Functia Educativa a Presei

Functia educativa a presei

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………..3

Capitolul I.Aspecte conceptuale ale funcțiilor presei ………………………………5

1.1.Abordare teoretică a funcțiilor presei………………………………………………5

1.2.Analiza rolului funcției educative a presei…………………….………………….12

1.3.Valențele educative ale presei……………………………………….…………….19

Capitolul II.Metodele educative ale presei……………………………………………23

2.1.Studiul asupra relațiilor presei cu publicul. Studiu de caz……………………………23

2.2.Importanța transmiterii mesajelor educative………………………………..………..25

Concluzie…………………………………………………………………………………30

Bibliografie……………………………………………………………………………..32

Introducere

Actualitatea temei. Problema funcțiilor este una din cele mai controversate chestiuni teoretice legate de existența mass-media. Dacă funcțiile și rolurile presei le analizăm, împreună, în acest capitol, discuția pe tema efectelor mass-media o amânăm către sfîrșitul cursului, din considerente didactice de gradare a cunoștințelor. Și aceasta deoarece efectele necesită, în opinia noastră, un nivel de înțelegere “încărcat” cu aproape toate noțiunile pe care le reclamă (incumbă) un excurs printre formele cele mai importante în care mediile s-au cristalizat. Trebuie să devoalăm faptul că operațiunea de separare a funcțiilor mass-media este un exercițiu ușor forțat, având o relevanță cvasi-teoretică, didactică chiar (și, să nu uităm, istorică), deoarece complementaritatea lor face ca, în practică, distincțiile efectuate aici să se estompeze în bună măsură.

Totuși, să continuăm excursul printre funcțiile care s-au reliefat în timp drept utile, cel puțin în primă instanță, pentru studiul proceselor care au făcut să progreseze înțelegerea complexelor relații pe care mass-media le “întrețin” cu întreaga problematică socială. De aceea, am selectat, din generoasa ofertă făcută vreme de cincizeci de ani, adică din 1948 încoace, de către cercetătorii din toată lumea, doar un set de șase funcții ale mass-media, urmând ca, în final, să amintim numai câteva care au jucat, deja, un rol istoric sau unul eficace.Revistele au pretutindeni în lume o importanță deosebită, constituindu-se astăzi într-o forță imensă, care nu numai că informează, dar și modelează atitudini și comportamente. Revistele influențează profund pe oameni în felul de a înțelege viața, lumea și propria lor existent. Este o realitate astăzi că mijloacele de comunicare în masă pot exercita o mare influență pozitivă sau negativă, asupra oamenilor, vremurile prezente par să confirme din ce în ce mai mult acest lucru. Revistele nu reușesc să concretizeze în fapt potențialul benefic pe care îl are, ci, dimpotrivă, devine un instrument al violenței. Agresiunea informatională cu care mass-media  impune imagini în conștiința publică, intră adesea în conflict cu aspirațiile spirituale la nivel individual sau social. Să luăm de exemplu știrile de la TV. Sângele, macabrul, drama dusă până la extremă, toate acompaniate de o muzica de fundal desprinsă parcă din filmele lui Hitchcock, transformă știrile din informație pură în spectacol de prost gust. Accentul pe profesionalism nu se mai pune de multă vreme pentru că cine vinde bine și produce audiență are întâietate. Revistele au ajuns să fie o afacere din care muștesc șiroaie cu multe zerouri. Se spune că atunci când nu ai ceva de spus sau nu poți să te faci auzit, îți creezi o televiziune, scoți un ziar sau înființezi un post de radio. Se pare că odată cu scandalul Watergate, când jurnalismul și-a căpătat denumirea de „câine de pază al democrației” și de cea „de-a patra putere în stat”, unii practicanți ai acestei meserii au tot încercat să-și întărească convingerile că ceea ce fac ei este unic și că ei de fapt, au inventat roata și apa caldă. Jurnalismul de bună calitate nu este profitabil. Anchetele în presa scrisă nu se mai practică deoarece sunt costisitoare, necesită timp mult, iar cititorul modern nu are timp să mai parcurgă pagini întregi de cuvinte. Condeiele necizelate, stângăcia, lipsa  de profesionalism alături de cea financiară și de timp, contribuie la conturarea imaginii jurnalistului contemporan. După o lungă perioadă de timp în care preocupările legate de sex erau catalogate (în cel mai fericit caz) drept neserioase și imorale, revistele contemporane au fost invadate de subiecte “fierbinți”. Indiferent de forma ei de manifestare, fie prin diverse publicații, sexualitatea a patruns ca și violența incet dar sigur pe piața, producând un impact major asupra oamenilor, indiferent de vârsta și sexul lor.

Scopul și obiectivele. Tema cercetării ține de studierea funcției educative a presei, a practicilor internaționale, precum și a condițiilor de implementare a acestor practici în țară în vederea dezvoltării industriei autohtone.

Metodologia și metodele de cercetare. În lucrare a fost aplicată o abordare metodologică complexă, care a permis efectuarea unui studiu al revistei contemporane din Republica Moldova. Temelia teoretică a metodologiei de cercetare are la bază studiile și lucrările fundamentale în domeniul presei– Ph. Kotler, P. Rose, J. Rathmell, C. Gronroos, M. Bitner, K. Tyler, Ed. Stanley, P. Turnbull, P. Knight, T. Pascault, precum și unele lucrări și publicații la problematica cercetată a autorilor E. Гарееî, A. Иîаноî, O.

La realizarea demersului științific au fost aplicate metode statistico-matematice de analiză, analiza grafică, metoda observației, interviul, analiza și sinteza, comparația ș.a.

Volumul și structura lucrării. Teza cuprinde: introducerea, doua capitole, concluzii și recomandări, bibliografia, care, la rîndul său, inserează 18 surse. Textul tezei este expus în limba romană pe 32 pagini.

Capitolul I.Aspecte conceptuale ale funcțiilor presei

1.1.Abordare teoretică a funcțiilor presei

Au existat, din partea unor cercetători, tentative de imaginare a unei societăți moderne în absența mass-media. Aceștia au recunoscut că, deși critic al comunicării de masă, văzându-i acesteia numai neajunsurile, numai bilele negre, nu poți imagina, în chip cu totul serios, existența umană, de acum și din viitor, altfel decât însoțită, ori chiar profund influențată, de către mass-media. Mass-media, studiate cel mai adesea printr-o grilă interpretativă generată de conceptul multifuncțional numit schimbare, pot fi considerate ca fiind importante instrumente ale stabilității unei societăți. În istorie, se poate costata că, deși au suferit continuu ameliorări, modernizări ori chiar salturi tehnologice, mijloacele de comunicare de masă, pe importante perioade de timp, n-au fost transformate radical, constituind sisteme relativ stabile. Iar această stabilitate a sistemului presei este un corolar al capacității sale continue de a oferi funcții necesare existenței și reproducerii sistemului social. Funcțiile pe care sistemul presei le oferă la nivel social consolidează, deci, stabilitatea sa și, atâta vreme cît societatea le reclamă drept necesare, cu oricâte shimbări tehnologice ale unor mijloace, cu oricâte modificări impuse de noi realități științifice dedicate comunicării, sistemul mediatic va supraviețui. Televiziunea, pentru că deocamdată ocupă încă prim-planul mediatic și atrage atenția în cel mai provocator grad, este considerată de mulți cercetători drept principal sintetizator și interpret al ideologiei dominante, influențând astfel “modul în care oamenii descifrează chiar și cele mai fundamentale trăsături ale societății lor. Acestea includ nivelurile de violență ale societății, compoziția și rolurile rasiale și sexuale, așteptările și alternativele politice”. George Gerbner și Larry Gross susțin că televiziunea “este o agenție a ordinii consacrate și, ca atare, servește în primul rând la extinderea și menținerea, mai degrabă decât la modificarea, amenințarea sau slăbirea concepțiilor, convingerilor și comportamentelor convenționale. Principala ei funcție este aceea de a răspândi și a stabiliza configurațiile sociale“. Asemenea fraze, dacă nu au rolul de a nedumeri de-a dreptul, oricum, pun serioase și mari semne de întrebare cititorului care vede cel mai adesea în televiziune principalul său canal de informație și de divertisment. Oare nu exagerează aceste considerații, în dorința lor de a vedea peste tot coerente rezolvări și conspirații îndelung moșite? Nu sunt oare lucrurile mai simple, mai puțin esoterice și mai deschise privirilor venite de oriunde? Să spunem, deocamdată, că această viziune “ideologică” referitoare la televiziune s-ar putea să nu acuze pe nimeni, s-ar putea ca, în măsura în care presei au apărut ca urmare a împlinirii unui set de condiții politice, economice și culturale (vezi prima întrebare punctată de M. DeFleur), în mod obiectiv, comunicarea să fie “dependentă” de societatea care-i facilitează evoluția, mai ales comunicarea de masă. Vom vedea mai departe cum stau lucrurile. Acum, să spunem doar că, într-adevăr, complexitatea sistemelor mediatice nu fac deloc ușoară sesizarea acestor aspecte importante. Apar în lumea occidentală, anual, serioase lucrări de cercetare pe teme de mass-media, studii pertinente propuse de oameni ultraspecializați în fenomenele informaționale și totuși discuțiile, pe acest fabulos teritoriu, nu dau semne că în curând se vor încheia. Dimpotrivă. Se găsesc mereu noi unghiuri de abordare, mai eficiente, mai promițătare în consecințe, mai inteligente și mai capabile să explice fenomenul public numărul unu – comunicarea. Și, trebuie s-o spunem, toate aceste cărți, studii ori dezbateri sunt provocatoare. Și necesare. Bibliografiile domeniului devin, pe zi ce trece, tot mai amețitoare, de neneglijat, adunând, deja, în jurul conceptului de comunicare, specialiști din zone științifice mai diverse decât s-ar fi putut bănui chiar numai în urmă cu doar câțiva ani. Se poate detecta, cu unelte minime, o furie a comunicării peste tot în lume, dublată de un efort de interpretare la fel de tenace și de ambițios. Suntem, probabil, condamnați la comunicare, intrați definitiv sub zodia acestui vechi și modern concept, obligați să ne privim în apele oglinzilor propuse de presei și încălziți de un soare mediatic pe care de cele mai multe ori îl confundăm cu soarele autentic al vechii lumi.

