Frumusetea Feminina Reflectata In Foclor

CUPRINS

Argument…………………………………………………………………………………………………..3

Cap. 1 Idealul frumuseții feminine reflectat în folclor

Portretul fetei frumoase……………………………………………………………….5

Confecționarea cosmeticelor………………………………………………………12

Cap. 2 Magie, frumusețe, eros

2.1 Vrăji rostite de-a lungul anului…………………………………………………..20

2.2 Vrăji rostite cu ocazia diverselor sărbători…………………………………..26

2.3 Straie, podoabe și bijuterii…………………………………………………………32

Cap. 3 Ecouri ale tradiției în mentalitatea actuală

3.1. Frumusețea, din Antichitate până în secolul XX………………………….35

3.2. Frumusețea în secolul XXI……………………………………………………….37

Anexe…………………………………………………………………………………………………….40

Concluzii………………………………………………………………………………………………..54

Bibliografie……………………………………………………………………………………………..55

Argument

Cucerirea frumuseții este una dintre cele mai arzătoare dorințe ale femeilor, pe care trecerea timpului nu a reușit să o îmblânzească în niciun fel. Încă din cele mai vechi timpuri, omul a simțit că nu poate trăi în absența ei, că viața nu poate fi trăită cu bucurie decât atunci când în drumul tău prin viață întâlnești „frumuseți”. Înfrumusețarea corpului este astăzi, la fel ca întotdeauna, la fel de importantă precum frumusețea spiritului, pentru că această frumusețe exterioară deschide porți spre respectul și admirația celor din jur.

Cochetărie, cosmetică, machiaj- sunt trei cuvinte aparent banale, dar pe care rostindu-le, în minte îți vin imagini ale femeii frumoase, îngrijite, atent preocupată de aspectul său exterior. Un clișeu spune că nu există femeie urâtă, ci doar femeie neîngrijită. Încă din cele mai vechi timpuri, femeia se îngrijea atent de aspectul ei fizic, dorind „să treacă” în ochii privitorilor drept cea mai frumoasă, iar pentru acest lucru apela la diverse „rețete” și ritualuri care, de-a lungul timpului, au evoluat.

De la aceste premise am pornit și eu alegându-mi această temă. Cred că nu există femeie care să nu fie cât de puțin preocupată de înfățișarea sa,de aspectul ei fizic, iar această preocupare există dintotdeauna indiferent de mediul (rural sau urban) în care aceasta trăiește. Sunt interesată să identific cum se îngrijeau și care erau cosmeticele pe care fetele de la țară le foloseau în trecut, când industria cosmetică nu era atât de dezvoltată.

În această lucrare mi-am propus să descopăr care era idealul frumuseții tradiționale, iar pentru acest lucru mă voi ajuta de texte pe care le găsesc în folclorul românesc la autori precum: Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, Radu Răutu ș alții. Țin să menționez că nu s-a mai abordat până acum acest subiect, iar informațiile referitoare în mod direct la această temă sunt puține, repartizate în lucrări etnografice, etnologice și de folclor , ci se relaționează cu „etnologia vârstelor” și a riturilor de trecere.

Pe parcursul acestei lucrări voi încerca să răspund la întrebări precum: În ce constă frumusețea unei fete? Există oare un ideal al frumuseții? Ce insemna în trecut o femeie frumoasă ? Pe ce se punea accentul pentru a fi considerat frumos? Care erau odinioară canoanele frumuseții? Iar după ce voi răspunde la aceste întrebări, voi vedea ce anume din trecut, din tradițional se mai păstrează și astăzi, în modernitate.

Această cercetare va fi sintetizată de-a lungul a trei capitole. În primul capitol voi încerca să extrag din poezii lirice care era idealul frumuseții țărănești la români și să explic în ce constau canoanele frumuseții și cum erau privite „intervențiile”. Tot în acest capitol mi-am propus să prezint și câteva din rețetele cosmetice pe care țărăncile le întrebuințau pentru a-și îngriji tenul și părul, pentru a se „boi” sau a-și schimba nuanța părului.

În ceea ce privește cel de-al doilea capitol, voi insista mai mult pe practicile magice la care femeia tradițională apelează spre a-și spori frumusețea înnăscută. . Aici, voi folosi un corpus de texte dintre cele performate la sărbători, cele numite și „de vedere” (pt a fi remarcate). Bineînțeles, nu voi neglija nici partea care ține de ținuta vestimentară, podoabe și bijuterii pentru că, după cum afirmam la început, femeia este cochetă din cele mai vechi timpuri.

În cel de-al treilea capitol mi-am propus să prezint succint evoluția frumuseții din Antichitate până în prezent, iar in cea de-a doua parte să fac un mic studiu virtual și de marketing sau de presă în care să arăt dacă și astăzi femeile moderne recurg la tradiție: cum și de ce este această tradiție promovată? Cât din magia frumuseții se mai păstrează astăzi? Cât din știința tradițională, exersată odinioară, își dovedește justețea și eficiența?

Capitolul 1: Idealul frumuseții feminine reflectat în folclor

1.1 Portretul fetei frumoase

În această lucrare mi-am propus să descopăr și să analizez idealul tradițional rural de frumusețe, dar și mijloacele prin care această frumusețe era cultivată și pusă în valoare. Am observat faptul că folclorul, atât cel ritual, cât și cel neritual, abundă în indicii cu privire la canoanele de frumusețe feminină. Mai mult, în paralel cu îngrijirea atentă a aspectului fizic, se manifestă și o „magie a frumuseții” intens practicată de tinerele fete în preajma sărbătorilor și nu numai.

Toate acestea le voi aduce ca argumente pentru a răspunde la întrebările: În ce constă frmusețea unei fete? Există oare un ideal al frumuseții? Ce insemna in trecut o femeie frumoasă ? Pe ce se punea accentul pentru a fi considerat frumos? În ce constau odinioară canoanele frumuseții?

În cele ce urmează voi arăta că există diverse gesturi și acte care au ca scop influențarea forțelor ascunse, în ceea ce privește formarea individului ( înfățișare, relații cu semenii, ținută morală). Aceste practici încep să fie împlinite încă din momentul nașterii copilului prin intermediul moașei (mijlocitor și inițiat în relația uman-sacru).

Prin intermediul acestor gesturi, acte și amănunte rituale se protejează nou-născutul de boală și deochi și, în același timp, acestea asigură bunăstarea copilului, raporturile cu oamenii, aspectul fizic și conduita morală.

Astfel, în apa ( care trebuie să fie neîncepută) în care copilului i se va face prima baie după botez se vor adăuga căteva „ingrediente magice": „în scăldătoarea noului-născut se pune: lemnie (o plantă), ca copilul să umble degrabă în picioare; zdreveț, popchișor și cătușnică, ca să fie vârtoșel, cânepă, ca să crească ca cânepa; untură de porc, ca să se îngrașe ca un purcel; „se pune orz, porumb și flori pentru ca copilul să aibă parte de cereale și să fie plăcut ca florile" " (Gorovei, 1995, p.212.)

Deoarece această lucrare are ca scop relevarea idealului de frumusețe feminină voi continua cu prezentarea obiceiurilor legate de nașterea și „creșterea” fetelor.

Pentru ca fata să fie frumoasă i se vor aplica diverse ritualuri magice care debutează chiar de la naștere cu gesturi și acte îndeplinite de moașă și mamă. Servește drept exemplu următorul colind de fetiță cules din județul Hunedoara:

„R: Fată, ficioriță, lele

Gi-unge mama m-o făcut,

In pimnița cu buțâle-re

Să fiu dragă juniloru

Ca vin bun plugriloru

In lapte dulce m-o scăldatu

Să fiu dragă juniloru

Ca laptele prunciloru

In flori gi măr m-o-nfășat

Să fiu dragă juniloru

Ca florile fecelor.

Și ce fiică veseleșce

C-o-nchinăm cu sănătace!”

Și moașa rostește un descântec la nașterea fetei:

„Această fată

Ce-am rădicată

Să fie frumoasă

Și mințioasă;

Femeie de treabă

Și luată-n samă!”

După cum ne dăm seama din aceste descântece care se rostesc încă de la nașterea fetei, cea mai de preț virtute care se cere unei femei este frumusețea. Cum pentru băieți, virtutea cea mai importantă este curajul, pentru fete este frumusețea. Ele trebuie să fie frumoase pentru a fi „luate-n seamă” și „drage juniloru”. Frumusețea este calitatea ce caracterizează o fată înainte de toate. Bineînțeles că aceasta va trebui să fie și harnică, să fie și iscusită la treburile femeiești, dar mai presus de toate să fie frumoasă pentru a-și putea găsi cu ușurință un soț.

După ce fata va crește, pentru a deveni cât mai atrăgătoare, cât mai plină de farmece, va continua și ea „să-și facă de frumusețe.”

Astfel, fetele care vor să fie iubite și văzute ca cele mai frumoase își fac „de dragoste”: se trezesc într-o sâmbătă dimineață și, până a răsări soarele, se duc la un pârâu din care iau apă, pun în acesta busuioc și o descântă. Când vor ieși la joc, se spală cu această apă, iar busuiocul îl pun la brâu. Fac asta în credința că băieții le vor plăcea și le vor juca mai mult ca pe celelalte fete.

Cel mai des, în vrăjile pe care fetele le rostesc, acestea invocă soarele deoarece așa cum soarele strălucește și bucură pe toți cu razele lui, așa vrea și fata să fie îndrăgită și să se bucure flăcăii de prezența ei. Fata îl vede pe soare ca fiind o entitate superioară, îl ridică la rangul de sfânt și îi adresează acestuia un fel de rugăciune. Îl roagă să-și răsfrângă o parte din razele sale asupra ei pentru a-i lumina trăsăturile. Să-și verse razele pe chipul ei, mai exact pe obraji pentru a le oferi acea roșeață naturală care arde inimile feciorilor:

„Sfinte soare,

Sfânt Domn mare!

Eu nu rădic vânt

De la pământ,

Ci cercul tău

În capul meu,

Razele tale

În genele mele.

Sfinte soare,

Sfânt Domn mare!

Ai 44 de răzișoare,

Patru mi le dă mie

Și patru tine-le ție;

Două să mi le pun

În sprâncenele mele,

Și două în umerii obrazului,

La toți feciorii să le par

Citreș de munte înflorit,

Cu mărgăritar îngrădit!” ( Răutu, p.139)

„ Sfinte soare

Frățioare!

Răsari cu 40 de răzeșoare,

Dar nu răsări pe munți,

Nici pe case, nici pe curți,

Nici pe cirezi de boi,

Nici pe turme de oi!

Sfinte soare

Frățioare!

Răsai pe capul meu

Și pe tot trupul meu,

De la cap pân’ la picioare

Să strălucesc ca tine,

Soare!

Precum cată tot norodul la tine,

Așa să caute el și la mine

Din cap și pân’ la picioare.

Cum te-ntorci tu, sfinte soare,

La-mpărați, la-mpărățitori,

Așa să se-ntoarne și la mine

Fete, bărbați și feciori!” ( Răutu, p. 140-141)

În aceste vrăji de frumusețe mai sunt invocate și stelele. Cum oamenilor le place să privească stelele și să le admire frumusețea, așa și fata vrea să fie privită și admirată de toată lumea, să fie mai frumoasă ca celelalte rivale ale sale. În credința că fiecare persoană are o stea care îi aduce noroc și de care nu se separă niciodată, fetele le trimit să le împodobească și să le aducă frumusețe, ca să fie cele mai plăcute din sat.

În Bucovina, fata se duce seara, cu o ulcică plină cu apă neîncepută, în grădină, pune în ea busuioc și flori, iar apoi rostește vraja următoare de două ori:

„O stea, logostea!

Adă-mi dragostea mea

De trei oru

Până-n zori

La astă ulcea cu flori.

Două stele,

Logostele!

Aduceți dragostile mele

De trei ori

Până-n zori

La astă ulcea cu flori! ” ( Pamfile: 1998, p.40)

Cu apa „vrăjită” se spală pe față, se stropește pe cap și prin locurile pe unde ar putea trece băieții. Busuiocul îl împrăștie pe potecă, iar cu cel care-i rămâne se freacă pe mâini.

Acestea sunt doar câteva exemple de descântece și vrăji pe care fetele le rostesc în credința că vor fi văzute ca fiind cele mai frumoase din sat. Alte exemple se găsesc în Anexa 1.

Găsim idelul tradițional rural al frumuseșii feminine sugerat în colindele de fată mare. Eroina colindului este tipul frumuseții feminine:

„ Frumoasă și bogată-i călina în luncă,

Dar mai frumoasă-i fata N.N.

Prin curte când umblă, la soare când iese,

În tindă-a intrat, în zori c-a ieșit…”

Vedem în acest acest fragment de colind, dar și în următoarele versuri :„ Nu caut că ești săracă,/ Că nu-mi trebuie boi, nici vacă,/Numai ochii tăi să-mi placă […]” faptul că cea mai mare calitate pe care feciorii o caută la o fată este frumusețea. Atâta timp cât aceasta este frumoasă, atrăgătoare și are niște ochii care-i topesc inima nu mai contează daca are zestre sau nu.

