Frumusetea Invataturii Crestine

Frumusețea învățăturii creștine a invitat dintotdeauna la progres spiritual și tinde la asemănarea cu Dumnezeu, într-o viață de echilibru, cu păstrarea simțului realităților. Ea preconizează edificarea personalității creștine, situarea individului la o înaltă treaptă de desăvârșire morală și generează preocupare pentru viața duhovnicească.

În structura vieții pe care credinciosul doritor de înaltă ținută morală trebuie s-o promoveze, accentul principal cade pe un principiu pozitiv, hotărâtor în orânduirea ei și care este iubirea, expresia raportului nou și dumnezeiesc, deopotrivă între Dumnezeu și credincios și între credincios și semen. În contextul iubirii își au fundament și finalitate celelalte coordonate ale vieții creștine, precizate în egală măsură teoretic (deci transpuse în consensul dogmatic) și cu garanții de eficacitate: propășirea în virtute și idealul sfințeniei, pocăința și smerenia, rugăciunea și duhul comunitar.

Îndeosebi noțiunile smerenie-pocăință, conjugate, ni s-au părut definitorii pentru o înțelegere cuprinzătoare a spiritualității creștine și a disponibilităților umane de realizare a ei. Simțământul propriei nevrednicii, permanenta nemulțumire de sine, conștiința insuficienței și slăbiciunii firii noastre, raportate la ordinea divină, constituie tonalitatea fundamentală, temelia creșterii duhovnicești plenare. Însuși modul de viață creștin este structurat pe smerenie ca pe axa lui principală și pe corolarul ei, pocăința. Pocăința face corp cu smerenia și amândouă definesc spiritualitatea creștină pentru că „Biserica, trup al lui Hristos, realizează între mădularele sale, nu numai o comunitate de credință și viață spirituală, ci și o comuniune de suferință și păcat”.

II.1. Relația păcat—pocăință

A vorbi după cuviință și importanță despre pocăință, (clarificările terminologice urmând să reiasă pe parcurs), înseamnă a analiza în principal cea mai însemnată, poate, din multiplele laturi ce formează conținutul vieții noastre sufletești și a urmări îndeaproape acțiunea harului divin, care nu neglijează nici una din manifestările acesteia.

În general, prin pocăința creștină, se înțelege lucrarea instituită de Mântuitorul (Matei 16, 16-19; Ioan 20, 21-23), conform căreia credinciosul, căindu-se sincer de păcate și mărturisindu-le deschis și total duhovnicului, cu hotărârea statornică, imperativă și promisiunea de a-și îndrepta viața prin virtute, dobândește de la Mântuitorul, prin Sfântul Duh, harul nevăzut al iertării. Urmarea firească este împăcarea cu Dumnezeu și pătrunderea de viața harică. Pocăința poate fi considerată ca taină în care caz este specific creștină și ca virtute generală, deci sentiment comun tuturor, cu obârșie în natura psihologică și morală a omului.

Motivația religioasă a pocăinței stă în pronia divină, care cunoscând în profunzime sufletul omenesc, și înțelegând slăbiciunea umană în general, dar mai ales știind ce ravagii produce păcatul în viața credinciosului, a lăsat Pocăința ca leac al însănătoșirii morale. „Pocăința cuprinde întreaga lucrare de desăvârșire a vieții creștine, de la starea de păcătoșenie până la culmile trăirii în duh”. Creșterea duhovnicească, în permanenta colaborare a voinței cu harul divin, se realizează prin lupta cu păcatul în care credinciosul obișnuit înfrânge, dar este adeseori și înfrânt. Echilibrul și-1 regăsește în pocăință. În cuvinte inegalabile ca frumusețe, ne vorbește Sfîntul Ioan Gură de Aur despre rațiunea și necesitatea ei: „Pocăința este mistuirea nelegiuirilor, vărsare de lacrimi, încredere în Dumnezeu, nădejde în mântuire; ea ne deschide cerul. Dacă ești plin de păcate, nu deznădăjdui, înnoiește-te prin pocăință! Îndurarea Domnului este fără măsură și bunătatea Lui nu se poate cuprinde în cuvinte”. Pocăința este apoi leac al greșelilor, dar ceresc, putere minunată, care pe toți îi preface. Răsplata ei este iertarea păcatelor, izvor al mântuirii.

