funcționari publici. Interpretarea art. 40 alin (3) și art. 54 alin. (2) din Constituție, în coroborare cu prevederile altor articole din Constituție care fac referire la alte categorii de funcții publice, ne îndreptățesc să considerăm că au calitatea de funcționari publici nu doar persoanele care ocupă o funcție publică în autoritățile sau organele administrației publice, ci și judecătorii Curții Constituționale, magistrații, cadrele active ale armatei, polițiștii, personalul didactic (din învățământul de stat), personalul vamal, personalul silvic. Categoriilor de funcționari amintite li se aplică prevederile unor legi speciale, alături, desigur, de dispozițiile generale din materie ale Constituției și ale Statutului funcționarului public.

Mai amintim faptul că funcția de demnitate publică, menționată de Constituție în art. 16 alin. (3) nu presupune a fi exercitată de către un funcționar public, existând diferențe semnificative între funcționarul public și demnitarul public (președintele României, deputații și senatorii, miniștrii, președintele consiliului județean, consilierii consiliului județean, prefectul, primarul, consilierii locali). Legea 188/1999 în art. 5 face precizarea că persoanele numite sau alese în funcție de demnitatea publică nu intră sub incidența dispozițiilor ei, iar un alt act normativ, Legea 154/1998, definește, în art. 3, funcția de demnitate publică ca fiind acea funcție publică care se ocupă prin mandat direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii. Stadiul actual al evoluției legislației românești nu oferă o unitate de

concepție asupra problematicii funcției publice, impunându-se cu necesitate anumite modificări pentru corelarea prevederilor diferitelor categorii de acte normative și pentru așezarea acestora la temelia unor raporturi juridice viabile.

Capitolul 1

Consideratii generale privind funcția publică

I.1. Noțiunea funcției publice

Noțiunea de funcție publică o întâlnim atât în Constituție și legi, cât și în diferite acte normative de salarizare, altele decât legi, precum și în acte administrative de autoritate de înființare, organizare si funcționare a unor servicii publice și în statele de funcții ale acestora. S-au menționat „acte administrative de autoritate de înființare, organizare și funcționare a unor servicii publice” deoarece, potrivit alin. (2) al art. 117 din Constituție, Guvernul și ministerele, cu acordukl Curții de Conturi, pot crea unități specializate în subordinea lor, doar dacă în mod legal li se oferă această putere.

În art. 16 alin. (3) din Constituție sunt specificate funcțiile și demnitățile publice, iar în alin. (3) al art. 40 se specifcă că nu pot fi membri ai unui partid politic, cu adeziune sau fără, judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică”. Din acest paragraf al Constituției reiese faptul că în categoria funcționarilor publici se încadrează atât persoanele care activează în administrația publică locală sau centrală, cât și judecătorii Curții Constituționale, magistrații și alții.

Funcționarii publici, indiferent de natura – legislativă, executivă sau judecătorească – serviciului public, dobândesc această calitate numai după depunerea jurământului.

Noțiunea de funcție publică o găsim prevăzută și în alte articole ale Constituției. Astfel, în alin. (2) al art. 58, în alin. (2) al art. 71, în art. 73 alin. (3) lit. j) se prevede statului funcționarilor publici. Textul constituțional consacră statutul funcționarilor publici, și nu numai al celor din administrația publică, la care face referire Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Noțiunile de funcție sau funcție publică mai sunt prevăzute în art. 84 alin. (1); an. 94 lit. c); art. 103 alin. (I) și (2) în care se folosește noțiunea de funcția de prim-ministru în art. 105 și art. 106 aceea de funcția de membru al Guvernului; în alin. (3) al art. 125 este prevăzută funcția de judecător iar în alin. (2) al art. 132 funcția de procuror, precum și aceea de funcții didactice; în alin. (I) al art. 134 suni prevăzute funcția de judecător și de procuror, iar în art. 144 se prevede funcția de judecător al Curții Constituționale și funcții publice.

Noțiunea de funcție publică o găsim folosită și în legi. Astfel, în alin. (1) al art. 66 se dispune că primarul execută sarcinile de putere a statului la nivel local; art. 77 alin. (1) prevede că „în exercitarea funcției primarul este ocrotit de lege”, iar în alin. (5) al aceluiași articol se dispune că dacă primarul, suspendat din funcție, a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la despăgubiri, în condițiile legii. In alin. (5) al art. 78 se prevede că înlocuirea din funcție a viceprimarului se realizează de consiliul local, la solicitarea argumentată a unei treimi din numărul total al consilierilor sau la solictarea expresă a primarului.

În alin. (I) al art. 83 se dispune că secretarul comunei, orașului și al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcționar public de conducere; în alin. (1) al art. 88 se precizează faptul că numirea și eliberarea din funcție a personalului care activează în cadrul serviciile publice comunale sau orășenești se duce la îndeplinire de către primari, în baza legii, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, numirea și eliberarea din funcție a personalului din aparatul propriu de specialitate al consiliului local se fac de către primar, în condițiile legii în art. 89 se dispune că funcționarii din cadrul serviciilor publice comunale sau orășenești și din aparatul propriu de specialitate al entităților administrației publice locale au parte de echilibru și siguranță pe posturile deținute, în conformitate cu legile în vigoare.

Există alte capitole din Legea nr. 215/2001 unde se regăsește termenul de funcționar public. Conform art. 120 alin. (1), secretarul general al județului, este funcționar public de conducere, în art. 130 alin. (3) se dispune că numirea și eliberarea din funcție a prefectului se fac prin hotărâre a Guvernului, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, numirea și eliberarea din funcție a subprefecților se fac prin decizie a primului-ministru, la propunerea prefectului și a Ministerului Administrației și Internelor.

Noțiunea de funcții publice se folosește și în alte legi. Astfel, potrivit art. 2 lit. a) și b) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, această lege reglementează:

a) funcțiile, competențele, responsabilitățile, drepturile și obligațiile specifice personalului didactic și didactic auxiliar, precum și ale celui de conducere, de îndrumare și de control;

b) condițiile și modalitățile de ocupare a posturilor și funcțiilor didactice, didactice auxiliare, a funcțiilor de conducere, de îndrumare și de control, precum și condițiile și modalitățile de eliberare din aceste posturi și funcții, de încetare a activității și de pensionare a personalului didactic și didactic auxiliar.

În art. 5 din aceeași lege sunt prevăzute funcțiile didactice, iar în art. 6 funcțiile didactice auxiliare.

Noțiunea de funcții o găsim reglementată și în O.U.G. nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, aprobată prin Legea nr. 532/2004 care, în art. I, dispune că prevederile prezentului statut se aplică personalului vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor și reglementează:

a) funcțiile publice specifice din cadrul Autorității Naționale a Vămilor;

b) drepturile șl îndatoririle specifice personalului vamal și unele sporuri specifice la salariul de baza de care aceștia beneficiază;

c) incompatibilități le și conflictele de interese specifice personalului vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor.

Fără a se prevedea explicit, din cuprinsul O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, aprobată cu modificări prin Legea nr. 427/2001, rezultă că, în raport de locul în care își desfășoară activitatea, o parte a personalului silvic arc calitatea de funcționar public căruia, potrivit art. 58, i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Stalului funcționarilor publici. Din această categorie face parte, în opinia noastră, personalul silvic prevăzut în art. 2 din ordonanță, care prevede că. în funcție de locul în care își desfășoară activitatea, personalul silvic poate fi angajai (încadrat) în:

a) aparatul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, în inspectoratele silvice teritoriale pentru controlul aplicării regimului silvic în fondul forestier național, precum și în oficiile cinegetice teritoriale;

b) unitățile silvice care administrează fondul forestier proprietate publică a statului, precum ți cele de cercetare științifică și proiectare silvică;

e) unitățile care administrează fondul forestier proprietate publică aparținând unităților administrativ-teritoriale: comune, orașe, municipii.

Tot despre funcțiile publice, face referire si Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului care, în alin. (1) al art. 1 dispune că polițistul este funcționar publice civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializată a statului.

De asemenea, noțiunea de funcție publică sau aceea de funcție de demnitate publică o întâlnim și în legile de salarizare cum sunt: Legea nr. 40/1991 care se referă la salarizarea Președintelui și Guvernului României, precum și a personalului Președinției, Guvernului și a celorlalte organe ale puterii executive, Legea nr. 53/1991 privind indemnizațiile și celelalte drepturi materiale ale senatorilor și deputaților, precum și salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României – se arata că aceste două legi le-am reținut numai pentru partea referitoare la personalul Președinției Guvernului și al celorlalte organe ale puterii executive, precum și pentru personalul din aparatul Parlamentului României, pentru că numai aceștia sunt, în condițiile legii, funcționari publici -, precum și Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.

Funcții publice sunt prevăzute și în hotărâri ale Guvernului. Astfel, prin H.G. nr. 43/1998 pentru înființarea funcției de secretar general în cadrul ministerelor s-a instituit, așa cum rezultă și din titlul acesteia, funcția de secretar general al ministerelor; în diferite hotărâri

ale Guvernului de înființare, organizare și funcționare a unor autorități naționale, instituții ș.a., în organigramele lor este prevăzută funcția de secretar general. Astfel, de exemplu, prin H.G. nr. 755/2003 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor se prevede în Anexa I „Structura organizatorică" funcția de secretar general. Tot astfel, în Anexa 1 „Structura organizatorică" la H.G. nr. 68/2004 privind organizarea și funcționarea Institutului Național de Statistică4 se prevede aceeași funcție – de secretar general.

De asemenea, prin H.G. nr. 760/2003 privind organizarea și funcționarea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 la un număr maxim de posturi de 34, este prevăzută funcția de secretar general, iar la Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, prin H.G. nr. 13/2004 privind aprobarea Statutului acesteia, s-a prevăzut, pe lângă funcția de secretar general, și aceea de secretar general adjunct. De altfel, funcția de secretar general adjunct o găsim și în organigrama Ministerului Sănătății, Anexa 1 a H.G. nr. 743/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății.

Ținând seama de cele relevate mai sus, unele concordanțe apar necesare, chiar dacă respectivele acte administrative de autoritate au fost adoptate de același organ central al administrației publice, concordanța ar putea fi realizată fie prin modificarea în acest sens a H.G. nr. 43/1998. fie prin schimbarea deciziilor Guvernului prin care se specifică funcția de secretar general sau de secretar general adjunct la câteva ministere ori alte entități de calificare din administrația publică centrală.

Cât privește serviciile publice care sunt organizate și funcționează ca regii autonome de interes public, precizăm că și acestea sunt dotate cu funcții publice prevăzute în hotărârile Guvernului, pentru regiile autonome de interes public național, sau prin hotărâri ale autorităților administrației publice locale, pentru cele de interes public local, ori prin statul de funcții aprobat de consiliul de administrație al regiei autonome de interes public.