Având ca dovadă corpusul de texte propus, pot trage concluzia că idealul tradițional rural de frumusețe era naturalețea. Fata este frumoasă atâta timp cât este naturală, nu are nevoie de prea multe „cosmetizări”. Fața ei trebuia să fie foarte curată și luminoasă. Așa cum ne sugerează poeziile lirice prezentate în Anexa 2, cea mai frumoasă fata este aceea care are tenul cât mai alb, iar obrajii îi sunt rumeni. Cel mai important pentru ea era să fie curată și să miroasă a busuioc, crezând că astfel, va atrage cele mai multe priviri și va fi văzută ca cea mai frumoasă din sat. Regula de bază era faptul că frumusețea cere în primul rând o curățenie exemplară. Pentru a-și păstra naturalețea, curățenia trupului și mirosul proaspăt de busuioc, aceasta era capabilă să se trezească cu mult înaine ca zorii să se ivească și să bată cale lungă până la un pârâu de unde sa-și procure apă proaspătă pe care mai apoi să o descânte și să se spele cu ea.

Se dorea să se accentueze cât mai mult trăsăturile feței, dar în mod cât mai natural. Roșeața naturală din obraji era văzută ca un „must” pentru ca fata să fie considerată cu adevărat frumoasă.

Următoarea poezie lirică ne înfățișează destul de explicit care sunt calitățile pe care o tânără trebuie să le posede pentru a fi cu adevărat atrăgătoare, frumoasă, iar baieții să nu mai vadă o alta cu excepția ei:

„Cîte fete ardelene

Toate-s negre la sprîncene,

Numai două din Hîrțeu,

Săruta-le-aș numai eu,

Au sprînceana cam gălbie

Făcută spre lăcomie,

Și la față-s albișoare,

Albișoare, roșioare,

Ca și niște merișoare;

Trupușorul sprintenel

Parcă-i tras printr-un inel;

Mersul lor e legănat,

Legănat și dezmierdat;

Gîtul și margelele

Ca ceriul cu stelele;

Sînul cu țițucile

Grădina cu florile;

Și la grai sunt drăgostoase

Și la suflet sunt voioase,

Și-s cu buze supțirele

Adăpate-n tău cu miere;

Să te tot săruți cu ele!” ( Jarnik, Bîrseanu: 1964, p.19)

Avem astfel în aceste versuri portretul unei fete frumoase care trebuie neaparat să aibă sprâncene bine definite și cât mai naturale, tenul să-i fie curat și cât mai deschis la culoare- simbol al frumuseții pure, angelice-, dar cu toate acestea obrajorii să fie puțin îmbujorați. Trebuie neapărat să fie subțirică, având o talie cât mai evidențiată: „Trupușorul sprintenel /Parcă-i tras printr-un inel”. Însă, dincolo de aceste trăsături cât mai naturale ale feței care sunt înnăscute și pe care fata și le evidențiază prin diverse tehnici pe care le voi prezenta ulterior, fata trebuie să fie și cochetă, să-și completeze frumusețea cu ajutorul podoabelor, bijuteriilor: „Gîtul și margelele/ Ca ceriul cu stelele”.

Cum astăzi, pentru a-și scoate în evidență trăsăturile și a-și pune în valoare frumusețea naturală, femeia modernă apelează la cosmetice și machiaj, așa și femeia tradițională apela la anumite trucuri.

În ciuda faptului că atunci, „intervențiile” precum machiajul și vopsitul părului erau văzute ca fiind niște păcate destul de mari, iar cele care optează la aceste artificii erau considerate ușuratice, fetele tradiționale aveau și ele diverse rețete care le ajutau să-și albească fața, să o curețe de pete, pistrui, să obțină acel efect de obraji rumeni. În confecționarea „tratamentelor” cosmetice folosea de cele mai multe ori plante și apă proaspătă. Acestea erau ingredientele de bază în obținerea „licorilor” minune ale căror rețete le voi expune în subcapitolul următor.

1.2. Confecționarea cosmeticelor

Așa cum am anunțat anterior, în acest subcapitol voi prezenta „rețetele” adunate din folclorul românesc pe care le foloseau fetele pentru a se înfrumuseța.

L. Șăineanu scria în cartea sa „Influența orientală asupra limbii și a culturii române” că „o doamnă pe atunci, nu se credea destul de grațioasă, până nu-și supunea figura unei adevărate operațiuni chimice; ea își sulemenea fața cu roșu și alb, împodobind-o cu benghiuri din plastic negri, își colora în negru genele și sprâncenele cu gogoși de ristic, își roțea jumătataea unghiilor, iar cucoanele alea bălaie, își vopseau părul cu un fel de cană […]”

De-a lungul timpului, cunoscute pentru frumusețea lor, țărăncile noastre s-au străduit să-și păstreze și să-și sporească „boiul”, frumusețea naturală cu care au fost înzestrate. Ele se „sulemeneau” cu tot felul de „rețete” originale precum: funinginea de pe oale o foloseau pentru înnegrirea pleoapelor și sprâncenelor, frunze roșii de răchită, creasta-cocoșului, sfeclă și alte plante pentru înroșirea obrajilor și a buzelor. Altele apelau la următoarea rețetă:

„Lua cârmâz și-l topea în palmă, în scuipat. Apoi își făcea bujori (pete roșii) în umerii obrajilor și pe buze, după ce avea grijă să se ungă întâi cu piatră acră. Lasă de se usucă boiala și apoi se spală bine cu sopon și chiar cu făină de păpușoi data prin sita cea deasă. Și-și făcea niște bujori, de credeai că are obraz de fată mare! Sprâncenele le da cu muc de lumânare de său, iar buzele, după ce le spăla bine de roșață, le da cu unt proaspăt , le lăsa puțin și pe urmă le ștergea.”( Florea Marian, Pamfile, Lupescu: 2002, p.232)

Prin unele zone din județul Suceava, femeile își înnegreau sprâncenele cu muc de lumânare de său ars.

De asemenea, ca să fie frumoase la chip și la trup, ele își aplicau „tratamente” cu ce găseau prin gospodărie, dar asta doar când bărbații erau departe, la munca câmpului. Ingredientele lor erau simple, dar naturale și din această cauză valoroase prin efectele lor, multe dintre ele comparabile cu ale cremelor și loțiunilor scumpe de astăzi.

Sulimanurile reprezintă diverse substanțe care ajută la înfrumusețarea feței, acoperind petele și urmele îmbătrânirii.

Există sulimanuri albe cunoscute sub numele de ghileală sau albeală și sulimanuri roșii, care se numesc la singular ruminea, rumeneală, rumenea, foiță, alman, băcan, iar laolaltă: iruri, unsori, dresuri, foi de dres, știubei etc. O strofă dintr-un cîntec enumeră și altele:

„Pune fața la nălbeală,

Buze moi la rumineală,

Sprincenele la căneală

Și le dă cu condeială,

C-a sosit vartici din țară

Te-aștept afară la scară.” (Florea Marian, Pamfile, Lupescu: 2002, p. 226)

Pentru prepararea unui dres, fetele își procură argint viu, mercur și scăricică. „Scăricica se pune în cătime întreită cu argintul viu într-o farfurie”. ( Pamfile: 1998, p. 21) Deoarece se crede că aceste ingrediente sunt vii, pentru a le „omorî”, în timp ce le amestecă cu un fos, se rostesc de 3 ori următoarele versuri:

„ Soare, soare,

Argintul viu moare.

Oaia moare de cuțit,

Argintul viu de scumpit.

Săricică, floricică,

Negustorul te-a luat

Și-n prăvălie te-a băgat.

Eu te-am cumpărat

Fața să mi-o înnalbești,

Sprâncenile să-mi netezești,

Dinții-n gură să nu-mi negrești !” ( Pamfile: 1998, p. 22)

După toate acestea, farfuria cu ingrediente o așează pe sobă, iar din când în când mai adaugă peste ele țuică. După o săptămână se mai pune peste dres apă fiartă, îl pune din nou pe sobă, iar după ce s-a zvântat se mai adaugă unt și său. Îl toarnă într-un pahar și îl amestecă cu țuică până ce va ajunge să aibă consistența asemănătoare cu cea a mierii.

În general, sulimanurile se fac din ceapă, unt și ceară.

În Ardeal se folosesc: ceapa ciorii și ceapa ciorească la care se adaugă ogriștenele (plantă care se mai numește și sulumină), filimică, călinică, filimină, gălbenele, hilimică, roșioară, roșulită, rușnică, rugiulită, ruguliță.

În județul Suceava, „cu cârmâz își fac trandafiri în față femeile lumețe și istovite la față” (loc.cit. p. 230).

Din județul Neamț avem două rețete:

„Albuș de ou, bătut cu apă călduță, amenstecat cu o linguriță de smântână proaspătă, e bun pentru față, căci o face moale și netedă și o înălbește.” (Florea Marian, Pamfile, Lupescu: 2002, p. 226). Cu amestecul rezultat se va unge fața, dimineața și seara, după spălare, de-a lungul mai multor săptămâni.

„Vara și toamna când castraveții sunt copți, se despintecă și li se stoarce zeama, care se strecoară într-o sticlă bine astupată. După ce te speli cu apă călduță, te stergi și apoi te speli și cu zeamă de castravete în mai multe zile de-a rândul. Fața se fragezește și se îmbujorează.” (loc.cit.)

Cu ceva timp în urmă, în județul Bacău „se lua coada cocoșului, se pisa și se plămădea în smântână, la căldură. După o zi sau două, se dobândea o unsoare care netezea, lustruia, înroșea fața.” (Florea Marian, Pamfile, Lupescu: 2002, p. 226)

Prin județul Tecuci, femeile care au pete și pistrui își spală fața cu o zeamă obținută prin fierberea fără apă a pelinului.

Mai găsim două rețete și din județui Râmnicu-Sărat:

„Iei două albușuri de ou proaspete, le pui într-un vas curat, le bați bine până se vor face ca spuma, le amesteci cu apă de Colonia (!) de obraz. Să se ude petele adesea cu aceasta sau să se ude cu o petecuță subțire și curate, să se lipească pe pete seara și, nepierzându-se petele cu aceasta, să se ude în două sau trei rânduri petele cu o felie de alămâie, după care se va vedea dacă rămâne fața curate.” (loc.cit. p. 231)

Cea de-a doua este ceva mai lungă:

„Un om care are plăcerea de a-și avea fața curată trebuie să pregătească din vreme apa următoare: ia apă de trandafir, apă de soc, apă de pelin, apă de liliac, apă de crin și apă de căpșune, din toate câte un litru. Amestecându-le, le pui toate într-un cazan foarte curat. Pe urmă iei albușul de la zece ouă de găină, proaspete, le pui într-un castron și le bați până se vor face spumă și îl amesteci bine cu apele din cazan. Astupi cazanul bine cu capacul lui și pui primprejur aluat, să nu se răsufle. Îl pui pe foc să fiarbă lin, dând foc potrivit, ca să nu zvârle capacul , din care se scopate pe jumătate cu picătura și numai ca 3 litruri. Punâdu-se aceasta într-un clondir, astupându-se bine cu dop de plută, să se ție la răceală, ferimdu-se de căldurp cât și de îngheț, iar cealaltă rămășiță din cazan să se lepede. Această apă este pentru șters obrazul cu o batistă curate,care va scoate toată negreața și va lbi pielița obrazului, dându-I un lustru ca la un copil tânăr. Pe lângă aceasta, freest fața de coșuri și jupuituri, scoțând și petele ce sunt prinse din timpul verii.Această apă se întrebuințează după vrâsta omului în modul următor: la etatea de douăzeci de ani să se șteargă numai o data pe zi. La etatea de treizeci de ani de două ori pe zi. La patruzeci de ani de trei ori, păzindu-se a nu se șterge de mai multe ori că provoacă jupuirea obrazului, în loc să-l apere.”(loc cit.)

Fetele din județul Tecuci se mai rumenesc „punând un pietroi fierbinte într-o tingire de apă, apoi cu pestelca în cap stau cu fața deasupra pietroiului.” (Florea Marian, Pamfile, Lupescu: 2002, p. 232).

Casandra lui Gh. Ou din Bogdănești-Suceava se sulemena astfel:

„Lua cârmâz și-l topea în palmă, în scuipat. Apoi își făcea bujori (pete roșii) în umerii obrajilor și pe buze, după ce avea grijă să se ungă întâi cu piatră acră. Lasă de se usucă boiala și apoi se spală bine cu sopon și chiar cu făină de păpușoi data prin sita cea deasă. Și-și făcea niște bujori, de credeai că are obraz de fată mare! Sprâncenele le da cu muc de lumânare de său, iar buzele, după ce le spăla bine de roșață, le da cu unt proaspăt , le lăsa puțin și pe urmă le ștergea.” (Loc cit.)

