F.r.o.s.t

PROLOG

Alex Harper, Saemus Warenheit, Jason Weeds, Emanuel Ramirez…nume ce pălesc în fața unui om care a făcut o lume întreagă să îngenuncheze în fața lui. A râs în fața morții chiar și când era față în față cu ea sau el, nu știu ce este. El a adus Pământul în pragul colapsului fără cea mai mică urmă de regret și fără a lăsa ceva în urmă care i-ar putea tăia din ”puteri”. Este un om ce pare a avea ceva supranatural, ne știe slăbiciunile, tacticile, ne știe pe noi poate mai bine decât ne cunoaștem noi propria persoană; nici un om până acum nu a reușit să realizeze ceea ce a reușit el. Totul a început demult…

11 noiembrie 2012. Îmi aduc aminte de ziua aceea de parcă ar fi fost ieri… Era destul de frig. Începuse să ningă cu vreo două,trei zile înainte în toată țara; n-ai mai văzut așa ceva.

Aveam 10 ani și eram împreună cu mama și cu sora mea în New York așteptând începerea paradei de venirea sărbătorilor de iarnă. Fulgii de zăpadă se așezară unul câte unul pe pământ, vântul începea să bată ușor. Termometrul spunea că este frig însă toată căldura emanată de mulțimea uriașă adunată în centrul orașului pentru o paradă a președintelui, ce avea loc cu ocazia unei nmoi colaborări cu o faimoasă instituție ce va revoluționa lumea pe care o știm. Mii de pancarde fluturau: ”I love America” și diverse mesaje, trompetele răsunau puternic în mediul citadin, fanfara iniția parada; se plimba pe drumul gol ținând aprinsă bucuria oamenilor pentru paradă.Muzica fanfarei atrăgea atenția oricărui cetățean american asupra ei. După fanfară cu toți îl așteptau pe președinte să sosească. Era timpul.. Dintre toți oamenii sosiți la paradă doar noi, eu mama și sora mea, așteptam pe altcineva, îl aștepta pe tata , garda președintelui.

Am așteptat minute în șir, în frig, însă tot efortul a meritat pe deplin. Carul alegoric al președintelui ieșise de după colț. Din acel moment toți oamenii nu mai aveau stare. Se îmbulzeau pe gard numai ca să ajungă la președinte; acesta, ca de obicei, salută simplu pe toată lumea. Bucuria de a-l vedea pe tata stând lângă președinte, nici nu se poate descrie în cuvinte. Carul alegoric sosise în dreptul nostru. Privirea îmi era ațintită tot timpul către el. Într-un final tatăl meu își roti capul în partea dreaptă și ne zări… La început părea mirat să ne vadă acolo însă treptat îi apăru un zâmbet pe față. Dintr-o dată se întoarse cu privirea spre un bloc din fața lui, privind fix către o anumită fereastră. O secundă mai târziu se zări o lumină puternică din acea fereastră. O lumină de armă. În acel moment se auzi două împușcături; gloanțele în număr de două ieșiră de pe țeava puștii și se ațintiseră spre președinte. În încercarea de a-l salva, tatăl meu a fost nimerit de un glonț. Totul se petrecuse atât de rapid încât nu am realizat ce se întâmplase numai când mama, cu ochii în lacrimi, încerca să ne ia de acolo. Mă prinse de braț și mă repezi după ea. Privirea îmi era ațintită spre car încercând să înțeleg ce se petrece. Mai târziu aflasem că, atât președintele, cât și tatăl meu, au fost declarați DOA(dead on action), adică mort în acțiune, fără șanse de supraviețuire.

Următorul lucru ce mi-l amintesc este faptul că mă aflam în fața pietrei funerare a tatălui meu pe care era scris cu majuscule, Aici odihnește cel care și-a servit țara cu mândrie, apărând cel mai important om al țării. Jonathan Ace Harper n. 11.04.1975- d. 11.15.2012. La revedere om bun. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că viața mea se transformase. De atunci am devenit un adult capabil și sigur pe el și pe deciziile sale fiindcă de atunci era stâlpul familiei și trebuia să facă tot ce îi stătea în putință ca familia lui să fie în siguranță și fericită.

Cât despre criminal, s-a aflat imediat cine este. În timpul acelei aglomerații de după actul terorist, atacatorul se predase strigând în gura mare că el este cel care a făcut acest lucru. Raúl Morientes, șeful organizației Globe-X. Judecat pentru moartea președintelui și a unui angajat al securității naționale, Morientes a fost trimis după gratii pe viață, în închisoarea Alcatraz. De această dată închisoarea a fost realizată special pentru un singur criminal. Toată închisoarea era împânzită de o mulțime de soldați ce îl păzeau pe Morientes ză și noapte. Deși era singurul deținut din închisoare, Morientes nu era deranjat de acest lucru; tot timpul de 18 ani în care a stat în închisoare a întâmpinat paznicii cu același zâmbet larg. Evadarea lui s-a bazat pe infiltrarea soldaților agenției lui în interiorul închisorii ca și angajați. Veniți odată cu transportul lunar de mâncare pentru paznici, soldații au năvălit în închisoare omorând fiecare om care îi stătea în cale. După moartea președintelui, țara a mers din prost în mai prost: economia căzuse grav, terorismul era în floare, toată lumea era contra toată lumea, mulți președinți au călcat în Casa Albă în 18 ani; foarte mulți. Într-un final a rămas unul care îi întrecea pe toți. Acești 18 ani care au trecut mi-au format personalitatea, caracterul precum și persoana ce sunt astăzi: șeful celei mai bune echipe militare secrete din lume denumită FROST, abreviere ce reiese din codul echipei, un fiu și un frate iubitor și un tată bun. Principalul obiectiv pe care mi l-am propus atunci și pe care am jurat să îl urmez, este acela de a mă răzbuna pe Morientes pentru ceea ce a făcut în acea zi de 11 noiembrie, indiferent de ce consecințe vor fi.

Team code:

“ Without training there’s no speed

Without order there’s no respect

And without force there’s no F.R.O.S.T ”

CAPITOLUL 1

Operațiunea SOUNDBREAK

Partea 1

„Baza secretă”

7 august 2030

Ora: 14:56

Liniștea se așternu în zona D a bazei, pe puntea echipajului. Un singur zgomot perturba acea liniște, un zgomot ce provenea din spatele unei uși pe care scria ”Sala 17”. Acolo, cineva lucra de zor la repararea unei părți a echipamentului deteriorat în misiunea anterioară. Acel cineva eram chiar eu, Alex Harper.

Trecuseră 2 ore istovitoare de când începusem repararea, iar eu eram la limită cu apa, care dădea semne că începe să se termine. În cameră aerul devenea din ce în ce mai greoi. Ventilatorul încetase de mult timp să mai funcționeze. ”Trebuie să îl repar și pe ăla cândva”. Concentrarea, și așa slăbită, mi-a fost distrasă de ușa de fier, glisantă, ce se deschise în spatele meu. Presimțeam că ceva rău se va întâmpla. M-am oprit din activitate și m-am ridicat încet. „Să fie el?”. Simțeam un fior rece pe șira spinării. Mi-am încordat mușchii și m-am întors, dintr-o mișcare, cu fața spre el. În același timp, persoana aruncase o sticlă plină ochi cu suc către mine. Am reușit să prind sticla cu o precizie uimitoare.

Era și timpul.

Da, păi, ști tu… aglomerație pe autostradă. răspunse Weeds.

Weeds este unul din cei mai vechi membrii ai echipei, cel mai vechi fiind eu. E cel mai “nebun” dintre noi toți. Este petrecăreț, îi place să glumească mai tot timpul și recunoaște o farsă bună când o vede. În ciuda acestor lucruri Weeds este un bun coechipier, în fiecare misiune dând ce are el mai bun să o ducă la bun sfârșit. Este un bun trăgător și este cel mai bun prieten al meu încă din copilărie, din clasa a IV-a. Ca aspect fizic el este un tip înalt, de 1.80m, părul ridicat, puțin țepos în față, șaten, ochi albaștrii spre gri, nas drept și foarte bine lucrat, în două cuvinte: top model.

Ca de obicei, Weeds era la curent cu toate noutățile din Bază. Nu de fiecare dată mă prea interesa ce se întâmplă însă de această dată fierbea nerăbdarea în mine.

Aștept să-mi spui noutățile. I-am spus așezându-mă pe pat.

Weeds se așeză și el încercând să se relaxeze.

Da…păi nu mare lucru s-o întâmplat azi. Doi “cocoși” se bat pentru o puicuță. Ce bătaie…declara el mulțumit, da’ să vezi ce-i dădea ăla mare…În fine. Asta în zona C; în zona B tocilarii…ce fac de obicei.

Și în zona A?

În zona A….pot să îmi readuci aminte ce-i în zona A?

Armament și muniție, transport, poligonul de tragere, sala de conferințe…

A, da. Era ceva mesaj de la Hudson.

Și, care-i?

Sincer?

Da.

Habar n-am. N-am prea fost atent. M-a pierdut de la „Weeds.. ”

În același timp primisem un mesaj de la Hudson, șeful instituției și coordonatorul misiunilor echipei mele.

De Hudson nu se știe prea multe din motive pe care numai el le înțelege. Zice că nu vrea ca aceste informații să cadă pe mâna inamicului. Adică ce inamic ar fi interesat de el? Tot ce face e să dea ordine și să aibă fața aia inexpresivă de criminal. Câteodată mă cam sperie. Ceea ce se stie despre el sunt următoarele:

…..

Asta explică multe.

Nu ăsta era mesajul? Am intervenit eu.

“ URGENT ÎN SALĂ !!! Am nevoie de voi ”

Cred că asta. Ți-am spus m-a pierdut de la început.

Am surâs și dintr-o mișcare m-am ridicat de pe pat și am pornit către ușă.

Hai să mergem.

Nu mai putem rămâne încă 5 minute?

Nu nu.

Și așa ne îndreptam spre sala de conferință. Drumul era lung și istovitor; din zona D în zona A era mult de parcurs, aproximativ un km. În ciuda distanței mari, nu am depus un efort uriaș mergând relaxat și admirând priveliștea ce ne era oferită. Într-un final ajunsesem în sală. Hudson ne aștepta în fața panoului principal cu aceeași față inexpresivă și criminală a lui. Undeva într-un colț stăteau speriați Ramirez și cu Salazar, ceilalți doi membrii ai echipei.

Saemus Warenheit, cunoscut în Agenție ca și Salazar este un tip de piatră. Uriaș și puternic, nu este om care să nu aibă puțină frică în el când îl văd. Este devotat Agenției de când a început, iar de când se alfă în echipa FROST nu au existat momente în care să nu se dedice trup și suflet. În afara carierei militare el este un tată iubitor și devotat familiei sale, dovadă fiind faptul că după fiecare misiune își sună soția ca să-i spună că este în ordine. Familia lor ar trebui să fie un exemplu pentru celelalte familii care se despart la puțin timp după căsătorie. Ei sunt împreună de peste 10 ani și au 2 băieți, de 7 respectiv 8 ani și o fată de 10 ani. Ca aspect fizic, Sal este un tip înalt, de 1.91 m, păr scurt, ochi negri și are masa musculară foarte bună. Este originar din Oregon, însă de când este căsătorit s-a mutat în Chicago.

Emanuel Ramirez a.k.a Ramirez este un hacker desăvârșit și cel mai inteligent membru al echipei. Având un IQ de 132, reușește să rezolve și cele mai complicate probleme ce se ivesc. În timpul misiunilor el este “îngerul păzitor” al echipei. Un “înger” echipat cu HVX 10k ce elimină de la distanță, într-un mod elegant, amenințarea. La nivel familial, el nu este căsătorit, însă are o iubită de 6 luni pe care o iubește cu tot sufletul. Chiar dacă vede o tipă frumoasă și se uită la formele ei pe ascuns, la fel ca orice bărbat de altfel, este devotat acestei relații. Ramirez este un tip agil, viclean și puternic, având o înălțime de 1.85 m. Este din Spania, Madrid și locuiește într-o casă mare împreună cu familia unuia dintre frați. Are părul șaten, ochii de culoare gri, cu o gură subțire, însă puternică în vorbe.

Echipă FROST! Se răsti Hudson cu o voce ce răsună în întreaga bază. În față, aliniați și vă prezentați.

Hudsi, da noi ne cunoaștem deja, adăugase Weeds.

În momentele anterioare, Hudson îl proiectase pe Weeds dincolo de ușile camerei dar azi ceva îl reținu de la astfel de acțiuni și continuă cu calm.

Ce ai îndrăznit să întrebi?

Dintr-o dată, Weeds se albi la față și își dădu seama ce greșeală a comis.

Nimic.

Hudson începu în forță, cu venele de la cap umflate la maxim și cu o forță în grai că nici răgetul leului nu era pe măsura lui.

Nu-i pentru mine sau pentru bunica, îi pentru cititori, să știe cine naiba sunteți! Începe Ace.

Fără a mai sta pe gânduri am început toți să ne prezentăm.

Alex Harper a.k.a Ace, sergent gradul 1, comandant al echipei.

Emanuel Ramirez, caporal ultimul grad, hackerul și medicul echipei.

Seamus Warenheit a.k.a Salazar, caporal ultimul grad, suportul armat al echipei.

Jason Weeds, sergent gradul 1, tehnicianul echipei.

Bravo, vedeți că se poate? Azi o să începem ziua cu o misiune direct în Africa, în Egipt.

Din moment ce Hudson începu să vorbească despre misiune, Weeds își luă un scaun, îți puse o șapcă pe față și se relaxă.

Este o misiune de culegere a informațiilor ale organizației Globe-X. Aceste informații ne pot fi folositoare pentru a-l găsi pe…

Morientes.

Exact, Alex. Cu aceste informații putem să-l găsim pe Morientes după atâția ani și să-l eliminăm. Peste noapte a devenit infractorul numărul 1 în întreaga lume. Toate țările sunt pe urma lui, din America, Europa până în Asia. Momentan nimeni nu știe unde se află.

La aflarea acestor vești am rămas fără grai.

Recent am primit informații cu privire la faptul că întreg Cairo a fost asediat de Globe-X ținând orașul prizonier. Soldați sunt echipați până în dinți cu armament nemaivăzut până acum. La noi, acele arme sunt încă în faza de prototip; nici nu știu cum a reușit să le facă funcționabile la capacitate maximă, iar ca nivelul de dezvoltare a armelor, aceste arme se află peste nivelul 3, nivelul maxim.

Și cum putem noi să-i gonim dacă au armele alea? întrebă nedumerit Salazar.

Îndepliniți misiunea. Nu încercați să intrați în luptă directă cu soldații.

Asta cum o să-i pună pe fugă ?

Nu trebuie.

Și oamenii?

Din păcate sunt momente în care grija lor nu depinde de tine… Timpul acordat acestei misiuni este de 4 ore, timp în care vă inserați în zona inamică și cercetați obiectivul. Și rețineți! obiectivul vostru este doar recuperarea informațiilor. Acum echiparea și către Egipt. Vă așteaptă un drum lung.

Da, să trăiți! am exclamat într-un glas cu toții.

Mai ceva ca Usain Bolt la proba de 100 metri alergare am ajuns în cameră și ne-am echipat corespunzător pentru misiune. Echipamentul avea imprimeu camuflaj și era alcătuit dintr-o șapcă sau cască la alegere, o bandana pentru față, care să acopere gura și nasul și ochelari antiglonț de culoare neagră cu hologramă pe o lentilă.

Pieptul ne era acoperit cu un tricou, iar pe deasupra o vestă antiglonț , iar pe mână aveam apărători și cotiere; una din ele aveam un ecran LCD care avea diferite utilități și care era construită cu nano tehnologie. Pantalonii din același material cu bluza, aveau suporturi de pistoale pe un picior și genunchiere, iar ca încălțăminte aveam niște papuci din pânză special realizați astfel încât să ofere atât protectie cât și o aerisire corespunzătoare a tălpii. Pentru a comunica unul cu celălalt am folosit o cască cu microfon mic astfel încât să nu se observe.

Ca arme am folosit: Scar H, M4A1 modificat, Vector si un MG4.

Arme secundare erau USP 45, Desert Eagle și un Five Seven echipate cu supresor. Pe lângă acestea mai aveam și grenade de fragmentare și flashbang.

În 5 minute toți eram echipați la elicopter așteptând-ul pe deschizătorul de drumuri, îndrumătorul nostru, baza echipei, Weeds.

Mai trecuseră 10 minute și într-un final “Alesul” își făcu apariția.

Ce-a durat atât?

Mirat de întrebarea pusă de mine, Weeds răspunse puțin amuzant, după părerea mea.

Tu crezi că acest frumos și catifelat păr se aranjează singur, ha?

Nu, în niciun caz. Ce întrebare am putut pune și eu. Am răspuns ironic.

Zâmbind, am închis ușa elicopterului Choir 57.

Tipul acesta de elicopter a fost realizat în anul 2015 fiind o îmbunătățire a elicopterului Fairchild C-123 Provider.

De la ușă m-am îndreptat direct către colegii mei pentru a le comunica situația misiunii, în timp ce îmi mutam privirea de la unul la celălalt.

Ok, băieți fiți atenți la mine. Avem 5 ore până vom ajunge în Egipt așa că vă sfătuiesc să vă găsiți ceva de făcut în timpul acesta, dar vreau ca în ultimele 15 minute să fiți foarte atenți la mine pentru că vreau să vă explic misiunea. Doar 15 minute, ok?

Ok boss, cum zici tu, adăugă Ramirez.

M-am retras într-un colț al elicopterului unde, am încercat să mă odihnesc. În ultimele zile somnul mi-a fost tulburat de tot felul de ciudățenii ce îmi apar pe fragmente și niciodată nu am reușit să îmi dau seama ce vroiau să exprime, dar ce îmi pot da seama este că eu sunt protagonistul, aflat într-un loc luminos și o voce se aude din ce în ce mai tare ”Tu ești următorul” și repeat aceste cuvinte tot timpul până mă trezesc. “O să închid ochii doar 5 minute”, mi-am zis în gând, dar acele 5 minute s-au transformat repede într-o oră jumate. Pe tot parcursul călătoriei am tot ațipit și m-am trezit brusc din cauza acelorași vise.

Africa, Egipt

Ora: 19:20

Într-un final ajunsesem deasupra Egiptului. M-am ridicat ca din pușcă și m-am îndreptat repede spre colegi, care spre surprinderea mea, mă așteptau să le zic obiectivele.

Bun. Avem aici platoul Gizeh, centrul orașului Cairo și o periferie a orașului. Noi o să ne îndreptăm spre Gizeh, fiindcă acolo a fost înregistrată locația informațiilor ce trebuiesc extrase. Punctul de inserție este acest loc de lângă piramida din mijloc; de acolo o să ne îndreptăm spre puncul de intersecție, numit simplu ”A”, dintre traiectoriile Sfinxului și a Piramidei lui Keops. Pe lângă aceasta avem un avantaj natural: noaptea. Vreau să profităm din plin de el și să ne îndeplinim misiunea cu succes. Când vom ajunge la punctul A vom primi noi ordine de la bază cu referire la punctul B. Întrebări?

Exact la timp terminasem de explicat obiectivele misiunii deoarece se auzi din boxă: „Am ajuns la destinație”. Exact la timp.

Ușa avionului se deschise făcând loc aerului tăios.

Băieți, ați mai sărit cu parașuta până acum, nu?

Logicamente boss. Răspunse Weeds

Atunci dăi drumul și sari.

Și tu? Ție frică, hahaha?

Nu dar trebuie să mă asigur că toată echipa mea este jos.

Cum spui tu.

Cu aceasta Weeds se aruncă din avion, urmat îndeaproape de Ramirez și Salazar. Sângele circula rapid prin vene, inima bătea necontrolată, emoția săriturii la fel de puternică ca și prima dată, însă nu aveam să las ca această frică să mă lase să sar. Pașii mei se desprinseră de avion, iar corpul cădea în gol. Simțeam cum aerul trece printre degete, fața mi se deformează din cauza frecării cu aerul, adrenalina își făcea loc în corp, singura, privirea îmi rămânea ațintită spre peisajul de sub mine. ”Odată în viață te arunci cu parașuta în Gizehul înconjurat de soldați.”

Am aterizat în zona de inserție și imediat ne-am activat camuflajul încorporat în echipament. Avionul dispăru din raza vizuală, dar aștepta chemarea pentru evacuare. Practic invizibili și datorită întunericului, am trecut destul de ușor printre soldați. Am dat de dificultăți minore în drumul nostru: ba o groapă, ba un bolovan, ba un soldat ce ne stătea în cale.

Din cauză că era întuneric, nu se putea vedea aproape nimic din Cairo, dar vă pot spune că ziua se putea vedea măreția orașului , care parcă peste noapte s-a transformat din orașul modest în imensul și splendiul oraș care este astăzi. Totul a început în 2015 când, unul din cei mai bogați oameni ai lumii, Jackson Stuart, a investit în diverse hoteluri în zona aceasta creându-și astfel lanțul de hoteluri ”Stronggold”. Ca printr-un miracol această afacere a avut succes astfel încât acest bogătan și-a mărit investiția, riscând în același timp foarte mult, cu diverse ștranduri și pârtii de schi, atât pentru localnici cât și pentru turiști. După acest om și-au făcut apariția alți oameni de afaceri. Evoluând foarte rapid, economia țării a crescut exponențial în toți acești ani devenind una din cele mai dezvoltate țări din lume. După anul 2020 au început să apară și aici clădiri moderne la fel ca în orașele cele mai dezvoltate cum ar fi: Paris, Londra, Hong Kong, Rio de Janeiro.