Semnificația, locul și funcțiile presei în societate sunt studiate cu minuție, fiind proiectate noi teorii ale comunicării, seducătoare și pline de reflecții inteligente. Specialiștii noului teritoriu au parte de un statut privilegiat: “celor ce se consacră profesional comunicării mediatice, celor ce se situează constant atât de aproape de izvoarele actualității, presei le conferă un soi de aură sau de autoritate “.

În toate statele democratice, recunoscându-li-se drepturile de a informa, comenta și critica, precum și rolul de vector al emancipării, presei sunt, implicit, considerate a constitui “centrul vital al vieții publice”.

În 1947, în SUA, nou constituita Comisie a libertății presei – Commission on Freedom of Press – publică raportul intitulat O presă liberă și responsabilă care va genera, în lumea anglofonă, Teoria responsabilității sociale a presei. Teoria aceasta a impulsionat definirea funcțiilor mediatice, funcții care, deși s-au manifestat, în timp, și alte opțiuni, și-au păstrat, fiind fundamentale, valabilitatea.

Commission on Freedom of Press a precizat cinci criterii (standarde) pentru evaluarea corectitudinii și performanțelor demersului jurnalistic și ale instituțiilor mediatice. Acestea sunt:

Relatarea veridică, inteligentă și coerentă a evenimentelor curente, relatare căreia i se conferă o semnificație.

Media constituie un forum pentru comentarii și discuții critice.

Presa trebuie să reflecte proporțional diversele grupuri care formează societatea în ansamblu.

Prezentarea cerințelor și valorilor pe care le are societatea; explicitarea acestora.

Presa trebuie să asigure accesul deplin la informațiile curente.

Comisia a apărut ca urmare a unor vii discuții din societatea americană, imediat după război, dezbateri care deplângeau caracterul prea comercial și partizanatul presei. Criticilor virulente le-a urmat necesitatea de a se postula responsabilitatea socială a presei, ajungându-se, astfel, la cele cinci etaloane, care, toate, referă asupra a ceea ce se numește relația dintre presei și societate. Din ele rezultă principalele funcții mediatice: a) de informare (diseminarea informației), b) de interpretare (comentarea faptelor), c) de exprimare (expresivă) și d) funcția critică.

Încă din anii ’60, au existat cercetători – precum Joseph Klapper, unul dintre pionierii studiului audiențelor și efectelor presei – care au înțeles că mijloacele de informare în masă au mai degrabă rolul de a întări comportamentele și atitudinile existente decît de a provoca schimbarea acestora. Acum, există aproape unanimitate printre analiștii fenomenelor mediatice în a susține că presei au funcția de a întări și confirma regulile societăților în care se manifestă. Acest fapt nu este contrazis nici de frecventele prezentări ale unor comportamente antisociale ori deviante de la normele social acceptate. Și asta pentru că mediatizarea abaterilor, a excepțiilor cristalizează și revigorează noi solidarități ori chiar solidarități latente, neexprimate, suscită consensul. “Consensul social poate fi un mijloc mai eficient de control decât coerciția sau forța”, ține să precizeze J.Lull, în dorința sa de a demonstra că presei pot fi instrumentele, de cele mai multe ori extrem de subtile, de susținere a ideologiei dominante dintr-o societate și de impunere a hegemoniei unui grup social asupra altor grupuri. Ne-am putea gândi oare că două posibile astfel de grupuri ar putea fi constituite de “grupul ofertanților” (de orice natură ar fi oferta: tehnologică, economică, turistică, politică etc.) și “grupul cumpărătorilor”? Poate că, deși simplistă, această ipoteză de lucru ar putea semnifica destul de adecvat gradul de complexitate a relațiilor de “putere” din lumea de astăzi, trecând peste (sau nerămânând la) de-acum uzatele și desemantizatele relații hegemonice din lumea politică.

Dar să ne întoarcem la Commission on Freedom of Press, în America anului 1947. Pentru această comisie, funcțiile mediatice nu se pot exprima decât datorită consensului care se realizează între mass-media, public (audiență) și autorități. Sintagma “responsabilitatea socială a presei” solicită, automat, o redefinire a conceptului de “libertate a presei”, o schimbare de perspectivă prin care să se instituie continua interdependență cu ceilalți doi actori care ies, acum, la rampă cu motivații precise: publicul și autoritatea. Aici, se observă, se mută, de fapt, niște accente dinspre individ către societate, căutându-se împlinirea unei relații de echilibru (prin interdependența postulată) între drepturile private și dreptul public. Totodată, cu acest prilej, se insistă pe importanța și prioritatea pozitivității presei, adică pe libertatea sa de a face ceva și nu pe libertatea de a face opoziție, autorității revenindu-i obligația de a sprijini programatic libertatea presei.

“Nimeni nu poate contesta faptul că presa răspunde unor nevoi și aspirații, clare sau difuze, ale indivizilor și colectivităților – fiind modelată, astfel, de solicitările sau de așteptările acestora – și că, simultan, ea exercită o seamă de influențe asupra vieții sociale, modificând acțiunile indivizilor și grupurilor”.

Există, deci, o relație biunivocă între presei și audiența sa, relație ce face obiectul de studiu pentru specialiști din cele mai variate domenii, care încearcă să descifreze cât mai exact natura, funcționarea și consecințele acestei interacțiuni fundamentale a lumii noastre. În aceste studii, accentele cad pe dinamica relației dintre emițător și receptor, modelul psihologic (behaviorist) – care a explicat multă vreme procesele comunicării utilizând principiul determinist clasic al cauzalității liniare, neinteresându-se de receptare și nici de contextele socio-culturale ale producerii mesajelor – fiind reținut doar în datele sale istorice și în interesul pe care l-a acordat emițătorilor. Relațiile de interdependență pe care presa le susține cu instituțiile sociale, politice, culturale ori economice stârnesc enorme energii de înțelegere, explicare și redefinire a unui întreg cadru general, supus mereu înnoirilor, contestațiilor și apariției de noi și provocatoare ipoteze. Ține de evidență că acum problemele care sunt legate de tehnicile de producere și difuzare a mesajelor au trecut în plan secund, prim-planul find captat de cercetările care vizează clarificarea cadrului relațional dintre presei și societate. Aceste relații sunt discutate preponderent printr-o serie de concepte care au centrul de interes axat pe trei termeni: funcțiile presei ori consecințele globale, efectele presei și rolurile presei. Presei sunt considerate, în unele formulări, sisteme de conectare a indivizilor cu câmpul social, dar și elemente ale acestui câmp. Deci, forțând ușor lucrurile pentru a reliefa impactul mediior și importanța lor covârșitoare în ansamblul relațiilor care se stabilesc în societate, putem spune, pe baza afirmației de mai sus, că indivizii sau subgrupurile sociale se conectează prin presei (și) la mass-media. Deși pare autarhică această formulare, ea nu face decât să reliefeze un adevăr, dar și să evidențieze importanța studiului, extrem de laborios și de necesar, al mass-media. Apariția teoriilor comunicării de masă și continua lor proliferare se petrec într-un orizont de așteptare dinamic. Echilibrul social este precar în absența reflecției profunde și sistematice asupra fenomenelor care țin de comunicare, adică asupra fermentului social care semnifică interdependența funcțională dintre indivizi, grupuri și asigură adaptarea lor reciprocă în ansamblul social.

