Fructele de mare întă resc sistemul imunitar, sistemul nervos, împiedică absorbția [600413]

5
INTRODUCERE

Fructele de mare întă resc sistemul imunitar, sistemul nervos, împiedică absorbția
substanțelor chimice ș i reduc inclusiv efectele nocive ale polu ării radioactive, fiind indicate în
timpul chimioterapiei și după expunerea excesivă la soare. Fructele de mare protejează inima,
digestia, controlează echilibrul hormonal, fortifică firul de pă r, unghii le și dantura.
Stridiile, midiile, homari i sunt surse bogate de seleniu și zinc, cu rol în stimularea
imunităț ii, tratarea insomniei, nervoziăț ii sau stresului. Midiile, cala marul, caracatița, creveții,
crabii, homarii și langustele conțin și acizi grași esenț iali Omega 3. Midiile au foarte mult fier,
iar creveț ii sunt boga ți în calciu. Fructele de mare conțin vitamina B12 care întăreș te sistemu l
imunitar, menține ș i repara c elulele din corp, previne apariția cancerului de sân și a deterioră rii
memoriei.
Dacă provin din ape poluate, fructele de mare pot conț ine toxine sau metale grele, cum ar
fi mercurul și atunci consumul lor poate să ducă la tulburări digestive ș i neurologice.

6
CAPITOLUL I
POLUAREA

Prin poluare înțelegem , introducerea direct sau indirectă în mediul înconjurător, prin
activitate umană, a unor substanțe sau energii succeptibile de a contribui sau de a cauza:
– un pericol potențial pentru sănătatea omului;
– deteriorarea resurselor biologice, a ecosistemelor sau a bunurilor materiale;
– un obstacol în calea utilizării legitime a mediului.
Prin poluant se înțelege orice substanță solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori,
sau orice formă de energie (radiație electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații)
care, introdusă în mediu, modifică echilibrul natural al constituienților acestuia, putând să aducă
daune organismelor vii, bunurilor materiale și util izării legitime a mediului.
Spre deosebire de poluare, noțiunea de degradare sau deteriorare , semnifică întreaga
gamă de fenomene și procese dăunătoare mediului, fiind mult m ai extinsă și mai cuprinzătoare
[1].
Se pot distinge următoarele categorii de poluare [2]:

 După proveniență:
 Poluare naturală – provocată de dezastrele naturale ca de exemplu emanații
vulcanice, inundații, furtuni, etc.;
 Poluare antropică (artificială) – provocată de activități umane, adică de
funcționarea sistemelor create de om

 După natura poluanților emiși
 Poluare fizică – produsă de factori fizici
 Poluare chimică – produsă de substanțe chimice

7
 Poluare biologică – produsă prin contaminarea mediilor inhalate și ingerate,
modificări ale biocenozelor și invazii de specii animale și vegetale
 Poluare estetică – provocată de degradarea peisajelor datorită urbanizării,
sistematizării eronat concepute, industriei, etc

 Fenomenul de poluare poate afecta spațiul aflat într -o anumită regiune geografică.
Acest spațiu aparține unui anumit sta t sau mai multor state. În cazul din urmă, din
punct de vedere legislativ se utilizează termenul de poluare transfrontalieră .

 După extinderea zonei care este afectată
 Poluare locală – afectează un areal limitat
 Poluare regională – afectează un areal ceva mai extins
 Poluare globală – afectează mediul în ansamblul său, întreaga planetă, la scară
macro

 După starea de agregare a poluanților
 Poluare cu gaze și pulberi în suspensie
 Poluare cu lichide
 Poluare cu substanțe solide

 După modul în care se produce
 Poluare normală – care se produce din surse de poluare cunoscute
 Poluare accidentală – care se produce în urma unor dereglări ale proceselor
industriale, defectării unor echipamente

 După modalitatea de percepere
 Poluare de fond – reprezintă poluarea existentă în zonele în care nu se
manifestă direct influența surselor de poluare
 Poluare de impact – produsă în zonele aflate sub impactul direct al surselor de
poluare

8
 După subsistemul de mediu afectat
 Poluarea aerului
 Poluarea ape i
 Poluarea solului
 Poluarea de interior

 După categoria de poluant care o produce
 Poluarea cu petrol/produse petroliere
 Poluarea cu pesticide
 Poluarea cu metale grele
 Poluarea cu îngrășăminte chimice
 Poluarea cu izotopi radioactivi

 După efectul pe care îl are

 Eutrofizarea – ca rezultat al introducerii în ape a unor cantități excesive de
nutrienți

 Eroziunea – ca formă de degradare a solului

 Acidifierea /ploile acide – pătrunderea în mediu a speciilor chimice care au un
caracter acid, astfel încât mediul respectiv se caracterizează printr -o valoare a pH –
lui mai mică decât 5

 Distrugerea stratului de ozon – provocată de emisia în atmosferă a unui grup de
gaze care sunt cunoscute sub denumirea de gaze care distrug stratul de ozon

 Efectul de seră – manifestat prin încălzirea temperaturii medii globale, la nivelul
scoarței terestre și datorat unui grup de substanțe care se numesc „gaze cu efect de
seră”.

9
Surse de poluare

Cunoașterea tipului de sursă de poluare permite o proiectare și realizare r iguroasă a
activităților de monitorizare a calității mediului.

1. După cauza care generează fenomenul de poluare, sursele pot fi naturale sau antropice:

Surse naturale de poluare:
 Solul , ale cărui particule se pot împrăștia în aer și în apă prin furtuni de praf, sau
ca rezultat al eroziunii
 Vulcanii , care emit gaze, vapori de apă, materiale solide, lavă
 Cutremurele care modifică structura solului, poluează aerul cu particule solide și
chiar cu gaze
 Plantele – în cazul apelor, vegetația acvatică sau cea de pe maluri poate produce
fenomene prin fungi, polen, substanțe organice sau anorganice
 Praful cosmic, căderile de meteoriți care pot avea caracter radioactiv
 Incendii ale masei vegetale care poluează cu cenușă, oxizi de sulf, de azot și de
carbon

Surse antro pice de poluare:
 Industria
 Transporturile
 Agricultura
 Activitățile menajere

2. Luând în considerare distribuția spațială a surselor de poluare, acestea pot fi:
 Punctuale
 Liniare
 Zonale

10
3. După dinamica lor:
 Staționare
 Mobile

4. După înălțimea la care are loc descărcarea, sursa poate fi:
o La nivelul străzii
o La nivelul acoperișului caselor
o La înălțime

Legat de sursele de poluare, trebuie avut în vedere și tipul emisiei care se produce:
 Emisie planificată
 Scăpările
 Emisii accidentale

11
1.1. Poluarea apelor

Peste două treimi din suprafața Pământului este acoper ită de apă, mai puțin de o treime
este pământ . În timp ce populația Pământului continuă să crească, oamenii pun presiune tot mai
mare asupra resurselor de a pă ale planetei. O ceane le, râuri le și alte ape sunt "stoarse" prin
activități umane, astfel încât calitatea lor este redusă. O calitate mai slaba a apei înseamnă
poluarea apei.
Poluarea este o problemă umană, deoarece aceasta este o evoluție relativ recentă în istoria
planetei: înainte de secolul al 19-lea oamenii trăiau mai mult în armonie cu mediul. C um
industrializarea s -a răspândit în întreaga lume, problema poluării s -a răspândit cu ea. Atunci când
populația Pământului a fost mult mai mică, nimeni nu a crezut că poluare a ar prezenta vreodată o
problemă se rioasă. Se credea odată că oceanele erau mult prea mari pentru a polua. Astăzi, cu
aproximativ 7 miliarde de oameni pe planeta, a devenit evident că există limite. Poluarea e ste
unul dintre semnele că oamenii au depășit limitele respective.
În funcție de natura ei, poluarea apelor este determinată de trei mari grupe de agenți:
biologici, chimici și fizici.
1. Poluarea apei datorită agenților biologici (microorganisme și materii organice
fermentescibile) duce la o contaminare puternică, bacter iologică, a apei, care are drept urmare
răspândirea unor afecțiuni cum sunt colibacilozele sau hepatitele virale, febră tifoidă, dizenteria
etc.
La această categorie de poluare, pe lângă apele uzate urbane pot participa în mare măsură
industriile alimenta re, industria hârtiei etc.
Nu mai puț in periculoase, sunt apele uzate provenite de la creșterea animalelor în marile
complexe agroindustriale, caracterizate de o foarte mare concentrare a animalelor pe spații
închise, foarte restrânse.
2. Poluarea chimică rezultă din deversarea în ape a diverșilor compuși ca: nitrați, fosfați și alte
substanțe folosite în agricultură, a unor reziduuri și deșeuri provenite din industrie sau din
activități, care conțin: plumb, cupru, zinc, crom, nichel, cadmiu, mercur, etc. D ealtfel, poluarea

12
apelor cu nitrați și fosfați a devenit tot mai îngrijorătoare în ultimul timp, mai ales în țările cu
agricultură dezvoltată și industrializate.
O cauză principală a poluării apelor o constituie hidrocarburile prezente în toate fluviile
lumii, ca unul din efectele civilizației moderne.
3. Poluarea apei cu substanțe organice de sinteză este datorată, în principal, detergenților și
pesticidelor.
4. Poluarea apei datorită agenților fizici apare ca urmare a evacuării în apă a materiilor solide,
minerale, insolubile, cum este de pildă deversarea în cursurile de apă a reziduurilor de la
exploatarea carierelor sau minelor. În această categorie intră și poluarea termică a apei.
Construirea de c entrale electrice se face în general aproape de lacuri, rîuri și lângă mări sau
oceane în scopul asigurării răcirii.
Conținutul de oxigen dizolvat scade și ca atare și puterea de autoepurare. De asemenea,
sunt accelerate fenomenele de descompunere bacteria nă, animalele acvatice suferă pentru că
temperaturile superioare măresc intensitatea metabolismului.
Toate acestea determină așa numita „poluare termică ”.
5. O problemă specială o prezintă poluarea radioactivă a apelor care poate să apară în urma
unor căd eri de material radioactive din atmosferă sau, mai ales, ca urmare a incorectei degajări a
reziduurilor radioactive lichide sau solide de la industriile care folosesc energie atomic sau de la
cercetările nucleare [2].
Poluarea organică apare de obicei de l a fabricile de celuloză și hârtie, care elimină și
1000 – 3000 l apă poluată /s. Chiar dacă se efectuează o epurare cu randament de 95 %, tot rămân
cantități mari de poluanți. Receptorul trebuie să aibă în această situație un debit suficient de
mare, pentru a dilua poluanții sub limitele admise de standardul de calitate. Industria chimică,
petrochimia, industria alimentară elimină de asemenea poluanți de origine organică, din care unii
sunt foate to xici ( fenolul, ierbicidele, etc ) și cu persistență ridicată în mediu.
Poluarea anorganică rezultă din industria produselor clorosodice, extracția țițeiului,
prepararea minereurilor, hidrometalurgie. Apele poluate conțin săruri, acizi, baze, modifică pH –

