Functia Curativa a Teatrului In Societatea Contemporana

Capitolul 1

Formarea formatorilor in teatru si importanta

teatrului in educatie

Formarea formatorilor reprezinta activitatea de pregatire profesionala initiala si continua a educatorilor, proiectata si realizata, de regula, la nivelul sistemului de invatamant.
Conceptul de formare defineste "o actiune sociala vitala, esentiala, care integreaza, intre altele, educatia, instructia si invatamantul fara a se reduce la acestea" (ADicti-onnaire encyclopedique de l'education et de la formation, , .).

Evolutia sa inregistreaza trei momente semnificative din perspectiva teoriei si a managementului educatiei:

– formarea inteleasa, in sensul filosofiei aristotelice, care evidentiaza rolul formei de impuls exterior al activitatii;

-formarea inteleasa in sensul pedagogiei clasice, care evidentiaza importanta pregatirii profesionale initiale, prelungite pana la nivelul educatiei adultilor;

– formarea inteleasa in sensul pedagogiei moderne si postmoderne, care evidentiaza importanta integaririi pregatirii socio-profesionale complexe, initiale si continue, la nivelul unor modele strategice specifice educatiei permanente.

In conditiile pedagogiei postmoderne, formarea formatorilor devine o dimensiune intrinseca activitatii de proiectare curriculara a sistemului si a procesului de invatamant ( Curriculum, Proiectarea pedagogica). Eficienta sociala a acestei activitati depinde, in mod decisiv, de calitatea procesului de formare a formatorilor – initiala si continua – care poate fi organizat in diferite variante operationale (formarea la distanta, formarea scolara, formarea nonscolara, formarea adultilor, formarea recurenta etc).

Formarea cadrelor didactice este asigurata in prezent, la nivelul invatamantului universitar scurt (pentru invatamantul primar) si lung (pentru invatamantul secundar si superior).
Aceasta modalitate de organizare, pe cale de generalizare in ultimele decenii, dincolo de diversitatea formulelor alese, evidentiaza faptul ca factorii de decizie politica din majoritatea tarilor au devenit constienti de necesitatea asigurarii unei pregatiri solide, mai ales in domeniul disciplinelor de specialitate. Pe de alta parte, ramane deschisa problema "formarii lor pe plan pedagogic, necesara pentru intelegerea modului de a invata al elevilor".

Aceleasi tendinte se regasesc si la nivelul formarii continue a cadrelor didactice, care "se limiteaza la actualizarea cunostintelor de specialitate". Iesirea dintr-o asemenea situatie presupune reactivarea cunostintelor psihopedagogice si metodice necesare pentru sensibilizarea cadrelor didactice cu problematica proiectarii diferentiate a instruirii in vederea eliminarii esecului scolar ( Agentia Nationala SOCRATES, , . ).

Formarea continua a cadrelor didactice reprezinta solutia structurala adoptata la nivelul sistemelor moderne de invatamant angajate pe calea reformei, in special dupa -. in plan conceptual dar si in contextul practicii pedagogice se confirma faptul ca "modelul formarii initiale, suficienta pentru intreaga cariera profesionala, devine un model perimat pentru invatamant" ( Blackburn, V.. Moisan. C, ).

Conceptul de formare continua defineste un ansamblu de activitati teoretice si practice, institutionalizate la nivel de sistem, care angajeaza participarea educatorilor in vederea amplificarii cunostintelor lor psihopedagogice, metodice si de specialitate necesare pentru dezvoltarea unor aptitudini si a atitudini socio-profesionale optime in raport cu cerintele unui invatamant de calitate.

Activitatea de formare continua a cadrelor didactice angajeaza doua actiuni complementare: o actiune de innoire si perfectionare a practicilor profesionale prin actualizarea cunostinselor insusite in timpul formarii initiale si o actiune care vizeaza re-orientarea profesionala prin noi competente validate inclusiv prin obtinerea unor diplome. Asamblarea lor anticipeaza evolutia permanenta a educatorilor in contextul u-nei activitati complexe de "formare avansata", situata dincolo de "simpla reciclare". Ea "raspunde atat nevoilor personale cat si celor organizationale (…) favorizand astfel dezvoltarea autonomiei educatorului" ( Agentia Nationala SOCRATES, , ,, ).
Obiectivele formarii continue sunt structurate "in jurul a trei poli" (idem, .-):

a) dezvoltarea personala si profesionala a educatorilor prin: actualizarea competentelor de baza (psihopedagogice si de specialitate) si insusirea unor noi competente (in special in domeniul metodic/didacticii de specialitate):

b) ameliorarea calitatii procesului de invatamant prin: stimularea inter discipli-naritatii si a inovatiei pedagogice si angajarea managementului la nivelul scolii si al clasei de elevi si in planul comportamentelor psihosociale;

c.) cunoasterea mediului social si ambiental prin: favorizarea relatiilor cu comunitatea educativa locala (familie, agenti economici etc.), apropierea scolii de mediul social (economic, politic, cultural), adaptarea la schimbarea sociala (culturala, politica, e-conomica).

Continutul activitatii de formare continua a formatorilor reflecta obiectivele evocate prin ofertele proiectate longitudinal si transversal in diferite variante institutiona-lizate (perfectionare, examene de promovare profesionala, cercetari intensive si extensive, implementarea unor inovatii didactice, cursuri de management scolar, schimburi de experienta, burse de studii/documentare etc.) care respecta particularitatile fiecarui sistem de invatamant. Aceste oferte vizeaza, in principiu, urmatoarele domenii de activitate:

a) proiectarea curriculara a materiei disciplinei/disciplinelor de specialitate;

b) organizarea manageriala a scolii si a clasei;

c) (re)orientarea pregatirii psihopedagogice in vederea individualizarii instruirii, a optimizarii corelatiei functional-structurale dintre profesor si elev;

d) aprofundarea aspectelor sociologice esentiale care vizeaza. in special relatiile dintre scoala-societate, scoala-comunitate locala, scoala-familie.

Metodologia activitatilor de formare continua a cadrelor didactice valorifica strategiile pedagogice afirmate la nivelul educatiei permanente. in general. in domeniul didacticii adultilor, in mod special. Aceasta presupune crearea unui cadru institu-tionalizat, situat, de regula, la nivel postuniversitar, cu implicarea urmatoarelor categorii de formatori ( Agentia Nationala SOCRATES. , ., ):
Metodologia activitatilor de formare continua a cadrelor didactice presupune, in acelasi timp, perfectionarea "procedurilor de evaluare", integrarea lor in structurile managementului educatiei angajate in realizarea functiei de reglare-autoreglare a sistemului si a procesului de invatamant( Managementul educatiei/pedagogic)

Formarea formatorilor in conditiile sistemului de invatamant din Romania este reglementata in coditiile prevazute in Legea invatamantului si in Statutul Cadrelor Didactice.
Formarea initiala a cadrelor didactice este realizata prin institutii din invatamantul superior de lunga durata (pentru profesorii din invatamantul secundar si superior) si de scurta durata (pentru institutorii din invatamantul primar si secundar gimnazial) si prin scoli normale (pentru educatoarele si invatatorii din invatamantul prescolar si primar).

Pentru dobandirea statutului de profesor, "studentii si absolventii institutiilor de invatamant superior sunt obligati sa participe la activitatile Departamentului universitar pentru pregatirea personalului didactic". Planul acestei institutii include "discipline de pregatire teoretica si practica din domeniile pedagogiei, psihologiei, logicii, sociologiei si metodicii de specialitate ( Legea invatamantului, Capitolul IX, Sectiunea a -a, Art.). Formarea continua a cadrelor didactice este realizata prin: activitati de perfectionare metodica si psihopedagogica realizate la nivelul catedrelor sau al colectivelor de specialitate din unitatile de invatamant; conferinte, seminarii, dezbateri sau alte forme speciale de perfectionare, organizate la nivel interscolar, teritorial si national; cursuri de perfectionare a pregatirii de specialitate, metodice si psihopedagogice pentru obtinerea definitivatului si a gradelor didactice si pentru sustinerea examenelor de reciclare.

Perfectionarea cadrelor didactice este realizata in institutii de invatamant superior pentru profesorii din invatamantul secundar si in colegii si licee pedagogice/scoli normale (pentru educatoarele, invatatorii si institutorii din invatamantul prescolar si primar).
Valorificarea resurselor pedagogice teritoriale si locale angajeaza, in acelasi timp, responsabilitatea caselor corpului didactic, in calitatea lor de "centre de documentare si de organizare a activitatilor de perfectionare si a celor cu caracter stiintific, metodic si cultural". in aceasta perspectiva, casele corpului didactic "sprijina departamentele sau catedrele de pregatire a personalului didactic din invatamantul superior pentru realizarea perfectionarii".

Cursurile de pregătire pentru un viitor formator al persoanelor adulte poate fi făcut la un centru autorizat, dar există și alternativa cursurilor gratuite, oferite de Centrul Național pentru Formarea Profesională a Adulților (CNFPA), implementat printr-un proiect cu finanțare europeană. De ce este nevoie și chiar este prevăzut prin lege un curs special pentru cei care îi introduc pe adulți în secretele unei meserii? Specialiștii au ajuns la concluzia că metodele folosite la școală nu dau rezultate în cazul cursurilor de perfecționare sau de specializare a adulților, iar formatorii trebuie să știe cum să predea la acest nivel.

„Noi folosim doi termeni: formatorul este echivalentul profesorului, iar furnizorul este cel care formeză oameni. Pentru ca cineva să devină formator trebuie să aibă cel puțin trei ani vechime în domeniul în care va activa și să facă un curs de perfecționare pentru a putea să predea adulților. La noi este un curs de 60 de ore, un curs de perfecționare, nu de calificare, pentru că cel care îl urmează primește niște competențe în plus. În acest moment pot deveni fromatori fără acest curs doar profesorii care sunt la catedră, însă nu este vorba despre pedagogie, ci despre o altă știință, numită andragfogie, pe care trebuie să o cunoască viitorii formatori ai persoanelor adulte”,

1.2. Educatia prin teatru

De ce reușește oare teatrul să capteze interesul oamenilor din diferite culturi de mai multe mii de ani? Teatrul constituie o parte importantă a vieții multor oameni, deoarece acesta oferă tuturor posibilitatea de a se destinde și de a urmări diferite povești și povestiri. Teatrul ia diferite forme în diferite culturi – cum ar fi teatrul de păpuși indonezian, opera chinezească, povestirile și bătutul la tobe tradițional african sau spectacolele de teatru montate în stil Broadway. Oricare ar fi stilul de teatru adoptat, spectacolele trebuie să aibă potențialul de a crea momente magice, de neuitat pentru public. e metoda teatrului labirint

În ultimul timp, utilizarea teatrului și a artelor dramatice în scopuri educative a cunoscut un reviriment remarcabil. Subiectul asupra căruia s-au concentrat nenumărate spectacole de teatru a fost epidemia HIV/SIDA. În diferite părți ale lumii, spectacolele de televiziune, piesele de teatru radiofonice, campaniile de presă, benzile desenate sau alte produse ale fanteziei au fost folosite pentru a transmite informații și a influența comportamentul oamenilor. Oamenii se identifică adesea cu personajele de pe scenă sau din piesele de teatru radiofonic sau de televiziune și doresc să participe la formele interactive de spectacol în care pot dezbate aspectele controversate și delicate ale unor subiecte cum ar fi sexualitatea, consumul de droguri injectabile, violența împotriva femeilor și alte subiecte legate de sănătate.