Paradigma funcționalistă a comunicării a impus analizarea mijloacelor de informare în masă prin deschiderile operate de două întrebări fundamentale: a) Ce fac presei din individ ? și b) Ce face individul din (sau cu produsele) mass-media? Pentru a se putea oferi un răspuns convenabil primei întrebări s-a ajuns la cercetările privind audiența și efectele mass-media. A doua întrebare a generat studierea utilizărilor și a gratificațiilor, adică a satisfacțiilor care sunt căutate în mass-media.

Originalitatea investigațiilor funcționaliste rezidă în accentul pe care îl pun pe receptivitatea destinatarului și în studierea acestei receptivități, interesându-se de așteptările, cerințele ori nevoile publicului în raport cu frecventarea mass-media.

Abordările media prin prisma nevoilor receptorilor comunicării vor părea mai târziu unilaterale, dar în anii ‘60-’70, când au debutat, au reprezentat o adevărată schimbare de macaz, au deschis perspective importante de studiu și de înțelegere. Audiența, din pasivă, devine dinamică și activă, iar interacțiunea acesteia cu media presupune intenționalitate și căutare de diverse satisfacții. Apoi, este reliefată concurența căreia îi sunt supuse presei prin existența altor surse care pot oferi gratificații și recompense ori împlinirea diverselor nevoi umane. Apare, astfel, o nouă întrebare: cum și de ce folosesc oamenii media?

Chiar și numai din această întrebare se poate observa schimbarea de perspectivă: receptorul (pasiv) devine utilizator al conținutului comunicării, își modifică, deci, identitatea. “Funcția este contribuția pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerințe din care face parte, contribuind la menținerea și dezvoltarea acestuia”.

În Dicționarul de sociologie, coordonat de Gilles Ferreol (Polirom, 1998), funcția este definită ca fiind o relație între două sau mai multe elemente, caracterizată printr-un rol sau prin finalitate. Rolul activ și comportamentul selectiv al publicului față de presei au fost sesizate încă din anii ’40, datorită studiilor cercetătorului american Paul Lazarsfeld care s-a preocupat de impactul radioului și al presei scrise asupra comportamentului electoral și al celui de cumpărare a unor produse. Momentul de început în cercetările care vor fi integrate într-un model funcționalist de studiu al presei este acela al analizei campaniei electorale din 1940, care i-a avut ca protagoniști pe Wendell Wilkie și Franklin Delano Roosevelt, acesta din urmă candidând pentru un al treilea mandat de președinte al SUA. Mai târziu, în 1944, când Lazarsfeld, Gaudet și Berelson își fac publice concluziile, s-a putut constata că efectul de confirmare este principalul rezultat al influenței presei, un număr de factori intermediari interpunându-se între media și receptori. Între 1948 și 1950, Harold D.Lasswell, R.K. Merton și P.Lazarsfeld enunță primele definiții (denumite acum “clasice”) ale funcțiilor mass-media. Paradigma funcțiilor presei elaborată de Lasswell are trei componente: 1) funcția de supraveghere a mediului: culegerea și difuzarea informațiilor, 2) funcția de corelare a diferitelor părți ale societății (interpretarea informației), 3) funcția de transmitere culturală (de la o generație la alta ). În anul 1960, sociologul Charles R. Wright publică studiul intitulat “Analiza funcțională și comunicarea de masă”, unde notează că presei satisfac nevoi globale ale sistemului social (e.g. ordinea, integrarea, continuitatea, adaptarea, motivația) și că, astfel, contribuie la funcționarea subsistemelor sociale sau chiar a societății în ansamblu.

Wright reia distincțiile operate de Robert K. Merton între funcții (consecințe favorabile stabilității sistemului) și disfuncții (consecințe defavorabile), precum și între funcțiile manifeste (consecințe așteptate, intenționate, previzibile) și funcțiile latente (consecințe neașteptate, nevoite, neintenționate), reușind să completeze modelul lui Lasswell, rafinându-l totodată. Un act de comunicare poate fi, deci, pozitiv (funcțional ) pentru componente (subsisteme) ale sistemului și, simultan, poate fi negativ (disfuncțional) pentru alte componente (subsisteme) ale aceluiași sistem.

1.2.Analiza rolului funcției educative a presei

În general, lumea intelectuală a acceptat că întreg comportamentul uman este ghidat de norme culturale, explicit dar, mai ales, implicit. Indivizii, care suportă efectele acestui “ghidaj”, nu-i pot conștientiza, cel mai adesea, prezența, deci, nici limitele influenței. Prin implicarea în difuzarea suporturilor culturale pe care se sprijină întreaga istorie a omenirii și a modelelor culturale dominante în societate, presei influențează indirect conduita umană. Eficacitatea mediilor în vulgarizarea teoriilor științifice și diseminarea, în cercuri largi, a modelelor culturale ne îngăduie să afirmăm dubla lor funcție, pe care am dorit să o sugerăm și în titlu, de educare și de culturalizare (inclusiv prin transmiterea moștenirii culturale colective). Transmiterea moștenirii culturale înseamnă transmiterea valorilor și a modelelor sociale de la grupuri către indivizi, de la o generație la alta și numără printre consecințele sale creșterea coeziunii sociale, integrarea socială a indivizilor, impunerea normelor culturale, amortizarea tendinței indivizilor de a se lăsa luați în stăpânire de indistincție ori anomie paralizantă.

Funcția educativ-culturală este aceea care dă măsura capacității presei de a socializa explicit indivizii, prin emisiuni, articole, campanii create în acest scop și, implicit, prin obținerea, pe diverse teme, a solidarității sau consensului. Educația și informarea (transmiterea moștenirii sociale și culturale) sunt distincte, dar între ele există un grad de coerență și unul de complementaritate, astfel încât datele furnizate de informare și curiozitatea stârnită de problemele conștientizate în acest mod, ca și înțelegerea și soluționarea lor sunt favorizate de către educație. Cum publicul nu (mai) este captivul, prizonierul unui canal media, el are mereu, acum, posibilitatea opțiunii, a selecției, iar continuarea unei “relații” cu un canal sau altul depinde doar de oferta acestuia, de confirmările și gratificațiile pe care le produce. Deci, valorile și conținuturile culturale propuse de presei vor urma nevoilor sociale ale consumatorilor. Interesant este, ajunși în acest punct, să constatăm că se poate afirma, cu o bună doză de adevăr, că mediile devin (sau chiar sunt), mai evident în ultimii ani, prizonierele publicului lor. Integrarea activă în societate realizată cu/prin stăruința presei este o finalizare a educării și a transmiterii valorilor culturale (sociale).

Oricine își dă seama că integrarea activă în societate este un proces dificil, sincopat uneori, irealizabil alteori și, oricum, generator de dramatism și sfâșieri individuale, familiale sau chiar la nivel de subgrupuri sociale. Spunem acestea, gândindu-ne, mai ales, la un fenomen nemaintâlnit în istorie, ca amploare: fenomenul emigraționist. În 1990, existau, în toată lumea, 50 milioane de oameni care trăiau în alte țări decât țara lor de origine, pentru ca, în 1995, numărul emigranților din “satul universal” să depășească 150 milioane. O creștere, să recunoaștem, tulburătoare. Istoria și-a accelerat, cu adevărat, pulsul, iar schimbările se produc, iată, și pe coordonate nebănuite de generația de dinaintea noastră. Sunt greu de analizat variațiile coordonatelor lumii în care tocmai trăim. În plus, coordonatele se multiplică, pe orizontală, pe verticală, dar și în profunzime. Să amintim uimirea apropiată de spaimă a lui Naisbitt, încă în 1984, în fața multiplicării amețitoare a informațiilor științifice din acea vreme:

“Zilnic se scriu între 6 000-7 000 de articole științifice.

Informația științifică și tehnică sporește astăzi cu 13 procente pe an, ceea ce înseamnă că se dublează la fiecare cinci ani.

Dar rata poate sălta curând la 40 de procente pe an datorită noilor sisteme de informație, mai puternice și numărului crescând al oamenilor de știință. Aceasta înseamnă că datele se vor dubla la fiecare douăzeci de luni.

Prin 1985, volumul de informații va fi de patru până la șase ori mai mare decât cu numai câțiva ani în urmă”.

Și Naisbitt continuă această ordonare proprie cu o exclamație deznădăjduită: Ne înecăm în informație!