Din cele de mai sus rezultă ideea că că posturile publice sunt hotărâte în baza Constituției, a legilor și hotărârilor de Guvernului și prin statele de funcții acceptate de consiliile de administrație ale regiilor autonome de interes public, dacă nu au fost menționate în documentul administrativ de autoritate – hotărâri ale Guvernului sau consiliilor locale ori județene – de instituire, structurare și acționare în bune condiții a regiilor autonome de interes public național, local sau județean. Funcțiile publice ale fiecărui serviciu public însă, se stabilesc de ministere, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, de consiliile locale sau județene, prin statute, regulamente sau norme proprii de organizare.

Astfel, conform alin. (1) al art. 10 din M. Of. nr. 742/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii și Cultelor, structura organizatorică a Ministerului Culturii și Cultelor este prevăzută în Anexa nr. 1. În cadrul acesteia, prin ordin al ministrului culturii și cultelor se pot organiza, în condițiile legii, servicii sau birouri.

Hotărâri similare se regăsesc și în alin. (1) al art. 5 din H.G. nr. 743/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății. Tot astfel, în alin. (l) al art. 5 din H.G. nr. 755/2003 privind organizarea si funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor se prevede că structura organizatorică a Autorității este prevăzută în Anexa nr. 1. In cadrul acesteia, prin ordin al președintelui se pot organiza și alte servicii, precum și birouri.

I.2. Funcția publică administrativă

Odată cu formarea noțiunilor incipiente de drept administrativ modern și consfințirea libertății sale, teoriile și legile juridice de specialitate au consolidat esența unităților și regimul juridic adecvat.

Legile românești susțin ideea că funcția de stat aparține dreptului administrativ, cu ajutorul căruia se înfăptuiește puterea statală, iar situațiile de drept public nu pot fi evaluate cu ajutorul dreptului privat. În același timp, se observă că statutul din punct de vedere juridic al funcționarului public este de natură obiectivă, nicidecum subiectivă.

În perioada postbelică doctrina a folosit noțiunea de funcție de stat și funcționar de stat pentru a desemna persoanele care desfășurau activități de natură administrativă, pe fondul diminuării importanței dreptului public și a fundamentării autonomiei dreptului muncii. Bunăoară doctrina de drept al muncii are adepți și astăzi a promovat teza unicității raportului juridic de muncă potrivit căreia, contractul individual de muncă reprezintă unicul temei al raportului de muncă iar actul de numire, respectiv de alegere sau repartizare, nu constituiau decât condiții speciale necesare încheierii unor anumite raporturi juridice de muncă, alături de condițiile generale cum sunt capacitatea juridică, pregătirea profesională, vechimea în muncă și altele. Raporturile de muncă erau considerate ca fiind tipice și atipice pentru cadrele cu statut special.

În noul context constituțional al reglementării funcției publice, în doctrina de drept a muncii pe lângă teza unicității raportului juridic de muncă se admite și faptul că analiza aspectelor principale ale regimului juridic al funcționarilor publici în cadrul dreptului muncii, nu exclude problematica vastă a raportului de serviciu din cadrul dreptului administrativ. Totodată se susține teza unei noi ramuri de drept, dreptul profesional sau teza apărută în Franța care promovează ideea unui Drept al muncii publice.

În literatura de drept administrativ funcția de stat era caracterizată ca „un complex de drepturi și obligații cu care este învestită o persoană fizică, ce face parte din cadrul unui organ al statului care are caracter de continuitate și care se exercită în realizarea puterii de stat, pentru îndeplinirea sarcinilor acelui organ al statului” sau ca o „situație juridică impersonală (obiectivă) creată și organizată prin acte normative, în vederea realizării puterii de stat ori pentru a concura la realizarea acesteia”.

O altă orientare era axată pe ideea dublului raport juridic al funcționarului de stat care apărea ca subiect a două feluri de raporturi juridice, unul de serviciu, născut prin actul de numire sau alegere în funcție, pe baza căruia își exercită atribuțiile legale și altul de muncă, în care funcționarul intră cu instituția care-l angaja într-o relație reglementată de dreptul muncii.

În prezent în țările Uniunii Europene se manifestă opțiuni care consacră, fie concepția bazată pe ideea statutului legal, supus unui regim juridic unilateral de drept public, fie cea care conține reglementări contractuale de drept privat, însă în cele mai multe țări predomină concepția statutului legal.

Bunăoară conceptul de funcție publică este reglementat în Franța și în țările francofone prin noțiunea „funcțion publique”, în Regatul Unit al Marii Britanii prin expresia „civil service”, în Germania prin sintagma „affentlicher dienst”, iar personalul care îndeplinește aceste funcții poartă denumirea de „functionnaires” în Franța și Luxemburg, „civil servent” în Anglia și Irlanda, „Beauter” în Germania. În Italia este folosită sintagma „impiegato civile de allo stato” în Belgia „agent de l’Etat” iar în Spania și Portugalia se întrebuințează noțiunea de „functionario”. Atât în doctrină cât și în legislația din mai multe țări sunt întâlnite și alte expresii cum ar fi „agent public”, „funcționar de stat”, „servitorul coroanei” sau „manager public”.

Datorită acestor diferențieri etimologice și a concepțiilor juridice de reglementare a funcției publice și a funcționarului public, în literatura occidentală de specialitate s-a propus uniformizarea noțiunilor prin folosirea expresiilor „personal administrativ” sau „personalul din administrație”. Totodată se manifestă preocupări pentru „modernizarea” concepției juridice referitoare la acest personal și a funcției îndeplinite iar sub presiunea unor forțe politice și sindicate se susține chiar ideea „privatizării” funcției publice. Bunăoară în Italia printr-un act normativ din anul 1993 cunoscut sub denumirea de „decretul privatizării funcției publice” se consacră principiul trecerii de la reglementarea unilaterală a funcției publice, la convențiile colective, negociate între un agent autonom care reprezintă autoritatea publică și sindicatele funcționarilor publici. Prin urmare stabilirea regimului juridic a funcției publice reprezintă o opțiune politică, bazată atât pe considerații de ordin juridic, cât și pe necesitatea soluționării unor trebuințe de ordin social.

În țările Uniunii Europene funcția publică poate fi clasificată după natura acesteia în funcție publică comunitară locală, funcție publică națională și funcție publică comunitar-europeană. Modul de reglementare a funcției publice comunitare locale și naționale diferă de la o țară la alta, în funcție de tradițiile și concepțiile juridice adoptate, având baze atât

constituționale, cât și statutare iar funcția publică comunitar-europeană este prevăzută în principal prin statutul funcționarilor comunităților europene precum și în alte reglementări.

În țara noastră potrivit dispozițiilor constituționale, statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică iar alegerea profesiei și a locului de muncă sunt libere, având în vedere că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Ca și în cazul altor instituții ale dreptului administrativ, reglementarea funcției publice se întrepătrunde în subsidiar, cu normele generale ale dreptului privat. În acest sens Legea privind Statutul funcționarilor publici prevede că dispozițiile acesteia se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.

Așadar, caracterul jurisdicțional al funcției publice se bezează pe teoria statului legal, funcționarul public fiind un beneficiar al autorității publice, având la bază atributele unei puteri de natură publică.

Potrivit legii, funcția publică semnifică totalitatea atribuțiilor și îndatoririlor, decise într-un mod legal, pentru a duce la îndeplinire atributele de putere publică ale administrației publice centrale și locale.

Definirea exactă pentru funcția publică se bazează pe stabilirea exactă a sarcinilor pe care le are o instituție din administrația publică, sarcini stabilite de legea de bază sau alte legi din domeniu.

Legea mai folosește și noțiunea de „responsabilitate”, care are mai mult un sens filozofic, de referire a omului la totalitatea valori actuale și mai puțin o conotație juridică.

Principiile care stau la baza exercitării funcției publice sunt:

a) legalismul, nepărtinirea și justețea;

b) transparență;

c) eficiență și eficacitate;

d) conștiința datoriei, în raport cu condițiile impuse de lege;

e) îndreptarea către oameni;

f) siguranțăe în îndeplinirea sarcinilor funcției publice;

g) supunere ierarhică.

Funcțiile publice sunt specificate în anexa la Legea statutului funcționarilor publici, iar activitățile din cadrul administrației care se bazează pe utilizarea caracteristicilor de putere publică sunt reprezentate de:

a) îndeplinirea în bune condiții a legilor și a altor acte normative;

b) redactarea planurilor de acte normative și a altor decrete caracteristice unei entități sau unități publice, precum și garantarea aprobării lor;

c) crearea proiectelor politicilor și tacticilor, a planurilor, a cercetărilor, analizelor și statisticilor, precum și a documentelor legate de punerea în practică și întocmirea legilor, utile pentru realizarea atributelor entității sau instituției publice;

d) dirijarea, expertiza și auditul public intern;

e) administrarea personalului și a buggetului;

f) strângerea datoriilor bugetare;

g) prezentarea căștigurilor instituției publice, în raport imediat cu persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat, din țară și străinătate, în baza caracteristicilor oferite de directorul respectivei instituțiii publice, precum și reprezentarea în fața organelor de judecată a instituției publice unde lucrează;

h) determinarea unor activități bazate pe planul de informatizare a administrației publice.

Concretizarea funcției publice se bazează pe mai multe fundamente. Astfel, calitatea funcției publice seobservă prin felul limitat de către autoritățile publice, prin acte cu caracter jurisdicțional, pentru realizarea unui scop comun. Îndatoririle specifice fiecărei funcții publice se decis în funcție de obligațiile caraceristice ale entităților și instituțiilor publice, cu îndeplinirea fundamentelor treptelor sociale, calificării și profesionalizării funcției publice. Așadar, sarcinile și obligațiile create de o funcție publică le crează nu pot fi modificate, inlocuite sau eliminate de către posesorul funcției, dacă legea nu i-a acordat un astfel de statut. Funcțiile publice au caracter continuu, obligatoriu.

Competențele funcției publice acordate funcționarului public sunt reprezentate de drepturi și îndatoriri legale, care trebuie respectate conform fișei postului ocupat, care se atașează actului administrativ în baza căruia respectiva persoană este numită în funcție, aceasta primind la rândul său o copie.

Funcția publică este imcompatibilă cu alte câteva funcții, având rolul de a asigura probitatea și autoritatea funcției. Orice funcție publică administrativă se încadrează într-o anumită ordine care acordă prin organizarea și activitate executarea tuturor îndatoririlor.

Clasificarea funcțiilor publice se poate observa în actul de înființare, organizare și funcționare (R.O.F.) a respectivei autorități publice. Funcționarii publici ierarhic inferiori au obligația să asculte de ordinele și indicațiile primite de șafuncționarii ierarhic superiori. Orice unitate sau instituție publice are în componență mai multe posturi care însumează sarcinile asimilate unei funcții publice.