În ansamblul pocăinței intră componente care ele însele pot fi de sine stătătoare și judecate aparte, în ordinea: căință (metanoia), regret și repulsie pentru păcat, deci dobândirea harului și îndreptarea, orientarea pronunțată spre bine.

Pocăința își are rațiune și este efect în primul rând al unei greșeli, iar în sfera religioasă, a unui păcat. Pocăința presupune o vină, este corelată cu păcatul. Păcatul, neascultarea de către om a poruncilor lui Dumnezeu este o realitate funestă, răul sub toate formele lui, dezacordul cu legile naturii, vieții și fericirii omenești și dumnezeiești. Exclusiv față de Creator, păcatul este o ofensă și o revoltă, nesocotire, a atotputerniciei și dreptății divine, prin el am pierdut dragostea lui Dumnezeu, pe El însuși, care ni s-a oferit.

Păcatul nimicește sănătatea morală și trupească a credinciosului, aduce dezordine interioară, suferințe în viața personală. „Pentru păcatele mele cele, multe, mi se îmbolnăvește trupul, slăbește și sufletul”. „Stăpână, milostivește-te spre noi și ne ajută, sârguiește că pierim de mulțimea păcatelor”, se spune în Paraclisul Maicii Domnului. Păcatul este motiv și izvor de tulburare a ordinei naturale, a păcii și armoniei pusă de Dumnezeu în lume și în firea omului. „Toată făptura suspină laolaltă și este până acum în dureri de naștere” (Romani 7, 12). În virtutea structurii sale ființiale, postparadisiace, credinciosului, deși i s-a șters prin botez păcatul strămoșesc, îi rămîne, ca urmare a libertății morale, înclinația spre greșeală, pe care amplificând-o responsabil, ajunge să păcătuiască, uneori iremediabil și de moarte. Păcatul instaurându-se ca realitate, a adus suferința, ca o urmare tragică a lui. Vorbim de aceea în mod obișnuit de suferință pentru păcat. Păcatul dezorganizează și tulbură viața harică necesară mântuirii.

Mai mult sau mai puțin, toți suntem păcătoși, pe temeiul universalității păcatului și a realității lui de netăgăduit. Păcatul se substituie tendințelor și impulsurilor virtuoase, paralizează voința și entuziasmul, distruge sentimente superioare, încrederea în sine, în semeni și în Dumnezeu, favorizează ceea ce este morbid și josnic-este un permanent și periculos factor de dezagregare. Prin păcat credinciosul atentează la propria lui demnitate, își denigrează valoarea sa umană, lucru contrastant, deoarece ființa umană, capodoperă a Divinității, a fost chemată să urce culmile perfecțiunii, nu să se afunde în abisul fărădelegilor.

Faptele rele apar ca negare și lepădare a lui Dumnezeu și nesocotire a voii Lui, lezare a legii, datoriei, în general a ordinei morale. Împătimirea, îmbolnăvirea sufletului prin păcat, a făcut dificilă menținerea vie a comuniunii cu Hristos, cu valorile cardinale ale binelui și adevărului. Păcatul însă, deși împiedică realizarea plenară a vieții în Hristos, nu rupe radical și definitiv, ci numai slăbește legătura și comuniunea credinciosului cu Mântuitorul și Biserica Lui. Dumnezeu Atotbun a lăsat păcătosului, indiferent de gravitatea păcatului, o cale prin care să revină în comuniune cu El, să redevină mădular al Bisericii, i-a dat putința să redobândeasca duhul pierdut, prin căință și spovedanie. În același timp act psihologic și soteriologic, pocăința aduce redresarea și regenerarea sufletească a creștinului. Sfinții Părinți socotesc îndeobște vremea vieții pămîntești ca una de pocăință. „Acesta este timpul căinței, acela (timpul de după moarte) al judecății, acesta al ostenelii, acela al răsplătirii”. Nu există păcat care să nu poată fi curățit prin pocăință. Dacă nu putem evita păcatul, avem totuși prin pocăință, cu toate accepțiunile ei, putința de a șterge urmele lui, în care caz viața noastră eliberată de păcat și suferință urmează calea adevărului. Neîndoielnic, lupta cu păcatul a celui dispus spre îndreptare este grea, fiind vorba predominant de a o a doua naștere, de o naștere în duh, însă prezența și acțiunea harului divin sunt aici salutare.