Într-un final, după un drum lung de schimbări bruște de direcție de la stânga la dreapta am ajuns și la punctul de intersecție A. Dronele survolau întreaga zonă a platoului fiind nevoiți să ne adăpostim până la contactarea lui Hudson. Am ridicat astfel mâna până la gură pentru a-l contacta pe Hudson. Pe mână se afla protecția ce avea atașată pe ea în mod digital, harta lumii, precum și obiectivele fiecărei misiuni. Aceasă protecție era singura legătură cu baza.

Baza Wisky, aici Wisky one! Mă recepționezi?

După un timp de așteptare venise și răspunsul.

Aici baza Wisky, te recepționez perfect.

Care este următorul obiectiv?

Am primit recent informații noi cu privire la misiune. Aceste informații vă vor da pe spate. Se pare că aceste date pe care le vânați nu sunt în centru platoului cum a fost initial, ci sunt undeva în…Sfinx, împreună cu o mică armată de oameni care păzesc acel loc. Așa că fiți cu băgare de seamă: să vă așteptați la o luptă pe cinste. Să vă pregătiți armele și muniția.

Stai puțin, cum s-a schimbat locația? Cum se poate schimba locația unui punct așa repede?

Se apre că unul din angajațiim ei a citit greșit coordonatele transmise de către informator.

Și parcă spuneai ceva de luptă? Ne descurcăm noi, se amuză Weeds, porecla mea din tinerețe era „luptă”.

Dar credeam că era “piticu”, am adăugat amuzat.

Acelea sunt doar niște prostii, niște invenții ale unor copii cu probleme la cap.

Să ști că acel copil cu probleme la cap am fost eu. Eu ți-am dat porecla și tu ai fost de acord.

Tu chiar ai crezut că am vorbit serios? Da de unde! Știam că tu ai zis numai că am vrut să văd ce față faci .

Primind afirmația înțeleaptă a „înțeleptului” Weeds nu am putut decât să zâmbesc și să mă întorc la misiune.

Ne-am îndreptat spre locația trimisă de Hudson și ne aflasem în fața Sfinxului, când Ramirez rămase deodată nemișcat cu ochii mari ,cu gura deschisă și cu o față alungită, neputând să scoată numai cuvinte în spaniolă.

Hey chicos, Miren qué estatua. ( Hei băieți, uite ce statuie.)

Înțelegând și eu puțină spaniolă am privit înspre Sfinx și instantaneu am înțeles de ce Ramirez era mirat. Într-adevăr, în acel întuneric de nepătruns Sfinxul părea un zeu absolut, un cuceritor al acelui tărâm prin înălțimea impunătoare, un luminător al locului.Ochii mari de piatră ca niște găuri negre absorbeau parcă orice privire ce se îndrepta spre el. Corpul de leu nu făcea altceva decât să-i confere o măreție acestei statui, lucru gândit și de creatorii lui.

Construit în timpul celei de a IV-a Dinastii de către Khaf-Ra, fiul lui Khufu, în anul 2500 î.Hr. Sfinxul a constituit o reprezentare măreață a unui cap de rege sau de zeu, într-un corp de leu construit pentru a păzii piramida faraonului. De-a lungul timpului, Sfinxul a suferit multe erodări din cauza apei de ploaie și a vântului, fiind îngropat în nisip după un timp până în anul 1400 î.Hr. Pe baza studiilor specialiștilor, Sfinxul se fărâmițează din cauza vântului, umidității și a poluării ce este prezentă în Cairo de mult timp. Deși statuia mai rezistă și astăzi,în 2030, nu cred că va mai dura mult până când va dispărea. Se pare că atunci avusesem dreptate.

Stiind că timpul nu este de partea noastră, am trecut din fața de privit cu gurile deschise și am intrat în Sfinx printr-o ușă secretă ascunsă în spatele piciorului drept din față. O ușă acoperită de diverse liane.

Partea a II-a

Undeva deasupra Mării Mediteraneene, Morientes se afla în avionul lui particular echipat cu mobilă modernă scumpă, cu o baie selectă, un dormitor, o mini-bucătărie și o sufragerie, loc unde începuse să bea alături de niște oameni de afaceri bogați, cu diverse relații, ce îi erau asociați, însă avea control asupra lor.

Morientes stătea comod în scaunul său, cu un pahar de vin în mână privind spre acei oameni “neajutorați”, cum le spusese Morientes.

Dragii mei, începuse Morientes ridicându-se de pe scaun si începând să se plimbe în jurul asociaților, v-am adunat astăzi aici, în acest avion „modest” pentru a vă transmite felicitările mele atât pentru participarea în capitalul organizației Globe-X, prin diferite sume mai mici sau mai mari, cît și pentru sporirea profitului acestuia. Datorită vouă Globe-X a ajuns la un nivel la care eu doar speram. Trebuie să vă felicit și pentru contributia voastră în conducerea acestei instituții, pentru că nu mă lăsați pe mine să fac toată treaba. Astfel vreau să toastez pentru viitoarele afaceri pe care le voi avea cu urmașii voștri la conducere. Felicitări!

Din cauza băuturii și din cauza emoțiilor că în sfârșit stau la masă cu șeful lor, acestor asociați le-a trebuit puțin mai mult timp de a-și da seama ce spusese cu adevărat Morientes. Primul care și-a dat seama de greșeală a rămas puțin surprins încercând, pe urmă, să clarifice lucrurile.

Domnule Morientes, întrebă el puțin sfios, cred că ați greșit, dar parcă v-am auzit spunănd că veți încheia noi afaceri cu urmașii noștri la conducere. Ați glumit, nu-i așa?

Dându-și seama de acest lucru, ceilalți îl aprobară.

Fiind un maestru al manipulării, Morientes se prefăcu mulțumit de întrebare însă nu scosese nici un sunet în timp ce se îndrepta spre scaunul lui. După câteva momente de liniște, pe fața lui Morientes se ivi un zâmbet larg și aprobă foarte calm.

Ai dreptate, am glumit de multe ori… dar de această dată nu.

Ochii asociaților se făcură mari, privindu-l cu toții mirați pe Morientes în timp ce vorbea.

Iar voi în prostia voastră ,nu v-ați dat seama că în timp ce voi ați băut vinul acesta delicios, eu unul nu m-am atins de el.

Poate nu v-a plăcut, răspunse unul din asociați.

FE-LICITĂRI!! Pe scara inteligenței ai trecut de la 0 la -1. Nu am băut fiindcă era otravă în el, inteligentule. În toate paharele de fapt era otravă.

Dintr-o dată toți se ridicară în picioare încercând să-și dea seama ce să facă, unul din ei se îndrepta spre baie să ia o gură de apă, poate ,cine știe, le va trece. Morientes privi toată această agitație cu zâmbetul pe buze, amuzându-se de acțiunile acestor oameni. Văzând disperarea lor în încercarea de a opri răspânirea otravei prin corp, Morientes îi liniști:

Stați liniștiți că sunteți în siguranță.

Auzind acestea toți se opriră brusc din activitatea lor și respirau ușurați, însă Morientes le pregăti o bombă:

Degeaba vă agitați că și așa otrava este deja în creier și ,deci, nu mai aveți ce face.

Dar de ce domnule Morientes, întrebă ținându-se de cap, unul dintre asociați.

De ce? Vechea întrebare „de ce?”. Uitați de ce: pentru că niște capete goale ca voi nu au reușit să aducă nimic bun acestei organizații, nici măcar un bănuț, atât calmul cât și tonul vocii se transformaseră încet în mânie, și apoi să mai continui cu faptul că, totalitatea comorilor pe care le dețin ca Sfinxul, Grădinile suspendate, statuia lui Zeus din Olimpya și Marele Zid Chinezesc stau NEPĂZITE de mai mult de o săptămână, fiindcă VOI, în inteligența voastră, nu ați reușit să aduceți profit companiei astfel încât nu am putut plăti soldații, care apropo, au plecat jumate din cei care au fost. Până să veniți în această companie ați fost aproape dați afară din case, dacă nu asta s-a și întâmplat, și dintr-o dată v-ați trezit cu averi cu 6 zerouri în cont. Alt motiv ar fi că și bunică-mea, doamne iart-o și-o păzește, putea să facă afaceri mai bune decăt voi ANIMALELOR. De aceea! Voi ați vrut doar se stați în scaunele voastre comode, din piele, și să primiți toate laudele pentru ceea ce fac Eu. De aceea voi conduce eu însumi această companie și îi voi oferi un loc în topul celor mai celebre instituții ale lumii, dacă nu chiar prima.

După ce Morientes își terminase monologul critic, asociații încă se zbăteau pentru viața lor. Cu ultimele puteri realizaseră ce dezastru au adus asupra lor, însă era prea târziu. Otrava deja oprise activitatea creierului prin crearea de cheaguri de sânge în venele din creier astfel încât, prin lipsă de oxigen, acesta a cedat într-un final.

Morientes privi către paharul de vin roșu ca sângele.

Esteban dragă, îi reveni calmul, te rog să arunci aceste corpuri peste bord.

Mâna dreaptă a lui Morientes, Esteban, era cel mai puternic și cel mai înalt din gărzile sale de corp, având peste 2 metri și o masă musculară uriașă; nu exista om care să nu se sperie de el. Era ca un tanc, îi era umil lui Morientes, ucigând dacă trebuie, orice pentru acesta. Orfan fiind, Esteban a trăit pe străzile din Moscova, până la vârsta de 15 ani când Morientes aflat într-o delegație, l-a zărit cerșind la baza scărilor unei întreprinderi mari.

Cum nici unul dintre cei de lângă el nu vroia să-i ofere bani, ba din potrivă, îl împingeau, Esteban se năpusti cu un cuțit asupra unuia dintre afaceriști înjunghiindu-l de 5 ori în piept și o dată în cap. Văzând potențialul lui criminal, Morientes opri arestarea lui și îl luă sub aripa lui protectoare. De atunci până acum Esteban fusese antrenat de cei mai buni soldați a lui Morientes, devenind cel mai bun soldat al anului și garda personală a lui Morientes.

După ce scăpase din fața ochilor de acei asociați. Morientes își rezemă capul pe o mână așezată pe mânerul scaunului din piele pe care stătea, iar cu alta luă paharul lui cu vin, îl învârti de două ori după care declară mulțumit:

Ai dreptate, nu îmi place vinul ăsta…… pe stomacul gol, dar azi voi face o excepție. Înghițise tot acel vin și se îndreptă, grăbit, cu capul către pilot.

Pilot! Către Sfinx, te rog,bine?.

Da domnule, orice doriți, răspunse unul dintre piloți

„Da, orice doresc” își spuse mulțumit în gând Morientes, în timp ce își mângâia barba îmbătrânită, lungă de un deget.

Intrând în ușa cea de piatră din spatele piciorului Sfinxului, am dat de niște scări ce duceau într-o singură direcție: jos. Am pornit astfel pe drumul scărilor. Ne așteptam să vedem soldați ce patrulau în acea zonă, dar nu s-a întâmplat. Uimirea ne-a fost și mai mare când am ajuns în fața unei uși din metal destul de groasă, blindată, la sfârșitul scărilor. Am ezitat câteva momente în fața acelei uși, întrebându-ne ce rol avea ea acolo. “ Ce ascunde ușa asta în spatele ei?” m-am întrebat făcându-le semn colegilor să se așeze pe poziții. M-am alăturat lor și am numărat până la trei. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. Cu fiecare secundă ce mă apropiam de momentul intrării, simțeam cum sângele îmi trece prin vene cu o viteză uriașă. Într-un final ușa s-a deschis și am intrat în șir indian, cu degetul pe trăgaci. Ochilor noștri nu le-au venit să creadă ce au văzut în acea încăpere. Un calculator așezat pe o masă șubredă din metal. Lângă ele erau așezate alte mese și un scaun la fel de șubrede ca acea masă.

Ce naiba? Asta-i o glumă? Se enervă Salazar.

Habar n-am ce-i, dar cred că am fost trași pe sfoară, am completat eu.

Privirea mi s-a mutat rapid la pereții plini de mucegai pe la colțuri și plini de crăpături, ai camerei ce îți dădeau impresia că pică tavanul pe tine cu tot cu Sfinx. Cu pași înceți ne-am apropiat către masa cu acel calculator, iar Ramirez a trecut la treabă. A introdus stick-ul cu virusul și a început să tasteze cu o viteză uluitoare pentru noi ceilalți. Ochii i se mișcau cu 4 rânduri pe secundă în căutare de informații. În același timp, noi ceilalți cercetam camera cu mare atenție.

Mă uitam la pereți și nu-mi venea să cred cum asemenea pereți crăpați pot susține o întreagă sculptură din piatră foarte grea. Privind mai atent spre ei, am observat pânze de păianjen în colțuri, mucegai, și tot felul de gândaci circulând de colo-colo. Trecându-mi ochii peste pereți am observat ceva ciudat: pereții crăpați păreau a se desprinde ca o coajă veche de, în mod ciudat, alți pereți. Înainte de a putea investiga mai detaliat, interveni Ramirez:

Gata băieți, am găsit informații!

Serios, nu zău? Adăugă Weeds ironic.

Da lasă că ție ți-i ciudă, completă Ramirez amuzat. Se citește ciuda foarte bine pe față, dar o să trec peste asta și o să vă spun ce informații am găsit. Am găsit orare cu privire la diverse acțiuni pe care Globe-X le-a organizat până acum și pe care le va organiza, ceva ce par a fi niște schițe despre ceva bombă, date personale și fișele fiecărui soldat care a ieșit sau mai lucrează în Globe-X, convorbiri telefonice…

Stai, oprește-te la bombă! Am intervenit foarte rapid. Despre ce îi bomba? Care-i scopul ei?

Măi, din ce scrie aici, bomba asta îi confecționată pentru a…..distruge evoluția omenirii.

La auzul acestor vești toată sala a fost inundată de o liniște de mormânt. Toți ne uitam unul la celălalt, unii speriați, unii mirați, dar nu scoteam nici un sunet.

“Cum să distrugă evoluța omenirii?” mă întrebam în gând. ”Așa ceva nu se poate. Poate îmi scapă ceva”. Încercam să-mi aduc aminte ceva informații vitale care ne-ar fi putut ajuta la descifrarea acestei enigme, dar nimic. Prin gând îmi treceau tot felul de fețe și informații din misiunile anterioare, insă toate erau inutile.

Ramirez, vezi ce mai scrie acolo, poate ne dăm seama ce înseamnă “distrugerea omenirii”.

Uitându-se peste acele informații, după câteva secunde dăduse din cap negativ.

Nimic. Nu-i scris nimic aici.

Poate mesajul este printre rânduri, adăugă Weeds ca un om cultivat.

Ai dreptate. Noi de ce nu ne-am gândit la asta de la început? Întorcându-i lui Weeds acea propoziție ironică de mai devreme.

Acesta la rândul lui îi transmise o sprânceană ridicată ca și cum “ce mi-ar păsa”.

Sau poate ii printre scoarțe. Asa cum ne zise învățătorul mai demult: căutați printre scoarțe și veți găsi cunoașterea; nici până acum nu mi-am dat seama ce vrea să spună, își completă propoziția Weeds.

Analizând și ipoteza lui Weeds mi-am îndreptat privirea spre acei pereți. Îmi repetam în minte fraza “căutați printre scoarțe” și mi-am dat seama.

Weeds ești un geniu. Copil deștept ce ești, i-am răspuns pupându-l scurt pe frunte.

Ce? Eu?

Da, tu!

Din doi pași am fost în fața acelui perete după care m-am îndreptat înspre colegi ca și când aș fi descoperit Atlantida.

Fiți atenți aici. „Secretul omenirii” a fost întotdeauna în fața noastră.

După ce am terminat de spus acestea am prins de o bucată de perete. Mâinile îmi tremurau de emoție, nu știam dacă aveam dreptate sau dacă mă înșelasem însă trebuia să o fac. Am tras în jos acea bucată, și ce să vezi: secretul a fost descoperit. Toți ceilalți se uitau cu gura deschisă la această descoperire și cu niște ochii uriași care spuneau “nu se poate așa ceva”.

Da cum luăm noi tot acest perete jos, să vedem ce scrie? întrebă nedumerit Salazar.

Fiți atenți aici, adăugă Ramirez în timp ce se apropia de un perete.

Căută un anumit loc cu urechea și când îl găsi puse un deget în acel loc, ridică pumnul, luase degetul și lovi cu putere acel loc. În secunda următoare tot peretele fals fusese pe jos, sfărâmat prefăcându-se în praf.

Un adevărat magician nu-și dezvăluie magia niciodată.

De la această magie ne-am îndreptat privirile spre ceea ce era scris pe pereți. Toate secretele lumii, accidentele ce au schimbat lumea, moartea diferitelor personalități, construirea celor 7 minuni ale lumii, evoluția anilor pentru încă 50 de ani și multe altele, erau scrise cu litere foarte mici. Inițial, am crezut că fuseseră scrise recent dar după o investigare mai detaliată am descoperit că sunt de fapt foarte vechi, încă din secolele de din-nainte de Hristos. Citirea acestor secrete ar fi durat mult prea mult decât ne-ar fi permis nouă timpul, așa că l-am contacta pe Hudson.

Baza, aici Wisky 2. Mă recepționezi?

Crezând că nu auzise, Salazar mai repetă odată.

Baza, aici Wisky 2. Mă recep…

Aici baza, te recepționez perfect. Te rog nu mai repeta. Ce ați găsit?

Ceva ce va da lumea peste cap.

Ce anume? Întrebă tot mai nerăbdător Hudson.

Secretele întregii lumi. Secretele lumii ce nu au fost zise niciodată și ce nu s-a știut că există.

Și….le-ați luat?

Asta-i problema. Sunt pe pereți și nu le putem lua.

Din stație nu se mai auzise nimic vreo câteva secunde după care reveni cu o voce serioasă.

Atunci rămâne un singur lucru de făcut. Să le distrugem.

Ce? Nu putem să le distrugem. Am intervenit foarte revoltat. Dacă le distrugem, această încăpere nu va putea susține Sfinxul și se va dărâma.

Acesta este un risc pe care ni-l putem asuma.

Nu, nu putem face asta. Eu nu fac așa ceva.

Altă cale nu este.

Trebuie să fie! Trebuie să putem face ceva să le luăm.

Dar pe plan electronic nu sunt? Intrebă Hudson la fel de iritat ca mine.

Nu. Am căutat și nimic.

Atunci….. amplasați bombele și fugiți.

În semn de disperare mi-am pus mainile pe masă, degetele strînse în pumn, dinții încleștați și încercam să gândesc rațional. Am închis ochii încercând să fac un plan să luăm aceste informații. După un timp am ridicat ochii din pământ și i m-am adresat lui Hudson.

M-am decis, dar am nevoie de puțin timp să realizez ce fac.

Hudson a apobat cererea mea continuând să privească prin camera ce era prinsă de transmițător.

Pentru a avea șanse de reușită cu planul meu, am dus mâna la transmițător și l-am pus pe mut fără ca Hudson să-și fi dat seama. După care m-am întors cu spatele și mă tot fâțâiam pe loc, ca semn al disperării și tristeții, în timp ce le transmiteam colegilor ce aveam de făcut.

Ok, băieți, fiți atenți aici. Am făcut un plan, dar numai noi îl știm și am nevoie de voi ca să îl duc la bun sfârșit. Vreau ca voi să nu scoateți nici o vorbă, ci doar să acționați. Am realizat că aceste informații sunt prea valoroase ca să fie distruse, contrar spuselor lui Hudson, așa că vreau ca să luăm din ele câte putem. Weeds tu încerci să scri sau sa te înregistrezi cum citești de pe pereți dar cu spatele la cameră. Salazar tu îl ajuți cu ce poți. Ramirez, întorcându-mi capul către el, vreau ca tu să iei de pe calculator toate informațiile ce sunt pe el, sau câte poți dacă nu poți toate, iar eu o să îi ajut pe Sal și pe Weeds cu scrisul. Începem când opresc camera. Să fiți rapizi.

Fără a mai scoate o vorbă s-au apucat de lucru, iar eu m-am îndreptat către transmițător și l-am oprit. Toți eram pe poziții scriind și căutând toate informațiile într-un timp scurt. Timp de 5 minute am scris ca și cum nu am scris niciodată la școală.

În scurt timp revenise Hudson cu o transmisie. Știam că de aici în colo nu mai puteam face nimic așa că am ascuns toate dovezile și am aprins transmițătorul.

Băieți, ce ați făcut acolo? Întrebă Hudson

Știam că dacă nu fac ceva, Hudson o să se prindă de planul meu așa că am improvizat.

Am amplasat bombele domnule.

Atunci ce durează așa mult? Detonați-le.

Am înțeles domnule.

În timp ce eu încercam să-l tin de vorbă pe Hudson, ceilalți amplasau bombele în secret. După ce terminaseră, Ramirez îmi înmână telecomanda de detonare.