13
ul apelor naturale, corodează conductele, instalațiile aduc prejudicii agriculturii, au efecte
stresante pentru organismele acvatice.
Poluarea biologic ă este produsă de activitățile menajere, abatoare, zootehnie etc. În apă
apar microorganism e patogene, care generează îmbolnăviri, uneori în masă. Prin apă se transmit
boli:
 bacteriene (febra tifoidă, dizenteria, holera);
 virotice (poliomielita, hepatita epidemică);
 parazitare (amibioza, giardioza).
Apele poluate biologic favorizează înmulțirea unor paraziți ca: țânțarii, transmițătorii de
paludism, musca tze – tze, transmițătoare a bolii somnului etc.
Poluarea termică apare prin deversarea de apă caldă în efluenții naturali. În aceste
condiții, scade conținutul de oxigen din apă, crește sensibilitatea organismelor acvatice la
poluanți, unele viețuitoare dispar, se înmulțesc algele albastre etc. Acest tip de poluare apa re pe
lângă unele instalații industriale și din energetica nucleară.
Poluarea radioactivă apare la apa rezultată din industria extractivă a minereurilor de
uraniu sau thoriu, la instalațiile de preparare a minereurilor radioactive, din zonele de depozitare
necorespunzătoare a deșeurilor radioactive, în urma unor avarii la reactoarele nucleare, naufragii
de vapoare cu încărcătură nucleară etc.
Poluarea distruge flora, fauna acvatică și pe cea de la mal. Apele marine suferă poluare
cu produse reziduale provenite din industrie, din activitățile menajere, de la platformele de foraj
marin și din tra nsportul naval. Studiile au pus în evidență existența în corpul viețuitoarelor
marine a unor produși chimici, uneori foarte toxici.
Din transporturile navale și din procesele de extracție a țițeiului cu ajutorul sondelor de la
platformele de foraj sunt de versate în apa mărilor produse petroliere. Deversările sunt efectuate
după spălarea tancurilor petroliere la sfârșitul cursei sau din accidente.

14
Hidrocarburile cancerigene se concentrează în corpul animalelor acvatice, putând ajunge
la om. Plajele se îmbib ă cu țiței, crescătoriile de stridii de la mal sunt distruse, turismul se reduce
în zonele în care a ajuns “mareea neagră” [3].
Poluarea oceanelor
Oceanele ocupă două treimi din suprafața Pământului, ele constituind sursa primară de
vapori de apă care revin pe uscat sub formă de precipitații; au rolul de moderator al climatului în
întreaga lume și constituie sistemul principal de filtrare, primind reziduurile, deșeurile sau
dejecțiile, pe care le descompune și le reciclează.
Oceanele furnizează oxigen p entru atmosfera terestră și hrană pentru populațiile care
trăiesc în acest mediu. Fitoplanctonul constituie baza lanțului trofic al oceanelor.
Pe cât de importante sunt oceanele pentru viața planetei noastre, pe atât apare de neînțeles
faptul că ele sunt f olosite ca loc de deversare a multor reziduuri, deșeuri și dejecții rezultate din
activitatea umană. Apele uzate, evacuate în râuri sau direct în ocean, aduc cu ele diferiți poluanți.
De asemenea, la acestea se adaugă reziduuri de la motoare, din industri e, pesticide și
îngrășăminte de pe terenurile agricole, etc. Pagube însemnate produc florei și faunei poluarea cu
petrolul scurs din navele de transport ca urmare a diferitelor accidente.
Poluarea oceanelor și mărilor cu mercur este edificatoare în privin ța contaminării
biosferei în urma aplicării necorespunzătoare a tehnologiilor moderne. Cercetările efectuate în
cursul anilor 60 arată că mercurul aruncat în ape sub formă organică sau minerală se transformă
inexorabil în metilmercur foarte puțin biodegrad abil, care se acumulează în diversele specii ce
compun rețelele trofice.
Deși oceanul poate purifica și recicla poluanți, capacitatea sa nu este nelimitată.
Cantitățile de reziduuri, deșeuri și dejecții pot depăși ca încărcătură capacitatea sistemelor
naturale, iar procesele naturale nu pot degrada ușor substanțele chimice complexe, produse de
industria modernă. Din această cauză, mările mai mult sau mai puțin închise, ca Marea
Mediterană, Marea Baltică, etc., sunt deosebit de vulnerabile.

15
Cele mai multe state au reglementări privitoare la protecția mărilor, iar pe plan
internațional diferite organisme au propus planuri concrete privind limitarea pericolelor de
poluare marină, prin care se interzice deversarea oricăror reziduuri și deșeuri î n apele
internaționale. Convenția internațională pentru prevenirea poluării de către nave cu hidrocarburi
și alte substanțe nocive, semnată la Londra, declară zone închise unele zone maritime, între care
și Marea Neagră.
O problemă specială a protecției me diului înconjurător în cazul oceanelor o ridică
exploatarea pe scară largă a fundului oceanelor, mai ales a nodulilor minerali care sunt bogați în
mangan, cupru , cobalt și nichel.

Efectele poluării apelor

Un efect al poluării apelor deosebit de grav este eutrofizarea lacurilor, numită și “ moartea
lacurilor ”, ca urmare a creșterii fertilității acestora prin aport de elemente nutritive, mai ales
fosfați și nitrați, care favorizează proliferarea fitoplanctonului și a plantelor acvatice. Puțin câte
puțin, lac ul se colmatează, se îngustează și dispare.
Poluarea chimică a apelor afectează fitoplanctonul și macrofitele în mod diferit, după
natura agentului contaminant. Astfel, sărurile de cupru și cromații sunt toxice pentru alge la
concentrații de ordinal a ppm (părți per milion ).
Fitoplanctonul este puternic afectat de numeroase pesticide, mai ales erbicide. De
exemplu, erbicidele din grupa ureelor blochează creșterea fitoflagelatelor la concentrații de 1
ppb ( părți per miliard ). DDT și alte insecticide inhibă fotosinteza la organismele fitoplanctonice.
Detergenții sintetici, pe de altă parte, sunt foarte toxici pentru flora microbiană a apelor.
Peștii pot muri din cauza tuturor tipurilor de poluare, dar majoritatea cazurilor mortale sunt
provocate de lipsa ox igenului dizolvat în apă și datorită pesticidelor și reziduurilor toxice.
Sensibilitatea extraordinară a peștilor la anumiți poluanți, legată de particularitățile
circulației branhiale, a făcut ca aceștia să fie utilizați în testele biologice ale poluării. Probleme

16
grave ridică, de asemenea, poluarea apelor cu metale grele, mai ales mercur, care atinge o mare
acumulare pe lanțul trofic.
Se spune că ansamblul consecințelor ecologice ce rezultă din poluarea biosferei cu
mercur constituie un semnal de alarmă pentru a se pune capăt comportamentului iresponsabil al
civilizației industrial cu privire la calitatea apei [4].

17
1.2.Tipuri de poluanți

Prin poluant se înțelege orice substanță (solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori),
sau sub formă de energie (radiație electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații) care,
introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce
daune b unurilor materiale.
Pe lângă caracterizarea fizico -chimică specifică oricărei substanțe, poluanții pot fi
caracterizați prin:

 Limita de concentrație (concentrația maxim admisă -CMA) la care o substanță poate
prezenta efect poluant.

 Doza letală – este dată de cantitatea maximă de substanță care poate ucide 50% din
animalele de experiență, după 14 zile. Se notează DL 50 și se exprimă în mg/Kg corp. De
exemplu pentru DDT, doza letală pentru oameni este cuprinsă între 50 -500 mg/Kg corp.

 Gradul de persisten ță în mediu – este un parametru care depinde de condițiile în care
există poluantul. Cu cât persistența în mediu este mai îndelungată, cu atât poluantul are
risc mai mare pentru calitatea mediului.

Poluanții pot fi clasificați:

 După natura chimică, pot fi substanțe organice sau anorganice
 După starea de agregare, pot fi substanțe solide, lichide, gazoase
 După dimensiunea particulelor, pot fi sub formă de suspensii, aerosoli etc.
 După efectul pe care îl au asupra receptorului (țintei) substanțele chimice po t fi:
o Poluante – care au efect nociv asupra țintei
o Contaminanți – care nu au efect nociv asupra țintei
Unii contaminanți pot deveni poluanți când concentrația lor depășește anumite limite.
 După efectul pe care îl au asupra mediului global, poluanții au fost grupați în câteva
categorii:

18
 Gaze cu efect de seră
 Gaze care distrug stratul de ozon
 Poluanți ai aerului
 Precursori ai ozonului
 Substanțe acidifiante
 Poluanți organici persistenți (POP)
 Nutrienți
Substanțele chimice poluante suferă o serie de transformări în contact cu apa, cu aerul sau
cu solul, iar cunoașterea acestora este deosebit de importantă deoarece contribuie la înțelegerea
fenomenelor de transport a poluanților în mediu și, de asemenea, la înțelegerea efectelor pe care
aceștia le pot avea asupra componentelor biotice sau abiotice ale mediului [2].