Studii privind utilizarea teatrului în scopuri educative

Există tot mai multe studii care susțin utilitatea folosirii teatrului în educație (vezi și resursele din Secțiunea 5). Teatrul este considerat într-o măsură tot mai mare un puternic instrument al schimbării sociale. Teatrul poate da o mai mare forță afectivă și psihologică mesajelor transmise și oferă un mijloc credibil și atrăgător prin care se pot explora problemele delicate, mai ales când se lucrează cu tineri. Vizionarea unui spectacol educativ bine conceput poate schimba modul de gândire al unei persoane și poate chiar și modul său de acțiune. Prin folosirea teatrului ca instrument de educație și creație, se pot elimina convingerile greșite, se pot prezenta puncte de vedere echilibrate și se pot influența comportamente. Dacă este folosit eficient, teatrul este o modalitate excelentă pentru prezentarea unor teme delicate despre care nu se discută de obicei în public, mai ales în contexte educative. Prin intermediul teatrului, publicul poate recepționa aceste mesaje pe o cale antrenantă și interesantă. În împrejurări și condiții optime, teatrul vizionat în direct poate schimba comportamentul oamenilor: el poate contribui la îndepărtarea tinerilor de comportamentele riscante, periculoase și îndreptarea lor spre un stil de viață mai sigur și mai sănătos.

Cum îi influențează teatrul pe oameni?

Atunci când este de calitate, teatrul reușește să capteze atenția oamenilor. Chiar și tinerii plictisiți de activitățile școlare sau de programele de televiziune anoste par să se trezească la viață când asistă la un spectacol de teatru. Teatrul captivează spectatorii, le reține atenția și îi implică într-o experiență. Prin implicarea publicului în mod activ, spectacolul nu influențează doar sentimentele publicului, ci acționează și asupra aptitudinilor sale intelectuale sau cognitive. Tocmai această capacitate a teatrului de a atinge corzile sufletului face posibilă influențarea atitudinilor într-un mod care nu este la îndemâna instrucției tradiționale. Totuși, pentru ca teatrul să poată schimba comportamentul tinerilor, el nu trebuie să se mulțumească doar cu generarea unei simple reacții afective. El trebuie să transmită mesaje într-un mod pe care tinerii îl înțeleg și pe baza căruia pot acționa.

Prin urmare, reprezentațiile și atelierele de teatru trebuie să se bazeze pe teoriile educației și ale comportamentului. Teatrul destinat programelor educative trebuie să cuprindă și o componentă de evaluare. Teatrul educativ, ca și alte forme de 'edu-divertisment', se bazează pe teoriile lui Albert Bandura.

Bandura a constatat că oamenii învață cum să se comporte – și cum să-și modifice comportamentul – urmărindu-i pe ceilalți oameni. În edu-divertisment, actorii fac o demonstrație de comportament pentru public. Publicul are ocazia să observe astfel comportamentul modelelor pozitive și negative. Din perspectiva contribuției pe care teatrul o poate avea la educația publicului pentru sănătate, un rol important îl are modelul de personaj care trece printr-o transformare, adică personajul care trece de la comportamentul riscant la cel sigur, demonstrând astfel publicului că schimbarea este posibilă, că un tânăr este capabil și suficient de puternic pentru a putea deține controlul asupra propriului comportament.

Teatrul educativ pe teme de sănătate se inspiră și din ideile altor cercetători și teoreticieni ai învățării. Cercetările au demonstrat, spre exemplu, că adolescenții au tendința de a adopta comportamentul persoanelor pe care le consideră ca modele de viață. Deoarece adolescenții sunt adesea atrași de comportamentele mai riscante – și de persoanele care le promovează – această constatare este deosebit de utilă pentru crearea modelelor care trec printr-o transformare. Cei care fac educație pentru sănătate prin teatru trebuie să acorde o mare atenție creării unor personaje care adoptă atitudini care sunt atrăgătoare pentru tineri, dar oferă în același timp un model de comportament corect și de dorit. În reprezentațiile care au succes la tineret apar adesea personaje de tipul celor menționate mai jos:

Personaje moderne, 'cool', îmbrăcate cu haine la modă, care folosesc un limbaj adecvat vârstei (oricare ar fi comunitatea căreia îi aparțin). Tipuri de personaje familiare publicului. Este vorba de personaje care au căzut deja pradă unor comportamente de mare risc sau se gândesc să le încerce. Personaje care au motive credibile pentru a-și schimba comportamentul și a evita consecințele unor acțiuni riscante. De exemplu, o piesă de teatru poate prezenta de ce și cum personajele trec la practicarea sexului protejat și adoptă comportamente mai puțin riscante.

Teatru adecvat din punct de vedere cultural și al dezvoltării adolescentului . Pentru ca educația prin teatru să fie încununată de succes, ea trebuie să fie adecvată din punct de vedere cultural și al dezvoltării adolescentului. Adolescenții nu vor fi mișcați de o piesă de teatru gândită pentru copii mai mici. Pentru ca mesajele să aibă forță și eficiență, vocabularul folosit va trebui să fie diferit la tinerii din mediul urban față de cei din mediul rural.

Intriga

Nucleul unui spectacol de teatru de succes este reprezentat de intrigă, la închegarea căreia concură diferite elemente. Ca și la oricare altă formă de artă, succesul sau insuccesul unei piese de teatru este un element cu totul subiectiv. Ceea ce unuia dintre spectatori i se poate părea o piesă minunată, altuia i se poate părea pur și simplu un timp pierdut. Iată însă elementele care contribuie la elaborarea intrigii unei piese: În piesă există mai multe personaje bine definite, între care există relații complexe, realiste și relevante care contribuie la desfășurarea intrigii. Personajele se află într-o situație de conflict, ceea ce captează atenția publicului. Din intrigă se degajă un sentiment de adevăr, ceea ce nu înseamnă neapărat că întâmplările relatate sunt adevărate, ci mai degrabă că ele par sincere și credibile. În spectacol se apelează la umor, dacă este oportun. O poveste care îi face pe oameni să râdă – măcar din când în când – este întotdeauna bine primită.

Educatorii ca actori/educatori

Cercetătorii au constatat că printre cele mai eficiente programe de educație a tinerilor prin teatru sunt cele concepute și interpretate de tinerii care au urmat ei înșiși programe de formare în tehnicile de teatru și educație de la egal la egal specializate într-un domeniu tehnic cum este sănătatea reproducerii sau prevenirea infecțiilor cu HIV. Atunci când educatorii peer cu pregătire adecvată apelează la teatru pentru a comunica cu cei de-o seamă, ei pot imprima forță uriașă mesajelor pe care doresc să le transmită.

Educatia copiilor prin intermediul teatrului

Farmecul copilăriei se desfășoară, până la un moment dat, între lumi paralele: una reală și alta imaginară.În cea imaginară totul este posibil.Datoria noastră este să nu distrugem cu bună știință această lume frumoasă, ci să prelungim farmecul,candoarea și nevinovăția copilăriei.

Teatrul implică activități didactice integrate (ed. limbajului, act. practice,ed. muzicală, ed. pentru societate e.t.c.) cât și activități didactice interactive.Aici aș menționa serbările interactive care s-au bucurat de un real succes în unitatea noastră.

Activitățile de acest gen oferă posibilitatea aprofundării comunicării, posibilitatea de a găsi cele mai potrivite modalități de stimulare a comunicării orale, a expresivității și creativității.

Farmecul copilăriei se desfășoară ,până la un punct, între lumi paralele: una reală și alta imaginară,în care totul este posibil. Ce-i cu Moș Crăciun ori cu Iepurașul de Paști? Dar cu Cioara care-i ia copilului dintele de lapte și i-l dă pe cel de oțel? Ei fac parte din mirifica lume țesută din poveste, din ireal și real, iar noi nu facem altceva decât să aducem un fragment din lumea basmelor, din atmosfera fantastică a miturilor din jurul puiului de om, folosindu-ne de aceste”delicioase minciunele”

Iar dacă a venit timpul înțelegerii, este datoria noastră să nu distrugem, cu bună știință, această lume frumoasă ,ci să prelungim nevinovăția și farmecul copilăriei. Nu vom putea măsura niciodată puterea de balsam pentru copii a minunatelor povești ale lui Creangă, Ispirescu, Andersen,frații Grimm,a colindelor ascultate în taină în vremurile trecute, a obiceiurilor și tradițiilor românești de o inestimabilă valoare artistică.

Copilul, întâmpinat de prospețimea trăirilor estetice, se apropie de un personaj sau altul din basm ori poveste, învață și apoi se joacă,atribuindu-și titluri de noblețe, capabile să întrețină efortul de învățare.

Programul distractiv din grădiniță ,prin multitudinea de forme și posibilități de realizare, influențează refacerea energiei nervoase prin ceea ce numim „odihnă plăcută”;este un foarte bun prilej de afirmare și verificare a aptitudinilor copiilor și contribuie la închegarea colectivului.

În acest program, un loc aparte îl ocupă teatrul, sub diferite forme: de masă, cu păpuși pe deget, cu păpuși pe mână, pe băț saucele mănuite de sfori de către păpușar.
„ Lăsați visele copilăriei” este un moto care aș vrea să devină un îndemn pentru toți cei care sunt chemați să educe preșcolarii prin această formă de activitate,deoarece educația nu se poate desăvârși fără influiențele artistico- estetice.

Teatrul de păpuși are o deosebită importanță practică (privind atât din punct de vedere pedagogic cât și psihologic ).Este un mijloc de educație prin care se acționează cu ușurință ,în joacă, direct și, în același timp, puternic asupra vieții afective a copilului.Eficiența sa poate fi explicată prin caracterul său simbolic, aspectul de poveste al acțiunii piesei corespunzând gândirii simbolice, creatoare a copilului.

Teatrul de păpuși exercită o puternică influiență asupra dezvoltării personalității copilului preșcolar Elementul cel mai important este păpușa, un obiect ce capătă viață când este mânuită de actor. Mișcătile dinamice ale acestuia îi dă vitalitate.Această păpușă este înrudită cu cea mai cunoscută și dragă jucărie a copilului. Așadar, între ea și copil se stabilește ușor un raport de încredere. În fața ei copilul se simte liber, inhibițiile,timiditate dispar, nu mai este stingher. Dimpotrivă, este oricând gata să se identifice cu ea. Modul de comportare al păpușii,ceea ce spune și ce reprezintă ea are o mare putere de convingere asupra copilului. De aceea păpușa este considerată un mijlocitor ideal între educator și copil. „Cum se explică faptul că cei mici vorbesc mai liber și cu mai multă siguranță atunci cănd au interlocutor o păpușă pe mănă, decât atunci când se adresează adulților și tovarășilor de joacă? Înainte de a se juca cu alți copii și înainte de a putea vorbi cu adulții, copilul se joacă cu păpuși-păpușa de cauciuc a avut-o lângă el din leagăn.S-a obișnuit cu ea și îi vine ușor să se identifice cu ea. Starea de „ca și când” -explică atitudinea față de joc a copilului; când joacă pe Scufița Roșie trebuie să răspundă mamei ca și când ar vorbi însăși Scufița Roșie.”

