Functia de Presedinte
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
ROLUL ȘI FUNCȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI
Rolul și funcțiile Președintelui
Administrația prezidențială
Instituția prezidențială în perioada comunismului
CAPITOLUL II
alegerea și mandatul pREȘEDINTELUI
2.1. Alegerea Președintelui României
2.1.1 Condițiile de eligibilitate și prezentarea candidaturii
2.1.2. Stabilirea rezultatelor alegerilor
2.2. Mandatul Președintelui României
2.2.1 Vacanța și interimatul funcției
2.2.2. Incompatibilități și imunități
CAPITOLUL III
ATRIBUȚII PREZIDENȚIALE
3.1. Considerații generale
3.2. Exercitarea atribuțiilor în raportul cu Parlamentul
3.3. Exercitarea atribuțiilor în raportul cu justiția
3.4.Atribuțiile realizate în raportul cu Guvernul
3.5.Consultarea poporului prin referendum
3.6. Atribuții exercitate în domeniul politicii externe
3.7. Atribuții exercitate în domeniul apărării
3.8. Atribuții exercitate în situații excepționale
3.9.Atribuții exercitate în raportul cu alte autorități publice
CAPITOLUL IV
ACTELE ȘI RĂSPUNDEREA PREȘEDINTELUI
4.1. Actele Președintelui României
4.2. Regimul juridic al decretelor prezidențiale
4.3. Răspunderea Președintelui României
4.4. Suspendarea din funcție a Președintelui în sistem de drept comparat
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Funcția de președinte apare pentru prima dată în istoria constituțională a României în martie 1974 prin modificarea Constituției din 1965.Potrivit prevederilor constituționale,președintele este șeful statului si reprezintă puterea de stat în relațiile interne si internaționale ale țării.
Prima constituție propriu-zisă a României a fost cea din anul 1866,adoptată dupa modelul Constituției Belgiei din 1831.Potrivit acestei Constituții puterile publice erau încredințate Domnului,care avea puteri constituționale ereditare.
După forma de guvernământ statele se clasifică de regulă în două categorii:monarhii,în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viată și republici,în care șeful statului este ales pe o perioadă determinată prin vot direct sau indirect de către popor,fie de Parlament
La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881, textele constituționale sunt puse de acord cu această realitate. Constituția din 1923 vorbește de rege (art.77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege și reprezentanța națională (art.34), că puterea executivă este încredințată regelui (art.39). Denumirea de rege este menținută și de Constituția din 1938 (art.34) care-l declară capul statului (art.30) și desigur cuprinde dispoziții similare cu cele din art.34 și 39 ale Constituției din 1923.
În perioada 1940-1944 prerogativele regale au fost substanțial restânse, dar regele rămâne ca șef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituției din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr.1626 din 1944.
Prin Legea nr.363/1947 atribuțiile de șef de stat sunt încredințate Prezidiului republicii, care devine șef de stat colegial. Vom observa că organizarea prezidiului republicii, ca șef colegial al statului, s-a realizat în privința naturii juridice sub influiența trăsăturilor Constituției din 1923.
Acesta a fost organizat ca un organ al administrației de stat, ca organ suprem executiv, dacă folosim exprimarea Decretului nr.3/1948. Constatarea este interesantă din punct de vedere istoric pentru că dacă actele constituționale adoptate în această perioadă au menținut separația puterilor, Legea nr.363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii. Natura administrativă a prezidiului republicii rezultă din chiar exprimarea legală.
Constituția din 1948, încredințează funcția de șef de stat Prezidiului Marii Adunări Naționale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menținut și de Constituția din 1952 pînă în anul 1961, cînd a fost înlocuit prin Consiliu de Stat. Consiliu de Stat, organ colegial, este menținut și de Constituția din 1965. În anul 1974 Constituția a fost modificată, creându-se funcția de președinte de republică, îndeplinită de o singură persoană.
După revoluția din decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr.2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale se crează funcția de președinte al consiliului. Decretul-Lege încredințează exercitarea atribuțiilor de șef de stat președintelui consiliului.
Prin Decretul-Lege nr.92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României, funcția de sef de stat este încredințată Președintelui României, ales prin vot universal, egal, direct și liber exprimat. Această soluție este consacrată și prin Constituția actuală a României.
Persoanele care au deținut funcția de Președinte al României:
28 martie 1974-22 decembrie 1989:Nicolae Ceaușescu
27 decembrie 1989-6 februarie 1990:Ion Iliescu
6 februarie 1990-18 iunie 1990: Ion Iliescu
18 iunie 1990-11 octombrie 1992: Ion Iliescu
30 octombrie 1992-29 noiembrie 1996: Ion Iliescu
29 noiembrie 1996-20 decembrie 2000:Emil Constantinescu
20 decembrie 2000-20 decembrie 2004:Ion Iliescu
20 decembrie 2004-21 decembrie 2014:Traian Băsescu (al doilea mandat începând din 2009)
21 decembrie 2014- prezent:Klaus Iohannis
Aristotel, considerat de prof. Constantin G. Dissescu creatorul dreptului constituțional, a realizat pentru prima dată clasificarea formelor de guvernământ în:
monarhie – puterea fiind concentrată în mâinile unei singure persoane (rege, împărat, emir, etc.);
oligarhie – situație în care puterea se împărțea între mai mulți indivizi sau era deținută de un grup social restrâns de persoane;
democrație – în cadrul căreia poporul exercita în mod direct puterea.
În dreptul public modern ideea șefului de stat este legată de forma de guvernământ, cu alte cuvinte de exercitarea puterii suverane în stat, de către o singură persoană (monocrația), de un grup de persoane (oligarhia) sau de către masele largi ale poporului (democrația). După acest criteriu, formele de guvernământ sunt clasificate, de regulă, în două categorii: monarhii , în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață; republici , în care șeful de sat, denumit de obicei președinte, este ales pe un anumit termen determinat, fie direct de corpul electoral (popor), fie indirect prin reprezentanții acestuia, respectiv de către electori sau de Parlament.
În ceea ce privește clasificarea regimurilor politice, în mod constant dreptul public contemporan statuează patru mari categorii, astfel:
regimul politic prezidențial (ex. S.U.A.);
regimul politic semi-prezidențial (ex. Franța);
regimul politic parlamentar (ex. Spania, Italia, Grecia, etc.);
regim de adunare (ex. Elveția).
Modalitatea de alegere a președintelui prezintă o importanță determinantă pentru definirea regimului politic al unei țări. În general, dreptul constituțional consideră că există două mari tipuri de republici, și anume republici parlamentare și prezidențiale.
Republicile de tip parlamentar se caracterizează prin faptul că președintele este ales, de regulă, de către parlament (Italia, Grecia, Ungaria, etc.), sau de o adunare compusă din parlamentari și alți reprezentanți (Germania), în timp ce republicile de tip prezidențial se caracterizează prin alegerea președintelui de către popor, fie direct (România, multe țări din America Latină, etc.), fie prin intermediul unei adunări de electori (S.U.A.).
În republicile parlamentare, Guvernul, deși numit de președinte, este responsabil în fața parlamentului, pe când în cele prezidențiale, în general, dar în S.U.A., în mod special, nu există răspundere guvernamentală în fața parlamentului ci a președintelui, care cumulează funcția de șef de stat cu cea de șef al Executivului.
Există de asemenea și un regim politic mixt având trăsături ce se regăsesc fie la regimul parlamentar, fie la cel prezidențial, doctrinarii denumindu-l semi-prezidențial, în care președintele este ales prin vot universal, direct (Franța, Austria, Irlanda, Islanda, Polonia, etc.) sau indirect (Finlanda) – fapt care este specific regimului prezidențial, dar, în același timp, guvernele răspund în fața parlamentului, ceea ce este specific regimului parlamentar.
În unele dintre aceste state, rolul președintelui republicii este deosebit de important, exemplificând aici Franța unde președintele participă și prezidează ședințele de Guvern, semnează ordonanțele adoptate de Guvern, poate dizolva adunările legiuitoare după consultarea președinților acestora și a primului-ministru, numește primul-ministru, prezidează Consiliul Superior al Magistraturii.
Capitolul I
ROLUL ȘI FUNCȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI
1.1.Rolul și funcțiile Președintelui
Președintele Românei face parte din puterea executivă a statului.Actuala Constituție a României consacră un executiv bicefal sau dualist.O caracteristică a acestui model este aceea că puterea executivă se împarte între șeful statului și Guvern.
Potrivit art. 80 din Constituția României,Președintele reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.De asemenea acesta veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice.
Instituția prezidențială are o importanță deosebită pentru administrație din următoarele considerente:
șeful statului are un rol important în realizarea politicii externe;
posibilitatea de intervenție în procedura legislativă este un mecanism esențial al sistemului de executare și organizare a executării legii;
prin stabilitatea funcției si prin autoritatea sa morală,este comandantul forțelor armate,acesta din urma fiind unul din pilonii aparatului administrativ de stat.
Președintele României îndeplinește trei funcții principale:
funcția de reprezentare a statului;
Funcția de garant al independenței naționale,al unitații si al integrității teritoriale a țării;
funcția de mediator între puterile statului.
Funcția de reprezentare
Președintele este reprezentantul statului român atât pe plan intern cât și pe plan extern.El este titularul unui mandat de drept public,conținutul acestui mandat fiind asfel stabilit de Constituție.
Pe plan intern putem menționa conferirea de decorații,titluri de onoare,acordarea celor mai înalte grade militare.Această calitate îl obligă și la anumite acte de reprezentare neprevăzute de legi,dar care au importanța lor în formarea imaginii opiniei publice despre putere si despre cel ce o reprezintă(manifestările naționale la care Președintele trebuie să participe,inaugurări,recepții).
Pe plan extern,potrivit art.91 din Constituție Președintele are sarcina de a încheia tratate internaționale in numele României, de a acredita si rechema reprezentanții diplomatici ai României, de a aproba înființarea, desființarea, schimbarea rangului misiunilor diplomatice.De asemenea reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe langa Președintele României.
Funcția de garant al independenței naționale,al unitații si al integrității teritoriale a țării
Președintele României are îndatorirea de a garanta independența națională, unitatea și integritatea teritorială a statului său. În acest sens are o serie de atribuții prin intermediul cărora urmarește sa transpună în practică acest rol.Astfel Președintele prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Țării,este comandantul suprem al forțelor armate,poate declara cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate,instituie potrivit legii starea de asediu sau starea de urgență .
În exercitarea acestor atribuții, măsurile luate de către Președinte trebuie supuse aprobării parlamentare,iar actele emise trebuie contrasemnate de către prim-ministru.Președintele României are, de asemenea, un rol fundamental în sfera apărării Constituției.Cu toate acestea Constituția nu foan extern,potrivit art.91 din Constituție Președintele are sarcina de a încheia tratate internaționale in numele României, de a acredita si rechema reprezentanții diplomatici ai României, de a aproba înființarea, desființarea, schimbarea rangului misiunilor diplomatice.De asemenea reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe langa Președintele României.
Funcția de garant al independenței naționale,al unitații si al integrității teritoriale a țării
Președintele României are îndatorirea de a garanta independența națională, unitatea și integritatea teritorială a statului său. În acest sens are o serie de atribuții prin intermediul cărora urmarește sa transpună în practică acest rol.Astfel Președintele prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Țării,este comandantul suprem al forțelor armate,poate declara cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate,instituie potrivit legii starea de asediu sau starea de urgență .
În exercitarea acestor atribuții, măsurile luate de către Președinte trebuie supuse aprobării parlamentare,iar actele emise trebuie contrasemnate de către prim-ministru.Președintele României are, de asemenea, un rol fundamental în sfera apărării Constituției.Cu toate acestea Constituția nu folosește termenul de control prezidențial,deci nu-i acordă Președintelui competența de a exercita direct un control de constituționalitate,ci doar dreptul de a sesiza autoritățile competente.Acestă formă a competenței sale personale se materializează prin prerogativa exercitării dreptului de a sesiza Curtea Constituțională pentru efectuarea controlului constituționalității legilor precum și prin organizarea referendumului.
Poate participa la ședințele Guvernului, conducând lucrările acestuia, ceea ce ii conferă posibilitatea de a corecta unele conduite în sensul respectării prevederilor Constituției.Dispune de o largă inițiativă în privința măsurilor necesare pentru respingerea agresiunii armate.
Aflându-se în suplinirea funcției de reprezentare, funcția de apărare și garantare a celor mai importante valori naționale reprezintă un atribut de esență a Șefului de Stat, nu unul exclusiv însă, calitatea de „garant”al acestor valori fiind distribuită judicios atât în sarcina Președintelui cât și în sarcina Parlamentului și a Guvernului. Astfel, așa cum arătam mai sus, măsurile luate de către Președinte trebuie supuse unei aprobări sau încuviințări Parlamentului, actele emanând în aceste condiții trebuind contrasemnate de către prim-ministrul României.
Același este modul de distribuire a funcției de garantare a integrității și independenței de stat, funcție împărțită între Președinte, Parlament, Guvern și în Curtea Constituțională. Trebuie învederat totodată faptul că Președintele nu este singurul organ abilitat cu atribuții pe linia „asigurării legalității”, având în vedere și celelalte organe îndrituite să sesizeze Curtea Constituțională în vederea procedării la verificarea constituționalității legilor. Totuși este unanim acceptată prerogativa reexaminării legilor aceasta fiind exclusiv în sarcina Șefului de Stat.
