Funcția Publică ÎN Context European

FUNCȚIA PUBLICĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

Conf.univ.dr. ION DAVID

Abstract

In the U.E. countries it remarks the two existences of the public situations. The first category is consisting of the office workers that work at the comunitary institutions level and who could named European officials. The second category is consisting of the officials that works in the proper administrations of the country. In this domain is verifying the general principle of the comunitary legislation subsidiarity. Every member country regulate the proper officials corp according to the own legislative system. The reglementation of the European officials return to the comunitary institutions. Regarding to the reglementation of the public situation, in the U.E. countries exist a problem between the idea based on the legal statute of the officials (as in the situation adopted in the Romanian regulation) and the conception of the stipulated by contract statute. Between these two possible solutions, the main difference consists of the office worker appointment in the public law institutions, the adopted model by our country legislation or in the private law institutions that it would strong affect the authority connection of the public office worker.

Keywords: The European officials; the officials of member states; The White Chart; The Code of Good Administrative Behaviour; .

Rezumat

În țările Uniunii Europene se remarcă existența a două categorii de funcții publice. O primă categorie este constituită din funcționarii care lucrează la nivelul instituțiilor comunitare și care pot fi desemnați cu titulatura de funcționari europeni. A doua categorie este formată din corpul de funcționari care își desfășoară activitatea în administrația proprie a fiecărui stat. Demn de subliniat este și faptul că în acest domeniu, se verifică principiul general al subsidiarității legislației comunitare. Fiecare stat membru reglementează regimul corpului de funcționari proprii în acord cu exigențele sistemului legislativ autohton. Cu privire la funcționarii europeni, reglementarea statutului acestora revine instituțiilor comunitare. În ceea ce privește reglementarea funcției publice, în țările Uniunii Europene există o dispută între concepția axată pe ideea de statut legal al funcționarului public (ca în situația adoptată în reglementarea românească) și concepția statutului contractual. Între cele două soluții posibile diferența majoră constă în încadrarea funcționarului în sfera instituțiilor de drept public, model adoptat de legislația din țara noastră sau în sfera instituțiilor dreptului privat, ceea ce afectează puternic raportul de autoritate în care trebuie să gândim că se situează un funcționar public.

Cuvinte cheie: oficiali europeni; oficiali din statele membre; Cartea Albă; Codul bunei cuviințe în administrația publică..

1. Considerente introductive

În contextul dreptului comunitar, cadrul normativ privind funcția publică a fost influențat de adoptarea de către Comisia Europeană a Cărții Albe cu privire la reforma administrativă, încă din martie 2000. Acest document a evidențiat principiile administrației publice la nivel european, punându-se accent pe calitatea serviciilor oferite, independența funcționarului, angajarea răspunderii acestuia pentru toate faptele săvârșite, eficiența și transparența serviciului public prestat către cetățenii europeni.

Pentru transpunerea în practică a acestor principii a fost adoptat, în 13 septembrie 2000, Codul bunei cuviințe în administrația publică (The Code of Good Administrative Behaviour), conceput în primul rând ca un instrument de lucru pentru personalul instituțiilor europene care lucrează în mod direct cu publicul. Mai mult, codul urmărește și informarea cetățenilor asupra dreptului de a beneficia de servicii de calitate, asupra condițiilor în care trebuie să se aștepte să fie tratați în momentul în care abordează o instituție europeană.

Dintre prevederile codului cel mai intens mediatizate și analizate în literatura de specialitate remarcăm dreptul cetățeanului la o bună administrație, principiu de maximă generalitate care are o implicație multivalentă asupra întregii activități în administrația publică.

După cum ne relevă lucrările naționale, dar și lucrările de drept administrativ comparat, în fiecare țară apuseană există tradiții ale funcției publice. Se apreciază că prima țară care a adoptat un Statut general al funcției publice este Spania, prin Legea din 1852, urmată de Luxemburg, printr-o lege din anul 1872 și Danemarca, în 1899. În Italia, primul statut al funcționarilor civili a fost adoptat la 22 noiembrie 1908, iar în Republica Irlanda prima lege privind funcția publică datează din anul 1922. Olanda și Belgia au adoptat prima lege privind funcționarii în 1929, iar Regulamentul general al funcționarilor din Regatul unit al Marii Britanii și Irlandei de nord apare în 1931. [1]

Se pare că Germania are tradiții în ceea ce privește funcția publică încă din evul mediu, în acest sens, profesorul Jacques Ziller apreciază că prima lege privind codificarea generală a normelor funcției publice s-a adoptat de către regimul național socialist în 1937, deși a existat un Cod bavarez al funcției publice încă de la începutul secolului al XIX-lea, mai exact de la 1 iulie 1806.