Toate aceste funcțiile publice separate luate împreună alcătuiesc ștatul de funcții al acelei unități, stabilit legal în funcție de câstigurile publice ocrotite și de resursele umane și materiale care pot fi atribuite, pentru satisfacerea interesului public. Ștatul de funcții este, deci, un act administrativ-financiar care însumează numărul de posturi, nivelul studiilor, gradul de profesionalizare a funcționarilor publici, cât și nivelul de școlarizare a fiecărei funcții publice.

Suma funcționarilor publici statutari alcătuiește corpul funcționarilor publici, în timp ce funcționarii scoși (înlocuiți) din funcția publică în condițiile legii, formează corpul de rezervă coordonat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici.

I.3. Clasificarea funcției publice

Funcțiile publice – din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală se clasifică conform alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 188/1999, republicată, astfel:

a) funcții publice generale și funcții publice specifice;

b) funcții publice din clasa I, funcții publice din clasa a II-a, funcții publice din clasa a III-a.

Funcțiile publice generale semnifică totalitatea sarcinilor și îndatoririlor generale și comune ale entităților și instituțiilor publice, pentru îndeplinirea atribuțiilor generale, iar funcțiile publice specifice semnifică totalitatea atribuțiilor și îndatoririlor specifice unor entități și instituții publice, pentru ducerea la îndeplinire a atribuțiilor specifice.

În funcție de nivelul atribuțiilor titularului funcției publice, funcțiile publice se clasifică în trei mari grupe:

a) funcții publice specifice înalților funcționari publici;

b) funcții publice specifice funcționarilor publici de conducere;

c) funcții publice specifice funcționarilor publici de execuție.

Din textele legale redate, care reglementează clasificarea funcțiilor publice, rezultă și clasificarea funcționarilor publici corespunzător clasificării funcțiilor publice. Astfel, vom avea funcționari publici care ocupă funcții publice generale – cele prevăzute la pct. 1-13 ale Capitolului 1 din Lista cuprinzând funcțiile publice – și funcționari publici care ocupă funcții publice specifice, cele prevăzute la pct. 1-6 din Capitolul II ale Anexei la Legea nr. 188/1999, republicată.

O altă clasificare a funcționarilor publici pe care o face legiuitorul este aceea pe clase, deoarece persoana fizică care ocupă o funcție din cele trei clase – prevăzute la lit. a), b) și c) ale art. 8 – face parte din clasa funcției publice pe care o ocupă. In sfârșit, cel de-al treilea criteriu de clasificare a funcționarilor publici îl constituie categoria funcției pe care o ocupă. Există trei categorii de funcționari publici – înalți funcționari publici, funcționari publici de conducere și funcționari publici de execuție.

Funcționarii publici de execuție se împart în:

funcționari publici de execuție clasa I: experți, consilieri, inspectori, consilieri juridici, auditori;

funcționari publici de execuție clasa a II-a: referenți de specialitate;

sunt funcționari publici de execuție din clasa a III-a: referenți.

Funcțiile publice de execuție se înpart, la râdnul lor, după gradul de profesionalizare, în patru categorii: superior; principal; asistent; debutant.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 188/1999, republicată, funcțiile publice se împart în trei clase, conform nivelul studiilor necesare ocupării funcției publice, astfel:

clasa I cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;

clasa a II-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

clasa a III-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale absolvite cu diplomă.

După modul de răsoândire a titularilor, se observă:

funcții obținute prin numirea titularilor;

funcții obținute prin repartizarea titularilor;

funcții obținute prin alegerea titularilor;

Funcțiile de conducere se pot clasifica după mai multe criterii, si anume:

După cuprinsul actului decizional administativ, există:

funcții care includ toate elementele conducerii;

funcții care includ doare anumite elemente ale conducerii.

După originea legislativă, se disting:

funcții regăsite doar în Constituție;

funcții regăsite în Statutul funcționarilor publici;

funcții registe în statute speciale.

În funcție de gradul de polivalență și responsabilitate, apar:

funcții de conducere ale organelor administrative;

funcții de conducere ale organelor interne;

funcții de conducere ale compartimentelor

În funcție de remunerație, există:

funcții de conducere plătite (cu sau fără indemnizație);

funcții de conducere neplătite.

Funcțiile de execuție se clasifică în:

funcții pur administrative;

funcții de specialitate.

Capitolul II

Regimul juridic general al funcției publice

II.1. Noțiunea și regimul juridic al funcționarilor publici

În general, în administrația de stat persoanele care dețin funcții publice poartă denumirea generică de funcționari publici.

Funcționarul public reprezintă acea persoană careeste numită de o instituție publică abilitată sau stabilită conform legii și împuternicită în mod legal cu sarcinile potrivite funcției sale, îndeplininind continuu o îndatorire, pentru a menține viu bunul meres al a unui serviciu public.

Funcționarul public, conform Legii Funcționarului public, este persoana desemnată, în baza legislației în vgoare, într-o profesie publică.

Aceste funcții publice regăsesc la nivelul serviciile publice ale administrației publice – autorități și instituții publice din administrația publică centrală și locală, regiilor autonome de interes public național, județean ori comunal.

Exercitarea funcției publice este subordonată unor principii care stau la baza acesteia, și anume:

asigurarea promptă, eficientă, fără prejudecăți, corupție, abuz de putere și presiuni politice a tuturor activităților realizate de funcționarii publici;

alegerea funcționarilor publici doar după criteriul competenței profesionale;

egalitatea șanselor la accederea și promovarea în corpul funcționarilor publici;

stabilitatea funcționarilor publici.

Pentru ca o persoană să fie funcționar public trebuie să aibă cetățenie română și domiciliul în țară. Inclusiv pentru funcțiile și demnitățile publice civile și militare este necesară îndeplinirea condițiilor specificate mai sus, precum și alte condițiii colaterale.

Ca să devină funcționar public o persoană trebuie să aibă minim 18 ani, dacă în legislație nu se prevede o altă vârstă.

Atât Legea nr. 188/1999, republicată, cât și alte acte normative impun ca persoana fizică ce urmează să devină funcționar public să posede anumite studii – superioare, superioare de scurtă durată, liceale sau postliceale -, iar unele acte normative cer o anumită pregătire de specialitate, cum ar fi: jurist, economist, medic, inginer ș.a.

În legea administrației publice locale se specifică că, pentru ocuparea funcțiilor de prefect sau subprefect al unui județ, sunt necesare studii superioare de lungă durată, iar pentru ocuparea funcției de secretar al comunei, orașelor și subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului București, sunt necesare studii superioare sau administrative, în caz excepțional, funcția de secretar putând fi ocupată de o persoană cu alte studii superioare sau cu studii liceale finalizate cu diplomă de Bacalaureat.

Investirea într-o funcție publică se face pe bază de concurs, susținându-se un examen, alcătuit, de cele mai multe ori, dintr-o probă scrisă (grilă sau sinteză) și o probă orală (de multe ori asimilată competențelor proactice).

Persoana fizică ce ocupă o funcție publică trebuie să execute o acțiune neîntreruptă și regulată, respectând intervalul de muncă corespunzător serviciului public în cauză;

Pentru activitatea întreprinsă, funcționarul public trebuie să primească un salariu, al cărui valoare este normată prin legile speciale din domeniu.

Orice persoană care ocupă o funcție publică are anumite drepturi și obligații conferite de legrile în vigoare.

După cum se poate observa, definiția dată de legiuitor funcționarului public se deosebește de aceea dată de unii autori. Una din deosebiri constă în aceea că, în timp ce autorii au avut în vedere principalele aspecte ale noțiunii de funcționar public, respectiv învestirea într-o funcție publică a unei persoane fizice care întrunește condițiile cerute de lege pentru a fi numită într-o asemenea funcție publică, ce desfășoară o activitate continuă și ritmică pentru care primește un salariu, legiuitorul a redus definiția funcționarului public numai la persoana – fără a preciza că este vorba despre o persoană fizică – numită într-o funcție publică.

Rezultă deci că funcționar public este persoana fizică – cetățeanul – învestită, în condițiile legii, într-o funcție publică din cadrul unui serviciu public care prestează, în mod permanent, o anumită activitate pentru care primește un salariu – o remunerație.

Potrivit alin. (3) al art. 2, activitățile realizate de funcționarii publici sunt:

a) aplicarea cu corectitudine a legilor și a acte normative în vigoare.

b) formularea proiectelor de acte normative și a altor legi specifice instituției publice respective, precum și asigurarea aprobării acestora;

Ne îndoim că aceste activități – elaborarea de proiecte și obținerea avizelor – se realizează în executarea prerogativelor de putere publică. Aceste activități – aborarea de proiecte și obținerea de avize – sunt operațiuni tehnico-materiale/operațiuni administrative care nu produc efecte juridice prin ele însele.

c) găsirea, formularea unor proiecte politicilor și a unor strategii, programe, a studii, analize și statistici, precum și a documentel referitoare la aplicarea și punerea în executare a legilor, necesare pentru realizarea competenței autorității sau instituției publice.

d) consilierea, verificarea și auditul public intern;

e) administrarea resurselor umane și a resurselor financiare;

f) strângerea creanțelor bugetare;

g) reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în relațiile directe cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat din țară și străinătate, în baza atribuțiilor decise de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în instanță a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

h) realizarea de acțiuni conforme cu strategia de informatizare a administrației publice.

Activitățile întreprinse de funcționarii publici sunt atribuțiile puse în mișcare în baza legii și unor acte normative a căror nerespectare duce la penalizarea celor care nu le respectă.

Așa fiind, se consideră că atribuțiile îndeplinite de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, prevăzute la alin. (3) al art. 2, ar trebui revizuite pentru a cuprinde numai acele atribuții care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, și nu aceea de la lit. e) (gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare) sau cea prevăzută la lit. g) (reprezentarea în fața instanțelor judecătorești) care se poate realiza de consilierul juridic al autorității sau instituției publice, parte în proces.

Corpul funcționarilor publici este alcătuit din toți funcționarii publici care își desfășoară activitatea în autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale.

Corpul funcționarilor publici este format din funcționarii publici din entitățile și instituțiile publice ale administrației publică centrale și locale, din cadrele didactice – menționate în art. 6 lit. d) din Legea nr. 188/1999 republicată – mai numeroase decât funcționarii publici din administrația publică, din corpul magistraților – prevăzut la lit. c) al aceluiași articol, precum și funcționarii publici, cu statute speciale, cum este specificat în alin. (1) al art. 5 – din:

a) structurile Parlamentului României;

b) structurile Administrației Prezidențiale;

c) structurile Consiliului Legislativ;

d) serviciile diplomatice și consulare;

e) autoritatea vamală;

f) poliția și alte structuri ale Ministerului Administrației și Internelor;

g) alte servicii publice stabilite prin lege – între care noi includem și autoritățile administrative autonome, cum ar fi: Consiliul Concurenței, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Consiliul Național al Audiovizualului, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ș.a.