Funcția de mediator între puterile statului
Așa cum rezultă din prevederile constituționale, Președintele României este o autoritate publică care veghează la respectarea prevederilor constituționale și la buna funcționare a autorităților publice,exercitând în acest sens funcția de mediere între puterile statului și între stat și societate.
În legătură cu această funcție se impune precizarea că Președintele României are rolul de a media conflicte ce se pot isca între autoritățile exclusiv politice (între Parlament și Guvern) determinate de aplicarea Constituției. Președintele nu are însă și competența de a soluționa litigiile generate de nerespectarea legii sau a Constituției, acestea fiind date în competența autorităților jurisdicționale (instanțele judecătorești, Curtea Constituțională) și nu a Președintelui României.
Prin instituirea acestei funcții de mediator, Președintele este practic disociat de aceste autorități, păstrând o atitudine detașată, fiind vorba despre „o putere care nu este de aceeași natură cu cea care este pusă în mișcare de către celelalte organe ale Republicii”, după cum plastic aprecia cândva G. Burdeau în lucrarea sa „Droit constitutionnel et instituțions politiques” (1966), cu precizarea că această funcție nu trebuie înțeleasă ca una cu valențe arbitrale (de partea unui arbitru-în persoana Președintelui), ci trebuie înțeleasă prin prisma diligențelor depuse de șeful statului în vederea preîntâmpinării eventualelor conflicte ce pot surveni.
Încredințarea unei astfel de funcții Președintelui este justificată atât de faptul că aceasta personifică puterea, continuitatea puterii statale, cât și de faptul că, spre deosebire de puterea legiuitoare și ce cea guvernamentală care funcționează „uzând de energia generată de partidele politice”, nu este exponentul sau promotorul aspirațiilor vreunui partid.
Suntem de acord că prin posibilitatea de a lua parte la ședințele Gunernului, de a revoca miniștri la propunerea prim-ministrului, Președintele de stat are la dispoziție anumite pârghii procedurale pentru a veghea la buna funcționare a administrației, așa cum a semnalat și literatura de specialitate autohtonă, dar atunci când vorbim de celelalte autorități publice (Parlament și Justiție), lucrurile nu mai stau chiar așa, întrucât aceste căi procedurale nu sunt uneori mai puțin eficiente. Arătăm că în această materie, Președintele poate adresa mesaje Parlamentului, dar acesta nu este ținut să respecte vreo reglementare și să pună în aplicare aceste mesaje,aceeași este situația în cazul dizolvării Senatului și a Camerei Deputaților, operațiune posibilă doar după adoptarea prealabilă a unei moțiuni de cenzură în ședința comună a acestora.
1.2.Administrația Prezidențială
Pentru exercitarea de către Președintele României a prerogativelor care îi sunt conferite de Constituție și legi,s-a organizat și funcționează Administrația Prezidențială , ca instituție publică cu personalitate juridică.Administrația Prezidențială este alcatuită din serviciile aflate în subordinea Președintelu.Organizarea și funcționarea , compartimentele și funcțiile precum și atribuțiile acestora se stabilesc prin Regulamentul de organizare și funcționare al acestei instituții publice ,care este semnat de către Președinte.
În cadrul Administrației Prezidențiale își desfășoară activitatea persoane detașate,la cererea Președintelui României,din ministere și alte autorități publice precum și persoane încadrate direct.Încadrarea se poate face numai în baza încrederii acordate de Președinte și sub condiția semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare și funcționare.Acordarea încrederii și încadrarea persoanei se face la propunerea consilierului prezidențial sau a consilierului de stat care conduce compartimentul unde persoana urmează să-și desfășoare activitatea.
Funcțiile din cadrul Administrației Prezidențiale sunt:
consilier prezidențial cu rang de ministru;
consilier de stat cu rang de secretar de stat.
Structura organizatorică a Administrației Prezidențiale conform Regulamentului de organizare si funcționare este următoarea:
Cancelaria Președintelui;
Departamentul Securității Naționale;
Departamentul Constituțional+Legislativ;
Departamentul pentru Relația cu Autoritățile Publice si Societatea Civilă;
Departamentul de Planificare si Analiză Politică;
Departamentul Relații Internașionale;
Departamentul de politici Economice si Sociale;
Departamentul de Sănătate Publică;
Departamentul de Educție și Cercetare;
Departamentul de Comunicare Publică;
Compartimentul Protocol;
Departamentul Financiar și de Logistică;
Cancelaria Ordinelor;
Compartimentul Personal-Organizare.
1.3.Instituția prezidențială în perioada comunismului
Pentru prima dată în România funcția de Președinte al statului a fost instituită prin intermediul legii nr.1 din 1974 prin care s-a modificat Constituția din 1965.La acea vreme România era Republică Socialistă..Constituția din 1965 a rezultat în urma unor tendințe de extindere a proprietații de stat si cooperatiste, desființarea proprietății private, accentuarea de către un singur partid politic și anume partidul comunist.În Constituția din 1965 erau consacrate suveranitatea și independența,indivizibilitatea si inalienabilitatea teritoriului precum și deținerea puterii de către popor .
Organele de stat erau structurate în patru mari categorii: organele puterii de stat (Marea Adunare Nationala, Consiliul de Stat,Președintele Republicii, Consiliile populare), organele administrației de stat,organele judecatorești și organele procuraturii.Funcția de Președinte al Republicii a fost instituită ulterior intrarii în vigoare a Constituției. Atribuțiile exercitate de Consiliul de Stat au revenit Președintelui.
Prin art.VII din Legea nr.1/28 martie 1974 privind modificarea Constituției Republicii Socialiste a fost instituită funcția de Președinte al Republicii Socialiste România. Președintele este șeful statului și reprezinta România atât în relatiile interne cât și în cele internationale. Acesta era ales de Marea Adunare Naționala pe durata legislaturii, în prima sesiune a acesteia, ramânand în funcție până la alegerea Presedintelui în legislatura urmatoare.
După ce era ales,Președintele depunea urmatorul jurământ: „Jur să slujesc cu credițtă patria, să acționez cu fermitate pentru apărarea independenței, suveranității și integrității țării, pentru bunăstarea și fericirea întregului popor, pentru edificarea socialismului și comunismului în Republica Socialista Romania! Jur să respect și să apar Constituția și legile țării, să fac totul pentru aplicarea consecventă a principiilor democrației socialiste, pentru afirmarea în viața societății a normelor eticii si echității socialiste! Jur să promovez neabătut politica externă de prietenie și aliantă cu toate țările socialiste, de colaborare cu toate națiunile lumii, fară deosebire de orânduire sociala, pe baza deplinei egalități în drepturi, de solidaritate cu forțele revoluționare, progresiste de pretutindeni, de pace și prietenie între popoare! Jur că imi voi face întotdeauna datoria cu cinste și devotament pentru strălucirea și măreția națiunii noastre socialiste, a Republicii Socialiste România!”.
Potrivit Constituției din perioada comunistă Președintele era comandantul suprem al forțelor armate și președintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România și avea urmatoarele atribuții:
Prezidează Consiliul de Stat;
Prezidează ședințele Consiliului de Miniștri atunci cand este necesar;
Numește și revocă, la propunerea președintelui Consiliului de Miniștri, vicepreședinții Consiliului de Miniștri, miniștrii și președinții altor organe centrale ale administrației de stat, care fac parte din Consiliul de Miniștri; numește și revocă pe conducătorii organelor centrale de stat, care nu fac parte din Consiliul de Miniștri, numește și revocă pe membrii Tribunalului Suprem;
În timpul în care Marea Adunare Națională nu este întrunită în plenul său, numește și revocă pe președintele Tribunalului Suprem și pe procurorul general;
Acordă gradele de general, amiral și mareșal;
Conferă decorațiile și titlurile de onoare, autoriza purtarea decorațiilor conferite de alte state;
Acordă grațierea;
Acordă cetățenia, aprobă renunțarea la cetățenie și retrage cetățenia română, aprobă stabilirea domiciliului în România pentru cetățenii altor state;
Acordă dreptul de azil;
Stabilește rangurile misiunilor diplomatice, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai Republicii Socialiste România;
Primește scrisorile de acreditare și de rechemare ale reprezentanților diplomatici ai altor state;
Încheie tratate internaționale în numele Republicii Socialiste România, poate da împuterniciri în acest scop, președintelui ori unor membri ai Consiliului de Miniștri sau unor reprezentanți diplomatici;
În interesul apărării Republicii Socialiste România, al asigurării ordinii publice sau securității statului, proclamă, în caz de urgență, în unele localități sau pe întreg teritoriul țării, starea de necesitate. În îndeplinirea atribuțiilor sale, Președintele Republicii Socialiste România emite decrete prezidențiale și decizii.
Președintele RSR era răspunzător față de Marea Adunare Națională pentru întreaga sa activitate și prezenta periodic acesteia dări de seama asupra exercitării atribuțiilor sale și asupra dezvoltării statului.
Prin art.5 din Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale s-a instituit funcția de Președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale,care avea urmatoarele atribuții:
Reprezintă țara în relațiile internaționale, încheie tratate internaționale;
Numește și recheamă pe ambasadorii României în și din străinătate;
Primește scrisorile de acreditare și de rechemare ale reprezentanților diplomatici ai altor state;
Acordă cetățenia română, aprobă renunțarea la cetățenie și retrage cetățenia română;
Aprobă stabilirea domiciliului în România pentru cetățeni ai altor state;
Acordă dreptul de azil;
Aprobă înfierea unor minori, cetățeni străini, de către cetățeni români, precum și înfierea unor minori, cetățeni români, de către străini.
Fie că vorbim despre perioada comunistă, fie că vorbim de actuala reglementare,instituția prezidențială a reprezentat și reprezintă un subiect de mare importanță.Odată cu trecerea timpului au survenit modificări substanțiale în ceea ce privește reglementarea acestei instituții a șefului statului pentru adaptarea ei la realitățile sociale.
Capitolul II
alegerea și mandatul prezidențial
2.1.Alegerea Președintelui României
Potrivit Constituției României,Președintele este ales prin vot universal, egal, direct secret și liber exprimat. Alegerea Președintelui are loc prin scrutin uninominal în două tururi fiind declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale.În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit majoritatea voturilor alegătorilor înscriși pe listele electorale, se va organiza al doilea tur între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținut în primul tur.Dintre cei doi candidati va fi ales acela care a obținut cel mai mare număr de voturi. S-a avut în vedere deci necesitatea unei reprezentativități corespunzătoare importanței funcției de șef al statului.
Aceasta pentru că, dacă se stipula o majoritate relativă în primul tur de scrutin raportată la voturile exprimate și nu la totalul alegătorilor, se putea în cazul unui absenteism ridicat, ca Președintele ales în acest mod să nu fie reprezentativ.
Alegerea Președintelui prin vot universal și direct prezintă avantaje în comparație cu alegerea acestuia de către Parlament,atat prin faptul ca este cea mai democratică procedură de alegere,cat si prin faptul ca Președintele se afla în afara influienței directe a partidelor politice.Experiența a demonstrat că Președintele care este ales de către Parlament, în exercitarea atribuțiilor sale, este supus ulterior unor presiuni care provin tocmai de la parlamentarii care l-au ales.Votul universal și direct situează Președintele din punct de vedere al reprezentativității sale pe poziție de egalitate cu Parlamentul.
2.1.1 Condițiile de eligibilitate și prezentarea candidaturii
Funcția de Președinte al României poate fi ocupată, în principiu,de cetățeanul român care exercită dreptul de vot, a împlinit 35 de ani și îndeplinește condițiile prevăzute de Constituția României și de Legea nr. 370/2004.
Astfel, candidatul trebuie îndeplinite cumulativ urmatoarele condiții de eligibilitate în momentul depunerii candidaturii,respectiv:
să fie cetățean român și să aibă numai cetățenia română. Această condiție determină verificările și implicările Biroului Electoral Central și ale Curții Constituționale pentru a nu accepta candidatura unei persoane care nu are cetățenia română, ori care are mai multe cetățenii. Trebuie reamintite și prevederile art. 16 alin. 3 din legea fundamentală potrivit cărora funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenie română;
cetățeanul român să aibă domiciliu în țară. Prin această cerință s-a urmărit gradul de implicare a persoanei care urmează să exercite această funcție ,fiind evident faptul că nu se poate exercita o funcție publică din moment ce nu te afli permanent pe teritoriul statului.De asemenea, cerința domiciliului în țară, presupune cunoasterea în profunzime a realităților sociale.
persoana să poată exercita dreptul de vot. Aceasta presupune că trebuie îndeplinite condițiile reglementate de art. 36 din Legea fundamentală;
să fi împlinit vârsta de 35 de ani, în caz contrar Biroul Electoral Central trebuind să refuze candidatura;
cetățeanului român să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice. Potrivit reglementărilor art. 40 alin. 3 din Constituție, nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabiliți prin lege organică;
să nu fi îndeplinit funcția de Președinte de 2 ori, în acest sens fiind și prevederea art.81, alin. 4 din legea fundamentală: „ Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive”.Se are în vedere contracararea tendinței de preluare a acestei funcții pe viață și instaurarea dictaturii .
Conform legii nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui României,orice cetățean român care îndeplinește condițiile de eligibilitate poate candida la funcția de Președinte al României.