Paradoxul legislativ din Germania se regăsește și în Franța, unde tradițiile funcției publice sunt cu mult anterioare Revoluției de la 1789, iar Camerele parlamentare au discutat proiecte de lege în repetate rânduri (1879, 1885, 1909 etc.), dar primul Statut al funcției publice a fost adoptat abia de regimul de la Vichy (octombrie 1946).

Grecia a adoptat primul Statut al funcționarului public în anul 1951, fiind inspirat, după cum apreciază prof. Ziller, din statutul francez, din dreptul german și din dreptul englez al funcției publice.

Două chestiuni se impun a fi analizate pentru aprecierea reglementării funcției publice din țările Uniunii Europene:

a) care sunt categoriile de funcționari ce intră sub incidența statutului, adică a regimului juridic unilateral (de drept public) și

b) care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în statut. [2]

În cele mai multe țări (Belgia, Grecia, Spania, Franța, Irlanda, Olanda, Portugalia) statutul se aplică tuturor agenților permanenți ai administrației publice, adică, stat, colectivități teritoriale și stabilimente autonome. Aceasta era și situația din Italia, până la decretul-lege din februarie 1993 al Guvernului Amato.

Regula aplicării statutului tuturor agenților este nuanțată în ceea ce privește agenții temporari, care nu trebuie confundați cu cei care au normă redusă.

Într-o a doua grupă se situează Germania și Luxemburg, unde tradiția impune o distincție clară între funcționarii supuși unui regim de drept public unilateral (Beaute) pe de o parte și salariații (Angestellte) și muncitorii (Arbeiter), supuși regimului contractual pe de altă parte. Distincția este fundamentată pe diferența intrinsecă a funcțiilor, dreptul german stabilind astfel și o ierarhizare a personalului din administrația publică. În doctrina germană se apreciază că numai funcționarii pot exercita prerogativele de putere publică ori de funcții legate de apărarea interesului general și aceasta în cadrul unor funcții cu caracter permanent, pe când celelalte două categorii de personal îndeplinesc funcții de birou, cu caracter administrativ sau funcții cu caracter etnic.

În Regatul Unit diferența se face între dreptul comun și regimul statutar al funcției publice, fiind admis că servitorii coroanei (crown servants) sunt supuși regulilor lui common law pe când statutul de civil servant este în exclusivitate rezervat agenților din administrația de stat. De asemenea, în Danemarca se remarcă o situație particulară, majoritatea covârșitoare a funcționarilor este supusă regimului statutar, cu toate că în anul 1969 a fost vehiculată o reformă contractualistă în această privință.

Deși au debutat în condiții specifice fiecărui stat, reglementările legislative în materia funcției și funcționarului public au convers curând spre valori și principii comune, care au conturat, începând cu a doua jumătate a secolului trecut, ceea ce astăzi numim Dreptul funcției publice europene.

2. Funcția publică și funcționarul public

Instituțiile Comunității europene reunesc personal cu pregătire diversă, a căror activitate se desfășoară în conformitate cu prevederile cuprinse în acte normative special adoptate. Aceste acte normative conturează dreptul funcției publice europene, ramură de drept nouă care a dobândit autonomie datorită interesului special acordat acestor norme juridice și datorită importanței domeniului de reglementare pentru întreaga activitate a uniunii.

Noțiunea de funcție publică europeană a intrat în limbajul fiecăruia dintre noi, fiind utilizată în două sensuri, diferite în funcție de contextul concret.

Mai întâi, în sensul cel mai larg al termenului, funcția europeană desemnează atât persoanele învestite cu autoritate publică care lucrează pentru o instituție sau un organism european cât și funcționarii care desfășoară activitate în structurile administrației publice pentru fiecare dintre statele membre ale Uniunii Europene.

La rândul lor, persoanele care lucrează pentru instituții și organisme comunitare sunt fie funcționari europeni (în sensul restrâns al noțiunii), fie agenți contractuali, adică persoane care desfășoară activitate în baza unui contract de muncă și nu sunt învestite cu autoritate publică.