Așa fiind, se consideră că alin. (5) al art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, definește conceptul de corp al funcționarilor publici din administrația publică centrală și locală, pentru că, după cum am arătat, corpul funcționarilor publici din țara noastră cuprinde totalitatea funcționarilor publici, și nu numai pe aceia din autoritățile și instituțiile publice ale administrați ei publice centrale și locale.

Selecția funcționarilor publici a reprezentat o preocupare din timpuri străvechi, criteriile și căile de selecție reprezintă pentru fiecare stat și fiecare perioadă trăsăturie definitorii ale administrației de stat.

Alegeerea acestor funcționari are anumite specificități.

Există două mari categorii de metode de selectare:

metode nedemocratice – hazardul, norocul, nepotismul;

metode democratice – selecția politică, selecția profesională, seclecția intelectuală.

Evoluția criteriilor de recrutare trebuie înțelese sub aspectul în special real-uman. De exemplu, moetoda examenului (concursului) – de tip democratică – este caracteristică administrațiilor moderne, s-a aplicat încă din antichitate, în evul mediu și chiar în anumite imperii.

Nepotismul și favoritismul (mai ales cel politic) sunt argumente decisive pentru ocuparea unui post public și nu argumentul valorii candidarului, ca să nu se mai amintească și de subiectivismul și favoritismul manifestat în cazul folosirii „metodei selecției libere”, metodă oficială în multe state, fiind o consacrare legislativă. De aici reiese interesul deosebit pentru căutarea și punerea în practică a soluțiilor de contracarare, de formare a unui spirit de responsabilitate față de funcția publică.

II.2. Tezele din doctrina interbelică

Referitor la teoriile existente în perioada interbelică, se regăsesc mai multe idei, care se referă pe de o parte la categoria funcționarilor publici și pe de altă parte la tipologia jurisdicțională a funcției publice. Acest ediferențieri au o explicație clară și simplă, legată de caracteristicile unor administrații naționale și de interesele politice care se doreau rezolvate prin legiferările jurisdicționale referitoare la funcționari.

Pe baza acestor interese și rezolvări distincte, au apărut legat de natură juridică a funcție de stat, două teorii. Prima dintre ele se referă la „situația contractuală”, regăsită în state ca Germania și Franța. Funcția publică este văzută de germani prin prisma insituțiilor de drept civil, în speță contractul de mandat, iar autorii francezi (precum Lafferiere) pun în centrul funcție publice noțiunea de contract administrativ.

A doua teorie, a dreptului legal, susșinut de mari teoreticieni francezi ca Esmein, Duguit, Jeze, socotesc funcția de stat drept un ststut legal, pentru că actul de formare al acestuia este un act de autoritate, iar cel care duce la îndeplinire respectiva funcție, îndeplinește autoritatea statală.

Pornind de aici, Paul Negulescu consieră funcția publică o multitudine de capacități și atribuții, pregătite de lege pentru mulțimirea unui scop general, pentru a fi ocupat, doar pentru o durată scurtă, de un tutular, o persoană fizică care duce la înfăptuire posibilitățile în baza unei concurențe și caută să înfăptuiască țelul pentru care a fost înființată respectiva funcție. El consideră, în același timp, că o funcție publică aparține unui serviciu public doar dacă este organizat de stat.

Deci, în perioada interbelică s-a dezvoltat o gândire administrativă asupra categoriei juridice cu ajutorul căreia se explică funcția publică ca stare de fapt juridică, și asupra regimului jurisdicțional al funcțioanrului public, „stăpânul” funcșie publice.

S-a ajuns asfel să se vorbească în legislația germană despre existența dreptului disciplinar al funcționarilor publici, care are un caracter special, care îl deosebessște de dreptul privat și cel penal, întrucât funcția publică nu reprezintă un contract.interesul general face să se admită în profilul statului dreptul de a folosi asemenea metode disciplinare care să oblige pe funcționari să să ducă la bun sfârșit sarcinile avute, pentru a fi menținută buna desfășurare a muncii de zi cu zi.

II.3. Opiniile exprimate în doctrina anilor 1949 – 1989

Prin apariția întâiului Cod al muncii, s-a observat grija autorilor de drept administrativ și de dreptul muncii pentru a explica în termneni mult mai clari noțiunea de funcție publică, precum și termenul de funcționar. De la început s-a pus problema dacă exista un regim jurisdicțional preferențial pentru acești funcționari, întrucât Codul munii apărea ca dreptul comun a tuturor relațiilor de muncă, scoțând din vigoare Statutul funcționarilor publici.

Rezolvarea acestei schestiuni a aavut un răspuns negativ, pentru că funcționarii apăreau ca oamenii muncii, care prestau anumite ativități în cadrul organismelor de stat.

Asfel, se observă că regimul juridic administrativ are un mare impact asupra regimului de dreptul muncii când se face referire la raporturile de muncă ale anumitor persoane fizice devenite funcționari publici.

Un alt mod de gândire în acest domeni se referă la referă la existența unui raport dublu jurisdicțional pentru funcționarii publici. Întâi apare ca subiect al unui raport de servciciu ce se naște prin actul de numire sau alegere în funcție și în baza acestui raport funcționarul își exercită atribuțiile legate d e funcția respectivă, acționând în numele statului. Funcționarul de stat mai apare și ca subiect al raportului juridic de muncă în car efuncționarul intra cu instituția care-l angajează, raport care formează obiectul dreptului munictoresc.

Funcționarul public care îndeplinește îndatoririle sale de serviciu, aducând unor terțe persoane măsuri de forțare pe car eadministrativă, este tot un elemnt al relației jurisdicționale de muncă.

Deci, după al doilea război mondal, deși se dorea păstrarea trăsăturilor tradiționale, apar noi definiții ale ideilor de funcție publică și funcționar public, întrucât conceptele din perioada interbelică, tradițională, caută să își împrospăteze sensurile, ajungându-se, în unele situații, la unele definiri neclare.

II.4. Orientări ale doctrinei actuale

În țările din Uniunea Europeannă există o împărțire a concepțiilor legate de reglemenetarea funcțioe publice, existând două idei:

ideea statutului legal, care provine de la regimul juridic de drept public;

ideea statutului comerical, care provine din regimul de drept privat.

Cele două idei nu se opun una alteia.

În gândirea franceză din zilele noastre se poate spune că, deși ideii de funcție publică i se acordă mai multe înțelesuri, referitor la termenul de funcționar public se dorește păstrarea sensului de bază cât mai mult posibil.

Conform sistemului constituțial actual, funcția publică devine un regim special al dreptului public, cu toate urmările ce apar din această definire referitor la dreptul de asociere, grevă, rezolvarea conflictelor, care sunt elemente ale compeltelor de judecată de drept administrativ.

Astfel, trebuie făcută diferențierea între funcționarii titulari ai unei funcții, conform regimului statutar, de drept public, și muncitorii, angajații de rând din colectivul organismelor de stat care prestează activități confom une orânduieli a dreptului muncii, având dept fundament contractul individual de muncă.

Deosebirea dintre dreptul funcției publice și dreptul muncii este foarte explicită în partea occidentală a Europei, balanța înclinând în favoarea unuia sau altuia dintre regimuri în mod diferit de la stat la stat.

Această diferențiere nu elimină șansa ca unele elemente de ordin tehnic legate de funcția publică și relațiile de muncă să fie normate de aceeași lege (exemplu: regimul fostelor cărți de muncă, scoase din uz în 2011, regimul calculării pensiilor etc.)

II.5. Condiții generale ale investirii în funcție

Poate ocupa o funcție publică – poate deveni funcționar public persoana care realizează simultan câteva criterii, si anume:

a) este de naționalitate română și are domiciliul în țara noastră;

b) știe să vorbească și să scrie în limba română;

c) a împlinit cel puțin 18 ani;

d) are capacitate completă de exercitare;

e) este apt medical pentru a ocupa funcția publică respectivă;

f) are studiile necesare meționate în legea funcționarului public;

g) îndeplinește criteriile de bază pentru ocuparea funcției publice;

h) are un cazier judiciar impecabil, nu a suferit vreo sancțiune pentru vreun delict comis contra umanității, statului sau a autorităților, infracțiune de muncă sau legată de activitatea sa, care îngrădește îndeplinirea justișției, de fals, corupție, sau a unei infracțiuni realizată cu bună știință, care ar pune-o în contradicție cu relizarea atribuțiilor funcției publice, doar dacă persoana resopectivă nu a fost reabilitată;

i) nu a fost demisă dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani:

j) nu a desfășurat acțiuni de poliție politică.

Dintre toate condițiile cerute de lege (art. 30) pe care le-am redat întocmai, ne-a reținut atenția aceea de la lit. g), potrivit căreia persoana fizică îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice. In opinia unor autori, această condiție a legii privește pe cei care doresc să ocupe una din funcțiile publice specifice prevăzute în Anexa legii. În cazul în care legiuitorul a urmărit altceva prin această condiție, ar trebui să prevadă clar ce a voit să reglementeze.

Un candidat reușit la concurs nu are dreptul la numirea în funcția publică dacă autoritatea administrativa renunța să-și ocupe toate posturile vacante sau o parte din aceste posturi. În astfel de situație cel interesat nu poate protesta.

Dacă autoritatea administrativa procedează la numiri, ea trebuie să le facă în ordinea rezultatului.

Cu excepția persoanelor alese și/sau numite, cel mai mulți funcționarilor sunt împuterniciți în baza unui act administrativ de numire. Odată cu numirea, funcționarul public este investit cu atribuțiile corespunzătoare postului/funcției publice pentru care a candidat. Atribuțiile, sarcinile, competentele, responsabilitățile generale ale funcționarilor publici și reprezentanților aleși se desprind din cadrul legislativ. Prin lege, toate persoanele care îndeplinesc condițiile legii pot să aspire la ocuparea postului și/sau funcția publică declarata vacanta.

Trebuie făcuta distincția între funcția publică și funcția manageriala în administrația publică. Prin funcție publică administrativa se înțelege ansamblul atribuțiilor, sarcinilor, competentelor și responsabilităților cu care sunt investite persoanele titulare desemnate sau nu de un grup electoral și cele numite pentru a realiza obiectivele compartimentului și/sau instituției și sistemului adminstrativ în ansamblu.

Funcția managerială și cea de execuție în managementul public se explic prin ansamblul sarcinilor, competentelor și responsabilităților care revin persoanelor din sistemul administrativ (de obicei funcționari publici de cariera) pentru a realiza obiectivele precis definite ale compartimentului și/sau instituției publice.

Titularii funcțiilor publice și manageriale, de regula, sunt funcționari publici de cariera care, provin din rândul profesioniștilor, recrutați în special, din cadrul sistemului administrativ existent și/sau din afara acestuia.

Există și a treia categorie de funcții publice cu caracter politic ocupate de reprezentanți aleși și/sau numiți.