La alegerile pentru funcția de Președinte al României se pot prezenta atât candidați propuși de către partidele sau alianțele politice cât si candidați independenți.Candidaturile propuse cât si cele independente pot fi depuse numai daca au susținerea a 200.000 de alegatori. În lege se specifică faptul ca partidele si alianțele politice pot propune doar un singur candidat,iar partidele membre ale unei alianțe care a propus un candidat nu pot propune candidați si in mod separat.În lista de susținători vor trebui să existe rubrici privitoare la numele și prenumele susținătorilor, adresa, data nașterii, seria și numărul actului de identitate, precum și semnătura, aceste elemente garantând opțiunea semnatarilor pentru un candidat.
Prin Legea nr.370/2004 s-a stabilit ca ziua alegerilor sa fie duminica si cu cel puțin 60 de zile înaintea zilei votării Guvernul sa stabilească data alegerilor prin hotărâre.În cazul în care intervine vacanța funcției de Președinte al României,în cel mult 30 de zile de la aceasta, Guvernul stabilește data alegerilor și o aduce la cunoștinta publica.Propunerile de candidați se depun la Biroul Electoral Central cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data alegerilor și trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie în formă scrisă și în 4 exemplare;
să fie semnate de conducerea partidului care a propus candidatul ori, după caz de candidatul independent;
să cuprindă elemente pentru identificarea candidatului ( nume și prenume, locul și data nașterii, domiciliu,starea civila, studii, ocupație și profesie ) și precizarea că acesta îndeplinește condițiile stipulate de lege pentru a candida;
sunt însoțite de lista de susținători, declarația de acceptare a candidaturii,declarația de avere,declarația de interese,declarație pe propria raspundere că nu a fost lucrător sau colaborator al Securității.
Originalul și o copie a propunerii de candidatură se păstrează la Biroul Electoral Central, o altă copie se trimite Curții Constituționale, iar a patra se restituie deținătorului, sub semnătura președintelui Biroului Electoral Central Biroul Electoral Central verifică respectarea condițiilor de fond si formă prevăzute de lege pentru candidaturi și le înregistrează pe cele care îndeplinesc aceste condiții.Înregistrarea si respingerea candidaturilor se fac de către Biroul Electoral Central în termen de maxim 48 de ore de la depunerea acestora ,prin decizie.
După acest moment apare posibilitatea controlului care vizează atât legalitatea candidaturilor acceptate, dar și motivele soluțiilor de respingere. Contestațiile se depun îm termen de 24 de ore la Biroul Electoral Central și se înaintează Curții Constituționale spre soluționare care se va pronunța în termen de 48 de ore de la înregistrare.Soluțiile sunt definitive și se publică obligatoriu în Monitorul Oficial.
Candidaturile rămase definitive se comunică de către Biroul Electoral Central,în ordinea depunerii lor,birourilor electorale din circumscripție în vederea înscrierii pe buletinele de vot.
2.1.2. Stabilirea rezultatelor alegerilor
După votarea candidaților de către cetățeni conform opțiunilor electorale ale acestora, se procedează la stabilirea rezultatelor alegerilor. Fiecare secție de votare prin biroul său electoral va întocmi un proces-verbal ce va cuprinde: numărul alegătorilor înscriși pe listele electorale permanente, numărul cetățenilor care au votat (atât cei cuprinși în listele permanente cât și cei înscriși pe listele speciale ), numărul voturilor nule, numărul voturilor obținute de fiecare candidat și dacă este cazul, expunerea pe scurt a contestațiilor, întâmpinărilor și modalitatea soluționării acestora, precum și contestațiile înaintate spre soluționare biroului electoral de circumscripție.
Procesul-verbal este semnat de președintele biroului electoral al secției de votare si de ceilalți membri. Lipsa semnăturii unor membri ai biroului nu condiționează valabilitatea actului juridic electoral, dar trebuie să se consemneze motivele înesemnării acestuia.
Centralizarea rezultatelor se face de Biroul Electoral Central, constatându-se dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru declararea ca ales a unui candidat. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții, se stabilesc primii doi candidați care se vot prezenta la cel de-al doilea tur de scrutin. Indiferent de situație, rezultatele alegerilor se transmit Curții Constituționale.
Dacă în primul tur de scrutin unul dintre candidați a obținut majoritatea absolută a voturilor alegătorilor înscriși pe listele electorale permanente, Curtea Constituțională validează rezultatul alegerilor. În caz contrar, la două săptămâni se organizează al doilea tur de scrutin între primii doi clasați, fiind declarat ales ca Președinte al României candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi.
Curtea Constituțională este împuternicită să anuleze alegerile atunci când votarea și stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situație Curtea Constituțională va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor.
Cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele politice, alianțele politice,alianțele electorale și candidații care au participat la alegerii în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării. Cererea trebuie motivată și însoțită de dovezile pe care se întemeiază.. Soluționarea cererii de către Curtea Constituțională se face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoștință publică a rezultatelor alegerilor.
Rezultatul fiecărui tur de scrutin este validat de Curtea Constituțională,care asigură publicarea rezultatului în Monitorul Oficial și mass-media si validează rezultatul alegerilor pentru președintele ales.
Potrivit uzanței, președintele a cărui alegere a fost validată de Curtea Constituțională păstrează această calitate până la depunerea jurământului în fața Parlamentului de către președintele nou ales.
2.2 Mandatul Președintelui României
Potrivit art. 83 alin. 1 din Constituția României mandatul Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului.
În Adunarea Constituantă s-a ridicat problema ca mandatul Președintelui României să fie mai mare decât cel parlamentar, preconizându-se durata sa la 5 ani. S-a motivat necesitatea asigurării continuității exercitării prerogativelor puterii între două legislaturi. Tot in Constituție este reglementat si faptul că Președintele României își exercită mandatul până la depunerea jurământului de Președintele nou ales.
S-a stabilit că mai bine ar fi ca durata mandatului Președintelui să coincidă cu cea a Parlamentului, argumentându-se prin următoarele aspecte:
Durata unui mandat președințial este mai mare decât cel parlamentar în sistemele constituționale unde prerogativele Președintelui sunt foarte puternice (el fiind piesa centrală) ori, dimpotrivă, sunt nesemnificative;
Lupta pentru putere și competiția partidelor politice poate duce la o realitate neconvenabilă sistemului statal (Președintele să aibă de înfruntat o majoritate parlamentară ostilă ). În acest caz, această situație ar crea blocarea funcționării autorității statale;
Similitudinea mandatelor permite conjugarea eforturilor puterii legislative cu cele președințiale pentru realizarea aceluiași program de guvernare;
Reducerea cheltuielilor făcute cu organizarea și desfășurarea campaniilor electorale.
Candidatul a cărui alegere a fost validată depune jurământul in fața Camerei Deputaților si Senatului,în ședință comună.Acest jurământ face referire la cele mai importante valori și are următorul conținut:
„Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”
Acest jurământ nu reprezintă doar un moment solemn, ci este constituit din efecte juridice, întrucât președintele exercită prerogativele funcției sale începând cu data depunerii jurământului și mandatul său încetează la depunerea jurământului de Președintele nou ales al României.
Contituția României a reglementat interdicția dizolvării Parlamentului în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui pentru prevenirea abuzurilor ce pot rezulta din exercitarea prerogativelor președințiale.
Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă.Aceste situații deosebite determină un regim juridic special aplicabil persoanelor fizice și juridice; cu atât mai mult se justifică continuarea îndeplinirii atribuțiilor președințiale. Întrucât Parlamentul este organul reprezentativ suprem și pentru a se asigura controlul său asupra acestor circumstanțe excepționale, reglementările constituționale stabilesc că prelungirea mandatului Președintelui face obiectul unei legi organice. Cu alte cuvinte, gravitatea situației și aprecierea oportunității prelungirii mandatului Președintelui României sunt de competența exclusivă a Parlamentului, evitându-se astfel posibilitatea ca Președintele să-și aroge competența sa.
În virtutea prerogativelor sale, Președintele poate influența printr-un mesaj luarea acestei măsuri argumentând și detaliind situația gravă în care se află țara. Apreciem că legea organică de încuviințare a prelungirii mandatului Președintelui, în cele două situații, trebuie să stipuleze limitele până când durează prelungirea.
2.2.1 Vacanța și interimatul funcției prezidențiale
Mandatul Președintelui României ia sfârșit la expirarea duratei acestuia. Pot apărea însă și situații care să determine încetarea mandatului înainte de expirarea duratei acestuia, luând naștere vacanța funcției. Aceste situații sunt:demisia,demiterea din funcție,imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor si decesul Președintelui.Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor este determinată pe cale medicală.În această situație sănătatea trebuie să fie grav afectată, fiind exclusă posibilitatea dispariției acestor împrejurări în viitor, deci au caracter ireversibil. Problema se pune în legătură cu cine este competent să constate îndeplinirea acestor condiții.
În cazul în care apare vacanța funcției prezidențiale se apelează la interimatul funcției,adică la înlocuirea Președintelui cu o altă persoană, stipulată în legea fundamentală.Instituția competentă să constate existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României este Curtea Contituțională, urmând ca decizia acesteia să fie comunicată Parlamentului și Guvernului. Soluția se impune și în situația când intervine decesul Președintelui.
În ceea ce priveste procedura demiterii din funcție a Președintelui,aceasta presupune potrivit prevederilor art.95 din Contituție parcurgerea a două etape obligatorii și anume:
suspendarea Președintelui în ședința comună a celor două Camere;
aprobarea suspendării prin organizarea unui referendum, în termen de cel mult 30 de zile de la data aprobării.
În ceea ce privește textul art.95 alin.1 legiuitorul se referă la faptele de o gravitate mai mică, prin care s-a adus o importantă încălcare a Constituției și nu la fapte deosebit de grave, calificate drept înaltă trădare.De asemenea, nu trebuie să se confunde săvârșirea unei fapte grave de încălcare a Constituției cu exercitarea într-un anume mod a unor prerogative pe care Președintele României le poate îndeplini facultativ, cu alte cuvinte rămânând la libera sa alegere. De exemplu, acordarea grațierii individuale, dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, luarea unor decizii privind consultarea Guvernului sau poporului asupra unor probleme de interes național.
Constituția stabilește că propunerea de suspendare poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor, aducându-se neîntârziat la cunoștința Președintelui.În cazul în care propunerea de suspendare din funcție este aprobată, se organizează referendum pentru demiterea Președintelui, în cel mult 30 de zile.
Regula simetriei acționează și în această privință.Dacă Președintele a fost ales prin votul universal și direct al națiunii, tot același corp electoral trebuie să hotărască și demiterea lui.În acest interval de timp Președintele își păstrează însă imunitatea întrucât aceasta încetează numai în momentul demiterii.Dacă în urma referendumului poporul infirmă propunerea de demitere Președintele își reia exercitarea prerogativelor.
Demisia
Demisia constă în manifestarea unilaterală de voință a Președintelui României, acesta hotărând să renunțe la funcția sa. Nu se prevede nici o condiție pentru producerea efectelor juridice ale acestui act care pune capăt astfel, înainte de termen, mandatului Președintelui.
Demiterea din funcția ocupată
Spre deosebire de demisie, care reprezintă o decizie venită în conformitate cu voința liber exprimată a Președintelui, demiterea din funcția prezidențială se realizează în mare măsură, independent de voința Președintelui în acest sens.
Potrivit prevederilor art. 95 din Constituție, Procedura demiterii din funcție a Președintelui presupune parcurgerea a două etape obligatorii:
suspendarea Președintelui în ședința comună a celor două Camere;
aprobarea suspendării prin organizarea unui referendum, în termen de cel mult 30 de zile de la data aprobării.
De asemenea, potrivit prevederilor constituționale este prevăzut un caz special de demitere, respectiv „Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru înaltă trădare”.
Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor specifice funcției
Așa cum prevede textul constituțional exercitarea atribuțiilor trebuie să fie definitivă, rezultând astfel caracterul ireversibil al acestui caz a cărui finalitate este încetarea mandatului.
Conform prevederilor art. 98, se face referire la imposibilitatea temporară de exercitare a funcției, ceea ce vine în contrast cu prevederile la care ne referim, în sensul nașterii unei întrebări firești relativ la stabilirea caracterului temporar sau definitiv, în funcție de caz, al posibilității de exercitare a funcției. Astfel, conform prevederilor coroborate ale textelor mai sus prevăzute și a celor instituite în art. 146 lit.e, imposibilitatea exercitării atribuțiilor duce la vacanța funcției, caz în care se va recurge la interimat. În această situație organul în competența căruia intră constatarea “existenței împrejurărilor care justifică interimatul” este Curtea Constituțională chiar dacă acest lucru nu a fost prevăzut expres în Constituție.
d)Decesul
Conform art.97 alin.2 din Constituție, în cazul în care a intervenit vacanței funcției de Președinte, Guvernul va organiza, în termen de 3 luni, alegeri în vederea ocupării funcției astfel rămase vacante.
Perioada corespondentă la care ne referim este asimilată interimatului, care reprezintă în fapt o exercitare temporară a funcției prezidențiale în locul titularului în drept. Astfel, interimatul va fi instituit în condițiile art. 98 din Constituție, până la organizarea și definitivarea alegerilor în cauză. Interimatul se mai instituie și în situațiile în care Președintele a fost suspendat sau când se află în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile.