De aceste mutații științifice și demografice, ca și de toate celelalte, media sunt influențate, chiar dacă măcar parte dintre schimbări sunt provocate chiar de mass-media. Vechi modele culturale și sociale sunt, brusc, ineficiente, nefuncționale, în vreme ce lumea trebuie să “funcționeze”, să se așeze fie și în disconfortul unei paranteze. “Când spunem, de exemplu, « cultura chineză », ne referim la un popor imaginat și un mod de viață determinat de rasă și geografie. Europenii au marcat mult timp diferențele culturale în funcție de hotarele geografice (naționale). Astăzi, însă, definițiile rasiale și geopolitice ale culturii, deși încă mai persistă cu tărie, devin mult mai complexe și ambigue. Extraordinara transmigrație a popoarelor dintr-un colț al lumii în altul și proliferarea explozivă a presei se combină spre a modifica dramatic fixitatea etnică și teritorială a culturii”.

Apar, aici, socializarea (din nou), procesul psihosocial al shimbării de atitudine și două derivate ale socializării: aculturația și enculturația.

Schimbarea de atitudine, pentru care “nu există o teorie generală, ci un număr mereu crescând de teorii parțiale”, o vom defini, cu ajutorul Teoriei stimul-răspuns, ca fiind un proces parcurs în trei trepte, “în condițiile expunerii la mesajele persuasive:

primul pas în schimbarea atitudinală îl constituie captarea atenției asupra mesajului, trebuie deci organizate condițiile optime;

captarea atenției receptorului este necesară, dar nu și suficientă: trebuie ca mesajul să fie înțeles;

ultima fază a procesului de schimbare a atitudinilor este dată de acceptarea conținutului respectivului mesaj; pentru aceasta stimularea joacă un rol important, fie că se are în vedere recompensa morală (aprobarea socială), fie că se vizează stimularea materială (dobândirea unei sume de bani)”.

Să mai notăm doar că se poate conta pe o schimbare de atitudine puternică doar în condițiile unei credibilități mari a sursei care emite mesajul și a unei pronunțate contradicții (discrepanța mesajului) între afirmațiile mesajului și poziția persoanei-țintă.

Să remarcăm că psihosociologii utilizează, pentru procesele de comunicare, un limbaj perfect adaptat limbajului mass-media. Acest fapt (universalizarea simbolurilor) este întotdeauna benefic în cunoaștere.

Aculturația desemnează mecanismele de însușire și de socializare, integrarea unui individ într-o cultură care îi este străină și, mai ales, procesele și schimburile antrenate de contactele și interacțiunile reciproce între grupuri etnice diferite (asimilare, confruntare, crearea de noi identități).

Dacă procesul de aculturare este definit pentru trecerea de la o societate la alta, când are loc resocializarea, este utilizat termenul enculturare “pentru a denumi procesul de dobândire prin care noii membri ai unei societăți interiorizează toate aspectele culturii lor. Aceasta include nu numai obiceiurile și tradițiile poporului lor, ci și limba, utilizarea artefactului material și întreaga colecție de legende, mituri, folclor și crezuri populare”.

În toate aceste procese, presei pot avea – și chiar au, îndeobște – un rol important, de la familiarizarea celor mici cu legile și normele societății în care s-au născut, până la familiarizarea imigrantului cu întregul sistem de coduri sociale agreat de comunitatea în care dorește să se integreze, și care va fi, mai repede sau mai lent, resocializat. Funcția educativ-culturală a presei are, în procesele pe care le vizăm aici, un caracter manifest-benefic. Datorită acestei funcții complexe, presei își pot justifica multitudinea de forme antinomice pe care le adoptă în atât de sinuoasele-i manifestări și influențe, forța și fragilitatea, inerția și uluitoarea elasticitate: “Transmiterea valorilor prin intermediul presei contribuie la realizarea stabilității sociale și la menținerea, în timp, a structurilor culturale. Promovând diferite modele de comportament, presa oferă un set de roluri sociale și un vocabular simbolic; confruntat cu aceste mesaje, care răspund astfel nevoilor sale de modele și de termeni de referință, publicul are posibilitatea să aleagă sau să respingă, să modifice sau să negocieze, să dezbată și să reașeze rolurile și valorile comune. Prin această acțiune, presa apare ca o forță care este în egală măsură conservatoare și inovatoare, stabilizatoare și dinamizatoare, păstrătoare a unor valori tradiționale și generatoare de noi valori”.

Uriașa dezvoltare a mediilor audiovizuale i-a condus pe unii cercetători la considerația că “rolul global al media se definește prin funcția de transpunere a realului în spectacol, receptând mijloacele de comunicare mai curând ca o sursă și ca un mijloc de evaziune”.

Perspectiva funcționalistă de cercetare a comportamentului audienței a relevat, în timp, începând cu anii’50, importante elemente ale relației dintre utilizarea media ca mijloc de evaziune și caracteristicile socio-psihologice ale acestor utilizatori. Astfel de considerații s-au desprins într-un cadru mai amplu și anume în acela al studierii unui capitol care s-a bucurat de o atenție deosebită: studiile asupra “utilizărilor și gratificațiilor”. Utilizările și gratificațiile oferite de media (“U” and “G”) au constituit o direcție specială de cercetare ce a vizat preponderent televiziunea. Paradigma utilizărilor și gratificațiilor s-a constituit pe câteva întrebări de interes: ce satisfacții caută indivizii în consumul media?, în ce mod utilizează mijloacele de comunicare?, cum le utilizează?, ce nevoi umane reclamă consumul mediatic?

În ultimii ani, utilizările și gratificațiile sunt studiate alături de efecte, deși ele par a fi, de fapt, cauze ale consumului mediatic și nu efecte. Întâlnim, pentru utilizări și gratificații, și formularea foloase și recompense. Dacă efectele răspund întrebării “Ce fac mediile cu oamenii?”, gratificațiile răstoarnă această întrebare: “Ce fac oamenii cu mass-media?” Întrebarea se revendică de la tradiția care postulează libertatea publicului de a interpreta și folosi mesajele după bunul plac în existența proprie, ca și orice alt produs pe care-l “utilizează”. Dacă cercetările clasice păreau a studia un public pasiv – o victimă ușoară a mass-media, viziunea implicită propusă de perspectiva “foloaselor și a recompenselor” audienței este una a receptorului activ, care caută, selectează și-și afirmă libertatea opțiunilor. Încă de la începuturile lor, mediile au oferit publicului prilejuri de a folosi produsele mediatice în viața cotidiană. În contemporaneitate, se constată o sporire a numărului acelora care declară că, prin mass-media, doresc să evadeze din problemele lor zilnice. Astfel, conceptul de evaziune a devenit o prezență frecventă în discuțiile relative la funcțiile și efectele comunicării de masă și la relațiile care se stabilesc între public și media. “Termenului de evaziune îi sunt asociate, în principal, patru sensuri:

-funcția de evaziune a consumului culturii de masă (spre exemplu, divertismentul masiv oferit de tv și alte media) constă în deturnarea practicanților acesteia de la “lumea reală în profitul imaginarului”, mediile oferind stereotipuri care favorizează idealizarea vieții, evitarea realităților dezagreabile;

-presei acționează mai curând ca un “narcotic social”, tinzându-se spre generalizarea unui uzaj identificat de Merton și Lazarsfeld (1948);

-există indivizi care utilizează presei mai mult ca mijloace de evaziune (cei mai expuși consumului evazionist sunt anxioșii, neliniștiții, frustrații, cei care resimt mai frecvent tot felul de insatisfacții, care își fac mereu tot felul de griji);

-consumul culturii de masă și, în special, al divertismentului produce ca efect pasivitatea socială și conformismul”.

Deci, “evazioniștii” caută nenumărate compensații irealizărilor în universul mirific oferit, atât de generos, de către instanțele mediatice. Dar dorința de relaxare ori plăcerea de a-ți lăsa imaginația în voia valurilor mediatice nu sunt doar apanajele patologicului, ale unei lumi narcotice și narcotizante, ci pot fi, la fel de probabil, forme de manifestare a conștiinței plenare, exercitându-se, astfel, asupra întregului registru de nevoi și posibilități umane. Dacă nu am crede asta, o stinghereală insidioasă ne-ar lua în stăpânire ori de câte ori am viziona un film sau am deschide televizorul. Mai mult, la limită, chiar și apetența către emisiunile informative poate fi privită tot ca un semn al evaziunii, al dorinței de evadare din lumea noastră cotidiană, reală. Și această etichetare nici nu ar fi ieșită complet din cadrele adevărului. Numai că greu vom găsi pe cineva care să delimiteze realitatea mulțumitor și neechivoc. Nici măcar opiniile greșite pe care le putem avea despre această realitate nu pot fi excluse din realitate. Și se poate susține foarte bine că însăși existența presei este un semn al dorinței umane de evaziune. Presei – și acest fapt este evident – sunt utilizate tot mai frecvent ca o sursă de divertisment importantă și pentru că reclamă costurile bugetare cele mai mici pentru indivizi. Presei te poate relaxa la cele mai mici prețuri. Accesibilitatea este unul dintre atributele importante ale mediilor. Prin mass-media, apoi, se pot realiza identificările dorite, oricât de spectaculoase. Astfel, existența unui nou bovarism (bovarismul mediatic modern?) poate fi detectată, probabil, cu ușurință, printre consumatorii de produse mediatice. Pe acest vast și pluriform teritoriu al evaziunii poate fi delimitat acela, fatalmente inferior ca dimensiune, dar suficient de amplu și de viguros, al divertismentului. Funcția de divertisment asociată a fost denumită și recreativă. Mihai Coman citează o percutantă și profundă observație a lui Neil Postman privitoare la atotputernicia divertismentului mediatic de astăzi, care merită a fi reținută: “Problema esențială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului (…) Aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al televiziunii”.