1.2.1. Poluanții de natură anorganică

Metale cu potențial toxic sunt considerate cele care se găsesc în alimente în concentrații
mai mari decât necesarul organismului, sau care în mod normal nu su nt prezente în organism.
Toxicitate ridicată prezintă: Pb, Hg, Cd, Cu, As, Co. Mărirea concentrației metalelor în
alimente are loc nu numai prin poluarea mediului, ci și în timpul prelucrării (din utilaje) și
depozitării (din ambalaje metalice prin coroziu ne).
O proprietate importantă care hotărăște gradul de toxicitate pentru organism este
solubilitatea metalelor și compușilor lor.
De exemplu, sistemul nervos, care este un țesut bogat în lipide, va fi atacat de metalele
liposolubile (Hg, Pb). Alte metale s unt reținute de diferite lichide din țesuturi, unde se
acumulează treptat, declanșând starea de intoxicație, când se atinge o anumită concentrație, (Cd,
Zn, Sn). Intoxicațiile cu metale se manifestă specific, în funcție de agentul care le -a produs [9].
Dintre poluanții cu toxicitate ridicată amintim:
Plumbul
Emanarea plumbului cu conținut toxic se face cel mai accentuat de către industrie, în mod
deosebit industria grea.
De asemenea, un rol important în emanarea plumbului îl au sursele mobile de poluare,
reprezentate de către mijloacele de transport rutiere, feroviare și maritime. Dintre acestea, pe

19
primul loc, din punct de vedere al poluării aerului, se situează autovehic ulele. Eliminarea
plumbului de către autovehicule se face foarte aproape de sol, fapt care duce la realizarea unor
concentrații ridicate la înălțimi foarte mici.
Omul acumulează cu alimentele și apa potabilă 75% plumb, iar prin aer 25%, din care
95% este r eținut în organele gastrointestinale, 50% filtrare la nivelul plămânilor și 55% se
resoarbe în sânge, din care 90% se depun în schelet.
Plumbul și compușii săi anorganici (cei mai importanți fiind oxizii și sărurile), pătrund în
organism prin aparatul dige stiv și respirator. După ingerare, compușii solubili urmează calea
substanțelor ușor absorbabile, iar compușii insolubili (oxizii, carbonații) sunt solubilizați parțial
în stomac și intestin, fiind în parte absorbiți. Fracțiunile neabsorbite și cele nesolu bilizate sunt
eliminate prin fecale. Plumbul absorbit trece în ficat, o parte intră în circulația generală, iar altă
parte în bilă, cu care se elimină prin fecale.
Cadmiul este degajat în atmosferă din industria aliajelor și a prefabricatelor, arderea
deșeurilor mai ales din gospodăriile particulare, arderea combustibililor folosiți la autovehicule,
ambalaje din mase plastice stabilizate cu compus de cadmiu, vasele cu email și ambalajele din
zinc.
Cadmiul este un toxic cumulativ, sărurile de cadmiu solubile fiind cele mai toxice.
Cadmiul se concentrează mai ales în ganglionii limfatici și în organe (inimă, ficat, creier etc.).
Intoxicația cronică se caracterizează prin apariția progresivă a unor fenomene digestive,
respiratorii, renale, generale (astenie, pi erdere în greutate) și osoase (osteoporoză prin tulburările
metabolismului calcic).
Cuprul este în același timp și un element esențial și unul toxic.
Cuprul absorbit este vehiculat de albuminele plasmatice, apoi fixat în unele organe.
Studiile efectuate pe pești au arătat că cea mai mare concentrație de Cu se cumulează în
ficat, iar la ovine cele mai mari concentrații apar tot la nivelul ficatului. Cea mai mare parte a
cuprului plasmatic se găsește sub formă de ceruloplasmină (Cp), denumită și proteina alba stră,
care se sintetizează în ficat.
Zincul este un microelement care pătrunde în organism pe cale respiratorie și digestivă.
Zincul are un rol major în organism, fiind un catalizator al metabolismului prin cele 30 de
enzime zincodependente. Compușii periculoși ai zincului sunt: zincul metalic, oxidul de zinc și
clorura de zinc din fumuri.

20
Există diferențe de toxicitate în funcție de compuși astfel: oxidul de zinc și zincul metalic
sub formă de fum produc o intoxicație acută având simptome principale f ebră, frisoane, vărsături
și slăbiciune generalizată. Zincul absorbit circulă în sânge sub formă de complecși cu
globulinele. Depozitarea are loc în hematii, creier, mușchi, piele.
Seleniul este frecvent folosit în industria coloranților, a porțelanurilor și oțelurilor
superioare.
Oxizii seleniului, dupa resorbție, eliberează acizi selenioși foarte toxici. Sărurile acestor
acizi sunt toxici cerebrali și nefrotoxici, iar în cazul inhalării produc un efect iritativ local.
Concentrația maximă admisă pe cale in halatorie este de 0,1 mg/m3.
Cromul este emanat în atmosferă prin extragerea minereurilor, la manipularea
cimentului, în industria sticlei, în industria ceramică, vopsitorie, tăbăcărie. Pătrunde în organism
pe cale respiratorie excepțional digestivă.
Speci ile cromului se fixează inițial în țesutul pulmonar, apoi trec în sânge unde sunt
vehiculate de hematii.
Cobaltul pătrunde în organism din emanațiile industriale, pe cale respiratorie și
digestivă.
După absorbție, se elimină 70% prin colon, iar 30% se loca lizează în unele organe, de
unde se elimină lent.
Compușii de cobalt sunt iritanți și alergizanți. În doze foarte mari, cobaltul produce
poliglobulie prin stimularea eritropoezei, și hipotensiune datorită efectului asupra simpaticului,
producând vasodilata ție.
Nichelul are acțiune toxică asupra SNC și miocardului prin inhibarea unor fosfataze.
Prin inhalarea pulberilor are loc iritarea căilor respiratorii. Nichelul se absoarbe în
cantitate foarte mică – între 1 și 10% – din hrană și se elimină prin urină și f ecale.

Proprietățile poluanților anorganici
Metalele, și în special metalele grele, au drept caracteristici fizice de bază: masa atomică,
densitatea, punctul de topire, punctul de fierbere și raza metalică (Tabelul 1.1).

21
Tabelul 1 . 1. Parametrii fizici ai metalelor cu potențial de poluare
Nr.
Crt. Denumirea
metalului Masa
atomică Densitatea
g/cm3 Punctul de
topire oC Punctul de
fierbere oC Raza
metalică A
1 Crom (Cr) 52.01 7.19 1930 2300 1.27
2 Cobalt (Co) 58.9 8.90 1480 3100 1.25
3 Nichel (Ni) 58.71 8.90 1455 2900 1.24
4 Cupru (Cu) 63.54 8.96 1083 2310 1.28
5 Zinc (Zn) 65.38 7.14 419.4 907 1.38
6 Arsen (As) 299.69 5.727 814 615 2.51
7 Molibden (Mo) 95.94 10.22 2620 4830 1.386
8 Cadmiu (Cd) 112.41 8.642 320.9 767.2 1.54
9 Bariu (Ba) 137.34 3.61 710 1696 2.22
10 Mercur (Hg) 200.59 13.546 -38.9 356.58 1.57
11 Plumb (Pb) 207.19 11.288 327.43 1620 1.80

Comportamentul metalelor în sol și în acvifere poate fi elucidat prin studiul a trei procese
importante: adsorbția, complexarea și precitarea . În funcție de formele concrete de poluare și de
starea mediului, există cazuri în care unul dintre aceste procese poate să le domine pe celelalte,
dar în general ele se produc simultan.
Adsorbția este fenomenul prin care poluanții ajunși în sol sunt fixați la suprafața
particulelor solide care intră în compoziția solului. Adsorbția selectivă, diferențiată a metalelor
de către sol, datorată atât proprietăților solurilor, cât și proprietăților metal elor poartă denumirea
de afinitate .
Complexarea se realizează când un cation metalic interacționează prin legături covalente
cu un anion anorganic (OH-, Cl-, SO 4-2, etc) ori cu un grup organic sau anorganic.
Stabilitatea noilor compuși obținuți crește cu valoarea pH -ului, datorită ionizării crescute
a grupelor funcționale.
Precipitarea se produce atunci când metalele aflate în soluție se depun la interfața
particulelor solide ale solului, unde se acumulează o nouă substanță în faza solidă. Factor
princip al în reținerea metalelor grele în sol, precipitarea depinde atât de pH -ul solului și al apei
interstițiale, cât și de concentrația soluției în metale.

22
Cianurile , recunoscute pentru toxicitatea lor ridicată se diferențiază unele de altele în
special prin solubilitatea lor diferită. Astfel cianurile metalelor alcaline și alcalino -pământoase
sunt solubile în apă. Dimpotrivă, cianurile metalelor grele sunt, în general, insolubile, excepție
făcând cianura mercurică Hg(CN) 2, care este o combinație covalentă, so lubilă.
Compușii azotului , prezenți în sol și în apa subterană sub formă de amoniac NH 3, azotiți
NO-
3, prezintă proprietăți care le conferă un caracter specific. În sol, amoniacul este produs de
regulă prin descompunerea substanțelor organice de către bacterii și ciuperci. Odată format,
amoniacul poate fi reținut de către complexul adsorbativ al solului, poate trece în amoniu în
contact cu apa sau poate fi oxidat de bacterii, care -l transformă mai întâi în azotiți și apoi în
azotați.
Azotiții și azotaț ii metalelor alcaline sunt substanțe ușor solubile în apă. În soluție apoasă,
atât azotiții, cât și azotații au proprietăți oxidante.
Clorurile pot fi prezente în sol și în apa subterană într -o concentrație mare datorită bunei
lor dizolvabilități.
Substa nțele radioactive sunt acele substanțe care au proprietatea de a emite radiații
ionizante, adică radiații ce ionizează materia asupra căreia acționează datorită energiilor mari
eliberate la locul de acțiune.

1.2.2. Poluanți de natură organică
Poluanții organici cei mai periculoși sunt: pesticidele, policlorobifenilii,
policlorodibenzodioxinele, policlorodibenzofuranii și hidrocarburile policiclice aromatice.
Pesticidele sunt compuși chimici ce se utilizează în combaterea unor dăunători. Există
țări în care se uti lizează peste 35000 de produse, iar anual apar 10 noi compuși.
DL50 reprezintă doza unică de substanță activă exprimată în mg/Kg corp care
administrată oral la șobolani albi -masculi și femele (supuși în prealabil unui post de 24 de ore),
provoacă moartea a 50% din lot, timp de 14 zile (la 3 ore de la administrarea produsului,
animalele sunt hrănite normal).

23
După gradul de toxicitate, exprimat în DL50, pesticidele se clasifică în patru grupe:
grupa I, cuprinde compuși extrem de toxici, cu DL50 < 50 mg/Kg corp;
grupa II, cuprinde compuși cu 50< DL50 < 200 mg/Kg corp;
grupa III, cuprinde compuși cu 200< DL50 < 1000 mg/Kg corp;
grupa IV, cuprinde compuși cu DL50 > 10000 mg/Kg corp;
Pesticidele trec din apă în legume, plante și în hrană prin grăsimile an imale, ceea ce are
un impact serios asupra sănătății. Folosirea pesticidelor constituie un aspect important al
agriculturii moderne, deoarece cu ajutorul acestora se pot distruge dăunătorii plantelor.
Erbicidele organice fac parte din clase diferite de co mpuși: derivați de la fenoli și
crezoli; carbamați; tiocarbamați și ditiocarbamați; derivați substituiți de la uree; diazine, triazine
și triazoli; derivați organoclorurați; derivați ftalici; derivați xantinici etc.
Policlorobifenilii (PCB) constituie o cl asă de compuși chimici de aproximativ 209
izomeri. Scheletul bifenil poate purta între 1 si 10 atomi de clor de unde formula brută C 12H10-
zClz cu z = x+y și cuprins între 0 și 10.
Policlorodibenzodioxinele (PCDD) si policlorodibenzofuranii (PCDF) sunt comp uși
aromatici triciclici care au o structură de tipul:

Policlorodibenzodioxină (PCDD)

Policlorodibenzofuran (PCDF)

24
Hidrocarburile aromatice policiclice (PAH) sunt compuși lipofilici, ce iau naștere din
combustia incompletă a materialelor organice. Sunt poluanți persistenți, se găsesc din abundență
în aer, sol și apă și au proprietăți cancerigene.
Alte exemple de poluanți: detergenții se comportă ca poluanți uș or și greu biodegradabili.
Pot fi de tip: LAS (liniar alchilbenzensulfonați) și SAS ( sulfonați de alcani secundari ), aceștia
din urmă fiind mai ușor degradabili decât cei din primul tip. Ei produc spumă, cu efect letal
asupra peștilor. Spuma se concentreaz ă la maluri, creând un aspect neplăcut și miros de hidrogen
sulfurat, rezultat prin descompunerea cu ajutorul microorganismelor anaerobe. La concentrații
mari, spuma are efect toxic pentru întreaga faună acvatică.