Dacă, în urma referendului, prin votul cetățenilor s-a hotărât soluția de nedemitere a Președintelui, acesta îți va reocupa funcția. În situația în care cauzele care au stat la baza punerii în imposibilitate de exercitare a funcției nu mai subzistă, de asemenea, Președintele își va ocupa funcția.
Interimatul va exista atunci când aceste cauze vor dobândi caracter definitiv, determinând ca și imposibilitatea exercițiului funcției să devină ca atare.
Dacă funcția Președintelui devine vacantă, ori dacă intervine suspendarea din funcție a Președintelui, sau apare una dintre cauzele care determină imposibilitatea temporară a exercițiului funcției, va fi instituit interimatul, care va fi asigurat, conform ordinii preferențiale legale, și anume: de Președintele Senatului, sau de cel al Camerei Deputaților.
Calitatea deținută, respectiv cea de Președinte în Camera de proveniență din Parlament, nu este pierdută odată cu dobândirea celei de Președinte interimar, întrucât funcția nouă nu este exercitată în senul plenar inerent mandatului prezidențial, pe parcusul unui mandat întreg, ci numai până la finalizarea alegerilor organizate pentru „desemnarea” unui nou Președinte.
Din punct de vedere politico-juridic, Președintele interimar se face răspunzător, putând fi suspendat din funcție ori demis prin referendum conform regulilor mai sus enunțate. În caz de demitere a acestuia, prevederile relative la interimat (art.98) se aplică în mod corespunzător
Interimatul funcției președințiale apare când:
Intervine vacanța funcției;
Președintele este suspendat din funcție;
Se află în imposibilitatea temporară de a-și exercita atribuțiile.
Legea fundamentală reglementează cine asigură interimatul funcției președințiale și anume, în ordine, președintele Senatului sau Camerei Deputaților.
Persoanele care asigură interimatul funcției președințiale sunt cei doi președinți ai Camerelor parlamentare întrucât și ei sunt aleși ,ca și Președintele, prin vot direct de alegători. În acest caz, nu se pierde calitatea de parlamentar deoarece se vor exercita prerogativele președințiale în mod temporar.
Președintele interimar nu se poate adresa cu mesaje către Parlament, nu poate să dizolve Parlamentul, nu poate cere poporului să-și exprime voința prin referendum. Cu toate acestea,persoanei care exercită interimatul funcției președințiale îi sunt aplicabile prevederile art. 95 și 97 din Constituție tocmai pentru importanța funcției și a prerogativelor acesteia.
2.2.2. Incompatibilități și imunități
Conform Constituției,pe timpul exercitării mandatului Președintele României se bucură de imunitate.Imunitatea este o garanție a exercitării mandatului în condiții optime și nu un privilegiu al persoanei fizice care ocupă funcția respectivă si nicidecum o cauză exoneratoare de raspundere .Sub denumirea de incompatibilități și imunități,art. 84 din legea fundamentală română consacră o amplă reglementare pentru a asigura o reală protecție mandatului președințial. Este o cerință expresă, prezentă de altfel în aproape toate constituțiile statelor moderne, în măsură să determine caracterul obiectiv și neutru în vederea exercitării corecte a prerogativelor președințiale. Textul constituional se refera la trei categorii de incompatibilității:
incompatibilitații între funcția prezidențială și calitatea de membru al vreunui partid politic;
incompatibilitate cu orice altă funcție publică , indiferent care ar fi domeniul în care s-ar exercita acesta și natura funcției;
incompatibilități cu orice funcție privată.
Incompatibilitații între funcția prezidențială și calitatea de membru al vreunui partid politic
Potrivit prevederilor Constituției României, în timpul exercitării mandatului, Președintele nu poate fi membru al unui partid politic și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată.Astfel, după ce candidatul unui partid a îndeplinit condițiile prevăzute de Constituție pentru deținerea funcției prezidențiale, el este nevoit să întrerupă legăturile cu respectivul partid politic. Însă odată cu expirarea mandatului, persoana poate să-și reia locul și funcția în cadrul partidului.
Președintele nu poate fi membru al unui partid politic potrivit reglementării din art. 84 alin.1, deoarece campania electorală pentru obținerea unui nou mandat trebuie să se desfășare în timpul îndeplinirii vechiului mandat care se exercită până la depunerea jurământului Președintelui nou ales.Se înțelege că persoana care candidează pentru funcția de președinte și care a fost declarată aleasă, va fi obligată, să se retragă din partidul respectiv .
Președintele ales trebuie să renunțe public la calitatea sa de membru al unui partid politic , până în momentul depunerii jurământului . Validarea mandatului său de către Curtea Constituțională nu pune în discuție calitatea de membru al unui partid politic.Candidatul pentru funcția de președinte , al cărui mandat a fost validat , poate păstra calitatea de membru al unui partid politic , dar nu ulterior depunerii jurământului. Cu alte cuvinte, calitatea de membru al unui partid politic nu e motiv de invalidare .
În cazul în care Președintele ales își menține în mod secret calitatea de membru al unui partid politic , ar putea fi suspendat din funcție în condițiile art. 95 din Constituție. Teoretic ar putea să apară următoarea problemă : Președintele în exercițiu , căruia i se interzice practic să se asocieze într-un partid politic , poate să candideze pentru un nou mandat , în conditiile în care potrivit art. 37 alin.1 din Constituția României , au dreptul de a fi aleși doar cetățenii cărora nu le este interzis asocierea în partide politice în condițiile art. 40 alin.3 din Legea Fundamentală. Menționăm că soluția de principiu , dată de art. 81 alin.4 din Constituție , potrivit căruia președintele în exercițiu , căruia i se aplică art. 84 alin.1 raportat la art. 37 alin.1 și art. 40 alin.3 din Constituția României, poate candida pentru al doilea mandat . Rezultă așadar că, în privința andidatului la președinție care este în același timp Președinte în exercițiu, nu i se aplică prevederile cuprinse în art. 35 alin.1 din Constituția României.
Incompatibilitate cu orice altă funcție publică , indiferent care ar fi domeniul în care s-ar exercita acesta și natura funcției
Conceptul de funcție publică este cel definit de dreptul administrativ ca o funcție în aparatul de stat central sau local , implcând exercitarea autorității de stat .
Incompatibilități cu orice funcție privată
Președintele nu poate exercita o funcție privată indiferent de care ar fi natura acesteia sau domeniul de activitate . Această incompatibilitate nu împiedică însă persoana aleasă în funcția de președinte să desfășoare ocazional activitați artistice , publicistice sau de cercetare ștințiifică , care ar presupune și valorificarea rezultatelor acestora.Conceptul de funcție privată presupune ca și în cazul funcției publice , o prestație permamentă într-un cadru instituțional și legal corespunzător. Activitățiile private ( artistice, științifice) nu se includ în conținutul conceptului de funcție privată, deci nu constituie incompatibilitate cu funcția prezidențială.
O altă formă de protejare mandatului Președintelui României se referă la imunitatea acestuia. Potrivit art. 84 alin.2, Președintele se bucură de imunitate ,dispozițiile art. 72 alin 1 aplicându-se în mod corespunzător. Astfel acesta nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile exprimate cu ocazia exercitării mandatului.Cu alte cuvinte, Președintele României nu răspunde pentru actele comise în timpul mandatului dar nici ulterior acestuia.
Această reglementare permite protejarea Președintelui de orice declarații, inițiative sau opinii avute pe timpul exercitării prerogativelor sale.Dacă după terminarea mandatului Președintele ar răspunde pentru modul în care și-a îndeplinit atribuțiile, textul constituțional nu ar mai avea sens.Aceasta se impune tocmai pentru îndeplinirea în bune condiții a prerogativelor.Astfel, sub motivul antrenării răspunderii civile sau penale, hotărârile Președintelui pot constitui obiect de contestare judiciară.
Capitolul III
atribuțiile prezidențiale
3.1.Considerații generale
Natura juridică, rolul și funcțiile instituției prezidențiale impun ca atribuțiile acesteia să fie prevăzute, în primul rând de Constituție. Atribuțiile Președintelui României stabilite în Constituție privesc prin excelență raporturi de drept public,de drept constituțional, internațional, fie de drept administrativ. Exercitând astfel de atribuții, Președintele României acționează ca autoritate statală, reprezentând statul român. Primatul Constituției în ceea ce privește stabilirea atribuțiilor Președintelui României nu împiedică însă ca prin legi speciale să se prevadă și alte atribuții, evident, de o importanță socială mai mică decât prerogativele sale constituționale cuprinse în Legea fundamentală.
Înțelegerea mai clară a atribuțiilor prezidențiale presupune clasificarea acestora potrivit anumitor criterii. Unii autori folosesc drept criteriu condițiile de exercitare a atribuțiilor respective.
Potrivit acestui criteriu, atribuțiile Președintelui României pot fi clasificate în două mari categorii: atribuții pentru exercitarea actelor sau faptelor Președintelui sunt supuse unor condiții exterioare (aprobarea Parlamentului, contrasemnarea decretelor emise de șeful statului, consultarea cu alte organisme sociale) și atribuții pentru exercitarea cărora actele sau faptele Președintelui nu sunt supuse nici unei condiții exterioare
Alți autori clasifică atribuțiile Președintelui după criteriul conținutului acestor atribuții. Potrivit criteriului menționat, distingem: a) atribuții privind legiferarea; b) atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor publice; c) atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități publice; d) atribuții în domeniul apărării țării și asigurarea ordinii publice; e) atribuții în domeniul politicii externe; f) alte atribuții.
Această clasificare are pe lângă suportul doctrinar și un suport formal constând în diferite texte constituționale ce grupează, ele însele, unele atribuții ale șefului statului în funcție de domeniul în care acestea se exercită.Autorii folosesc criterii diferite de delimitare a diferitelor categorii de atribuții ale șefului de stat.
Profesorul Mihai Bădescu, susține următoarea clasificare:
1)Atribuții privind legiferarea:
promulgarea legilor având dreptul de cere o singură dată reexaminarea legii;
semnarea legilor în vederea publicării lor în Monitorul Oficial;
sesizarea Curții Constituționale în legătură cu neconstituționalitatea legii.
2) Atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor publice:
prezentarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii;
consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită;
participarea la ședințele Guvernului și prezidarea acestora;
organizarea referendumului în probleme de interes național, după aprobarea prealabilă a Parlamentului.
3) Atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor atribuții publice:
dizolvarea Parlamentului;
desemnarea unui candidat pentru funcția de prim ministru;
numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament;
revocarea și numirea unor miniștri în caz de remaniere guvernamentală sau vacanță a postului, la propunerea primului ministru;
numirea a trei judecători la Curtea Constituțională;
numirea în funcție a magistraților;
numirea în funcții publice;
acordarea gradului de mareșal, de general și de amiral.
4) Atribuții în domeniul apărării țării și asigurării ordinii publice:
declararea, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării generale sau parțiale a forțelor armate; în situațiile excepționale Președintele României poate lua această măsură, hotărârea sa fiind supusă aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare;
luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României; Președintele României aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului această situație printr-un mesaj;
instituirea stării de asediu sau de urgență, parțiale sau totale; încuviințarea acestei măsuri de către Parlament se va face în cel mult 5 zile de la luarea ei.
5) Atribuții în domeniul politicii externe:
încheierea în numele României a tratatelor negociate de Guvern și supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de zile;
acreditarea și rechemarea la propunerea Guvernului, a reprezentanților diplomatici ai României;
aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;
acreditarea în România a reprezentanților diplomatici ai altor state.
Un reputat autor, „patriarhul dreptului constituțional românesc contemporan” , cum l-a calificat atât de profund și de adevărat profesorul Iorgovan, ne referim la venerabilul profesor Tudor Drăganu, identifică atribuțiile Președintelui în funcție de implicarea altor subiecte în realizarea lor, altfel spus, „fără să aibă nevoie de concursul altor organe de stat, în timp ce altele presupun un asemenea concurs”.
Autorul citatului identifică șapte categorii de atribuții ale șefului de stat: atribuții exercitate de Președinte fără concursul vreunui alt organ de stat; atribuții exercitate la propunerea altor organe; atribuții exercitate cu consultarea factorilor politici prevăzuți de lege; atribuții exercitate prin decrete contrasemnate de primul-ministru; atribuții realizate cu aprobarea prealabilă, încuviințarea sau aprobarea ulterioară a Parlamentului; atribuții exercitate cu contrasemnătura primului-ministru.Alți autori identifică atribuțiile Președintelui în funcție de domeniul acestora sau adoptă criterii mixte de determinare.
Vom grupa atribuțiile șefului de stat în funcție de două mari criterii, respectiv subiectele față de care sau cu implicarea cărora sunt exercitate și atribuții ca șef al executivului, cu specificarea că primul criteriu implică și calificarea din perspectiva celorlalte criterii, ceea ce se va releva din analiza fiecărei categorii de funcții. Exemplu – atribuțiile în domeniul legiferării se identifică din punct de vedere al domeniului, al subiectelor pe care le implică (Parlamentul și Curtea Constituțională), al instrumentului juridic, respectiv adoptarea decretului de promulgare.