Lacrimile pocăinței și sinceritatea mărturisirii renasc ființa credinciosului la o viață nouă, stimulează optimismul natural, marchează „întoarcerea la ceea ce este propriu naturii de la ceea ce este împotriva naturii”. Ea restaurează chipul lui Dumnezeu în noi și restabilește legătura familiară cu Tatăl Ceresc dă iertare reală și sens existenței noastre.

Fenomen sufletesc complex, pocăința prezintă un aspect paradoxal, căci într-un sens este îndreptată spre trecutul păcătos, iar în altul, privește senin și viguros spre viitor, credinciosul depunând prin ea străduință pentru înnoire și eliberare de moartea spirituală. În orientarea spre trecut ea constă într-un proces al conștiinței morale care judecă trecutul păcătos. Sub acțiunea conștiinței, credinciosul își dă seama de gravitatea păcatelor săvârșite. Odată cu conștiința păcătoșeniei se naște aversiunea puternică a voinței față de păcat, regretul de a-1 fi săvârșit și dorința de a-1 nimici. Elementul subiectiv care face pocăința deplină este țâșnirea ei din conștiința curată a iubirii de Dumnezeu. Exista căință deplină unde este și iubire deplină față de Dumnezeu.

De pocăință este legată și orientarea spre viitor, ea arătându-se deplină numai dacă se transformă în îndreptare morală efectivă-evitarea prilejului de a mai păcătui, săvârșirea faptelor vrednice de pocăință.

Pocăința este un act sufletesc și religios esențial, ce-și are obârșia în durerea ce le naște în suflet, în aversiunea ce o simte penitentul pentru păcatele făptuite și în dorința de a se întoarce la comuniunea cu Dumnezeu.

II.2. Elementele Spovedaniei

II.2.1. Căința.

Moment principal al pocăinței, căința este o urmare firească a conștiinței păcatului. Ea constă în repulsie pentru păcatul prezent (implicînd voința), regretul retrospectiv pentru el și hotărârea de a-1 evita pe viitor. Căința trebuie să fie sinceră ducând până la zdrobirea inimii. Cine nu se căiește pentru un păcat sau altul, acela nu este matur pentru pocăință. Căința nu trebuie să fie expresia spaimei credinciosului în fața pedepsei divine, ci o căință care se aduce jertfă pentru învrednicirea de iertarea divină. Hotărârea pentru căință marchează renunțarea la trecutul păcătos, la înclinațiile și pasiunile spre păcat. Senzația specifică a acestui moment este trebuința unei ușurări și vindecări.

În aspectul ei psihologic, căința rezultă din nemulțumirea voluntară, regretul lăuntric în legătură cu necurăția faptelor anterioare. Ea nu se referă numai la urmările faptelor noastre, ci îndeosebi la noi, ca ființe capabile de fapte condamnabile. De aceea, ea trece drept un act sufletesc specific și tainic, de refacere a integrității spirituale. Posibilitatea psihologică a căinței se întemeiază pe natura înlănțuirii structurale interne a vieții spirituale umane, în care, în fiecare moment este prezentă structura întregului ce-1 reprezintă viața și persoana noastră. Orice clipă a vieții trecute, fără a o goli din noi, o putem curați de răul din ea, cât trăim putem preface în permanență trecutul. Căința este, amintirea unei fapte unită cu repulsia față desăvârșirea ei. Prin amintire unită cu regret și aversiune scăpăm de faptele contrare moralității. Căința are ca urmare întinerirea, înviorarea morală a penitentului, trezirea la o viață dinamică.