Comunitățile europene inițial înființate (Comunitatea economică europeană(CEE), Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului(CECO) și Comunitatea europeană a energiei atomice (CEEA/EURATOM) au avut fiecare corpul propriu de funcționari, cu reglementări normative speciale. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune (1967), cunoscut și sub numele de Tratatul de la Bruxelles, au existat trei categorii de norme de drept ale funcției publice europene, reglementări distincte mai ales din punct de vedere al ierarhizării gradelor, nivelului de remunerație, regimului pensiilor etc.

Art. 24 din Tratatul de fuziune a executivelor comunitare a impus stabilirea unui regulament unic și comun pentru personalul instituțiilor comunitare. Unificarea s-a realizat prin Regulamentul C.E.E., C.E.C.A. și C.E.E.A. nr. 259 din 29 februarie 1968, modificat de mai multe ori. Cea mai recentă și mai importantă modificare s-a realizat prin Regulamentul CE și EURATOM nr. 723 din 22 martie 2004. Acest regulament, modificat și reunit cu alte texte interne ale instituțiilor europene este cunoscut sub denumirea de STATUT, cu subtitlul „Regulamente și reglementări aplicabile funcționarilor și altor agenți ai Comunităților Europene”. [3]

Definiția sintagmei de funcționar european, în sens restrâns, este cuprinsă în art. 1 din Statut, potrivit căruia „este funcționar al comunităților, în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condițiile prevăzute de acest statut, într-o funcție permanentă dintr-una din instituțiile Comunității, printr-un act scris al autorității învestite cu puterea de numire de această instituție.”

Așadar, dobândirea calității de funcționar comunitar este condiționată de existența actului de numire emis de autoritatea competentă. Ca regim juridic, actul de numire prezintă următoarele trăsături:

– este un act unilateral, ceea ce semnifică faptul că, în momentul emiterii sale, singura parte care își asumă obligații este emitentul însuși; destinatarul sau beneficiarul actului de numire dobândește obligații doar după exprimarea acceptului cu privire la funcția sau demnitatea publică pentru care beneficiază de actul de numire;

– trebuie emis doar în considerația unui post vacant, care a fost ocupat prin concurs sau prin obținerea unui mandat electiv;

– este un act de autoritate, care produce efecte numai dacă a fost emis de organul sau instituția competentă conform normelor de drept comunitar aplicabile;

– conferă beneficiarului sau destinatarului calitatea de funcționar, fiind un act juridic constitutiv de drepturi;

– este un act juridic formal, în sensul că trebuie să se prezinte în mod obligatoriu sub formă materială, un înscris sau un document care trebuie să cuprindă prevederile concrete ale actului de numire;

– trebuie să arate în mod obligatoriu emitentul, data emiterii, funcția vacantă, beneficiarul actului de numire, data numirii pe funcție și motivele învestirii.

Art. 5 din STATUT clasifică funcționarii publici în 4 categorii: A, B, C și D.

Alături de aceste categorii distingem și categoria 1A în care sunt incluși interpreții și traducătorii.

Funcționarii aparținând aceleași categorii sunt supuși condițiilor identice de recrutare și de executare a sarcinilor de serviciu. Fiecare categorie este subclasificată în grade, iar gradele în eșaloane. În momentul emiterii actului de numire, autoritatea învestită cu prerogative de învestire în funcție trebuie să precizeze categoria, gradul și eșalonul avute în vedere.

Funcționarii din categoria A sunt organizați în 8 grade, grupate în funcții sau cariere. La rândul lor, funcțiile sau carierele sunt subdivizate în 2 gradații sau eșaloane, astfel încât categoria A include 16 sub-categorii de funcționari. Pentru ocuparea acestor funcții, normele dreptului comunitar impun cunoștințe de nivel universitar, orice diplomă superioară fiind un atu al candidatului la funcția respectivă.

Funcționarii din categoria A ocupă funcții de direcție, de concepție și de studiu.

Astfel, directorii generali sunt desemnați cu indicativul A1, directorii executivi cu indicativul A2, iar șefii de divizie cu indicativul A3.