Ultima rețetă este găsită într-un manuscript covurluian:

„ Pentru pete de obrazul omului, să iei o căpățână de lalea alba, cu floare cu tot, să pui laleaua să se usuce bine, să o faci praf mărunt, să o pui într-un vas, să o uzi cu apă de trandafiri, să o pui să se usuce și pe care iar să o uzi cu apă de trandafiri de două, trei, patru ori. Apoi să o pui în cutie și, când vrei să te speli, să iei cu două degete, să pui în felegean, să torni apă de trandafir și cu o cârpă de in să te speli pe obraz. Dar să iei seama să nu rămâie praful pe obraz și te vei curăți de pete.” ( loc cit.)

Pentru a-și curăța fața de coșuri, fetele faceau un amestec din cinci dramuri praf de piatră acră și un pahar de oțet din vin peste care se adaugă din când în când făină din orz. Ingredientele se amestecă până devin o pastă. Pasta rezultată se pune seara înainte de culcare pe coș, iar dimineața se înlătură cu apă.

O altă rețetă spune că, pentru a scăpa de coșuri, trebuie să frecăm zona cu „rădăcină de pătrunjel dospit trei zile în apă de ploaie”. ( Bujorean, p.46)

Pentru a avea fața cât mai curată, albă și fină la atingere, femeile se spălau cu următorul amestec:

„Iei apă de trandafir, apă de soc, apă de pelin, apă de liliac, apă de crin și apă de căpșune, din toate câte un litru, amestecându-le, le pui toate apele într-un cazzan foarte curat. Pe urmă iei albușul de la zece ouă de găină, proaspete, le pui într-un castron, apoi le bați până se va face spumă și le amesteci bine cu apele din cazan. Astupi cazanul bine cu capacul și primprejur cu aluat, ca să nu se răsufle. Îl pui cazanul pe foc, să fiarbă lin, dând focul potrivit ca să nu zvârle capacul. Să se scoată cu picătura ca trei litri, punându-se într-un clondir și astupând cu dop de plută, punându-se la răceală, ferindu-se de căldură, cât și de îngheț, iar cealaltă rămășiță din cazan să se lepede. Cu această apă se șterge obrazul cu o batistă curată și se va scoate toată negreață și se va albi pielița obrazului, dându-i un lustru ca la un copil tânăr. Pe lângă aceasta ferețte fața de coșuri și jupuituri, scoțând și petele ce sunt prinse din timpul verii. Această apă se întrebuințează, după vârsta omului, în modul următor: la etatea de douăzeci de ani, o dată pe zi, la treizeci de ani, de două ori, la patruzeci de ani, de trei ori, păzindu-se a nu se șterge de mai multe ori, căci provoacă jupuirea obrazului, în loc s-o apere.” ( Bujorean, p. 128)

Pentru ca mâinile și hainele să le miroasă frumos, fetele foloseau diverse flori precum: alămioara, calapăr, rozmarin, izmă sau mentă cu care se freacă pe mâini sau și le pun la brâu.

Pentru a le mirosi frumos gura mănâncă cuișoare și scorțișoară.

Busuiocul, considerat „floarea dragostii”, îl pun între haine, se freacă cu el pe mâini sau și-l pun la brâu.

Tradiția spune că la fiecare casă unde locuiește o fată mare trebuie să se găsească busuioc de dragoste. În ziua de Sfântul Gheorghe, înainte de răsăritul soarelui, fata plantează busuioc cu gura și tot cu gura îl va uda până ce acesta va răsări. Se crede că acest busuioc va face fata drăgălașă. În zi de sărbătoare este obligatoriu ca fata să aiba la brâu ori în păr o crenguță din acest busuioc.

În zona Bucovinei, când fetele merg undeva, se freacă pe corp făcându-și cruce cu busuioc, smirnă, usturoi și se afumă cu tămâia sfințită de Paște în timp ce rostesc:

„- Mirositoare să fiu ca busuiocul și să se depărteze de mine tot răul și tot cugetul cel rău și să piară cum piere fumul de smirnă și tămâie !” (Pamfile: 1998, p. 23)

Fetele mai folosesc mătrăgună pe care o culeg duminica „de frupt”. Se îmbracă frumos și merg la câmp împreună cu mamele lor având în traiste pâine, sare și rachiu pe care le vor pune în locul de unve vor lua planta.

Fetele poartă în sân năvalnic pentru că se crede că are o putere magică și face ca pețitorii să năvălească de pretutindeni.

Găsim în cărțile de folclor și rețete pentru vopsitul părului:

Femeile îți căneau părul capului, bărbații și mustățile și barba ca să pară mai tineri și să nu fie luați în râs.

Persoanele care își vopseau părul erau considerate ușuratice. Se credea că prin vopsirea părului se săvârșește un păcat: „Dumnezeu Tatăl e cu părul alb, înflorit ca copacii primavera când înfloresc. De aceea e păcat să-și boiască omul părul. Să-l lase așa, să ânflorească cum dă Dumnezeu.” (loc.cit.)

Cum își căneau oamenii părul?

O copie a unui manuscript din 1833 spune că „selghie se pune în lăutoare , că face părul negru.”

Un altul, de prin județul Covurlui propune următoarea rețetă:

„Pentru păr roșu, cum să-l faci negru: pilitură de argint să pui într-o sticlă. Să pui puțină apă (și) sare peste apă, să pui stecla în ( argintisum),nisip cald, fierbinte,(sticla fiind) destupată și, când vei vedea că s-au topit argintul, să torni patina apă curate deasupra și, răcindu-se, să ungi părul. Însă nu și pielea, că se înnegrește.” (loc.cit. p. 198)

În județul Râmnicu-Sărat:

„gogoși de ristic și piatră de ristic înnegresc părul încărunțit înainte de vreme.” Rețeta completă este aceasta:„ Se iau gogoși de răstic, 20 dr. Acestea, pisându-se bine să se puie într-o oală zmălțuită, nouă, cu trei litre de apă, să fiarbă la foc lin, pănă ce va scădea ca o litră, după care se stoarce rămășița de două litre de apă caldă. După aceasta să se spele bine părul de unsoare, foarte curat, și să-l lași să se usuce, după care să-l ungi cu zeamă de gogoși de răstic și după ce se va usca bine, să-l ungi cu zeamă de calaican și așa să se urmeze o data cu una, o data cu alta până se va înnegri părul după plac…” (Florea Marian, Pamfile, Lupescu: 2002, p. 198).

Tot din Râmnicu-Sărat avem și rețeta prin care părul alb se face castaniu:

„ Iei var nestâns ca o jumătate de oca,îl stângi ăn 5 oca de apă caldă, într-un vas de lut smălțuit sau căldăruță spoită, după care îl tulburi, acoperindu-l bine, să stea până a doua zi, să se limpezească ca lacrima.Apoi să se scurgă această apă foarte încetișor într-un clondir, păzindu-se să nu se amestece cu varul. Cu această apă de var , după ce se va spăla de unsoare părul bine și se va usca, să se unde părul de două sau de trei ori pe zi. Iar a doua zi să ia piatră vânătă, adică sare de aramă, de la spițărie, 5 dramuri. Acestea, prefuindu-se bine, să se topească într-o litră de apă de trandafir, caldă, și să se ude părul iarăși de două și de trei ori pe zi, păzindu-se întotdeauna ca părul să fie uscat când te-I uda și urmând astfel, într-o zi cu apă de var și în altă cu cea de sare de aramă. Urmându-se regulat cu aceasta, părul se va face castaniu după plac.” (loc.cit.)

În județul Dorohoi, se puneau coji de nuci proaspete și verzi la teasc. Zeama galbenă negrie rezultată se va înnegri după puțin timp. Cu aceasta se ungeau pe cap cei cărunți.

În Bacău, se ardeau bețe de busuioc, iar cenușa rezultată era amestecată cu untdelemn. Se obținea un fel de alifie cu care se ungeau pe sprâncene și pe cap.

Pentru a le crește părul frumos fetele își fac „lăutoare cu câte o bucățică de iarbă mare (omag, homeag, toaie) uscată în casă sau cu scuturătură (stoh) de fân”( Bujorean, p. 47 ). Femeile mai în vârstă le învață pe fete că pentru a le crește părul pe tâmple, la gene și sprâncene, să se ungă dimineața, înainte de a se spăla pe față, cu scuipat. Sau să fiarbă o ceapă crestată, cu apă, sare și oțet, iar cu compoziția rezultată să se frece pe pielea capului.

Se mai spală cu „lăutoare de areu (omag, homeag, toaie), ori se ung pe cap cu alifie făcută din coajă de plop, coajă de nucă și untură de urs. Coaja de nucă și de plop trebuie să fie arsă, făcută zgură și cernută printr-o sită părăsită” ( Bujorean, p. 47 ). Se mai folosește alifie făcută din „măduvă și fiere de vacă, fierte cu trei mere crețești și o mână de cuișoare” (loc.cit). Cu aceste alifii fetele trebuie să se ungă pe cap în fiecare sâmbătă seara.

Înainte de a-și clăti părul după ce l-au spălat, se ung pe cap cu untură proaspătă de porc, după care își șterg părul cu un prosop aspru și îl limpezesc cu apă călduță. Altădată, tot înainte de a se limpezi, își ung părul cu două gălbenușuri de ou sau își prepară o alifie dintr-un kilogram de coajă de nucă verde cu un sfert de kilogram de untdelemn, „până se terciuiește și se trec prin sită”,se amestecă bine, iar apoi se unge cu ea părul.

În concluzie, pentru ca fata să fie frumoasă trebuie să treacă prin diverse ritualuri care încep încă de la naștere. Deoarece aceste ritualuri nu sunt suficiente, ea apelează la diverse „artificii” de înfrumusețare precum sunt cele prezentate în acest subcapitol. Însă, vom vedea în capitolul următor că și acestor „artificii” li se vor mai adăuga vestimentația și podoabele pe care fetele le poartă de sărbători și nu numai.

Capitolul II: Magie, frumusețe, eros

2.1. Vrăji rostite de-a lungul anului

Atunci când fetele consideră că frumusețea lor înnăscută nu este suficientă pentru ca ochii și sufletele flăcăilor să fie întoarse către ele, acestea fac diverse vrăji care au scopul de a le da în ochii celorlalți „o trecere”, să le facă cele mai frumoase și mai îndrăgite. O fată „cu trecere” este văzută ca fiind foarte frumoasă, flăcăii o întreba pe drum, se uită după ea, o joacă în zilele de sărbătoare cum nu o va juca pe alta cu adevărat frumoasă.

Cele mai multe vrăji se fac la apele curgătoare, izvoare sau fântâni. Asemenea vrăji sunt împărțite în două părți: întâia cuprinde partea de spălare de „uriciuni” date de dușmani, adică spălarea propriu-zisă, iar cea de-a doua parte este legată de înfrumusețarea chipului spălat.

Prin Bucovina, unele fete merg la o apă curgătoare, fără ca nimeni să știe, rostesc vraja de trei ori, se spală și apoi pleacă spre casă având grijă ca nimeni să nu le vadă. Se mai pot spăla și cu apă de la fântână, dar pe care o aduc fără să vorbească cu cineva, iar după ce s-au spălat o vor arunca într-un loc curat. Se spune că așa cum se bate toată lumea pentru apă bună, așa să se bată și pentru dânsa, neputând să trăiască fără ea ca fără de apă.

Alte fete, tot de prin zona Bucovinei,se îmbracă cu hainele lor cele mai bune, procedează exact ca mai sus, pe malul apei curgătoare înainte de răsăit și zic:

„Apă, apă rouroasă!

Fă-mă mândră și frumoasă

Ca grâul ales pe masă,

Ca sfântul soare

Când răsare,

Ca busuiocul când e-n floare.

Câtă dragoste-i pe lume

Toată s-o pui pe mine-anume.

Câși feciori când m-or vedea

Eu lor dragă le-oi cădea,

Câți bâtrâni m-or auzi

Cu cuvântul m-or cinsti”. (Pamfile, 1998: p. 26)

Prin alte zone, înainte de a merge să mulgă vaca, fata se spală cu apă din doniță și rostește următoarea vrajă:

„Apă albă pomiroasă,

Mă spală, mă fă frumoasă,

Să le plac eu junilor

Ca laptele pruncilor,

Ca vinul boierilor.

Să fiu ca sfântul soare când răsare,

Ca și mărul plin de floare,

Ca o capră bourată,

De toată lumea lăudată”. ( loc.cit.)