Industria divertismentului mediatic, pentru că atrage publicul și deci publicitatea, s-a impus peste tot în lume. În această zonă, televiziunea, deocamdată, deține, cu lejeritate, prim-planul, datorită posibilităților sale de a crea “mărcile” de divertisment cele mai complete și mai căutate (gustate) de public. Spectacolul generalizat pe care-l întreține televiziunea este augmentat de expansiunea aproape neverosimilă a interesului pentru sport. Spectacolul sportiv, pe care socio-psihologii l-ar putea decoda fastuos, servindu-se de mituri, de arta războiului și de agresivitatea umană instinctivă, servește de asemenea ca factor compensatoriu, ca element de identificare ori ca show pur și simplu. Și sportul a fost aproape confiscat (sau s-a predat singur, pe bani grei) de televiziune. Ca pondere temporală, divertismentul își ia zilnic partea regală din viața industriilor audiovizuale, societatea de consum facilitând sau reclamând acest statut privilegiat pentru spectacol, pentru narcoză, pentru evaziune.

Presa tipărită conține, la rându-i, jocuri, caricaturi, desene, rubrici specializate de divertisment, fotografii, diverse concursuri. Parte a mediilor tipărite, revistele tv, revistele care se referă la lumea show-bisnessului, sunt simple adjuvante ale televiziunii. Sunt, deci, media tipărite care parazitează ruda bogată, parvenită (televiziunea) ori trăiesc în simbioză cu aceasta. Sunt, acestea, fenomene deloc anticipate în urmă cu doar 30-40 de ani, când încă se credea că presa scrisă va trăi mereu pe propriile picioare sau va muri în demnitate și onor. Trăiește.

1.3.Valențele educative ale presei

Dorința de a avea cât mai multe evenimente în direct, “live”, goana după instantaneu, după senzațional, accentul pus pe știrile “calde”, fac din presei instrumente ale alertei continue care au redus drastic timpul destinat analizelor, comentariilor și meditației. De aceea se și întâmplă atât de frecvent derapajul atenției către fenomenul mediatic, un narcisism de circumstanță, în strânsă relație cu dezinteresul real față de evenimentele asupra cărora tocmai referă. Nu mai contează ce s-a petrecut, ci ceea ce se vede pe micul ecran sau ceea ce se scrie în paginile presei tipărite. Media devin, în modernitate, evident autarhice, preocupate obsesiv de propriile norme de conduită, multiplicându-și habitudinile și autopropunându-se ca principal subiect de difuzare. Suntem tot mai aproape de relizarea plenară a sintagmei din anii ’60 a lui Marshall McLuhan: The media is the message!

Ba chiar, cum se poate observa cu ochiul liber, în multe talk-show-uri televizate, ziaristul ia locul vedetei, discursul său fiind adesea mai amplu, în timp, decât al celorlalți invitați, care par a avea doar rolul de a-l stimula. Funcția de corelare a avut mereu drept caracteristice interpretarea și judecata de valoare prin filtrele cărora trec faptele și întâmplările din realitatea pluriformă. Granița dintre informație și opinie a fost întotdeauna greu de stabilit. Acum se postulează că însăși difuzarea informațiilor despre un eveniment, selecția în vederea transmiterii pe post (sau tipăririi) reprezintă un act de interpretare a acelui eveniment, a acelei informații. Simpla selecție a unei informații reprezintă un act interpretativ. Dar, cum spuneam, deși răgazul acordat meditației asupra evenimentelor s-a scurtat vizibil și se doresc mereu mai multe informații, unii observatori avizați susțin că: “Pe cetățean nu-l interesează evenimentele, ci informațiile, evenimentele puse în formă mediatică prin munca ziaristului”.

Această afirmație a fost prilejuită de marea dezamăgire pe care a produs-o mediatizarea simulacrului de război din Golf, atunci când o bună parte a presei s-a mărginit doar să transmită imagini și sloganuri furnizate de oficialii NATO, lipsind publicul de comentarii și interpretări. S-a vorbit chiar, cu acel prilej, de o catastrofă mediatică:

Deci, în absența ziariștilor nu există informație. Tocmai asta caută publicul, în primul rând, o realitate mediatică “tratată” profesionist și investită cu sens (un sens lipsit de zone absconse), care să-i fie apropiată, familiară și care să-l ajute, prin coerență, să se simtă în siguranță, solidar cu lumea înconjurătoare.

Pentru că granița dintre informație și comentariu prezintă un grad mare de incertutudine, ziarele au pagini speciale de opinii, în dorința de a separa istoria evenimentelor de părerile posibile prilejuite de aceste evenimente. La fel procedează și mijloacele audiovizuale, propunând talk-show-uri, emisiuni de analiză, apelând la colaboratori externi pentru comentarea faptelor din realitatea politică, financiară, sportivă etc.

Informație, comentariu, știre au fost întotdeauna termeni cheie ai jurnalisticii, iar accentele s-au pus în mod diferit de-a lungul istoriei presei pe o valoare sau alta. Comentariile, opiniile, punctele de vedere au fost privilegiate în perioada de început, un public avizat întreținând interesul pentru dezbaterile de idei pe diverse teme de interes general, pentru ca ultimul secol să pună accent preponderent pe valoarea de informare a presei. “Fără informație proaspătă nu am avea decât un comentariu asupra unor lucruri deja știute. Interesant, probabil, chiar stimulativ; dar comentariul nu este știre. Informația este. O afirmație citată adesea pe marginea acestui subiect îi aparține lui C.P. Scott, editorul ziarului “Manchester Guardian”: Comentariul este liber, dar știrile sunt sfinte”.

Însă problema comentariilor este delicată, fiind mai totdeauna dificil de “îndepărtat” opiniile din celelalte genuri jurnalistice. Și aceasta datorită faptului că natura umană este profund subiectivă, iar natura jurnalistului nu face excepție, bineînțeles. De aceea, apar comentarii în texte jurnalistice uneori chiar și fără dorința autorilor lor.

În special, pentru evitarea comentariilor accidentale se recomandă atenția continuă la semnificațiile implicite (subiacente) ale cuvintelor, la sensurile lor originare, ca și la sensurile dobândite într-un segment de timp și pentru grupuri sociale sau profesionale distincte. Semnificațiile în mișcare ale cuvintelor, înțelesurile multiple ale unora dintre ele ori conotațiile pe care le acceptă limbajul în diverse contexte fac necesară precauția atentă în redactarea modernă. Nu-i deloc ușor sau simplu să găsești un limbaj neutru chiar și pentru cele mai anodine întâmplări, deoarece cuvintele s-au încărcat de semnificații cu mult înainte de a le utiliza noi. Și chiar sub ochii noștri, vrăjiți, își augmentează sau își pierd o parte a înțelesului tradițional, pentru că necontenit se schimbă opiniile, concepțiile, modurile de gândire asupra unei problematici tot mai complexe cu care omul modern vine în contact sau măcar de a cărei existență ia notă.

În doar câțiva ani, societatea și-a schimbat opiniile despre o sumă destul de amplă de chestiuni sau abia a aflat câte ceva despre altele. În același timp, au intrat în uzul public o serie de cuvinte necunoscute sau neutilizate până acum câțiva ani din lipsă de context social permisiv. Limbajul urmează cu stăruință noile fapte și noile gânduri ale omului. Și în toată lumea se petrec fenomene asemănătoare. Astfel, gândim altceva (sau gândim ceva) – și exprimăm în consecință – despre: partide, proprietate, femei, parlament, sex, homosexualitate, handicapați, piață liberă, stat, guvern, sindicate, președinție, negri, maghiari, străini, interes, consens, comision, patroni, echilibru politic, economie de piață, Europa, America, vecini, animale, consum, producție, globalizare, finanțare, extindere, conflict, ruși, moldoveni, credințe, avort, educație, urbanism, civilizație, politologie, șomaj, inflație, profit, concurență, mass-media, jurnaliști, propagandă, servicii secrete, justiție, bănci etc. Toate aceste achiziții sunt prezente în limbaj, în comunicare, în schimburile de opinii și, automat, în mass-media. În toate aceste cazuri, exactitatea în exprimare este mai mult o probabilitate decât o certitudine.