Proprietățile poluanți lor organici
Înțelegerea mecanismului poluării cu substanțe organice și alegerea celei mai adecvate
metode de depoluare sunt de neconceput fără definirea proprietăților și parametrilor de bază ai
poluanților: solubilitatea, densitatea, vâscozitatea, coeficientul de par tiție octonal/apă, constanta
lui Henry, capacitatea de adsorbție pe cărbune activ și biodegradabilitatea.
Dintre aceștia, solubilitatea, densitatea, vâscozitatea și coeficientul de partiție indică
distribuția probabilă a poluanților în apă și în sol, iar c eilalți evidențiază posibilitățile de
decontaminare a solurilor și apelor subterane.
Solubilitatea unei substanțe este dată de cantitatea maximă din acea substanță care se
poate dizolva în apă la o temperatură specific ă. Compușii organici solubili sunt foa rte ușor
vehiculați de către apă, sunt în mică măsură adsoriți de către sol și de obicei au un grad ridicat de
biodegradabilitate .
Densitatea sau masa unității de volum, considerată în condiții normale, este importantă
pentru a afla dacă substanța poluatoa re plutește sau nu la suprafața apei subterane.
Vâscozitatea este proprietatea care determină gradul de infiltrație a polanților în sol,
precum și curgerea acestora în acvifer. De vâscozitate depinde, de asemenea, forma și mărimea
corpului de impregnare cu poluanți atât a zonei nesaturate, cât și a zonei saturate.

25
Coeficientul de partiție octanol/apă (KOW) se definește ca raport între concentrația
substanței în octanol și în apă. Compușii organici care au un coefficient K OW < 10 sunt
considerați hidrofili și sunt deci mai solubili în apă, în timp ce compușii cu valori mai ridicate ale
coeficientului de partiție sunt hidrofobi.
Constanta lui Henry . Pentru soluții neideale, legea lui Henry stabilește că presiunea
parțială la echi libru a unei substanțe în aer, deasupra interfeței aer -apă, este proporțională cu
conce ntrația acestei substanțe în apă :
PA=H A · X A
PA – presiunea parțială a unei substanțe într -un lichid aflat în echilibru cu gazul (atm) ;
HA – constanta lui Henry (atm) ;
XA – fracția moleculară a unei substanțe în gaz (mol/mol).
În general, cu cât constanta lui Henry, aferentă unui poluant este mai ridicată ( > 160 ), cu
atât poluantul este mai volatil și deci poate fi extras cu ușurință.
Capacitatea de adsorbție pe cărbun e activ . Este cunoscut faptul că nu toți compușii
organici se adsorb în egală măsură pe cărbunele activ. De exemplu, compușii cu masă
moleculară mică și compușii polari nu se adsorb bine pe cărbunele activ.
Biodegradabilitatea poluanților se poate realiza în condiții aerobe sau anaerobe, funcție
de structura lor moleculară și în funcție de condițiile de mediu [4].

26
CAPITOLUL II
NOI CERCETĂRI PRIVIND CONTAMINAREA FRUCTELOR DE MARE

Conform unui studiu din Londra, Marea Britanie a fost analizată contaminarea cu
metale a mai multor produse alimentare. Raportul a fost generat luând în calcul:
1) concentrațiile metalelor pe o perioadă de 11 luni;
2) tipurile de produse alimentare;
3) rapoartele altor țări.
Frecvența cazurilor raportate de contaminare cu ioni metalici a fost ≤25 % din totalul
produselor alimentare. Creșteri notabile ale acestor concentrații au avut loc între iunie și
octombrie.
Produsele alimentare care au prezen tat concentrații mari de metale au fost fructele de
mare, cauza majoră fiind contaminarea cu mercur. Raportul a fost elaborat de către statele
membre ale UE, Italia făcând 57 din cele 102 rapoarte.
Cele mai contaminate fructe de mare sunt originare din 3 2 de țări, Spania fiind țara
care a raportat cele mai multe probe contaminate dintre fructele de mare (47)[ 5].

Cercetările arată că, unele cupluri supuse unui tratament de infertilitate prezintă un risc
crescut de efecte adverse reproductive datorită p rezenței elementelor toxice ca: mercurul (Hg),
plumbul (Pb), cadmiul (Cd) și arsenicul (As), acestea provenind din aport alimentar, mai ales din
fructele de mare, care reprezintă o sursă importantă de expunere la elemente toxice.
Douăzeci și cinci de feme i și cincisprezece bărbați au completat un chestionar, și au
furnizat probe biologice pentru cuantificarea Hg , Pb , Cd , si As utilizand ICP – MS . Probele de
sânge și urină au fost analizate folosind un aparat Perkin Elmer Sciex ELANRDC II. Consumul
de " moluste " și " crustacee " a fost asociat cu creșterea de Hg in sânge.
Consumul de fructe de mare generează prezența Pb în sânge, Cd și As în urină. Aceste
rezultate sugerează că anumite fructe de mare cresc expunerea la elemente toxice in cuplurile in
curs tratament de infertilitate [ 6].

27
Globalizarea comerțului cu pește a creat multe provocări pentru lumea în curs de
dezvoltare în mod specific in ceea ce privește siguranța și calitatea alimentelor. Organizațiile
internaționale au stabilit o bază solidă pentru standarde în comerțul internațional. În timp ce
aceste cerințe sunt frecvent adoptate de principalii importatori (cum ar fi Japonia, UE și SUA),
ele impun adesea cerințe suplimentare de siguranță și de a identifica în mod regulat loturi care nu
respectă standardele stricte. Crearea unui sistem national eficient de control a fructelor de mare
care să satisfacă atât nevoile naționale interne, cât și cerințele pentru piața de export poate fi o
provocare.
Multe țări adoptă un sistem dual în cazul în c are produsele din fructele de mare pentru
piețele majore de export sunt supuse unui control strict, în timp ce majoritatea produselor (fie
pentru piața locală sau pentru comerț regional) sunt mai puțin controlate. Odată cu liberalizarea
regională decizia p rivind controalele corespunzătoare este foarte complexă.
În Sultanatul Oman, producția de pescuit este una dintre sursele principale de venituri
economice, după producția de petrol și este o sursă majoră a aprovizionării alimentare naționale.
În acest a rticol, structura lanțului de aprovizionare cu pește a fost analizată și a subliniat
diferitele rute de funcționare pentru diferitele piețe.
Deși o mare parte din pește este consumat în Oman, există un comerț de export major
către piețele regionale locale . Cantitățile mai mici îndeplinesc standarde mai stricte impuse de
țările importatoare majore și exporturile către acestea sunt limitate. Lucrarea prevede
dezvoltarea sistemului de control al peștilor din Oman, inclusiv documentele legislative cheie și
structurile administrative care au fost dezvoltate. Stabilirea unor controale moderne, care satisfac
cererile marilor importatori este posibilă, dar adaugă costuri suplimentare pentru întreprinderi.
Controale înbunătățite, cum ar fi HACCP și alte standarde de management sunt
necesare, dar poate fi dificil de justificat atunci când piețele alternative nu specifică acestea.
Aceste controale îmbunătățite suplimentează protecția consumatorului și poate aduce beneficii
consumatorilor locali. Guvernul Oman încear că să modernizeze sistemul de control și a făcut
progrese enorme spre punerea în aplicare a HACCP și introducerea unor sisteme de management
îmbunătățit în sectorul industrial.
Existența sprijinului legislativ imbunătățit și suportul guvernamental, inclus iv
subvențiile, a încurajat unele întreprinderi pentru a pune în aplicare HACCP. Sistemele actuale
de control au fost revizuite și o abordare de analiză SWOT a fost utilizată pentru a identifica

28
factorii cheie ai dezvoltării lor viitoare. Studiul arată că, fructele de mare din cadrul lanțului de
aprovizionare sunt adesea expuse la o manipulare de lungă durată și un proces lung de
distribuție, înainte de a ajunge la consumatori, o problemă tipică cu care se confruntă multe țări
în curs de dezvoltare. Deoarec e produsele din fructele de mare sunt adesea perisabile, siguranța
lor este compromisă dacă nu sunt controlate în mod adecvat.
Aplicarea legislației în vigoare privind siguranța alimentară în Sultanatul Oman este
împărțită în diferite agenții guvernament ale. Prin urmare, este necesară armonizarea tuturor
cerințelor de reglementare, îmbunătățind protecția produselor alimentare interne și să continue să
lucreze spre o abordare complet bazată pe riscuri, în scopul de a concura cu succes pe piața
mondială.
Conform cercetărilor făcute pe probe de pește și fructe de mare colectate din zonele de
coastă din Oman, s -au obținut concentrații mari de metale grele (mercur, plumb și cadmiu), mai
ales în ficatul peștilor studiați [ 7].
Prezența cadmiului ( Cd ), plumbu lui ( Pb ) și mercurului ( Hg ) a fost investigată în
probe de pește și fructe de mare colectate din zona de pescuit 34 din Atlanticul est -central.
Mostrele au fost achiziționate de la diferite puncte de vânzare din Italia. Probele au fost selectate
astfel încât să se evalueze expunerea umană prin dietă.
Metale au fost detectate folosind tehnica ICP -MS și spectrometria de absorbție
atomică. Toate concentrațiile de metal detectate au fost în mare măsură sub nivelurile maxime
stabilite de Uniunea Europeană.
Evaluarea expunerii a fost realizată prin compararea concentrațiilor totale de Cd, Pb și
Hg din pește și alte produse din fructe de mare cu datelor de consum din Italia. Valoarea estimată
a dozelor săptămânale (VEDS) pentru elementele evaluate privind c onsumul de pește și a altor
produse din fructele de mare de către media populației italiene au reprezentat 14%, 2% și 14%
din doza standard săptămânală tolerabilă (DSST) pentru Cd și Hg precum și doza temporară
săptămânală suportabila (DTSS) pentru Pb [ 8].