Aceste descântece sunt rostite în credința că apa va curăța fata de toate „urâciunile”, că o va face mândra și frumoasă, că feciorii nu vor mai putea trăi fără ea cum nu pot trăi fără de pâine („Ca grâul ales pe masă”). Cum oamenii se închină la răsăritul și la apusul Soarelui deoarece este făcut de Dumnezeu și este numit „Sfânt”, așa vrea și fata să fie văzută și cinstită de feciori, să bucure văzul oamenilor întocmai cum o face „Sfântul Soare când răsare”. Fata speră ca prin rostirea acestor vrăji să devină flăcăilor atât de plăcută precum e laptele plăcut de copii și vinul de boieri. Cum cea mai mare plăcere a copiilor este laptele, iar a boierilor este vinul, așa speră și fata că rostind aceste vrăji flăcăii nu vor mai putea trâi fără dânsa și vor uita de toate celelalte fete. Aceasta vrea să fie asemenea unui măr înflorit care bucură privirile oamenilor cu puritatea și frumusețea florilor sale.

Alte datini legate tot de apă:

Prin diverse zone, fetele iau apă neîncepută de la o fântână sau un pârâu, într-o ulcică nouă, iar după ce înconjoară casa de trei ori se spală cu aceasta în credința că vor fi scoase la joc și îndrăgite. Altele, ajunse la izvor se spală din partea din care răsare soarele zicând:

„După cum așteaptă oamenii ca să răsară soarele, așa să mă aștepte și să mă dorească și pe mine flăcăii!” (Pamfile, 1998: p. 27)

Prin Transilvania se obișnuiește ca fetele, pentru a fi frumoase, să se spele cu apa provenită din topirea zăpezii în ziua de Mărțișor.

Prin Muscel, fetele se spală cu roua culeasă pe batistă sau șervețel în ziua de Sfântul Gheorghe.

Spre Ovidenii, prin zona Bucoviei „se pune apă la priveghiat, care e bună pentru orișice…, pentru dragoste… Se pune sara apă într-o strachină, de care se lipește o lumânare, și o priveghează toată noaptea. Bate sara 100 de mătănii, la miezul nopții 100 și în zori 100, iar a doua zi se spală cu dânsa și e de mare ajutor”.

Prin Județul Dorohoi, înainte de a ieși la joc, fetele curăță oglinda, iar apoi cu acea apă se spală și ele rostind următoarele:

„-Cum nu poate nimenea să se gătească fără oglindă, așa să nu poată nici flăcăii juca făr’ de mine”.

Altele, înaine de a pleca la joc, se spală cu apă neîncepută în care au pus busuioc, un ban de argint și o pană de păun, punându-și apoi pana și busuiocul în brâu.

Fetele mai obișnuiesc să își „primenească” cămașa înainte de Paște. Această cămașă trebuie să fie nouă, lucrată de-a lungul postului. Înainte de a îmbrăca această cămașă, fetele petrec prin ea un cărbune încins și rostesc următoarele:

„-Precum este cărbunele acesta aprins și viu, tot așa să fiu și eu sprintenă și precum pică cărbunele de iuteși nu se oprește în haină (cămașa), tot așa să fiu și eu văzută și băgată în samă de toți!” (Pamfile, 1998: p. 28)

Alte fete petrec prin cămașă lumina de la Înviere, rostind:

„Cum a fost ziua-nvierii

De văzută,

Luminată,

Prețuită

Și iubită,

Cum au tras oamenii-atunci

La biserică,

Așa să vină și să tragă

Și la mine

Orișicine,

Să fiu văzută,

Prețuită

Și iubită

Și eu în toată vremea!” (Pamfile, 1998: p. 28)

Știm cu toții că ziua de Înviere este prilej de mare sărbătoare, este o zi pe care creștinii o așteaptă cu drag de-a lungul anului tocmai pentru însemnătatea sa. Întocmai cum este ziua Învierii Domnului de slăvită așa și fata rostește aceste versuri sperând că va fi și ea luminată ca o zi de Paște. Așa cum toți oamenii merg în ziua de Paște la biserică pentru a lua lumină și a celebra Învierea Domnului, așa vrea și fata să se înghesuie flăcăii după ea

În zona Sucevei, cu o pană de păun, un ban de argint și un fir de busuioc, fetele își descântă într-o cofă cu apă curgătoare și neîncepută. Cu această apă descântată se vor spăla și-și vor stopi hainele. Descântă apa rostind următoarea vrajă:

„Fugi cocoară, fugi cocor,

Eu-s ciută-naltă, bălțată,

Cu argint încălțată

Și cu aur îmbrăcată,

Cu laț de toacă-n grumaz,

Cu limbă de cuc în gură,

Cu ochi de păun în cap,

Cu tablă de busuioc.

Unde-oi ședea să mă vadă,

Când oi vorbi să m-audă;

Cum îi ales păunul din toate penele

Așa să fiu și eu ales din toți boierii,

Din toți fruntașii, din toți preoții,

După cum îi ales argintul din toate pietrele

Și busuiocul din toate florile

Așa să fiu eu ales și văzut

Din toți boierii, din toți preoții”. ( Pamfile: 1998, p. 33)

Fata care crede că Dumnezeu a înzestrat-o cu frumusețe naturală: este înaltă, subțirică în trup, are ochi frumoși. Cu toate astea, ea rostește aceste versuri pentru a o ajuta să fie auzită și văzută mai presus de toți și de toate.

Se spune că „Cine poartă mărțisoare/ Nu mai e pârlit de soare!”- Ca să nu li se pârlească fața, fetele obișnuiesc să poarte mărțișorul atârnat la gât. Îl poartă la gât până la venirea berzelor, iar după sosirea acestora se aruncă mărțișorul după berze strigând: „Na-ți negrețele/ Și dă-mi albețele!” Sau, mai obișnuiesc să agațe ața roșie de un trandafir, iar cu banul vor cumpăra pâine albă, caș și vin. Cumpără acestea în credința că celei care a purtat mărțișorul îi va fi fața albă ca pâinea și cașul, iar obrajii rumeni ca trandafirul și vinul.

Pasca de Paște este frământată de fete, iar apa în care se spală pe mâini după prima frământare le va servi mai apoi pentru a se spăla pe față, sperând că așa cum oamenilor le place să mănânce pască în ziua de Paște, așa le vor plăcea și le vor juca și pe ele flăcăii. Cu această apă se vor spăla de-a lungul a șapte sâmbete (înainte de răsăritul soarelui), după aceea, apa o vor arunca pe iarbă sau în flori, nu pe unde trece lumea sau în glod, pentru că astfel se vor face urâte precum glodul.

Se rostesc și rugăciuni pentru a atrage atenția. Astfel, prin unele zone, după ce stau la masă cu ceilalți membrii ai familiei, în ziua de Înviere, fetele ies afară și făcându-și cruce, zic:

„Sânt în paus!

Înainteaa mea vă duceți,

La toți feciorii umblați,

Pe umărul drept îi călcați,

La inima lor vă băgați,

Pe toți îi înturnați

Cu cuvinte bune,

Niciunul să nu poată păși

Pân-la mine n-o veni.

De mâna dreaptă m-or lua

În fruntea jocului m-or juca”. (Pamfile: 1998, p. 36)

Tânăra rostește această rugăciune și invocă sfinții în credința că aceștia se vor așeza pe umărul drept (simbol al binelui) al flăcăilor și o vor ajuta să fie cea mai curtată și cea mai dansată dintre toate fetele din sat.

Prin județul Teleorman, se mai obișnuiește să se facă vrăji cu miere „Cununată”. Mierea cunununată se obține astfel: vrăjitoarea duce preotului o sticlă de miere pe care acesta o va pune la sânul a nouă miri. Miri o țin la sân de când intră în biserică până li se dă cununa jos de pe cap, însă ca mierea să fie cu adevărat folositoare trebuie ca mirii să fie„feciorelnici”. Astfel, când fata sau băiatul vin la vrăjitoare , aceasta îi pune puțină miere în vasul pe care fiecare și-l aduce. După aceasta, vrăjitoarea ia o „țeavă de soc” în care inspiră, spune de mai multe ori „bu-bu-bu!” și rostește vraja:

„Bou de N să se ducă!

Că eu am strigat cu țeavă de soc,

Cu soroc de foc,

Bou de N să se ducă!

De chipul ei,

De graiul ei,

De cuvântul ei!

Cum se duce albina prin toate burioarele

Și prin toate florile

Și-adună mirosele

De la toate busuioacele,

De la toate garoafele,

De la toți ghioceii,

De la toți brebeneii

De la toți garoflați,

De la toți dedețeii,

A adunat și-a venit albina încărcată,

Așa să vie toată lumea adunată la N

N să fie văzută de toți popii,

De toți protopopii,

De toate preotesele,

De toate diaconesele,

De toate suratele,

De toate fârtatele

Mături dezlegate

În gunoi aruncate,

N ieșită peste ele toate!” ( Pamfile: 1998, p. 42-43)

Fata se unge acasă cu această miere, cu degetul arătător, în frunte, în barbă, la tâmple și la rădăcina părului. În timp ce se unge, rostește următorul descântec: „Cum e degetul ieșit peste toate degetele, așa să fiu și eu ieșită peste toți marii […]”

2.2. Vrăji rostite cu ocazia diverselor sărbători

La sărbătoarea Sfântului Toader

Bărbații și femeile, dar mai ales copilele și fetele mai mari din părțile Bucovinei, obișnuiesc a se trezi în fiecare an ,în ziua de Sîn Toader, înainte de răsăritul soarelui pentru „a se spăla și a se la pe cap, anume ca să nu li se pască părul peste an, ci sa crească iute și să fie cît se poate de lung și de frumos, crezând că lîndu-se în dimineața acestei zile cresc cozile fetelor: „ Ca cozile iepelor și

Pletele flăcăilor

Ca coamele cailor.”

Lăutoarea, în care se spală în această zi, nu o fac ca de obicei din apă și cenușă, ci din diferite buruieni, precum: stoh, adică sfărămături de fân, busuioc (lat. Ocynum Basilicum L.), mentă (lat. Mentha piperita L.), cimbrișor (lat. Thymus serpyllum L.), toaie ( lat. Aconitum Napellus), calapăr (lat. Balsamita vulgaris), căprusnic (lat. Cirsium oleraceum Scop), smeurică (lat. Reseda odorata L.), fapnic, leuștean (lat. Levisticum oficinale Koch) și hemei (lat. Humulus Lupulus L.). Această apă le ajută nu numai să le crească părul, ci și ca să fie mereu înflorite și îmbujorate, adică frumoase ca florile, să fie luate în joc și jucate.

Pe lângă plantele menționate mai sus, unele mai pun în apă și monede de argint sau lapte de iapă ca să fie albe ca argintul și ca laptele.

Alte fete se duc în seara spre Sîn-Toader să caute năvalnic (lat. Scolopendrium officinale) , clăpusnic, frunze de nuc și rădacini de urzică. Ele își iau de acasă pâine și sare, iar înainte de a culege aceste plante, pun pâinea și sarea jos, dar nu pe toată și făcând mătănii zic:

„Eu te sorocesc

Cu pîne și cu sare

Și cu sfintele mătane,

Iar tu sorocește-mă

Cu cinste și dragoste și cu curățenie!” ( S.F. Marian: 1994, p. 252)

Asta rostesc fetele care vor să folosească plantele numite, în special năvalnicul și clăpusnicul, pentru a-și spăla părul ca să crească frumos. Iar dacă vor să vindece bube de pe față, ele zic:

„Eu te sorocesc

Cu pîne și cu sare

Și cu sfintele mătane,

Iar tu sorocește-ma

Cu leac

Și veac

Cu curăție

Și cu sănătate!” (loc. Cit.)

Aducând plantele acasă, le pun într-un loc anume și se culcă. A doua zi, dis-de-dimineață, se duc și aduc apă neîncepută( dint-o fântână din care nu a luat nimeni apă în ziua aceea).După ce au adus apa, pun în ea pâinea și sarea rămase de seara trecută împreună cu plantele culese și o pun la foc. După ce s-a încălzit se spală cu ea zicând:

„Toadere,

Sîn-Toadere!

Crească părul fetelor

Ca cozile iepelor! „

Sau:

„Toadere,

Sîn-Toadere!

Dă cosiță fetelor

Cît cozile iepelor!”

Sau:

Toadere,

Sîn-Toadere!

Fă să crească gîța fetei

Cît coada iepei!”

Pe tot parcursul anului, atât fetele cât și băieții, după ce se spală, obișnuiesc să se ungă pe cap cu unsoare sau cu unt, iar mai apoi să se pieptene. Însă, de Sîn-Toader nimeni nu se unge cu nimic pe cap, crezând că dacă o va face îi va cădea părul. După ce se spală și se piaptănă, „bărbații își rătează pletele și taie părul din frunte, iar femeile și mai ales fetele își retează puțin vârful cozii și apoi, luînd părul rătezat, îl duc și îl pun într-o bortă sau scorbură de răchită, zicând:

„Toadere,

Sîn-Toadere!

Na-ți părul meu

Și dă-mi coama calului tău!”

Aceasta o fac ca să le crească părul ca răchita de repede și să nu-i doară capul peste an.