Categoria B cuprinde cinci grade, grupate în cariere sau funcții, fiecare dintre ele fiind desfășurate pe două gradații. Funcționarii din categoria B corespund funcțiilor de aplicare și încadrare, care necesită cunoștințe de nivel de învățământ secundar (studii medii).

Categoria B cuprinde pe cei care primesc și analizează informațiile necesare fie pentru elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea și a face respectată legislația, cuprinzând aproximativ 3000 de agenți.[4]

În categoria C sunt cuprinse tot 5 grade, desfășurate fiecare pe câte două gradații. În această categorie se regăsesc funcționarii absolvenți ai învățământului mediu sau cu o experiență profesională echivalentă care îndeplinesc sarcini de secretariat, arhivă sau alte activități administrative cu caracter permanent. Numărul funcționarilor din categoria C este dublul numărului de funcționari din categoria B.

Categoria D grupează doar 4 grade și reunește funcționarii care desfășoară activități care presupun munca fizică. Nivelul de pregătire profesională minimă pentru personalul din această categorie este de studii primare, eventual completate cu o serie de cunoștințe tehnice, impuse de particularitățile activității vizate de postul respectiv. În această categorie se regăsesc, de obicei, funcționarii pentru activități de pază, curierat, personalul de serviciu etc.

Pe lângă personalul care lucrează pentru organisme sau instituții comunitare având calitatea de funcționari publici, mai lucrează și persoane cu contract de muncă sau cu contract de colaborare, desemnați cu titulatura de agenți contractuali.

Calitatea de agent contractual este diferită de cea de funcționar deoarece agentul nu beneficiază de dreptul la carieră, nu este stabil în postul ocupat și nici nu dobândește mare parte din drepturile cuprinse în STATUT. Agenții contractuali pot beneficia de prevederile STATUTULUI numai dacă îi vizează expres, altfel situația lor este guvernată de regulile aplicabile contractului prin care au devenit agenți contractuali comunitari. Acești angajați pe bază de contract de drept privat nu participă direct la prestarea serviciului public și nu sunt învestiți cu autoritatea publică în desfășurarea activității lor, prin urmare nu beneficiază de aceeași ocrotire a drepturilor ca și funcționarii comunitari.

În rândul agenților comunitari care lucrează pe bază de contract se disting două categorii: agenții contractuali care deservesc diferite instituții sau organisme comunitare situate la nivelul Uniunii Europene și agenții contractuali de drept privat local. Se includ în această categorie angajații pe bază de contract pentru a deservi un reprezentant al Comunității într-un stat membru sau nemembru al Uniunii, sau personalul angajat pentru a duce la îndeplinire anumite sarcini ale Uniunii pe plan local.

Aceste persoane beneficiază doar de remunerație din surse comunitare, dar întreaga lor activitate se desfășoară în funcție de regulile de drept ale statului în care își desfășoară activitatea. Mai mult, dacă pentru litigiile apărute cu privire la activitatea agenților contractuali comunitari sunt competente să se pronunțe instanțele comunitare (Curtea Europeană de Justiție sau Tribunalul de Primă Instanță, după caz), pentru soluționarea proceselor în care sunt implicați agenți contractuali de drept local sunt competente instanțele locale.

Pentru distincția contractualilor de drept comunitar de funcționarii europeni, în sensul restrâns al noțiunii, trebuie avut în considerare faptul că întotdeauna activitatea concretă a agentului contractual trebuie să se circumscrie uneia dintre următoarele situații:

– să desfășoare o activitate cu caracter temporar, ocupând în mod vremelnic un post care are un caracter temporar dar pentru care titularul este, pentru o perioadă de timp determină, indisponibilă ;

– să desfășoare o activitate auxiliară față de activitatea curentă a serviciului în care activează, îndeplinind sarcini precare prin natura lor.

Au existat și situații de utilizare abuzivă a denumirii de post auxiliar, deși persoana încadrată urma să desfășoare activități permanente pe o perioadă îndelungată de timp. În aceste situații, judecătorii de la Curtea Europeană de Justiție au procedat la recalificarea contractului, modificând, în mod obiectiv, denumirea utilizată pentru funcția respectivă (vezi și C.J.C.E., 01.02.1979, Desharmes, Aff.17/87, Rec. 189);

– să aibă calitatea de consilieri de specialitate, adică personalități angajate în instituțiile comunitare datorită notorietății într-un anumit domeniu; dacă pentru interesele comunității sunt necesare priceperea și competența lor într-un anumit moment, atunci vor avea calitatea de agenți contractuali de drept comunitar, în baza unui contract de consiliere (consultanță de specialitate) [5].