Ce caracteristici are o păpușă- actor? Ea trebuie să fie ușor de mânuit, confecționată cu multă ingeniozitate; ceea ce-i dă expresivitate este capul, subliniind trăsăturile joviale,însușirile sale fundamentale fiind optimismul,curajul și seninătatea. Ea trebuie să aducă întotdeauna o notă veselă, glumeață. Teatrul de păpuși din grădiniță are particularități ce îl deosebesc de teatrul pus la dispoziția marelui public, și anume:

– colectivul de spectatori este constant

– copiii capătă încredere în educator, iar acesta din urmă le poate cunoaște defectele lor

– se poate stabili un contact mai intim între scenă și spectator

– în timpul spectacolului putem da răspunsuri copiilor, fără a ne abate de la subiect, astfel ca ei să creadă că au avut propria contribuție la bunul mers al jocului

– Avem posibilitatea de a selecta piesele după vârsta copiilor, după nivelul de cunoștințe al colectivului; același joc nu îi satisface în aceeași măsură pe copiii de vărste diferite

– piesa prezentată corespunde maturității lor psihic

– putem să alegem corect o anumită formă de spectacol pentru copiii mai mici sau mai mari reprezentările pot fi: pe scena tradițională (cortina se ridică iar copiii sunt doar spectatori ),scenetă cu o păpușă mânuită de păpușar, care poate sta chiar în mijlocul copiilor ori poate fi mânuită la marginea mesei;în acest caz ,copiii participă efectiv la joc

– putem avea în vedere durata jocului, pentru a nu-i obosi pe copii

– pentru copiii mici selectăm jocul mai simplu și mai ușor de înțeles

– observarea copiilor pe parcursul spectacolului ne oferă nouă, educatoarelor, posibilitatea de a aprecia faptul că ei au înțeles sau nu conținutul, mesajul textului

– micii spectatori nu sunt pasivi,ci sunt implicați în joc, uneori îndeplinind unele sarcini sau roluri

– spectacolul de teatru din grădiniță se bazează pe lucruri cunoscute de copii, este legat de experiențele sale anterioare; limbajul și reprezentările sunt clare pentru a putea fi receptate cu adevărat de către copii

– înainte de spectacol, li se oferă copiilor noi cunoștințe iar scestea pot fi completate într-o manieră plăcută, prin teatru.

1.4 Conceptul de teatru senzorial

Conceptul de teatrul senzorial – labirint a aparut in anii ’90 si isi are radacinile in „Teatrul Opresatilor” al lui Augusto Boal si in lucrarile antropologului teatral Enrique Vargas. Aceasta forma de teatru este conceptualizata de regizorul galez Iwan Brioc si se defineste in mod special prin interactiunea directa si constanta cu spectatorul. In timpul unei reprezentatii de teatru labirint, spectatorul este personajul principal din poveste si este provocat sa experimenteze diverse stari emotionale care traseaza un labirint interior, specific fiecarui participant.

Aceasta tehnica performativa permite spectatorului sa devina parte dintr-o constructie labirintica, un cadru definit si, in general, cu o anumita tematica, creat de un grup de constructori. Scopul sau este sa ajute dezvoltarea imaginatiei, sa inlesneasca retrairea unor sentimente sau crearea altora, la diverse intensitati.

Este o formula de teatru prin care spectatorul experimenteaza, de-a lungul parcurgerii constructiei, diverse etape care se relationeaza logic, afectiv, mental, psihologic etc. cu experientele personale. Parcurgerea traseului fizic sustine si parcurgerea labirintului interior, al trairilor, sentimentelor si amintirilor, scopul intregului experiment fiind sensibilizarea spectactorului – participant, care este introdus individual in sistemul creat.

Spectatorii care trec prin labirint sunt expusi unor “portaluri senzoriale” care ii ajuta sa isi intensifice simturile de-a lungul calatoriei, sa le trezeasca amintiri si sa ii ajute sa le retraiasca.

Pentru a putea fi inteles pe deplin, teatrul labirint trebuie experimentat, trait, simtit. Este o metoda performativa si participativa, care presupune implicarea directa a spectatorului in experienta culturalo- istorica propusa, prin parcurgerea unui traseu alcatuit dintr-o succesiune de momente dezvoltate, pe tema istoriei  si a culturii locale. Se pot distinge doua categorii de actori: participantii (beneficiarii indirecti) (asa-zisii spectatori) si constructorii de labirint (beneficiarii directi). Constructorii sunt cei care stabilesc structura calatoriei: traseul si momentele care urmeaza a fi experimentate, dar participantii – trecand de la un constructor de labirint la altul – sunt cei care o resimt si o personalizeaza: se creeaza simultan un labirint interior, al trairilor, al sentimentelor, al amintirilor; este o calatorie inapoi spre tine insuti.

Teatrul labirint este o metoda prin care participantii pot invata sau isi pot aminti lucruri despre ei, in timpul calatoriei.

Capitolul 2

Doza de contributie a teatrului in formarea personalitatii

2.1. Contributia educatiei nonformale la dezvoltarea personala si la dezvoltarea profesionala

Demersurile educationale si culturale care sustin o anumita evolutie a societatii romanesti:

•        cultivarea valorilor  dialogului cultural si a dialogului civic : toleranta, responsabilitatea sociala, recunoasterea pluralismului si voluntariatul;.

•        implementarea obiectivelor strategiei Lisabona in privinta politicii sociale:

–        cresterea calitativa si cantitativa a locurilor de munca;

–        anticiparea si capitalizarea schimbarilor in campul muncii prin crearea unui nou echilibru intre flexibilitate si securitate;

–        lupta impotriva saraciei si a tuturor formelor de excludere sociala si de discriminare;

–        modernizarea serviciilor de securitate sociala;

–        promovarea egalitatii intre sexe;

–        sporirea importantei aspectelor politicii sociale a extinderii si a relatiilor externe ale UE.

2.1.1. Contextualizare si operationalizare pe termen scurt

Dezvoltarea dinamica locala multipolara se regaseste mai repede si mai direct la nivel individual si impulsioneaza dezvoltarea lenta globala de la nivel societal si european. Implementarea strategilor intervine pe masura ce reformele sectoriale redefinesc si in calcul raportul dintre institutia educationala, economie si societate. Acest raport vizeaza urmatoarele:

•        dezvoltarea descentralizarii si a autonomiei;

•        coordonarea diferitelor sisteme si subsisteme;

•        introducerea unor masuri de sprijin prin cresterea si prin diversificarea posibilitatilor de acces.

Armonizarea actiunilor, coeziunea actorilor si a initiativelor implicate din perspectiva invatarii pe tot parcursul vietii se realizeaza pe doua paliere:

•        adaptarea formatorilor activi existenti la obiectivele de proces educational;

•        integrarea tuturor actorilor sociali si a nivelurilor de gestiune ale ofertelor de educatie nonformala in procesul de dezvoltare a societatii invatarii: strategii, programe, conceptie, gestiune.

Pe de alta parte, sistemul educational formal este convergent in aceasta directie, fiind conceput ca instrument de dezvoltare economica si socioculturala prin strategiile de formare a resurselor umane.

Avand in vedere observatiile realizate in teren din perspectiva educatiei nonformale si informale, credem ca sunt realizabile, pe termen scurt, urmatoarele masuri la nivelul administratiei locale:

2.1.2. Contextualizare si operationalizare pe termen mediu si lung

Sub raportul participarii la spatiul european de educatie nonformala si informala, procedura combinata de soft si de hard – validarea legata de asigurarea evolutiva a calitatii voluntariatului si validarea invatarii nonformale si informale in relatie cu invatamantul secundar superior si cu formarea – ar conduce spre eliminarea disparitatilor teritoriale si sociale, ar reitera traditia referitoare la educatia nonformala si informala in societatea romaneasca, incepand cu perioada moderna.

Continuturi: deprinderi, competente si atitudini

Viziune, context si infrastructura:

•     infiintarea unei agentii nationale si dezvoltarea unui cadru national de referinta pentru educatia non formala si educatia informala, al carui program de actiune sa fie formulat din perspectiva invatarii pe tot parcursul vietii si pe baza indicatorilor de calitate;

•     specificarea domeniului educatiei nonformale din perspectiva nivelurilor de validare europene: in relatie cu educatia formala si formarea formatorilor, in relatie cu piata muncii, in relatie cu activitatea voluntara;

•     crearea , multiplicarea si diversificarea oportunitatilor de educatie nonformala, in scoala si in societate, in functie de beneficiari, tineri si adulti , cum ar fi: stagii la locul de munca, invatare la distanta, invatare la domiciliu, stagii de invatare pe vara etc.;

•     identificarea si cresterea potentialului de voluntariat si a surselor de finantare pentru educatia nonformala la nivel local, la nivel national, la nivel regional, la nivel european si la nivel international;

•     sustinerea financiara si locala pertinenta a infrastructurii actuale de educatie nonformala (cluburi si palateale copiilor, camine culturale, universitati populare);

•     largirea infrastructurii scolare de invatare TIC si deschiderea ofertei TIC de servicii de formare spre comunitatea locala;

•     identificarea si largirea retelelor si a parteneriatelor active, ca si implicarea factorilor educationali informali de conexiune sociala: familie, mass media;

•     educarea si cultivarea voluntariatului, asumarea oportunitatilor si a riscurilor consecutive derivate din proiecte atat in scoala, cat si in societate;

•     corelarea activitatii scolii cu actiunile ONG-urilor, cu serviciile sociale, filantropice sau religioase in sensul practicii europene actuale;

•     inregistrarea si transferarea bunelor practici si a exercitiului de participare asumata in experienta societala si in atitudine pozitiva;

Educatia non-formala este cea mai noua abordare a invatarii prin activitati placute si motivante. Avantajele sale multiple inglobeaza bifarea tuturor deprinderilor specifice sistemului traditional de invatamant, cu un aport suplimentar de abilitati castigate in conditiile unei libertati de exprimare maxime. .

Educatia non-formala inseamna orice actiune organizata in afara sistemului scolar, prin care se formeaza o punte intre cunostintele predate de profesori si punerea lor in practica. Acest tip modern de instruire elimina stresul notelor din catalog, al disciplinei impuse si al temelor obligatorii. Inseamna placerea de a cunoaste si de a te dezvolta.

Obiectivele educatiei non-formale

Obiectivele educatiei non-formale nu urmaresc sa excluda modul traditional de educatie, ci sa completeze instruirea pur teoretica prin activitati atractive, la care sa aiba acces un numar cat mai mare de tineri. Acestea sunt: .

-completarea orizontului de cultura din diverse domenii; .
-crearea de conditii pentru formarea profesionala; .
– spriijinul alfabetizarii grupurilor sociale defavorizate; .
– asigurarea unui mediu propice exersarii si cultivarii diferitelor inclinatii, aptitudini si capacitati; .

Caracteristicile educatiei non-formale

In prima instanta, specific educatiei non-formale este locul in care ea se desfasoara: intr-un cadru institutionalizat, dar in afara scolii. Caracteristice acestui tip de educatie sunt activitatile care contribuie la perfectionarea individuala.
Educatorul non-formal trebuie sa detina mai multa flexibilitate, adaptabilitate si rapiditate, dar si un entuziasm rasunator. Actiunile corespund strict intereselor, aptitudinilor si dorintelor participantilor. .
In plus, doritorii nu sunt obligati sa se alature programului si nu primesc calificative oficiale. Totusi, in functie de formele de instruire nonformala, exista si situatii in care sunt acordate diplome si certificate de absolvire. .

Tipurile de educatie non-formala .

Educatia non-formala se imparte in 2 tipuri principale, variind in functie de activitatile specifice:
– activitati extradidactice: cercuri de discipline, ansambluri sportive si artistice, concursuri, olimpiade etc .
– activitati extrascolare: proiecte de ecologie si formare civica, excursii, actiuni social-culturale (in clubul elevilor, la muzeu, la teatru, in biblioteci etc)

Educatia non-formala insoteste cu succes formarea educationala a tinerilor si ramane una dintre variantele optime pentru sustinerea placerii de cunoastere si de afirmare profesionala.

Despre dezvoltarea personala se pot spune foarte multe, dar eu imi propun in acest articol sa va ofer o definitie si o explicatie a acestei notiuni, dar si utilitatea acestui domeniu, precum si un scurt istoric. Inchei articolul cu o lista a celor mai importanti autori de dezvoltare personala din lume.

Vreau sa ofer o imagine de ansamblu asupra acestui subiect, astfel incat cei care sunt incepatori in acest domeniu, dar si cei care nu au mai auzit pana acum despre asa ceva, sa inteleaga despre ce e vorba si la ce ajuta dezvoltarea personala. Cei care sunt familiarizati cu acest subiect, pot sari paragraful “Cu ce te ajuta dezvoltarea personala?”.

Ce inseamna Dezvoltare Personala?