Feciorii și fetele din zona Aradului obișnuiesc ca în Ajunul Sîn-Toaderului, să meargă pe deal pentru a culege iarba vîntului ( lat.Agrostis stolonifera L.),iederă (lat. Hedera Helix L.) și popîlnic (lat. Asarum europaeum). Cu aceste plante se spală în ziua de Sîn-Toader pentru a fi feriți de vânturi și de orice fel de bube.

În alte zone ale Banatului, fetele se duc îm seara de Sîn-Toader în pădure pentru a culege oman (lat. Inula Helenium L.). Fieb omanul și se spală cu el pe cap, iar apoi, își șterg capul și se duc în grajd unde trag calul, boul sau vaca de coadă dorind să le crească și lor coada la fel de lungă.

Fetele din Comuna Maidan au datina ca „în ziua de Sîn-Toader,des-dimineață,încă la lumină,a se spăla pre cap,punînd în apa cu care se spală muguri de pomi, în credința că, precum cresc din muguri crengi mari, așa să crească și părul lor de mare.” 257

O altă rețetă constă în spălarea capului cu „leșie de omag”(lat. Aconitum Napellus Cz) cu ajutorul căreia „părul se conservă și crește mai bine și mai mare” 257

În Transilvania, fetele de la 14 ani în sus se spală cu „leșie făcută din propivnic sau părlangina și iederă,iar după ce s-au spălat își desfac chica dinainte, care era trasă peste frunte, și împreunîndu-o cu chica dindărăt, se piaptănă cu cărare, în semn că de aici înainte e fată mare de măritat.”

În jud. Gorj, vinerea, foarte de dimineață, se duc băieți și fete să caute homan( iarbă-mare),iar a doua zi, de Sîn-Toader, se trezesc fetele mari și fac „leșie”. Se spală pe cap cu aceasta și se împletesc punându-și în cozi vițe de fuior de cânepă și rădăcină de homan. Cânepa o pun în coadă pentru a le crește părul ca fuiorul de lung, iar homanul pentru a le crește părul frumos.

În unele părți din Moldova se spală pe cap cu rută și apă,nu numai pentru a le crește părul, dar și pentru a se feri de răutate și boslă de cap. După ce se spală cu acestea, „fac o unsoare de coajă de plop cu untdelemn, cenușă de nuci și de alune, o amestecă cu untură de urs, și apoi cu unsoare de aceasta se ung pe cap. Asemenea iau untură de găină, untdelemn, miere de roi, pe cari amestecîndu-le și fierbîndu-le la un loc, se face unsoare, cu care ung apoi capul în opt zile de-a rîndul.

În ziua de Sân-Toader, oamenii se spală cu oman pe cap pentru a nu li se „paște părul peste an” și pentru a avea un păr lung și frumos.

Tot pentru a avea un păr cât mai lung și mai frumos, copiii sunt puși să tragă de părul fetelor, pe fereastră ( sau se trage de coada unui cal sau bou).

În vinerea de dinainte de Sâmbăta lui Sântoader fetele merg să caute homan. După ce gasesc homanul fac un semn acolo pentru a sti a doua zi unde să se întoarcă. Sâmbătă se trezesc dis-de-dimineață, merg în locul unde au găsit homanul, se grupează câte două și fac mătănii înaintea homanului, rostind: „Toadere, Toadere, dă cosița părului ca pe coada calului” și o mică rugăciune. După toate acestea, scot homanul din pământ și îl duc acasă unde îl fierb și se spală cu el pe cap pentru a le crește părul. Însă, secretul acestui obicei este ca ,atunci cănd fetele scot homanul din pământ, nimeni să nu le vadă. Altfel, nu le va mai crește părul, ci din contră îl vor pierde și pe cel pe care îl au.

24 iunie Sf. Ioan de vară, Sf. Ioan; Sânziene, Sânzenii; Drăgaica; Ziua Soarelui; Ursina; Amuțitul cucului; Nașterea Sf.Ioan Botezătorul; Aducerea moaștelor Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava; Sf. Niceta de Remesiana

„La Drăgaică femeile se tăvălesc prin rouă.”

Fetele se scaldă în plante adunate și fierte pentru a fi ferite de boli și ca să fie drăgăstoase.

În această zi se culeg „plante de leac” precum: sânziene, usturoi, cicoare, cimbrișor, trifoi- alb, sulfină etc. Fetele merg pe câmp și culeg sânziene ,din care își fac coronițe, și flori de cicoare din care își fac brâuri..Aceste podoabe le poartă toată ziua, iar seara le dau jos și le pun la uscat pentru a le folosi mai apoi ca plante de leac.

Prin zona Banatului, când se sărbătoresc Sânzienele, fetele se duc câte doua pe un câmp „galben ca aurul de florile Sânzienelor”, înainte de răsăritul soarelui, se dezbracă complet și în timp ce se spală cu flori frumos mirositoare rostesc următoarele versuri:

„-Bună dimineața,

Râul lui Iordan

Și apa lui Viorean!

-Mai șezi la noi

Pe scamn de aur!

-N-am venit să săd

Pe scamn de aur;

Ci am venit

Să mă spăl

Pe față,

Pe brață,

Pe albă peliță,

Pe galbenă cosiță

Și mie să-mi dau:

În doi ochișori

Doi bănișori,

În doi umerei

Doi luceferei,

În piept soarele

Și zorile,

În spate luna

Și stelele,

Pe mânecele

Numai stele,

Pe polcuță

Dragostile!-

În pălmi pleznii,

În țări mă vestii,

Mândră, frumoasă să fiu!

Celor bătrâni vestită,

Celor tineri iubită!” (Pamfile, 1998: p. 25)

Aceste versuri sugerează faptul că fata, deși are toate calitățile specifice unei femei frumoase: „albă peliță”, „galbenă cosiță”, tot are nevoie să se scalde în această apă pe care o vrăjește rostind acest descântec și o transformă într-un fel de râu al Iordanului”, râu în care a fost botezat Domnul Nostru Iisus Hristos. Ea îi cere acestui râu sfânt să-i completeze frumusețea înnăscută pentru a putea fi „mândră și frumoasă”, iar cei tineri să o iubească numai pe ea.

Intrarea Domnului în Ierusalim; Floriile, Duminica Floriilor

„Dacă fetele mari dau cu salcie pe păr în ziua de Florii,li crește părul.”

În ajunul Floriilor, fetele fierb apă cu busuioc și cu fire de la canafii prapurilor (furate de la o înmormântare a unei fete mari). Cu această fiertură se spală pe cap în ziua de Florii ca să aibă păr frumos și strălucitor ca firele de prapuri, dar și pentru a fi plăcute de feciori. După ce s-au spălat, aruncă această apă la rădăcina unui păr și zic:

„Cât de frumos e părul înflorit, așa de frumoasă să fiu și eu; cum se uită oamenii la un păr înflorit, așa să se uite și la mine!” (Olteanu: 2001, p. 609)

2.3. Straie, podoabe și bijuterii

Prin prezența pe unele pietre funerare sau pe basoreliefuri a unei imagini care înfățișează o femeie alături de o oglindă, ne demonstrează că femeia s-a preocupat de înfățișarea sa din cele mai vechi timpuri.

Frumusețea fizică a unei fete trebuie pusă în valoare și prin vestimentație și podoabe. Oricât ar fi ea de frumoasă,îmbrăcămintea și podoabele scumpe cu care „se gătește” dau o mai mare strălucire frumuseții ei înnăscute. Pe lângă sacrificiile și vrăjile la care apelază fetele pentru a avea o înfățișare frumoasă,ele trebuie să fie atente și la împodobirea trupului. Încă din cele mai vechi timpuri fetele, pentru a fi cochete, apelează la podoabe populare pentru a-și întregi ținuta:

„- Ce să-mi urezi dumineca dimineața,

Cînd mă gătesc să merg pînă la biserică,

Nu atît pîn’ la biserică, cît pînă la cîrciumioară;

De voi îmbrăca ciorapi albi,

De-mi voi lua botinele,

De-mi voi lua cămașa alba,

De-mi voi lua fusta frumoasă,

De-mi voi prinde catrița roșie,

De mă voi încinge cu funda cea roză,

De-mi voi atîrna coralii cei scumpi,

De-mi voi pune inelușul de argint

Ciorapii albi picioarele să le încălzească,

Botinele tălpile să le-ncălzească,

Cămașa alba trupul să-l apere,

Fusta cea scumpă de fundă-I încinsă,

Catrița roșie la soare să strălucească,

Coralii cei scumpi gîtul să-l cuprindă,

Funda cea roșie să mă facă frumoasă…” ( Colind de fată mare)

Aceste versuri ale colindului surprind exact obiectele la care femeile apelează pentru a-și scoate în evidență frumusețea naturală. Știm că ziua de duminică implică neapărat mersul la biserică, iar acolo trebuie să poarte cele mai bune haine și podoabe pe care aceasta le deține.

Podoabele populare au ocupat întotdeauna un loc important printre lucrurile vieții cotidiene (mai alea a femeilor), fiind părți integrate în ansamblul vestimentar. Se crede că podoabele și bijuteriile au apărut chiar înaintea hainelor (având pe atunci rolul de a- apăra pe cel care le poartă).

Datorită dezvoltării economice de la sfărșitul secolului al XIV-lea și începutul celui de-al XV-lea, grija pentru îmbrăcăminte, podoabe, bijuterii devine o preocupare majoră.

W.C.W. Blumenbach afirmă că la 1840, în Banat printer obiectele femeilor se gaseau: „boieli pentru colorarea în roșu a obrajilor, culori negre pentru sprâncene, cercei, salbe de mărgele, broderii.”

Podoabele au fost dintotdeauna prezente în viața omului, dovadă stand vestigiile aflate prin săpăturile arheologice, dar și mărturiile scriitorilor antici și de Ev Mediu.

Îndiferent de materialele din care erau confecționate ( Frunze, flori, pietre, metal) s-au creat modele diferite de-a lungul timpului, acestea fiind supuse unor norme sociale destul de stricte, transmise prin tradiție.

Podoabele variază în funcție de vârstă, stare civilă, socială sau materială. Tinerii vor folosi podoabe strălucitoare și colorate, iar pentru marcarea bătrâneții se recurge la sobrietate.

Podoabele purtate de tineri sunt confecționate din crenguțe verzi, flori și panglici colorate. În Avrig (Sibiu), fetele purtau în păr, prin secolul al XIX-lea, flori artificiale numite „peșchine”, iar în urechi purtau „păune” ( podoabe confecționate din pene de păun).

În țara Lăpușului, purtau pe cap o bentiță de saten negru pe care erau aplicate mărgele policrome, „bumbi” de lână, nasturi și paiete.

Fetele din Pădureni purtau la cozi „<< curm >> , șiret de arnica roșu cu << șocoți >>, ciucuri de mătase, la capăt împodobiți cu oglinzi, mărgele și steluțe de sticlă scânteietoare”. ( Stoica, Petrescu, Bocse: 1985, p. 386)

Nelipsite din costumația fetelor colierele cât mai diverse, confecționate din mărgele, piese metalice, pandantive. Tot la gât purtau fetele și „gheordane”, „zgărzi”, „barșoane”, „salbe”, „plastoane” etc. însă cea mai cunoscută podoabă pe care o purtau la gât este „lățitarul” ( bentiță alcătuită dintr-o țesătură fină din mărgele policrome).
Fetele poartă podoabe și în talie. Podoabele pentru talie sunt în feneral confecționate din fibre textile. Dimjensiunile, motivele și culorile variază în funcție de vârstă și preferințe. Aceste cingători mai sunt cunoscute și sub numele de „bête”, „brăciri”, „brâie”.

Prin zona Maramureșului și Țara Oașului au început, prin secolul al XVIII-lea, să se poarte podoabe scumpe.

„Coraliile și zgărzile scumpe, formate din 20-35 șiruri de mărgele, erau lucrate din nucleie de coral, uneori <<legate>> cu inele de alamă sau cositor.”( loc.cit.) Această zgardă avea o valoare mare, comparabilă chiar cu prețul unei perechi de boi. Aceasta nu lipsea din costumul de nuntă al fetelor.

În aceeași categorie se încadrează și mărgelele de inspirație venețiană, originale ori imitate în „hutele din Bihor” după modelul celor din Murano.

Tot podoabe de valoare erau condiderate și salbele cu boabe sau cele cu globurele purtate prin satele de lângă Alba Iulia, confecționate din bronz argintat sau argint.

Mai purtau și podoabe confecționate din bani pe care îi îngăureau și îi puneau sârmă, ață ori panglică.

Fără îndoială, cea mai impunătoare podoabă din această categorie este „cheptarul de bani”, „tărșatul de bani”, sau „gulerul de bani” care se poartă prin Năsăud, Bihor, Banat. Monedele sunt fixate pe un „plastron” de pânză, mătase sau catifea fiind dispuse în șiruri regulate peste toată țesătura.