3. Accesul la funcția publică la nivel european

În funcție de postul sau demnitatea publică analizată, se pot distinge condiții de acces de ordin general sau comune pentru toate categoriile de funcții europene, dar și condiții speciale, care țin de particularitățile activității care urmează să fie desfășurată. Condițiile generale sunt detaliate în art. 28 din STATUT, iar condițiile speciale se regăsesc în actul normativ care guvernează activitatea instituției sau organismului comunitar pentru care se desfășoară recrutarea (de obicei, statut propriu sau regulament de organizare și funcționare).

3.1. Condiții generale

a) naționalitatea

Orice aspirant la o funcție europeană trebuie să fie cetățean european în accepția conferită acestei noțiuni prin prevederile Tratatului de la Maastricht. Fiecare funcționar european este mai întâi cetățean al unei țări membre a Uniunii Europene, iar cetățenii statelor membre ale uniunii sunt, în mod automat, considerați cetățeni europeni. Art. 27 din STATUT prevede că funcționarii sunt recrutați pe o cât mai mare posibilă bază geografică, dintre cetățenii statelor membre ale Comunității. În același timp, nici o funcție nu trebuie să fie rezervată cetățenilor dintr-un anume stat membru.

De remarcat că, după semnarea Tratatului de aderare a României și Bulgariei, pe marea majoritate a formularelor de solicitare on-line pentru a deveni funcționar comunitar a fost activate rubrici speciale pentru cetățenii care provin din România și Bulgaria, tocmai pentru a se asigura o reprezentare cât mai largă din punct de vedere geografic.[6]

Astfel că: „Poate ocupa o funcție publică persoana care îndeplinește următoarele condiții:

– are cetățenia română și domiciliul în România;

– cunoaște limba română, scris și vorbit;

– are vârsta de minimum 18 ani împliniți;

– are capacitate deplină de exercițiu.

Totuși, este cât se poate de firesc ca poziționarea majorității instituțiilor și organismelor comunitare în Bruxelles să angreneze un număr mare de salariați din această țară, chiar dacă se încalcă regula reprezentării pe criteriul proporționalității geografice.

b) capacitatea de exercițiu deplină

Capacitatea de exercițiu desemnează aptitudinea subiecților de drept de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații personal. Capacitatea de exercițiu conturează posibilitatea indivizilor de a-și asuma răspunderea pentru faptele săvârșite, derularea activității având loc în mod conștient și responsabil.

Capacitatea civilă a subiecților de drept se apreciază în funcție de normele de drept civil din dreptul național pentru fiecare funcționar în parte. În dreptul român, capacitatea de exercițiu este reglementată prin Decretul-lege nr. 31/1954 și se dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani (majorat). Persoana peste 18 ani care suferă de o maladie psihică nu va avea capacitate de exercițiu dacă în urma unui proces judecătorul național competent a dispus punerea ei sub interdicție.

c) nivel înalt de corectitudine (moralitatea funcționarului)

Etica, buna conduită și morala funcționarului sunt elemente de apreciere a acestuia atât la începutul activității sale, cât și pe parcursul îndeplinirii sarcinilor cu care este învestită respectiva funcție publică.

Aprecierea moralității și a nivelului de corectitudine pe care o persoană îl manifestă în relațiile de serviciu se face, de obicei, în baza prezentării unui extras de cazier judiciar. Cazierul judiciar reprezintă o evidență a infracționalității descoperite și sancționate de către organele statului de care te leagă cetățenia pe care o ai.

d) are o stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;

e) îndeplinește condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică;

f) îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice;

g) nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;

h) nu a fost destituită dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani; judiciar este obligatoriu dacă funcția publică vizată presupune ca ocupantul ei să primească în pază o anumită gestiune, un anumit patrimoniu pe care trebuie să îl folosească și să îl conserve sau administreze. Pentru funcțiile care nu includ în mod obligatoriu o gestiune materială, condiția verificării moralității persoanei se poate considera îndeplinită prin prezentarea unor recomandări de la precedentul loc de muncă sau de la persoane de notorietate, cu care candidatul a intrat în contact.

i) cunoașterea aprofundată a uneia dintre limbile oficiale ale Comunității și cunoașterea satisfăcătoare a unei alte limbi a Comunităților.