Dar, probabil, cel mai cunoscut gen jurnalistic generat de funcția de interpretare este editorialul. Editorialul este adesea numit articolul de fond pentru că, în epoca în care punctele forte ale presei stăteau în interpretările realității oferite cititorilor, era așezat pe prima pagină, central și scris de redactorul șef. Oricum, exprima punctul de vedere al publicației, ceea ce se întâmplă și astăzi. Dar astăzi editorialele nu mai stau doar pe prima pagină, ci (și) pe pagina editorială, care este în interior. În multe publicații, în special anglo-saxone, editorialele nu sunt semnate. În România, toate ziarele care publică editoriale le așează pe prima pagină, iar acestea sunt semnate. Ziarul Monitorul publică, de obicei, două texte editoriale, pe care le tipărește în pagina 6, rezervată și altor comentarii: cronici de teatru, de film, de carte, opinii asupra unor subiecte diverse. În 1993-94, ziarul a dorit să publice editorialele sale nesemnate. Pe lângă apatia editorialiștilor în a-și mai produce “textul”, s-a constat că și interesul cititorilor acestei rubrici scăzuse. Așa că Monitorul a revenit la editorialele semnate . “Editorialele conferă unui ziar un caracter propriu, distinct față de știrile pe care le relatează. Ele permit ziarului să stabilească o relație cu comunitatea căreia i se adresează, uneori spunând ceea ce numai un prieten sau un vecin pot să spună. Ceea ce face ca pagina editorială să fie diferită de toate celelalte este opinia. Este la fel de important să nu se înlocuiască opinia din editorial cu știri pe cât este de important să nu se exprime păreri în coloanele de știri. Un editorial trebuie să spună ceva. Trebuie să adopte o anumită linie. De preferință o linie distinctă, care să fie în acord cu specificul ziarului, chiar cu conștiința”.

Capitolul II.Metodele educative ale presei

2.1.Studiul asupra relațiilor presei cu publicul. Studiu de caz

Analizînd relația presei cu publicul aducem drept exemplu: Uciderea la vânătoare a omului de afaceri Sorin Paciu a pus în centrul atenției publice procuratura generală. Serviciul ei de presă, ca toate instituțiile statului, a tăcut vreme de două săptămâni în privința incidentului de la 23 decembrie, dar a reacționat imediat, după câteva ore, la învinuirea din 6 ianuarie a lui Sergiu Mocanu că autorul omorului ar fi procurorul-general. Alla Ceapai a încercat să afle mai multe, inclusiv de la colegii noștri de breaslă, despre strategia de relații cu publicului a procuraturii generale.

Cazul tragic de la Pădurea Domnească despre care s-a aflat după două săptămâni a trezit întrebări nu doar presei, dar și înalților demnitari, de ce funcționarii publici, inclusiv procurorul general care au participat la acea vânătoare nu au vorbit publicului despre incident. Sau, cel puțin, de ce serviciul de presă al procuraturii nu a difuzat vre-un comunicat despre acest caz în momentul inițierii dosarului penal. Mai mulți analiști și lideri de opinie au pus pe seama participării la acea vânătoare a persoanelor cu demnitate publică această tăcere a procuraturii. Ața sau altfel, acum câteva zile presa, dar și cetățenii au putut afla  despre un alt incident, în chiar ziua în care s-a produs, la o vânătoare din Telenești, unde a fost rănit un tânăr. Am fost curioasă să aflu de la ofițerul de presă al Procuraturii Generale, Maria Vieru, cine și cum decide ce comunică procuratura publicului și presei. Maria Vieru, însă, nu a dat curs solicitării Europei Libere.

Eram curioasă să mai aflu de la ofițerul de presă al procuraturii generale de ce nu s-a explicat presei, și cetățenilor că ceea ce a numit procurorul general Valeriu Zubco autosuspendare, de fapt a însemnat o prelungire a concediului. Despre care a confirmat și ministrul Justiției Oleg Efrim. Directoarea centrului de investigații jurnalistice Cornelia Cozonac spune că procuratura generală în ultimii ani a devenit mai deschisă cu presa, comunicând aproape zilnic despre unele cazuri investigate de procurori, dar mai puțin despre cele care vizează  persoanele cu demnitate publică. Și chiar dacă aceste cazuri ajung să fie comunicate presei, numele funcționarului suspectat de încălcarea legii, de cele mai dese ori, este ținut sub anonimat, iar orice informație suplimentară este justificată prin secretul anchetei, spune jurnalista Cornelia Cozonac:
 
„De exemplu am observat multe cazuri în care procuratura sau procurorii au comunicat numele victimelor violenței sau a minorilor aflați în conflict cu legea. Dar protejează în foarte multe cazuri numele funcționarilor care sunt cercetați în dosarele procurorilor. Este o atitudine defectuoasă de fapt. Pentru că demnitarii trebuie să știe acest lucru că ei pot fi supuși criticii pentru comportamentul lor, pentru încălcările pe care le fac, deoarece ele sunt persoane plătite din banii publici și ei trebuie să răspundă pentru faptele pe care le comit.”

Faptul că procuratura a ținut departe de ochii lumii incidentul de la Pădurea Domnească este, la părerea jurnalistei Cornelia Cozonac, o confirmare a acestei strategii simptomatice de comunicare defectuoasă cu publicul:

„Acest caz a fost gestionat foarte prost din punct de vedere mediatic. Vedem că criticile nu s-au lăsat așteptate și au curs gârlă asupra procurorilor și asupra procuraturii în general. Acest lucru a afectat foarte grav și irecuperabil imaginea procuraturii.”

  Un alt jurnalist de investigație Vitalie Călugăreanu spune că nu doar procuratura, ci mai toate instituțiile statului au strategii defectuoase de relații cu publicul. Strategii care, de altfel, spune jurnalistul, au fost moștenite de la fosta guvernare comunistă fără schimbări esențiale, odată cu venirea la putere a partidelor de orientare democratică:
  „În general am impresia că majoritatea celor care lucrează în serviciile de presă a instituțiilor publice, cu mici excepții, primesc salarii nu pentru a transparentiza activitatea instituțiilor în care lucrează, ci pentru a bloca accesul jurnaliștilor la prima sursă, adică la șefii acestor instituții. Cât despre reacțiile acelor de la procuratură atunci când întrebările noastre vizează anumite ciudățenii pe care le comit unii indivizi din acea instituție vreau să vă spun că sunt total dezamăgit. De la procuror general, până la șefi de direcție îți răspund prima dată la telefon, pentru că, mă rog, nu îți cunosc numele, te roagă să revii peste câteva minute, după care nu-ți mai răspund. Asta numesc ei transparență” a fost opinia jurnalistului Vitalie Călugăreanu.

2.2.Importanța transmiterii mesajelor educative

In fiecare zi, oamenii petrec mult timp in fata televizorului, asculta postul de radio preferat sau citesc presa. Mijloacele media au ajuns sa aiba un impact puternic asupra indivizilor si sa contribuie la procesul de educare si culturalizare. Influenta lor, fie puternica, fie limitata, constituie o preocupare majora a cercetatorilor in Stiintele Comunicarii de multe decenii. Efectele observate in randul indivizilor conduc la o multime de intrebari: citirea regulata a ziarelor impune ideologia clasei dominante? Aparitiile repetate ale oamenilor politici la televiziune provoaca schimbari de opinie sau de intentie de vot in randurile electoratului? Copiii care privesc multe scene de violenta pe micul ecran sunt oare inclinati mai mult decat altii sa adopte un comportament agresiv? Sunt intrebari care dovedesc cat de necesar este astazi studiul efectelor, reale sau presupuse, ale mass-media. Cunostintele in materie incep sa se inmulteasca, desi uneori raspunsurile oferite de specialisti in legatura cu acest subiect nu sunt foarte clare, date fiind parerile lor atat de diferite.

            Efectele presei au fost prima data observate in timpul primului razboi mondial. Daca pana atunci populatiile civile nu fusesera implicate in razboi, de aceasta data presei a reusit sa mobilizeze populatia, sa mentina moralul si sa convinga oamenii sa se alature armatei. Din cauza aparitiei si formarii societatii de masa, se simtea nevoia crearii unor legaturi afective intre oamenii, bazate pe solidaritate. Societatea de masa era vazuta ca o "trecere de la un sistem social traditional si stabil, in care oamenii erau strans legati unul de altul, la unul de o mai mare complexitate, in care indivizii erau izolati din punct de vedere social".