“Dezvoltarea personala” – asa cum ii spune si numele – se refera la o evolutie, la o imbunatatire personala. Este ceva ce majoritatea dintre noi facem in fiecare zi, fara sa ne dam seama: ne dezvoltam pe noi insine

Definita uneori auto-dezvoltare, dezvoltarea personala se refera la studiul si practica de a-ti imbunatati propria viata, mai ales cariera, educatia, relatiile, sanatatea, productivitatea si spiritualitatea, prin efortul tau propriu. Este vorba despre stradania permanenta a fiecarui om de a deveni mai bun, de a se autodepasi, de a se perfectiona din ce in ce mai mult. Este un proces continuu de auto-imbunatatire, care dureaza toata viata (adica ar fi bine sa dureze toata viata).

Totusi, acest concept al dezvoltarii personale nu este limitat numai la nivel individual, ci include si activitatile pentru dezvoltarea celorlalti, in calitate de profesor, ghid, consilier, manager, antrenor sau mentor.

Cu ce te ajuta dezvoltarea personala?

Pentru a te convinge de importanta covarsitoare a dezvoltarii personale, citeste in continuare ce poate face acest domeniu pentru tine. Tehnicile si principiile de dezvoltare personala iti dezvaluie cum sa:

– obtii greutatea ideala, sa te bucuri de o sanatate infloritoare si de o energie debordanta
– scapi imediat de temeri, fobii si de vesnicele amanari .
–  iti descoperi resursele interioare extraordinare, cum sa-ti exploatezi puterile incredibile de care dispui si sa le folosesti pentru a-ti crea un viitor irezistibil
– iti folosesti puterea magica a gandului pentru a-ti atinge toate obiectivele, indiferent cat de marete ar fi acestea .
– iti elimini definitiv obiceiurile proaste si cum sa-ti formezi pentru totdeauna obiceiuri folositoare .
– iti creezi relatii de calitate – atat cu tine insuti cat si cu ceilalti
– iti stapanesti emotiile si sa le folosesti in avantajul tau .
– preiei controlul asupra gandirii, vietii si destinului tau .
– te imbogatesti rapid .
– devii o persoana influenta .
– devii un expert in managementul timpului .
– iti dezvolti o incredere in tine insuti de nezdruncinat .
– obtii performante de varf .
– rezolvi eficient orice problema cu care te confrunti .
– iti transformi datoriile in bunastare – chiar si in timpul unei recesiuni.

De fapt, scopul final al auto-dezvoltarii il reprezinta obtinerea succesului, de aceea dezvoltarea personala a devenit oarecum sinonima cu “stiinta succesului”.

Asadar, domeniile cele mai importante ale dezvoltarii personale sunt: managementul timpului, stabilirea obiectivelor, identificarea valorilor si a convingerilor, schimbarea obiceiurilor, motivarea, imbunatatirea cunoasterii de sine, dezvoltarea talentelor, imbunatatirea sanatatii.

Scurt istoric al dezvoltarii personale

Numeroase concepte legate de dezvoltarea personala au fost formulate inca din Antichitate. Filosoful grec Aristotel defineste dezvoltarea personala ca fiind intelepciune practica, in care practicarea virtutilor conduce la fericire.

In afara de filosofii greci, istoria bogata a dezvoltarii personale a mai fost influentata si de religiile orientale si apusene, de existentialism, psihoanaliza, hipnoterapie, Terapia Gestalt si psihologia umanista.  In ziua de azi, multe concepte si teorii ale dezvoltarii personale sunt folosite, testate si cercetate in psihologia clinica, in cea cognitiva si in neurostiinta.

In afara cercetarilor stiintifice, dezvoltarea personala a inceput sa se contureze ca stiinta practica, accesibila oricui, la inceputul secolului 20, cand Andrew Carnegie – “regele otelului”, renumitul industrias american – i-a incredintat lui Napoleon Hill sarcina de a descoperi formula succesului – prin intervievarea a peste 500 de oameni de succes (majoritatea milionari) – si de a o pune la dispozitia tuturor americanilor.

Astfel, dezvoltarea personala a devenit o adevarata stiinta a succesului, a carei “carte de capatai” ramane celebra “De la idee la bani” (“Think and Grow Rich”) a lui Napoleon Hill – una dintre cele mai influente carti din lume, deschizatoare de drumuri in literatura motivationala. De la prima aparitie a acestei carti, in 1937, s-au publicat mii de carti, audiobook-uri, seminarii si articole pe tema auto-dezvoltarii, majoritatea bazandu-se pe aceasta carte de referinta.

In ziua de azi, oamenii sunt mai interesati de dezvoltarea personala mai mult decat oricand, deoarece au devenit constienti de faptul ca sta in puterea lor si depinde numai de ei sa devina fericiti si sa-si atinga scopurile. In plus, azi oamenii au la dispozitie milioane de resurse si informatii despre diferitele modalitati prin care isi pot imbunatati viata

Etape in dezvoltarea personalitatii .

Prin dezvoltare, in general, se intelege un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o succesiune de etape, de stadii, fiecare etapa reprezentand o unitate functionala mai mult sau mai putin inchegata, cu un specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapa la alta implica atat acumulari cantitative cat si salturi calitative, acestea aflandu-se intr-o conditionare reciproca. Dezvoltarea personalitatii se manifesta prin incorporarea si constituirea de noi conduite si atitudini care permit adaptarea activa la cerintele mediului natural si socio-cultural. Dezvoltarea permite si faciliteaza constituirea unor relatii din ce in ce mai diferentiate si mai subtile ale fintei umane cu mediul in care traieste si se formeaza.
Dezvoltarea are caracter ascendent, asemanator unei spirale, cu stagnari si reveniri aparente, cu reinnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul actiunii contradictiilor ce se constituie mereu intre capacitatile pe care le are la un moment dat individul si cerintele din ce in ce mai complexe pe care le releva factorii materiali si socio-culturali cu care acesta este confruntat in devenirea sa.
Dezvoltarea psihica este rezultatul interactiunii factorilor externi si interni.Cei externi sunt constituiti din totalitatea actiunilor si influentelor ce se exercita din exterior asupra formarii si dezvoltarii personalitatii umane. Acestia sunt mediul si educatia. Factorii interni sunt constituiti din totalitatea conditiilor care mijlocesc si favorizeaza dezvoltarea psihica, conditii care pot fi de natura biologica, ereditara si psihosociala. Toate aceste influente exercitate asupra personalitatii umane pot fi grupate prin raportare la trei notiuni de baza: ereditatea, mediul, educatia. .
Conceptul “ ereditate “ provine de la cuvantul latin “ heres “- mostenitor. Ereditatea poate fi definita ca insusirea fundamentala a materiei vii de a transmite de la o generatie la alta, sub forma codului genetic, mesajele de specificitate ale speciei, grupului si individului ( A.Cosmovici, L. Iacob, 1999). De remarcat in acest context este ca identitatea genetica este practic imposibila intre antecesori si descendenti. Rezulta astfel ca din punct de vedere genetic fiecare individ este diferit, unic si irepetabil in raport cu toti ceilalti din trecut, prezent sau viitor, probabilitatea unei identitati absolute fiind de 1 la 70 de trilioane. .
Unicitatea biologica este astfel una din trasaturile definitorii ale fiintei umane. Ea isi pune amprenta asupra intregii deveniri umane, nu intr-un mod independent ci in corelatie cu factorii externi, de mediu si educatie. .
Ca factor intern al dezvoltarii, ereditatea include un complex de elemente de ordin biologic si psihofunctional. Purtatorii materiali ai informatiei ereditare sunt genele din cromozomii nucleelor celulare. Structura biochimica a acestora este cea care explica infinita diversitate umana. Totalitatea genelor constituie programul genetic sau potentialul ereditar. Fiecare specie si individ din cadrul speciei poseda propriul sau program genetic. Din punct de vedere psihologic, cantitatea de informatie stocata intr-o celula constituie mesajul genetic care, in forma sa latenta, prealabila actiunii factorilor de mediu, este cunoscuta sub denumirea de genotip. Din interactiunea genotipului cu mediul inconjurator apare fenotipul, ca o sinteza a ceea ce este ereditar si influentele mediului. . 
Majoritatea autorilor sunt de parere ca zestrea ereditara se manifesta la om pe doua planuri: unul in determinarea unor trasaturi generale ale speciei, cum ar fi structura anatomofiziologica a organismului, pozitia bipeda, etc., iar celalalt in determinarea unor particularitati individuale cum ar fi caracteristicile anatomofiziologice ( culoarea pielii, a ochilor, a pielii, etc. ), amprentele digitale, grupa sanguina, etc.
Zestrea ereditara constituie o premisa necesara pentru dezvoltarea psihica. Ea nu produce direct aptitudinile si atitudinile, capacitatile si interesele, caracterul si conceptia despre lume a individului. Fructificarea potentialitatilor ereditare este mijlocita de mediu si de modalitatile de organizare a activitatii celui care se dezvolta. Astfel, in fazele de inceput ale dezvoltarii, actiunea factorilor ereditari este mai pregnanta si efectele ei mai usor vizibile. La varste mai tarzii, influenta lor devine mai putin evidenta, ea contopindu-se cu experienta deja achizitionata. .
In relatie cu fenomenele psihice, factorii ereditari sunt considerati premise necesare, dar nu si suficiente pentru dezvoltarea acestora si pentru formarea insusirilor lor.

2.1. Scurt istoric al teatrului romanesc

Inca din vremuri memoriale , locuitorii pamantului romanesc de astazi au simtit necesitatea jocului teatral practicand obiceiuri si rituri in ale caror forme de manifestare colectiva deslusim elemente cu un evident caracter spectacular . Aceste manifestari – cuprinse in ceea ce Mircea Eliade denumea ,, traditie folclorica “ si dintre care unele au razbatut pana in viata contemporana a taranului roman – erau menite sa determine , prin procedee de natura magica , fertilitatea pamantului (,, paparudele “ , ,, caloianul “ ,

,, dragaica “ ) , sa contribuie la imbelsugarea traiului zilnic , sa consemneze momente calendaristice sau ciclul evenimential al vietii si al mortii ( ,, brezaia ” , ,, cucii ” , ,,calusarii”, ,, unchiesii ” ) .Ele se desfasurau , dupa imprejurari , in mijlocul naturii , mai ales primavara si vara , in sate ori in casele oamenilor , totdeauna in prezenta unui ,, public ” interesat sufleteste de productiile respective ( implicand adesea masti ) , si erau practicate potrivit unor ,, scenarii ” constituite prin traditie orala , de catre ,, interpreti ” ( barbati , femei si copii ) anume alesi . Acestor practici li s-au suprapus in antichitate manifestarile cu caracter spectacular ale autohtonilor geto – daci , cele aparute pe tarmul Marii Negre prin intermediul coloniilor grecesti , precum si cele aduse de colonistii romani in Dacia ; in secolele II – VII ele au capatat trasaturile specifice noii spiritualitati romanesti atunci nascute , fiind imbogatite apoi cu adaosuri laice si religioase medievale , pentru a fi sintetizate treptat in asa numitele productii folclorice cu caracter teatral care aveau sa devina in secolele XVIII – XIX elemente formative ale fenomenului teatral national cult .

Cea mai veche incercare dramaturgica originala cunoscuta pana astazi este cuprinsa intr-o scriere anonima ( apartinand poate lui Samuil Vulcan ) , descoperita de Nicolae Densusianu in biblioteca Episcopiei romane din Oradea , datand probabil din anii 1778 – 1780 si intitulata Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa (Uciderea lui Grigore Voda in Moldova exprimata in forma de tragedie  ) .Manuscrusul este alcatuit din scene disparate , cateva scrise in alte limbi ( o predica in tiganeste , cantece in latina si maghiara ) .