În cealaltă parte a orașului Morientes aterizase și se pregătea să sosească la Sfinx. Se urcă în mașina blindată de culoare măslinie și porni cu viteză. Deși nu vedea foarte mult din oraș din cauza vitezei, Morientes a reușit să distingă lucrurile ce se petreceau pe acolo. Soldații Globe-X cu armele în mână, îi obli-gau pe oameni să iasă afară din case și să-l întâmpine pe Morientes. Din ruinele orașului se zăreau doar câțiva copii care-și căutau părinții. Privind spre geam la ceea ce îl înconjura a existat un moment în care a ezitat ”Oare am făcut bine ceea ce am făcut?”. Însă acest regret îi dispăru rapid.

Ajunsese într-un final lângă platoul Gizeh, când începu să le ordone oamenilor să se oprească. Deschise ușa, făcuse câțiva pași înainte și se așeză pe capota mașinii, așteptând parcă ceva. Așteptând ca echipa FROST să-și facă apariția.

Nu durase mult și așteptarea luase sfârșit. Alex și cu echipa lui ieșiră în grabă din Sfinx.

Am ieșit cu viteză din Sfinx cu gândul de a ajunge cât mai repede la avionul ce ne aștepta în zona de extracție. Nu trecuse mult și deja auzeam gloanțe șuierând pe la urechile noastre. Am intrat într-o mașină poziționată în fața noastră și am pornit într-o cursă rapidă spre elicopter. Roțile mașinii derapară puțin la început, din cauza nisipului, însă își făcuseră datoria până la sfârșit.

Câteva secunde mai tărziu ne-am urcat în avion, răspunzând trăgătorilor cu gloanțe. Elicopterul se înălțase câțiva zeci de metri în aer când am auzit în același timp și în cască și de la colegi : Fă-o!. Am ridicat detonatorul. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. Știam că nu mai e cale de întoarcere. L-am privit 2 secunde, mi-am întors privirea pentru ultima dată către Sfinx și am apăsat. În acel moment întreg Sfinxul era cuprins de o minge de foc roșiatică și călduroasă, bucăți mari și mici zburau prin aer ca niște frunze, fumul înecăcios și gri se ridicase la o înălțime năucitoare, cuprinzând rapid întregul platou ca o plapumă uriașă. Fiindcă distanța dintre elicopter și locul exploziei nu era foarte mare am resimțit purternic unda de șoc, pilotul încercând din răsputeri să țină avionul în aer. Noi ne țineam de coordoanele de protecție, să nu cădem, în timp ce ușa rămase deschisă. După ce se risipise fumul gros, am văzut rămășițele regretatului Sfinx. O grămadă mare de piatră sub picioarele de leu din față pe jumătate explodate. Între timp, avionul se îndrepta cu grabă spre bază, cu toți pasagerii la locul lor, întregi și cu misiunea îndeplinită cu succes, însă cu ce scop acest final?

Din momentul în care Morientes zărise avionul decolând, tot repeta în minte “Apasă, apasă, apasă !” știind că într-un final tot la asta se va ajunge. Își întoarse privirea către Sfinx, exact la timp pentru că în acel moment surprinse monumentul învăluit într-o minge de foc. Din cauză că și el se afla la o distanță mică față de explozie a resimțit și el unda de șoc, însă pe lângă avion, el rămase nemișcat. Părul lins pe spate cu o cărare pe mijloc, barba albă și pielea cu riduri pe frunte erau singurele care au resimțit șocul. El rămăsese nemișcat, poziția dreaptă era una de fier, neclintindu-se nici în fața acestei unde. Pe fața lui puteai zări un zâmbet ce devenea odată cu trecerea secundelor, tot mai mare. Un soldat veni din mașină să-și verifice șeful dacă pățise ceva și văzându-i zambetul nu putuse să nu îl întrebe de el:

Domnule, de ce zâmbiți?

În acea secundă, Morientes izbucni în râs. Întorcându-se la soldat îi spuse foarte calm:

Îți dai seama ce au făcut băieții ăștia? Au dat foc Sfinxului.

Nedumerit de răspunsul primit de la șeful său, soldatul salută și se întoarse în mașină.

Se pare că secretele mele au fost descoperite. Ei lasă, or mai fi și altele.

Oftă bucuros îndreptându-se către mașină.

Se pare că ești cu un pas mai aproape de a afla motivul pentru care echipa voastră a fost creată, Alex Harper.

CAPITOLUL 2

Operațiunea BLACKBEARD

„Baza secretă”

9 octombrie 2030

Ora: 08:00

Cer și pământ. Totul în jur plin cu spice de grâu. Soarele încălzea puternic fața

mea cu ochii căprui, care stau ațintiți către norii ce se mișcă grațios pe cerul limpede, de un albastru ce străpunge și cea mai tare inimă. Zăbovesc asu-pra lor câteva minute după care îmi las capul jos. Privesc în jur stupefiat de acea liniște de mormânt. Cu ochii larg deschiși, sunt ca un zombii în căutare de hrană. De această dată însă, eu nu căutam hrană, căutam ceva anume, dar nu găseam. În timp ce ochii mi se învârteau în toate direcțiile peste acel lan de grâu, zăresc deodată o siluetă. Îmi revin deodată din amorțeala aceea zombilistică și privesc mai atent silueta încercând în același timp să-mi dau seama, pentru a doua oară, ce caut acolo. Cu pași apăsați, cu respirația grea și cu inima bubuind în pieptul meu mă apropii încet de acea siluetă, strigând în același timp la ea să se întoarcă. Exact când mă orpisem din alergat, silueta își întoarce încet corpul, însă capul îi rămase fix. Speriat de o așa priveliște, mă dau un pas înapoi. După puțin timp își întoarse și capul, la fel de încet ca și corpul, cu o privire fixă și cu o față inexpresivă și albă. Mă apropii încet de acea siluetă și nu-mi venea să cred ce-mi văd ochii: în fața mea, tatăl meu stătea cu brațele deschise ca și când m-ar aștepta. Dintr-o dată lacrimile începură a curge. Alerg spre el într-o cursă lungă….foarte lungă. Alerg spre el însă nu înaintez, ba din contră mă îndepărtez. Cu cât alergam mai repede, cu atât mă îndepărtam mai repede, însă nu vroiam să mă las învins. Înfrânt de oboseală, mă opresc să-mi trag puțin sufletul, dar nu se terminase încă; cum m-am oprit simțeam cum o forță puternică mă prinde și mă trimite, cu o viteză uimitoare, până aproape de tatăl meu. Genunchii cedaseră , iar eu m-am trezit dintr-o dată jos. Cu brațele pe acel pământ rece, încerc să-mi revin. Mă ridic și observ că tatăl meu dispăruse, însă se auzi o voce din partea dreaptă. O voce caldă și blândă ca adierile dimineților de vară.Îmi rotesc capul și îl zăresc stând acolo, în acel lan de grâu într-un sacou alb pur, cu ochii albaștrii ce emanau bucurie și cu un zâmbet călduros.

Fiule.

Tată..

Ce mare te-ai făcut. Nu-mi vine să cred. Parcă ieri erai la aniversarea ta de 10 ani suflând în lumânări, cu toți cei dragi în jurul mesei, rămase puțin mut, cu acea șapcă de baseball pe cap.

Amintindu-mi de acele momente ochii mi se umplură de lacrimi. Și bărbații puternici plâng câteodată.

Într-adevăr. Cum o mai duci acolo, sus?

Foarte bine. Totul este perfect. Soarele nu apune niciodată, poți să cutreieri întreg ținutul fără să obosești. Mâncarea este din belșug, peste tot unde dai cu ochii. Nu există boli, suferințe. Când ajungi aici ești “reparat” complet. Și partea cea mai bună este că tot timpul îngerii sunt cu noi, Domnul este cu noi. Vorbim, râdem și vorbim aceeași limbă cu toții. Odată vei vedea cum este.

Odată, însă nu acum. Acum trebuie să mă răzbun pe Morientes.

Răzbunare. N-am mai simțit această senzație de când sunt aici.

Însă unde sunt eu, o simți și în aer.

Chiar dacă o simți, nu o lăsa să te domine. Răzbunarea este cea mai parșivă, nimic bun nu iese din răzbunare. Ea aduce suferințe uneia dintre părți sau amândurora. Vei înțelege când va veni timpul.

Și ști când va fi timpul?

Știu, însă te las să descoperi singur chiar dacă poate la început mă vei urî, însă eu tot te voi iubi așa cum te iubesc acum.

Sigur, lasă-mă să mor și dupaia vi și-mi zici ”Surpriză!!”, am răspuns glumind.

Haha. Nu se va ajunge acolo.

Încă ceva. Atunci la aniversarea aceea mi-am pus o dorință.

Care anume?

Tocmai când vroiam să îi spun dorința, se auzise o împușcătură. O pată roșie pe acel costum alb. Tatăl meu se prefăcu stană de piatră zdrobindu-se în mii de bucățele. Pătruns de spaimă, am zărit de unde pornise împușcătura. Pornise de undeva din spate, din spate…..de la Morientes. Stătea cu pistolul în mână ațintit spre mine. Scurt mi-am revenit în fire și am început să alerg spre el, ținând pumnul strâns. Ajuns lângă el, am lansat pumnul către fața lui, dar acesta se prefăcu în praf și dispăru, iar eu m-am trezit într-un loc întunecat și plin de flăcări. M-am uitat în jur, flăcări peste tot. “Asta e. Iadul mă așteaptă” Dintr-o dată am simțit o arsură puternică pe mâna stângă. Simțeam cum îmi explodează mâna. Ardea cumplit. Țineam dinții strânși pentru a diminua durerea însă fără efect. Mâna se înroșise puternic și se auzi în același timp râsetul lui Morientes, în decor, din ce în ce mai tare până când mă trezisem brusc, singur în cameră, cu inima ce bătea ca un motor de mașină de curse, transpirat și confuz. M-am uitat către mână, dar nu zărisem acea mână roșie și nu aveam nici dureri. În sfârșit visul complet. Dar ce însemna?

M-am repezit la ceas ca nu cumva să întârzi la antrenament și ce să vezi, ora 08:00. “Unde or fi ceilalți?” Mă ridic repede, îmi arunc ceva haine pe mine și pornesc spre sala de antrenament. Cu periuța de dinți în gură mă strecor printre toți oamenii din bază care lucrau la acea oră pe acolo. Fiind aproape de sala de antrenament, am aruncat periuța la unul din milioanele de coșuri de gunoi, am luat o gură de apă și am intrat rapid, dar nimeni înăuntru. ”Ce se întamplă aici de nu-i nimeni?”. Realizând că sunt sus, în sala de conferințe, m-am dus direct acolo. Am intrat cu gândul de a inventa ceva scuză pentru întârziere, dar am realizat ceva uimitor: deschid ușa, iar colegii mei stăteau și se uitau la Titanic, cu popcorn și semințe.

Ori sunt eu adormit, ori voi vă uitați la Titanic pentru a 10 oară săptămâna asta?

Cu ochii în lacrimi Weeds se întoarse către mine:

Ești adormit.

Și să nu-mi spui că iar plângi la el. Ști deja cum se termină povestea.

Nu numai eu, cu toții plângem. Arătând spre Salazar și Ramirez.

Când am văzut această încurcătură mi-am pus mâna în cap oftând, zâmbind și sperând să nu se mai fabrice vreodată o a doua parte a filmului.

Acea liniște a fost întreruptă brusc de Hudson care se grăbea, cu pași grei, spre sală. În două secunde, de când pașii lui Hudson atinseseră timpanele lui Weeds, Salazar și Ramirez, aceștia au adunat totul, au pus scaunele la loc, au aruncat floricelele, au ascuns videoproiectorul și s-au aliniat în șir indian cu fața către ecran ca niște elevi exemplari. Când Hudson era doar la 2 metri de usă, m-am alăturat și eu colegilor. Cu o privire serioasă și fără chef de a prelungi orice discuție, Hudson începu descrierea misiunii încă de lângă ușă, urmat în de-aproape de ajutorul lui, John Meyer.

Bună dimineață, echipă FROST!

Înainte de a putea să-l salutăm continuă:

Nu am timp de salutări de bună dimineața azi, așa că voi trece direct la subiect. Azi extracție. Ca să fiu mai precis, trebuie să mergeți până în inima Cambodjiei, în Angkor Wat, ca să îl capturați pe Alexei Mitru. Un agent româno-rus care a mai lucrat cu Agenția de vreo câteva ori în misiuni importante, dar care acum are nevoie de noi. O misiune recentă în Cambodjia aproape că l-a costat viața pe Alexei: mașina în care se afla, când se întorcea spre punctul de întâlnire cu un contrabandist, a fost cuprinsă de flăcări însă, din fericire, acesta a scăpat, dar a fost capturat de Globe-X și am nevoie de voi să mergeți să-l aduceți la noi. Este o misiune dificilă din cauză că este păzit în permanență de mașini ce survolează zona și de soldați cu arme puternice, dar știu sigur că vă veți descurca. În această misiune veți folosi echipamentul de camuflaj.

Dar este un prototip și nu știu….

Va funcționa. Ți-o garantez. Dacă nu, vă luați concediu 3 luni.

Weeds se întoarse discret către mine pentru a-mi spune ceva în șoaptă:

Cum se poate sabota echipamentu’ ăsta?

Nu se poate, că încă nici nu știm cum funcționează, așa că dacă încerci să-l sabotezi poate îl faci să meargă. Eu unul nu m-aș risca mai ales că o zis că ne dă liber.

Weeds stătu puțin pe gânduri și se întoarse iar la mine.

Asta da. Ai dreptate. Ne-ar prinde bine o vacanță.

Înainte însă, ne întrerupă Hudson, vreau să vă prezint pe cineva. Vă rog să-l salutați cum se cuvine.

Întinzând mâna cu telecomanda ecranului, intră în modul de conferință cu o anumită persoană. Ne uitam la iconița de încărcare de pe panou întrebându-ne cine putea fi. Fără a mai aștepta mult primisem imagini. Era chiar președintele Abrams.

Președinte Abrams?! Am rămas cu toții uimiți văzându-l în conferință.

Cu o voce calmă și zâmbind, președintele se prezentă. Bucuria i se putea citi de pe fața destul de întinerită, cu părul negru cu șuvițe gri. Ochii săi negri transmiteau o bucurie de prietenie, deși nu ne cunoștea încă.

Haha. Da, aveți dreptate. Chiar eu sunt. Dar vă rog să-mi spuneți Jacob sau Jay, că îi prea formal ”domnule președinte” și până vă adresați mă plictisesc.

Din modul cum vorbea, ne-am dat seama că nu era genul acela de președinte ce vorbea gramatical. Era genul de personă mai relaxată, un om de oraș care știe ce este distracția și nu acceptă toate formalitățile care sunt impuse de meseria lui.

Hudson mi-a spus multe lucruri despre voi, cum că ați fi cea mai tare echipă din lume.

Mă faci să înroșesc, Jay, rosti Weeds.

Da dacă așa-i. Să nu vă fie rușine, că a fi cel mai bun este ceva superb mai ales în aceste vremuri grele. Văd că sunteți destul de crispați așa că o să destind puțin atmosfera, prin a vă întreba cum vă cheamă, dar vreau să-mi răspundeți fără grade și ce știu io ce nume de cod complicate aveți.

Alex Harper.

Așa. Următorul.

Saemus Warenheit.

Jason Weeds de Monaco Ferdinand Cortez di Florenza

Ce nume lung. Sigur așa te cheamă?

De fapt îi doar Jason Weeds.

Și tu?

Emanuel Ramirez.

Văzând că această discuție se prelungește prea mult, Hudson tuși ca semn pentru Jacob pentru a se grăbi.

Văd că vă grăbiți, dar am să vă ofer un dar. Este un dar foarte important pentru mine. Dacă l-aș pierde aș fi devastat.

Ce dar domnule? Întrebă Hudson surprins. N-am vorbit de vreun dar, și sunteți sigur că nu vreți să-l lăsați pe mâna unui om capabil ca mine?

Nu fi prostuț Hudson , ce să faci tu cu o fată?

Poftim?

Da, da. Ai înteles bine. O fată. Este fiica mea, Amy, și este o bijuterie de fată, o frumusețe.

Stai să o vedem și noi, jurații. Șopti Weeds .

De mult m-a tot bătut la cap că vrea să meargă în armată , dar eu ”Draga tatii nu te pot lăsa să faci așa ceva, poate mori tânără” și ea: ” Tată, dar nu pe teren. Să organizez misiunile”. Asa ca, după lungi rugăminți și nopți nedormite…..într-un final am acceptat. Sper să vă împrieteniți și, apropiindu-se de ecran șopti, fie vorba între noi, dați-i ceva ce să o țină ocupată că altfel îi dezastru, vă spun eu.

Președintele terminase exact la timp, deoarece ușa din spatele nostru, ușa de intrare se deschise și afișă în dreptul ei o domnișoară de 26 de ani, înaltă, 1,75, cu părul șaten prins în coadă, cu niște ochi căprui superbi și cu buzele roz ce înfățișau un zambet larg și cald. Un hanorac lung, gri, cu glugă, îi atârna de la gât până la jumătatea coapselor punându-i în valoare silueta suplă, pe picioare, niște blugi strâmpți, albaștri. În picioare avea sneakers de culoare alb cu negru. Peste hanorac se arătă o geacă scurtă de piele, de culoare maro.

Cu pași înceți se apropie, la început sfioasă, de grup. Toți cei din încăpere în afară de președinte, Hudson, secundul lui și Salazar, fiind căsătorit, rămăseserăm cu ochii largi admirându-i mișcările grațioase, zburând parcă prin încăpere.

Ce frumusețe, adăugă președintele. Nu-i așa băieți?

Tată, te rog, interveni Amy.

Ce? Dacă ăsta-i adevărul. Nu am dreptate băieți?

Ba da domnule, adică Jay, adăugă Weeds, este o bijuterie de fată. Chiar acum vroiam să o întreb dacă a durut-o când a picat din Rai. Așa că, întorcându-se căte Amy, te-a durut când ai picat din Rai?

Cred că ești al 100-lea din această clădire care mă întreabă acest lucru.

Derbedeii. Mi-au furat replica de agățat. E, asta e, poate altă dată.

Poate, răspunse Amy zâmbind.

Eu am deja o prietenă, dar….nu cred că s-ar supăra dacă….. E, dă-o încolo, tu ești mai frumoasă decât însăși îngerii.

Mulțumesc!

Eu am o soție deci, no interesto, capish?

Capish. Îi răspunse Amy zâmbind.

Mai trebuie Alex să răspundă, nu? Alex te cheamă, așa-i? Că el a stat și te-a analizat de când ai intrat.

Așa frate? De astea faci tu? Se adresă Weeds cu voce tare, întorcându-se spre mine și mimând “Felicitări!” adăugând un like la aceasta.

Acum privirile erau ațintite spre mine și știam că trebuia să dau un răspuns cât mai repede, însă trebuia să dau un răspuns bun pentru a nu fi folosit împotriva mea mai târziu.

Ăă, eu zic că…. e frumoasă. Arată bine.

Doar atât? interveni Jacob, fără adjective, fără epitete, fără măreții?

Tată! Măcar el e sincer și nu aberează ca voi, marii admiratori ai frumuseții.

Da dragă, cum spui tu. Ce te face pe tine fericită, mă face și pe mine fericit.

Îți mulțumesc pentru cuvintele sincere.

Auzind aceste vorbe de la ea, întreg corpul era invadat de adrenalină și simțeam cum îmi bătea inima foarte tare. ”Poate i-am ajuns la inimă” îmi ziceam bucuros. Așa că i-am zâmbind și i-am replicat.

Oricând.

”Oricând”?, deci ”Oricând”?.Deci puteam da orice alt răspuns la întrebarea asta dar eu am dat, ca idiotul, ”Oricând”. Doamne, din toate răspunsurile de pe Pământ tot ce mi-a ieșit pe gură a fost “Oricând?”. Cât de goală trebuie să ai mintea să dai un asemenea răspuns…Rar mai vezi asemenea oameni. În fine, să revenim…

În ciuda faptului că i-am dat un răspuns de cacao, Amy mi-a zâmbind și a ieșit din sală nu înainte de a-și lua la revedere de la toți și a mă săruta pe obraz.

“Oricând”. Se amuzară ceilalți.

Da.

Ok oameni buni, să revenim la misiune că ne-am lungit prea mult. Deci v-am prezentat obiectivele misiunii și sper să le îndepliniți. Numele cu care ne vom contacta sunt Baza și Alpha. Acum echiparea și la avion.

Care din noi îi Baza și care Alpha? se adresă Weeds

Fără a mai sta pe gânduri, Hudson răspunse scurt:

Nu mai stau să vă explic niște lucruri simple unor oameni…oameni.

Ne-am îndreptat toți spre camera noastră pentru a ne echipa, dar am avut parte de o surpriză. Amy se stabilise deja acolo și rearanjase totul pentru cum îi era ei pe plac.

Am rearanjat puțin pe aici, sper că nu vă supărați.

Nu, deloc, completă Weeds. Simte-te ca acasă.

Weeds se întoarse către noi și ne șopti:

Ce caută ea aici?