Capitolul 3: Ecouri ale tradiției în mentalitatea actuală

3.1. Frumusețea, din Antichitate până în secolul XX

Despre frumusețea feminină s-au spun și s-au scris multe încă din Antichitate. Din acele vremuri de mult apuse avem atestări desprew cosmetice, creme și parfumuri. Cine nu a auzit de Cleopatra, Afrodita sau Nefertiti, cele mai frumoase femei ale tuturor timpurilor?

Se crede că prima rețetă cosmetică datează de acum șase mii de ani și a fost scrisă pe pietrele clădirii regale egiptene. În continuare voi prezenta cum au evoluat lucrurile de-a lungul timpului.

Conform cercetărilor arheologice, primele și destul de numeroase ustensile pentru machiaj și recipiente cu farduri datează de prin anul 5.000 î. Hr. Locația unde au fost găsite cele mai vechi astfel de obiecte este Egiptul. Acest lucru ne indică preocuparea femeilor egiptene pentru esteticîncă din acea vreme. Acestea foloseau unguente pe bază de ulei de măsline sau de palmier pentru a-și proteja pielea de razele soarelui, dar și de îmbătrânire.

Egiptenii antici sunt renumiți pentru cochetăria ți importanța pe care o acordau aspectului fizic. Astfel, ziua și-o începeau cu băi în ape minerale după care își aplicau măști din argila hrănitoare a Nilului sau din ou și lapte, urmate de gomaj cu cenușă și masaje cu uleiuri aromate.

Nu era neglijat nici machiajul care se realiza atât pe față cât și pe restul corpului. Culorile care predominau în machiajul egiptencelor erau albastrul, verdele, roșul, argila brună, ocrul auriu și negrul. Ochii și-i conturau cu negru pe pleoapa inferioară și cu verde sau albastru pe cea superioară. Tușa finală era reprezentată de trasarea unei linii pe lungimea tâmplelor cu khnol negru. Sprâncenele erau alungite și complet înnegrite, iar buzele erau conturate cu nuanțe de roșu sau roz.

În timpul Renașterii, femeia era considerată ca fiind cea mai frumoasă creație, dominantă fiind imaginea femeii reale, plină de senzualitate. În acea perioadă femeia ideală trebuia să aibă o talie de viespe, umeri largi, șolduri mari și rotunjite, degete subțiri, picioare mici, sânii trebuiau să aibă forma unei pere inversate, lungimea nasului trebuia să fie egală cu cea a buzelor. Dinții și pielea era obligatoriu să fie albe, unghiile, buzele și obrajii să fie roșii, iar ochii, genele și sprâncenele trebuiau să fie cât mai negre.

Romantismul aduce o perioadă de exuberanță și diafan, o istorie a frumuseții bazată pe contraste. Femininul este împins la extrem, delicatețea femeii era evidentă din culoarea pielii. Pentru a obține o paloare veridică care să le sublinieze sensibilitatea, puritatea, femeile consumau, uneori în exces, oțet de mere sau citronadă. În această perioadă, totul era pus sub semnul diafanului și al naturalului: mersul, machiajul, accesoriile.

În secolul XX încep să fie din ce în ce mai promovate cosmeticele. Se foloseau rujul, fardul de pleoape și cel de obraz pentru accentuarea idealului de frumusețe din epocă: tenul alb și trupul în forma unei clepsidre. Pe la jumătatea secolului începe să se pună din ce în ce mai mult accentul pe maghiaj: privirea trebuia accentuată cu mult tuș și rimel. Începând cu 1990, naturalul revine în forță. Începe să se evite vopsirea și decolorarea chimică a părului, agresarea firului de păr prin procedee complicate de coafura. Machiajul devine și el discret și natural: mai puțin rimel, tenul ușor „îmbujorat” și buzele roșii.

3.2. Frumusețea în secolului XXI

Am văzut anterior cum, de-a lungul timpului, procedeele de înfrumusețare se schimbă de la o perioadă istorică la alta. În acest subcapitol voi încerca să prezint ce păstrează femeia secolului XXI din perioadele precedente, dar și ce a apărut o data cu acest secol.

Așa cum am mai spus, femeia a fost preocupată de înfățișarea sa încă din cele mai vechi timpuri și indiferent de mediul în care locuia (urban sau rural), aceasta avea diferite trucuri care o ajutau să se îngrijească de aspectul ei exterior. Încă din Antichitate, femeile își alegeau cu grijă ținutele și petreceau ore întregi în fața oglinzii.

Și astăzi, la fel ca în trecut, femeile cele mai frumoase sunt cele care încearcă cât de mult pot să-și păstreze frumusețea naturală, dar să își scoată în evidență, prin diverse tehnici și rețete, punctele forte, trăsăturile pe care ele le consideră frumoase, mascând totodată micile defecte pe care fiecare le are.

După cum precizam și în primul capitol al acestei lucrări, părțile corpului femeiesc care trebuie să exprime frumusețe sunt: fața, ochii, buzele și părul. Acestea sunt primele parți ale corpului care îți sar în ochii când vezi pentru prima data o persoană și în funcție de acestea poți spune despre persoana respectivă dacă este frumoasă sau nu.

Femeia se definește prin cochetărie. Când spui femeie, îți vin în minte 4 cuvinte: cochetă, frumoasă, machiaj, bijuterii. Pot spune că aceste banale cuvinte definesc cuvântul FEMEIE. Pentru că suntem cochete, frumoase, ne place să ne machiem și să purtăm bijuterii.

În capitolele precedente am arătat cum se îngrijea femeia tradițională de aspectul ei fizic și care îi erau trucurile pentru a fi văzută ca fiind cea mai frumoasă din sat. Am văzut acolo că pentru a-și prepara „irinurile”, fetele apelau la ingrediente cât mai naturale, de genul celor pe care le găseau prin jurul casei, dar că pe lângă aceste „cosmetice” mai aveau și alte trucuri magice la propriu.

În continuare voi încerca să arăt că și astăzi femeile mai păstrează din secretele acestor femei tradiționale și că întălnim și azi ingrediente naturale din care acestea își prepară diverse „leacuri” pentru piele și păr. Vom vedea însă că femeia modernă nu ma crede că descântându-și apa în care urmează să-și facă igiena și invocând „Sfântul Soare” va deveni cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Din contra, această femeie modernă, spre deosebire de cea tradițională, are avantajul de a fi o foarte bună cunoscătoare a „trucurilor” de machiaj care o ajută să-și evidențieze trăsăturile frumoase și să le ascundă pe cele mai puțin frumoase.

Cu toate că de-a lungul timpului industria cosmetică a evoluat destul de mult, femeia modernă are încredere să apeleze în continuare la rețetele tradiționale de înfrumusețare. Acestea îi sunt la îndemână prin intermediul Mass-mediei care nu ratează nicio ocazie de a face cunoscute rețetele pe care bunica le folosea pentru a-și îngriji aspectul fizic. Se crede că aceste rețete moștenite din generație în generație sunt mult mai benefice decăt cele ce se gasesc astăzi în comerț și asta datorită faptului că aceste „irinuri” tradiționale conțin doar ingrediente naturale. O altă bilă albă pentru cosmetica tradițională este ca poate fi la îndemâna oricui. Cosmeticele naturale sunt mult mai ieftine decât cele comercializate în magazinele de specialitate.

Și astăzi fetele pun accent pe evidențierea ochilor, sprâncenelor, obrajilor și buzelor. Și acestea doresc ca buzele să le fie rumene, obrajii îmbujorați și sprâncenele foarte bine conturate, însă, spre deosebire de fata tradițională din trecut, fata modernă din zilele noastre apelează la alte tehnici prin care să-și evidențieze aceste trăsături. Acum, industria cosmetică s-a specializat în creearea rujurilor, fardurilor de obraz, dar și a fardurilor pentru sprâncene.

Cu toate acestea, industria online și a revistelor de specialitate abundă de rețete naturiste prin care fetele își pot păstra și îmbunătății frumusețea naturală. Am studiat, de exemplu, revista „Formula As” care are o rubrică de „Frumusețe” în care se prezintă și diverse rețete naturiste prin care femeile îți pot îmbunătății sau păstra frumusețea naturală.

Găsim în arhiva „Formulei As” leacuri vechi pentru timpuri noi, fel și fel de rețete de îngrijire pe care le practicau bunicile noastre. Aceste rețete au la bază ingrediente cât mai naturale după cum bine ne-am obișnuit. Astfel, printre ingredientele preferate ale bunicii se numără: mușețelul, castravetele, salvia, pătrunjelul. Mușețelul are un efect calmant, hidratant și ajută în lupta împotriva coșurilor, eczemelor, înfecțiilor, arsurilor de soare, dar și alergiilor. Castravetele ajută și el la hidratare, iar salvia ajută la calmarea iritațiilor.( rețetele se găsesc în Anexa 3). Aceste ingrediente sunt utilizate și astăzi având efecte pozitive asupra aspectului fizic al femeii.

Dar să nu uităm de păr! După cum am văzut în capitolele anterioare, o fată frumoasă trebuie să aibă neapărat și un păr lung și frumos. Și pentru îngrijirea părului găsim astăzi prin Mass-Media numeroase rețete tradiționale precum cea cu ou, pe care toate femeile sunt convinsă că au încercat-o cel puțin o dată, cea pe bază de mușețel, dar și altele. (Anexa 4) la care femeia modernă apelează cu încredere. Așa cum femeia tradițională avea propriile sale rețete de „cănire” a părului și cea modernă are acces prin intermediul revistelor sau internetului la diverse trucuri prin care își poate deschide sau închide la culoare podoaba capilară (Anexa 4).

Deoarece revista „Formula As” este o revistă care cultivă tradiția, fără a uita că se adresează femeii moderne, sofisticate pe care o îndeamnă să privească în trecut cu interes și cu încredere, găsim în arhiva sa și câteva rețete de sulimanuri ( Anexa 5) pe care, cum bine știm din primul capitol, femeia tradițională le folosea pentru înfrumusețare și din rețetele cărora se inspiră și femeia modernă.

Așadar, am văzut cum rețetele bunicii care au ca ingrediente principale: apa proaspătă de ploaie sau de izvor, busuiocul, pătrunjelul și alte plante, au rămas de-a lungul timpului intens cultivate de Mass-Media fiind o alternativă mai ieftină și mai sănătoasă față de cosmeticele moderne, care din ce în ce mai costisitoare și au ingrediente din ce în ce mai nocive pentru piele. Am observat, deci, că Mass-Media recomandă utilizarea rețetelor tradiționale pentru confecționarea cosmeticelor.

Mai este cosmetica modernă pusă sub semnul magiei? Mai cred fetele din ziua de astăzi că invocând Soarele, descântând apa sau trăgându-se de coadă în ajunul Sân Toaderului și rugându-l să dea „cosițe fetelor cât cozile iepelor” vor deveni cele mai frumoase și cele mai curtate? Ei bine, nu. Această parte magică a cosmeticii tradiționale nu a rezistat de-a lungul timpului, nefiind cultivată în Mass-Media.

Așadar, rețetele bunicii au rezistat de-a lungul timpului și continuă să fie intens cultivate și utilizate. În ciuda faptului că industria cosmetică este într-o continuă evoluție, femeia modernă continuă să apeleze și la aceste trucuri păstrate de-a lungul timpului cu ajutorul tradiției.

Anexa 1: Poezie ritual-ceremoniala (invocatii, descântece)

„Răsai, soare frățioare,

Nu răsari pe garduri uscate,

Pe țoluri vărgate,

Și răsai pe fața mea,

Pe ochii mei,

Pe hainele mele

Și pe toate viersurile mele.

Și dă-mi roșața ta pe fața mea,

Să se uite țara și lumea la ea:

Să se uite și tânăr și bătrân,

Și rudă și strin,

Mai vârtos Ion.

Și dă-mi razele tele

Pe brațele mele,

Să se uite țara și lumea la ele.

Să se uite și mic și mare,

Și tânăr și bătrân,

Și rudă și strin,

Mai vârtos Ion.

Soare,soare frățioare,

Cum e deștul ăsta mai mare

Peste toate deștele,

Așa să fiu eu peste toate fetele.

Numai eu să fiu mai frumoasă

Și mai aleasa,

Ca un bam din vistierie,

Ca o iapă din hierghelie,

Ca mătasa din prăvălie.” ( Răutu, p.139-140)

„Răsai, soare,

Frățioare!

Nu răsari sub dealuri, pe văi,

Pe turme de oi,

Pe cirezi de boi,

Ape curgătoare,

Pietre stătătoare,

Case dărâmate,

Cu streșini lăsate,

Și pe cergi vărgate,

Să răsai pe chipul meu,

Pe obrazul meu,

Pe statul meu

Doi steloi

În doi umerei,

Se uită toată lumea cu drag la ei

Mai vârtos scrisul meu:

Soarele-n piept, luna-n spate!” (Pamfile: 1998, p. 39)

„- Bună dimineața,

Rouă, rouliță!