Din primii ani ai secolului al XIX – lea exista in Moldova cele trei scene pentru teatrul de papusi ale lui Costache Conachi , intitulate : Giudecata femeilor , Amoriul si Comedie banului , Constantin Canta . Aceasta din urma , scrisa in colaborare cu Niculae Dimachi si Dumitrache Beldiman vadeste certele inclinatii pentru dramaturgie ale autorilor dar si neimplinirea lor .

Intre cele dintai incercari dramatice romanesti enumeram : fragmentul dintr-o piesa in versuri intitulata Serdarul din Orhei descoperita de Vasile Alecsandri , care presupunea ca dateaza din 1811 , continand dupa parerea Bardului de la Mircesti , o incercare de satirizare a parvenitismului , apoi prelucrarea dupa Gessner si Florian Mirtil si Hloe a lui Asachi , dar mai ales pamfletele dramatice ale lui Iordache Golescu , intitulate Starea Tarii Rumanesti acum in zilele Mariei Sale lui Ioan Caragea – Voievod ( 1818 ) si indeosebi Barbul Vacarescu , vanzatorul tarii ( probabil 1828 ) .

Cea dintai perioada de inflorire a dramaturgiei originale o gasim in legatura cu momentul revolutionar de la 1848 , sub forma dezvoltarii comediei satirice , cand o serie de dramaturgi isi propun sa tintuiasca la stalpul infamiei , cu mijloacele comicului moravurile decazute ale societatii vremii : parvenitismul , casatoria din interes , moda imitarii cu dinadinsul a unor obiceiuri din lumea occidentala , stalcirea limbii romane , surprinse in structuri teatrale foarte simple si cu resurse literare inca modeste .

Printre acesti dramaturgi trebuie amintiti Costache Facca ( 1800 – 1845 ) , autorul piesei Comodia vremii sau Frantuzitele (1833) , Alecu Russo (1817 – 1859 ) , autorul pieselor Jignicerul Vadra si Bacalia ambitioasa ( ambele in 1846 ) , Costache Balacescu (1819-1880) , autorul comediei O buna educatie(1845) , marele prozator Costache Negruzzi (1808 – 1868) , autorul Carlanilor (1849) si al Muzei de la Burdujani (1851) .

Principala contributie la dezvoltarea dramaturgiei originale o aduce Vasile Alecsandri (1821 – 1890) , personalitate complexa si reprezentativa a culturii nationale : poet , prozator , memorialist si dramaturg , animator de viata literara si teatrala .

Format in spiritul culturii franceze , el si-a incercat initial pana de dramaturg prin prelucrarea unor teme din literatura pariziana a vremii , gasindu-si insa in curand tonul original .

Inceputul il constituie Iorgu de la Sadagura (1844) si Iasii in carnaval (1845) . Ambele lucrari , impreuna cu Piatra din casa (1847) si O nunta taraneasca (1848) constituie ceea ce am putea numi prima faza de creatie a lui Alecsandri in domeniul comediei .

Anii care au urmat ii aduc lui Vasile Alecsandri maturizarea talentului , dramaturgul sintetizand din creatiile anterioare un personaj nou – Coana Chirita . Cele doua realizari principale din aceasta serieChirita in Iasi (1850) si Chirita in provincie (1852) , releva pozitia critica a lui Alecsandri fata de viata sociala a vremii dar si perfectionarea mijloacelor sale de creatie ( constructia decisa a personajelor , precizia replicii , efectele comice ) pana intr-atat incat personajul principal a ramas multa vreme legendar , iar piesele respective rezista inca reprezentarii in zilele noastre .

Din aceeasi perioada dateaza si comediile Concina ; Millo director ; Agachi Flutur ; Ginerele lui Hagi – Petcu  sau operetele Scara matei si Crai Nou (aceasta din urma pe muzica lui Ciprian Porumbescu ) sau ,,feeria” Sanziana si Pepelea .

Putem afirma ca Alecsandri reprezinta punctul cel mai inalt atins in dezvoltarea comediei satirice la jumatatea veacului al XIX – lea  ( 1840 – 1879 ) calitatile ( spiritul viu de observatie , pitorescul personajelor , verva , umorul ) fiind proprii intregii dramaturgii premergatoare .

A doua directie de dezvoltare a dramaturgiei originale o constituie drama istorica de inspiratie nationala .

Astfel, inclusiv de a lungul timpului teatrul a avut un rol important in dezvoltarea personala a oamenilor, prin teatru fiind posibila exprimarea si reprezentarea unor stari si fapte din care toata lumea avea ceva de invatat.

2.3. Teatrul – metoda de autocunoastere

Conceptul de autocunoastere se refera la procesul de explorare si structurare a propriilor caracteristici (de exemplu.s abilitati, emotii. motivatii, atitudini, credinte, mecanisme de aparare si adaptare. etc.) in urma caruia rezulta imaginea de sine a persoanei. Functionarea eficienta in mediul socio-profesional contemporan este facilitata de capacitatea de autocunoastere si autoreglare eficienta a persoanei.

Aspectele relevante ale autocunoasterii sunt:

     imaginea de sine;

     aptitudinile si abilitatile personale;

     sistemul motivational al individului;

     emotiile si mecanismele de aparare si adaptare;

     autoeficacitatea perceputa.

Cunoasterea de sine se dezvolta o data cu varsta si cu experientele prin care trecem. Pe masura ce o persoana avanseaza in etate, dobandeste o capacitate mai mare de autoreflexie. Totusi, niciodata nu vom putea spune ca ne cunoastem pe noi insine in totalitate; cunoasterea de sine nu este un proces care se incheie o data cu adolescenta sau cu tineretea. Pusi in fata unor obstacole, a unor provocari, vom gasi de multe ori resurse de care poate nu eram constienti pana in acele momente.

Cunoasterea de sine este un proces cognitiv, afectiv si motivational individual, dar suporta influente puternice de mediu.

Comunicarea interpersonala este una dintre sursele de autocunoastere. 0 comunicare eficienta poate asigura un climat securizant, facilitator al autodezvaluirii si intercunoasterii.

IMAGINEA DE SINE

Este modul in care o persoana isi percepe propriile caracteristici fizice, cognitive, emotionale, sociale si spirituale. In limbaj curent, imaginea de sine este parerea pe care o avem despre noi, despre 'cine suntem noi' si 'ce putem face noi'. Aceasta evaluare, fondata sau nu, a calitatilor si defectelor noastre, este un stalp al stimei de sine.. Imaginea de sine pozitiva este o forta interioara care ne permite sa ne bucuram de sansa noastra in ciuda obstacolelor si presupune a fi satisfacut de sine la un moment dat.

Pe masura ce copilul inainteaza in varsta si se confrunta cu situatii din ce in ce mai numeroase si mai diverse incepe sa-si dezvolte cunoasterea de sine. Acesta este un proces complex, care dureaza intreaga viata si care duce mai intai la conturarea, iar apoi la structurarea si imbogatirea imaginii de sine. Cu alte cuvinte, imaginea de sine este o reprezentare mentala a propriei persoane, un 'tablou' in care sunt incluse cunostintele despre sine (abilitati, comportamente, emotii, cunostinte, valori, etc.), si care ne ajuta sa ne reglam comportamentul in societate.

Imaginea de sine nu reflecta intotdeauna realitatea. O adolescenta cu o infatisare fizica atractiva se poate percepe cu fiind urata si grasa. Cu cat o persoana se percepe mai corect, isi interpreteaza caructeristicile mai precis si isi dezvolta convingeri mai realiste despre sine, cu atat si functionarea sa generala este mai buna. Imaginea de sine (Eul) nu este o structura omogena. In cadrul sau se pot diferentia mai multe componente:

     eul actual, care se refera la ceea ce individul considera ca este intr-un anumit moment al dezvoltarii sale;

     eul ideal, care reflecta ceea ce individul ar dori sa fie;

     eul viitor. care exprima ceea ce individul poate deveni in viitor.

Eul actual este modul in care persoana isi percepe propriile caracteristici fizice, cognitive, emotionale, sociale si spirituale la un moment dat. Eul actual are mai multe dimensiuni:

1)     eul fizic  (ce cred despre corpul meu);

2)     eul cognitiv (ce cred despre modul in care gandesc, memorez, etc.);

3)     eul emotional (ce cred despre emotiile si sentimentele mele);

4)     eul social (cum cred ca ma percep ceilaiti);

5)     eul spiritual (ce cred ca este important si reprezinta o valoare pentru mine).

Eul ideal este modul in care o persoana isi reprezinta mental ceea ce ar dori sa fie, dar este in acelasi rimp constienta ca nu are in prezent resursele reale sa devina. Eul ideal se exprima prin nivelul de aspiratie, adica nivelul la care si-ar dori sa ajunga persoana in viitorul mai mult sau mai putin indepartat. Ca multe idealuri, eul ideal uneori poate fi atins, alteori nu.

Eul viitor este modul in care o persoana isi reprezinta mental ceea ce poate deveni in viitor, folosind resursele de care dispune in prezent. Eul viitor se exprima prin nivelul de expectanta, adica nivelul la care este foarte probabil sa ajunga persoana, intr-un timp dat, folosind resursele pe care le are. De pilda, absolvirea liceului este un scop realizabil pentru cei mai multi dintre adolescenti (Eul viitor – imaginea proprie ca absolvent de liceu). Este important ca, in cursul formarii personalitatii lor, tinerii sa fie ajutati sa isi contureze un Eu viitor centrat pe calitatile si resursele de care ei dispun.

Modalitatile de manifestare a imaginii de sine negative sunt:

           Evitarea.

Un elev cu o imagine de sine negativa poate adopta atitudini de genul 'Daca nu incerci, nu gresesti'. Retragerea si comportamentele timide, de evitare a confruntarii cu probleme sunt indici ai imaginii de sine negative.

           Agresivitatea defensiva.

Un elev cu o imagine de sine negativa compenseaza atacand sursa frustrarii (de exemplu, il ironizeaza pe un coleg care a luat o nota mai mare).

           Compensarea.

Un elev care nu are succes la unele materii, le minimalizeaza importanta si incearca sa aiba succes la altele, pe care ajunge sa le considere mai importante.

           Rezistenta.

Elevii incearca sa isi 'conserve' imaginea de sine si manifesta rezistenta la schimbari, chiar daca aceste schimbari pot fi in beneficiul lor. Elevii cu o imagine de sine negativa sunt mai rezistenti la schimbare, reducand astfel riscul unui esec in situatiile dificile.

           Motivatia scazuta.

Un elev cu o imagine de sine negativa va manifesta lipsa de incredere in fortele proprii. In consecinta, el va fi mult mai putin motivat sa initieze sau sa se implice in diverse activitati, deoarece nu se va simti in stare sa le finalizeze cu succes.

STIMA DE SINE

Reprezinta dimensiunea evaluativa a imaginii de sine si se refera la modul in care ne consideram ca persoane in raport cu propriile asteptari si cu ceilaiti (de exemplu, mai buni sau mai putin buni).Valoarea unei fiinte umane nu decurge din performantele realizate de aceasta intr-un anumit domeniu, ci din ansamblul tuturor comportamentelor, actiunilor si potentialitatilor sale trecute, prezente si viitoare, pe toate palierele vietii.

Copiii mici incep sa isi evalueze imaginea de sine pornind de la parerile si reactiile parintilor si educatorilor lor. Aprecierile sau criticile acestora sunt preluate si interiorizate de catre copil, ducand la formarea unei stime de sine scazute sau ridicate. Stima de sine ridicata reflecta recunoasterea valorii intrinseci a oricarei fiinte umane, autoaprecierea si increderea in fortele proprii.

Satisfactia stimei de sine consta in sentimentul de a fi iubit si sentimentul de a fi competent; de aceea, toata viata, de-a lungul activitatii noastre, cel mai adesea cautam sa satisfacem cele doua mari nevoi. In egala masura indispensabile stimei noastre de sine: sa ne simtim iubiti (apreciati, simpatizati, populari, doriti) si sa ne simtim competenti (performanti, inzestrati, capabili).