Dorinta de mobilizare a sentimentelor si a loialitatii pentru propria natiune si de inducere a fricii si urii pentru dusmani a determinat declansarea unei propagande prin mass-media. Mesajele propagandistice invadasera orice produs mediatic de la acea vreme. Astfel, mijloacele de comunicare in masa au devenit principalele instrumente de convingere si persuadare ale cetatenilor. Ele au devenit cai de mobilizare si orietare a maselor si de modelare a opiniei publice in directia dorita de comunicator.

La randul ei, societatea sufera modificari continue. Ea nu este un sistem social perfect stabil, iar inovatiile sunt adoptate cu usurinta. Din acest motiv, si  influentele presei asupra societatii se pot schimba de la o epoca la alta. De aceea, procesul de formulare si explicare a efectelor comunicarii de masa, care sa fie valabile pentru toti cetatenii unei societati, poate deveni dificil. In acelasi timp, sunt necesare dovezi empirice pentru ca efectele sa fie demonstrate.

Pe langa initierea unei cercetari empirice, cercetatorii au formulat noi concluzii semnificative in privinta atributelor personale si sociale ale fiintei umane. Noile abordari vin tot din sociologie si psihologie si au ca scop explicarea actiunii individuale si a celei colective sub toate aspectele. Pe masura ce s-au adunat cat mai multe rezultate in urma cercetarii empirice, devenea tot mai clar ca teoria glontului magic era departe de realitate.

Noile teorii ale comunicarii de masa prezinta ipoteze fundamentale despre comportamentul uman. Acestea isi au originea in paradigma psihologica cognitiva de baza, dezvoltata in domeniul psihologiei. Ele sunt numite teoriile influentei selective, insa constau in trei formulari distincte: teoria diferentelor individuale, teoria diferentierii sociale si teoria relatiilor sociale. Obiectivul acestora era sa inteleaga motivul pentru care indivizii reactioneaza, se comporta sau se adapteaza, conform unor pattern-uri si in urma unor stimuli ai comunicarii de masa.

Cercetatorii au facut experimente reale pentru a observa efectele procesului de invatare.  Hermann Ebbinghaus a facut experiente pe sine asupra memoriei si a descoperit ca marimea materialului si numarul de repetari aveau consecinte considerabile in invatare. Ivan Pavlov a putut observa, prin experimentul cu animale, ca acestea pot sa dobandeasca pattern-uri de comportament prin procesul de invatare. Edward Thorndike a folosit hrana ca recompensa, pentru a vedea cum invata pisicile sa iasa dintr-o cutie-capcana. In urma experimentului, el a formulat legea efectelor bazate pe principiul placere-durere. Cum exista deja convingerea in psihologia comparata ca procesele care caracterizeaza animalele se intalnesc si la oameni, cercetatorii considerau ca, asa cum animalele isi dobandesc pattern-uri de comportament, la fel se intampla si in cazul fiintelor umane. Insa, acestea se dezvolta in cadrul unor societati. De aceea, principiile de invatare ne fac sa intelegem  de ce oamenii aceleiasi societati sunt atat de diferiti in structura lor cognitiva. Diferentele sunt si consecintele dotarilor biologice diferite si experientelor sociale si culturale, personale si diversificate, in urma carora dobandesc pattern-uri diferite.

            Un alt concept important in procesul de invatare este motivarea. In urma experimentelor pe animale, precum cel prin recompensa al lui Thorndike, s-a ajuns la concluzia ca fiintele umane, la fel ca si animalele, pot invata sa aiba anumite nevoi prin intermediul motivatiei. Ele sunt dobandite si sunt produsul experientei individuale.

            Asa cum am demonstrat pana acum, rolul diferentelor individuale este semnificativ in modelarea reactiilor fata de comunicarea de masa. Insa ele nu sunt suficiente in expunerea relatiei dintre  fiintele umane si mass-media. In completarea imaginii de pana acum se alatura si teoria diferentelor sociale, o alta directie de gandire, bazata pe studiile empirice asupra unor comunitati, care nu studieaza doar structura psihologica a indivizilor, ci si structura sociala din care provin.

Aparitia societatii urban-industriale a adus noi schimbari in relatiile dintre indivizi. Legaturile traditionale puternice, cum ar fi cele familiale, prieteniile durabile si loiale, s-au transformat in relatii mai putin intime si personale. Pentru unii, industrializarea insemna progresul, in timp ce pentru altii reprezenta o miscare catre o existenta deprimanta si izolata si catre o crestere a individualismului. Insa, ideea ca oamenii din societatile moderne sunt nediferentiati, anonimi si fara legaturi sociale a fost demontata prin studiile de teren cu ajutorul tehnicii sondajului calitativ, care demonstrau ca membrii societatii contemporane urban-industriale erau diferentiati prin clasificarea in categorii, in functie de caracteristicile comune, precum clasa sociala, religia, identitatea etnica sau mediul din care proveneau. Studiul a scos la iveala multe similaritati intre indivizii din aceiasi categorie, care aveau un impact semnificativ asupra comportamentului lor. Aceasta concluzie avea sa aiba o importanta ridicata in domeniul de cercetare al comunicarii de masa.

            Schimbarea sociala a produs modificari majore in structura societatii traditionale de pana atunci. Urbanizarea a contribuit la dezvoltarea oraselor, in care convietuiau oameni total diferiti, veniti din regiuni distincte. Stilul de viata urban a devenit dominant si, odata cu modernizarea lui,  a adus un nou set de valori umane. Progresul si prosperitatea au devenit valori fundamentale, dobandindu-se  nevoii precum confortul urban, achizitionarea de bunuri si consumul produselor industriale.

            Fenomenul migrarii a concentrat in centrele urbane un amestec de oameni cu origini diverse. Din dorinta unei vieti mai bune, acestia paraseau satele, in cautarea de noi locuri de munca. Industrializarea a produs o dezvoltare a specializarilor in munca, determinand nevoia de educatie si invatamant specializat. In consecinta, diferentierile individuale deveneau din ce in ce mai accentuate, crescand numarul de categorii sociale. S-au produs modificari in stratificarea sociala, iar vechiul sistem social in care clasele sociale erau mostenite a fost inlocuit cu evolutia pe scara sociala. Dreptului ereditar al societatii traditionale i-au luat locul criteriile dobandite prin educare si prin munca. Evaluarea individului tinea cont de nivelul de educatie, prosperitate, venit, prestigiu sau succes.

            Toate aceste schimbari au construit o structura sociala complexa, bazata pe categorii sociale care dobandeau pattern-uri distincte de comportament.  Studiile empirice au demonstrat ca oamenii din aceleasi categorii sociale se comportau adesea in acelasi mod si dobandeau caracteristici comune precum convingeri, preocupari, limbaj si valori. De aceea, este atat de important studiul influentei presei in cadrul diferentierile sociale. "Chiar inainte de cel de-al doilea razboi modial, studiile comparative ale reactiilor diferitelor tipuri de oameni fata de presei au aratat ca membrii publicului din cadrul unor categorii sociale distincte aveau tendinta sa selecteze mesaje diferite din mass-media, sa interpreteze acelasi mesaj in moduri diferite de cele ale altor categorii sociale, sa retina mesajele selectiv si sa actioneze diferit, ca rezultat al faptului ca fusesera expusi influentei mass-media".

            La intrebarea "De ce oamenii consuma produsele mass-media?" se poate raspunde cu ajutorul teoriei utilizarilor si gratificatiilor, considerata de multi o versiune limitata a teoriilor influentei selective. Noua perspectiva a acestei teorii este ca  publicul a evoluat de la starea de pasivitate la cea activa in momentul selectarii mesajului preferat transmis de mijloacelor de comunicare. Motivul acestei schimbari il reprezinta satisfacerea necesitatilor si primirea de gratificatii prin expunerea la continutul mass-media. In esenta, teoria utilizarilor si recompenselor sustine ca "necesitatile individuale si gratificatiile pe care membrii publicului le obtin influenteaza pattern-urile de atentie ale oamenilor fata de continutul presei si ale utilizarii informatiilor obtinute prin acestea". In concluzie, aceasta teza este o varianta simplificata a teoriei diferentelor individuale.

Importanta relatiilor sociale informale a dus la descoperirea unei noi viziuni asupra procesului comunicarii de catre Katz si Lazarsfeld.  Fluxul de comunicare in doi pasi presupune circulatia informatiei prin doua etape. In primul rand, direct, catre persoanele care urmaresc frecvent comunicarile media si, apoi, de la aceste persoane catre indivizii expusi indirect la mass-media. Cei dintai au fost numiti lideri de opinie, deoarece s-a observat ca ei nu transmit pur si simplu informatiile, ci ofera interpretari asupra mesajelor media. Iata ca influenta personala este unul dintre factorii care se interpun intre mesajul comunicat de mijloacele de comunicare si reactiile la respectivul mesaj. Cel mai adesea, influenta personala este observata in adoptarea invovatiei. In momentul achizitionarii unui produs, de exemplu, familia sau grupul de prieteni isi dau cu parerea si ajuta la luarea unei decizii. In acest fel, efectele nu sunt produse direct, ci trec prin semnificatiile pe care receptorii le deprind din ele si le transmit mai departe in cercul social apropiat. Influenta presei devine una indirecta, trecand printr-o serie de relatii interpersonale.