29
Consumul de fructe de mare este una dintre căile cele mai relevante ale expunerii la
poluanții de mediu prezente în produsele alimentare. Lista de compuși toxici din fructele de mare
este foarte extinsă, inclusiv metale grele, dibenzo -p-dioxine și diben zofurani (PCDD / Fs),
bifenili policlorurați (PCB) și hidrocarburile aromatice policiclice (PAH).
Pentru a cuantifica importanța problemei, sunt necesare colecții mari de date pentru a
combina și a simplifica factorii de risc și de decizie. Acest studiu a urmărit dezvoltarea unei
setări de prioritizare concentrându -se asupra riscurilor chimice contract ate prin fructe de mare. În
acest scop, datele privind toxicitatea mai multor substanțe chimice au fost integrate cu date de
concentrare și consumul de fructe de mare, creând un indice de risc integrat pentru contaminanții
din fructele de mare (IRISC) capa bil să elaboreze o hartă de risc pentru fiecare substanță chimică
și familie de produse chimice.
Un studiu pilot a fost efectuat pe un eșantion de 74 de substanțe poluante, patru specii de
fructe de mare și cinci țări europene (Belgia, Irlanda, Italia, Po rtugalia și Spania). Rezultatele
preliminare au arătat că Portugalia și Spania au prezentat cel mai ridicat risc, în timp ce Belgia a
fost regiunea cu cel mai mic risc.
Contribuția fiecărui grup de contaminanți la IRISC a fost foarte asemănătoare între ță ri,
metalele grele, fiind principalul factor care contribuie la această contaminare, urmate de PCB –
uri, PCDD / PCDF, compuși care afectează sistemul endocrin. Atunci când a fost comparată
contribuția diferitelor specii de fructe de mare la indicii de risc (Ris), rezultatele au elucidat
aportul ridicat de la sardine, care prezintă cele mai mari rate (54.9 -76.1) dintre cele cinci țări.
IRISC oferă o abordare prietenoasă pentru scena riscului chimic în Europa, stabilind criterii
normalizate de prioritizare luâ nd în considerare toxicitatea și consumul, precum și concentrația
fiecărui produs chimic [ 9].
Prezența mai multor metale, ca: cadmiu (Cd), plumb (Pb), mercur (THG), metilmercur
(MeHg), arsenic (TAs), arsenic anorganic (Ias), cobalt (Co), cupru (Cu), zinc ul (Zn), nichel (Ni),
crom (Cr) și fier (Fe), a fost investigată în fructele de mare colectate din ecosistemele marine
europene supuse presiunii antropice puternice, adică zone hotspot.
Diferite specii de pește și fructe de mare (Mytilus galloprovincialis ; Chamelea Gallina,
Liza aurata; Platichthys flesus; Laminaria digitata și Saccharina latissima) prelevate din estuarul

30
Tagus, Delta Po, Delta Ebro, vestul Scheldt, și în vecinătățile unei ferme piscicole (Solund,
Norvegia), în septembrie, octombrie, noiem brie și decembrie 2013 au fost selectate pentru a
evalua contaminarea cu metale și riscuri potențiale pentru consumatorii de fructe de mare,
precum și pentru a determina adecvarea organismelor ecologice distincte ca bioindicatori în
studiile de monitorizar e a mediului.
Speciile au prezentat elemente diferite, probabil ca rezultat al strategiilor lor ecologice,
metabolismului și al mediului ( apă de mare și sedimente). Niveluri mai ridicate de Cd (0.15 -0.94
mg/kg), Pb (0.370.89 mg/kg), Co (0.48 – 1,1 mg/kg), Cu (4.8 -8.4 mg/kg), Zn (75 -153 mg/kg), Cr
( 1.0 -4.5 mg/kg) și Fe (283 – 930 mg/kg) au fost detectate în speciile bivalve, în special în M.
galloprovincialis din deltele Ebro și Po, iar cel mai mare conținut de mercur a fost găsit în P.
flesus (0,86 mg/kg). La speciile de pești, majoritatea Hg a fost organic (MeHg, 69 -79%), în timp
ce o proporție mică de MeHg a fost întâlnită în specii bivalve (între 20 și 43%).
Cele mai ridicate niveluri de As s -au găsit în speciile Macroalge L. digitata și S. latissima
(41 mg/kg și 43 mg/kg).
Aceast studiu scoate în evidență faptul că selectarea speciilor bioindicatoare cele mai
potrivite este un pas fundamental în monitorizarea mediului a fiecărui contaminant, în special în
zonele de coastă. În plus, datele arată în mod clar că evaluarea riscurilor actuale și legislația
bazată exclusiv pe totalul de As sau Hg este limitativă, specia elementelor diferind în mare
măsură în funcție de speciile de fructe de mare, jucând astfel un rol -cheie în evaluarea expunerii
umane prin in termediul alimentelor [ 10].
Deși beneficiile consumului de pește sunt recunoscute pe scară largă, fructele de mare
pot fi, de asemenea, o sursă de expunere la metale grele, cum ar fi cadmiul. Multe tipuri de fructe
de mare sunt bogate în cadmiu, dar biod isponibilitatea și potențialul de toxicitate după consum
sunt mai puțin clare.
Acest studiu investighează relația dintre doza de fructe de mare și nivelul de cadmiu
(Cd) din sânge într -un grup de 252 de persoane consumatoare de fructe de mare, în studiul din
Long Island a consumului de fructe de mare (New York). Cadmiul din sânge este un biomarker
stabilit de expunere la cadmiu, reflectând expuneri atât recente cât și de lungă durată.

31
Date privind frecvența si cantitatea diferitelor tipuri de fructe de mare consumate s -au
auto-raportat de către consumatorii de fructe de mare recrutați în perioada 2011 -2012. Făcând
ajustarea după vârstă, IMC, sexul, starea actuală de fumat, și venituri într -un model de regresie
liniar, nu s -a găsit nici o asociere cu con sumul regulat de fructe de mare (p = 0,11), dar s -a
identificat asocierea între consumul de somon în porții pe săptămână (p = 0,001) și cadmiul din
sânge.
Dupa ce s -au calculat datele pentru somon, alte tipuri de fructe de mare nu au fost
semnificativ as ociate cu cadmiul din sange. Nici o asociere nu a fost găsită între raportul de orez,
zinc în sânge, sau fier și calciu dietetice și cadmiul în sange.
Rezultatele sugerează că fructele de mare nu sunt o sursă majoră de expunere la
cadmiu, dar că somonul crește nivelul de cadmiu din sânge. Dat fiind faptul că nivelurile de
cadmiu din somon nu sunt mai mari decât cele din multe alte specii de fructe de mare, asocierea
cu consumul de somon este probabil atribuită unui consum mai mare de somon la această
popu lație [ 11].

Poluarea marină dă naștere la îngrijorare, nu numai cu privire la mediul în sine, ci și cu
privire la impactul asupra siguranței produselor alimentare și, în consecință, asupra sănătății
publice.
Prin urmare, autoritățile și consumatorii europeni au devenit din ce în ce mai îngrijorați în
legătură cu transferul de contaminanți din mediul marin la fructele de mare.
Așa-numiții "contaminanți în curs de dezvoltare de îngrijorare" sunt substanțe chimi ce
pentru care nu au fost stabilite niveluri maxime în legislația UE, sau substanțe pentru care au fost
furnizate niveluri maxime, dar care necesită o revizuire. Informații adecvate cu privire la
prezența lor în fructele de mare este adesea inexistentă ast fel încât potențialele riscuri nu pot fi
excluse. Evaluarea problemelor de siguranță alimentară legată de acești contaminanți a devenit
astfel urgentă și imperativă. A fost dezvoltată o bază de date care conține informații disponibile
cu privire la nivelur ile de contaminanți în fructele de mare și oferă cele mai recente date către
oamenii de știință și autoritățile de reglementare.
Lucrarea analizează o selecție de contaminanți în curs de dezvoltare în fructele de mare,
inclusiv elemente toxice, perturbato are ale sistemului endocrin, substanțe ignifuge bromurate,

32
produse farmaceutice și produse de îngrijire personală, hidrocarburi aromatice policiclice și
derivați. Starea actuală privind cunoașterea expunerii umane, toxicitatea și legislația este
prezentată pe scurt și rezultatele din publicațiile științifice care raportează nivelurile acestor
compuși din fructele de mare sunt prezentate și discutate.
Concentrațiile de arseniu total (As) din speciile marine variază larg în funcție de factori
cum ar fi tipul de specii, locația de eșantionare și regimul de hrănire. Cele mai mari valori au fost
observate la specii de crustacee atingând valori de până la 50 mg/kg [ 12].
Specii marine comestibile (pești, moluște cefalopode, crustacee) din Marea Adriatică
au fost analizate privind conținutul în metale grele (Hg, Cd și Pb) și bifenili policlorurați (PCB).
Riscurile pentru sănătatea omului prin aportul alimentar de fructe de mare au fost evaluate prin
coeficienții de risc (THQ) și factorii toxici echivalenți (TEF).
Concentrațiile maxime de mercur au fost găsite în probe de pești (0.07 -1.56 µg/g),
urmate de moluște cefalopode (0.10 -0.55 µg/g) și crustacee (0.27 -.33 µg/g).
Nivelurile de cadmiu în cefalopode (0.18 -0.59 µg/g) au fost mai mari decât cele din
pește (0,01 – 0,05 µg/g) și crustacee (0,02 -0,04 µg/g), în timp ce pentru concentrațiile de Pb au
fost în general scăzute (pește: ND – 1,18 µg/g, cefalopode: ND -0,17 µg/g, crustacee: ND – 0,03
µg/g).
Pentru PCB -uri, concentrațiile în pește, crustacee și cefalopode au variat între 141 și
3406 ng/g, 190 și 542 ng/g, și respectiv 202 și 429 ng/g.
Valorile coeficientilor de risc din Cd și Pb, precum și estimări ale expunerii PCB -TEQ
indică absența riscurilor de sănătate prin consumul diverselor fructe de mare.
În contra st, valorile TEQ ale mercurului datorate consumului anumitor specii de pești
(tonul alb și calcanul) au indicat faptul că riscul de sănătate ar putea fi îngrijorător [ 13].

Biodisponibilitatea Se a fost evaluată în diferite fructe de mare crude și alge ma rine
comestibile prin utilizarea unei metode simulate de digestie/dializă.
Corelări între biodisponibilitatea Se și conținutul produselor alimentare de nutrienți au
fost, de asemenea, stabilite. Procente scăzute de dializare a Se au fost găsite pentru mo stre de
pești și moluste ( 6,7 ± 3,4 și 5,5 ± 2,4 %).