În funcție de subiectele de drept față de care sau cu implicarea cărora se exercită, identificăm următoarele categorii de atribuții:
3.2. Exercitarea atribuților în raport cu Parlamentul
Relațiile dintre Parlament și Instituția Prezindențială prezintă o însemnătatte dintre cele mai mari , deoarece atât șeful statului cât și Parlamentul se bazează pe anumite elemente de legimitate . În cazul republicilor legimitatea celor două instituții decurge din sufragiul popular. O analiză a modului de înfățișare a relației dintre Parlament și Instituția Prezidențială poate fi făcută ștințiific numai raportându-ne la sinteze , tipuri de regimuri constituționale și ținând cont de faptul că există importante diferențieri între acestea în ce privește mecanismul relațiilor dintre aceste două importante organe ale statului.În această categorie, identificăm următoarele atribuții:
Promulgarea legilor de către Președinte
Potrivit art. 77 alin.1 din Constituție,legea se trimite spre promulgare Președintelui României,promulgare care se face în termen de 20 de zile de la primire.Etapa finală a procedurii legislative presupune promulgarea legii adoptate de Parlament de către Președintele României.Promulgarea legii constituie doar posibilitatea președintelui de a verifica și constata regularitatea adoptării legii de către Parlament . Odată cu promulgarea, Președintele dispune și publicarea legii în Monitorul Oficial.
Din conținutul art.77 deducem următoarele aspecte:
Președintelui pentru a promulga legea în termen de 20 de zile de la adoptarea ei.Refuzul sau omisiunea Președintelui de a promulga legea nu împiedica intrarea acesteia in vigoare.Prin excepție, termenul se reduce la jumătate, respectiv 10 zile, atunci când Președintele se opune promulgării fie prin sesizarea Curții Constituționale, atunci când apreciază că legea prezintă aspecte de neconstituționalitate,fie prin trimiterea legii spre reexaminare de către Parlament pentru motive de inoportunitate,inadvertențe de tehnică legislativă.Președintele poate cere o singură dată reexaminarea legii de către Parlament.
Cererea Președintelui poate privii orice fel de obiecție : de legalitate, de constituționalitate , de oportunitate , poate privii legea în anamblu sau doar anumite prevederi ale ei.De asemenea cererea Președintelui poate cuprinde și propuneri de îmbunatățire a textului legii .În urma reexaminării Parlamentul poate adopta legea în aceeași formă sau în sensul indicat de Presedinte ori poate să o modifice astfel încât să poată fi considertă o nouă reglementare de ansamblu.
În primele două situații promulgarea va fi facută în termen de cel mult 10 zile de la adoptarea legii dupa reexaminare si Președintele nu mai poate cere Parlamentului a doua reexaminare.În ultima situație fiind vorba de o nouă reglementare de ansamblu,va trebui urmată procedura inițială.Astfel termenul de promulgare va fi cel de 20 de zile și Președintele va putea cere reexaminarea legii. Președintele poate face cererea de reexaminare fie concomitent cu sesizarea Curții Constituționale,fie după primirea deciziei Curții prin care aceasta a respins obiecția de neconstituționalitate.
Adresarea de mesaje Parlamentului
Art.88 din Constituția României recunoaște dreptul Președintelui de adresa mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme ale națiunii.
De asemenea în art. 92 alin. 3 care reglementează una din atribuțiile în domeniul apărării ale Președintelui României, este specificat faptul că acesta ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștință Parlamentului printr-un mesaj. Dacă Parlamentul este în vacanță,el se convoacă de drept în 24 de ore de declanșarea agresiunii.
Constituția nu precizează modul în care va fi transmis mesajul,acesta putând îmbrăca forma scrisă sau orală,de asemenea va putea fi prezentat personal de către Președinte fie prin intermediul unui consilier al acestuia.
Potrivit art.65 alin.2 lit a) Camerele se întrunesc în ședință comună pentru primirea mesajului.În ceea ce privește regimul juridic al acestui mesaj si efectele pe care le produce,o soluție a fost dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 87/1994,care reținând că potrivit art.99 din Constituție(actualul art.100 alin 2),numai decretele emise de Președinte se contrasemnează,conchide că„mesajul constituie un act exclusiv si unilateral al Președintelui,care nu produce efectele juridice ale unui decret,întrucât singura consecință prevăzută de art.62 alin.2 lit a) din Constituție (actualul art.65 alin.2) este obligația Camerelor de a se întruni în ședință comună si de a-l primi. ”
Din punct de vedere al semnificației sale, mesajul reprezintă un mijloc de legătură între două autorități publice, unul din șefii executivului și organul reprezentativ suprem al poporului român.
Prin art.98 alin. 2 din Constituție președintelui interimar i se interzice să exercite atribuțiile prevăzute în art.88-90, printre care și aceea de a adresa mesaje Parlamentului.
Convocarea Parlamentului în sesiuni
Sediul materiei este reprezentat de art. 63 alin.3 și art.66 alin.2.
Potrivit art.63 alin.3 Parlamentul nou ales se întrunește la convocarea Președintelui, în termen de cel mult 20 de zile de la alegeri.Articolul 66 alin.2 vizează întrunirea Parlamentului în sesiuni extraordinare la cererea Președintelui, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul parlamentarilor.Convocarea se face de către președinții celor două Camere.
Dizolvarea Parlamentului de către Președinte
Conform art. 89 din Constituția României, Președintele poate dizolva Parlamentul, desigur după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare.Dizolvarea poate avea loc în situația neacordării votului de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură. De asemenea este menționat faptul că în cursul unui an Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o dată.
Dizolvarea Parlamentului în timpul stării de asediu,de urgență ori în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui este interzisă. Instituția dizolvării Parlamentului este astfel reglementată încât să nu se lase nicidecum loc abuzului executivului față de legislativ.Exercitarea acestui drept este o facilitate și nu o obligație pentru Președinte.
3.3. Atribuțiile realizate în raporturile cu justiția
Aceste atribuții sunt reglementate de art.125 alin.1, art.134 alin.1, art.94 litera „d” și art.109 alin.2 din Constituția României.
Numirea judecătorilor și procurorilor
Potrivit art.134 alin.1 din Constituție Președintele numește în funcție judecătorii si procurorii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii,cu excepția celor stagiari care sunt numiți în funcție prin ordin al ministrului justiției. În art. 125 alin.1 ce precizează că judecătorii numiți de Președintele României se bucură de inamovibilitate.
Inamovibilitatea reprezintă alături de stabilitate, o garanție pe care statul o acordă unor categorii de funcționari publici,că nu vor fi suspendați sau revocați decât pentru cauze disciplinare. Ea se deosebește de stabilitate prin aceea că funcționarul inamovibil nu va putea fi mutat nici în interes de serviciu, nici măcar prin avansare.
Inamovibilitatea a fost consacrată pentru prima dată prin Regulamentele Organice și prevăzută expres de Legea Curții de Casație din 1861.Un autor interbelic se exprima în sensul că funcționarul inamovibil este legat cu gradul și cu locul, pe când funcționarul stabil este legat numai cu locul.
Acordarea grațierii individuale
Este prevăzută în art. 94 litera „d” și foarte important de semnalat este faptul că ea se realizează prin decrete care, conform art.100 alin.2, sunt contrasemnate de primul-ministru.
Grațierea individuală reprezintă un act de clemență pe care Președintele îl face și prin intermediul căruia o persoană condamnată penal este scutită integral sau parțial de executarea pedepsei care a fost stabilită prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă.
Declanșarea urmăririi penale împotriva unor membri ai Guvernului
Potrivit art.109 alin.2 Președintele României alături de Camera Deputaților și Senat au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte pe care aceștia le-au efectuat în exercițiul funcției lor.
Antrenarea răspunderii penale a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției care constituie infracțuni,pentru faptele săvârșite în afara prerogativelor ministeriale aceștia răspund în conformitate cu regimul dreptului comun.Acordarea acestei prerogative este firească, întrucât Parlamentul dă votul de încredere iar Președintele numește Guvernul, în baza acestui vot (la învestire).La remaniere, de asemenea, sunt implicate cele două categorii.
În cazul în care s-a cerut urmărirea penală a membrilor Guvernului,Președintele poate dispune suspendarea acestora din funcție. Aceasta reprezintă o facultate a Președintelui și nu o obligație. Dacă un membru al Guvernului a fost trimis în judecată, intervine suspendarea de drept a acestuia.
3.4. Atribuții în raport cu Guvernul
Desemnarea candidatului la funcția de prim ministru și numirea Guvernului, pe baza votului de încredere acordat de către Parlament
Potrivit art.85 și art.103 din Constituție,Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul în baza votului de încredere acordat de către Parlament.După cum se poate observa votul acordat de către Parlament în ședința comună a celor două Camere este decisiv pentru învestirea Guvernului.Mai mult,Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru după consultarea partidului care deține majoritatea absolută în Parlament,iar în cazul în care nu există o asfel de majoritate,în urma consultării partidelor reprezentate în Parlament.Dacă Președintele ar omite această consultare s-ar face culpabil de fapte prin care ar încălca grav prevederile constituționale,putând atrage astfel suspendarea sa din funcție.
Putem concluziona că,în ceea ce privește învestirea Guvernului,textul constituțional instituie o procedură în care cele două parți colaborează,însa nu de pe o poziție de egalitate deoarece învestitura propriu-zisă aparține Parlamentului,iar Președintele nu poate refuza numirea unui Guvern care a primit încrederea Parlamentului.
Revocarea și numirea unor membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului
Această atribuție implică, în termenii art. 85 alin.2 o altă autoritate publică respectiv primul-ministru. Cu privire la instituția constituțională a remanierii nu există un consens de interpretare, majoritatea autorilor susțin că ea nu este supusă aprobării Parlamentului.Esențial pentru a ne afla în prezența remanierii constituționale este faptul că ea nu poate viza Guvernul în integralitatea sa, ci doar unele funcții ale Guvernului.
Consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită
În conformitate cu prevederile art. 86 din Constituție care,Președintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită.
Prin acordarea acestei prerogative s-a urmărit realizarea unei coeziuni în interiorul puterii executive ,în condițiile în care Președintele participă la ședințele Guvernului doar în situațiile prevăzute de Constituție,iar atunci când participă deși prezidează aceste ședințe,nu dispune de drept de vot.În ceea ce privește urgența si importanța problemelor ce vor face obiectul consultării,acestea se apreciaza de către Președinte.
Participarea Președintelui la ședințele Guvernului
În conformitate cu art. 87 alin.1 din Constituție,Președintele poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă,apărarea tțării,asigurarea ordinii publice și,la cererea primului-ministru,în alte situații.În alin.2 este specificat faptul că Președintele prezidează ședințele Guvernului la care participă.
Deși prezideză ședințele la care participă,Președintele nu are drept de vot și drept consecință,nu poate semna actele adoptate și emise de Guvern cu prilejul acestor dezbateri. Potrivit art. 108 alin.4 hotărârile și ordonanțele de Guvern se semnează doar de Primul-Ministru și se contrasemnează numai de miniștrii care au obligația punerii lor în executare.
Situațiile în care Președintele participă la ședințele Guvernului sunt practic de două categorii,respectiv atunci când se discută probleme de genul celor prevăzute în art. 87 alin.1 și la solicitarea Primului Ministru.Se impune coroborarea dintre atribuțiile prevăzute la art.86 și 87. Astfel, dacă în primul caz Președintele, pentru a putea consulta Guvernul, îl și invocă, în cel de-al doilea caz Președintele nu face decât să participe la anumite ședințe, care nu au fost convocate de el, atunci când natura problemelor sau solicitarea Primului Ministru o impune.
3.5. Consultarea poporului prin referendum
Suportul legal al acestei atribuții îl regăsim în art. 90 din Constituție conform căruia după consultarea Parlamentului,Președintele poate cere poporului să-și exprime,prin referendum, voința cu privire la problemele de interes național.
Art.90 trebuie coroborat art. 2 alin.1 unde este specificat faptul ca poporul român este titularul suveranității,pe care o poate exercită în două moduri fie direct prin referendum,fie indirect prin organele reprezentative.
Din punct de vedere al sferei problemelor ce urmează a constitui obiectul referendumului, art. 90 dispune că poporul urmează să-și exprime voința cu privire la problemele de interes național. Menționăm că referendumul se poate organiza „fie cu privire la problemele ce urmează a fi reglementate juridicește, fie cu privire la aplicarea unor legi existente la luarea unor măsuri pe baza legii”.
Sunt considerate probleme de interes național în sensul legii nr.3/2000 modificata si completata ulterior:
Adoptarea unor măsuri privind reforma și strategia economică a țării;
Adoptarea unor decizii politice deosebite cu provire la:
regimul general al proprietății publice și private;
organizarea administrației publice locale,a teritoriului,precum și regimul general privind autonomia locală;
organizarea generală a învățământului;
structura sistemului național de apărare,organizarea armatei,participarea forțelor armate la unele operațiuni internaționale;
încheierea,semnarea sau ratificarea unor acte internaționale pe durata nedeterminată sau pe o perioada mai mare de 10 ani;
integrarea României în structurile europene si euroatlantice;
regimul general al cultelor.
Cetațenii români sunt chemați sa se pronunțe prin DA sau NU asupra problemei supuse referendumului,decizia luându-se cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivel național.
Trebuie specificat faptul că există mai multe tipuri de referendum. Astfel distingem între referendum constituțional, cu caracter obligatoriu,referendum legislativ care privește adoptarea unei legi și referendum cu caracter consultativ.Potrivit art.90 din Constituție,exercitarea acestei atribuții impune mai întâi consultarea Parlamentului.Fiind vorba doar despre o consultare, Președintele va putea să procedeze la organizarea și desfășurarea referendumului.