Redimensionând, explorând și pătrunzând mai adânc valorile căinței, constatăm că în ea există o puternică forță de trezire, de luminare în har. Direct proporțional cu intensitatea ei, păcatul cedează harului. Ea deșteaptă binele, trezirea este activă, și impulsionează la nevoință și luptă cu răul. Căința pătrunde până la granițele profunde dintre bine și rău, denunță primejdia păcatului, trezește forța vie care să repare dezordinea și să restabilească armonia interioară. Căința, înțeleasă ca o permanentă stare de cruce și deznădejde, nu este, din capul locului, fecundă, ci paralizantă. Numai mărturisirea și plânsul asupra păcatului nu înseamnă învingerea lui. Păcatul este osândit prin căință, dar trebuie și depășit prin promovarea binelui. Căința autentică este aceea care traduce în fapt arhicunoscuta „metanoia”, semnificând regret plenar, purificare și reânnoire a sufletului, pentru a se deschide spre adevăr, trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârșirii lui.

II.2.2. Examenul de conștiință

Căința constă esențial dintr-un aprofundat și serios, autoexamen al conștiinței, dintr-o retrospectivă a faptelor în lumina moralității. Cercetându-și conștiința, penitentul coboară în adâncul inimii, stă de vorbă cu sine însuși. Nu se rezumă deci doar la actele vieții externe, ci pătrunde neapărat în viața lăuntrică. Cunoașterea de sine prin examenul conștiinței este o condiție esențială a pocăinței complete și presupune un dezvoltat spirit critic față de noi înșine și faptele proprii. În cadrul lui credinciosul își cercetează profilul sufletesc, gradul de vinovăție și posibilitățile de îndreptare. Examenul va fi credincios, sincer, complet, matur, obiectiv, după criterii evanghelice, eliminând subiectivismul, orgoliul, inconștiența, tendința de diminuare a gravității faptelor. „Fă-te nu apărător, ci judecător al păcatelor tale, socotește câte păcate ai făcut cu lucrul, cu cuvântul, cu învoiala gândurilor. Socotește cu multă silință, pentru ca să afli fiecare păcat al tău”. La sfârșitul acestui examen ajungem să avem conștiința clară a vinei proprii și să se trezească în noi dorința de mărturisire pentru a căpăta ușurarea. Impulsul spre cercetarea conștiinței ne vine din voința de a vindeca sufletul de greutatea și obsesia păcatului. În cadrul examenului de conștiință ne analizăm situația morală și bilanțul ei, rememorând și trecând în revistă faptele responsabile.

Examenul de conștiință pretinde o serioasă capacitate de introspecție și scrutare a lumii interioare, o stăruință și o consecvență în a-1 practica. Sfântul Ioan Hrisostom îl recomandă ca pe un exercițiu zilnic. El este esențial în perspectiva că lipsa conștiinței păcatului face chiar spovedania ineficace. Rostul lui este de a trezi în sufletul celui ce a pornit să se căiască, regret și durere lăuntrică, dorința de îndreptare prin nerepetarea păcatelor, a renaște deci și a se sfinți. Nicodim Aghioritul spune în acest sens: „Să nu te mulțumești numai întru a cerceta știința ta și a afla păcatele tale, pentru că aceasta singură puțin te va folosi pe tine, ci luptă-te în tot chipul ca să omori păcatele tale cu durerea inimii tale, adică cu zdrobirea și părerea de rău. Socotește paguba și vătămarea cea mare ce ți-au pricinuit păcatele tale la Dumnezeu”.

Căinței trebuie să-i urmeze cu necesitate hotărârea de reînnoire sufletească prin mărturisire, de refacere a integrității spirituale. „Nu ajunge doar să recunoști că ești păcătos. Este necesar și gândul și hotărârea de a te ridica, de a te schimba în bine”. Pe lângă o statistică și bilanț al vieții morale individuale, căința este deci un act religios, soteriologic.

II.2.3. Mărturisirea

Mărturisirea păcatelor, făcută duhovnicului (apelul la duhovnic este una din caracteristicile esențiale ale spovedaniei ortodoxe), are o mare importanță psihologică și eficacitatea ei este mai mult decât evidentă, pentru că pe lângă dezlegarea sacramentală căpătată aici prin mijlocirea duhovnicului, penitentul capătă ușurarea sufletească ce rezultă în principal din faptul că a transmis altuia greutatea sufletului său.