Numirea intr-o funcție publică constituie o procedura de drept public înfăptuita prin acte administrative. Astfel, funcționarul public este investit cu un statut legal în care sunt prevăzute atribuțiile, drepturile și obligațiile acestuia.

Se poate afirma că situația juridică a funcționarului public este statutară.

Funcționarii publici numiți prin procedura de drept public exercita puterea publică având dreptul de a-și îndeplini funcția în cadrul competentei stabilite de lege.

O persoană este considerată că a dobândit calitatea de funcționar public o dată cu actul de numire și trebuie să se prezinte la post după comunicarea numirii. În caz contrar, se revoca numirea în condițiile legii. Dacă legea stabilește obligația depunerii jurământului de credința, aceasta activitate reprezintă și o condiție esențiala pentru ca un funcționar să fie investit în mod legal, cu atribuțiile funcției.

Investirea sau dobândirea atribuțiilor funcției este condiționată prin lege de această manifestare solemnă de voință, pe care o face funcționarul depunând jurământul de credință.Înainte de depunerea jurământului, funcționarul nu este investit legal iar actele pe care le-ar efectua un asemenea funcționar sunt nule și nu pot produce efecte juridice. Conform principiului general în materia funcției publice, numirea funcționarului se face cu respectarea condițiilor și procedurii stabilite în actele normative.

Prin urmare, numirea funcționarilor publici este o activitate intrinseca procesului de management și de execuție din administrație și marchează de fapt începutul perioadei de exercitare a sarcinilor, competentelor și responsabilităților de către fiecare persoana integrată în structură.

Capitolul III

Statutul funcționarilor publici

III.1. Noțiunea de funcționar public

În general, în administrația de stat persoanele care dețin funcții publice poartă denumirea generică de funcționari publici.

Funcționarul public reprezintă acea persoană care, potrimit unor norme legale, este desemnată de o entitate publică atribuții în domeniu sau selectată după anumite criterii și împuternicită în baza legilor cu cu anumite competențe necesare funcției sale, executând continuu anumite activități, pentru a garanta desfășurarea neîntreruptă a unui serviciu public.

Conform alin. (1) al art. I din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, modificată și republicată, legea legiferează relațiile de tip jurisdicțional dintre funcționarii publici și entitățile și instituțiile publice regăsite în administrația publică centrală și locală, numite raporturi de serviciu. Potrivit alin. (1) al art. 2 din aceeași lege, funcția publică semnifică totalitatea sarcinilor și îndatoririlor, hotărâte în mod în legal, îpentru a se duce la îndeplinire atributere de putere publică de către administrația publică centrală și locală.

Funcționarul public este persoana desemnată, în condițiile prezentei legi, într-o funcție publică, unde este numit de conducătul autorităților sau instituțiilor publice.

Având la bază ideea că persoana fizică care ocupă respectiva funcție publică este funcționar public, există unele elemente care formează o definire de bază a funcționarului public. Așadar:

toate serviciile publice ale administrației publice – autorități și instituții publice din administrația publică centrală și locală, regiile autonome de interes – au în componență funcții publice, multutudinea îndatoririlor, calităților și răspunderilor, pentru înfăptuirea sarcinilor caracteristice pentru fiecare serviciu public de către persoanele fizice care ocupă, în mod legal, acea funcție publică;

pentru ca o persoană să poată ocupa o funcție publică trebuie să aibă cetățenie română și să dețină domiciliul în România. Funcțiile și demnitățile publice civile sau militare pot fi deținute, conform legii, de persoane care au naționalitatea română și domiciliază în țară. Pe lângă aceste cerințe ale Constituției, prin diferite legi se cer și alte condiții, referitoare la vârstă, studii s.a.

pentru a putea fi numit funcționar public trebuia ca persoana fizică să aibă minim 18 ani;

atât Legea nr. 188/1999, republicată, cât și alte acte normative impun ca persoana fizică ce urmează să devină funcționar public să posede anumite studii – superioare, superioare de scurtă durată, liceale sau postliceale -, iar unele acte normative cer o anumită pregătire de specialitate, cum ar fi: jurist, economist, medic, inginer ș.a.

învestirea într-o funcție publică se face în baza unui concurs ori examen (care trebuie să aibă o probă scrisă și una orală sau practică);

persoana fizică ce ocupă o funcție publică trebuie să presteze o muncă continuă și periodică, cu respectarea orelor de program al respectivului serviciului public;

pentru activitatea depusă, persoana fizică – funcționarul public – este îndreptățit să primească o remunerație conformă legii, pentru a se întreține pe el și familia lui;

pe durata ocupării funcției publice, persoana fizică are câteva drepturi și obligații;

Așadar, funcționarul public este persoana fizică numită într-o funcție publică, pentru a presta, contra unuei remunerații, o activitate continuă și regulată într-un serviciu public administrativ. Pe durata ocupării unei funcții publice, persoana fizică se bucură de stabilitate, echilibru și are anumite drepturi și obligații.

După cum se poate observa, definiția dată funcționarului public se deosebește de aceea dată de unii autori. Una din deosebiri constă în aceea că, în timp ce autorii au avut în vedere principalele aspecte ale noțiunii de funcționar public, respectiv învestirea într-o funcție publică a unei persoane fizice care întrunește condițiile cerute de lege pentru a fi numită într-o asemenea funcție publică, ce desfășoară o activitate continuă și ritmică pentru care primește un salariu, legiuitorul a redus definiția funcționarului public numai la persoana – fără a preciza că este vorba despre o persoană fizică – numită într-o funcție publică.

În doctrina juridică interbelică s-a susținuț, într-o opinie, că funcționarii publici sunt acele persoane desemnate de autoritatea îndreptățită care posedă caracteristicile funcției lor, execută în mod continuu o anumită acțiune ce nu este doar manuală, pentru aa activa un serviciu public, în schimbul unei remunerații plătibilă la un anumit interval de timp.

Într-o altă opinie s-a menționat că funcționarul public este persoana care, în schimbul unei remunerații, îndeplinește sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de a autoritate administrativă a stalului, județelor sau comunelor.

Din cele două definiții rezultă că funcționar public este persoana fizică – cetățeanul – învestită, în condițiile legii, într-o funcție publică din cadrul unui serviciu public care prestează, în mod permanent, o anumită activitate pentru care primește un salariu – o remunerație.

În gândirea unor autori, activitățile întreprinse de funcționarii publici, sunt acele acțiuni care se realizează în mod legal, neducerea lor la îndeplinire atrăgând după sine pedepse pentru cei care nu le respectă. Astfel, nu sunt atribuțiile care presupun îndeplinirea competențelor de putere publică pe cele enumerate la lit. b) -f) de mai sus, deoarece unele din ele reprezintă operațiuni tehnico-materiale/acte administrative pregătitoare, care nu crează consecințe jurisdicționale, iar altele sunt sarcini de zi cu zi ale funcționarilor publici de execuție care nu au legătură cu realizarea angajamentelor de putere publică.

Astfel, de exemplu, un polițist, indiferent de grad, care, potrivit legii, constată săvârșirea unei contravenții și prin procesul-verbal de constatare aplică și sancțiunea, exercită prerogative de putere publică, în timp ce un consilier juridic dintr-un minister, care elaborează un proiect de act normativ ori proiectul unui aviz la un proiect de act normativ întocmit de funcționarii publici de specialitate din alt minister nu exercită prerogative de putere publică.

Aceste prerogative sunt exercitate de ministrul care își însușește proiectul de act normativ și, după ce îl semnează, îl înaintează organului competent să-1 adopte. Tot astfel, avizele ale căror proiecte au fost întocmite de un consilier, sunt semnate de ministru si transmise ministerului sau altui organ de specialitate al administrației publice centrale, care l-a solicitat.

Așa fiind, se consideră că atribuțiile îndeplinite de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, prevăzute la alin. (3) al art. 2, ar trebui revizuite pentru a cuprinde numai acele atribuții care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, și nu aceea de la lit. e) (gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare) sau cea prevăzută la lit. g) (reprezentarea în fața instanțelor judecătorești) care se poate realiza de consilierul juridic al autorității sau instituției publice, parte în proces.

Conform dispozițiilor alin. (5) al art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, în sensul legii, suma funcționarilor publici din entitățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală o reprezintă corpul funcționarilor publici.

Corpul funcționarilor publici este format din funcționarii publici din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală, din cadrele didactice – menționate în art. 6 lit. d) din Statutul Funcționarilor publici, din corpul magistraților – prevăzut la lit. c) al aceluiași articol, precum și funcționarii publici, cu dispoziții speciale, din:

a) organismele Parlamentului României;

b) organismele Administrației Prezidențiale;

c) organismele Consiliului Legislativ;

d) serviciile diplomatice și consulare;

e) autoritatea vamală;

f) poliția și alte alte orgnisme ale Ministerului Administrației și Internelor;

g) alte servicii publice stabilite prin lege: Consiliul Concurenței, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Consiliul Național al Audiovizualului, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ș.a.

Așa fiind, se consideră că alin. (5) al art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, definește conceptul de corp al funcționarilor publici din administrația publică centrală și locală, pentru că, după cum am arătat, corpul funcționarilor publici din țara noastră cuprinde totalitatea funcționarilor publici, și nu numai pe aceia din autoritățile și instituțiile publice ale administrați ei publice centrale și locale.

III.2. Categorii de funcționari publici

Din punctul de vedere al competenței decizionale, stabilită de lege, funcționarii publici pot fi grupați astfel. Tipuri de funcționari publici:

Funcționari de decizie;

Funcționari care participă la pregătirea deciziilor;

Funcționari care participă la executarea deciziilor.

Funcționarii de decizie sunt aceia care dețin funcții publice de conducere în sistemul administrației publice centrale de specialitate, în administrația publică locală sau în unele compartimente organizatorice ale acestora, cum ar fi: direcțiile generale, direcțiile, serviciile etc. La aceștia se adaugă reprezentanții aleși sau numiți care dețin funcții de conducere: miniștrii, prefectul, primarul în localități, precum și unii conducători ai compartimentelor organizatorice ale administrației publice centrale și locale care au anumite atribuții, competente decizionale și responsabilități.

Funcționarii care participa la pregătirea deciziilor sunt, de asemenea, stabiliți de lege și își desfășoară activitatea în diferite compartimente organizatorice precum acelea de studii și documentare administrativa. O categorie distincta o formează reprezentanții aleși.

Funcționarii care participa la executarea deciziilor administrative sunt titulari de posturi, funcții publice de execuție din instituțiile publice. Principala sarcina a acestora este de a aplica și/sau de a urmări executarea deciziilor administrative, astfel încât interesul general și nevoile persoanelor fizice și juridice să fie satisfăcute.

Funcțiile publice – din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală se clasifică, după cum urmează:

a) funcții publice generale și funcții publice specifice:

b) funcții publice din clasa I, funcții publice din clasa a II-a, funcții publice din clasa a III-a.