Desi cerintele exagerate fata de copil pot duce la o stima de sine scazuta, nici lipsa oricaror cerinte sau constrangeri nu este utila dezvoltarii acestuia deoarece reduce implicarea in sarcini. Se poate vorbi astfel despre un nivel optim al cerinfelor impuse copilului. Astfel, cerintele:

     trebuie sa fie suficient de ridicate ca sa motiveze copilul;

     nu trebuie sa fie prea ridicate pentru a nu genera stress si emotii negative inutile.

Abuzul emotional si fizic reprezinta obstacole majore in formarea stimei de sine. Principiile preventiei abuzului emotional sunt:

       Ascultarea activa a copilului;

       Perceperea copilului ca pe o persoana valoroasa si speciala;

       Oferirea de sprijin in asumarea de responsabilitati si decizii personale;

       Evitarea etichetarilor;

       Evitarea criticilor adresate persoanei;

       Evitarea judecarii;

       Dezvoltarea stimei de sine a elevului si a sentimentului de competenta;

       Invatarea  modalitatilor de a face fata situatiilor de stres.

APTITUDINILE

Aptitudinile reprezinta potentialul unei persoane de aobtine performantelor intr-un anumit domeniu.

Spunem despre o persoana ca are aptitudini superioare intr-un domeniu daca identificam un potential al acesteia de a obtine performante superioare in acel domeniu.

Tipuri de aptitudini:

a) Dupa nivelul de generalitate, aptitudinile pot fi: .

     aptitudini generale – sunt acele aptitudini care permit obtinerea de performante superioare in mai multe domenii.

     aptitudini speciale – sunt aptitudinile care permit obtinerea de performante superioare intr-un numar mai restrans de domenii.

b) Dupa clomeniul in care se manifesta, aptitudinile pot fi:

   cognitive – reprezinta capacitatile individului implicate in prelucrarea informatiei: abilitatea generala de invatare, aptitudinea verbala, aptitudinea numerica, aptitudinea spatiala, aptitudinea de percepe a formei, aptitudinea decizionala;

   sociale – se refera la capacitatea de a comunica, a stabili contacte sociale si de a utiliza reguli sociale pentru mentinerea relatiilor

– profesionale

– academice

– artistice

– muzicale

Aceste aptitudini sunt masurate de BTPAC (BATERIA DE TESTE PSIHOLOGICE DE APTITUDINI COGNITIVE). BTPAC-ul este cel mai recent instrument de masurare a aptitudinilor cognitive, cuprinde 23 de teste de ultima generatie pentru a masura 8 aptitudini cognitive.

Dezvoltarea aptitudinilor prin urmare se poate realiza prin invatare si exersare si implica dezvoltarea:

a) volumului si organizarii cunostintelor;

b) bazei de strategii rezolutive;

c) metacognitiei.

SISTEMUL MOTIVATIONAL AL INDIVIDULUI

Motivatia se refera la acele stari si procese emotionale si cognitive care pot declansa, orienta si sustine diferite comportamente si activitati. Ceea ce motiveaza oamenii pentru realizarea comportamentelor sunt:

a) nevoia de a mentine echilibrul de functionare fizica si psihica (de exemplu, fiziologice, de securitate si stima de sine).

b) nevoia de a se adapta la mediu (de exemplu, nevoia de exprimare si relationare, de autocontrol si influenta asupra mediului).

c) nevoia de dezvoltare personala (de exemplu, nevoia de cunoastere, autonomie,  competenta, autorealizare).

Cei mai buni indicatori ai motivatiei sunt reactiile si conduitele pe care le declanseaza. Acestea pot fi de apropiere fata de o anumita activitate sau de evitare a ei.

Strategii de sustinere motivationala

Acest tip de strategii se aplica cu preponderenta copiilor care deja au o motivatie relativ pozitiva pentru studiu si dezvoltare personala, dar care trec prin perioade de blocaj sau atenuare motivationala, care au diverse dileme decizionale sau stari motivationale conflictuale. Adesea este usor sa se declanseze o  stare motivationala, dar foarte greu sa se mentina pentru o perioada mai indelungata de timp. Prin strategiile de sustinere motivationala se vizeaza;

     Asigurarea confortului fizic si psihic bazal – daca echilibrul fizic si psihic bazal nu este asigurat, organismul va aloca foarte multe resurse energetice si cognitive spre rezolvarea acestor deficite.

     Cresterea sentimentului eficacitatii personate si al stimei de sine – credintele despre propria eficacitate in invatare – fie ea generala sau referitoare la domenii specifice de activitate – sunt factori esentiali in declansarea si sustinerea motivatiei pentru studiu.

     Formarea unor atribuiri realiste ale succesului si esecului (respectiv ale asteptarilor de reusita)

Exemple de tehnici ce pot fi utilizate in optimizarea motivatiei pentru sustinerea activitatii:

a) Dezvoltarea unor convingeri adaptative prin dialog intern pozitiv;

b) Formularea unor scopuri specifice;

c) Crearea unei retele de suport:

d) Evitarea suprasolicitarii printr-un management eficient al timpului.

AUTOEFICACITATEA

Omul incearca sa controleze evenimentele care ii afecteaza viata. Aceasta tentativa de control este vizibila in majoritatea activitatilor intreprinse, producand beneficii personale si sociale. Incapacitatea de a controla evenimentele determina o stare de incertitudine care, in multe cazuri, poate duce la stari de teama, ingrijorare, apatie si depresie.

Autoeficacitalea perceputa reprezinta convingerile oamenilor despre propriile abilitati necesare pentru atingerea obiectivelor si indeplinirea sarcinilor propuse.

Autoeficacitatea influenteaza:

     Paternul de gindire – Capacitatea individului de a-si stabili scopuri este influentata de anticiparea scopurilor propuse si autoevaluarea capacitatii lor proprii;

     Procesele motivationale;

     Procesele afective;

     Procesele de selectie – Din cauza convingerilor despre propriile abilitati, indivizii pot evita sau nu situatiile si activitatile pe care le considera incontrolabile. Prin astfel de selectii, ei ajung sa cultive anumite abilitati, interese, retele sociale care ulterior pot influenta cursul vietii lor.

Persoanele cu un sentiment puternic de auto-eficacitate:

– abordeaza sarcinile dificile ca fiind mai degraba provocari decat amenintari care ar trebui evitate;

– se implica mai mult in activitati;

– isi stabilesc obiective mai complexe si mai provocatoare, perseverand pana la finalizarea acestora;

– in cazul unui esec, ei sporesc efortul depus si isi recapata mai repede sentimentul de autoeficacitate;

– de obicei atribuie nereusitele unui efort insuficient, cunostintelor deficitare sau lipsei unor abilitati care pot fi dobandite in timp;

– abordeaza situatiile amenintatoare cu sentimentul ca le pot (le vor putea) controla.

Dezvoltarea autoeficacitatii:

a) obtinerea unor succese repetate.

b) inlature indirecta (observationala) – ea se bazeaza pe observarea anumitor modele sociale.

c) procesul de persuasiune – persoanele care pot fi convinse pe cale verbala despre posesia abilitatilor necesare realizarii unei sarcini, se implica mai mult.

d) informatiile despre starile lor emotionale si somatice – indivizii tind sa interpreteze propriile reactii la stress si situatii tensionate ca fiind semnele unor abilitati insuficient dezvoltate sau inexistente.

PSIHOTERAPIA SI TEHNICILE CREATIVE

Psihoterapia copilului s-a dezvoltat initial din psihoterapia adultului, dar de-a lungul timpului a cunoscut o serie de delimitari datorate cunoasterii aprofundate a dinamicii dezvoltarii personalitatii copilului.

Psihoterapia ȋi ajută pe copii ȋntr-o varietate de moduri: primesc suport emoțional, ȋși ȋnțeleg

sentimentele și problemele, ȋși rezolvă conflictele, ȋncearcă noi soluții la problemele mai vechi.

Scopul fundamental al terapeutului este de a-i ajuta pe copii să vadă lumea din jurul lor așa cum este ea ȋn realitate, să se descopere pe ei și lumea ȋnconjurătoare.

Psihoterapia nu este pedagogie, ci mai curând o artă ȋn care sunt ȋmbinate tehnicile și cunoștințele teoretice, cu experiența, creativitatea, flexibilitatea terapeutului.

Pentru buna desfășurare a ședințelor de consiliere psihologică sau terapie, este bine ca terapeutul să creeze un mediu securizant, cald, primitor ȋn care copilul poate să-și exprime sentimentele, nevoile, emoțiile, fricile, anxietățile. Relația pe care psihologul, psihoterapeutul trebuie să o construiască este una caldă, bazată pe ȋncredere ȋntre el și copil.

Pentru asigurarea succesului terapiei, este necesar ca terapeutul să fie atașat de copil, să-l respecte, să dezvolte o atitudine empatică, onestă și deschisă ȋn relație cu copilul. Să fie direct, fară a fi deranjant, amabil și permisiv; trebuie să dea dovadă de flexibilitate.

De asemenea, terapeutul trebuie să cunoască modul cum se dezvoltă și ȋnvață copiii, și să ȋnțeleagă momentele importante care corespund fiecărui nivel particular de vârstă și nevoile copilului.

A stabili o comunicare este obiectivul fundamental al ședințelor de consiliere și terapie.

Scopul tehnicilor creative ȋn terapie este de a aduce o schimbare, alături de creația unui lucru/obiect concret (obiect, idee, vis, poveste etc.).

Tehnicile creative sunt utile atât pentru copiii mai mici cât și pentru cei mari, inclusiv adolescenți. Ele constituie un teren privilegiat al cunoașterii umane. Formele de terapie creative constituie una din căile principale de interacțiune cu copilul.

Desenul, pictura, modelajul, colajul, teatrul, basmele și povestirile terapeutice, jocul, marionetele, dansul și mișcarea creativă, muzica sunt câteva din metodele care dezvoltă creativitatea și implicit personalitatea copilului. Acestea oferă copilului acea siguranță de care are atâta nevoie, și acea libertate de exprimare și manifestare a dorințelor, trebuințelor, nevoilor, opiniilor, atitudinilor sale.

|nainte de a descrie aceste tehnici am dori să răspundem la câteva din ȋntrebările care ni s-au pus pe parcursul activităților desfășurate ȋn cadrul programelor de terapie creativă, terapie prin artă.

Tehnicile creative

TEATRUL

“A fi tu ȋnsuți ȋnseamnă a trece prin celălalt pentru a ȋntâlni ceea ce posedai deja” (J. Caïn).

Este o tehnică de eliberare a tensiunilor, dar și de clarificare a propriei stări de confuzie și durere a copilului care joacă, dă viață unui anumit personaj, ȋntr-o anumită situație. Copilul ȋși joacă de fapt propria experiență cu ȋnțelesurile și trăirile ei.

Cuvintele, limbajul verbal dau de multe ori ocazia unor neȋnțelegeri, au o valoare superficială, ȋn timp ce simbolul este ȋnțeles și asimilat ȋn esența sa. O simbolizare are un efect mult mai mare asupra psihicului, iar ȋn lucrul cu copilul impactul și rezultatele ce decurg din simbolizare sunt considerabile. Putem observa un fenomen foarte interesant: ȋn cazul bâlbâielii, atunci când copilul vorbește prin păpușă sau marionetă, păpușa vorbește adesea fără nici un fel de blocaj.

Psihanalista franceză, Anne Caïn, descrie ȋn cartea sa “Psihodrama – Balint”, experiențele acumulate de-a lungul anilor de ea și alți mari terapeuți ȋn psihodrama de grup. “Oricine povestește o ȋntâmplare, petrecută cu adevărat sau imaginară, face deja schița unei puneri ȋn scenă. |n orice poveste există o schiță a acțiunii, un decor, o listă a personajelor, o intrigă cu diferite peripeții, un deznodământ și, adesea o “morală”. |nainte de a fi scrisă și jucată pe scenă, orice piesă de teatru există ȋn capul dramaturgului, având deja atribute dramatice.”