Habar n-am, răspunse Ramirez

Ne-am pus fiecare la colțul lui de echipat și deodată se apropie Amy, dorind parcă să spună ceva, dar am intervenit pentru a-mi salva pielea din rușine.

Scuze de răspunsul de mai devreme. Nu știu de ce am spus asta.

Nu-i nimic. Defapt a fost chiar amuzant.

Serios? Chiar ți-a plăcut?

Da, chiar.

Poate ne mai vedem după misiune și mai povestim.

Bine. Grăbește-te că întârzii.

Trecuseră 10 minute, iar noi eram pregătiți în avion. De această dată echipamentul era unul mai lejer, dar puternic. Aveam un echipament nanotech dintr-o bucată, de culoare verde de junglă. La brâu aveam o curea dintr-un metal rezistent, dar ușor, pe care erau așezate la spate două pistoale, în lateral un cuțit, iar pe partea din față din stânga până în dreapta, muniție pentru arma de asalt și SMG(semi machine gun/ semi mitralieră). Muniția pentru pistol era situată pe pulpă, în lateral. La piept se zăresc încă două pistoale. Umerii sunt acoperiți de protecții nanotech, iar la brațe aceleași apărători, una din ele fiind comunicatorul. De la genunchi până la glezne era o apărătoare cu o curbură spre interior ce avea sarcina de a ușura mersul atât în picioare cât și ghemuit. Dintre dispozitivele auxiliare nu lipsea, de această dată, Tri-rotor-ul, un elicopter de 25 cm de la centrul elicei la centrul elicopterului, și grenade, ce erau atașate de curea cu un cablu de 4 cm.

Pe față obișnuita balaclava de culoare neagră ce incepea de sub ochi și continua până la începutul sternului, ochelarii de protecție cu hologramă, iar pe cap o cască nanotech, echipată cu vizor cu infraroșu.

Ne-am echipat cu armele, ne-am îmbarcat pe avion și am pornit. Pe drum din nou aceeași discuție ca în misiunea cu Egiptul.

PARTEA II

Rămasă la sol, Amy, privi cum se îndepărtează elicopterul de la sol. După ce elicopterul dispăru la orizont, se îndreptă spre bază pentru a-și găsi o ocupație.

În aceeași parte, dar mai sus cu vreo 2 etaje, Hudson se afla în sala de proiectare cu secundul său, privind la imaginile cu misiunea din Egipt. Deodată se auzi sunetul unui telefon. Hudson ridică telefonul și îl puse la ureche foarte hotărât, știind parcă cine era la celălalt capăt de linie.

Deci ce fac prietenii mei? întrebă vocea răgușită din telefon

Acum au pornit spre Angkor Wat. O să ajungă în câteva ore. Să fiți pregătit domnule.

În telefon se auzi un răset puternic:

Eu sunt întotdeauna pregătit. Să-mi spui cum decurge zborul lor.

Hudson puse mână pe telecomandă și schimbă de pe înregistrare, pe vizualizarea calei avionului.

Se pare că stau. Poate că Alex le-a dat deja ordinele.

Sau poate că încă nu.

Poate, dar ce este sigur este că în acest moment stau și își petrec timpul făcând diverse chestii.

Bun. O să revin cu un telefon mai imediat.

Am să-l aștept. Puse telefonul jos și își continuă vizionarea înregistrării. Ajunsese în punctul când echipa FROST intrase în acea cameră secretă, când deodată se auzi o bătaie în ușă. Era Amy.

Da, intră. O primi Hudson.

Bună ziua! Am venit numai să vă întreb dacă este ceva de făcut pe aici sau dacă mă pot uita peste echipament?

Hudson rămase puțin șocat de întrebarea pusă.

Echipament? Cine ți-a spus că ai voie să folosești echipamentul?

Păi am crezut..

Să nu crezi, o întrerupă Hudson. Echipamentul este pentru cei din Agenție. O fată ca tine nu are voie nici măcar să se apropie de arme mai ales cele puternice că poate dai foc clădirii.

Dar eu sunt…

Știu cine ești dar nu mă interesează. Acuma du-te și fă ce fac fetele de vârsta ta.

Furioasă Amy îi întoarse spatele lui Hudson și se îndreptă către ușă și ieși cu forță. Știind că Hudson ascunde ceva, se ascunse după ușă și ascultă cu urechea.

Ce încăpățânată! Crede că poate folosi echipamentul. Ce tupeu are.

Aveți dreptate domnule. Adăugă secundul, Jake, nu foarte sigur pe răspuns.

Acum hai să ne întoarcem la înregistrare.

Și se întoarse exact în momentul în care Alex opri microfonul și se întoarse către colegi. Hudson privi cu atenție imaginile și deodată făcu ochii mari de uimire. Puse mâna pe telecomandă și derulase înapoi, oprindu-se în momentul în care Alex își întoarse capul spre Ramirez. Hudson privi cu mare atenție gura lui Alex și-și dădu seama că echipa FROST făcuse ceva pe la spatele lui. Plin de furie se ridică în picioare, prinde de masă și o aruncă, scoțând în același timp un strigăt de furie. Amy și Jake tresar amândoi de frică.

M-au trădat. Nenorociții, m-au trădat. Cum se poate așa ceva?!

Hudson își mută din nou privirea spre înregistrare.

Nici măcar nu mă pot uita la așa ceva. Cum au putut face una ca asta?! Nu au știut că eu știu TOTUL?!

Poate că nu, interveni firav Jake.

Nu vorbi! Se răsti Hudson. Vreau ca acești oameni să dispară definitiv din Agenție. Am căutat toată viața un motiv prin care să îi pot distruge și acum am găsit. Începu să râdă într-un mod maniac. În sfârșit au căzut în capcană. Vreau capul lor pe tavă. Folosiți orice mijloace ca să îi aduceți. Dacă nu reușiți, până la urmă se întorc ei aici și am eu ac de cojocul lor.

De partea cealaltă a ușii, Amy rămase îngrozită, cu mâna la gură de ceea ce auzise, dându-și seama că era vorba de Alex și ceilalți. Știind că dacă rămâne acolo risca să o pățească, așa că porni furiș spre cameră. De cum porni, fiind foarte aproape de ușă, atinse cu piciorul din spate ușa ce se deschise încet, spre teama lui Amy. Hudson zări doar ușa ce se deschise, însă Jake o observă pe Amy, care era convinsă că o să o dea de gol.

Ce-i cu ușa aia? Se răsti Hudson.

Fiind un om bun și știind ce-i poate face Hudson lui Amy, acesta replică:

A fost curentul domnule. Cred că este un geam deschis pe undeva.

Păi atunci închide bine ușa să nu se mai deschidă.

Jake înclină din cap și se îndreptă spre ușă cu gândul de a o avertiza pe Amy. Ajunse în dreptul ușii și îi spuse lui Amy să fugă cât mai departe și cât mai rapid. Sfatul acestuia nu-i fusese de ajutor, fiindcă Hudson se furișă în spatele lui și văzând că vorbește cu “iscoada”, scoase pistolul și trase un foc de armă înspre Jake. Toată partea aceea de bază amuți sub focul de armă. Și mai speriată, Amy scoase un țipăt scurt și se împiedică astfel încât picase în fund, în același timp ce îl privea pe Jake plin de sânge, încercănd să-și mențină echilibrul în genunchi. Cu arma în mână Hudson trecuse de Jake și se îndreptă foarte calm spre Amy. Știind că sfârșitul îi este aproape, Amy încercă să fugă, dar emoțiile puternice nu o lăsau. Lacrimile îi curgeau pe obraz. Simți dintr-o dată o strânsoare grea la picior și se întoarse speriată.

Ascultă fetiță. Dacă sufli o vorbă cuiva sau echipei despre asta…. o s-o pățești ca el.

Se întoarse către Jake și îi trase un glonț în cap. Jake căzu fără suflare pe spate, cu ochii deschiși, într-o baltă de sânge.

Hudson se întoarse iarăși către Amy, care încerca să scape, o prinse de mână și o privi în ochi:

Deci, după cum am spus: sufli o vorbă și te execut. Nu contează cine ești; eu nu iert pe nimeni. Să fie clar. Acum du-te și nu te uita înapoi.

Cu ochi în lacrimi și încă speriată, Amy se refugiase în camera echipei FROST. Închise ușa și se puse pe pat și strânse picioarele la piept, sperând ca băieții să se întoarcă cât mai curând.

Ajunseserăm deasupra locației, după vreo 2 ore de zbor.

Ok, să-mi spuneți acuma cine nu a mai sărit cu parașuta până acum.

Tu, răspunse Weeds.

Ai vrea tu. Ok dacă toată lumea a mai sărit, luați-vă câte o parașută și jos cu voi.

Fiecare din cei trei își luase câte o parașută și săriseră. Cu respirația controlată, mi-am luat și eu parașuta și am sărit în gol. Trapa avionului se închise în spatele meu.

În timp ce mă apropiam de pământ, simțeam cum vântul îmi pătrunde printre degete și prin alte locuri. În raza vizuală avea întreaga regiune. Verdele domina acest ținut. La 200 metri de sol ne-am deschis parașuta și ne pregăteam de aterizare.

Ajunși jos, ne-am despărțit de harnașament și am pornit spre Angkor Wat, un monument vechi construit în secolul al XII-lea de un rege local.

Angkor Wat este un templu hindus, dedicat zeului Vishnu, ce a devenit mai apoi templu budist. Angkor Wat este simbolul Cambodgiei fiind prezent și pe steagul acesteia. Angkor Wat este situat la 13 ° 24'45 "N și 103 ° 52'0" E fiind o combinație unică de munte și templu. Peretele exterior măsoară 1024 pe 802 m și 4,5 m înălțime cuprinzând un spațiu de 820 m2. Pe exteriorul templului se găsesc desene ce reprezintă epopeele hinduse Marayana și Mahabharata. Intrarea în templu se face cu o barcă, din partea estică, iar în cealaltă parte printr-un pod.

Angkor Wat este acel templul ce a rezistat cel mai bine în cursa cu timpul, reprezentând astăzi o fortăreață rezistentă ce oferă protecție instituției Globe-X, datorită faptului că Morientes a cucerit-o în 2025 prin asedierea lui.

De data aceasta, însă, noi am trecut înot de la mal la templu. La intrare ne așteptau în întâmpinare doi soldați care povesteau despre ce soțiile și copiii ce îi așteaptă acasă. Nedorind să eliminăm un tată așa devotat familiei, am decis să îi adormim până trecem. Ne-am ridicat încet din apă, i-am adormit și am pornit pe furiș, cu invizibilitatea activată, printre soldați, mașini mari și cutii mari din acea locație. Mai aveam de parcurs încă puțin din traseu, când deodată se auzi un bâzâit venind de la costum. Trebuia să ne grăbim să-l stingem, deoarece soldații se apropiau curioși. Apăsam pe tastatura holografică în timp ce îi auzeam pe colegii mei în cască tot mai disperați și cu ochii pe ținte.

Alex, noi tragem. Dacă se apropie mai mult ne văd, spuse Ramirez

Alex, se apropie, adăugă Salazar.

Într-un final am reușit să-l repar. Definitiv. Invizibilitatea începu să dispară și ne-am trezit în mijlocul curții, înconjurați de soldați și elicoptere. Nu stătusem pe gânduri și le ordonasem echipei să se adăpostească. Sub ploaia de gloanțe am reușit să ne găsim un loc păzit, de unde să putem trage și să fim în siguranță. În timp ce se trăgea asupra noastră am dus mâna la ureche și l-am contactat pe Hudson.

Baza! Baza! Răspunde odată, avem nevoie de ajutor!!

Aici Baza. Care e problema Alpha?

Am fost descoperiți. Se pare că echipamentul ce ni l-ai dat este un prototip cu un scop!

Da.

Deci ai de gând să faci ceva?

Așteptați că rezolv eu problema, dacă voi ați rezolvat-o în Egipt.

Sub acea presiune nu mi-am dat seama ce vroia să spună, așa că așteptam un răspuns de la el. Deodată văd că soldații încep să se îndepărteze, primind un ordin în cască.

Cum a făcut asta? Întrebă Salazar.

Habar n-am dar a reușit să-i îndepărteze.

I-a mituit, se amuză Weeds.

Amigo…. cred că asta s-a întâmplat, îl aprobă Ramirez

Haideți să ne continuăm drumul.

Am intrat într-o ușă veche acoperită de mușchi și liane ce ascundea dincolo de ea un labirint uriaș, ascuns de ochii lumii până în 2020, când un turist englez ce se afla în vacanță aici, a căzut printr-o gaură de un metru diametrul. Cercetând zona, și-a dat seama, după o jumătate de oră că se aflase în interiorul templului.

Am pășit în acel labirint plin de fire groase și subțiri ce se întindeau peste tot. De la scara 5 în jos era întuneric total, așa că ne-am activat toți vederea nocturnă și ne-am aventurat în acel întuneric necunoscut. Cu degetul pregătit pe trăgaci, cu ochiul prin țintă, am pășit puțin câte puțin prin acel labirint vechi, din piatră, însă rezistent ca în prima zi. Au fost momente când ne-a ieșit dintr-o dată un inamic în față și a trebuit să acționăm prompt și rapid pentru a nu da alarma. Am petrecut vreo 45 de minute și 31 de secunde în acel labirint până ne-am dat seama de ceva: ne învârtisem în cerc.

La naiba cu labirintul ăsta. Am mai văzut cutia asta încă o dată, spuse Weeds iritat. Sigur ne învârtim în cerc.

Și pe unde s-o apucăm? Interveni Salazar

Stați să vedem pe hartă, am răspuns eu.

Am început să cercetez harta cu atenție și într-un final i-am dat de capăt.

Pe aici!

Acea direcție a fost cea corectă deoarece în câteva minute eram în fața unei uși groase de 10 cm, de titan de această dată. Din nou în fața unei uși în spatele căreia nu știam ce se află. Ne-am poziționat pe margine, doi pe o parte, doi pe cealaltă, unul a deschis ușa, iar restul pregătiți cu armele strânse bine în mână și cu fesierii încordați, au intrat în sală. Și ce am descoperit: multe cutii cu armament și încă o ușă din fier.

Îți bați joc de mine, spuse Weeds deja sătul de uși din fier.

Încă o ușă. Da ce ascund ăștia așa important? Intrebă Ramirez

Ținta noastră, completă Salazar

Într-adevăr. Cercetând zona cu ochii, zărisem încă o ușă pe partea stângă a acelei camere. Hei, mai este o ușă în partea cealaltă. O să scanez zona camerei să vedem ce ne așteaptă.

A pus un aparat de 50 x 30 cm care putea scana zona de la nivelul solului cu ajutorul unui mic băț, ce se afla pe un picior din fier prins de aparat, ce se punea pe sol și trimitea unde sonore mult prea ridicate pentru urechea umană.

Informațiie au venit aproape instantaneu. Sala aceea găzduia 5 tipi cu ținta 6. Doi lângă ușa din față, unul lângă peretele opus ușii, iar doi lângă ținta legată de scaun. Salazar și cu mine am mers la ușa din față, iar Weeds cu Ramirez la ușa laterală, fiecare având în vizor câte o țintă: Salazar pe cel de lângă perete, Weed asigură ținta, dar nu înainte ca Ramirez să-i aducă la tăcere pe cei doi paznici de lângă țintă. În același timp eu mă ocup de cei doi de la ușă. Ne-am așezat lângă ușă, așteptând semnalul că sunt în regulă. În acea liniște, se auzeau din-năuntru zgomote ce ne indicau faptul că inamicii ne loveau ținta. De îndată ce fiecare mi-a dat semnalul, am început atacul. Weeds cu mine am spart ușile după care el se retrase, eu continuând cu atacul în gamba dreaptă a inamicului stâng, urmat de o lovitură în partea laterală a abdomenului a celui din dreapta. Aceste mișcări au fost continuate cu o lovitură în pieptul celui din stânga, un pas în față, iar printr-o mișcare revenire în spatele celuilalt soldat. În același timp Ramirez cu Salazar se ocupau de țintele lor, iar Weeds alerga spre țintă, sărind pe ea și imobilizând-o pe podea. Totul s-a petrecut așa rapid încât inamicii nu au avut timp de reacție.

Încă nedumerit de ceea ce se întâmplase acum, Alexei se lua de noi, vorbind într-o limbă combinată dintre rusă și engleză.

Hei, hei. Ce faceți?

Dăă. Te salvăm, răspunse Rami.

N-am nevoie de voi să mă salvați.

Ai dreptate. Tu ești Superman în persoană. Îmi pare nespus de rău că nu v-am recunoscut. Poate ai vrea să mai chemăm câțiva să-și facă de cap cu tine.

Eu i-am lăsat să creadă că pot să mă bată. Este o tactică învățată în armata rusă.

Haha. Da sigur, de aia ai capul vânăt, zgârieturi pe înteg corpul și ai mâinile legate așa strâns de scaun? Interveni Weeds.

Da nu le am strânse așa tare. De fapt nici nu știu cine v-a trimis să mă salvați. Plecați de aici, mă descurc și singur. De fapt cine sunteți voi?

Agenția.

De unde ați știut că sunt aici? Nu am dat semnal nimănui.

Avem spioni dragă.

Ce, Agenția are spioni acum? Ultima dată când am făcut alianță cu Agenția de abia descoperiseră roata și acum au spioni? Se amuză Alexei.

În același moment, Salazar îl prinse de bluza cu care era îmbrăcat și se apropie de el deja iritat de comportamentul lui.

Ascultă omule bine la mine. Noi o să te luăm de aici fie că vrei, fie că nu. Noi suntem acuma cei care facem regulile din moment ce nu suntem tu. Așa că o să asculți de noi că de nu o să te dezbrac și o să te atârn de avion cu o funie în drumul spre casă.

Bine, bine, o să ascult.

Serios? Deci o trebuit numai să îl amenințăm și rezolvam deja treaba cu el? Se auzi Weeds dintr-un colț al camerei.

Văd că da, răspunse Ramirez

Serios?

Între timp, eu îl contactam pe Hudson.

Baza, aici Alpha. Mă recepționezi?

Aici Baza, te recepționez. Ce ai găsit?

L-am găsit pe omul nostru însă nu știa că venim să-l salvăm. Sigur pe el trebuia?

Da, exact pe el. El este ținta.

Bine atunci, ne pregătim și mergem.

În timp ce încercam să-l facem pe Alexei să-și pună vesta antiglonț, Weeds privea amuzat toată scena, rezemat de masă. Deodată auzi un zgomot ciudat ce suna încet și sacadat. Se uită în jur, însă nu observă nimic.

Băieți voi auziți zgomotul ăsta secadat? Zici că-i un ticăit.

Nu, nimic.

Ok…

Zgomotul persista, iar după câteva zeci de secunde încercă să asculte cu atenție să-și dea seama de unde vine acel ticăit. Investigarea îl îndreptase sub masă. Duse mâna pe sub și simți un obiect atașat de ea. Desprinse acel obiect și îl ridică. Avea în mână o bombă improvizată dintr-un ceas și un explozibil C5, destul de puternic să arunce o clădire cu 2 etaje în aer. Se uită către ceas și văzu că acesta afișă 1 minut și 30 de secunde pe ecranul digital. Se uită către el 5 secunde până își dădu seama ce ține în mână. În acel moment, de teamă, se întoarse către noi tremurând și rosti:

Băieți nu vreau să vă speri, da avem o bombă care ne va arunca în aer dacă nu ieșim de aici rapid.

Și ce ziceai, că nu ne speri? Adăugă Ramirez.

Echipați rapid victima și să ieșim de aici rapid, am intervenit eu.

Colegii îi puseră lui Alexei vesta și în pas alergător ne îndreptam spre ieșire. Făceam 3 lucruri deodată: încercam să-mi dau seama pe unde e ieșirea, mă gândeam căt timp mai avem la dispoziție și încercam să-l țin strâns pe Alexei să nu fugă nu știu pe unde. Mi se părea că, de această dată, labirintul era mai mare ca înainte. Asta, din cauza timpului prea scurt pe care îl aveam să scăpăm de acolo.

Morientes se afla tot în Angkor Wat ca și echipa FROST, însă într-o încăpere subterană de 27 m2 cu pereți groși din piatră, un scaun, un pat și un subaltern.

Crezi că au descoperit bomba deja?

Cred că da, domnule.

Și eu cred că au descoperit bomba deja….atunci hai să mergem.

De la acea încăpere subterană până la suprafață era un coridor lung, îngust, de piatră, la capătul căruia se găsea o scară ce ducea exact sub masa pe care se așezase Weeds. Crezând că are destul timp, Morientes nu se grăbi. Se urcase încet pe scară, o mână, un picior, iar o mână și iar un picior. Tot așa până ce ajunse la trapă. Deschise trapa și ieși din acel tunel. Se uită în jur după bombă și o zări aruncată în mijlocul camerei. O luă și o șterse de praf.

Oh, se pare că mai avem 10 secunde. Stătu 2 secunde liniștit și dintr-o dată sări ca ars să oprească numărătoarea.

A..a..care-i parola?

21357 cred, domnule.

Scrise rapid codul însă bomba continua numărătoarea.