Prin prisma îndeplinirii primei condiții generale expuse mai sus (condiția naționalității) este evident că fiecare cetățean european cunoaște ca limbă maternă, una dintre limbile oficiale ale Comunității. Așadar, îndeplinirea acestei condiții este deplin realizată dacă aspirantul funcției europene cunoaște satisfăcător oricare alta dintre limbile oficiale ale statelor membre.

Remarcăm că prevederea art. 28 lit. f din STATUT se referă la cunoașterea celei de-a doua limbi a comunității în „măsura necesară funcției ce este chemat să o exercite.” Este posibil ca particularitățile funcției ocupate să impună chiar cunoașterea la perfecție și pentru cea de-a doua limbă pe care o utilizează funcționarul respectiv.

j) promovarea concursului organizat pentru ocuparea postului vacant

În vederea ocupării unui post liber într-o instituție, autoritatea învestită cu puterea de numire deschide procedura concursului, după ce, în prealabil, a examinat:

– posibilitățile de promovare și de mutare în cadrul instituției;

– posibilitatea de organizare a concursurilor în cadrul instituției;

– cererile de transfer ale funcționarilor din alte instituții ale comunității.

k) nu a desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum este definită prin lege

Pentru fiecare concurs este numit un juriu de către autoritatea învestită cu puterea de numire iar acest juriu va decide, în urma desfășurării concursului, cine va ocupa postul vacant. Procedura pentru organizarea concursurilor este reglementată expres în Anexa III la STATUT și este diferită funcție de tipul de concurs organizat.

– concurs pe bază de probe ;

– concurs pe baza titlurilor obținute conform nivelului de instrucție sau funcție de pregătirea științifică.

l) aptitudinile fizice

Art. 28 lit. e din STATUT impune condiția ca viitorul funcționar să îndeplinească condițiile de aptitudine fizică cerute pentru exercițiul funcțiilor sale. Este o regulă obișnuită și în dreptul național al fiecăruia dintre statele membre, fiecare dintre viitorii salariați sau viitorii funcționari trebuie să prezinte în vederea începerii activității un certificat medical care să ateste starea de sănătate.

Această regulă nu are conotație discriminatorie, accesul la funcția publică nefiind interzis celor care prezintă infirmități sau diverse forme de handicap. Condiția certificatului medical este oportună deoarece justifică posibilitatea angajării persoanei respective la efortul pe care funcția vizată îl presupune. Individul nu trebuie să prezinte infirmități sau maladii care pot stânjeni exercițiul funcției publice, însă poate suferi de orice altă afecțiune, care însă nu afectează randamentul și competența profesională a funcționarului.

m) situația militară

Textul art. 28 din STATUT impune ca persoana candidată la o funcție europeană să aibă reglementată situația militară. Coroborând această prevedere cu prevederile art. 42 din STATUT “concediul pentru serviciul militar” se deduce faptul că neefectuarea stagiului militar nu impune îngrădirea accesului la funcția publică.

Condiția reglementării situației militare impune funcționarului obligația de a prezenta un document care să evidențieze în mod obiectiv situația funcționarului respectiv, adică posibilitatea ca pe viitor acesta să solicite concediu pentru satisfacerea stagiului militar sau, dimpotrivă, să nu întrerupă activitatea pentru motive în legătură cu situația sa militară.

Apreciem că această condiție este necesară și pentru a identifica mai ușor, în caz de nevoie, acei funcționari care pot fi dotați cu armament sau pot fi folosiți pentru activități de protecție și pază.

3.2. Condiții particulare (speciale)

Condiții speciale (particulare) pentru accesul la o funcție publică sunt evidențiate diferit pentru fiecare funcție vacantă în parte. Aceste condiții pot viza un nivel superior de studii decât cel impus prin categoria din care face parte funcția europeană vacantă, un anumit nivel de experiență, vechime superioară în profesie sau într-o anumită funcție.

4. Legislația Română despre funcția publică

Noțiunea de funcție publică aparține sferei de reglementare a dreptului public, mai exact dreptului administrativ, care apreciază că, în general, o autoritate publică cuprinde, structural, trei elemente:

– competența;

– mijloacele material-financiare;

– personalul, la rândul său structurat pe compartimente, linii ierarhice și funcții, dintre care unele ne apar ca funcții publice.