            Expunerea oamenilor la presa se face, in permanenta, intr-o maniera selectiva. De aceea, semnificatia contemporana a teoriilor influentei selective se bazeaza pe patru principii care guverneaza actiunile publicului, influentat de modalitatile de selectare, interpretare si retinere a mesajelor din mass-media.

Mesajele capteaza atentia oamenilor in mod diferit. Deoarece fluxul informational continuu al presei care invadeaza consumatorii in fiecare zi este foarte greu de urmarit si imposibil de memorat, oamenii filtreaza toate aceste informatii. Ei se arata mai receptivi fata de mesajele care ii intereseaza si urmaresc emisiunile care le plac. In plus, oamenii cauta in permanenta confirmarea parerilor preexistente. De aceea, ei sunt mai degraba dispusi sa asculte mesajele care se aseamana cu directia lor de gandire si care le intaresc propriilor idei, ganduri sau pareri. In consecinta, diferentierile individuale se fac observate, avand ca rezultat pattern-uri distincte de atentie. In mod similar, apartenenta la o anumita categorie sociala determina atentia selectiva a anumitor tipuri de produse mediatice. La fel, legaturile sociale stranse determina indreptarea atentiei catre un anumit subiect mediatizat, care prezinta interes pentru prieteni si familie. Relatiile sociale pot influenta intr-atat incat pot determina individul sa urmareasca un produs mediatic care depaseste sfera sa de interes. Iata deci importanta teoriilor selective asupra atentiei fata de continutul mass-media.

            In urma prezentarii teoriilor influentei selective, a conceptelor si perspectivelor pe care le presupun ele se poate spune ca acestea pun la dispozitie multiple directii de cercetare pentru continuarea studierii si intelegerii efectelor mass-media. Veridicitatea lor in studiul influentei presei ramane valabila si astazi. Exista insa si alte strategii teoretice cu o abordare diferita care isi aduc contributia in domeniul teoriilor comunicarii de masa.

Concluzie

Dreptul la libertatea cuvântului/de expresie, ca și libertatea presei ca un corolar al acestui drept, reprezintă valori fundamentale ale democrației pluraliste moderne. Fără ele nu ar putea fi imaginate multe dintre progresele realizate în lumea contemporană. Dacă aceste drepturi au fost cu greu dobândite în dificilul proces al nașterii democrației, ele sunt în prezent exercitate abuziv în forme subtile de către cea care este una dintre principalele lor beneficiare și ar trebui să fie una dintre principalele lor apărătoare: mass-media. Social-democrația afirmă că libertatea presei și cea de expresie, în general, sunt esențiale pentru apărarea și dezvoltarea democrației. Experiența ultimului deceniu în Europa Centrală, de exemplu, arată că mass-media a servit, în mod decisiv, la construcția societății civile și la cenzurarea tendințelor autoritare ale diverșilor politicieni sau partide. De asemenea, ea a corijat și continuă să corijeze excesele, neglijențele și erorile de gestiune în țările cu democrație consolidată. Fără libertatea de exprimare, deci și cea a mass-media, nu poate fi concepută o democrație. O presă liberă face uneori dificilă o guvernare democrată; ea face întotdeauna imposibilă dictatura.

Cel mai important fapt este însă acela că mass-media ajunge să determine temele de pe agenda publică, adeseori în mod artificial, fără nici o legătură cu agenda reală a cetățenilor și cu prioritățile recomandate de realitatea socială. Acest fapt este explicabil prin concentrarea capitalurilor din mass-media în interiorul unor mari corporații naționale sau internaționale. Acestea, deși se prezintă drept reprezentante ale intereselor publice, reprezintă în fapt interese private. Această situație poate determina manipulări ale opiniei publice în direcția dorită de finanțatorii privați, pentru obținerea unor avantaje sau obiective economice. Social-democrația trebuie să afirme că libertatea presei nu se reduce la independența ei în raporturile cu puterea publică ci trebuie să includă și independența față de grupurile de interese private.

Apariția monopolurilor mediatice creează premisele reducerii numărului de opțiuni la dispoziția cetățeanului și posibilitatea manipulării sale în mod subtil. Calitatea informației scade și pericolul dezorientării cetățeanului crește, în condițiile în care nici legile concurenței pe piața liberă nu îl mai apără pe consumatorul de presă. Aceasta înseamnă scăderea calității democrației.

Toate aceste fenomene negative, mereu mai grave pe măsură ce globalizarea avansează și presa relatează despre întâmplări petrecute la mare distanță, întâmplări pe care receptorul nu le poate verifica direct, fac necesară recunoașterea, alături de dreptul la libera informare, la libertatea de expresie și la libertatea presei, a unui drept la corecta informare a cetățeanului. În lumina unui asemenea drept social-democrații ar trebui să susțină următoarele:

Recunoașterea faptului că activitatea de presă este o activitate de interes public și ca atare trebuie desfășurată potrivit unor norme profesionale, la nivelul unor standarde deontologice și sub un anumit control public. Un asemenea control nu va putea fi, însă, desfășurat de către instituții politice, aflate în sistem guvernamental sau parlamentar, ci doar de către instanțele judecătorești și cele ale societății civile.

Recunoașterea unui drept la acțiune în fața instanțelor competente în folosul oricărei persoane care dovedește un interes legitim în a fi corect informată.

Adoptarea unor reglementări speciale privind combaterea conflictului de interese în domeniul mass-media. În conformitate cu aceste reglementări ar urma, printre altele, să se interzică deținerea în proprietate sau co-proprietate, precum și participarea la administrarea unor instrumente mediatice a celor care sunt activi în viața politică sau a celor care sunt proprietari sau acționari majoritari în societăți comerciale cu alt profil.

Prin aplicarea unor asemenea măsuri, în paralel cu măsurile vizând apărarea libertății presei, mass media va contribui la procesul esențial de „funcția educativă”, proces absolut necesar în condițiile globalizării și ale crizei în care au intrat mecanismele democratice tradiționale.

Bibliografie

Studii științifice

Adams, H.F. Advertising and Its Mental Laws

Bâlbâie, Radu, Relatarea-, în Manual de jurnalism, vol. II, Editura Polirom, Iași, 2000;

Bertrand, J. C, O introducere in presa scrisa si vorbita, Editura Polirom, 2001, p. 19

Butoi, Octavian, Introducere în teoria presei, București, 1974

Coman, Mihai, (coordonator) Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactor, Editura Polirom, Iași, 1997;

Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass-media, Editura Polirom, Bucuresti, 1999, p. 62

Decaudin J.M. 1995. La communication marketing.Concepts, téchniques ; stratègies. Paris: Economica

 DeFleur, Melvin, Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicarii de masa, Editura Polirom, 1999, p. 163.

Dinu , Mihai, Comunicarea– repere fundamentale, Editura Algos, 2000;

Dobre, Costinel. 2005. Publicitatea.Teorie și practică. Timișoara:Editura Mirton

Drăgan, Ioan. 1996. Paradigme ale comunicării de masă. București: Ed. Șans

Ferrol, Gilles.1998. Metode și tehnici de exprimare scrisă și orală. Iași: Ed Polirom

Gross, Peter, Culegerea și redactarea știrilor, Editura de Vest, Timișoara, 1993;

Langois, J.L, Le manuel de journalisme radio – tele, Editions Saint – Martin , Montreal , 1989;

McQuail, Denis; Windahl, Sven, Teorii ale comunicarii de masa, Editura Comunicare.ro, 2004, p. 69

Miege, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000

Petcu, Marian. 2002. Sociologia mass-media. Cluj Napoca: editura Dacia

 Popa, Dorin, Mass-media, astazi, Editura Institutul European, 2002, p. 53 (??? citat din Van Cuilenburg, Stiinta comunicarii, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1998, p. 37)

Tran, Vasile; Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Editura comunicare.ro, București, 2003;

Adrese electronice

http://www.usabtm.ro/downloads/cpp/Maria%20Palicica%20%20Presa%20scrisa%20si%20lectia.pdf

http://www.referatele.com/referate/noi/diverse/massmedia–ca-factor213115724.php

http://www.fisd.ro/art/Massmedia.html

http://arhip-alex.blogspot.com/2007/03/influena-presei-scrise-i-audio-video-n.html

http://www.vipmagazin.md/

http://punkt.md/

http://epresa.md/reviste/revista-punkt-nr-44-45