Nu, nu îi ăsta! Ah care poate fi? Stătu încă 2 secunde pe gânduri, după care izbucni forțos și apăsănd tastele după cum își amintea, ceasul se opri la 1 secundă și 5 sutimi.

Vai, răsuflă ușurat, hai sa nu mai facem asta. Da stai un pic, îi vina ta.

A mea, domnule?

Da, că tu nu ai putut ține minte un cod. Vrei să ști care îi codul? Codul îi: 0000. Tare greu o fost de reținut.

Dacă tot te crezi așa deștept de ce nu l-ai reținut tu? Îl contrazise în gând subalternul.

Acum hai să uităm greșeala ta și să mergem la oamenii noștri.

Eram la baza scărilor, iar în mintea mea secundele până la explozie treceau rapid. Mai aveam 5 secunde ca să urcăm pe aceste scări, să ne îndreptăm la avion, care era parcat pe aleea din fața monumentului, și să decolăm, însă aceste secunde se terminaseră la ieșirea din labirint la capătul scărilor. Mi-am dat seama că bomba trebuia să explodeze, așa că m-am aruncat jos să mă feresc de explozie, în timp ce colegii fugeau spre avion. Am stat câteva secunde acolo jos până să-mi dau seama că nu se întâmplă nimic. Mă ridic încet de jos, privind în urmă cu mirare și exact înainte să îmi întorc capul zăresc ceva la orizontul scărilor. Mă răsucesc, scot pistolul din teacă și îl țin strâns în mâini spre acel ceva. Apropiindu-se, am observat că acel ceva nu era un obiect ci un om, Morientes. Știam că acesta este un moment unic în care să fiu singur cu dușmanul meu, față în față, și să termin căutarea, țintesc capul și mă pregătesc să apăs pe trăgaci când deodată mă opresc. Morientes afișa pe față un zâmbet sadic și își ridică brațele ca și cum ar vrea să mă îmbrățișeze.

Băiatul meu, ce faci?

Nu sunt băiatul tău.

O haide, am spus numai așa. Lasă te rog pistolul jos, fiindcă nu are rost să-l ți în mână că și așa nu tragi.

Ba da o să trag și o să termin cu tine odată pentru totdeauna.

Morientes izbucni în râs.

Tu chiar crezi că poți să tragi în mine? Mai gândește-te. Fără să facă nici un semn, 100 de soldați apăruseră din toate colțurile din Angkor Wat, cu armele ațintite spre mine.

Din avion Weeds striga după mine:

Ale..adică Ace, hai odată și lasă-l că numa vrea să te strice de cap!

Undeva în sufletul meu știam că Weeds are dreptate, așa că am lăsat arma, încet jos, uitându-mă la Morientes cu o privire înțepătoare.

Data viitoare nu o să mai scapi.

Sper să mai fie o dată viitoare. Să ne mai întâlnim, că mie chiar mi-a plăcut întâlnirea asta numai ca data viitoare vei avea un stimul puternic ce te va face sa apeși pe trăgaci fără să eziți, răspunse zâmbind Morientes.

Am privit câteva secunde spre Morientes nedumerit de ceea ce a spus, după care m-am întors către avion, am pășit pe puntea de fier în timp ce îi aruncam lui Morientes o ultimă privire peste umăr. Avionul încerca să decoleze prinzând din ce în ce mai multă viteză. În timp ce viziunea îmi era restrânsă de trapa ce se închidea, privirea îmi era atentă tot timpul la fața zâmbind a lui Morientes.Trapa se închise, avionul se îndepărtase încet de la pământ și se îndreptase spre bază. De jos, Morientes privi spre avion până ce acesta dispăru în văzduh.

„Nu te ascunde de adevăr. Acesta te va ului.” își spuse Morientes în gând.

CAPITOLUL 3

INFINITY

Partea I

„Baza secretă”

10 octombrie 2030

Ora: 23:00

Ne aflam la bază de câteva ore, extenuați de la misiune și de la orele nedormite. În aripa estică a bazei, la nivelul 3, în camera de interogare mă aflam eu cu musafirul nostru, Alexei. Deja se împlineau 9 ore de când încercam să obținem informații de la el, însă fără rezultat.

Te mai întreb frumos pentru ultima oară: Unde se află baza secretă a lui Morientes?

Și eu îți spun tot frumos că nu zic nimic.

Din cauza timpul prea lung petrecut acolo și din cauza obosealii am izbucnit:

Adică, pe lângă faptul că ți-am făcut toate poftele: ți-am adus gogoși, biscuiți cu lapte, vodkă, un ventilator, te-am lăsat să îți suni soția și toate rudele și pe lângă asta ți-am adus și un maseur, tu tot nu vrei să spui nimic?

Da.

Bine….Dacă tot vrei să joci murdar….

Ce?

Fără să-i răspund, m-am ridicat de pe scaun, am ieșit din cameră și am intrat în cealaltă, de după geamul de protecție de unde priveau Sal, Ramirez și Weeds. Am intrat în cameră făcându-i un semn lui Weeds, care a înțeles imediat ce are de făcut.

Ești sigur că vrei să-l trimiți pe el? Ultima dată când a interogat pe cineva o trebuit să îi facă operație victimei și Weeds o trebuit sedat, întrebă Ramirez.

Ăsta face excepție. Nu mă înteresează ce o să-i facă.

Weeds se îndreptă spre următoarea victimă incet, ca un criminal din filmele de groază, și se opri în fața ușii. Alexei nu avea nici o idee ce se petrece. Ușa se deschise încet, o siluetă apăru în dreptul ei. În aer plutea un fum înecăcios. Acea siluetă se apropia încet de masă cu ochii ațintiți spre victimă, printr-o mască de hockey cu desene de la triburile din jungla amazoniană.

Chiar era nevoie de mască? Întrebă Sal.

Habar n-am. Poate îi pentru efectul vizual.

Atunci cred că funcționează, fi atent ce față de prunc speriat are Alexei.

Într-adevăr, Alexei era speriat de înfățișarea înfiorătoare de criminal a lui Weeds, care se așeză între timp pe scaun.

Speriat de ce va urma, Alexei interveni:

Ce vrei de la mine, ciudatule?

Weeds cu o voce calmă, ca în filmele de groază, răspunse:

Vreau creierul tău.

Pentru ce? Răspunse Alexei, tot la fel de speriat.

Creierul lui? Se întoarse Sal către mine.

Da crezi că știu ce are de gând să facă?

Pentru informații, continuă Weeds.

Nu o să-l ai!

Ești sigur?

În acel moment Weeds prinse de masă și o aruncă într-o partea a camerei, de parcă ar fi fost un obiect ușor, îi dăruise lui Alexei un croșeu de stânga puternic și cu aceeași mână stângă îl prinse de gât și îl proiectase pe perete cu mâna strânsă pe gâtul lui și tot la fel de calm, cu aceeași voce răgușită continuă:

Ai un minut să-mi spui unde este baza secretă a lui Morientes. O să scad câte zece secunde pentru fiecare ezitare pe care o ai. Ai înțeles?

Alexei la început ezită neștiind ce să spună.

Perfect, mai ai 50 de secunde.

Bine, bine, gata spun.

Bun.

Îi luase mâna de la gât, îl prinse de umeri și îl așeză pe scaun în timp ce el stătea în picioare cu o drujbă în mână.

Începe!

De când cu noul interogatoriu, ședința de interogare a mers mult mai rapid, astfel că Weeds a obținut informațiile dorite.

Ușa se deschise și Weeds ieși mulțumit din camera de interogare, scoțându-și masca și punându-se pe marginea ușii cu mâinile încrucișate. Cu puțin timp înainte sosise Hudson cu un subaltern și cu Amy în urma lor. Toți ne-am întâlnit în fața ușii.

Gata băieți, am terminat, ieși Weeds din cameră.

Exact la timp.

Deci unde este baza? Întrebă Hudson.

Informația asta nu am primit-o însă am primit…

Nimic nu-i mai important ca informația aceasta, îl întrerupă Hudson.

După cum spuneam, înainte ca cineva să mă întrerupă, am primit o informație despre o bază secretă de armament de unde Morientes își ia muniția și armele.

Asta ne-ar putea fi de folos, am completat eu.

Logic că ne-ar fi de folos.

Da, dacă vrei să vă puneți cu brutele lui Morientes, interveni Hudson.

Haha, brute?

Da. Unde se alfă această bază?

În Asia, Himalaya.

Exact cum mă temeam. Dintr-o cercetare recentă am descoperit că acolo Morientes face experimente pe soldații săi să îi facă niște brute. Și…. pe jumătate din soldații de acolo a reușit.

Trecem și de ei, se amuză Weeds.

Și când aveți de gând să mergeți?

Cât de curând posibil.

Faceți ce vreți, este prima misiune când vă las de capul vostru. De acum veți învăța cum se organizează o misiune, că voi credeți că-i ușor.

Da îi ușor. Ne echipăm, decolăm, aterizăm, eliminăm și ne întoarcem.

Asta-i varianta ușoară. Trebuie să te informezi prima dată de ce fel de condiții ai acolo, ce temperatură este, câți inamici sunt ș.a

Asta-i treaba lui Alex.

Ce?

Vă descurcați.

Ok echipă, am intervenit, trebuie să ne organizăm. Ramirez, tu te informezi despre tot ce ține de geografie. Salazar, tu te ocupi de armamentul lor, iar tu Weeds te ocupi de echipament.

Aye, aye, căpitane.

Înainte de a porni am observat că Amy era puțin tristă. Toți își văzură de treaba lor; un moment perfect de a vorbi cu Amy. Am prins-o ușor de mână și ea se întoarse.

S-a întâmplat ceva?

Nimic.

Ești sigură?

Da, foarte.

Dacă ai pățit ceva sau dacă te-ai rănit careva poți să îmi zici, ok?

Bine.

Și, te-ai obișnuit cu noua ”casă”?

Da, este chiar frumos aici dacă elimini toate cablurile, cutiile și mirosul de spital.

Da, aici ai dreptate, i-am răspuns zâmbind, dar cred că de miros nu scăpăm de curând așa că obișnuiește-te.

O să încerc dar nu știu dacă o să pot. Răspunse ironic Amy.

Dacă cumva nu reușești avem în sala noastră un spray, poți să îl folosești.

Un spray mov?

Da..?

Deja l-am folosit. Să nu te miri de ce la voi miroase a levănțică și nu a spirt și am cam rearanjat puțin camera, sper să nu te superi…

Dacă te face mai relaxată și fericită este ok. Sper că nu ai făcut schimbări drastice că Weeds le mai are cu feng shui-ul.

Amy îmi zămbi politicos și vroiam ca această conversație să continue dar am văzut cu colțul ochiului cum Hudson parcă ne urmărea convorbirea de la depărtare, așa că mi-am luat rămas bun de la Amy și am pornit către colegii mei, care se aflau în camera de conferință.

În sala de conferință toți lucrau de zor la misiune, inclusiv Weeds. Chiar nu aș fi crezut.

Ce ați rezolvat băieți?

Ramirez se întoarse către mine mulțumit.

Am descoperit ceva tare mucho bene. Se pare că, virgulă, climatul din Himalaya în acest moment este foarte aprig, ceea ce ne va ajuta dar ne va și împiedica să ne infiltrăm în fabrică pentru obiectivul nostru. Care îi obiectivul nostru?

Încă nu m-am gândit la el și nici nu știu….

Știu eu, interveni Hudson, să distrugeți acea fabrică cu tot ce se află în ea.

Iarăși explozii?

Din nou. Și pentru a vă bucura mai tare, am să vă trimit în misiunea asta numai doi.

Eu sigur mă duc, se auzi o voce dintr-un colț al camerei.

Mă duc și eu, atâta timp cât Rami cu Sal nu se supără.

Nicidecum. Și așa trebuie să-mi calibrez armele și echipamentul, zise Ramirez

Și eu să vorbesc cu soția mea. Și așa o să stăm cu Amy până vă întoarceți și mai povestim, deci avem ce face.

Ok, dacă vă răzgândiți..

Ești aici, știm.

Bun. Atunci echiparea Alex cu Weeds și deplasarea.

Înainte de a pleca, Salazar mă prinse cu o mână de umăr.

Vedeți că au arme și armuri puternice. Păziți-vă spatele.

Așa o să facem.

Foarte siguri pe noi, ne-am îndreptat spre camera noastră și ne-am echipat corespunzător.

Pentru început ne-am luat pantaloni groși și o geacă de iarnă, cu o glugă cu blană de vulpe. Pe față aveam o mască și ochelari de ski cu hologramă și cu detectare a căldurii umane. Ne-am protejat umerii și genunchii cu protecții din titan cu aluminiu. La piept am avut o armură cu nano tehnologie ce permitea corpului să mențină o temperatură ridicată în interiorul gecii, oferind în același timp și protecție mărită la exterior. În spate am avut un rucsac lejer cu 3 brațe, în care am introdus bombele, detonatorul și pioleții. Funia era așezată pe diagonală, de la umărul drept la partea stângă a abdomenului. Brâul a fost plin ochi de încărcătoare și grenade fumigene, luminoase și explozive. Acestei îmbrăcăminți nu-i puteau lipsi bocancii cu crampoane, pentru escaladarea muntelui. Pentru a ne proteja și mâinile, am folosit niște mânuși speciale realizate din fibră de bumbac îmbibată cu nanotehnologie, rezultând o mănușă călduroasă, subțire și ușoară. Pistolul era nelipsit din armamentul de la misiune, fiind atașat de pulpa piciorului prin apărătoare și întotdeauna un cuțit, ascuns sub pantaloni, deasupra gleznelor. Nelipsit mai este și microfonul-cască.

De această dată am folosit HVK X10, sniper de categorie 2, având puncte forte forța și distanța, precum și Vector, un SMG util în orice misiune.

Mai erau câteva minute înainte de decolare și noi ne aflam cu toții în sala de conferințe, primind ultimele informații referitoare la misiune.

Ceea ce trebuie să rețineți, continuă Hudson, este că fabrica asta cu orice preț trebuie doborâtă, fiindcă nu putem permite să fie funcțională în continuare.

Am înțeles.

Numele de cod sunt Alpha, pentru voi, iar baza va avea numele Zero. Obiectivele vor fi împărțite în două, adică atunci când veți ajunge la momentul plantării bombelor, veți folosi numele Jeremy. Noi vă vom ajuta de aici de la bază cu informații primite de la satelit în timp real. Asta înseamnă că nu veți fi demascați de soldați pe la spate. Acuma spre elicopter și decolarea.

Am răspuns afirmativ din cap și ne-am îndreptat spre elicopterul Eagle 15, o rudă din viitor al lui Apache. Ne aștepta la locul de decolare. Era uriaș. Un uriaș de 18 m lungime, 3 metri înălțime. Avea culoarea neagră ca noaptea. Apărarea îi era oferită de 2 minigun-uri, 8 rachete cu urmărire, o mitralieră 30mm în față și un blindaj gros de 4 cm. Ceea ce avea în plus era camuflajul pe care îl avea și echipamentul nostru. Forma lui alungită, fără colțuri, îl făcea mai aerodinamic, oferindu-i o manevrabilitate mai ușoară în aer.

Ne apropiam cu pași grăbiți spre elicopter, când se auzi din spate o voce. Era Hudson.

Mult noroc și fiți atenți acolo, că nu pot să am grijă de voi tot timpul.

Ohoho, stai liniștit, adăugă Weeds, are grijă Eagle de noi.

Mulțumim, am răspuns eu.

Ne-am pus la locurile noastre, eu în față, Weeds în spate, și am închis trapa. Ne-am luat căștile și le-am așezat cât mai bine pe cap pentru o oxigenare cât mai bună. Deși mai pilotasem un elicopter, încă mai avem acea emoție de prima dată. Poate fiindcă era ceva mult mai important ca celelalte dăți.

Weeds, ești gata?

Gata când ești și tu.

Bun. Aprind elicea.

Cu ce? Cu bricheta?

Pornesc elicea.

Așa da.

Armele funcționează. Nivelul de oxigen este în limitele normale?

Da, da.

Perfect, putem decola atunci.

Elicopterul se înălța încet, dar sigur de la sol. Elicele uriașe suflau cu putere aerul spre sol, unde Hudson, Amy, Ramirez și Salazar priveau cum se îndepărtează cu viteză avionul de un negru mat puternic.

Distanța de la bază spre Himalaya era mare așa că eu și Weeds am făcut cu schimbul la condus, prima dată eu, iar pe urmă el.

Trecuseră câteva ore de când am pornit de la bază, iar în jur se așternuse Oceanul Pacific. Imens și liniștit dincolo de orizont, oceanul îmi amintea de acel lan de grâu din vis, de aceea câteva secunde am fost atras de la condus privind în gol. “Încă ceva. Atunci la aniversarea aceea mi-am pus o dorință… las-o baltă, nu cred că mai este valabilă acea dorință”. “Zâmbetul acela plin de fericire…Cum de s-a întâmplat una ca asta?”

Orele au trecut greu deasupra oceanului, dar într-un final am ajuns deasupra unei zone a muntelui. Am aterizat în acea zonă de unde am continuat să mergem la pas, cu vederea nocturnă, până la destinație. Pă la jumătatea drumului se porni un viscol puternic, ce ne micșorase raza vizuală la un metru.

Crezi că o să ajungem la bază fără să înghețăm? Întrebă Weeds.

Cum să nu, doar suntem FROST(frig, ger).

Haha, ai dreptate, Nu ne învinge pe noi un viscol mic, noi suntem tot ce înseamnă frig. Suntem peste tot acasă. Suntem până și în inimile oamenilor.

Da…până și-n inimile lor.

Fără a băga de seamă, ajunsesem la un perete înalt de gheață deasupra căruia se afla fabrica.

Am scos pioleții, ne-am legat cu funie și am început să urcăm. Pioleții se înfigeau bine în acea gheață alunecoasă, astfel că am urcat destul de bine până aproape de vârf, când gheața de sub mine se desprinse. În acel moment am scăpat pioleții din mână și am căzut în gol 4 metri, la finalul cărora am simțit o lovitură puternică în zona lombară și la umăr. Ajunsesem la capătul funiei unde mă lovisem de peretele de gheață cu umărul. La celălalt capăt al funiei Weeds se chinuia să mă țină, desprinzându-i-se și lui un piolet în momentul în care m-am oprit.

De câte ori trebuie să-ți mai salvez fundul?

Eu încă priveam spre hăul de sub picioarele mele, ținând strâns de funie.

De câte ori e nevoie.

Asta ar fi cam a 10-a oară?

Auzind asemenea aberație, n-am putut sta deoparte.

Poftim? Hai mai lasă-le. Nu-s chiar atâtea. Sunt vreo..5.

Cel puțin sunt alea 5. Ce te-ai face tu fără mine dacă n-aș fi aici să te salvez?

Aș da ortu’ popii sigur.

Da logic. Acuma hai urcă-te că ești cam greu și nu cred că ne mai pot susține pe amândoi.

Am apucat și cu cealaltă mână funia și m-am urcat până la Weeds, de unde am luat pioleții de rezervă pe care-i pusesem chiar în ultimul moment.

În vârf, m-am pus în genunchi, am prins de funie și l-am tras pe Weeds sus.

Chiar dacă eu ți-am salvat viața de la o moarte sigură și rapidă, tot tu ajungi primul sus. Pot să întreb de ce?

Pentru că….soarta.

Ai dreptate. Soarta asta îți taie funia și te lasă să cazi în gol exact când nu te aștepți.

Asta…ai fi făcut-o dacă nu am fi fost prieteni ?

Da.

În momentele din astea chiar mă bucur că suntem prieteni.

Așa și trebe.

Ne-am ridicat în picioare și ne-am pregătit armele cu îmbunătățirile necesare.

În fața noastră se ridica maiestuoasă o fabrică cu niște coșuri uriașe fume-gânde, multe clădiri, drumuri și pasaje peste întreaga fabrică. Soldații patrulau în toate sectoarele fabricii, precum și pe deasupra. Cu arme performante, erau pregătiți de orice amenințare. Tot felul de mașini mari sau mici mărșăluiau în acea atmosferă apăsătoare, îndesată cu fumul greu ce ieșea din furnale. Diverse becuri amplasate ici-colo luminau, cum puteau, acel loc.

Am tăiat o bucată din gardul de sârmă ce înconjura fabrică și am intrat încet, fără a face mare zgomot. După care ne-am poziționat în spatele unei clădiri și am contactat echipa de la bază.

Baza, aici Alpha. Recepționați?

După un timp de așteptare se auzi un bâzâit la cască.

Bzz…Aic..recepț..nați?

Ce? Nu înțelegem nimic.

Bruiaje…nu…reuș..mergeți….sus la semnal.

Se pare că cei de aici au bruiaje de semnal. Până nu ajungem să le deconectăm suntem pe cont propriu.

Ai dreptate. Acuma apare o nouă problemă. Unde sunt aceste echipa-mente de bruiaj?

Weeds arătă către cea mai mare clădire din zonă pe care scria: “Aici sediul central”

Sigur aici îi.

Da, probabil. Trebuie să încercăm.

Astfel, am pornit spre necunoscut, neștiind ce secrete vom descoperi în acea clădire.

La bază, Salazar cu Ramirez se aflau în camera de conferință împreună cu Amy încercând să dea de băieți.