Funcțiile publice generale, dispune alin. (2) al aceluiași articol, reprezintă totalitatea atribuțiilor și sarcinilor generale comune tuturor autorităților și instituțiilor publice pentru realizarea competențelor lor generale, iar funcțiile publice specifice, prevede alin. (3) al aceluiași articol, reprezintă totalitatea atribuțiilor și sarcinilor specifice unor autorități și instituții publice pentru îndeplinirea competențelor lor specifice.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 188/1999, republicată, funcțiile publice se clasifică în trei clase, în funcție de nivelul studiilor necesare pentru ocuparei funcției publice, astfel:

a) clasa I e alcătuită din funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau cu o diplomă echivalentă cu aceasta;

Acești funcționari pot să desfășoare activități de aplicare și executare a legilor, de control, consiliere, coordonare, conducere, elaborare de reglementări, luare de decizii sau alte activități care necesită cunoștințe superioare de specialitate.

b) clasa a II-a e alcătuită din funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

Acesști funcționari efectuează activități de aplicare și executare a legilor, studii, îndrumare, elaborare a unor proiecte de reglementări, lucrări pregătitoare pentru luarea deciziilor, unele activități de conducere, precum și alte activități care necesită pregătire superioară de scurtă durată.

c) clasa a III-a e alcătuită din funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale absolvite cu diplomă;

Acești funcționari efectuează activități de aplicare și executare a legilor și a altor reglementări, activități de birou sau de control care necesită o cultură generală medie și cunoștințe tehnice sau profesionale de nivel mediu.

Această ierarhizare a a categoriilor funcționarilor publici în funcție de studii stabilește și domeniul activităților pe care le pot desfășura. Se decide deci un sistem piramidal în cadrul căruia fiecare funcționar public are un loc și competențe specifice nivelului său de pregătire.

Pe baza nivelul atribuțiilor titularului funcției publice, dispune alin. (1) al art. 9, funcțiile publice se clasifică în trei categorii, astfel:

a) funcții publice specifice clasei înalților funcționari publici;

b) funcții publice specifice clasei funcționarilor publici de conducere;

c) funcții publice specifice clasei funcționarilor publici de execuție.

Din textele legale redate, care reglementează clasificarea funcțiilor publice, rezultă și clasificarea funcționarilor publici corespunzător clasificării funcțiilor publice. Astfel, vom avea funcționari publici care ocupă funcții publice generale – cele prevăzute la pct. 1-13 ale Capitolului 1 din Lista cuprinzând funcțiile publice – și funcționari publici care ocupă funcții publice specifice, cele prevăzute la pct. 1-6 din Capitolul II ale Anexei la Legea nr. 188/1999, republicată.

O altă clasificare a funcționarilor publici pe care o face legiuitorul este aceea pe clase, deoarece persoana fizică care ocupă o funcție din cele trei clase – prevăzute la lit. a), b) și c) ale art. 8 – face parte din clasa funcției publice pe care o ocupă. În sfârșit, cel de-al treilea criteriu de clasificare a funcționarilor publici îl constituie categoria funcției pe care o ocupă. Astfel, există trei categorii de funcționari publici – înalți funcționari publici, funcționari publici de conducere și funcționari publici de execuție.

Dar funcționarii publici se mai clasifică, după cum dispune alin. (I) al art. 10, în funcționari publici debutanți sau definitivi.

Funcționarii publici de execuție se clasifică, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1), în:

– funcționari publici de execuție clasa I – expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor;

– funcționari publici de execuție clasa a II-a – referent de specialitate;

– funcționari publici de execuție din clasa a III-a – referent.

Funcțiile publice de execuție se împart, conform art. 14, după gradele profesionale, în: superior (cel mai mare grad), principal, asistent și debutant.

Există funcționari publucu debutanți sau definitivi.

Pot fi funcționari publici debutanți persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice și nu îndeplinesc condițiile impuse de lege pentru ocuparea unei funcții publice definitive.

Pot fi funcționari publici definitivi:

funcționarii publici debutanți, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege și au obținut rezultat corespunzător la evaluare;

persoanele care intră în Corpul funcționarilor publici prin concurs și care au vechimea în specialitate aferentă funcției publice, de minimim 12 luni, 8 luni, și respectiv, 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite;

persoanele care au promovat programe de formare și perfecționare în administrația publică.

III.3. Condițiile de acces la funcțiile publice din administrația publică

Potrivit art. 50 din Legea nr. 188/1999, republicată, poate ocupa o funcție publică – poate deveni funcționar public care îndeplinește câteva condiții:

a) are naționalitate română și locuiește în România;

b) știe să scrie și să vorbească corect limba română;

c) are cel puțn 18 ani;

d) are capacitate deplină de exercițiu;

e) este apt din punct de vedere medical;

f) are studiile necesare ocupării funcția publică;

g) îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice;

h) deține un cazier judiciar curat, nu are condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;

i) nu a fost destituita dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;

j) nu a desfășurat acțiuni de poliție politică;

Dintre toate condițiile cerute de lege (art. 30) pe care le-am redat întocmai, ne-a reținut atenția aceea de la lit. g), conform căreia persoana fizică îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice. In opinia unor autori, această condiție a legii privește pe cei care doresc să ocupe una din funcțiile publice specifice prevăzute în Anexa legii. In cazul în care legiuitorul a urmărit altceva prin această condiție, ar trebui să prevadă clar ce a voit să reglementeze.

III.4. Incompatibilități și conflicte de interese

După cum susținea Conf. J. Vermeulen, incompatibilitatea reprezintă incapacitatea funcționarului public de a se ocupa de o anumită sarcină în afară de funcția avută, iar prof. A. Teodorescu arăta că legiuitorul a interzis în dese rânduri ca funcționarul să mai dețină și alte îndatoriri, formând astfel o serie de incompatibilitate între funcțiunea publică și respectivele ocupațiuni.

Incompatibilități le sunt, în opinia unor autor, de două categorii:

a) incompatibilități constituționale și

b) incompatibilități legale.

Deși, în continuarea textului citat, prof. A. Teodorescu arăta că incompatibilitățile de ordin constituțional au la bază principiul separațiunii organelor, care nu voiește ca un administrator – un funcționar public al administrației publice, sa fie și judecător în același timp sau să fie membru al Corpurilor legiuitoare și, în continuare, distinsul profesor arată că, făcând aplicarea acestui principiu, Legea de organizare judecătorească din decembrie 1925 oprește pe judecători de a ocupa orice funcție publică de orice natură. In alte cuvinte, analizând incompatibilitățile constituționale, dă exemple de incompatibilități legale.

Incompatibilitățile constituționale se referă cel mai adesea la funcțiile de demnitate publică. Un exemplu ar fi faptul că tiltul de deputat sau de senator se opune altor funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului; conform alin. (1) al art. 84, în timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid și nu poate deține o altă funcție publică sau privată.

În alin. (3) al art. 125 se dispune că funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, în afara funcțiilor didactice din învățământul superior; un text asemănător, dar cu privire la procurori, cuprinde și alin. (2) al art. 132.

Conform alin. (4) al art. 140, consilierii de conturi sunt supuși incompatibili taților prevăzute de lege pentru judecători. Se observă o inconsecvență a constituantului, pentru că incompatibilitățile pentru judecători sunt consacrate, așa cum am arătat, chiar în Constituție alin. (3) al art. 125.

Art. 144 specifică faptul că funcția de judecător la Curtea Constituțională este opozabilă oricăror funcții publice sau private, în afara funcțiilor didactice din învățământul juridic superior.

În sfârșit, deși în ordinea textelor constituționale ar fi trebuit să începem cu alin. (2) al art. 58, dar pentru că textul nu consacră, în mod expres, incompatibilitatea Avocatului Poporului și a adjuncților săi, redăm textul (așa cum este el prevăzut în Constituție) și anume: „Avocatul Poporului și adjuncții săi nu pot îndeplini nici o altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.” Se observă că teza a doua a textului a fost introdusă cu prilejul revizuirii, în anul 2003 a Constituției din 1991.

Sunt incompatibilități legale acele incompatibilități care sunt prevăzute în legi. Astfel, potrivit art. 14 din Legea pentru Statutul funcționarilor publici din 1923, funcționarii publici nu pot ocupa în același timp două funcțiuni. Fac excepție aceia care sunt anume îngăduiți prin legea cumulului. Funcționarii publici, prevedea în continuare același articol, nu pot face comerț; nu pot lua întreprinderi de lucrări; nu pot face arendășie ș.a..

Dispoziții legale asemănătoare cuprindea și art. 14 din Codul funcționarilor publici din 8 iunie 1940, precum și, tot art. 14, din Decretul –Lege pentru Codul funcționarilor publici din 10 martie 1942. În art. 88 din Legea nr. 746 din 20 septembrie 1946 se dispunea că este oprit funcționarilor publici: a) a face comerț; b) a lua întreprinderi de lucrări publice sau particulare direct sau indirect; c) a fi în serviciul instituțiilor particulare; d) a gira afaceri particulare, dacă acestea sunt în legătură cu funcțiunea ce o îndeplinește; e) a participa la administrația sau controlul vreunei întreprinderi financiare, industriale sau comerciale sau a le reprezenta, în afară de cazul când reprezintă administrația în baza unor dispoziții legale.

Legea nr. 188/1999 referitoare la Statutul funcționarilor publici, astfel cum a fost republicată, nu conține dispoziții clare referitoare la incompatibilitățile funcționarilor publici, cum erau ele prevăzute în art. 56 și 57 din aceeași lege, înainte de republicare, dar în Legea nr. 161/2003 referitaore la măsurile pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, sunt cuprinse în art. 94-98, unele opoziții referitoare la funcționarii publici.

Conform art. 94 alin. (1), calitatea de funcționar public este în incompatibilitate cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, și cu funcțiile de poziție publică, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, funcționarii publici nu pot avea alte funcții și nu pot întreprinde alte activități, remunerate sau nu, astfel:

la entitățile sau instituțiilor publice;

la cabinetului demnitarului, cu excepția cazului în care funcționarul public este suspendat din funcția publică, în condițiile legii, pe durata numirii sale;

la regiile autonome, societățile comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată;

în calitate de membru al unui grup de interes economic.

În alin. (4) al aceluiași articol se specifică faptul că funcționarii publici nu pot fi reprezentanți ai unor persoane pentru efectuarea unor acte legate de funcția publica pe care o dețin.

Conform art. 45 alin. (I) lit. g) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, polițistului îi este interzis – adică funcția publică de polițist este incompatibilă să efectueze, direct sau prin persoane interpuse, activități de comerț ori să participe la administrarea sau conducerea unor societăți comerciale, cu excepția calității de acționar.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 303/2004, funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent și asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcții publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, în condițiile legii. In art. 7 din aceeași lege sunt reglementate interdicțiile privitoare la magistrați, de care ne vom ocupa cu alt prilej.