Punerea ȋn scenă a unui rol atrage atenția atât asupra limbajului verbal cât și asupra tuturor gesturilor și comportamentelor care sugerau o intenție sau o mișcare internă. Ceea ce nu se poate verbaliza se poate transmite prin gesturi, mimică.

Această tehnică presupune rejucarea unor scene din viața participanților la joc sau alte scenarii inventate, piese de teatru sau povestiri.

Unele evenimente din viața copilului pot fi traumatizante, și retrăirea lor să implice mobilizarea unor afecte pe cale de atenuare. Este bine ca ȋn aceste situații jocul să fie condus de un terapeutice.

CAPITOLUL 3

Plusul de continut si spectaculos adus fenomenului teatral de catre practicile teatrale terapeutice

3.1. Dramaterapia

Dramaterapia (sau terapia prin teatru) se ocupa cu aplicarea tehnicilor si proceselor specifice teatrului in grupurile terapeutice. . 
Inceputurile acestei scoli se regasesc in mediile spitalicesti (psihiatrice), penintenciare si scoli speciale, precum si in comunitate. .
J.L.Moreno este unul dintre întemeietorii psihoterapiei de grup si întemeietorul psihodramei. În conceptia lui despre om si viata individul, grupurile si societatile sunt considerate entitati cu potential de schimbare. Punctul de pornire al conceptiei moreniene este ideea ca în fiecare om exista un potential creativ, care însa nu este utilizat de persoana, nu este activat. Psihodrama favorizeaza descoperirea si activarea acestui potential. .
Cu toate ca, in mod esential, drama-terapia este o activitate de grup, ea poate fi aplicata si in cazul persoanelor individuale. .
Folosirea teatrului de papusi in terapie este un mijloc de dezvoltare a exprimarii si a comunicarii cu copiii si adultii, in cazul in care exista dificultati in exprimarea verbala directa.
Teatrul de papusi este integrat, de obicei, in practica dramaterapiei si nu este considerata o practica terapeutica de sine statatoare. .
Se bazeaza pe psihodrama, dar intr-o forma mai extinsa de interventii dramatice,incluzand jocul de rol, jocurile de grup, pantomima, teatrul de papusi si tehnicile de improvizatie. .
Dramaterapia este utilizata pentru a ajuta clientul sa rezolve probleme, sa ajunga la catharsis, sa afle adevarul in legatura cu sine insusi, sa se inteleaga pe sine, sa exploreze tipare de interactiune disfunctionale si sa invete sa le modifice.
Dramaterapia include o multime de tehnici, de la punerea in scena a unei piese de teatru la tehnica scaunului gol, de la psihoterapia individuala la sedinte de terapie de grup cu participarea unei trupe de actori. .
Se uitilizeaza intentionat teatrul pentru ca persoanele sa atinga tot felul de obiecte terapeutice astfel incat in timp se pot ameliora simptomele mentale si fizice de integrare si de asemenea e o tehnica buna pentru dezvoltarea personala a fiecarui individ.
Dramaterapia ajuta de asemenea individul in problemele sociale si psihologice, boli mintale sau handicap. Omul poate descoperii prin creativitate componenta de comunicare verbala si nonverbala. .
Dramaterapia se aplica in grup sau individual.

Obiectivele dramaterapiei: .
– cresterea interactiunii sociale si a inteligentei emotionale si interpersonale
– cresterea capacitatii de relaxare .
– capacitatea de-a controla emotiile .
– capacitatea de-a fi spontan .
– cresterea capacitatii de concentrare .
– cresterea stimei de sine .
– capacitatea de recunoastere si acceptare a limitelor si posibilitatilor fiecaruia.

Diferentele intre teatru si psihodramaPsihodrama este bazata pe 5 elemente de baza:

– etapa .
– corp (protagonist) .
– regizor .
– actori .
– audienta

.

Aplicabilitate. Domenii de aplicabilitate ale psihodramei. .
1. Psihodrama terapeutica ofera posibilitati de interventie în domeniul clinic ca si terapie preventiva, suportiva si în situatii de criza. Specificul metodei permite interventia pe o gama variata de simptomatologie si diagnostic. Punerea pe scena a starilor interioare face posibila descoperirea si prelucrarea conflictelor si traumelor psihice. Retrairea acestor experiente uitate, prelucrarea lor prin actiunea psihodramatica conduce pacientul în procesul de însanatosire.
Psihodrama se foloseste ca: .
• tehnica terapeutica independenta, în grup sau individuala (monodrama),
• tehnica potentatoare sau mod de lucru într-o abordare terapeutica eclectica.
Fiind o metoda orientata spre actiune, beneficiul terapeutic este bine imediat, usor transportabil în cotidian, cu efect de lunga durata. .
2. Psihodrama pedagogica asigura aplicabilitatea conceptiei si metodelor psihodramatice în domeniul educatiei (copii, tineri, adulti) si în domenii specifice asistentei sociale. Prin activarea creativitatii si a spontaneitatii procesul educational câstiga în eficienta si calitate. .
3. Psihodrama organizationala ofera organizatiilor metode pentru a descoperi si activa competentele individuale si profesionale, contribuind la un management mai eficient al resurselor umane. Tot mai multe organizatii recunosc faptul ca flexibilitatea si angajamentul colaboratorilor, sunt decisive în dezvoltarea pe termen lung si succesul organizatiei.
4. Psihodrama în teatru aduce un plus de calitate în congruenta si autenticitatea personalitatii prin punerea pe scena a dinamicii personale. Libertatea de actiune astfel dobândita confera un plus de expresivitate si bogatie actului artistic.
5. Bibliodrama aplica conceptia si tehnicile psihodramatice în pedagogia teologica.

Psihodrama: se aplica cel putin modele si puncte de pornire:
– terapeut si artist .
– modelul rol – terapeutul analizeaza artistul din punct de vedere social (mediul familial, profesional etc.) .
– al treilea punct reprezinta miturile, legendele si povestile populare despre lume.
Terapeutul este regizorul iar clientul conduce piesa prin improvizatie.

Dramaterapia se aplica pentru:  .
– pacientii cu autism .
– pacientii cu tulburari nevrotice si psihotice .
– pacientii cu dizabilitati de invatare .
– tinerii cu tulburari de comportament si alte fenomene patologice. .
– persoane aflate in detentie.

Obiective specifice ale psihodramei: .
– pentru persoanele in varsta, in prevenirea bolii Alzheimer sau pentru gasirea unui sens in  viata. .
– in general – pentru reducerea tensiunilor, pentru dezvoltarea imaginatiei si a creativitatii, pentru deblocarea dificultatilor de comunicare, pentru dezvoltarea stimei de sine, pentru stabilirea aspiratiilor realiste etc.

Baza teoretica: .
Modelul psihodinamic de terapie creativa se bazeaza in principal pe procesul de proiectie.
Cele 2 faze importante:

– externalizarea inconstientului .
– transformarea materialului intr-un cadru terapeutic .

Dramaterapia da libertatea de-a face ceea ce pare a fi atat de greu in viata fiecaruia.

Drama terapia este o forma a psihoterapiei expresive, ce foloseste tehnicile teatrale – dramatice – pentru a indeplini diverse obiective terapeutice: alinarea simptomelor, integrarea psihica si emotionala, dezvoltarea personala. .

Drama terapia este o solutie pentru pacientii care au experiente de viata atat de traumatice si dureroase, incat sunt greu de verbalizat. Interpretarea rolului este o modalitate expresiva prin care pacientul confrunta mai usor problema pe care o are. Obiectivul acestei terapii este sa faciliteze si sa ofere sentimentul de siguranta experientelor pacientului, pentru a-i permite exprimarea emotionala in totalitate.

Drama terapia se bazeaza pe procese ce includ identificarea proiectiva – procesul prin care o persoana experimenteaza sentimentele pe care celalalt nu le poate trai – si distantarea dramatica – facilitarea accesarii problemelor emotionale si psihologice prin metafora. .

Aceasta metoda terapeutica activa si experientiala ofera pacientilor contextul adecvat in care acestia sa isi relateze povestea vietii, sa isi stabileasca obiective, sa rezolve probleme, sa isi exprime sentimentele, sa obtina efectul de catharsis, sa aprofundeze experientele interioare, sa isi imbunatateasca aptitudinile interpersonale si sa indeplineasca rolurile personale in viata cu mai multa pricepere, marind in acelasi timp flexibilitatea intre roluri. .

Drama terapia utilizeaza metode precum jocul, improvizatia, povestirea, interpretarea de rol si diverse unelte, cum ar fi papusi, masti si piese de teatru. Terapia se poate realiza sub diferiteforme: individuala, de grup, cuplu sau familie, precum si pentru diverse probleme, de la autism la dementa, abuz sexual sau fizic, autovatamare, depresie.

Atat drama terapia, cat si psihodrama, utilizeaza teatrul ca vehicul psihoterapeutic, insa intre cele doua abordari terapeutice exista diferente: terapeutii in drama terapie sunt de obicei fosti practicanti ai artei teatrale, cu instruire psihologica, in timp ce psihodramatistii sunt psihoterapeuti profesionisti, specilizati in aceasta abordare terapeutica; in psihodrama, pacientul joaca rolul sinelui, in diverse situatii, in timp ce in drama terapie pacientul poate juca si roluri diferite de viata sa reala. Desi sunt doua modalitati psihoterapeutice diferite, in ultimul timp drama terapia a inceput sa integreze tehnici din psihodrama si invers.

Dramaterapia reprezintă utilizarea teatrului, a improvizației, a jocului de rol, a muzicii și mișcării, a poveștilor, măștilor și ritualurilor, a marionetelor și jocurilor inspirate din teatru (jocuri dramatice), ca factor terapeutic, în ajutorul persoanelor care au o stare de discomfort fizic și/ sau psihic ( emoțional.)

Dramaterapia are la bază concepții și teorii din sfera antropologică, psihologică, sociologică, psihodramă și psihoterapie. Reprezintă uniunea dintre dramă și terapie, dar nu este o simplă alăturare a celor două discipline. Combinarea celor două produce o a treia modalitate, distincta, de intervenție- ajutorare a persoanelor, utilizând cele mai potrivite tehnici/ elemente din fiecare arie, pentru a încuraja maturizarea și dezvoltarea .

Dramaterapia reprezintă utilizarea teatrului in situații speciale. Este o modalitate adecvata lucrului cu copiii, cu adolescentii, cu adultii si persoanele varstnice, atat individual, cat si in grup. Deasemenea, este utilizata cu succes in cadrul organizatiilor, pentru consolidarea echipei, imbunatatirea comunicarii intre membrii echipei, pentru gasirea unor modalitati creative de rezolvare unor situatii nou aparute, de gestionare a situatiilor conflictuale etc.

Tehnicile utilizate în dramaterapie sunt numeroase si utilizarea lor difera de la un client la altul. Pot fi utilizarea vocii, a corpului, sau ambelor, improvizația sau jocul de rol, realizarea poveștilor, saupovestirea sau alte tehnici specializate cum ar fi sculptura, oglindirea sau inversarea de rol.

Pot implica utilizarea lutului, plastelinei, a acuarelelor, maștilor, marionetelor, a materialelor de orice natura, costumelor, sau pur si simplu se pot baza pe utilizarea dramatica a relatiei terapeutice dintre terapeut și client ( individual sau in grup).