33
Cu toate acestea, procente ridicate de dializare ( între 66,7 ± 31,1 % ) au fost găsite
pentru alge marine. Disponibilitatea Se -lui prezintă o corelație pozitivă cu conținutul de
carbohidrați și cu fi brele dietetice. O corelație negativă a fost obținută cu conținutul proteic.
În cele din urmă, nici o corelație nu a fost observată între fracțiunea bio disponibilă a
Se-lui și conținutul de grăsime al mostrelor studiate [ 14].

Un nou studiu raportează d ezvoltarea metodei de determinare simultană a
metilmercurului (MeHg) și mercurul anorganic (IHg) în probele de fructe de mare.
Studiul s -a axat pe extracția și cuantificarea MeHg (specia cea mai toxică) prin
cromatografie lichidă și spectroscopie atomică fluorescentă cu vapori reci (LC -UV-CV-AFS),
utilizând HCI 4 mol/L ca agent extractant. Precizia metodei a fost verificată prin analiza a trei
materiale certificate de referință și a unor probe diferite.
Limitele de detecție (LOD) obținute au fost de 0,0 01 mg Hg/kg pentru totalul de
mercur, 0,0003 mg Hg /kg pentru MeHg și 0,0004 mg Hg/kg pentru IHG.
Limitele de cuantificare (LOQs) au fost stabilite 0,003 mg Hg/kg pentru mercurul total,
0,0010 mg Hg/kg pentru MeHg și 0,0012 mg Hg/kg pentru IHG. Precizia pentru fiecare specie
de mercur a fost stabilită, fiind de 12% în ceea ce privește RSD în toate cazurile.
În final, metoda dezvoltată a fost aplicată pe 24 de probe de fructe de mare de diferite
origini pentru conținutul total de mercur. Concentrațiile pentru Hg, MeHg și IHG au variat între
0.07-2.33, 0.003 -2.23 și respectiv 0.006 -0.085 mg Hg/ kg. Metoda analitică stabilită permite
obținerea de rezultate pentru speciile mercurului în mai puțin de o oră, incluzând atât pretratarea
mostrelor, cât și măsura rea [15].

Prezența contaminanților anorganici As, Cd , Cr , Hg și Pb a fost evaluată prin analiza a
116 probe de fructe de mare pentru restaurantele japoneze din Campinas, SP, Brazilia. Tonul
(Thunnus thynnus ), somonul ( Salmo salar ), chefalul ( Mugii Platanus ) și caracatița ( Octopus
vulgaris ) au fost cele mai frecvente specii de fructe de mare consumate în aceste restaurante .
Probele s -au digerat într -un sistem de microunde asistat, iar contaminanții au fost
determinați prin ICP -OES. Procentul d e probe cu contaminanți peste limita maximă permisă de
regulamentele europene au fost : Ca ( 90 % ton , 48 % somon , 31 % barbun și 100 % caracatiță);

34
Cd ( 61 % caracatiță ); Hg ( 7 % ton ); Pb ( 6 % pește lumânărică ). Caracatița și tonul au fost
probele cele mai contaminate cu arsenic și mercur [ 16].

Un nou studiu prezintă o metodă analitică pentru determinarea diferitelor forme de
arsenic din probe de fructe de mare din Brazilia și Spania.
Acest studiu a fost axat pe extracția și cuantificarea arsenic ului anorganic (Ias), fiind
forma cea mai toxică. Determinarea arseniului a fost efectuată prin LC, atât cu schimb anionic și
cationic cu detecție ICP -MS (LC -ICP-MS). Limitele de detecție (LOD), limitele de cuantificare
(LOQs), precizia și acuratețea speci ilor de arsenic au fost stabilite.
Metoda a fost evaluată folosind opt materiale de referință (SMR).
Arsenobetaina a fost principala specie găsită în toate probele. Concentrația totală de iAs
în 22 de probe de fructe de mare și RMs a variat între 0.27 -35.2 și 0.02 -0.71 mg /kg. Au fost
obținute recuperări de la 100% până la 106% pentru iAs. Metoda propusă furnizează date fiabile
pentru iAs în viitoarele analize de evaluare a riscurilor [ 17].
O metodă de detecție extrem de sensibilă, selectivă și rapidă pentru mercurul anorganic
(Hg2+) folosind poli polimer conjugat (1,4 -bis (8 -(4-feniltiazol -2-tiol) -octyloxy) -benzen) ( PPT)
a fost prezentată într -un nou studiu. Mercurul a fost determinat din probe de fructe de mare prin
spectroscopie colorimetrică si fluorescentă prin răspunsuri "turn -off-turn-on" față de Hg2+.
A fost utilizată o metodă simplă și economică de reacție de polimerizare oxidativă
pentru a sintetiza polimerul PPT, un derivat neutru de polimer conjugat poli -p-fenilen (PPP).
Curba de calib rare standard a fost obținută din curba intensității fluorescenței
complexului PPT -I ca o funcție a creșterii concentrației de analit (Hg2 +) cu o limită de detecție
estimată (LOD) de 1.86.
Recuperările de Hg2+ au variat între 97.92 -97.43% în probele de p ește și creveți.
Aceste rezultate sugerează că acest tip de polimer PPT este suficient de fiabil pentru a
detecta Hg2+ în probele de fructe de mare, oferind sprijin pentru a extinde domeniul de aplicare a
polimerului conjugat în principal în industria de fructe de mare [ 18].

Analiza directă a probelor solide folosind spectrometria de absorbție atomică cu cuptor
de grafit (SS -GF AAS) a fost investigată inițial cu intenția de a dezvolta o metodă pentru
determinarea arseniului total in pești și alte fruct e de mare. Un amestec de 0,1% Pd0.06%

35
Mg0.06% Triton X -100 a fost utilizat ca modificator chimic adăugat în soluție peste probele
solide, ceea ce face posibilă utilizarea pirolizei și atomizării la temperaturile de 12000C și 2400
0C.
Masa probei a trebuit să fie limitată la 0,25 mg. Recuperarea As din mai multe materiale
de referință certificate a fost cu 50% mai mică decât valoarea certificată.
Absorbția moleculară puternică datorită moleculei de monoxid de fosfor (PO), a fost
observ ată folosind AAS (HR CS AAS), care, nu a provocat nici o interferență spectrală. O
digestie asistată de microunde cu HNO 3 / H 2O2 a fost, de asemenea, investigată pentru a rezolva
problema. Cu toate acestea, rezultatele obținute pentru mai multe materiale d e referință
certificate nu au fost statistic diferite de cele constatate direct cu SS -GF AAS.
Valorile exacte au fost obținute folosind spectrometria de masă cu plasmă cuplată
inductiv (ICP -MS) pentru a analiza probele digerate, care a sugerat că și compu șii As organici
sunt responsabili pentru recuperările scăzute. Prin cuplarea HPLC cu ICP -MS a fost determinată
concentrația de arsenobetaină (AB) [ 19].

36
Capi tolul III
PARTEA EXPERIMENTALĂ
Scopul lucră rii este de a determ ina fierul, cuprul si cromul din fructele de mare. Pentru
pregătirea probelor s -a folosit metoda digestiei uscate (calcinare). Metalele au fost determinate
folosind metoda adaosului standard.
3.1. Probele de analizat
Probele analizate au fost caracatita, calamarul, sepia, midiile, rapana și creveții. Acestea
au fost cumpărate dintr -un supermarket din Constanța, iar probele de rapana au fost procur ate de
la un restaurant pescăresc.

Fig. 3.1. Probele analizate

37
3.2. Pregătirea probelor pentru analiză.

Digestia uscată a probelor (calcinarea)
Conținutul de cenușă reprezintă o caracteristică de calitate foarte importantă pentru mai
multe produse alimentare, dar mai ales pentru cele de origine vegetală.
Cenușa exprim ă conținutul procentual de substanțe minerale și impurități minerale dintr –
un produs.
Principiul metodei : obținerea cenușii din fructele de mare prin calcinarea acestora.
Aparatură și materiale
 Dispozitiv de calcinare;
 Bec de gaz;
 Trepied metalic;
 Cuptor electric;
 Placă termorezistentă;
 Exocator;
 Balanță analitică.

Fig. 3 .2. Cupt or electric cu probe de analizat
Mod de lucru:
Într-un creuzet din porțelan (adus la masă constantă) se intr oduc 4 – 5g proba de analizat,
în strat cât mai uniform, cântărită cu precizie la balanța analitică.
Creuzetul se așează pe trepiedul metalic într -un triunghi și se arde lent conținutul la
flacăra unui bec de gaz (în nișă), până la totala dispariție a fumu lui. Se introduce apoi creuzetul
în cuptorul electric încălzit la 550 – 6000C. După 1 oră de calcinare, creuzetul se scoate pe o
placă termorezistentă și se umectează porțiunile negre ale probei cu câteva picături de apă

38
distilată. Umectarea provoacă dizolvarea cenușii sau topiturii din jurul particulelor de cărbune
nears, permițând oxidarea completă, după reluarea calcinării. După evaporarea apei, se
reintroduce proba în cuptor și se continuă calcinarea circa 6 ore, până la obținerea unui reziduu
de culoare albă sau cenușie deschisp, fără urme de cărbune.
Creuzetul calcinat se răcește în exicator până la temperatura camerei (max. 2 ore) și apoi
se cântărește.

3.3. Determina rea metalelor din fructele de mare studiate

Determinarea fierului cu 1,10 fenantrolina prin metoda adaosului standard

O specie neabsorbantă se poate transforma într -o specie absorbantă printr -o reacție de
complexare. Dacă se alege un agent de complexare adecvat, se pot obține absorbtivități
molare foarte mari. Metoda spectrofotometrică în cadrul căreia se utilizează liganzi este
adeseori aplicată la determinarea ionilor metalici aflați în cantități infime, sub formă de urme.
În urma reacției de complexare se obține un anumit grad de selectiv itate, în sensul că un
agent de complexare va reacționa numai cu câțiva ioni metalici.

Principiul metodei.

1,10 fenantrolina ( o-fenantrolina) este un reactiv foarte sensibil fiind folosit mai ales la
analiza fierului sub formă de urme.
Fierul, ce se poate afla în probă în două stări de oxidare: II și III, trebuie sã fie convertit
cantitativ la starea de oxidare Fe (II); această specie este singura care formează un complex
intens colorat în roșu cu reactivul o -fenantrolina.
Ajustarea st ării de oxidare se realizează cu clorhidrat de hidroxilamină. Deși există și
alte metode de reducere a Fe (III) la Fe (II), clorhidratul de hi droxilaminã este cel mai bun
deoarece nu interferă în măsurătorile de absorbanță.