Mărturisirea face începutul efectiv al pocăinței, generatoare de renaștere interioară și reabilitare morală. îÎnainte de a fi o practică specific creștină, mărturisirea se bazează pe o adâncă nevoie sufletească instinctivă, a credinciosului. Este cunoscut faptul că din firea lui, insul când are o bucurie ține să o împărtășească și altuia, tot așa și atunci când are o supărare, o greutate pe cuget sau când își simte conștiința încărcată cu vreun păcat greu. Adeseori el se destăinuiește vreunui prieten, iar uneori, când a comis vreo mare fărădelege, merge să se predea autorităților. Conștiința vinovăției apasă, produce zbucium sufletesc.

Spovedania este deci o activitate conformă naturii noastre. Recâștigarea păcii sufletești pierdută prin fapte contrare moralității, în accepțiunea religioasă, nu poate avea loc, decât prin mărturisirea la scaunul duhovnicului. Mărturisirea nu este aici numai o descărcare psihologică, ci căutarea iertării lui Dumnezeu, acordată credinciosului și așteptarea unei dezlegări care să confere asigurarea acestei milostiviri. Mărturisirea și lacrimile pocăinței, cu care credinciosul o însoțește, au efecte binefăcătoare pentru însănătoșirea și liniștirea sufletului. „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne auzi glasul meu” (Psalmul 129, 1). Dar pentru ca un credincios să simtă nevoia mărturisirii, el trebuie să posede un grad apreciabil de sensibilitate religioasă-morală. „Grija pentru curăția inimii, pentru asanarea conștiinței, trebuie să constituie o cerință organică”.

Mărturisirea este un act nou ce se adaugă căinței, un act deși de umilință și înfrângere a mândriei, totuși nobil și voluntar, ce definește personalitatea. Ea aduce schimbări reale în viața spirituală a credinciosului. Credinciosul care nu se mărturisește frecvent trăiește la suprafața sufletului lui, nu se poate elibera de balastul apăsător al păcatelor. Mărturisirea sinceră și responsabilă deșteaptă imperativul de a nu mai păcătui, întreține sensibilitatea, ferește pe creștini de obișnuința cu păcatul. Din punctul de vedere al perfecțiunii morale, mărturisirea frecventă reprezintă un mijloc eficace pentru întărirea voinței și pentru îndrumarea pe calea legii morale. Practica mărturisirii permite un echilibru al vieții spirituale, care menține pe credincios într-o convingere profundă și lucidă asupra păcatului și în certitudinea nestrămutată și liberatoare a dragostei lui Dumnezeu. Cultivând mărturisirea, credinciosul câștigă o conștiință mai dreaptă, comuniunea cu Dumnezeu e mai intimă, rezistența la rău mai viguroasă. Făcută duhovnicului cu simplitate, limpezime, deplin și adevărat, mărturisirea edifică în principal și pe duhovnic cu (care se realizează comuniunea de gânduri, penitent-confesor), în privința remediului de aplicat.

Mărturisirea păcatelor ește singura cale de obținere a iertării și de refacere a echilibrului sufletesc. Penitentul face mărturisirea deopotrivă lui Dumnezeu și semenilor: lui Dumnezeu, pentru că de la El obține iertarea și semenilor, în care sens duhovnicul-martor reprezintă și pe Dumnezeu și pe semeni.

Dispoziția pentru spovedanie este un act delicat, credinciosul având să înfrângă deopotrivă mândria, demnitatea greșit înțeleasă și rușinea prezentării la duhovnic. După cum săvârșirea păcatului a însemnat o biruință a lui asupra noastră (robia păcatului), căința și mărturisirea lui trebuie să reprezinte un act de biruință a noastră asupra lui. Adevărata mărturisire are darul să diminueze influența păcatului asupra noastră. Dezideratul pios materializat de căință trebuie să-și găsească prelungire în spovedania completă, garanție a eliberării de păcat. În privința faptului că mărturisirea trebuie să epuizeze tot conținutul sufletesc al penitentului, cărțile noastre de slujbă sunt categorice și înțelepte: „Iată, fiule, Hristos stă neviâfcut de față, primmind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina, nici te teme să ascunzi vreun păcat, ci fără sfială, spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Mîntuitorul Hristos, … de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat”.