Titularul unei funcții publice, într-o formulare generică, poartă denumirea de funcționar public. [7]

În țara noastră există o bogată tradiție în privința reglementării tuturor aspectelor referitoare la regimul funcției din administrația de stat. Problema funcționarilor publici, a „dregătorilor” a constituit întotdeauna o preocupare majoră pentru sistemele legislative și de guvernare din evoluția istorică a României.

Prima reglementare din legislația modernă cu privire la funcționarii administrativi se află în Regulamentele organice. Această reglementare a fost modificată în lumina prevederilor Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris. Constituția lui Alexandru Ioan Cuza stabilește principiul numirii persoanelor din aparatul executiv, care vor desfășura activitate în numele șefului statului. Unele dispoziții cu privire la funcțiile publice sunt cuprinse în Legea electorală din 1864, care face corp comun cu Constituția lui Cuza. De exemplu, art. 26 stabilește că „mandatul de deputat este necompatibil cu funcțiile de miniștri, membri ai Curții de Casație, de procuror pe lângă curți și Tribunale, de directori și șefi de secțiune la diferite ministere, precum și de militari în serviciul activ”. În ipoteza în care un deputat ar fi primit o funcție publică salariată atunci legea îl considera demisionat, nemaiputând să își exercite mandatul. Constituția din 1866, de fapt prima Constituție a românilor, consacră principiul conform căruia regele numește și revocă pe miniștrii săi, respectiv numește sau confirmă în funcțiile publice, potrivit legii. De exemplu, Legea Curții de Conturi din 14 martie 1874 stabilea în art. 8 că președintele și membrii curții se numeau de Rege, „după lista de prezentare în număr îndoit, dată de Adunarea Deputaților”. De asemenea, și Legea pentru organizarea judecătorească din aceeași perioadă stabilea că, pentru fiecare vacanță, Consiliul Superior al Magistraturii recomandă un număr de trei persoane (magistrați sau avocați) din care ministrul numește pe unul. [8]

Legea din 19 iunie 1923 a reprezentant cadrul de reglementare comun pentru activitatea funcționarilor, până la apariția Codului funcționarilor publici, din 1941. Deși bine organizat pe două părți pentru a oferi un cadru viabil pentru toate categoriile de funcționari, codul a suferit numeroase modificări până în septembrie 1946 când a fost adoptată Legea nr. 746 pentru Statutul funcționarilor publici.

După cel de-al doilea război mondial, realitățile politice și sociale au afectat și reglementarea funcției publice. Filozofia acelui sistem politic era în sensul ștergerii deosebirilor dintre „funcționari” și „muncitori”, funcționarul având statut de „om al muncii” supus principiilor consacrate de Codul Muncii.

Cadrul de reglementare a funcției publice s-a modificat continuu după anul 1990, adoptarea Statutului funcționarului public conturând un cadru adecvat pentru desfășurarea activității lucrătorilor din sectorul public. Mai mult, există încercări recente pentru dezvoltarea reglementărilor vizavi de cariera funcționarilor și transformarea lor într-un corp de profesioniști de elită.

Astfel, în România s-a înființat Institutul Național de Administrație (INA), după modelul francez, în anul 2000, care avea drept obiectiv formarea și perfecționarea pregătirii profesionale pentru funcționarii publici. INA organiza, în principal, cursuri de formare profesională specializată în administrația publică, de 2 ani, în urma promovării unui concurs național organizat anual. Aceasta instituție a fost înființată în vederea respectării atât a principiului egalității la acces, cât și a imparțialității organizării unui concurs public pentru ocuparea unor posturi de funcționar public. Spre surprinderea multor specialiști în domeniu, din motive neînțelese, în anul 2009, INA a fost desființat.

În aceste condiții, nominalizarea pentru posturile de înalți funcționari nu se mai face prin concurs, aceasta bazându-se pe criterii politice și de încredere, în cadrul unui proces care nu respectă principiile unanim acceptate și continuă să promoveze persoane a căror capacitate și reputație nu sunt întotdeauna la nivelul cerințelor. Este de dorit ca România să adopte modelul aplicat de alte națiuni europene și să creeze, în mod real, o administrație publică instruită și independentă.