Atunci când Parlamentul nu împărtășește opinia Președintelui,acesta are două soluții: să țină cont de părerea Parlamentului și să renunțe la referendum sau să nu țină cont de această părere și să-și asume riscul de a organiza o activitate pe care Parlamentul nu o împărtășește.Constituția nu prevede care sunt consecințele desfășurării unui referendum în care Parlamentul și Președintele nu exprimă aceeași poziție, iar poporul în urma consultării se raliază la una din cele două poziții.
3.6. Atribuții exercitate în domeniul politicii externe
Această categorie include 4 atribuții pe care Președintelele exercită în domeniul politicii externe în conformitate cu art. 91 din Constituție, astfel:
Încheierea tratatelor internaționale în numele României
Din interpretarea art. 91 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (2) deducem că încheierea tratatelor internaționale parcurge următoarele faze:
negocierea, de către Guvern ,implicarea acestuia în negociere având rolul de a-l împiedica pe șeful statului să încheie tratate secrete, oculte, aflând-se astfel sub permanentul control al Guvernului, ceea ce nu înseamnă că Președintele ar avea un rol pasiv în negociere. Dimpotrivă, șeful statului se află într-o permanentă legătură, urmărind fazele negocierii pentru a participa la aceasta atunci când situația o impune.
Ratificarea de către Parlament, moment din care tratatul face parte din dreptul intern.
Acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României în alte state
Potrivit art. 91alin. (2) această prerogativă se exercită la propunerea Guvernului și ea este legată de calitatea Președintelui României, de a fi reprezentant al statului român, ceea ce implică și recunoașterea în virtutea acestei calități, a dreptului de a alege la rândul lui pe cei care sunt implicați în înfăptuirea politicii externe a României.
Guvernul formulează propuneri pentru funcția de ambasador, care sunt înaintate Președintelui după ce a fost obținut avizul consultativ al comisiilor de politică externă.
Caracterul consultativ al avizului determină concluzia că Președintele nu este obligat să numească în funcțiile respective persoanele care i-au fost propuse de Guvern și avizate de comisiile de specialitate ale Parlamentului.
Aprobă înființarea, desființarea și schimbarea rangul misiunilor diplomatice
Acreditarea, pe lângă Președintele României, a reprezentanților diplomatici ai altor state
În calitatea lor de reprezentanți ai altor state, care le-a fost conferită de către șefii statelor pe care îi reprezintă, aceștia vor fi acreditați pe lângă Președintele României,operațiune supusă unor cutume diplomatice prin intermediul cărora sunt prezentate și respectiv primite scrisorile de acreditare.
Precizăm, ca o concluzie, că toate atribuțiile în domeniul politicii externe Președintele României, le exercită în virtutea statutului său de reprezentant al statului român.
3.7. Atribuții exercitate în domeniul apărării
Atribuțiile Președintelui exercitate în domeniul apărării privesc:
Declararea mobilizării generale sau parțiale a forțelor armate care se realizează cu aprobarea prealabilă a Parlamentul,însă în situații excepționale Președintele poate să declare mobilizarea, iar hotărârea de mobilizare să fie supusă ulterior aprobării Parlamentului, într-un interval de cel mult 5 zile de adoptarea ei.
Respingerea agresiunii armate este o atribuție pe care Președintele o exercită în virtutea rolului său de comandant al forțelor armate și de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
Potrivit acestui text constituțional, Președintele în caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, are două obligații constituționale:
să ia măsuri urgente pentru respingerea agresiunii armate;
să le aducă la cunoștința Parlamentului neîntârziat printr-un mesaj.
În situația în care Parlamentul nu se află în sesiune,el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii.
3.8. Atribuții exercitate în situații excepționale
Această atribuție este reglementată în art.93 din Constituție unde se precizeză că Președintele instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară sau în unele localități,solicitând Parlamentului să încuviințeze măsura adoptată în termen de 5 zile de la data când a fost luată. În situația în care Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării respective și funcționează pe toată durata acesteia.
3.9. Atributii exercitate în raport cu alte autorități publice
Este președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării(art.92 alin.1)
Consiliul Suprem de Apărare a Țării este o autoritate publică cu rol în organizarea și coordonarea activităților care privesc apărarea statului român și siguranța națională.Calitatea de președinte al CSAT derivă funcția de comandant al forțelor armate,pe care Președintele o îndeplinește.
Președintele are dreptul să convoace CSAT,să coordoneze și să îndrume activitatea acestuia,iar în lipsa Președintelui aceste activități vor fi desfășurate de vicepreședintele consiliului.Potrivit prevederilor constituționale,art.65 lit.f, Consiliul Suprem de Apărare a Țării prezintă rapoarte Parlamentului,care le examinează în ședința comună a celor două Camere.Deducem astfel că această autoritate publică se afla sub controlul Parlamentului.
Atribuții privind numirea sau participarea la numirea în diferite funcții publice(art.94 lit.c)
Potrivit ar.94 lit.c din Constituția României,Președintele numește în funcții publice,în condițiile prevăzute de lege.Realizarea acestei atribuții se face prin decrete,care sunt contrasemnate de primul-ministru în conformitate cu prevederile art.100 alin.2.De asemenea prin art.142 alin.3 din Constituție se statuează numirea a 3 judecători ai Curții Constituționale de către Președintele României.
CAPITOLUL IV
Actele și RĂSPUNDEREA Președintelui
4.1. Actele Președintelui României
În exercitarea atribuțiilor sale,Președintele emite acte cu un regim juridic aparte față de actele emise de celelalte autorități ale statului.Șeful Statului are competența de a emite acte cu titlu de decret,acestea putând avea un caracter normativ sau individual.Atribuțiile președintelui pot fi exercitate prin trei forme:
prin acte juridice – decrete;
prin acte politice – mesaje,declarații,apeluri,cereri de încuviințare,sesizări;
prin operațiuni administrative – acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state, consultarea Guvernului, a Parlamentului, acestea fiind combinate, de mai multe ori, cu fapte materiale concrete, cum ar fi participarea la ședințele Guvernului, primirea scrisorilor de acreditare.
Deducem că unele acte ale Președintelui pot îmbraca forma decretului,iar altele urmează a se realiza în forma pe care o decide Președintele,care are libertate deplină să hotărască sub ce formă să-și concretizeze atribuțiile.
În ceea ce privește dublul caracter al decretelor prezidențiale,respectiv normativ și individual,putem preciza că decretul prezidențial prin care se declară mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate sau decretul prin care se instituie starea de asediu sau starea de urgență au caracter normativ.referitor la caracter individual,în aceastaă categorie intră decretele prin care se conferă decorații,decretele prin care se acordă gradul de general ori prin care Președintele numește în funcții publice.
4.2. Regimul juridic al decretelor Președintelui
În ceea ce privește regimul juridic al decretelor prezidențiale putem face urmatoarele mențiuni:
Sunt acte administrative,respectiv manifestări de voință ce au caracter unilateral, făcute în scopul aducerii unor modificări în realitatea juridică existentă, în regim de putere publică.
Prin art.100 alin.2 din Constituție s-a instiuit contrasemnarea unora dintre decretele prezidențiale de către primul-ministru,în caz contrar acestea fiind lovite de nulitate.Semnând aceste decrete primul-ministru angajează raspunderea Guvernului pentru conținutul și efectul lor.
Sunt excluse de la regula contrasemnării acele decrete care concretizează atribuții inerente șefului de stat sau cea mai mare parte din aceste decrete intră în sfera relațiilor cu Parlamentul, emiterea lor implicând consultarea sau încuviințarea Parlamentului, iar altele sunt supuse unor condiții stabilite de lege.Prin contrasemnare,se exercită un control indirect de către Parlament asupra activității Președintelui. În absența contrasemnării impusă de Constituție, decretul va fi lovit de nulitate absolută.
Obligativitatea publicării decretelor prezidențiale în Monitorul Oficial, nepublicarea atrăgând inexistența actului juridic respectiv.Deducem astfel că nu pot exista decrete prezidențiale cu caracter secret.
Un ultim aspect al regimului juridic al decretelor prezidențiale îl reprezintă faptul că ele sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ.
De vreme ce admitem că decrete Președintelui sunt acte administrative, rezultă că ele urmează să fie supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ, cu precizarea că există și unele decrete care urmează să fie sustrase acestui control,ca de exemplu cele care privesc instituirea stării de urgență sau de asediu,respingerea agresiunii.
4.3. Răspunderea Președintelui României
Suportul constituțional în ceea ce privește răspunderea politică a Președintelui este art.95 alin.1 din Constituție,potrivit căruia în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care se încalcă prevederile constituționale,acesta poate fi suspendat din funcție de cele două Camere,în ședință comună,cu votul majorității deputaților si senatorilor,după ce a fost consultată Curtea Constituțională.
Apărarea persoanei Președintelui României își găsește motivare dacă mandatul său este exercitat în scopul și în limitele ce i s-au stabilit prin Constituție. Receptând acest deziderat, legea fundamentală prevede înlăturarea imunității Președintelui prin antrenarea răspunderii acestuia, care poate fi de natură exclusiv politică sau de natură juridică.
Președintele României se bucură de imunitate. Chiar dacă prevederile constituționale nu sunt la fel de exacte ca și la Parlament, reținem că regulile stabilite privind imunitatea parlamentarilor sunt aplicabile și în privința Președintelui României (lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau opiniile publice exprimate în exercitarea mandatului).
După unii autori, a căror părere o împărtășim,Președintele se bucură de imunitate, în sensul că, în principiu, el nu răspunde pentru opiniile, actele sau faptele săvârșite în exercițiul mandatului, nici pe durata acestuia nici ulterior.Faptul că Președintele se bucură de imunitate nu înseamnă că nu răspunde pentru modul în care îsi exercită mandatul.
Potrivit art.95 și art.96 din Constituție Președintelui României îi sunt aplicabile urmatoarele forme de răaspundere:
Răspundere penală, reglementată de art. 96 din Constituție;
Răspundere politică sau administrativ disciplinară, sub forma suspendării din funcție, prevăzută de art. 95 din legea fundamentală;
Răspunderea administrativ-patrimonială;
Răspunderea care îi revine în regim de drept comun și care este fundamentată pe principiile constituționale privind egalitatea tuturor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări.
Răspunderea politică a Președintelui României cuprinde, practic, două faze distincte: răspunderea politică propriu-zisă, pe care șeful statului și-o asumă în condițiile art. 95 alin.(1) din Constituție față de Camera Deputaților și Senat și o răspundere față de popor, concretizată în referendumul organizat pentru demiterea Președintelui.
Suspendarea din funcție nu este ea însăși o formă a răspunderii politice,ci procedura premergătoare si obligatorie pentru eventuala sancționare a Președintelui,întrucât Președintele nu răspunde politic în fața Parlamentului,ci în fața corpului electoral,aceasta putând fi infirmată prin referendum.Constituția nu prevede natura faptelor a căror comitere ar atrage declanșarea procedurii de suspendare a șefului statului. Constituantul a precizat doar că e vorba de fapte grave, prin care Președintele României încalcă prevederile Constituției. Gravitatea faptelor va fi apreciată de inițiatorii procedurii de suspendare și în cazul declanșării acesteia de cele două Camere.
Propunerea de suspendarea din funcția de Președinte poate fi inițiată potrivit art.95 alin.2 din Constituție, de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce neîntârziat la cunoștința Președintelui. Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului prevede, în art.66 alin.1că propunerea de suspendare se depune concomitent la birourile permanente ale Camerelor Parlamentului. Constituția recunoaște dreptul Președintelui de a da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută. ceste explicații pot fi verbale sau scrise. De asemenea explicațiile pot fi prezentate personal de către Președinte sau transmise de acesta celor două Camere.
Președintele care conduce ședința comună, după prezentarea propunerii de suspendare din funcție și ascultarea explicațiilor Președintelui României, consultă deputații și senatorii dacă datele existente sunt suficiente pentru a fi sesizată Curtea Constituțională sau dacă este necesară constituirea unei comisii comune de anchetă. Hotărârea se ia cu majoritatea voturilor din numărul total al deputaților și senatorilor.
În cazul în care s-a apreciat că datele sunt suficiente, propunerea de suspendare însoțită de informațiile necesare și dovezile pe care se întemeiază, se trimite de îndată spre consultare ,Curții Constituționale,de către președintele care a condus ședința comună,menționându-se și termenul până la care aceasta trebuie să se pronunțe. Dacă membrii celor două Camere decid că nu este necesară constituirea unei astfel de comisii, propunerea de suspendare se înaintează Curții Constituționale, în vederea emiterii de către aceasta a avizului consultativ în legătură cu propunerea de suspendare.
În termen de 24 de ore de la primirea avizului Curții Constituționale Camerele se întrunesc în ședință comună pentru a hotărî asupra propunerii de suspendare din funcție.La dezbateri este invitat și Președintele României, căruia i se va da cuvântul, la cererea sa, oricând în timpul dezbaterilor pentru a da explicații asupra faptelor ce i se impută. Hotărârea se adoptă cu votul majorității deputaților și senatorilor. Votul este secret, prin bile.