Conform art. 107 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, funcția de consilier de conturi este opozabilă cu orice altă funcție publică sau privată, în afară de funcțiile didactice din învățământul superior.

Potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, calitatea de membru al Consiliului este incompatibilă cu funcțiile publice sau private, cu excepția celor didactice, dacă nu dau naștere unor conflicte de interese.

În câteva articole din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției se observă reglementări cu privire la incompatibilitatea unor înalți funcționari de stat și aleși locali, precum și a funcționarilor publici. Astfel, primarii și viceprimarii, președintele și vicepreședintele Consiliului Județean sunt incompatibili cu:

funcția de consilier local;

funcția de prefect sau subprefect:

calitatea de funcționar public sau angajat cu contract de muncă, indiferent de durata acestuia;

funcția de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat sau o altă funcție asimilată acestora, și

orice altă funcție publică sau activități remunerate, în țară sau în străinătate, cu excepția funcției de cadru didactic sau a funcțiilor în cadrul unor asociații, fundații sau alte organizații neguvernamentale.

În alin. (1) al art. 88 se dispune că funcția de consilier local sau consilier județean este incompatibilă, printre altele, cu:

funcția de primar sau viceprimar;

funcția de prefect sau subprefect;

calitatea de funcționar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului județean ori al prefecturii din județul respectiv.

III.5. Drepturile funcționarilor publici

Funcționarii publici în exercitarea funcției lor trebuie să îndeplinească o serie de drepturi și responsabilități.

Aceste drepturi sunt prezentate în Statutul functionarilor publici în capitolul V, denumit „Drepturi și îndatoriri”.

Astfel, referitor la drepturile funcționarilor publici se disting mai multe idei.

Funcționarul public are dreptul la opinie garantat de lege. Este suprimată orice formă de discriminare între functionarii publici orice fel de criteriu: politic, sincidal, social, rasial, etc..

Functionarul public are dreptul la informare în privința deciziile legate de punerea în aplicare a prezentului statut și care se referă direct la persoana sa.

Este interzisă discriminarea între funcționarii publici pe criterii politice, sindicale, religioase, de sex, etnice, stare materială, origine socială sau orice altă natură. În cadrul activității profesionale, funcționarul public nu poate fi determiant, obligat să aibă o anumită opinie sau să sufere pentru anumite elemente de ordin personal.

Se poate spune că obligarea de a face parte dintr-o mișcare politico-religioasă este interzisă, chiar sancționabilă. Funcționarul public se bucură de protecția legii.

Funcționarii publici se pot asocia liber în sindicate și pot da naștere la organizații sindicale.

Având în vedere dispozițiile art. 18 din Lege, se observă importanța mișcării sindicale și a organelor sindicale la care aderă funcționarii publici. În cadrul comisiilor paritare participă un număr egal de membri desemnați de conducătorul instituție publice sau autorității și cei desemnați de sindicatul funcționarilor publici interesați.

Dacă înalții funcționari publici sau funcționarii publici de conducere sunt aleși în conducerea organizatiilor sindicale, ei sunt obligați ca, în timp de 15 zile de la alegerea lor, să se decidă pentru una dintre cele două funcții avute în acel moment. Dacă aleg pentru funcția de conducere din sindicat, relațiile de muncă ale acestuia se suspendă obligatoriu pe durată egală cu cea a mandatului în funcția de conducere în care a fost ales.

Functionarii publici se pot grupa în organisme profesionale sau în alte organisme cu obiectiv de apărare a intereselor profesionale.

Un alt drept de care se bucură funcționarii publici este dreptul al grevă, pe perioada ei nebeneficiind de salariu și alte drepturi asimilate salariilor.

Funcționarii publici primesc un salariu pentru munca prestată, alcătuit din:

salariu de bază;

spor de vechime;

suplimentul postului;

suplimentul echivalent treptei de salarizare;

Funcționarii publici pot primi prime și alte drpeturi salariale.

Salarizarea functionarilor publici are loc conform hotărârilor din legea referitoare la sistemul unitar de salarizare pentru funcționarii publici.

Echipamentul de serviciu pentru funcționarii publici care trebuie să îl poarte este primit de aceștia în mod gratuit.

Funcționarii publici au un timp de lucru de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână, iar dacă acesta activează in afara orelor de program sau în zilele de sărbători legale, are dreptul să recupereze respectivele ore sau să fie plătit dublu pentru acestea.

Functionarii publici pot fi aleși sau numiți într-o functie de demnitate publică. Înalții funcționari publici și funcționarii publici de conducere pot fi numiți în funcții de demnitate publică doar după terminarea raporturilor de serviciu. Înalții funcționari publici și functionarii publici de conducere pot candida pentru funcții de demnitate publica numai sfârșirea raporturilor de serviciu.

Funcționarii publici pot beneficia de concediu de odihnă, de concedii medicale si de alte concedii. Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizatia de concediu, la o primă egală cu salariul de baza din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează în mod separat.

Pe durata concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, relațiile de serviciu nu pot inceta și nu pot fi modificate decât la inițiativa funcționarului public respectiv.

Autoritățile și institutiile publice sunt obligate să garanteze funcționarilor publici condiții normale de munca și igiena, de natură să le apere sănătatea și integritatea fizico-psihică.

Funcționarii publici au parte de asistență medicală, proteze și medicamente, în condițiile legii.

Funcționarii publici au parte de pensii și de drepturi de asigurări sociale de stat, conform legii.

În caz de deces al funcționarului public, membrii familiei, care au dreptul la pensie de urmaș, încasează timp de 3 luni echivalentul salariului de baza din ultima lună de activitate a funcționarului public decedat. Dacă decizia pentru pensia de urmaș nu a fost emisă din cauza autorității sau a instituției publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare drepturile prevăzute la alin. (1) până la emiterea deciziei pentru pensia de urmaș.

Funcționarii publici sunt protejați legal in îndeplinirea sarcinilor lor. Unitatea sau instituția publică are obligația de a garanta ocrotirea functionarului public contra pericolelor, abuzurilor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în ăndeplinirea sarcinilor funcției publice sau legat de aceasta. Pentru garantarea acestui drept, autoritatea sau instituția publică va cere ajutor direct organelor specializate. Modalitățile speciale de apărare a funcționarii publici cu rol de verificare și inspecție, executare silită a datoriilor spre buget, precum și pentru alte categorii de funcționari publici care prestează activități de un mare risc profesional se hotărăsc prin acte normative, la solicitarea Agenței Naționale a Funcționarilor Publici sau de autorități și instituții publice, cu avizul A.N.F.P.

Autoritatea sau instituția publică are obligația de a recompensa un functionarul public care a îndurat, din cauza autorității sau instituției publice, o pagubă material pe durata realizării sarcinilor de muncă.

III.6. Îndatoririle funcționarilor publici

Printre îndatoririle funcționarilor publici distingem dintre cele prezentate mai jos.

Funcționarii publici au datoria să își îndeplinească cu tenacitate și obiectivitate sarcinile de muncă si să nu prejudicieze în niciun fel, voit sau involuntar, persoanele fizice sau juridice ori prestanța corpului funcționarilor publici. Funcționarii publici de conducere au obligația sa ajute sugestiile și initiativele justtificate ale personalului din subordine, pentru perfecționarea activității autorității sau instituției publice în care lucrează, precum și a valorii serviciilor publice prestate către cetățenilor. Funcționarii publici au sarcina de a aprecia regulile de comportament profesional și civic prevăzute de lege.

Funcționarii publici nu pot sa ocupe funcții de conducere în structurile sau organele de conducere, alese sau numite, ale partidelor politice, definite conform statutului acestora, ale organizațiilor cărora le este aplicabil acelasi regim juridic ca și partidelor politice sau ale fundațiilor ori asociațiilor care funcționează pe langa partidele politice. Înalții funcționari publici le nu pot fi membri ai unor partide politice, ai organizațiilor cărora le este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice sau ai fundatiilor ori asociațiilor care își desfășoară activitatea pe lângă partidele politice. Funcționarii publici au obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, să nu exprime sau să manifeste în mod public idei sau crezuri politice, sa nu avantjeze vreun partid politic sau vreo organizatie căareia îi este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice.

Funcționarii publici dau socoteală în fața legii,pentru realizarea sarcinilor primite prin funcția publică avută, și a sarcinilor ce le sunt transmise în insărcinare. Funcționarul public este obligat să se supună deciziilor luate de la superiorii săi. Functionarul public poate refuza, in scris și argumentat, ducerea la îndeplinire a unor atribuții date de la superiori.. Dacă cel care a emis dispoziția o formulează în scris, functionarul public este obligat să o pună în executare, în afara situației când aceasta este ilicită. Funcționarul public are obligația sa anunțe superiorul ierarhic al persoanei care a emis dispoziția astfel de situații.

Funcționarii publici sunt obligați să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, și confidențialitatea legată de faptele, știrile sau actele de care iau cunostință în îndeplinirea funcției publice, în condițiile legii, cu excepția informațiilor de interes public.

Funcționarilor publici nu au voie sa solicite sau sa primească pentru ei sau pentru alte persoane, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte foloase. La numirea într-o functie publica, precum și la incetarea raportului de serviciu, funcționarii publici sunt obligați să prezinte propria declarație de avere, actualizată în fiecare an.

Funcționarii publici au obligația de a soluționa, în termenele date de către superiorii ierarhici, lucrările distribuite. Funcționarilor publici le este interzis să primeasca în mod direct solicitîri a căror rezolvare intră în competența lor sau să discute direct cu petenții, cu excepția celor cărora le sunt stabilite asemenea sarcini, precum și să intervina pentru soluționarea acestor cereri.

Funcționarii publici au obligația să respecte intocmai regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii.

Concluzii

În consecință, funcția publică este un complex de puteri și competențe organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată în chip temporar, de unul sau mai mulți titulari, persoane fizice, care exercitând puterile în limitele competenței, urmărește realizarea scopului, pentru care a fost creată funcția.

Altfel spus, funcția desemnează situația juridică a persoanei fizice, investită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul raportului juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a investit-o.

Regimul funcției publice a fost inclus în regimul contractului de muncă, aplicându-se Codul muncii și celelalte reglementări în vigoare, precum Statutul funcționarilor publici, iar pentru unele sectoare s-au folosit reglementări cu caracter special.

Din cele expuse mai sus, se poate concluziona faptul că funcționarul public este persoana desemnată într-o funcție permanentă, și investită în mod legal cu atribuțiile acesteia, în scopul realizării competenței autorității publice sau instituției publice, din care face parte acea funcție.

Pe timpul cât funcționarul exercită o funcție publică permanentă, el este supus unui regim juridic special, care să asigure funcționarea regulată și în bune condiții a autorității publice.

Dar cu toate acestea, funcționarul public se bucură de această situație juridică specială indiferent dacă îndeplinește funcția în mod permanent sau incidental ori dacă a intrat în cadrele autorității publice în mod voluntar sau forțat.