De dorit este, ca din moment ce credinciosul a alergat la scaunul duhovnicului, muncit de gânduri, tulburat sufletește și doritor de liniște și iertare, să nu ascundă nimic, destăinuindu-se complet. „Pe cât de mult ușurează și eliberează sufletul mărturisirea păcatelor, pe atât îl îngreuiază ascunderea lor”.

Mărturisirea are pentru credincios darul mântuitor de a-1 elibera din solitudine și a-1 orienta spre scopul restabilirii curentului și circuitului comuniunii mai intime cu Dumnezeu, a-1 deschide față de Dumnezeu și aproapele.

Cu efectul ei curativ și preventiv, mărturisirea are caracter de imperativ categoric, pentru purificarea și îmbunătățirea vieții lăuntrice. Efectul pe care îl produce asupra credinciosului este de netăgăduit, lucru pentru care Mântuitorul a ridicat-o la rangul de taină.

Penitentul își descoperă interiorul sufletesc în fața duhovnicului, unde simte căldura iubirii divine care îl va stimula după aceea în îndeplinirea datoriilor sale de cetățean al împărăției pământești și cerești. Este important să constatăm că credinciosul care vine la scaunul duhovnicului a simțit deja nevoia și dorința îndreptării.

Fără mărturisire nu se poate concepe curățirea, renașterea spirituală, iertarea păcatelor, îndreptarea credinciosului. Prin ea credinciosul operează în inimă un început de separație între el și păcat, începe să conlucreze cu harul divin pentru iertarea lui, prin apropiere de Dumnezeu, prin activarea iubirii de adevăr, prin năzuința reintrării sub ocrotirea legii divine .

II.2.4. Dezlegarea și iertarea

În scaunul spovedaniei, după expunerea păcatelor, după dialogul dintre duhovnic și penitent, i se acordă acestuia din urmă dezlegarea și iertarea în numele Mântuitorului Hristos. Dezlegarea de la spovedanie semnifică dezlegarea din mirajul, teroarea și anchiloza păcatului. Duhul e dezlegat ca el să propășească potrivit firii sale către adevăr, bine și frumos. Dezlegarea certifică hotărârea de a nu mai continua greșeala, ci de a se îndrepta spre o Viață nouă. Duhovnicul invită credinciosul dezlegat la o reânnoire și transformare sufletească prin voință. „Pune dar, de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ți ajute și mai vârtos te păzește ca să nu te întorci la greșelile ce le-ai făcut”. Dezlegarea are valoare sacramentală, ea producându-și efectul supranatural de iertare a păcatelor și împăcare cu Dumnezeu, reface prietenia cu Mântuitorul și comuniunea cu Biserica.

De faptul că i s-au iertat păcatele, credinciosul are certitudinea doar atunci când 1-a urât cu desăvârșire și din adâncul sufletului. Iertarea căpătată la spovedanie, marea noutate și revelație adusă de Mântuitorul în lume, nu ne-o putem da singuri și nici semenul, pentru că păcatul nu este o insuficiență naturală, ci o vină față de Dumnezeu, pentru ofensa ce i-a fost adusă. Iertarea constituie esența pocăinței, ca taină. Prin iertarea păcatelor de către duhovnic, ele sunt iertate și de către Dumnezeu. „Pentru numele Tău, Doamne, iartă-mi păcatul că mare este. Vezi întristarea și amărăciunea mea și iartă-mi păcatele” (Psalmul 24, 10-17). În scaunul spovedaniei credinciosul penitent nu este judecat și admonestat propriu-zis pentru păcat, ci i se acordă iertarea, ca el, încurajat, să pornească a se îndrepta. Iertarea se acordă esențial nu pentru păcatul expus, ci pentru promisiunea și angajamentul către Dumnezeu al penitentului de îndreptare faptică (intensificarea exercițiului virtuții) și progres în viața morală. În acest sens, este clar că epitimia nu hotărăște iertarea, ci întreține doar o atenție mai pronunțată asupra consecințelor păcatului.