-Mulțămim dumitale,

Mândră drăguliță!

-Rouă, rouliță,

Am venit să mă închin

Și mă rog ca să mă speli,

Să mă curățești,

Să mă limpezești

De tăte urile

Și făcăturile,

Ca să mă faci

Drăguță și frumoasă

Ca oaule grecilor,

Ca sarea berbecilor,

Ca laptele juncilor

Și tâțele pruncilor.

Cum se bat grecii

Dipe oauă,

Și berbecii

Dipe sare,

Și vițeii

Dipe lapte,

Și pruncii

Dipe țâță,

Așa să se bată și flăcăii

Dipe mine!” ( Răutu, p. 150)

„ Apă, apă rouroasă!

Fă-mă mândră și frumoasă

Ca grâul ales pe masă,

Ca sfântul soare

Când răsare,

Ca busuiocul când e-n floare.

Câtă dragoste-i pe lume,

Toată s-o pui pe mine-anume.

Câți feciori că m-or vedea

Eu lor dragă le-oi cădea.

Câți bătrâni m-or auzi,

Cu cuvântul m-or cinsti. ( Răutu, p. 148)

Anexa 2: Poezie lirică

„Foaie verde nucă seacă,

Nu caut că ești săracă,

Că nu-mi trebuie boi, nici vacă,

Numai ochii tăi să-mi placă,

Ochii și sprîncenile,

Gîtul și mărgelele,

C-alea fac dragostele.

De n-ar fi ochii și sprîncenele

N-ar mai fi păcate grele.” -din comuna Beiu-Teleorman (Tocilescu,Țapu p.123)

„Cine te-a făcut pe tine

Așa naltă și subțire?

Mijlocelul ca inelul,

Obrăjorul ca bujorul.” – culeasă de înv. I. Rădulescu de la Gheorghe N.G. Răducă, din com. Păușești-Măglași, jud. Vîlcea (Tocilescu,Țapu p.138)

„Frunză verde de trei cepe,

Dragostea de unde se-ncepe?

De la ochi, de la sprîncene,

De la buze ruminele […]” -culeasă de înv. I. Dumbravă din com. Uscați, jud. Neamț (Tocilescu,Țapu p.176)

„Ieși, puiculiță, la ogor,

Puiculiță, hăi,

Desculță, cu capul gol,

Puiculiță, hăi !

Ișă, unde te duci

Numai în fustă și papuci,

Așa sprintină, ușoară,

Că ești o căprioară.

-Mă duc, domnule, la izvor,

Să ieu apă în ulcior,

Să mă spăl, măi, măi,

Să fiu drăguță la flăcăi!…” -culeasă de I. Dumbravă, înv. Din com. Uscați, jud. Neamț (Tocilescu,Țapu p. 204)

„Marițico, plete lungi,

Bagă-mă slugă la junci,

La cernut, la frămîntat,

La gură de sărutat ”. -De la lăutarul Anghel Cambrea, Săcelu-Gorj (Tocilescu,Țapu p. 311)

„Funză verde de dudău,

Mergea lelea pînga tău,

Cu cunună de sasău.

Drăguțu-său o vedea

Și din grai așa-I grăia:

-Trage-ți, lele, cununa,

Cam pe ochi, cam pe sprîncene,

Că mă bagi în multe rele;

Cam pe coada ochiului,

Izvorul păcatului.

Eu, lele, de dorul tău

Nu poci sluji Domnu-meu,

Nici s-ascult pe tată-meu!

-Bade, nu te supăra,

Că, zău, nu e vina mea,

Ci-I vina măicuța-mea;

Ea frumoasă m-a făcut

Și eu ție ți-am plăcut,

Ca piperiu grecilor,

Ca tămîia popilor.

Cînd măicuța m-a scăldat,

Ea cipa că mi-a tîpat

Tot în umbra nucilor

Spre chinul voinicilor”! ( Jarnik, Bîrseanu: 1964, p.16)

„Bine-i stă la ceri cu lună

Ca și mîndrei cu cunună;

Bine-i stă la ceri cu stele

Ca și mîndrei cu mărgele.

Buzule ca rujile,

Poalele ca florile;

Fața ei ca hîrtia,

De poți scrie pe dînsa! ” ( Jarnik, Bîrseanu: 1964, p. 27)

„Bat-o cruciulița lele,

N-avu cum să nu mă-nșele,

C-o văzui albă la piele

Și la grumaz cu mărgele

Și cu buze subțirele

Și-n degete cu inele…

Inima era de fiere!” ( Jarnik, Bîrseanu: 1964, p. 155)

Anexa 3: Rețete pentru îngrijirea pielii

Cosmetice pe bază de castravete:

Loțiune hidratantă cu castravete si mușețel:

Se folosesc următoarele ingrediente: 1 castravete mijlociu, 1 lingură de mușetel uscat, 2 linguri de glicerină, 600 ml de apă. Castravetele se curăță de coajă și se taie în bucățele mici. Aceste bucățele se presează cu ajutorul unei site și a unei linguri de lemn. Mușețelul se pune într-o cană și se toarnă peste el o cană cu apă clocotită. Se lasă la infuzat 20 de minute, după care se strecoară și se lasă la răcit. După ce infuzia de mușețel s-a răcit se adaugă glicerina și zeama rezultată de la castravetele stors. Amestecul obținut se toarnă într-o sticlă și se păstrează la frigider. Această loțiune se aplică pe față, decolteu și gât. Are un efect catifelant asupra pielii.

Cosmetice pe bază de salvie:

Apă de față cu salvie:

„Are un efect înviorător și calmant pentru tenurile grase, cu impurități.

Mod de preparare și folosire: Preparați un ceai de salvie dintr-o linguriță de plantă opărită cu 125 ml apă clocotită. Lăsați să se infuzeze 10 minute, apoi strecurați. Amestecați lichidul răcit cu o linguriță de oțet de mere și o linguriță de sare de mare. Turnați lichidul într-o sticlă cu dop pe care, înainte de folosire, trebuie să o scuturați. Ștergeti-vă cu un tampon de vată înmuiat în apă de salvie pe obrazul curățat înainte. Nu uitați de gât și de decolteu”. (Arhiva Formulei As, accesat la 12 mai 2016, URL: http://www.formula-as.ro/2002/541/frumusete-20/frumusete-3695)

Loțiune tonică pentru față:

„Preparată cu salvie, această loțiune întărește pielea, strânge porii și are o acțiune calmantă asupra coșurilor și iritațiilor. Se utilizează după ce v-ați curățat bine pielea și înainte de a aplica o cremă hidratantă. Puneți patru linguri de salvie uscată sau opt linguri de salvie proaspătă într-un borcan curat și adăugati 150 ml de vodcă. Închideți cu grijă capacul și lăsați produsul la macerat timp de o săptămână. Strecurați lichidul printr-un tifon, puneți o cantitate nouă de salvie și lăsați-o din nou la macerat timp de o săptămână. După acest timp, loțiunea va mirosi puternic a salvie, dar, dacă doriți să obțineți o concentrație și mai mare, repetați încă o dată întreaga operație. La final, strecurați lichidul cu ajutorul unui filtru de cafea, turnați-l într-un flacon curat și adăugași o fărâmă de tămâie. Închideți borcanul ermetic și scuturați-l energic. Dacă doriți să obtineți o soluție mai diluată, adăugați-i apă distilată sau înlocuiți salvia cu o plantă care are o acțiune mai puțin astringentă, cum ar fi mușețelul”. ( Arhiva Formula As, accesat la 12 mai 2016, URL: http://www.formula-as.ro/2002/506/frumusete-20/frumusete-3006)

Produse cosmetice naturale, pe bază de mușețel:

Lapte demachiant:

„Ingrediente: 25 g flori de mușețel, 125 ml lapte integral (nedegresat).

Mod de preparare: Se încălzește pe flacără mică laptele împreună cu mușețelul, fără să dea în fiert. Se lasă să se infuzeze două ore. Se strecoară laptele și se folosește ca demachiant cu ajutorul unui tampon de vată. Laptele de mușețel se păstrează la frigider, circa o săptămână”.

Apă de mușețel:

„Ingrediente: 10 g flori uscate de mușețel, 100 g oțet de mere, 300 g apă de ploaie sau apă plată (sau de izvor).

Mod de preparare: Se fierbe mai întâi apa vreme de 10 minute, apoi se lasă să se răcească până ce se poate ține mâna în ea. Se pun florile de musșețel într-un vas care se poate închide ermetic, cu gura largă (borcan). Se acoperă cu apă fiartă și răcită și cu oțetul de mere, astfel ca florile să fie bine acoperite. Se lasă să se macereze o săptămână, la loc cald, agitându-se energic în fiecare zi. Dacă florile absorb prea mult lichid, completați cu apă fiartă și răcită. După o săptămână, strecurați lichidul și puneți-l într-o sticlă de culoare închisă.

Apa de mușețel are asupra tenului efect de limpezire, de împrosăatare și dezinfectare. Înmuiați bine un tampon de vată în lichid și ștergeți-vă zilnic fața și gâtul. Apa de mușețel se recomandă și după baie, când pătrunde mai bine în porii deschiși”. (Arhiva Formula As, accesat la 12.06.2016, URL: http://www.formula-as.ro/2002/520/frumusete-20/frumusete-3274)

Cremă cu pătrunjel și iaurt:

„Ingrediente: un pumn de frunze proaspete de pătrunjel, 3 linguri de iaurt țărănesc (nu pasteurizat), 2 linguri de oțet de mere.

Mod de preparare: 1. Spălați pătrunjelul, tăiați-i tijele și tocați frunzele pe un fund de lemn. 2. Vârâti pătrunjelul tocat în mixer și amestecați ușor. Adăugați oțetul de mere și amestecați iarăți. 3. Adăugați iaurtul și amestecați pentru a obține o cremă onctuoasă. 4. Puneți crema de pătrunjel într-un bol, acoperiți-l cu o foiță de plastic sau celofan și păstrați-l la frigider până în clipa folosirii.

Mod de folosire: aplicați crema pe față ca o mască și lăsați-o să acționeze vreme de 15 minute. Apoi spălați-vă bine cu apă rece. Crema de pătrunjel poate fi conservată 24 de ore la frigider”. ( Arhiva Formulei As, accesat la data de 13.06.2016, URL: http://www.formula-as.ro/2002/516/frumusete-20/frumusete-3196)

Anexa 4: Rețete pentru îngrijirea părului

Există plante care ajută părul să devină sanatos si frumos:

menta stimuleaza pielea capului:

„Faceti un concentrat puternic din ceai de menta si amestecati-l cu samponul (o portie) pe care il folositi. Masati-l bine pe pielea capului si lasati-l sa actioneze. Restul ceaiului puneti-l in apa de clatit”.

urzica vindeca parul gras si varfurile crapate:

„Preparati un decoct din urzici. Amestecati o parte din el cu samponul si intindeti-l bine pe par. Lasati sa actioneze cateva minute. Clatiti-va bine. In ultima apa, turnati ceaiul de urzica ramas.”

salvia hraneste si stimuleaza creșterea părului:

„Preparati o infuzie concentrata de salvie. Strecurati-o si puneti-o intr-un vas. Dupa ce v-ati spalat pe cap si v-ati clatit, zvantati-va parul intr-un prosop. Descurcati-l. Inmuiati apoi pieptenele in infuzia de salvie si intindeti-o uniform pe toata lungimea lui”.

patrunjelul opreste caderea parului:

„Pisati bine seminte de patrunjel si pudrati-va din abundenta parul cu pulberea obtinuta (ca sa ajunga la pielea capului, faceti carari). Frictionati-va bine cu varful degetelor. Practicati procedeul cateva zile, in fiecare luna, si rezultatele nu vor intarzia sa apara. Pulberea trebuie lasata pe cap toata noaptea, iar a doua zi dimineata va spalati cu doua galbenusuri de ou batute”.

mugurii de nuc intaresc parul si inlatura matreata:

„Puneti la fiert 300 g de untura de porc nesarata (osanza). Cand incepe sa dea in clocot, adaugati o lingura cu varf de muguri de nuc si lasati-o pe flacara o jumatate de ora. Trageti vasul deoparte, mutati compozitia intr-o casoleta de portelan si amestecati-o bine, pentru a zdrobi plantele si a obtine un produs omogen. Unguentul se pastreaza in vas de sticla sau de ceramica. Se aplica la radacina, pe parul curat, dupa ce a fost spalat cu sampon (folositi-l in zilele cand nu plecati de acasa). In plus: – dusurile alternative pe pielea capului intaresc radacina parului. Dimineata si seara, faceti dusuri pe cap, la inceput calde, apoi reci, repetand operatiunea de mai multe ori. Ultimul dus sa fie cu apa rece, apoi stergeti-va bine cu un prosop (dusurile nu trebuie sa fie prea fierbinti). – administrarea regulata de drojdie de bere proaspata (pe cale interna) intareste parul, datorita continutului bogat in vitamine”. (Arhiva Formula As, accesat la 13 mai 2016, URL: http://www.formula-as.ro/2002/505/frumusete-20/frumusete-2986 )

oul ajută la regenerarea părului despicat:

„Bogat în proteine, grăsimi, vita­mi­ne și minerale, oul este un ingredient ideal în rețetele de îngrijire a pielii și părului. Bateți bine într-o ceașcă 3-4 ouă și aplicați pe părul umed. Întin­deți de la rădăcină până la vârf și ma­sați bine pe pielea capului. Lăsați să își facă efectul timp de 20 de minute, clă­tiți cu apă rece, apoi spălați-vă cu șam­ponul obișnuit. Acest tratament poate fi aplicat o dată pe săptămână”. (Arhiva Formula As, accesat la 13 mai 2016, URL: http://www.formula-as.ro/2014/1143/frumusete-20/pe-umeri-pletele-i-curg-rau-subtire-ca-un-spic-de-grau-o-pierd-din-ochi-de-draga-18507 )

Mai există și astăzi rețete prin care fetele își pot vopsi părul în mod natural. Astfel, pentru a obține nuanțe de roșu sau reflexe arămii, acestea utilizează următoarele rețete:

„Rețetă cu coji de ceapă roșie

Ingrediente: cojile de la 20 de cepe roșii, 1 l apă.