În cazul în care s-a hotărât crearea unei comisii comune de anchetă, raportul întrunit de aceasta se trimite prin grija președinților celor două Camere, Curții Constituționale, spre consultare, în termen de 3 zile de la data depunerii raportului. Avizul cu privire la suspendarea din funcție se emite, potrivit Legii 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții, de plenul acesteia, cu votul majorității judecătorilor. Președintele va fi încunoștințat asupra datei fixate de Curtea Constituțională pentru dezbatere și poate da explicații cu privire la faptele ce i se impută.
Hotărârea adoptată de către Parlament în cadrul procedurii de suspendare din funcție a Președintelui României, se comunică acestuia, în termen de 48 de ore, sub semnătura președinților celor două Camere.Dacă propunerea de suspendare din funcție a fost aprobată, hotărârea se trimite și Guvernului, în vederea inițierii proiectului de lege privind organizarea și desfășurarea referendumului pentru demiterea Președintelui.
În cazul aprobării propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României, urmează se declanșeze procedura de instituire a interimatului funcției prezidențiale.Suspendarea Președintelui nu constituie o cauză instituirii vacanței prezidențiale, întrucât aceasta intervine în cazurile strict prevăzute de art. 97 din Constituție: demisie, demitere din funcție, imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor, deces.
Autoritatea publică competentă să constate existența împrejurărilor care justifică interimatul este Curtea Constituțională. Potrivit art.44 alin.3 din Legea 47/1992 cererea pentru constatarea acestor împrejurări se face de președintele care a condus lucrările ședinței comune a celor două Camere, pe baza hotărârii adoptate de el , în ședință comună.
Dacă în urma referendumului organizat în temeiul art.95 alin.3 din Constituție, Președintele este demis, se instituie vacanța funcției urmând ca în termen de 3 luni de la instituire, Guvernul să organizeze alegeri pentru un nou Președinte. Procedural este esențial să se instituie vacanța, întrucât numai astfel este posibilă organizarea noilor alegeri prezidențiale.Suspendarea Președintelui României poate fi însă privită ca o instituție juridică de sine stătătoare și componentă a procedurii de demitere a șefului de stat. Demiterea Președintelui României nu este prevăzută expres în Constituție ca o formă de răspundere prezidențială, ci este fie consecința măsurii suspendării urmată de referendum de demitere,fie consecința răspunderii juridice.
În cazul în care electoratul a refuzat demiterea Președintelui, interimatul instituit în virtutea art.98 alin.1 din Constituție încetează,iar Președintele suspendat își reia exercițiul mandatului său. Suportul legal al demiterii este art. 96 și art. 95 alin.3 din Constituție.
Prima situție prezintă o demitere de drept, care operează ca efect al Constituției. Aceasta înseamnă că actul de demitere nu este adoptat sau luat de o anumită autoritate publică, ci este efectul constituțional al rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a Președintelui României, prin care se constată vinovăția acestuia cu privire la săvârșirea unui act de înaltă trădare.În cea de-a doua situație, este vorba de efectul nemijlocit al referendumului organizat potrivit art. 95 alin.3 din Constituție.
A doua formă de răspundere a Președintelui României consacrată de actuala este răspunderea penală.Sediul materiei îl reprezintă art.96 alin.1,potrivit căruia Președintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de cele două Camere ale Parlamentului, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor.
Despre natura juridică și semnificația faptei de înaltă trădare, doctrina a exprimat diverse opinii.Astfel, în doctrina franceză unii autori o califică drept „infracțiune cu un caracter politic și variabil”, iar alții drept o crimă politică, plasată la granița dintre politică și drept.
De asemenea doctrina românească este variată cu privire la acest punct de vedere al calificării faptei de înaltă trădare, care constituie temeiul obiectiv al intervenție acestui tip de răspundere. Unii autori o numesc „faptă de supremă gravitate-trădare de țară”.Ion Deleanu susține că fapta de înaltă trădare se situează în afara Codului penal actual și deocamdată ea contravine principiului legalității încriminării și a pedepsei.
Intervenția acestei forme de răspundere implicând soluția celei mai înalte instanțe judecătorești, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, ne apare întemeiată această opinie care este fondată pe realitatea că Înalta Curte, prin acțiunea ei, să facă două lucruri: să stabilească ce anume poate constitui fapta de înalta trădare și în al doilea rând să aprecieze că fapta care a fost comisă și cu care a fost sesizată reprezintă o înaltă trădare. Am putea spune că instanța supremă trebuie să facă și ce face legislatorul și ce face judecătorul, să îndeplinească un dublu rol.
În altă opinie se susține că „înalta trădare nu poate fi definită într-un cod penal și nici în altă lege specială, deoarece conținutul unei asemenea fapte nu poate fi stabilit ex ante”.Profesorul Todor Drăganu este de părerea că „înțeleasă ca o agravantă a infracțiunii de trădare, cunoscută de Codul penal, înalta trădare se caracterizează prin faptul că nu poate fi săvârșită decât de Președintele republicii, în perioada de timp cât deține această funcție”.
Din această perspectivă împărtășim calificarea faptei de înaltă trădare ca o faptă cu caracter complex, politic și juridic în același timp, care nu se poate confunda cu infracțiunea de înaltă trădare din Codul penal, însă susținem necesitatea ca această faptă să-și găsească consacrarea într-o lege organică.Neconsacrarea juridică a faptei ar putea face loc arbitrariului politic și ar încălca principiul constituțional al legalității infracțiunii.
În timp ce J. Gicquel o consideră drept „infracțiune cu caracter politic și variabil, regulamentul ședințelor comune al Parlamentului României califică fapta de înaltă trădare nu ca o infracțiune distinctă ci o sintagmă care s-ar referi la mai multe infracțiuni.Reglementarea acestei răspunderi prezidențiale are un grad sporit de generalitate și în constituțiile altor state cu forma republicană de guvernământ: Franța (art.68), Italia (art.90), Finlanda (art.47), Grecia (art.47).
Fapta de înaltă trădare deși poate să aibă ca urmare demiterea Președintelui, nu este conturată amănunțit în textele constituționale.Este motivul pentru care marele constituționalist Maurice Duverger afirmă că „înalta trădare se situează la granița dintre politic și drept: este vorba de o crimă politică, constând în abuzul de funcție pentru o acțiune contrară Constituției și intereselor superioare ale țării”.Sunt necesare câteva constatări și anume:
această faptă de înaltă trădare în prezent se află dincolo de reglementările legislației penale
deși Parlamentul pune sub acuzare, el nu poate stabili că fapta este infracțiune pentru că și-ar depăși atribuțiile constituționale;
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, Președintele se bucură de prezumția de nevinovăție.
În doctrină s-a pus problema dacă procedura răspunderii penale presupune sau nu intervenția suspendării sale din funcție.Această întrebare este determinată de faptul că, în cazul în care Președintele comite fapte mai puțin grave, iar Parlamentul a decis cu majoritatea simplă, intervine suspendarea acestuia din funcție,pe când în cazul în care el săvârșește fapte grave, cu un conținut complex,va continua să-și exercite prerogativele până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, deoarece Constituția nu face nici o precizare în acest sens.
O asemenea soluție nu poate fi acceptată, ceea ce determină concluzia că și răspunderea penală trebuie să determine suspendarea din funcție a Președintelui,fiind posibile două soluții în ceea ce privește momentul în care intervine suspendarea:
fie este vorba despre momentul în care Parlamentul a decis punerea sub acuzare, cu votul a 2/3 dintre parlamentari;
fie este vorba de data trimiterii lui în judecată, prin rechizitoriul Parchetului General.
Nu se poate admite neintervenția suspendării,deoarece aceasta ar determina ca Președintele în exercițiu să fie trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului, ceea ce nu poate fi acceptat.
Considerăm că de lege lata, o asemenea soluție nu poate fi avută în vedere, ceea ce nu exclude ca, pe viitor, să poată fi instituită o asemenea soluție pe cale de cutumă constituțională.
4.4.Suspendarea Președintelui în sistem de drept comparat
State in care suspendarea politica a presedintelui nu poate fi operată
În unele state precum Franța,Italia,Polonia,Estonia,Republica Cehă,Cipru și Portugalia suspendarea politică a Președintelui nu poate fi operată.Suspendarea președintelui nu poate fi executată de către parlament, iar poporul nu are nici un control direct politic asupra Președintelui, singura opțiune este sancționarea politică la alegeri. Aici trebuie făcută o precizare teoretică și anume că democrația este de două feluri: directă și indirectă (reprezentativă). Democrația directă este cea prin care poporul își exercită activ cratos-ul în viața de zi cu zi implicându-se direct și personal în deciziie politice.Democrația indirectă sau reprezentativă este cea prin care poporul mandatează prin vot reprezentanți politici o dată la câțiva ani. Acest mandat însă este în esență irevocabil, sancționarea poporului facându-se la următoarele alegeri pentru a nu crea instabilitate politică, economică sau insecuritate, inconsistență sau discontinuitate. În schimb pentru a preveni abuzuri precum dictatorii sau oligarhii,sistemul democratic este balansat iar cele 3 puteri în stat au sancțiuni reciproce unele față de altele.
Întrebarea este cum se poate scăpa,înainte de noile alegeri, de un președinte dictator în statele acestea în care președintele nu poate fi suspendat de parlament și demis prin referendum. În aceste state, controlul si balanța puterilor in stat împotriva președintelui se fac prin punerea sub acuzare și condamnarea președintelui, decizie care este dată de Înalta Curte de Justiție/Curtea Supremă a statului. Astfel presedintele poate fi demis doar printr-o decizie judecătorească, abilitată în a aprecia dacă președintele este culpabil după caz, fie de înaltă trădare, fie de alte fapte grave. Însă aici este necesară precizarea că președintele în aceste state, nu este sancționat pentru politica sa proastă ci pentru fapte grave, care cad sub incidenta dreptului penal.
Statele precum Franța permit președintelui să dizolve parlamentul o dată la doi ani, după consultarea premierului și a președinților camerelor adunării parlamentare.În România și președintele poate dizolva parlamentul numai o singură dată daca acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură.
State in care suspendarea sau demiterea politică a Președintelui poate fi realizată de către Parlament
a) State în care președintele este ales de către Parlament
În state precum Letonia, Grecia, Malta Președintele poate fi revocat direct politic de către Parlament fără alte măsuri suplimentare întrucât este ales de parlament.Această măsură poate fi luată pentru comportament neadecvat, incapabilitate, incalcari ale constituției. În Grecia, Președintele la rândul lui, la propunerea premierului (care a primit votul de încredere) poate dizolva Parlamentul. În acest caz, decizia de demitere luată de Parlament nu necesită aprobare prin referendum.
b)State în care președintele este ales de către popor prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat
În afară de Romania, doar în Slovacia mai există un sistem similar în UE. Aici dacă Președintele suspendat nu e confirmat prin demitere cu referendum, Parlamentul e dizolvat el însuși de drept, iar Președintele incepe un nou mandat de 5 ani,aceasta pentru a evita probabil abuzul din partea Parlamentului care poate crea instabilitate politică, economică și aduce cheltuieli bugetului țării. Condiția majorității absolute (cvorumul) de 50% + 1 din votanții înscriși pe listă există în Slovacia și este prevăzută direct prin Constituție,dar suspendarea Președintelui poate fi operată indiferent de motiv.
Suspendarea Președintelui în tări ca Germania,Ungaria și Austria, poate fi făcută de către Parlament,dar pentru a se transforma în demitere este necesară o hotărâre judecătorească a Curții Constituționale, decizie definitivă, care se pronuntă asupra unei încalcari grave și intentionate a Constituției. Demiterea nu necesita referendum.
În concluzie, metodele de demitere a președinților statelor membre UE exista , însă Romania și Slovacia sunt singurele state din UE în care un Președinte ales de cetățeni poate fi suspendat de către Parlament, decizia unei Curții Constitutionale nefiind tranșantă, demiterea survenind atunci cand cetățenii validează, cu condiția cvorumului, suspendarea Președintelui. Diferența este că în cazul Slovaciei, legislativul și-a dat seama că această masură poate fi abuzivă și în cazul în care Presedintele nu este demis, Parlamentul e dizolvat ca sancțiune pentru măsura care s-a dovedit a fi abuzivă. În toate celelalte state membre, Președintele ales de cetățeni poate fi doar direct demis, aceasta după hotarârea unei instanțe judecătorești, fie ea Curte Constituțională,care apreciază dacă a fost grav încălcată Constituția,fie prin Înalta Curte,nicidecum un presedinte, într-un sistem democratic indirect neputând fi demis pentru lipsă de susținere politică sau populară.
CONCLUZII
La aproape două decenii de la înlăturarea regimului comunist , Raportul Comisiei Prezidențiale de Analiză a Regimului Politic și Constituțional din România identifică liniile de evoluție pe care le poate îmbrățișa viitorul politc al României. Așa cum se poate observa cu ușurință, opțiunile care urmează să fie luate în considerare nu sunt în integralitatea lor de natură strict juridică. Este vorba în cele din urmă , de un efort de regândire a temeliilor pe care se ridică întregul edificiu al Republicii.
Din acest punct de vedere, Raportul Comisiei Prezidențiale de Analiză a Regimului Politic și Constituțional din România valorifică un număr de sugestii din spațiul constituționalismului comparat și al tradiției constituționale autohtone. Finalitatea propunerilor este aceea de a invita națiunea și pe reprezentanții săi la o deschidere către viitor. Imaginarea unei strategii de dezvoltare coerentă nu poate fi realizată în absența unor obțiuni care țin de un anumit proiect pentru societate. Or, fundamentele acestui proiect pentru societate se regăsesc în paginile Constituției înseși.Acest raport este expresia unei modalități diferite de a înțelege legea fundamentală.Mai mult decât o amenajare a puterilor și o formă de guvernare, republica semnfică atașamentul față de un set de valori care sunt asociate cu libertatea politică, egalitatea și democrația constituțională.