Întreaga legislație românească are ca fundament Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003, preluând în materia funcției publice aceeași reglementare din Constituția din 1923. Astfel, în art. 16 alin. 3 se consacră principiul după care funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Tot textul constituțional a impulsionat adoptarea unui statut pentru funcționarii publici, deoarece art. 73,alin. 3, litera j, din Constituție nominalizează expres acest statut printre materiile pentru care trebuie adoptată o lege organică.

În privința funcției publice, doctrina românească era foarte clară încă din 1904 când a apărut prima ediție a „Tratatului de drept administrativ” al profesorului Paul Negulescu. Abia după 20 de ani de la apariția acestei lucrări fundamentale s-a adoptat primul Statut al funcționarilor publici, la 19 iunie 1923 întregit cu Regulamentul de aplicare din 23 noiembrie 1923, iar în 1940 a fost adoptat Codul funcționarilor publici, pentru ca în 1946 să intre în vigoare un nou statut al funcționarilor publici.

Din 1950, odată cu adoptarea primului Cod al Muncii, și până în 1999 nu a existat o lege-cadru a funcției publice, manifestându-se o schimbare fundamentală de concepție în sensul că funcționarul public avea același regim juridic cu salariatul (regim de drept al muncii).

Potrivit Statutului funcționarului public, modificat și completat prin Legea nr. 161/2003, „funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și administrația publică locală” (art. 2 alin. 1), iar funcționarul public este „persoana numită, în condițiile prezentei legi, într-o funcție publică.”

5. Concluzii

În aceste condiții, se poate aprecia că principiile care stau la baza exercitării funcției publice sunt în deplină concordanță cu misiunile fundamentale ale administrației publice, acelea de a servi cu profesionalism interesele cetățenilor, liberă de orice constrângere politică, lipsită de prejudecăți, imună la actele de corupție.

Important este ca recrutarea și selecția funcționarilor publici să se facă exclusiv pe criteriul competenței, astfel încât funcția publică să fie una profesionistă, caracterizată de eficiență și eficacitate.

Adoptarea de către Parlament a Legii nr. 188 la 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici se înscrie și ea în concepția firească a statutului legal, corespunzător sistemului de carieră a funcției publice.

De subliniat, că prevederile Statutului funcționarilor publici au fost completate cu numeroase alte acte normative, adoptate pentru perfecționarea sau completarea cadrului normativ existent, ierarhizate în funcție de forța lor juridică în: legi, ordonanțe de guvern și hotărâri de guvern.

Bibliografie:

Lucrări de specialitate

1. Călinoiu, Constanța, Vedinaș Verginia, Teoria funcției publice comunitare, București, Editura Lumina Lex, 1999;

2. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ediția a III-a, vol. I, București, Editura All Beck, 2001;

3. Vătăman Dan, Drept instituțional al Uniunii Europene, București, Editura Universul Juridic, 2010;

Legislație

4. Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003;

5. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției (M.Of. nr. 279/21 apr. 2003);

6. Ordonanța de Guvern nr. 187/2001 cu privire la salarizarea funcționarilor publici (M.Of. nr. 848/29 dec. 2001);

7. OUG nr. 92/2008 privind statutul functionarului public denumit manager public, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 484 din 30/06/2008;

8. Hotărârea de Guvern nr. 299/2001 privind înființarea, reorganizarea și funcționarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici;

9. Hotărârea de Guvern nr. 1085/2001 cu privire la activitatea funcționarilor publici debutanți, perioada de stagiu, evaluarea lor, cursurile de pregătire și raportul de stagiu;

10. Hotărârea de Guvern nr. 1084/2001 privind evaluarea performanțelor profesionale individuale a funcționarilor publici;

Note bibliografice:

[1] Iorgovan Antonie, 2001, p.530;

[2] Idem, p.542 și urm.;

[3] Călinoiu Constanța, Vedinaș Verginia, 1999, p.12;

[4] Idem, p.25;

[5] Vătăman Dan, 2010, pp. 193-194.

[6] Condițiile cerute de legea română unei persoane pentru a putea ocupa o funcție publică sunt cuprinse în art. 6 din Statutul funcționarului public, modificat și completat cu prevederile art. 49 din Legea nr.161/2003;

[7] Iorgovan Antonie, op cit., p.525;

[8] Idem, p. 532.