De aici se constată că statutul funcționarului public exprimă totalitatea normelor juridice care stabilesc situația legală a funcționarilor publici și determină drepturile și obligațiile lor generale. Acest statut reglementează situația legală a majorității funcționarilor publici.

Până unde se limitează întinderea funcționarilor publici, care este și sfera statutului funcției publice este o problemă care aparține legiuitorului organic, care, la rândul său, este ținut de Constituție, dar o dată ce s-a adoptat o reglementare bazată pe acest fundament filozofico-juridic, cu privire la o anumită categorie de funcționari, regimul juridic de drept public trebuie dus pănă la capăt.

Prin urmare, nu este de gndit ideea de funcționar public în afara normelor generale ale Statutului funcționarilor publici, care este un regim de drept administrativ.

A vorbi, și mai ales a reglementa raporturi ale unor funcționari în regimul dreptului muncii, înseamnă a contraveni Constituției, ma precis, a o interpreta într-un mod neștiințific. De vreme ce legiuitorul constituant aînțeles să trateze problema statutului funcționarilor publici ca o problemă diferită de problema regimului general al raporturilor de muncă, același lucru trebuie să-l întreprinsă și interpretul Constituției, dar și legiuitorul organic chemat să aplice Constituția. Funcționarii publici, potrivit principiilor constituționale, nu sunt de conceput într-un raport jurisdicțional bazat pe contract, nenumit raport juridic de muncă, raport caracteristic dreptului muncii, calificat nu fără temei, de unii autori, dreptul contractului de muncă.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Agata Mihaela Popescu, Drept administrativ – partea generală, Editura Pro Universitaria, București, 2012;

Anton Trăilescu, Drept administrativ, editia a III-a, Editura CH Beck, București, 2008;

Antonie Iorgovan, Drept administrativ,tratat elementar, Editura Actami, București, 1993;

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ed. a II-a, revăzută și adăugită, volumul I, Biblioteca Juridică Nebura, București, 1996;

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ed. a II-a, revăzută și adăugită, volumul II, Biblioteca Juridică Nebura, București, 1996;

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, București, 2005;

Armenia Androniceanu, Management public, Editura Economica, Bucuresti, 1999;

Armenia Androiceanu, Noutăți în managementul public, Editura ASE, București, 2003;

Augusta Berchi Boiana, Cartea functionarului public, Editura Teora, Bucuresti, 2007;

Corneliu Manda, Drept administrativ.Tratat elementar, ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2007;

Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Ediția a II-a, Vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2008;

Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004;

Emanuel Albu, Drept administrativ și știința administrației, partea II, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009;

Florin Coman-Kund, Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ. Sinteze teoretice și exerciții practice pentru activitatea de seminar. Partea I, ed. a II-a, revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2008;

Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005;

Ioan Alexandru, Studii de drept administrativ europeanI, Editura Lumina Lex, București, 2005;

Ioan Alexandru, Tratat de administratie publică, Editura Universul Juridic, București, 2008;

Ioan Santai, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, ediție revizuită pentru uzul studenților, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002;

Ioan Santai, Drept Administrativ și Știința Administrației, vol. II, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2004;

Ion Muraru, Avocatul poporului, institutie de tip ambudsman, Editura All Beck, Bucuresti, 2004;

Liviu Coman-Kund, Deontologia și statutul funcționarilor din administrația publică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005;

Liviu Giurgiu Aurel Segărceanu, Cristian Giusepe Zaharie, Drept administrativ, ed. a II-a revăzută și adăugită, Editura Sylvi, București, 2002;

M., Armstong, Managementul Resurselor Umane. Manual de practica, Editura Codecs, București, 2003;

Marin Preda, Drept Administrativ, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București, 2010;

Mircea Preda, Drept administrativ, partea generală, ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2006;

Petre Burloiu, „Managementul resurselor umane” Editura Lumina Lex, București, 2001;

Valentin Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura All Beck, București, 1994;

Valentin Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura All Beck, București, 1998;

Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a III-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2002;

Valentin I. Prisăcaru, Funcționarii publici, Editura All Beck, Bucuresti, 2004;

Valerică Dabu, Răspunderea juridică a funcționarului public. Curs universitar, Editura Global Lex, București, 2000;

Vasilica Negruț, Dreptul administrativ, Editura Fundația Academiei „Danubius” Galați, 2006;

Verginia Vedinaș, Drept administrativ (Ediția a V-a revăzută si reactualizată), Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009.

Verginia Vedinas, Statutul funcționarilor publici – (Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, republicată), Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009;

Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ed. a VII-a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2012;

Victor Alistar, Madalina Cocoșatu, Ion Popescu, Dragoș Dincă, Deontologia funcționarului public – note de curs, Școala Națională de Studii Politice, București, 2009;

Vlad Barbu, Alexandru Ticlea, Drept public al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010;

II. Articole, reviste, studii

C. Călinoiu, Răspunderea administrativ-disciplinară a funcționarilor publici, în Revista Română de Dreptul muncii nr. 1/2002;

Verginia Verdinaș, Teodor Narcis Godeanu, Mutații petrecute în regimul funcției publice în România;

III. Legislație

Legea nr. 188/1999 privind Statu¬tul funcționarilor publici, publicată in M. Of. nr. 600/1999 republicată în M. Of. nr. 365/2007 modificată prin Legea nr. 284/2010, legea cadru privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice publicată in M. Of. nr. 877/2010 modificată prin ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr.18 din 16 aprilie 2014 pentru reglementarea unor măsuri privind activitatea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", pentru schimbarea regimului juridic al unor imobile și pentru modificarea unor acte normative publicată în M.Of. nr. 402/30 mai. 2014;

Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156);

Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala publicată in M. Of. nr. 204/2001 republicată in M. Of. nr. 123/2007 modificata prin Legea nr. 13/2012 publicata in M. Of. nr. 48/2012;

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției publicata în M. Of. nr. 279/2003 modificata prin Legea nr. 134/2011 publicata in M. Of. nr. 481/2011;

Legea 119/1996 publicata în M. Of., Partea I, nr. 282/11.11.1996, actualizată prin OUG 80/2011, din 28 septembrie 2011, Monitorul Oficial 694/2011;

O.U.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor publicată în M.Of. nr. 410/25 iul. 2001 modificată prin Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor publicată în M.Of. nr. 714/26 oct. 2010;

IV. Jurisprudență

C.S..I., Secția de contencios administrativ, dec. nr. 218/2001, publicată în rezumat în V.I. Prisacaru, Contenciosul, Anexa II, pct. 103.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Armstong, M., Managementul Resurselor Umane. Manual de practica, Ed. Codecs, București, 2003.

Albu Emanuel, Drept administrativ și știința administrației, partea II, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009.

Alistar Victor, Madalina Cocosatu, Ion Popescu, Dragos Dinca, Deontologia funcționarului public-note de curs, Scoala Nationala de Studii Politice, Bucuresti, 2009.

Armenia Androniceanu, Management public, Ed. Economica, Bucuresti, 1999.

Androniceanu, A., Noutăți în managementul public, Ed. ASE, București, 2003.

Boiana Augusta Berchi, Cartea functionarului public, Editura Teora, Bucuresti, 2007.

Burloiu Petre, “Managementul resurselor umane” Editura Luminalex, București, 2001.

Brezoianu Dumitru, Drept administrativ român, Ed. All Beck, București, 2004.

Coman Kund Florin, Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ. Sinteze teoretice și exerciții practice pentru activitatea de seminar. Partea I, ed. a II-a, revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

Coman-Kund Liviu, Deontologia și statutul funcționarilor din administrația publică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005.

Giurgiu Liviu, Aurel Segărceanu, Cristian Giusepe Zaharie, Drept administrativ, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Sylvi, București, 2002.

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, București, 2005.

Ioan Alexandru, Tratat de administratie publică, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008.

Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

Marin Preda, Drept Administrativ, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București, 2010.

Manda Corneliu, Drept administrativ.Tratat elementar, ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

Muraru Ion, Avocatul poporului, institutie de tip ambudsman, Editura All Beck, Bucuresti, 2004.

Negruț Vasilica, Dreptul administrativ, Editura Fundația Academiei “Danubius” Galați, 2006.

Popescu Agata Mihaela, Drept administrativ – partea generală, Ed Pro Universitaria, București, 2012.

Preda Mircea, Drept administrativ, partea generală, ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2006.

Prisăcaru Valentin, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Prisacaru Valentin I., Functionarii publici, Editura All Beck, Bucuresti, 2004.

Santai Ioan, Drept Administrativ și Știința Administrației, vol.2, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2004.

Santai Ioan, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, ediție revizuită pentru uzul studenților, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2002.

Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, Editia a II-a, Vol.I, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Trăilescu Anton, Drept administrativ, editia a III-a, Editura CH Beck, București, 2008.

Vedinaș Verginia, Drept administrativ, ed. a VII-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

Verginia Vedinas, Drept administrativ (Ediția a V-a revăzută si reactualizată), Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009.

Verginia Vedinas, Statutul functionarilor publici – (Legea nr. 188/1999, cu modificările si completările ulterioare, republicată), Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009.

Valerică Dabu, Răspunderea juridică a funcționarului public. Curs universitar, Editura Global Lex, București, 2000.

Vlad Barbu, Alexandru Ticlea, Drept public al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010.

II. Articole, reviste, studii

C. Călinoiu, Răspunderea administrativ-disciplinară a funcționarilor publici, în Revista Română de Dreptul muncii nr. 1/2002.

III. Legislație

Legea nr. 188/1999 privind Statu¬tul funcționarilor publici, publicată in M. Of. nr. 600/1999 republicată în M. Of. nr. 365/2007 modificată prin Legea nr. 284/2010, legea cadru privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice publicată in M. Of. nr. 877/2010 modificată prin ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr.18 din 16 aprilie 2014 pentru reglementarea unor măsuri privind activitatea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", pentru schimbarea regimului juridic al unor imobile și pentru modificarea unor acte normative publicată în M.Of. nr. 402/30 mai. 2014.

Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala publicată in M. Of. nr. 204/2001 republicată in M. Of. nr. 123/2007 modificata prin Legea nr. 13/2012 publicata in M. Of. nr. 48/2012.

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției publicata în M. Of. nr. 279/2003 modificata prin Legea nr. 134/2011 publicata in M. Of. nr. 481/2011.

Legea 119/1996 publicata în M. Of., Partea I, nr. 282/11.11.1996, actualizată prin OUG 80/2011, din 28 septembrie 2011, Monitorul Oficial 694/2011.

O.U.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor publicată în M.Of. nr. 410/25 iul. 2001 modificată prin Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor publicată în M.Of. nr. 714/26 oct. 2010.

IV. Jurisprudenta

C.S..I., Secția de contencios administrativ, dec. nr. 218/2001, publicată în rezumat în V.I. Prisacaru, Contenciosul, Anexa II, pct. 103.