39
Reactivi și materiale:
● Solu ție standard de Fe (II) 10-3M; se preparã o soluție standard de Fe (II) prin cântărirea
unei cantități corespunzătoare FeSO 4*7H 2O sau Fe(NH 4)2(SO 4)2*6H 2O și diluție la balon
cotat de 100 ml;
● 1,10 fenantrolina soluție 0,1% în alcool etilic 50% (100 mL);
● Clorhidrat de hidroxilamină soluție 10%;
● Acetat de sodium soluție saturată;
● Spectrometru DR 2800;
● Baloane cotate de 50 mL;
● Pipete gradate de 1; 2; 5; 10 mL.

Modul de lucru .

Se prepara soluții A și B; soluția A conține numai proba necunosc ută, iar soluția B proba
necunoscută și un volum măsurat de soluție standard de Fe (II).
Soluția A. Într-un balon cotat de 50 mL se pipetează 2 mL probă de analizat (V nec), se
adaugă 5 mL acetat de sodium, 5 mL soluție de clorhidrat de hidroxilamină, și se agită pentru
omogenizare. Se așteaptă 5 minute pentru stabilizare, apoi se adaugă 5 mL de reactive o –
fenantrolina. Se așteaptã 10 minute pentru stabilizarea culorii. Se diluează la volum cu apă
distilată și se citește absorbanța (A nec) la 510 nm, la spectrometru DR 2800, față de o soluție
de referință (apa distilată).
Soluția B. Într-un balon cotat, cu același volum, se adaugã 2 mL probă de analizat (V nec)
și 2 mL soluți e etalon de Fe (II) (V st), astfel încât concentrația rezultată sã fie maxim 1.5 Cx.
Se adaugă apoi reactivii în ordinea prezentată la soluția A. Se citește absorbanța soluției B
(Anec+st), față de apă distilată.
Calcule:
Absorbanțele soluțiilor A si B sunt date de relațiile:

40
( )

Din care:

Dacã se face raportul celor douã ecuații se obține:

( )

Iar concentrația fierului din proba necunoscutã se calculeazã cu relația:

Concentrațiile probei necunoscute (c nec) și a standardului (c st) se exprimã în moli/L.
unde :
Cnec=concentrația necunoscuta a fierului;
Anec=absorbanța soluției;
Vst=volumul soluției etalon de Fe(II);
cst=concentrația standardului;
Vt=volumul total;
Anec+st=absorbanța soluției amestecatã cu soluția etalon;
Vnec=volumul probei de analizat.

41
Determinarea cromului din fructele de mare

O specie neabsorbantă se poate transforma într -o specie absorbantă printr -o reacție de
complexare. Dacă se alege un agent de complexare adecvat, se pot obține absorbtivități
molare foarte mari. Metoda spectrofotometrică în cadrul căreia se utilizează liganzi este
adeseori aplicată la determinarea ionilor metalici aflați în cantități infime, sub formă de urme.
Determinarea cromului din fructele de mare și din ambalajele acestora s -a realizat prin
metoda spectrofotometrică cu 1,5 difenilcarbazida la ligand. Datorită concentrațiilor mici în
care se găsește cromul în aceste probe s -a folosit metoda adaosului standard.

Principiul metodei.

1,5 difenilcarbazida este un reactiv foarte sensibil fiind folosit mai ales la analiza
cromulu i sub formă de urme.
Metoda se bazează pe determinarea cromului total în mediu acid sub formã de Cr (VI) cu
1,5 difenilcarbazida dupã oxidarea completã a Cr (III) la Cr (VI) cu H 2O2.

Reactivi și materiale:

● Soluție standard de K 2Cr2O7 10-4M;
● Soluție de 1,5 difenilcarbazida 5.10-3 preparată prin dizolvarea a 0,121 g substanță în
50 mL etanol (100mL);
● Soluție de H 2SO 4 0,25M utilizată pentru corectarea pH -ului, preparată prin diluarea a 6,5
mL de H 2SO 4 concentrat (98%) la 500 mL cu apă distilată;
● Soluție de H 2O2 0,15% obținută prin diluția a 7,5 mL H 2O2 concentrată (30%) la 500
mL cu apă distilată prin oxidarea completă a Cr (III) la Cr (VI);
● Spectrofotometru DR 2800;
● Baloane cotate de 50 mL;
● Pipete gradate 1; 2; 5; 10 mL.

42
Modul de lu cru.
Se prepară două soluții A și B. Soluția A conține numai proba necunoscută, iar soluția B
proba necunoscută și un volum măsurat de soluție standard de Cr (VI).
Soluția A . Într -un balon cotat de 50 mL se pipeteazã 5 ml probă de analizat (V nec) se pun
0,5 mL soluție H 2O2, 0,2 mL soluție de H 2SO 4 și 2 ml soluție de 1,5 difenilcarbazida. Apoi se
diluează la volum cu apă distilată. Se citește absorbanța soluției (A nec) la 540 nm, la
spectrometru DR 2800, față de o soluție de referință (apă distilată).
Solu ția B . Într -un alt balon cu același volum, se adaugă 5 mL probă de analizat (V nec) și 1
mL soluție standard de K 2Cr2O7 (Vst) astfel încât concentrația rezultată să fie maxim 1,5 Cx.
Se adaugă apoi reactivii în ordinea prezentată la soluția A. Se citește ab sorbanța soluției B
(Anec+st) față de apa distilată.

Calcule și prezentarea rezultatelor.

Absorbanțele soluțiilor A și B sunt date de relația:

( )

unde :
Vt = Vnec+V st
Dacă se face raportul celor două ecuații se obține:

( )

iar concentrația cromului din proba necunoscută se calculează cu relația:

43

Crtotal(mg/L) = c nec(mmoli/L)· 52
Concentrațiile probei necunoscute (c nec) și a standardului(c st) se exprimã în moli/L.
Trebuie să existe o concentrație adecvată de crom în organism. Lipsa cromu lui poate
declanșa multe afecțiuni grave. Există o conexiune între nivelul de crom din sânge, diabet, un
nivel prea mare de colesterol, hipertensiune și obezitate. Toate acestea se pot declanșa din
cauza lipsei de crom, care declanșează o proastă utilizare a insulinei în metabolism.

Determinarea cuprului din fructele de mare

O specie neabsorbantă se poate transforma într -o specie absorbantă printr -o reacție de
complexare. Dacă se alege un agent de complexare adecvat, se pot obține absorbtivități
molare foarte mari. Metoda spectrofotometrică în cadrul căreia se utilizează liganzi este
adeseori aplicată la determinarea ionilor metalici aflați în cantitãți infime, sub formă de urme.
În urma reacției de complexare se obține un grad de selectivitate, î n sensul că un agent de
complexare va reacționa numai cu câțiva ioni metalici.
Determinarea cuprului s -a realizat prin metoda spectrofotometrică cu amoniac ca ligand.
Datorită concentrațiilor mici în care se găsește cuprul în aceste probe s -a folosit metod a
adaosului standard.
Principiul metodei
Amoniacul este un reactiv foarte sensibil folosit la analiza cuprului sub formă de urme.
Metoda se bazează pe reacția Cu (II) cu amoniac și determinarea spectrometrică a
complexului [Cu(NH 4)]2+.

Reactivi și materiale:
● Soluție standard de Cu(II) 5X10-2M, preparată prin dizolvarea a 1,25g CuSO 4 în 100
mL apă distilată;
● Amoniac concentrat;

44
● Spectrofotometru DR 2800;
● Baloane cotate de 50 mL;
● Pipete gradate 1; 2; 5; 10 mL.

Modul de lucru . Se prepară două soluții A și B. Soluția A conține numai proba
necunoscută, iar soluția B proba necunoscută și un volum măsurat de soluție standard de Cu
(II).
Soluția A . Într -un balon cotat de 50 mL se pipetează 5 mL probã de analizat (V nec) și se
adaugă 2,5 mL soluție de amoniac apoi se diluează la volum cu apă distilată. Se citește
absorbanța (A nec) la 600 nm, la spectrometrul DR 2800, față de o soluție de referințã (apă
distilată).
Soluția B. Într-un balon, cu același volum, se adaugă 5 ml prob ă de analizat (V nec) și 2
mL soluție standard de Cu (II) (V st), astfel încât concentrația rezultată să fie maxim 1,5 Cx. Se
adaugă apoi reactivii în ord inea prezentată la soluția A. Se citește absorbanța soluției B
(Anec+st) față de apă distilată.

Calcule și prezentarea rezultatelor.

Absorbanțele soluțiilor A și B sunt date de realațiile:

( )

unde :
Vt=V nec+V st

Dacă se face raportul celor două ecuații se obține:

( )

45
iar concentrația cuprului din proba necunoscută se calculeazã cu relația:

Concentrațiile probei necunoscute (c nec) și a standardului (c st) se exprimă în moli/L.

3.4. Rezultate experimentale

Concentraț iile de fier, cupru si crom din proble analizate sunt p rezentate în figurile 3 .1 –
3.6.

Fig.3.1. Concentrațiile de Fe, Cu și Cr din caracatiță (mg/kg)

În caracatiță, fierul a prezentat cea mai mare concentrație dintre metalele studiate (7,84
mg/kg).
FeCuCr
024
6
87.84 3.75 0.045
Concentrati ile metalelor (mg/kg) Caracati ță

46

Fig.3.2. Concentrațiil e de Fe, Cu și Cr din creveți (mg/kg)

În cazul probelor de creveți, fierul a fost prezent într -o concentrație mai mare (13,72
mg/kg) decât cromul (0,16 mg/kg) sau cuprul (5,22 mg/kg).

Fig.3.3. Concentrațiile de Fe, Cu și Cr din midii (mg/kg)

FeCuCr
0
5
10
1513.72 5.22 0.16
Concentrati ile metalelor (mg/kg) Creveți
FeCuCr
051015202522.64 0.69 0.23
Concentrati ile metalelor (mg/kg) Midii

47
În probele de midii studiate fierul prezintă o concentrație foarte mare (22,64 mg/kg) iar
cuprul și cromul au concentrații mai mici decât 1 mg/kg.

Fig.3.4. Concentrațiil e de Fe, Cu și Cr din rapana (mg/k g)

În probele de rapana fierul prezintă concentrația cea mai mare (3,89 mg/kg) dintre metalele
studiate, fiind urmat de cupru (2,83 mg/kg).

Fig. 3.5. Concentrațiil e de Fe, Cu și Cr din calamar (mg/kg)
FeCuCr
0123
43.89 2.83 0.52
Concentrati ile metalelor (mg/kg) Rapana
FeCuCr
0123454.98 2.56 0.08
Concentrati ile metalelor (mg/kg) Calamar

48
În probele de calamar studiate au fost găsite concentrații mari de fier (4,98 mg/kg) și de
cupru (2,56 mg/kg).