Dramaterapia este utilizată de cele mai multe ori în a ajuta clienții:
– să- și rezolve problemele .
– să obțină catharsisul, să- și exteriorizeze gandurile, trăirile și emoțiile .
– să devină conștienți de valoarea lor și de Sinele lor ( să descopere adevăruri despre sine, sa scoata la suprafata aspecte ascunse ale Sinelui ) .
– să înțeleagă sensul, semnificația și rezonanța unor simboluri personale .
– să exploreze și să depășească unele pattern-uri de relaționare și comunicare nesănătoase
– sa acceseze si sa valorifice resursele interioare .
– sa comunice eficient, clar, fara ambiguitati etc

Mai mult decât să se centreze pe aspectele negative, dramaterapia se centrează pe resursele persoanei, într-un cadru adecvat, care oferă siguranță și încredere în terapeut.

Inca de la inceputul vietii noastre, suntem capabili sa imitam expresiile faciale ale oricarei persoane aflate in proximitatea noastra si acest lucru poate fi observat la copii la cateva ore de la nastere. Aceasta scoate in evident faptul ca “nucleul fiintei umane” este mai degraba drama decat limbajul. De-a lungul vietii, dramatizam si jucam diferite roluri, visam intr-o forma dramatica, intram in contact cu conceptul de “ca si cum” in toate starile noastre de veghe si de somn.

Dramaterapia si teatrul nu inseamna doar “ a juca”, ci reprezinta un proces profund prin care persoana trece din” realitatea de zi cu zi” in “ realitatea dramatica”.

Terapia prin joc si dramaterapia ajuta persoanele sa se miste de la o realitate la alta, in moduri adecvate.

Pe masura ce copiii se maturizeaza, ei pot sa separe rolurile care apartin “dramei de zi cu zi” ( realitatea zilnica), de rolurile care apartin “dramei imaginate” ( realitatea dramatica).
Teatrul este multidimensional si implica biologicul, latura spirituala, artistica, estetica, sociala, aspectele ce tin de ritualuri. .
Teatrul poate fi considerat ca un agent terapeutic, al schimbarii, transformarii si poate aduce schimbari majore in viata, ne poate imbogati experientele.

In Grecia Antica, teatrul reprezenta centrul modului de viata al comunitatii si era chiar o modalitate de gestionare a emotiilor si comportamentelor antisociale si in acea vreme, acesta era utilizat cu scopul de a vindeca, de a educa, de a ajuta la evolutia spirituala, asa cum ritualurile au fost utilizate de-a lungul secolelor in diferite culturi

( in Grecia antica, in Asia si Africa etc) .

Teatrul, utilizarea artei dramatice in  psihoterapie, in  dezvoltarea personala si educatie ajuta la explorarea povestilor personale, la autocunoastere si constientizarea propriei persoane, la stabilirea unei relatii sanatoase cu sine si cu ceilalti.

Paradigma dramatica de dezvoltare are la baza 3 componente: Corporalitate – Proiectie – Rol  si corespunde stadiilor de dezvoltare pe are un copil le parcurge.

Persoana se dezvolta urmand aceasta directie, ajungand sa intre in rol si sa-l

“traiasca” , lucrand in primul rand pe corporalitate, esentiala in dezvoltarea psihica si apoi proiectand in afara sa, ceea ce se afla in interior.

Un alt model de lucru in dramaterapie este cel expresiv- creativ, care are la baza modelul Jungian de lucru. Proiectia foloseste lucrul cu nisipul ( sand play), modelarea lutului sau miscarea corpului, pentru exprimarea trairilor, fantasmelor si scoaterea la suprafata, prin imagini, simboluri, metafore a ceea ce se afla in inconstient. Prin intermediul metaforei, terapeutul obtine informatii necenzurate, in mod indirect. In felul acesta sentimentele, trairile neconstientizate, generatoare de stari confuze, sunt imbracate in metafore si simboluri si pot fi folosite in crearea de povesti prin care persoana intra in contact cu parti ascunse ale Sinelui, devenind mai constienta de potentialul pe care-l detine si de resursele interioare de vindecare.

Deasemenea, dramaterapia este o modalitate prin care emotionala poate fi continuta si poate sa furnizeze un mecanism de siguranta in care persoana sa se simta continuta si acceptata cu toate trairile ei si sa creeze un spatiu in care persoana sa le exploreze, in ritmul propriu, alaturi de dramaterapeut.

Consider ca este foarte important lucrul cu ceea ce se afla in interior, si ca autocunoasterea este esentiala pentru evolutia personala si functionarea sanatoasa si adecvata in toate ariile vietii, iar dramaterapia, teatrul ( pregatirea pentru rol), pot facilita aceasta dezvoltare. Teatrul ( a intra in rol si a te distanta) in mod paradoxal, te aduce mai aproape de tine, te ajuta sa intri in contact cu esenta fiintei tale. Teatrul favorizeaza relevarea Sinelui si dezvoltarea armonioasa a acestuia.

Experienta emotionala personala are o mare importanta in pregatirea rolului si in punerea acestuia in forma fizica. .
Iar asa cum spunea Stanislavski, pregatirea pentru un rol, antreneaza acea stare interioara creativa care te duce in zona subconstientului si o activeaza. In acest fel, creativitatea este stimulata si valorizata, iar toate resursele nebanuite pe care persoana le detine, sunt activate.

Cei agresivi nu pot fi tratați prin teatru, deoarece li s-ar amplifica furia, ci prin desen. Muzica, ca formă de relaxare, «tratează» dependenții de oameni, copiii care întreabă tot timpul de familie.“

CUVÂNTUL ARTĂ DUCE CU GÂNDUL la: creativitate, dans, teatru, muzică sau pictură. Să continuăm jocul: apar termeni ca suflet și sensibilitate. De aici rezultă că sentimentele condiționează existența artei. Și cum reciproca este valabilă, a apărut Art Terapia, “o îmbinare între  cultură și mijloace terapeutice, pentru a crea o formă psihică și fizică de optimizare”.

Atât copiii din centrele de plasament, persoane cu probleme fizice sau psihice, cât și adulții cu probleme personale, care au nevoie de mai multă încredere în ei înșiși, sunt ajutați cu acest tratament care folosește arta. Aplicată pe categorii de boală, Art Terapia este practicată de regulă în grup, de un artist care conlucrează cu un psiholog: „ Foarte importantă este metoda de lucru pe care o aplici, în special la persoanele cu dizabilități, pentru că îi poți răni extrem de ușor”. Astfel, bolnavii imitau scenele teatrale ale actorului – care mima cum să iei un pahar de apă de pe masă, cum să te speli cu ajutorul săpunului – și ulterior, prin repetare în fața oglinzii, ei le memorau și le foloseau în activitățile zilnice. Muzica, ca formă de relaxare, „tratează” dependenții de oameni, copiii care întreabă tot timpul de familie, și cărora trebuie să le formezi o activitate intelectuală în interior; ca să se concentreze, sunt puși să asculte sunete din natură, susurul apei, etc. Dansul le este benefic persoanelor cu afecțiuni mai grave ale percepției, care cred că nu au picioare sau alte membre. „Art Terapia ameliorează, naște sentimente. Ideea este să le ocupi timpul, și nu să îi adormi cu pastile. Încă mai există conflictul dintre medicii tineri și cei conservatori care sunt împotriva terapiei prin artă”, ne-a mai spus psihologul. Dacă în Marea Britanie meseria de art terapeut este recunoscută de stat și presupune un nivel de pregătire specializat, în țara noastră termenul de art terapie încă mai implică muncă de voluntariat și două sau trei persoane la fața locului: artistul, psihologul și eventual asistentul social. Standardul Acreditat obținut în Marea Britanie după studiile superioare și încă aproximativ 300 de ore suplimentare în compania unor psihoterapeuți deja calificați, plus o perioadă de examinare făcută de persoanele profesioniste în domeniu, este înlocuit în România cu o diplomă de licență obținută de la o facultate de psihologie sau psihopedagogie. Și astfel, acest domeniu, aflat la granița dintre medicină și simț artistic, are și specialiști pe măsură… la granița calificat – necalificat: profesori, asistenți sociali, logopezi etc. (N.N.)

3.2. Teatrul religios

  În ciuda faptului că tot mai puțini români merg la teatru, preferând mai mult spectacolele de divertisment de la televizor, care parodiază vremurile de criză pe care le traversăm, la nivel parohial se poate constata – mai ales în preajma marilor sărbători, așa cum este în această perioadă Nașterea Domnului, dar și la diverse hramuri bisericești – un interes crescut pentru scenetele religioase. Animatorii acestui fenomen bisericesc sunt acei preoți care doresc să resusciteze interesul pentru orele de cateheză cu ajutorul teatrului religios, o artă pe care, alături de poezie sau pictură, o consideră nimerită să exprime sentimente și să transmită nemijlocit impresii referitoare la credința în Dumnezeu.

Pe de o parte, teatrul religios, cu textele sale extrase din Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiție, reprezintă o modalitate artistică de mărturisire a mesajului Evangheliei, capabilă să conducă spre Mântuitorul nostru Hristos. Din această cauză, și interpretarea actoricească se cuvine să confere un ritm, o fluiditate și chiar o muzicalitate pe măsură, asemănătoare psalmodierii cântărilor bisericești la strană. Pentru că este indicat ca teatrul religios să împletească în mod abil și echilibrat istoria sacră cu experiența umană cotidiană, trebuie luat în serios faptul că actorii amatori – care de regulă sunt copii sau tineri – nu vor putea intra foarte bine în rol, atât timp cât nu se vor lepăda de orice influență secularizantă sau vulgarizantă oferită de cultura străzii sau a cartierului în care trăiesc. În sens contrar, experiența teatrală nu va mai putea oferi o lectură biblică capabilă să-i trezească pe adulții spectatori din somnul cotidian și să-i transpună într-un univers revelat, povestit cu o foarte puternică credință în Dumnezeu. Pe fondul îngrijorării crescute a părinților față de influențele nefaste din societatea contemporană asupra copiilor lor, credem că teatrul religios jucat în comunitatea parohială va putea constitui un mod eficient de catehizare a tinerilor și adulților, deopotrivă, numai și numai printr-o reală transformare duhovnicească a interpreților și a spectatorilor săi.

Pe de altă parte, încă din vechime au fost recunoscute beneficiile terapeutice ale creării sau ale simplei contemplări a unei opere de artă. Din acest punct de vedere, valorificarea dramaturgiei religioase de către slujitorii Bisericii poate fi făcută nu doar din motive misionare, ci și terapeutice, teatrul religios putând fi înscris nu doar între activitățile cultural-artistice, ci și în cele de asistență socială desfășurate în comunitățile parohiale. Efectele benefice pe care le poate oferi dramaterapia religioasă, chiar dacă reprezintă o noutate în domeniu, nu sunt deloc de neglijat dacă ținem cont că terapia prin teatru, în general, privește acele persoane care au nevoie de dezvoltare personală, vindecare emoțională, transformare individuală sau, mai grav, au o formă de autism. Dacă prin teatru religios se ajunge la situația ca măcar o singură persoană să fie dezinhibată social, fiind încurajată să vorbească și să-și privească cu demnitate semenii în public, recuperarea ei ar constitui un mare câștig pentru societate, în general, și pentru Biserică, în special.

Însă efectele pozitive ale educației și terapiei cu ajutorul teatrului religios nu trebuie exagerate, întrucât există riscul de a se crea așteptări foarte mari cu investiții prea mici. Pentru ca pretențiile tuturor adulților să fie rezonabile, este suficient să facem observația că un rol major în contrabalansarea influențelor străzii sau ale cartierului îl are, spre exemplu, familia. Or, dacă părinții nu sunt dispuși să-și facă autocritica, degeaba așteaptă ca piesele de teatru religios ale copiilor lor să-i ajute pe aceștia să-și depășească condiția și să producă miracolul transformării duhovnicești, ca să nu mai vorbim de rostul lor terapeutic. În acest caz, numai după un serios proces de conștiință, oamenii – copii, tineri sau vârstnici – vor înțelege ce oferă cu adevărat Biserica.