La naiba, au semnale de bruiaj. Acuma cum o să-i mai contactăm? Se enervă Salazar.

Nu putem. Până nu deconectează aparatura de bruiaj sunt pe cont propriu. Putem totuși să mai încercăm să le trimitem un cod Morse, poate funcționează.

Bună idee Amy. Poate că până la urmă ești vrednică de un loc în echipă.

Într-adevăr, completă Ramirez, nu m-aș fi gândit la codul Morse niciodată.

Salazar se plimba neliniștit prin sală, în timp ce Ramirez încerca să facă legătura cu Alex și Weeds. Tot acest moment era urmărit prin camera de supraveghere de Hudson, care se afla în biroul lui cu telefonul la ureche, discutând cu aceeași persoană străină cu voce răgușită.

Totul merge conform planului.

Perfect, spuse vocea răgușită pe un ton mulțumit, sunt tot mai aproape de momeală și dacă totul merge cum trebuie până la sfârșit îi vom avea unde vrem.

Aveți dreptate șefu’.

La celălat capăt al firului se auzi un râset urmat de o tuse puternică, după care se opri convorbirea.

Înaintând prin acel viscol puternic ce se așternuse peste întreaga fabrică, eu și cu Weeds eram tot mai aproape de clădirea principală. Fiecare era poziționat pe o parte a drumului, astfel încât să nu fim în raza vizuală a inamicului.

Deodată se auzi în cască un strigăt șoptit.

Alex, Alex!

Weeds, ce se întâmplă? Ești bine?

Da sunt bine, dar nu pot spune același lucru despre soldatu’ ăsta pe lângă care am trecut.

Auzind că nu este nimic grav, am răsuflat ușurat.

Da ce are?

Ști că noi avem activată vederea termală.

Da.

Deci am văzut pe unu’ care o trecut pe lângă mine acuma ce era albastru pe din-năuntru, adică rece. Io sigur cred că îi rece la suflet. Tipul ăsta sigur nu are inimă.

S-ar putea să ai dreptate. Numai grăbește-te ca să ajungem la clădire.

Da io sunt deja acolo.

Cum ai ajuns așa repede?

Păi, am găsit o scară și m-am urcat pe ea. De acolo am traversat tot drumul pe partea de sus.

Discuția se încheie curând, deoarece ajunsesem la clădire.

Ușa din față era păzită de 4 soldați înarmați până în dinți. Balcoanele erau presărate cu lunetiști ce păzeau perimetrul clădirii.

Ne-am ferit de acea zonă-pericol, înconjurând până în spatele clădirii. Intrarea din spate a clădirii era păzită de un singur soldat pe care l-am eliminat cu ușurință. Am intrat, deci, prin ușa din spate și ne-am croit drum prin sectoarele clădirii. Mare ne-a fost mirarea când am zărit o mulțime de soldați adunați în sala cea mare, ca la un concert ascultându-l pe cel de pe scenă. În toată acea masă de oameni, am zărit la margine niște scări cu table din metal pe margini, ce porneau dintr-un colț al camerei înconjurând-o de jur-împrejur cu acea terasă. Singura problemă: cum să ajungem la ele? Se pare că destinul ținuse cu noi, întrucât am observat o cameră unde se schimbau soldații.

“Poate o să găsim ceva echipamente acolo”. Așa și era. Acea camera micuță era plină cu echipamentul soldaților. Ne-am schimbat rapid de haine, însă ne-am păstrat vesta antiglonț și armele.

Creezi că îmi stă bine în potocaliu? Se întrebă Weeds.

Da, îți stă perfect.

Logic, doar am fost fotomodel înainte să mă înrolez în armată.

Măi, eu îmi aduc aminte de liceu și nu îmi vine în minte nimic despre tine să fi avut vreo tangență cu moda, adică cu modeling-ul.

Ce ști tu, nu ai fost lângă mine.

Poate, dar aș fi știut dacă ai fi făcut.

Ai dreptate… pe cine încerc să păcălesc. După ce se termină toată această urmărire dintre noi și Morientes nu o să mai am nici o șansă la modeling.

Nu-ți face griji, nu o să murim.

Ce? Nuu! Io vorbeam de fața mea și corpul meu. Cum o să pot fi fotomodel cu cicatrici și cu o față neperfectă?

Imperfectă.

Cum spui tu.

Te asigur eu că o să ajungi cel mai faimos fotomodel. Personal o să mă duc la președinte și o să îl rog să îți facă rost de un loc de muncă la o firmă de modeling.

Și crezi că o să te asculte?

Doar o avem pe fiica lui ca prietenă.

A, da. Că tot vorbind de fiică, îți place de Amy, așa-i?

Mie?

Nu, peretelui. Normal că ție. Poți să-mi spui că nu află nimeni, pe cuvânt de cercetaș.

Sincer? Pare de treabă și îi chiar foarte drăguță dar nu știu dacă merită riscul de a o avea mai mult decât o prietenă. În lupta aceasta Morientes o să folosească orice mijloace ca să ne distrugă și nu aș vrea să o implic și pe ea.

Hei. E implicată de când a călcat în clădire. Tot ce calcă aici nu mai iese cum a intrat. Cei care se retrag se retrag cu un motiv. Și cum adică nu merită riscul? Ești nebun omule? Când vrei să-ți faci familie, la 80 de ani?

Convorbirea se termină brusc când se auzi de după ușă adevărații soldați Globe-X.

Am ieșit din cameră și ne-am amestecat printre ceilalți soldați care ascultau vorbele unui om misterios cu o mască cu dragon chinezesc de sub care i se vedea ceva ce părea a fi o barbă. Acest mascat misterios era îmbrăcat într-un costum de un alb imaculat, cu o cravată neagră, acoperit de o pelerină lungă și încăpătoare, tot de aceeași culoare, din mătase, ce începea de la cap, sub formă de glugă și ajungea până la pământ acoperindu-i umerii și mâinile, care de asemenea erau acoperite cu niște mânuși negre, de piele.

Acest bărbat gesticula tot felul de lucruri, însă din cauza distanței nu se auzi foarte bine ce spunea, de aceea am înaintat în mulțime până în mijlocul soldaților. Din acea poziție se auzeau perfect vorbele omului misterios. Norocul nostru că abia începuse. Astfel am reușit să pornim camera ascunsă, din ochelarii de protecție, înregistrând tot discursul.

Și astfel prezentându-vă această invenție ingenioasă, contiună cu o voce răgușită, vom ridica nivelul tehnologiei în cadrul armatei cu 2 trepte. Credeți-mă pe cuvânt când vă spun că anul viitor vom fi cei de care toată lumea va asculta, fie că vor fie că nu. Noi vom fi Legea.

Acest discurs fusese întrerupt de o tuse puternică din partea lui.

Suferințe, boli și răni nu vor mai exista curând deoarece am reușit, cu ajutorul savanților mei de încredere și a sponsorizărilor acordate de noii parteneri de afaceri, să creăm o nouă specie de oameni numită ”Soldați universali” sau puteți să-i mai numiți și ”Primii oameni perfecți”.

Mirați însă și puțini intrigați de aceste vorbe, eu și cu Weeds ne-am uitat unul la altul întrebându-ne „Ce vrea să spună?”.

Nu vă gândiți, continuă mascatul, că am făcut această specie doar din celulele omului. Nicidecum. Nu am ajuns încă la acest stadiu. Ceea ce am făcut vă va uimi pe toți. În timp ce savanții mei făceau încercări în a crea serul tinereții, într-un recipient cu diferite substanțe a avut loc un mic foc izbucnit din nimic. Fiindcă nu aveau cum stinge focul, savanții au așteptat ca focul să se stingă de la sine și această așteptare a lor a rezultat într-un produs de-a dreptul magnific: a crescut durata vieții cobailor cu 200% Pentru a crește șansele de reușită la om, am adăugat și câteva celule de țesut de la elefanți și astfel am reușit să creez antidotul tinereții veșnice, a vieții fără probleme sau, cum îl numesc eu, virusul Morints.

Nu cred, șopti Weeds în cască și el stupefiat de cele auzite. Cum poate creea cineva perfecțiunea?

Habar n-am, dar trebuie să aflăm mai multe detalii. Să mai ascultăm.

Bucurați-vă oamenii mei, căci lumea întreagă va fi la picioarele voastre.

Soldații începură să strige în urale.

Bucurați-vă, căci veți simți cum e să fi veșnic și puternic. Într-un cuvânt, veți deveni ZEI! Iar acest lucru, întorcându-se spre panoul din spatele lui, se va întâmpla într-o jumătate de oră fix, începând de….acum.

Mascatul apăsă pe un buton de pe maneta ascunsă în mânecă, iar un cronometru digital apăru pe ecran și începu numărătoarea inversă. Uralele continuară cu fluierături puternice. Întreaga clădire era agitată, iar mascatul misterios dispăru într-un fum înecăcios.

Nu putem lăsa să se întâmple una ca asta, am intervenit, oprind înregistrarea.

Ai dreptate, nu-l putem lăsa pe acest mascat să construiască o armată de super-oameni.

În timp ce toți soldații sărbătoreau, eu și cu Weeds ne-am strecurat printre ei și ne-am urcat pe acele scări din lateral ce duceau în spatele unei uși duble din fier. În spatele acelei uși de fier ne întâmpinau 3 coridoare, unul la stânga, unul la dreapta și unul în față. Toate cele trei coridoare se terminau cu câte o ușă pe care era semnul cu „Pericol Radioactiv” deasupra căruia era desenat semnul de radioactivitate.

Ne-am împărțit pe ușile din dreapta și stânga căutând acel antidot împotriva îmbătrânirii de care spunea bărbatul mascat, însă în spatele ușilor nu am găsit decât niște laboratoare unde a avut loc încercarea de creare a acestui “virus”. Am căutat în întreg laboratorul, însă nici urmă de acel antidot.

N-am găsit nimic, Weeds. Tu ai avut ceva succes cu cealaltă ușă?

Weeds ieși din sală dezamăgit.

Nimic.

Atunci nu ne mai rămâne decât ușa din față.

Inima îmi bătea cu putere în piept știind că aveam să trec dincolo de ușă, neștiind ce ne așteaptă acolo. Tot ce ne despărțea de adevăr era doar această ușă din lemn de culoare albă, pe care era scris cu o pancardă galbenă:”Accesul persoanelor în afara regelui Morientes este interzisă ”

Rege? Se amuză Weeeds.

Cred că s-a autoproclamat rege că altă ipoteză nu am.

Stăteam în fața acelei uși, amândoi, nemișcați amânând momentul mult așteptat. După câteva secunde, Weeds fusese cel care spărsese gheața intrând în acea sală. Eu îl urmăream îndeaproape.

Partea a II-a

De îndată ce intrasem, inima ni se opri în loc. Frica puse control pe amândoi privind acele imagini terifiante: corpuri de bărbați și femei prinse cu ajutorul unor curele de niște mese aproape verticale. Fiecare dintre acești indivizi aveau pe gât așezate seringi prin care acel bărbat mascat avea de gând să implanteze virusul în interiorul gazdelor, când timpul de 30 de minute va expira. Ceea ce ne-a speriat mai tare era faptul că, deși acești “oameni” erau cu sutele, poate miile în această încăpere, de sus până pe tavan, cu toții arătau la fel. Aceleași fețe inexpresive ce îmi aminteau de cineva anume.

Apropiindu-mă de unul din acești “oameni”, am pus mâna pe el și am observat ceva ciudat: avea pielea foarte rece.

Ce sunt ăștia, că oameni sigur nu sunt, spuse oripilat Weeds, uitându-se de jur împrejur la aceste corpuri parcă fără viață.

Aceștia sunt “zeii” despre care vorbea mascatul.

Tipi ăștia vor fi viitorul? Nu-mi vine să cred. Singurul lucru ce îl au diferit îi culoarea pielii și sexul. Că nu toți sunt masculi.

Adevărat. Ca și cum ar vrea să creeze o altă variantă a oamenilor ce are să-i înlocuiască pe cei adevărați.

Imediat am observat în acel semi-întuneric, panoul principal de la care se activează virusul. Ne-am apropiat și imediat ne-a afișat un ecran electronic proiectat pe peretele din față. Pe acel ecran era prezentă harta lumii, în marginea căreia se afla un dosar cu imagini. Partea bună era că acest ecran era cu touchscreen. Am atins cu mâna pe acest dosar și dintr-o dată, imaginile au început să se așeze singure pe hartă, în locația cărei corespundea imaginea. Sus, pe acel ecran, era scris pe o panglică albastră cu litere de tip Rosewood: “Locurile de început ale noii generații”. Orașele selectate erau marile capital ale lumii: Washington, Tokyo, Londra, Moscova, Hong Kong; precum și câteva orașe mai mari ca New York, Rio de Janeiro, Sidney. Pe lângă acestea erau așezate arii colorate pe hartă, reprezentând aria de unde vor mai fi recrutați acești ”zei”. Fiecărei locații îi corespundea un număr de oameni infectați cu acest virus. În total 50 de milioane de oameni din toate colțurile lumii infectați. Printre toate aceste orașe am observat ceva ce ne-a speriat. În josul hărții, în Antarctica, era situat un punct corespunzându-i un număr de aproximativ 300 de mii de oameni.

Câți sute de mii de soldați are baza noastră? Întrebă Weeds.

300 de mii, de ce?

Weeds arătă cu degetul spre acel punct roșu din Antarctica.

De asta.

Simțeam cum mi se oprește inima în loc. Am rămas cu ochii ațintiți asupra acelui punct sudic de pe hartă, nemișcat și mut. Simțeam cum îmi fuge pământul de sub picioare. Ca să mai rezist, m-am sprijinit de acel panou, cu ochii închiși.

”Nu-mi vine să cred. Baza noastră, Agenția este defapt…” Dintr-o dată se auzi cum se deschide ușa din spatele nostru. Era acel bărbat mascat, însă de această dată era însoțit de încă doi paznici.

Ne-am întors imediat cu fața spre ei. Priveam, fără să clipim, mascatul direct în ochi prin găurile măștii.

Ce căutați aici? Ni se adresă mascatul apropiindu-se de noi.

Am venit să te oprim moșule, oricine ai fi, interveni Weeds

Necunoscutul continuă să înainteze încet spre noi.

Ce vă face să credeți că mă veți opri?

Faptul că noi am ajuns aici primii și am plantat deja bombele care se vor detona distrugând totul în cale, am completat eu.

Nu ați pus nicio bombă.

Are dreptate, nu am pus, îmi șopti în cască Weeds.

Te poți opri acolo, acum, m-am adresat cu o voce apăsată.

Parcă vrând să îmi facă pe plac, mascatul se opri.

Și apropo, adăugă Weeds, nu ai ce căuta aici. Spune că este strict interzis persoanelor care nu sunt Morientes.

A spus cineva că nu sunt Morientes?

În acel moment Morientes își dete jos acea mantie neagră din mătase. Aceasta căzu lin peste corpul lui suplu. Puse mâna pe mănuși și le scoase cu grijă. Mâinile acestui necunoscut erau vizibil lovite de bătrânețe. Puse mâinile pe mască, o ridicase de pe față și o aruncase în lateral. De după mască își făcu apariția o față îmbătrânită, plină de riduri, cu o barbă groasă, ochii de un turcoaz pur și un păr până la umeri, cu cărare pe mijloc, dat pe spate.

Wow, tresări Weeds, tu ești, Morientes?

Normal că sunt eu.

Arăți…bătrân, am intervenit eu mirat de schimbarea de look a lui Morientes.

Asta fiindcă sunt controlat de o boală ce mă macină din interior.

Pentru asta ai creat acest virus, ca să te vindeci tu.

O tuse puternică veni din partea lui Morientes. O tuse ce lăsa urme de sânge pe batista ce o avea în mână.

Exact, pentru asta.

Cine sunt oamenii ăștia de pe mese?

Sunt zeii despre care vorbeai în discurs, nu?

Exact. Ei sunt viitorul acestei planete. Incapabili să îmbătrânească, să moară, vor trăi veșnic pe acest pământ dezvoltându-se într-un ritm mai accelerat decât oamenii obișnuiți. Și asta se va întâmpla peste…15 minute.

Nu te putem lăsa să faci asta.

Tu și ce armată o să mă opriți?

Nu am nevoie de armată ca să te opresc.

Instantaneu am dus mâna dreaptă la protecție pentru a activa rachetele pregătite pentru evadarea de la sfârșitul misiunii. Ținta era stabilită pe fabrică; am apăsat butonul, rachetele porniră cu o viteză uriașă spre fabrică, însă apăruse o problemă. Printr-o eroare umană, acestea rataseră fabrica și se îndreptară spre partea de versant din spatele fabricii.

Văzând că nu se întâmplă nimic, Weeds îmi șopti îngrijorat.

Cred că ceva nu-i în regulă. Nu aud nici o explozie.

Poate nu funcționează. Mai încerc.

Am mai apăsat pe buton de câteva ori însă nu știam că rachetele porniseră deja spre versant.

Ce s-a întâmplat? Nu vă funcționează dispozitivele? Se amuză Morientes.

În același moment se auzi explozia mult dorită, însă undeva în spate.

Asta nu s-a auzit unde trebuie.

S-a auzit undeva în spate, Morientes?

Da.

Ce se află în spatele acestei fabrici?

Un versant plin cu zăpadă, de ce?

În acel moment amândoi ne-am uitat unul la altul și am strigat deodată:

Avalanșă!!

Într-adevăr. Din cauza acelei explozii toată zăpada de pe versant se transformase rapid într-o avalanșă puternică ce se îndrepta cu viteză spre fabrică.

Eu și cu Weeds încercam să scăpăm de cei doi soldați ascunzându-ne printre acele mese cu oameni. A avut loc un schimb de focuri între noi și ei până ce reușisem să părăsim sala. Morientes se îndrepta spre panou nu știu din ce cauză, însă, curând, acoperișul clădirii în care ne aflam se prăbușise sub greutatea zăpezii. În timp ce avalanșa își continua drumul atât prin clădire, cât și pe deasupra, eu și cu Weeds ne-am strecurat ca niște șerpi printre soldații ce alergau în toate părțile să-și salveze viața. Nu ne-au trebuit foarte multe secunde până să ieșim afară, de unde am început cursa pentru viață. Cu avalanșa la câțiva zeci de metri în spatele nostru, alergam ca atleții de la jocurile olimpice în proba de o sută de metri. Adrenalina circula cu viteză printre vene, inima pompa sângele cum nu o mai făcuse până acum, și un singur gând aveam în minte” Să scap în viață de aici”.

În timp ce alergam, ne apropiam vijelios de marginea platoului pe care era așezată fabrica. Încercând să mă gândesc cum să sărim jos, am dat de un cordon de 1,5 metri agățat pe o bară din fața noastră. Am luat cablul și i-am înmânat un capăt lui Weeds.

Weeds prinde cablu și leagă-l de centură!

Da pentru ce?

Doar leagă-l!

Weeds prinse cablul și îl legă strâns de brâu și după o clipă de gândire, se întoarse spre mine.

Stai un pic, doar nu vrei să faci ceea ce cred eu!

Ba da!

Măcar îi ceva crestătură în care s-ar putea agăța cablul ăsta?

Da.!

Sigur?!

Sigur!

Adevărul este că…habar n-aveam dacă era ceva crestătură de care ne-am fi putut prinde pe peretele acela, numai că altă idee nu îmi venise și dacă tot era să murim, măcar să murim împreună.

Ok, atun…

Sari!

În acel moment picioarele se desprinseră de pe margine și am început să cădem spre hăul cel alb acoperit de o ceață groasă.

Am căzut în gol vreo câțiva metri buni până când, pe peretele de gheață, apăruse o bucată groasă de gheață de care ne puteam prinde.

Se pare că cineva de sus mă iubește.

În cădere, cordonul se oprise în acea bucată de gheață, însă pe mine și pe Weeds, din cauza vitezei și a inerției, ne-a aruncat unul în altul lovindu-ne puternic. Cordonul găsit nu făcuse o treabă bună, deoarece în momentul impactului, se rupse pe la mijloc lăsându-ne să picăm în gol tot restul peretelui. Ceea ce ne-a salvat viața a fost însăși avalanșa, care ne ajunsese din urmă și ne și întrecuse în cădere, a creat pentru noi o pantă pe care să alunecăm.

La impactul cu acea pantă am fost aruncați de pe spate pe față, începând să ne rostogolim până ce în față ne apăruse o crevasă uriașă. Ghinionul nostru este că am reușit să nimerim din plin crevasa aceea.

În momentul în care am nimerit marginea crevasei, mă lovisem puternic în zona toracelui, iar Weeds la umăr. Crevasa fiind îngustă, am alunecat mai greoi prin pereții ei până ce am dat de o cameră mai mare, ce măsura de la tavan până jos nu mai puțin de 5m. Tot ce îmi amintesc este că am trecut de pereții strâmți ai crevasei și am căzut pe spate până jos, unde din cauza durerilor și a loviturii primite la cap de la căzătură, am leșinat.

La Bază, Ramirez și Salazar așteptau vești de la Alex și Weeds, însă acestea nu aveau de gând să își facă apariția.

Crezi că au pățit ceva? Se alarmă Salazar.

Habar n-am, însă ce-i sigur îi că a trecut mai bine de 1 oră jumătate de când au nimerit acele bruiaje.