Avem acum ocazia de a pune în centrul construcției constituționale un număr de principii și de proceduri care au ca finalitate garantarea libertății și nașterea unui autentic patriotism fondat pe loialitatea față de Actul fundamental. Structura care se naște nu este aceea a unui regim constituțional pur. Ca și în alte cazuri ale constituționalismului comparat , natura mixtă a organizării are un potențial care poate contribui la raționalizarea vieții politice.
Esențială nu este transpunerea mimetică a unui model extern, ci adaptarea împrumutului constituțional la o dinamică locală , definită de factorii tradiției și culturii politice.Dincolo de soluțiile punctuale care țin de un nivel tehnico-juridic , avem palierul valorilor și al angajamentelor pe care o constituție le cuprinde .Iată de ce este important , în acest moment, să reamintim principiile generale pe care s-a întemeiat reflecția din acest raport :
separația și echilibrul puterilor în stat ;
organizarea unei guvernări limitate și moderate , ale cărei funcțiuni nu pot afecta spațiul de libertate individuală a cetățeanului;
creșterea gradului de transparență a guvernării;
garantarea efectivă a drepturilor individuale în fața statului;
dezvoltarea unei culturi constituționale care să încurajeze extinderea unei administrări locale eficace și responsabile în fața cetățenilor;
garantarea supremției legii;
protecția identității minoritățiilor naționale.
Pe aceste mari opțiuni se sprijină soluțiile avansate în acest Raport ca și orice dezbatere de substanță despre ameliorarea Constituției . O asemenea dezbatere poate însemna , dincolo de inevitabile ciocniri partizane , un nou moment în evoluția statului român. Centralitatea cetățeanului și a drepturilor și a drepturilor sale poate marca înlăturarea arbitraliului și schimbarea modalităților în care relația dintre guvernare și individ este imaginată.
Revine națiunii și reprezentanților săi aleși să facă alegerile fuundamentale , în funcție de opțiunile pa care le validează electoratul însuți. Indiferent de varianta pentru care ea va opta , încrederea în valorile libertății , egalității și guvernării limitate nu poate fi afectată.Este exclus ca demnitate umană să fie supusă unei negocieri de conjunctură . Constituționalizarea libertății este condiția fundamentală a modernizării statului.
Idei principale :
Constituția României conferă Președintelui, în calitatea pe care acesta o are ca șef al statului, patru funcții principale: a) funcția de reprezentare; b)este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării; c) veghează la respectarea Constituției, d) funcția de mediere.
Potrivit regimului semi–prezidențial puterile prezidențiale sunt restrânse;
Potrivit Constituției României, Președintele este ales prin sufragiu universal direct. Alegerea are loc prin scrutin uninominal majoritar, în două tururi;
Durata mandatului Președintelui este de 5 ani;
Mandatul președintelui ia sfârșit la expirarea duratei acestuia.
Există însă și situații care să determine încetarea mandatului, acestea sunt: demisia, demiterea din funcție, imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor și decesul Președintelui .
Accesul la funcția de Președinte al României poate aparține, în principiu, fiecărui cetățean român care exercită dreptul de vot, a împlinit 35 de ani;
Președintele României trebuie să aibă domiciliul stabil în România prin această cerință s-a urmărit modul de implicare a persoanei care urmează să exercite această importantă funcție,pentru o cunoaștere în profunzime a realității și cerințelor, a nevoilor social-economice din țară pentru a se lua tocmai deciziile cele mai pertinente în vederea satisfacerii interesului general;
Președintele României trebuie să aibă drept de vot și capacitate de exercițiu deplină; Potrivit reglementărilor art. 37 alin. 3 din Constituție, Președintele României nu poate face parte din partide politice, judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrați, membri activi ai armatei, polițiști și alte categorii de funcționari publici stabiliți prin lege .
În România o persoană nu poate ocupa funcția de Președinte mai mult de două mandate consecutive;
Președintele trebuie să cunoască scris și vorbit limba de stat. Pentru desemnarea președintelui este nevoie de un tur de scrutin, dacă se îndeplinesc regulile constituționale sau de două. În primul tur de scrutin este declarat câștigător candidatul care a obținut minim 50,1% din voturile valabil exprimate (dacă la alegeri au participat minim 50,1% din cetațeni cu drept de vot înscriși pe listele electorale, în caz că niciunul din candidați nu a întrunit condițiile constituționale, urmează să se desfășoare în termen de 15 zile un nou tur de scrutin la care participă primii doi candidați clasați, în ordinea voturilor obținute. După desfășurarea celui de-al doilea tur de scrutin este declarat câștigător, candidatul care a obținut cele mai multe sufragii universale, indiferent de rata participării la vot;
Indiferent de forma de guvernământ sau de regimul politic, Președintele îndeplinește funcția de a învesti legea cu formulă executorie. Odată cu promulgarea, Președintele României dispune și publicarea legii în Monitorul Oficial.
Termenul pus la dispoziția Președintelui României pentru a promulga legea, presupune o regulă, de 20 de zile de la primirea legii spre promulgare. Prin excepție, termenul se reduce la jumătate, respectiv 10 zile, atunci când Președintele, înainte de promulgarea legii, urmărește să înfrângă acest termen, opunându-se promulgării.
Democrația românească în cautarea unui echilibru constituțional
Istoria nu se repetă niciodată pentru că factorii politici, economici și culturali nu se recompun în același fel și pentru că principalele personaje politice se bucură de o anumită independență. Cu toate acestea, putem trage anumite învățăminte din istoria comparată recent.Imediat după primul razboi mondial pe ruinele a patru imperii , cele mai multe țării europene au adoptat constituții menite să consolideze legitimitatea parlamentelor , însă parlamentarii s-au dovedit , cu excepția celor din Marea Britanie , incapabili să cristalizeze majorități coerente și durabile .
Democrația românească a fost aceea care a rezistat cel mai mult , grație sistemlui său electoral care acorda o primă majoritară celui mai puternic partid. Celălalt pericol constă în atribuirea a prea multor puteri Președintelui ales prin sufragiu universal , ca în cazul SUA. Regimul constituțional din această țară nu este adaptabil altor țări.Situația este paradoxală, căci este vorba despre una dintre cele mai vechi democrații, care a avut șansa de a avea la conducerea sa din timp în timp persoane providențiale , capabile să mobilizeze energiile naționale în circumstanțe dramatice , dar care a ales, în cea mai mare parte a timpului , președinții de slabă anvergură. De altfel, sistemul politic real aste mult diferit de cel prescris în documentele constituționale .
Astăzi anumite aspecte ale sistemului constituțional american definit cu foarte mult timp în urmă , ne apar ca fiind învechite, în special cu privire la desemnarea candidaților prezidențiali urmare a unui sistem de alegeri primare și a principiului winner takes all în desemnarea marilor electori.Regimurile prezidențiale puternice sunt obiectul a numeroase critici acerbe . Din 35 de țări care au adoptat sistemul prezidențial , în special în America Latină, imitând sistemul american , în aproape toate regimurile prezidențiale s-a creat o instabilitate cronică, crize și lovituri de stat. Printre criticile sistemului american subliniem incapacitatea sa de a asigura o bună selecție a candidațiilor în competiția electorală pentru prezidențiale.În realitate există mai multe versiuni de regimuri semiprezidențiale,între Finlanda și Austria diferența este notabilă.
Două principii fondate pe o bogată experiență istorică menite să fie luate în considerare:Primul este al votului de încredere constructiv înscris în constituția germană , conform căruia cancelarul nu poate fi constrâns să demisioneze doar prin alegerea de către parlament a unui cancelar și nu printr-un simplu vot negativ. O altă modalitate este alegerea președintelui republicii în două tururi, precum în Franța. La primul tur se votează pentru candidatul preferat . La cel de al doliea tur ,în care doar cei doi candidați rămân în competiție votăm împotriva candidatului în care avem cea mai mică încredere. Este o metodă pertinentă și mai selectivă decât în cazul sistemului american de alegeri primare.
Cum se acomodă echilibrul puterilor?Răspunsul nu poate rezulta decât dintr-o dezbatere națională largă și pedagogică, prezentand opțiunile posibile cetățenilor, așa cum se angajează, cu înțelepciune și prudență raportul Comisiei prezidențiale pentru construcția unei noi constituții în România.
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE. MONOGRAFII. CURSURI DE SPECIALITATE
Bădescu Mihai, Lector universitar, „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex 2001;
Badescu Mihai, Cătălin Andruș , Cătălina Năstase, Drept constituțional și Instituții politice, Edit. Sitech, Craiova 2008
Constanța Călinoiu, Duculescu Victor, Georgeta Diculescu, „Constituția comentată și adnotată;
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Editura Lumina Lex 2008, București
Grecescu C. Ion., „Instituția prezidențială” Editura „Rosetti”;
Ionescu Cristian „Studii de constituțional”, Editura Lumina Lex, 2001;
Muraru Ioan, Simina Tănăsescu, „Drept constituțional și instituții politice”, Editura a X-a reviziută și completată, Lumina Lex, București 2001;
Preda Mircea, „Autoritățile administrației publice”, Sistemul constituțional român – Lumina Lex 1999;
Rusu Ion „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex, București 2001;
Vedinaș Verginia, „Statutul funcționarilor publici”, Editura „Nemira”, București 1998;
Vedinaș Virginia, „Drept constituțional și instituții politico-administrative”, Editura Lumina Lex, București 2002;
Vermeulen Jean, „Statutul funcționarilor publici fără de noile legiuiri administrative”, Editura Curierul judiciar, București;
Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Drept Parlamentar, Edit. Lumina Lex, 2009 București;
Voiculescu Marin, „Doctrine și sisteme politice contemporane”, Editura „Hyperion” XXI, București 1993;
Vrabie Genoveva, „Organizarea politico etatică a României. Drept Constituțional și Instituții politice”, volumul II, Editura „Cugetatea”, Iași 1993
II. LEGISLAȚIE
1. Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, publicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare;
3.Legea nr. 4 din ianuarie 1991, privind încheierea tratatelor Președintelui României, publicată în Monitorul Oficial nr. 5 din 12 ianuarie 1991;
4. Legea nr. 37 din 24 mai 1991 – atribuții privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, publicată în Monitorul Oficial nr.117 din 30 mai 1991;
Decretul nr. 609 din 20 decembrie 2000, – desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, publicat în Monitorul Oficial nr.685 din 20 decembrie 2000;
Legea nr. 47 din 18 mai 1992, – privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr.187 din 7 august 1997;
Legea nr.69 din 15 iulie 1992 – privind alegerea Președintelui României, publicată în Monitorul Oficial 164 din 16 iulie 1992
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE. MONOGRAFII. CURSURI DE SPECIALITATE
Bădescu Mihai, Lector universitar, „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex 2001;
Badescu Mihai, Cătălin Andruș , Cătălina Năstase, Drept constituțional și Instituții politice, Edit. Sitech, Craiova 2008
Constanța Călinoiu, Duculescu Victor, Georgeta Diculescu, „Constituția comentată și adnotată;
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Editura Lumina Lex 2008, București
Grecescu C. Ion., „Instituția prezidențială” Editura „Rosetti”;
Ionescu Cristian „Studii de constituțional”, Editura Lumina Lex, 2001;
Muraru Ioan, Simina Tănăsescu, „Drept constituțional și instituții politice”, Editura a X-a reviziută și completată, Lumina Lex, București 2001;
Preda Mircea, „Autoritățile administrației publice”, Sistemul constituțional român – Lumina Lex 1999;
Rusu Ion „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex, București 2001;
Vedinaș Verginia, „Statutul funcționarilor publici”, Editura „Nemira”, București 1998;
Vedinaș Virginia, „Drept constituțional și instituții politico-administrative”, Editura Lumina Lex, București 2002;
Vermeulen Jean, „Statutul funcționarilor publici fără de noile legiuiri administrative”, Editura Curierul judiciar, București;
Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Drept Parlamentar, Edit. Lumina Lex, 2009 București;
Voiculescu Marin, „Doctrine și sisteme politice contemporane”, Editura „Hyperion” XXI, București 1993;
Vrabie Genoveva, „Organizarea politico etatică a României. Drept Constituțional și Instituții politice”, volumul II, Editura „Cugetatea”, Iași 1993
II. LEGISLAȚIE
1. Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, publicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare;
3.Legea nr. 4 din ianuarie 1991, privind încheierea tratatelor Președintelui României, publicată în Monitorul Oficial nr. 5 din 12 ianuarie 1991;
4. Legea nr. 37 din 24 mai 1991 – atribuții privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, publicată în Monitorul Oficial nr.117 din 30 mai 1991;
Decretul nr. 609 din 20 decembrie 2000, – desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, publicat în Monitorul Oficial nr.685 din 20 decembrie 2000;
Legea nr. 47 din 18 mai 1992, – privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr.187 din 7 august 1997;
Legea nr.69 din 15 iulie 1992 – privind alegerea Președintelui României, publicată în Monitorul Oficial 164 din 16 iulie 1992
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Functia de Presedinte (ID: 127951)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.