Mod de preparare și folosire: Fierbeți cojile de ceapă în apă, până când lichidul scade la jumătate. Acoperiți vasul și lăsați decoctul să se răcească, apoi strecurați. Clătiți părul cu fiertura de ceapă, apoi lăsați-l să se usuce. Pentru rezultate stabile, repetați procedeul de 2-3 ori pe săptămână”.

„Rețetă cu suc de sfeclă roșie și suc de morcovi

Ingrediente: o jumătate de ceașcă suc proaspăt de sfeclă roșie, o jumătate de ceașcă suc proaspăt de morcovi.

Mod de preparare și folosire: Amestecați ingredientele și aplicați-le pe părul umed. Înfășurați-vă capul în folie de plastic apoi și într-un prosop și stați lângă o sursă de căldură, timp de o oră. Spălați-vă apoi părul în mod obișnuit”.

Pentru a obține nuanțe deschise sau reflexe aurii, fetele utilizează alte ingrediente:

„Rețetă cu mușețel, gălbenele, lămâie

Ingrediente: 1 cană de ceai con­centrat de mușețel, o jumătate cană de ceai concentrat de gălbenele, o jumătate de cană de suc de lămâie proaspăt stors.

Mod de preparare și folosire: Amestecați ingredientele și aplicați-le pe întreaga suprafață a părului cu ajutorul unui recipient cu pulverizator. Lăsați amestecul pe păr două ore, apoi clătiți. Pentru a ajunge la nuanța dorită, repetați procedeul de câteva ori. Expunerea părului la soare, în timpul vopsitului, va spori efectul preparatului”. (Arhiva Formula As, acesat la 13 mai 2016, URL: http://www.formula-as.ro/2014/1127/frumusete-20/culori-naturale-pentru-par-18039 )

Cele care vor ca părul lor să capete nuanțe închise, reflexe castanii sau arămii vor apela la următoarea rețetă ce are la bază cafeaua:

„Ingrediente: 8 linguri de cafea măcinată, un sfert de ceașcă de balsam de păr, o cană și jumătate de apă.

Mod de preparare și folosire: Puneți apa pe foc. Când începe să fiarbă, adăugați cele 8 linguri de cafea, amestecați și lăsați să dea în câteva clocote, la foc mic. Trageți vasul de pe foc și lăsați-l să stea acoperit, timp de 20 de minute. Separați cafeaua de zaț. Amestecați cafeaua cu balsamul pentru păr, până se transformă într-o pastă, apoi lăsați să se răcească complet. Aplicați pasta pe păr, ca pe o vopsea obișnuită, cu ajutorul unei pensule, până când acoperiți întreaga suprafață, de la rădăcină până la vârf. Lăsați amestecul pe păr, între 30 și 45 de minute, în funcție de cât de intensă doriți să fie culoarea, apoi spălați-vă părul și uscați-l. Pentru a menține culoarea părului vie, repetați această procedură, o dată pe săptămână”.

Anexa 5: Sulimanuri

„Roua de pe flori

Începând de vara și până toamna târziu, femeile adunau dimineața, devreme, roua de pe flori, cu care își spălau fața și își ungeau părul. Din pricina aceasta aveau plete bogate și obraz luminos precum soarele.

Apă de busuioc

Busuiocul era folosit și ca plantă de leac, ca instrument de magie, dar și ca plantă de frumusețe. Mai ales "apa de busuioc" avea reputația că luminează și împrospătează obrazul. Rețeta sună așa: 3 lingurițe de flori și frunze de busuioc bine mărunțite se lasă la macerat în jumătate de cană de apă (neîncepută, dacă mai există pe undeva) de seara până dimineața, când se strecoară. Se limpezește cu ea obrazul, dimineața și seara. De asemenea, se pot folosi comprese din tifon înmuiate în apă de busuioc, care se aplică pe față și se lasă 10-15 minute. Este un elixir de tinerețe pentru piele, un regenerator.

Fiertură de iarbă mare

Rețeta: 6 linguri de rădăcină mărunțită de iarbă mare se fierb 15-20 minute într-un litru și jumătate de apă. După ce s-a răcit, se strecoară lichidul și se aplică pe părul proaspăt spălat, de la rădăcină până la vârfuri. Nu se clătește. Face părul bogat și strălucitor.

Untură de porc

Preparată din osânză și din grăsimea din jurul rinichilor porcului, untura proaspătă e o "cremă" naturală de cea mai înaltă calitate, care, aplicată pe față sau pe corp, mai ales în zonele uscate și îmbătrânite, dă pielii o frăgezime aparte.

"Coji" de caș

În nordul Bucovinei, femeile își frecau fața cu bucăți tăiate din coaja cașului, cu partea lui interioară. Grăsimea și vitaminele conținute în brânză au efect emolient, calmant, hidratant și hrănitor, împotriva ridurilor și a îmbătrânirii.

Ierburi de frumusețe

Luați câte 2 lingurițe din flori de sulfină, flori de sânziene galbene, petale de mac roșu,cimbrișor, sunătoare, pe care le puneți în 300 ml de apă care clocotește. Lăsați să dea în 2-3 clocote, apoi trageți vasul deoparte, acoperiți-l și lăsați ceaiul la infuzat timp de 20 de minute. Lichidul strecurat se aplică pe față, gât și decolteu. Curăță, împrospătează, întinerește, "șterge" ridurile, vindecă boli de piele.

Smântână

Nelipsită din mâncărurile bucovinene, smântâna e foarte hrănitoare și pentru obraz și are toate proprietățile unei creme bune. Atenuează ridurile și revitalizează. Se aplică cu masaj ușor, împotriva ridurilor fine din jurul ochilor”. (Arhiva Formula As, acesat la 13 mai 2016, URL: http://www.formula-as.ro/2015/1176/frumusete-20/sulimanuri-din-bucovina-19501)

„Apa de busuioc

Pentru a-și împrospăta și curăța obrazul, mai ales fetele tinere preparau zi de zi apă de busuioc.

Rețeta: 3 lingurițe de flori și frunze de busuioc bine mărunțite se lasă la macerat în jumătate de cană de apă, de seara până dimineața, când se filtrează. Se loționează fața și gâtul, dimineața și seara, după demachiere. Se pot face comprese din tifon înmuiate în apă de busuioc, care se aplică pe față și se lasă 10-15 minute. Este un elixir de tinerețe pentru piele, un regenerator. ( Arhiva Formulei As, accesat la 13 mai 2016, URL: http://www.formula-as.ro/2014/1125/frumusete-20/sulemeneli-taranesti-i-17972)

Concluzii

Așadar, în această lucrare am reușit să răspund la întrebările inițiale: În ce constă frumusețea unei fete? Există oare un ideal al frumuseții? Ce insemna în trecut o femeie frumoasă ? Pe ce se punea accentul pentru a fi considerat frumos? Care erau odinioară canoanele frumuseții?

Am văzut, astfel, că fata ideal de frumoasă trebuia să fie cât mai naturală, cât mai curată. Cele mai căutate calități ale unei fete erau: pielea cât mai albă și curată, ochii închiși la culoare, sprâncenele cât mai bogate și naturale, buzele rumene, obrajii îmbujorați, „trupușorul sprintenel parcă tras printr-un inel”. Am mai descoperit și că se punea mare preț pe imbrăcăminte și podoabe, fetele trebuiau să aibă la „grumaz mărgele și-n degete inele”.

Pe lângă toate acestea, atunci când țărăncuțele consideră că frumusețea lor înnăscută nu este suficientă pentru a atrage toate privirile și pentru ca toți flăcăii să le joace numai pe dânsele, acestea apelează la câteva vrăji „de vedere” pentru a fi remarcate și jucate. Acestea își descântă cofa în care se vor spăla, invocă „Sfăntul Soare”, dar și stelele, se trezesc cu noaptea-n cap pentru a se duce la un pârâu de unde să-și procure apă proaspătă în care să se scalde, au fel și fel de ritualuri pe care am încercat să le expun în această lucrare.

Dar în zilele noastre își mai dovedesc acese practici justețea, mai apelează femeia modernă la rețetele de înfrumusețare a femeii tradiționale? Așa cum am văzut în capitolul al treilea, femeia modernă încă mai păstrează din rețetele cosmetice propuse de aceste femei tradiționale. Aceste rețete îi sunt în continuare la îndemănă datorită mass-mediei care cultivă cosmetica naturistă. Ceea ce deosebește, însă, femeia tradițională de cea modernă este faptul că aceasta din urmă nu mai crede în magia frumuseții, ea nu mai crede că descântându-și apa și invocând astrele va deveni mai frumoasă în ochii celorlalți. Astăzi, pentru a „avea trecere” femeile apelează la fel și fel de artificii precum: machiaj și intervenții estetice, care, la rândul lor, pot fi considerate niște vrăji deoarece au efecte asemenătoare: le ajută să atingă idealul frumuseții și să devină în ochii celorlalți cele mai frumoasedintre frumoase.

Bibliografie:

1. Bujorean, George. Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de țărănimea română. București: Editura Paideia, 2001.

2. Gorovei, Artur. Credinți și superstiții ale poporului român. Ed. îngrijită și introd. de Iordan

Datcu. București: Editura „Grai și Suflet-Cultura Națională”, 1995.

3. Jarnik, Jan Urban, Bîrseanu, Andrei. Doine și strigături din Ardeal. Ed. îngrijita de C. Ciuchindel, pref. de Ovidiu Papadima. București: Editura pentru Literatură, 1964.

4. Marian, Simion Florea. Sărbătorile la români: studiu etnografic. Ed. îngrij. și introd. de Iordan Datcu. București: Editura Fundației Culturale Române, 1994.

5. Marian, Simion Florea, Pamfile, Tudor, Lupescu, Mihai. Cromatica poporului român. Ed. îngrijită, pref. și note de Petre Florea. București: Editura Saeculum I.O., 2002.

6. Olteanu, Antoaneta. Calendarele poporului român. București: Editura Paideia, 2001.

7. Pamfile, Tudor. Dragostea în datina tineretului român. Text stabilit, cuv. înainte si întregiri bibliografice de Petre Florea. București: Editura Saeculum, 1998.

8. Răutu, Radu. Antologia descântecelor populare românești. Ed. îngrijită și pref. de Radu Răutu. București: Editura „Grai și Suflet-Cultura Națională”, 1998.

9. Stoica, Georgeta, Petrescu, Paul, Bocse, Maria. Dicționar de artă populară românească. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.

10. Tocilescu, Grigore G., Tapu, Christea N. Materialuri folcloristice. Ed. critică și studiu introd. de Iordan Datcu. București: Editura Minerva, 1980-1981.

Bibliografie web:

http://www.formula-as.ro/2002/541/frumusete-20/frumusete-3695.

http://www.formula-as.ro/2002/506/frumusete-20/frumusete-3006.

http://www.formula-as.ro/2002/520/frumusete-20/frumusete-3274.

http://www.formula-as.ro/2002/516/frumusete-20/frumusete-3196.

http://www.formula-as.ro/2002/505/frumusete-20/frumusete-2986 .

http://www.formula-as.ro/2014/1143/frumusete-20/pe-umeri-pletele-i-curg-rau-subtire-ca-un-spic-de-grau-o-pierd-din-ochi-de-draga-18507.

http://www.formula-as.ro/2014/1127/frumusete-20/culori-naturale-pentru-par-18039.

http://www.formula-as.ro/2015/1176/frumusete-20/sulimanuri-din-bucovina-19501.

http://www.formula-as.ro/2014/1125/frumusete-20/sulemeneli-taranesti-i-17972.