Dintr-o dată semnalul radio reapăruse și pe harta în timp real a fabricii apăruse o avalanșă care măsurase 200-300m lungime și 50m înălțime.

Băieți fiți atenți! Îi avertiză Amy, arătând spre avalanșă.

Privirile lui Ramirez și Salazar rămaseră încremenite văzând gigantica avalanșă ce se avânta asupra fabricii.

O, nu.

Alex…Weeds.

Din spate Hudson schița un zâmbet micuț, aproape invizibil când a văzut aceste imagini. “Ați plătit cum se cuvine pentu trădarea voastră” își spunea în gând bucuros. Amy, din potrivă, își puse mâna la gură, stupefiată fiind de imaginile îngrozitoare și de faptul că erau șanse ca să nu-i mai vadă pe Alex și pe Weeds.

Se pare că nu au scăpat, spuse Hudson.

În acel moment Ramirez se întoarse nerevos către Hudson, arătând cu degetul spre el.

Nu ști ce spui. Nu au cum să piară! Au fost situații mai periculoase din care au ieșit în viață, o avalanșă ca asta nu poate să-i scoată din cursă definitiv.

Tu ai văzut avalanșa aceea mare?

Da am văzut-o, dar asta nu înseamnă nimic. Pot să mai trăiască….pe undeva.

Atunci mult noroc la căutare, dar să nu veniți la mine când veți găsi doar corpurile.

Hudson se întoarse pe călcâie și ieși din sală la fel de calm cum intrase.

Ramirez se sprijini de panou cu mâinile, când îi veni o idee genială.

Mă duc acolo să-i caut.

Salazar se întoarse către Ramirez, încrucișându-și mâinile.

Ce spuneți?

Trebuie să mă duc să-i caut eu, că poate dacă trimit o echipă singură nu o să-i găsească.

Atunci vin cu tine.

Nu! Trebuie să rămâi aici deoarece am nevoie de cineva aici la comandă.

Rămân eu, Interveni Amy.

Da, dar trebuie să rămână cineva cu tine..

Da, știu că nu fac o treabă bună.

Nu, chiar deloc. Trebuie să rămână cineva cu tine ca să nu te înlăture Hudson de la comandă, așa că dacă rămâne Sal cu tine nu are ce face, decât să vă lase la comandă.

Stând și analizând situația, Salazar se conformă cu idea lui Ramirez.

Ai dreptate. O să te conducem de aici.

Înainte ca Ramirez să poată ieși din sală, Salazar îl prinse de umăr.

Mult noroc acolo.

Acesta pe urmă îi zâmbi prietenos.

De acolo, Ramirez se îndreptase glonț la camera de schimb și se echipase cu echipamentul cu care erau echipați la început Alex și Weeds. În zona de decolare îl aștepta un Eagle. Apropiindu-se de elicopter, Ramirez se întoarse dintr-o dată spre un angajat care se ocupă cu transportul.

Trimite în fața noastră un Choir 57, eu și cu celălalt Eagle o să venim mai târziu ca și acoperire.

Am înțeles, domnule.

Astfel, Ramirez se îmbarcase în Eagle, își prinse centura, masca și porni în spatele lui Choir 57 la un interval de 15 minute.

Dacă îi zărești, chiar și pe unul din ei, să îi iei la bord.

Am înțeles, domnule.

Trecu destul de mult timp de când eu și cu Weeds am căzut prin acea crevasă.

Am ochii închiși, corpul fiind întins pe burtă pe podeaua de gheață. Am deschis ochii, încet, încercând să-mi dau seama ce se întâmplase și cum de ajunsesem pe burtă. Încercând să mă mai dezmeticesc, am cercetat toată acea camera subterană din interiorul crevasei. Totul este înghețat și întunecat de jur-împrejur. Încerc să mă ridic, dar nu pot. Simt o durere puternică în partea dreaptă a toracelui. Durerea era atât de insuportabilă încât nu reușesc să mă ridic, nici până în genunchi. Trecuse efectul adrenalinei așa că este nevoie să mă descurc singur. Așa că l-am strigat pe Weeds.

Weeds! Weeds!

Weeds e așezat cu corpul pe mâna accidentată la un unghi de 90o. Când auzi strigătele mele, se trezi instantaneu.

Ce, ce se întâmplă?

Am nevoie de ajutor. Nu mă pot ridica. Cred că m-am rezolvat la intrare în crevasă.

Stai că vin.

Însă când Weeeds se ridică simțea o durere uriașă pulsând puternic, ce venea din zona umărului stâng.

Ahh! Ce naiba? Ce am pățit?

Analizând locul de unde provenea durerea, Weeds a reușit să-și pună un diagnostic.

O, nu. Am umărul dislocat. Da nu-i nimic, știu cum să-l un înapoi că am făcut cursuri de prim ajutor.

Ești sigur?

Da, îi ca și cum ai schimba roata de la mașină fără cric, așa îi și punerea la loc a umărului dislocat cu o singură mână.

Da…m-am liniștit.

Pentru a-și pune umărul la loc, Weeds prinse cu mâna dreaptă de cot și încerca să facă un L imaginar începând de la interior, dinspre corp, spre exterior. Printr-o singură mișcare, durerea emanată a fost atât de mare încât Weeds striga din ambii plămâni de durere. Își descheie geaca și o folosește drept orteză, ținând umărul în poziția corectă. Ajutat de celaltă mână, a reușit să se ridice în picioare și se îndreptă spre mine să mă ajute să mă așez cu spatele de o bordură din gheață, pentru a ține spatele drept.

Ia mușcă din bățul ăsta, întinzând un băț găsit în geacă, și încearcă să te ridici în genunchi.

Am luat acel băț și l-am poziționat în gură. Ezit câteva momente până mă mai relaxez. Respirația devine din ce în ce mai greoaie din cauza loviturii. ”Trebuie să o fac.” Weeds se așează și el pentru a se odihni.

“Hai că poți, nu te lăsa. Nu vei rămâne așa până vor veni să te salveze.”

Mă sprijinit în mâini, respir din ce în ce mai rar. Dintr-o mișcare mă ridic în genunchi. În timp ce m-am ridicat, am simțit o durere imensă ce mă făcuse să rup acel băț între dinți. Fălcile îmi sunt încleștate la maxim, pulsul mi se accelerase puternic, inima este într-un ritm alert, însă totul se termină foarte rapid.

Deci waw. Niciodată nu am simțit o durere mai mare ca și acuma, nici măcar când am fost lovit pentru prima dată de un glonț. Speram să nu mai trebuiască să trec prin așa durere.

Simt cum frigul urcă prin genunchi, continuându-și drumul prin mușchi și pătrunzând în tot corpul, însă eu am stat nemișcat în același loc timp de un minut. Într-un final mă retrag lângă Weeds, încercând să-mi revin. În tot acest timp Weeds privi spre crăpătura de la suprafață ce era acoperită de zăpadă.

Cred că nu mai plecăm de aici. Zăpăda a acoperit singura cale de scăpare.

Și acum?

Și acum așteptăm ca printr-un miracol să ne găsească careva. Nu-mi vine să cred că așa o să ne dăm duhul, că o să murim înghețați. Întotdeauna am crezut că o să mor ori împușcat mortal pe câmpul de bătălie, ori în alte situații, dar nu așa. Ăsta îi cel mai jalnic mod de a muri.

Nu o să murim, te asigur eu. Ramirez și cu Sal o să vină și o să ne salveze.

Sper să ai dreptate.

Am, Weeds, am.

În clădirea devastată de avalanșă, nu exista nici o urmă de viață. Zăpada se năpusti peste tot și prin toate găurile distrugând totul în cale. Din camera ce a fost lovită prima nu mai rămăsese nimic. Mesele cu acei oameni legați de ele au fost aruncate ici colo, prin sala uriașă sau au fost purtate prin întreaga clădire. Câțiva dintre ”oamenii perfecți” erau sfâșiați, cu membre lipsă și câțiva dispăruți.

Din mormanul uriaș de zăpadă se ivi o mână ieșind de sub el. De la mână, continua să iasă un umăr, cap și torso. Era Morientes. Rspirând greu și tremurând puternic de la frig, Morientes privi cu tristețe spre „capodopera” lui distrusă într-o clipită. Ceasul digital încetă să mai funcționeze pe la 10 minute și 1 secundă. Privea terifiat în jur la corpurile fără suflare ce se presărau prin zăpada ca niște stafide în înghețata de vanilie.

Morientes se ridică cu greu și înaintă spre ieșire. Picioarele i se afundau în zăpada moale, înaintând precaut și singur în tot acel loc pustiu. Se îndreptă spre unul din laboratoarele din celelalte coridoare, din păcate însă, avalanșa acoperi intrarea cu totul. Încercă el să dea zăpada la o parte, din păcate fără nici un rezultat. Nici o linie de comunicație nu mai funcționa, așa că Morientes era nevoit să continue să meargă, să nu înghețe. În drumul său zări o sticluță mică, cu ceva lichid verzui în el. ”Acesta este…”

Nu apucase să termine propoziția că deja ținea în mână sticluța, uitându-se la ea cu mare bucurie. Era „virusul” lui. Fără să mi stea pe gânduri desfăcu capacul și aruncase întreg conținutul pe gât în jos. Beneficiul acestui „virus” nu venise instantaneu. Morientes așteptă cu nerăbdare ca acesta să-și facă treaba pentru care a fost creat. După un timp de așteptare, rezultate nu au încetat să apară. Morientes se simți mult mai puternic, masa musculară îi crescu considerabil, pielea întineri și deveni albă, ridurile dispăruseră, tusea la fel, și odată cu ea, și boala periculoasă ce-l măcina. Parcă reînviat, Morientes era în culmea fericirii. ”Nu-mi vine să cred că a funcționat! ”

Morientes începu să facă câțiva pași. Se simțea perfect. “Era și timpul să mi se facă dreptate”.

Pentru că, aproape la fel ca în orice film sau carte, eroul negativ nu obține ce își dorește, Morientes avea să simtă pe pielea lui puternicele și ireversibilele efecte secundare. În timp ce mergea pe deasupra zăpezii ca o gazelă, vederea lui Morientes se înrăutății dintr-o dată, în scurt timp îi apăruse doar alb în fața ochilor. “Ce nai..”. Nici nu apucase bine să își dea seama ce i se întâmplase, că o durere la cap își făcu apariția. “O, nu. Ceva nu merge bine. Ce se întâmplă?”. Simți o arsură puternică în stomac și pe esofag în jos. Ducând mâinile spre piept, Morientes observă ceva ce îl îngrijoră puternic: se trezi cu smocuri de păr în mâini. “Îmi cade părul? Imposibil.” Din păcate pentru el, se întâmplase; tot părul bogat pe care îl avea se transformase într-o chelie, masa musculară îi reveni din nou la normal, iar forța care îl făcea de neînvins se transformase în praf. Pe lângă acestea, boala, care-l măcina de mai mult timp, se agravase puternic.

Slăbit, înfrigurat, și cu vederea grav afectată, Morientes bâjbâi prin acel întuneric de nepătruns.

Deodată se auzi în depărtare un bâzâi slab. Ridicând capul spre cer văzu luminițe străbătând cerul plin de stele. Curând realizase că era un elicopter de transport soldați.

“ În sfârșit au venit după mine. Le-a luat destul de mult.”

Elicopterul Choir 57 ajunsese în zona fabricii.

Domnule, am ajuns. Se adresă pilotul prin cască, lui Ramirez.

Vezi pe cineva?

Negativ, domn…

Înainte de a mai termina propoziția observă în reflectorul elicopterului o siluetă îmbrăcată în alb ce se chinuia să înainteze prin zăpadă.

Domnule, am zărit pe cineva.

Ei sunt? Sări ca ars Ramirez. Trebuie să-l contactez pe Sal.

Ramirez aprinse microfonul către bază de pe mâna stângă.

Sal, prietene!

Da, Ramirez, ce s-a întâmplat?

I-am găsit pe Alex și pe Weeds.

Serios? Super!

Domnule, interveni pilotul, este doar unul din ei.

Deodată se așternu liniștea în elicopterul Eagle și în bază. Deja Amy, Salazar și Ramirez se gândeau la acela dintre Alex și Weeds care nu a reușit. Oricare ar fi fost cel mort, tot ar fi putut fi o pierdere uriașă pentru echipă.

E..ești sigur că numai unul a reușit? Întrebă Ramirez cu o voce sugrumată.

Din păcate, da. Tocmai acum i-am aruncat scara să se urce în elicopter.

Te rog…să-mi spui cum arată…

Am înțeles domnule.

În același timp, Morientes reuși să se ridice pe scară, ajungând în elicopter. Ajuns sus, observă că piloții nu sunt ai lui, ci sunt ai Agenției. Prinse de un pistol, ce era așezat în teacă pe marginea unuia dintre scaunele piloților, și trase două focuri de armă înspre piloți. Cei doi muriseră pe loc, dar nu înainte de a-i transmite lui Ramirez date despre fizicul lui.

Chel și cu barbă? Întrebă Ramirez nedumerit. Nici Alex, nici Weeds nu sunt cheli și cu barbă.

Dintr-o dată se auzi în cască două împușcături, care-l făcuseră pe Ramirez să tresară.

Ce se aude acolo? Sunteți bine?

Câteva momente se auzi un bâzâit, după care urmă o voce groasă afectată grav de răgușeală:

Ce faci bunul meu prieten Ramirez?

Ramirez rămase câteva momente tăcut și stupefiat de persoana care vorbea la microfon, în locul piloților.

Morientes?

Exact.

Ce ai făcut cu Alex și Weeds? Se enervă Ramirez.

Eu? Eu nu le-am făcut nimic. Avalanșa, se auzi o tuse puternică în microfon după care continuă, avalanșa i-a rezolvat cu totul.

Ramirez nu putea face nimic decât să asculte cum Morientes le fură elicopterul și dispare cu el în necunoscut, deoarece era la 10 minute de elicopterul lui, astfel că până ajunse la destinație, Morientes dispăru. Microfonul de la bază fusese pornit, iar Salazar cu Amy ascultau și ei stupefiați toată această convorbire.

Dintr-o dată îi veni o idee lui Ramirez, și așa bulversat de tot ce se întâmplase până acum.

Ee…Eagle 2, am nevoie de tine să ții reflectorul deasupra locației mele pentru a putea vedea împrejurimile.

Așa am să fac domnule dar, dacă îmi permiteți, ce doriți să faceți?

Ce vrei să faci, se auzi Salazar din cască, doar nu vrei să cobori, nu?

Trebuie să găsesc măcar corpurile colegilor noștri. În echipa asta nu lăsăm pe nimeni în urmă.

Salazar oftă lung după care îl aprobă pe Ramirez.

Ramirez ieși din elicopterul său și se echipă cu un pistol și o lanternă și cercetă zona. După câteva minute de căutare, Ramirez descoperi în față, foarte micuț și roșu, un cablu. Se apropie de cablu și, dând să-l ia, zăpada de sub picioare se surpă și căzu în crevasă. Din fericire pentru el, Ramirez era legat de propriul elicopter. Zăpada ce căzu descoperise o gaură neagră uriașă ce parcă înghițea tot ce i se opunea. La început Ramirez nici nu se gândea să coboare acolo, însă dacă un cablu era aruncat la intrarea în crevasă, ”Sigur aici trebuie să fie și cei doi”.

Se prinse cu un cablu cu harnașament de elicopter și se cufundă, încet, în acel întuneric demonic. Cu o lanternă în mână, Ramirez înaintă, sigur pe el, spre fundul crevasei strigând după Alex și Weeds.

Era întuneric în jur, frigul ne pătrunde până în oase. Simt cum se apropie momentul cel tragic. Ochii se închid pentru câteva momente, secunde, minute, ore….Când îi deschid câtuși de puțin, zăresc din nou acel întuneric. Sângele circulă în vene mult mai greu, mâinile și picioarele încep să amorțească, inima nu mai are vlagă….O bătaie, două, trei. Privesc către Weeds, a adormit. Încerc să-l trezesc, însă fără nici un efect. “Acesta este sfârșitul.” Mi-am zis în gând, parcă acceptând ce urma să se întâmple. Este prima dată când mă simt neputiincios în fața morții. Sunt slăbit, vlăguit de puteri, durerea rănii se accentuează puternic, pleoapele sunt mult mai grele, sunt pe punctul de a ceda și să mă lăs în voia întunericului…când ceva îmi reaprinde speranța vieții. O lumină puternică pătrunde în camera de gheață, mișcându-se de jur împrejur. Inima începe să bată din nou cu putere, sângele revine la ritmul lui normal, iar urechile se încălzesc la auzul cuvintelor ce îmi alină inima. “Alex, Weeds” răsună în întreaga crevasă, în ritm repetat. Îmi îndrept privirea spre lumină și zăresc în spatele ei o siluetă ce mă strigă pe nume. “Alex..” mă strigă cu bucurie în suflet. “Am venit după voi…”. Recunosc vocea aceasta dintr-o mie. Este Ramirez…

Ramirez ajunse cu picioarele pe fundul crevasei, cu lanterna ce se mișca de jur-împrejur până ce se opri, ațintită spre un singur punct.

Alex, Weeds, am venit după voi băieți.

Ramirez? Întrebă Alex cu o voce stinsă.

Nu, îngerul vostru păzitor, răspunse Ramirez fericit, ați pățit ceva? Sunteți bine?

Nu, nu suntem bine. Răspunse Alex ironic. Eu m-am lovit puternic la torace și Weeds și-a dislocat umărul.

Dă-mi să văd.

Alex îi arătă rana lui Ramirez. De îndată ce o zărise, Ramirez se schimbă la față.

Trebuie să ajungem cât mai rapid la spital. Nu vă faceți griji, de acum sunteți ca și acasă.

Ramirez își duse mâna la ureche pentru a contacta baza.

Sal, mă recepționezi?

Când îl auzi pe Ramirez, Salazar se grăbi să răspundă.

Da, te recepționez, răspunse Salazar cu emoție în voce.

Coletul a fost găsit. Îl aduc acasă. Repet, coletul a fost găsit, în stare nu prea bună, dar în viață.

Salazar și Amy răsuflară ușurați la auzirea veștilor că Alex și Weeds sunt în viață.

Ramirez îi îmbarcaseră pe cei doi în cele două elicoptere Eagle și se îndreptă spre bază cu mare viteză.

Sunt pe locul din spate al elicopterului. Simt căldura ce îmi intră în piele până la inimă, încălzindu-mă tot. Inima bate din nou în limitele normale, sângele circulă rapid prin tot corpul. De data aceasta nu mai simt rana; poate din cauză că Ramirez îmi administrase un anestezic în întreg corpul ce își făcea încet efectul. Este bine… Îmi mut privirea spre celălalt elicopter. Weeds doarme dus, lipit cu capul de geam, aburindu-l de fiecare dată când expiră. “Suntem în siguranță”. Închizând ochii… poate poate reușesc să adorm până la bază.

În momentul în care elicoperul aterizase pe zona de decolare, o mulțime de medici sosiră pentru ai trasnporta pe cei doi răniți în zona medicală. Salazar și Amy sosiră în viteză pe pista de aterizare. Când îl văzu pe Ramirez, acesta se grăbi să-l îmbrățișeze.

Bravo, măi.

Mersi.

Ai făcut o treabă bună.

Mi-am făcut doar datoria.

Da’ ai făcut-o într-un stil mare.

După ce am ațipit în elicopter, singurul lucru pe care mi-l amintesc este că sunt pe patul din sectorul medical al bazei, bandajat, cu perfuzii în vene și cu niște ventuze lipite de corpul meu, ce transmit informații, pe un ecran de lângă pat, cu privire la puls și la bătăile inimii. M-am uitat către rană, era bandajată și îngrijită cum trebuie. “Totul este bine” Îmi spus doctorul zâmbind, văzând că am ochii între-deschiși, după care ieși din camera discutând cu o asistentă ce îl însoțise.

Te-ai trezit în sfârșit, zise Weeds.

Da.

Ai dormit ca un prunc.

Poate că, dar a fost taree bine.

Da, chiar că. Ști ce zic eu?

Hmm?

Să mai dormim, că tare bine o fost, și să mai rămânem în zona asta cât mai mult timp că îmi place room service-ul de aici.

Haha, au. Nu mă face să râd că nu pot

Dorești câteva glumițe despre Alinuța?

Deci dacă începi mă ridic din pat și îți înfund bandajul pe gură.

Merge Alinuța la mama ei și o întreabă…

CAPITOLUL 4

APARENȚELE ÎNȘALĂ

„Baza secretă”

5 decembrie 2030

Ora: 12:30

Trecuseră 3 luni de la incidentul din Himalaya. Soarele era sus pe cer luminând întregul ținutul de gheață din continentul Antarctica. În acel ținut alb și făr’ de viață, se ivește o clădire uriașă ce are suprafața de 1,5 ori mai mare decât cea a Pentagonului și are 50 de metri înălțime. A fost construită în anul 2012, exact după retragerea președintelui Rodney din funcție, de către Agenția, o asociație secretă condusă de cei mai importanți oameni din lume, ce se ocupă cu eliminarea în secret a celor care se opun legii. Cu 9 miliarde de dolari, bani proveniți din banca națională și cu 100.000 de muncitori, Agenția a reușit să ridice în 15 luni măreața fortăreață din beton armat, numită Bastion. Bastion are forma unui zid curbat spre nord, cu piste de avion, locuri pentru elicoptere, hangare de avioane în partea sudică. Încălzită pe interior de 100 de centrale, cu aproape 300.000 de muncitori, având tot felul de calificări, de la reparatori până la conducători, 200 de lansatoare de rachete, 250 de mitraliere și 30 de rachete cu bătaie lungă și exterior rezistent la 1000 de tone forță; Bastion este cea mai mare și rezistentă clădire din lume.