Fig.3.6. Concentrațiil e de Fe, Cu și Cr din sepie (mg/kg)

În probele de sepie studiate, concentrația cuprului a fost cea mai mare dintre concentrațiile
metalelor studiate (2,46 mg/kg).

Se observă că în fructele de mare studiate concentrațiile cuprului sunt cuprinse în intervalul
0,69-5,22 mg/kg, cea mai mare concentrație de cupru s -a întâlnit în creveți (fig.3.7.) .

Trebuie să existe o concentrație adecvată de cupru în organism. Răspunsu l imunologic
natural necesită prezența cuprului. Are efecte antimicrobiene, antibacteriene, antifungice,
antivirale si acaricide. Ionii de cupru distrug peretele celular al bacteriilor, ADN -ul bacteriilor
și proteinele acestora.
FeCuCr
00.511.522.51.84 2.46 0.18
Concentrati ile metalelor (mg/kg) Sepie

49

Fig.3.7. Concentrațiile de Cu din probele studiate

Concentrațiile cromului d eterminate pentru probele de fr ucte de mare studiate s -au încadrat
în intervalul 0,045 -0,52 mg/kg (fig.3.8.) . Cea mai mare concentrație de crom a fost găsită în
probele de rapana.

Fig.3.8. Concentrațiile de Cr din probele studiate
0123456
2.56 5.22
0.69 2.83 2.46 3.75 Concentrații cupru mg/kg
Probe analizate Cu
Cu
00.10.20.30.40.50.6
0.08 0.16 0.23 0.52
0.18
0.045 Concentrații crom mg/kg
Probe analizate Cr
Cr

50
Concentrațiile fierul ui din probele de fructe de mare analizate s -au încadrat în inter valul
1,84-22,64 mg/kg (fig.3.9.). Cea mai mică concentrație a fost găsită în sepie iar cea mai mare
concentrație în mi dii.

Fig. 3.9. Concentrațiile de Fe din probele analizate

Conform legislației Comisiei Europene, nivelul maxim pentru plumb, cadmiu, mercur total
variază între 0,5 și 1 mg/kg pentru diferite fructe de mare. Nu există însă în legislație specificat
un nivel maxim pentru cupru, crom sau fier în fructe de mare.
Aportul zilni c provizoriu maxim tolerabil pentru fier s -a stabilit a fi 0.8 mg/kg greutate
corporală pentru bărbați iar pentru femei acesta poate ajunge în perioada de graviditate sau
lactație până la 30 -60 mg/zi conform raportului comitetului de experti în aditivi alimentari
[20].
Conform rezultatelor experimentale midiile prezintă un conținut ridicat de fier (22,64
mg/kg).
Folosind spectrometria de absorbție în flacără, cercetătorii din cadrul Universității din
Salvador, Brazilia au determinat cupru, mangan și fier din diferite fructe de mare.
Concentrațiile obținute s -au situat în intervalul 17,1 – 143,9 μg g−1, pentru cupru, 17,9 –
29,7 μg g−1 pentru mangan și 364 -1388 μg g−1, pentru fier. Aceste concentrații prezentate în
literature sunt mult mai mari decât cele obținute experimental [21].
0510152025
4.98 13.72 22.64
3.89 1.84 7.84 Concentrați i fier mg/kg
Probe analizate Fe

51
În concordanță cu rezultatele obținute experimental sunt c oncentrațiile metalelor obținute
de către cercetătorii unei agenții de securitate alimentară din Franța. Conform rezultatelor
acestora, concentrațiile cuprului se încadrează în intervalul 0,44 -22,4 mg/kg, concentrațiile
fierului se încadrează în intervalul 1,3 – 113m g/kg iar concentrațiile cromului se încadrează în
intervalul 0,005 -0,85 mg/kg [22].

52
CONCLUZII

Se observă că în fructele de mare studiate concentrațiile cuprului sunt cuprinse în intervalul
0,69-5,22 mg/kg, cea mai mare concentrație de cupru s-a întâlnit în creveți.
Concentrațiile fierul ui din probele de fructe de mare analizate s -au încadrat în intervalul
1,84-22,64 mg/kg. Cea mai mică concentrație a fost găsită în sepie iar cea mai mare
concentrație în midii.
Concentrațiile cromului determinate pentru probele de fru cte de mare studiate s -au încadrat
în intervalul 0,045 -0,52 mg/kg. Cea mai mare concentrație de crom a fost găsită în probele de
rapana.

53
BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Neag, Depoluarea solurilor și apelor subterane, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj –
Napoca, 1997
2. Camelia Drăghici, Dana Perniu, „Poluarea și monitorizarea mediului”, Ed. Universității
Brașov, 2002
3. Corneliu Răuță, Stelian Cârstea, Poluarea și protecția mediului înconjurător, Ed. Științifică,
București, 1979
4. Vișan Sa nda, Crețu Steliana, Cristina Alpopi, Anghelescu A., Mediul înconjurător . Poluare și
protecție, Ed. Economică București, 2000
5. Jorge Moreda -Piñeiro, Antonio Moreda -Piñeiro, Vanessa Romarís -Hortas, Raquel
Domínguez -González, Elia Alonso -Rodríguez, Purificaci ón López -Mahía, Soledad
Muniategui -Lorenzo, Darío Prada -Rodríguez, Pilar Bermejo -Barrera: ICP -MS for the
determination of selenium bioavailability from seafood and effect of major food constituents,
Microchemical Journal 108, 174 –179, 2013
6. German Cano -Sanc ho, Isabelle Sioen, Griet Vandermeersch, Silke Jacobs, Johan Robbens,
Martí Nadal, José L.Domingo: Integrated risk index for seafood contaminants (IRISC) :Pilot
study in five European countries, Environmental Research 143,109 –115, 2015
7. Griet Vandermeersch, Helena Maria Lourenço, Diana Alvarez -Muñoz, Sara Cunha, Jorge
Diogène, German Cano -Sancho, Jens J.Sloth, Christiaan Kwadijk, Damia Barcelo, Wim
Allegaert, Karen Bekaert, José Oliveira Fernandes, Antonio Marques, Johan Robbens:
Environmental contaminants o f emerging concern in seafood – European data base on
contaminant levels, Environmental Research 143, 29 –45, 2015
8. Ana Luísa Maulvault, Patrícia Anacleto, Vera Barbosa, Jens J.Sloth, Rie Romme Rasmussen,
Alice Tediosi, Margarita Fernandez -Tejedor, Fredericu s H.M. van den Heuvel,
MichielKotterman, AntónioMarques: Toxic elements and speciation in seafood samples from
different contaminated sites in Europe, Environmental Research 143, 72 –81, 2015
9. Tamás Nepusz, Andrea Petróczi, Declan P. Naughton: Food alert pat terns for metal
contamination analyses in seafoods: Longitudinal and geographical perspectives,
Environment International 35,1030 –1033, 2009

54
10. Ariane V.Zmozinski, ToniLlorente -Mirandes, Isabel C.F.Damin, José F. López -Sánchez,
Maria Goreti R. Vale, Bernhard Welz, Márcia M. Silva: Direct solid sample analysis with
graphite furnace atomic absorption spectrometry -A fast and reliable screening procedure for
the determination of inorganic arsenic in fish and seafood, Talanta134, 224 –231, 2015
11. M.M. Storelli: Potent ial human health risks from metals (Hg, Cd, and Pb) and
polychlorinated biphenyls (PCBs) via seafood consumption: Estimation of target hazard
quotients (THQs) and toxic equivalents (TEQs), Food and Chemical Toxicology 46,2782 –
2788, 2008
12. Ariane V. Zmozinski , Toni Llorente -Mirandes, José F. López -Sánchez, Márcia M. da Silva:
Establishment of a method for determination of arsenic species in seafood by LC -ICP-MS,
Food Chemistry 173,1073 –1082, 2015
13. Silvia Zaza, Katinka de Balogh, Maura Palmery, Augusto Alberto P astorelli, Paolo Stacchini:
Human exposure in Italy to lead, cadmium and mercury through fish and seafood product
consumption from Eastern Central Atlantic Fishing Area, Journal of Food Composition and
Analysis 40, 148 –153, 2015
14. Tushar Ramesh Pavase, Hong Lin, Qurat -ul-ain Shaikh, Zhenxing Li: Rapid detection
methodology for inorganic mercury (Hg2+) in seafoodsamples using conjugated polymer
(1,4-bis-(8-(4-phenylthiazole -2-thiol) -octyloxy) -benzene) (PPT) bycolorimetric and
fluorescence spectroscopyTushar, S ensors and Actuators B 220, 406 –413, 2015
15. Marcelo A. Morgano, Luana C. Rabonato, Raquel F. Milani, Luciana Miyagusku, Késia D.
Quintaes: As, Cd, Cr, Pb and Hg in seafood species used for sashimi and evaluation of
dietary exposure, Food Control 36, 24 -29, 2014
16. Ariane V. Zmozinski, Sergio Carneado, Carmen Ibanez -Palomino, Angels Sahuquillo, Jose
Fermín Lopez -Sanchez, Marcia M. da Silva: Method development for the simultaneous
determination of methylmercury and inorganic mercury in seafood, Food Control 46, 3 51-
359, 2014
17. Moza A. Al -Busaidi, David J. Jukes, Shekar Bose: Seafood safety and quality: An analysis of
the supply chain in the Sultanate of Oman, Food Control 59, 651 -662, 2016
18. Dongsul Kim, Michael S. Bloom, Patrick J. Parsons, Edward F. Fitzgerald, Erin M. Bell,
Amy J. Steuerwald, Victor Y. Fujimoto: A pilot study of seafood consumption and exposure

55
to mercury, lead, cadmium and arsenic among infertile couples undergoing in vitro
fertilization (IVF), Environmental Toxicology and Pharmacology 3 6, 30 –34, 2013
19. Stanford Guana, Tia Palermoa,b, Jaymie Meliker: Seafood intake and blood cadmium in a
cohort of adult avid seafoodconsumers, International Journal of Hygiene and Environmental
Health 218, 147 –152, 2015
20. FAO/WHO Expert Committee on Food Additives
21. Erik G .P. da Silvaa, Vanessa Hatjea, Walter N.L. dos Santosb, Letícia M. Costac, Ana R.A.
Nogueirad, Sérgio L.C. Ferreiraa, Fast method for the determination of copper, manganese
and iron in seafood samples, Journal of Food Composition and Analysis , 21(3), 259–263,
2008
22. Thierry Guérin, Rachida Chekri, Christelle Vastel, Véron ique Sirot, Jean -Luc Volatier, Jean –
Charles Leblanc, Laurent Noël, Determination of 20 trace elements in fish and other seafood
from the French market, Food Chemistry 127, 934 –942, 2011