Iertarea se cere urmată de „fapte vrednice de pocăință” (Luca 3, 8) care să confirme existența și eficacitatea pocăinței, să mărturisească restabilirea progresivă a frumuseții morale. Prin iertare, Mântuitorul cere celui pe care 1-a iertat să nu mai greșească în continuare, iar penitentul face în acest sens un angajiamerut solemn. Pentru schimbarea radicală a vieții, pentru dezbrăcarea de omul cel vechi, va avea însă nevoie de o voință tenace, va trebui să manifeste putere morală. Iertării trebuie să-i urmeze deci, logic, îndreptarea faptică ce constă în lucrarea și promovarea statornică a binelui. Penitentul se va sili să dovedească inimă curată și duh drept, împreună cu conduita adecvată, reluând și intensificând virtuțile, progresând în viața îmbunătățită. Mântuitorul, medicul absolut al rănilor provocate de păcat, prin iertarea preotulului, purifică și transfigurează patimile, direcționându-le spre bunurile cerești.

Este necesar să stăruim în continuare asupra a două elemente inseparabile de configurația spovedaniei: epitimia și preotul duhovnic.

II.3. Epitimia

Duhovnicul, martor al spovedaniei credinciosului, recomandă acestuia la sfârșitul actului, lepădarea totală a păcatelor, menită să-i faciliteze îndreptarea. Face aceasta ca o încoronare a misiunii sale, de a edifica pe penitent asupra păcatului și virtuții, de a-1 ajuta să-și restabilească armonia vieții sufletești.

Epitimia sau canonul are darul să remedieze rănile produse de păcat, topește fondul păcătos al penitentului reînnoindu-1 pe acesta din punct de vedere spiritual. Deși inseparabilă de actul spovedaniei, epitimia este relativ necesară, nu ține de ființa tainei și nu are caracter vindicativ-juridic, ci prezintă importanță doar pentru eficacitatea acesteia, desăvârșind căința. La dimensiunile rețetei duhovnicești, epitimia este lăsată la latitudinea duhovnicului care să-i precizeze conținutul. În acordarea ei, duhovnicul va ține seama de gravitatea păcatelor mărturisite și de înclinația spre întoarecere a penitentului. Epitimia este preventivă, vizând viitoarele căderi din starea de har. În cadrul ei, fiecărei fapte condamnabile mărturisite îi este fixată, ca antidot, fapta bună și virtutea corespunzătoare. Epitimia deșteaptă conștiința păcătosului, pregătește terenul spiritual, moral pentru virtute și sfințire. Celui dezlegat îi sunt revitalizate puterile duhovnicești, pentru promovarea binelui, cel nedezlegat are în ea îndemn de prevenire pentru păcatele viitoare, pentru aceasta este considerată ca un mijloc de educație pentru penitent și un auxiliar prețios în taina pocăinței, subliniind necesitatea renașterii duhovnicești faptice.

În accepțiunea ei subiectivă, epitimia este sfatul părintesc și corectiv al duhovnicului dat în funcție de subiectul mărturisirii, de gravitatea păcatelor expuse, împrejurările săvârșirii lor, dispozițiile de îndreptare. Epitimia va fi însă proporțională și corespunzătoare păcatului, pentru ca penitentul să nu-i ignore importanța, continuînd să păcătuiască sau să nu poată face față solicitărilor recomandate. Cu ea duhovnicul caută raportul organic între boală și mijlocul terapeutic. Canonul de pocăință nu urmărește decât reprimarea instinctelor inferioare care au adus dezarmonia în viața sufletească a penitentului. Aplicarea lui se face corecțional, salutar și nu ispășitor. Epitimia își găsește maximum de efect când penitentul vădește semnele unei pocăințe consumate. Cu ea penitentul este plasat în condițiile în care să nu mai fie solicitat la păcat. Epitimia rămâne mijlocul eficace și sigur de îndreptare practică. Cu ea probăm această îndreptare și avem certitudinea vindecării.