Etajele 2 și 3 este etajele unde cei 300.000 de oameni servesc micul dejun, prânzul și cina și unde își pot petrece timpul liber.

La etajul 3, așezat la o masă, lângă unul din miile de geamuri uriașe ce acopereau cele două etaje, Alex și Amy își savurau cafeaua și ceaiul privind spre marea de gheață ce cuprindea întreg ținutul.

În urma misiunii precedente, Alex se alese cu o proteză, ce îi acoperea partea dreaptă a pieptului, fiind prinsă de corp prin niște curele, protejându-i astfel coastele rupte cu care s-a ales în urma căzăturii. Doctorul îi transmisese că trebuie să stea cu proteza 2 luni pentru ca acele coaste fracturate să se refacă complet. Pe lângă această proteză, Alex trebuie să urmeze un tratament impus de doctor pentru a diminua șansele de a avea alte probleme.

Cum te mai simți?

Mai bine bine decât acum 2 sau 3 luni.

Normal că te simți mai bine dacă ai avut proteza asta, nu?

Logic.

Se lăsă tăcerea la masa lor preț de câteva secunde însă Amy se grăbi să se afirme, deși în interiorul ei inima bătea puternic din cauza emoțiilor.

Alex, trebuie să îți spun ceva.

Acesta își întoarse privirea dinspre marea de gheață de afară înspre ea și o privi în ochi fapt ce o emoționa și mai tare pe Amy din cauza vorbelor ce urma să le spună.

Aaa…da. Pfuu, ce greu e…

Văzând cât de agitată este Amy, Alex o liniști.

Hei. Liniștește-te, respiră și relaxează-te și dupaia poți să zici. Nu te grăbi, avem timp. Nu plecăm nicăieri de aici. Alex îi zâmbi și continuă puțin amuzat de situația în care se ivise. Și de ce ești așa agitată dintr-o dată? S-a întâmplat ceva?

Amy îi ascultă sfatul și se relaxă. Respiră de câteva ori și își spuse oful dintr-o suflare.

Alex, eu te plac.

Alex rămase mut câteva momente, privi spre Amy mirat și dori să râdă, însă îi observă sinceritatea din ochi și continuă calm.

Poftim?

Da, am spus-o. Te plac. Am venit aici , în Agenție, doar pentru a cunoaște băieți. Acesta a fost principalul motiv pentru care l-am rugat pe tata să mă lase. Din păcate când am ajuns aici toți băieți erau bădărani și mă fluierau pe la spate și se tot mirau de corpul meu și mi-am zis că am făcut o mare greșeală, însă când am intrat în sala de conferință cu voi…totul se schimbase, devenise mai frumos. Weeds a fost cel care m-a ajutat să trec peste supărarea de dinainte prin felul în care vorbește, se poartă, prin felul în care este el, dar ceea ce m-a făcut să am iarăși acei fluturi în stomac ca prima dată când m-am îndrăgostit, ai fost tu. După felul în care mi-ai vorbit acolo am știut că nu ești ca toți ceilalți și pe parcus această ipoteză s-a adeverit. Am descoperit în tine un om prietenos, sufletist, amuzant și sigur pe el. În sfârșit în ultimi 5 ani am descoperit pe cineva cu care îmi era drag să mă întâlnesc dimineața, cu care puteam discuta tot felul de lucruri. Să ști că în aceste 3 luni în care ai fost cu proteza și te-am ajutat în tot felul de lucruri și ne întâlneam mai des, cu greu m-am abținut să nu te îmbrățișez de fiecare dată când te întâlneam pentru că mă bucuram să te văd.

Alex se uită spre Amy fără a scoate nici un cuvânt.

Știu că te-am luat așa din prima dar nu mai puteam ține în mine acest lucru. De aceea am fost agitată fiindcă aveam emoții…aveam emoții pentru că nu știam că….și tu ai același sentiment față de mine. Chiar dacă nu ai…vom rămâne prieteni, nu-i așa?

Alex rămase în continuare mut în timp ce privea spre Amy. După câteva momente începu să râdă. Amy rămase stupefiată de reacția lui; nu știa dacă și el o plăcea sau nu.

Trebuie să îți spun și eu ceva și…să ști că mă bucur că ai început tu.

”Asta e, are iubită”

Din starea de amuzament, Alex trecu rapid la cea de seriozitate și o privi pe Amy în ochi.

Îmi pare rău dar…nu vom putea rămâne prieteni. Sper că înțelegi.

Amy simțea cum inima i se frânse sub cuvintele grele ale lui Alex, dar trebuia să treacă mai departe, trebuia să găsească pe altcineva.

Nu putem rămâne prieteni pentru că…vreau să fim mai mult de atât.

Amy își ridică capul din pământ și privi mirată spre Alex fiindcă nu știa ce se întâmplă.

Și eu te plac Amy. Te plac așa de mult încât pot să spun că m-am îndrăgostit de tine și că te iubesc. Simți și el greutatea acestor vorbe și emoția ce o simțea spunându-le. Waw, ai dreptate, e greu să spui asta și sună și altcumva decât în minte. De aceea mă bucur că ai spus-o tu prima că îmi era prea rușine. Sunt un rușinos.

Amy era în culmea fericirii aflând că și Alex îi împărtășește aceleași sentimente. Alex o prinse de mână și îi rosti cuvintele cu un romantism ca în telenovele.

Tu, Amy Abrams, mi-ai face o favoare îmi a-mi fi nevastă, ăă adică iubită? Iubită. Iubită am vrut….

Da, mi-ar face mare plăcere.

Super. O lăsă de mână și reveni la starea lui inițială de relaxare. Am cea mai tare iubită din Bastion.

Ridicase ceașca de cafea până la gură, însă nu apucase să guste din ea pentru că se auzi în boxe alarma prin care echipa FROST era chemată în sală, care se afla la etajul 10.

În zona D, în camera celor din echipa FROST, Weeds, Salazar și Ramirez depănau amintiri din copilărie până acum.

Deci de aia nu îmi place supă făcute de bunica, spuse Ramirez

Ohoho, continuă Weeds, asta nu-i nimic pe lângă ce am pățit yo’ când am mers pe sanie cu burta.

Tare bine nu ai făcut sigur.

Taci cu mama, Sal. Acum eu povestesc. Deci, m-am dus cu sania, atunci când încă mai stăteam în România, pe o pantă abruptă care se termina cu o pădure. Fiind băiet deștept, am anticipat că o să mă opresc cu sania înainte de a ajunge la copaci. Și m-am pus pe sanie și mi-am dat drumul. Să vezi ce viteză am prins pe 30 de metri, că nu mă ajungea nici trenu’. Din păcate sania nu s-a oprit înainte de copaci, așa cum anticipasem, și de aia m-am trezit față în față cu un copac; scăparea mea a fost că am sărit, înainte să mă ciocnesc, de pe sanie numa’ că am nimerit în alt copac direct cu bijuteriile prețioase. Da așa, în forță nu lin.

Salazar cu Ramirez simțeau deja cum îi doare pe ei și scoateau tot felul de onomatopee.

Da, continuă el, stați să vedeți ce am făcut cu Alex odată…

Chiar, unde îi Alex? Îl întrerupă Ramirez.

Stai să termin aici și mergem să-l cautăm. Așa deci după cum spuneam…

Cred că îi la cafenea, daca nu mă înșel, interveni Salazar.

Hei, hei, da mă lăsați să vă povestesc?

Nu, răspunse hotărât Ramirez

O, deci așa joci, ha?

Da, da.

Înainte ca Weeds și cu Ramirez să se ia la trântă cum fac de obicei, se auzi alarma pe care o auzise și Alex.

Se pare că vă bateți după misiune, îi potoli Salazar.

Ai noroc piti.

Deci nu cred. Deci, nu cred! TU, Emanuel Ramirez, mi-ai spus mie, Jason Weeds de Monaco, piti?

Ă, da.

În acel moment Weeds izbucni într-un stil comedian.

Sal te rog ține-mă ca să nu-l bat, deci te rog ține-mă, ca să nu-l bat.

Și dacă nu?

Atunci ține-l ca să nu primesc bătaie că fața asta e unică în lume și nu doresc să o înlocuiesc.

În timp ce Weeds și Ramirez își spuneau, prietenește bineînțeles, vorbe dure, cei patru ajunseră în sală unde îi așteptau Alex și Amy.

Pe când intrară în sală, Salazar era deja exasperat.

Alex, dacă îi faci să înceteze îți dau orice vrei.

Weeds, atunci când iau salariul îți cumpăr o pizza dacă încetezi.

Și de aia…am să renunț la luptă fiindcă sunt un om inteligent și nu o să mă pun la nivelul tuturor.

Sau poate o să renunți pentru pizza.

…Ce ști tu…

Acum că s-a adunat toată echipa pot să spun de ce v-am chemat, începu Hudson. V-am chemat pentru a vă spune că, nu-mi vine să cred că o spun dar, tot acest război cu Morientes…s-a terminat.

Toți din sală se uitară unii la alții, încercând să înțeleagă.

Pulsul lui Hudson creștea încet, inima îi bătea tot mai tare.

Și asta deoarece am primit imagini care confirmă acest lucru.

Se îndreptă spre ecran, apăsă pe un folder cu imagini și instantaneu apăru o imagine cu un elicopter în flăcări, distrus aproape complet, prăbușit în zăpadă; din ruine se vedea o parte dintr-un cadavru.

Acest elicopter este acel elicopter pe care Morientes l-a furat azi noapte, atunci când l-ați trimis să îi ia pe Alex și pe Weeds. După câteva minute de la furt, Morientes se îndrepta spre baza lui secretă care se crede că ar fi în Hong Kong. Pe drum, nu știu ce s-a întâmplat, însă elicopterul a trecut brusc în picaj explodând în momentul în care a atins pământul. Se crede că numai Morientes a fost în acel elicopter, asta explică acel corp ce se vede în imagine.

Toți cei din sală au rămas uimiți la aflarea acestor vești.

Adică Morientes e mort,nu? Întrebă Weeds.

Da..asta v-am tot spus mai sus, dacă citești o să-ți dai seama.

O, da. Ai dreptate. Stai un pic. Adică dacă a murit Morientes, înseamnă că..mergem acasă.

Da, asta înseamnă. Vă dau liber.

Stai. Ultima dată când ai spus asta ne-am trezit că ne suni să venim înapoi numa’ după o săptămână.

De data asta o să fie o perioadă mai lungă, vă las definitiv acasă.

Poftim? Am intervenit eu. Pentru totdeauna?

Dacă principalul vostru obiectiv a fost îndeplinit…nu mai aveți ce face aici și intrați în pensie.

În pensie de la 28 de ani, hahaha. Se amuză copios Weeds.

Adică de asta…

A fost creată echipa voastră, într-adevăr. Pentru acest lucru. Așa că din moment ce v-ați terminat misiunea, sunteți liber să vă petreceți întreaga viață acasă alături de familiile voastre.

Și cu Agenția ce se va întâmpla?

Pe lume mai sunt răufăcători care trebuie eliminați. În plus mai am alte echipe de teren, nu numai voi.

Serios? Interveni Weeds. Io am crezut că doar noi suntem.

Adică la 300.000 de oameni ai crezut că numai o echipă de teren am? Voi sunteți cam a 6 echipă din 10. Numărul 6.

Numărul 6? Nu noi eram cea mai bună echipă?

Nu sunteți numerotați după cât de buni sunteți ci după ordinea în care ați fost creați.

Aham. Păi atunci….PETRECERE!!!

Pe fețele celor din sală începu să apară zâmbete care s-au transformat repede în bucurie.

Bună treabă echipă FROST…

Hudsi, întotdeauna am vrut să-ți spun Hudsi și acuma că nu o să ne mai vedem poți să îți spun, poți să ne spui Legendara Echipă 6.

Ok…bună treabă Echipă 6. Misiune îndeplinită. Hudson…a terminat.

Cu Weeds în frunte, toți cei din echipă au ieșit sală, dar ceva îi oprise.

Hei, stop. Dacă tot plecați…luați-o și pe Amy cu voi. Nu mai am nevoie de ea, ea nu mai are ce să facă aici.

Fața lui Amy se lumină instantaneu. Alergă spre ceilalți, iar când ajunse îl luă în brațe pe Alex, care tresări de durerea de la torace.

Ca un bun lider ce este, Weeds luă inițiativa.

Suntem echipa completă. Echiparea oameni buni și s-o ștergem de aici.

În camera 701, camera echipei FROST, toți își făceau bagajele. De obicei Weeds este cel după care trebuie să aștepte echipa la fiecare misiune, dar de această dată el își făcu bagajele primul și îi așteptă pe ceilalți.

Haideți oameni buni, haideți, haideți că pleacă avionul!

Avionul nu pleacă fără noi, nu-ți face griji, spuse Salazar.

Știu, da trebuie să vă fac să vă grăbiți.

Care-i graba, amigo?

Care-i graba? Graba-i să ajung cât mai rapid acasă să-mi revăd căsuța cea frumoasă, să-mi suni toți prietenii și să dau urgent o petrecere de bun venit. De fapt, ști ce? O să-i sun de acuma să fiu sigur că nu uit pe nimeni. Apropo, vreți să veniți?

Eu mă duc la familia mea.

Eu fac o reuniune cu familia.

Și tu Alex?

Eu îmi vizitez familia și mă duc acasă să fac o baie lungă și caldă și dupaia mă uit la TV până mă plictisesc sau adorm.

Amy?

Cred că o să mă duc cu Alex. Privi către Alex, care îi răspunse cu un zâmbet.

Nu știți ce pierdeți. În fine…Stai puțin. Pe flacăra Statuii Libertății, Amy merge la Alex? Ce s-a întâmplat oameni buni în cafeneaua aia? A venit cupidon? Și dacă a venit…de ce nu a trecut și pe la noi?

Poate de ce eram 3 tipi în cameră? Concluzionă Salazar.

Da…ai perfectă dreptate.

Felicitări porumbeilor. Da de când?

Cam de când ne-am întâlnit.

Să vă țină atunci.

Mulțumim. Îi răspunse Alex cu un zâmbet.

Chiar așa frate de înălțime, felicitări.

Mulțumim, Sal.

Trebe să ieșim odată la un suc noi 5.

Care noi 5?

Eu, tu, Amy, Natasha și Anné, cele două gagici bune rău pe care le-am întâlnit ultima dată când am fost acasă.

Unde, pe centură le-ai întâlnit?

Nuuu….în club.

Îi clar atunci.

Un avion lung și alb, cu două etaje, staționa în frigul cutremurător din Antarctica, pe pista înghețată. Se deschise o ușă glisantă din spatele căreia se iviră pasagerii. Patru bărbați înalți și o tânără mai micuță, îmbrăcați gros, se îndreptau spre avion cu o mulțime de bagaje după ei. Ușa avionului se deschise, întâmpinând musafirii, care urcau în șir indian pe treptele căptușite cu mochetă ale avionului. Imediat ce intrară, ochii lor se făcură mari cât ceapa.

În fața ochilor se ivi o cameră uriașă ce găzduia un mobilier modern, 2 canapele, 3 fotolii, o masă cu băuturi fine, alta cu o mulțime de fructe într-un bol de inox, iar pe jos un covor pufos, ce se întindea de la un capăt la celălalt al camerei. Drept în față, se afla un coridor îngust ce făcea legătura dintre această cameră și alta de mai în spate în care se afla un bar cu o mini-bucătărie și o masă lungă în jurul căreia se aflau scaune de birou de culoare neagră, din piele. Această cameră se termină cu o baie pe partea dreaptă, lângă niște scări din lemn lăcuit, ce ajungea până la etajul superior, unde se aflau tot felul de jocuri prin care să-ți ocupi timpul. Tot sus se aflau și dormitoarele, în număr de două, ce aveau un pat de două persoane, un dulap și o noptieră micuță lângă pat.

Toți cei 5 oameni, îmbrăcați ca niște eschimoși, stăteau la intrare pentru că nu aveau curajul să pășească ”într-o asemenea minunăție de avion”. Cel care sparse gheața fu Weeds, care deja tremura de nerăbdare să încerce jocurile de la etaj. În două secunde s-a dezbrăcat de geaca groasă și de pantaloni, precum și de papuci și fugi glonț, în boxeri firește și tricou, la etaj să se distreze. Ceilalți pășeau sfioși în avion în timp ce îi admirau interiorul.

În clădirea Bastion, Hudson privea cum motoarele avionului încep să pornească, deplasând avionul pe pista înghețată, până când într-un final se înălță în înaltul cerului dispărând în nori. Zăbovi în fața geamului câteva momente gândindu-se la anumite lucruri ce-l măcinau. “Este mort…Nu-mi vine să cred că este mort. Nu-mi vine sa cred că Morientes, șeful meu, este mort.”. Furia îl făcu să se răsucească spre un scaun din spatele lui, lovindu-l puternic.

Și este doar vina nenorocitei echipe FROST! Ei au provocat avalanșa care l-a omorât.

Apucă un pahar și îl proiectă asupra ecranului ce afișa o poză cu cei patru membrii ai echipei, crăpându-l. Se sprijini puternic cu mâinile de masă, cu dinți încleștați și cu respirația greoaie.

Dintr-o dată se auzi o lovitură în ușă, ce o deschise instantaneu pe unde intrară foarte rapid niște oameni cu uniforme de culoare portocalie cu dungi negre. În total zece oameni , cu arme puternice, îl înconjurară pe Hudson oprindu-l să plece.

Hudson recunoscuse uniformele soldaților, de aceea era mai tulburat de ce intraseră în forță în biroul lui.

Globe-X, ce căutați aici? Întrebă apăsat

De după ușă, pășind calm și calculat, se ivi un soldat îmbrăcat diferit de ceilalți, arătând astfel gradul de superior ce îl deținea. Se opri în fața lui Hudson și își ridică masca neagră, pictată cu un schelet aurit pe ea. De dedesupt se arătă o față nebărbierită, cu un ochi negru pătrunzător și celălalt acoperit de o bandană, ca urmă a unei accidentări.

Morientes își transmite salutări. Îi spuse soldatul lovindu-l puternic în abdomen.

Hudson căzu pe podea, cu măinile ținându-se de abdomen.

Cum adică “Morientes”? Nu-i mort?

Haha, Raúl Morientes nu moare niciodată. Trebuia să-ți fi dat seama înainte să îl trădezi.

Hudson reuși să se ridice sprijinindu-se de masă.

Să îl trădez? Niciodată nu l-am trădat.

Șeful spune altceva. Dacă nu crezi, te duc la el să te convingi.

Nu poți face una ca asta. Nu îți permit. Am un grad mai mare ca tine, îți sunt superior. Și nici măcar nu știu cine ești. Cine ești?

Mă tem, dragul meu Hudson, că aici te înșeli. Morientes te-a înlăturat din funcție și te-a înlocuit cu altcineva, iar eu sunt garda Ei. Cât despre nume…poți să-mi spui Bonez; și dacă uiți numele uită-te la craniul de pe mască și îți vei adduce aminte de cel care te va face să suferi până vei face pe tine.

Ai spus că este o Ea? Se miră Hudson încercând să-și dea seama ce se intâmplase.

Poate fi cine vrea să fie. O ea, un el, o ceva, un ceva. Nu poți ști niciodată.

Și ce ai de gând să faci cu mine?

Sunt mai multe lucruri printre care se enumeră împușcatul, legatul de mașină și târât pe autostradă, legatul de un avion etc. că sunt prea multe, dar de această dată scapi ușor că șefu’ vrea să te vadă.

Nu am să plec de aici.

Bonez îl prinse cu pumnul de costumul lui și se apropie.

Aici nu-i cum vrei tu. Aici îi cum vreau EU.

Imediat ce termină, soldatul își așeză masca la loc pe față și îl lovi puternic în tâmplă pe Hudson, care căzu fără oprire pe podea. ”Rar vezi oameni așa mari și solizi să cadă ca un buștean.”

Ești tare. Spuse Bonez masându-și pumnul. Luați-l băieți și să mergem, că șefu’ așteaptă. Măi da’ chiar tare-i tipu’ ăsta.

Soldații îl luară de subraț pe Hudson și îl duseră într-un avion ce era parcat în fața clădirii. Întreaga clădire privea prin geamuri cum fostul lor șef este luat pe sus de soldații șefului cel mare în timp ce altul se coborâ din avion îmbrăcat într-o geacă groasă. Se putea observa corpul subțire al necunoscutului care rapid întră în clădire.

După ce furase elicopterul de la Agenție, Morientes se îndreptă spre una din bazele lui.

În timp ce zbura deasupra Rusiei, Morientes sunase la bază după ajutor din cauză că elicopterul în care se afla nu mai avea combustibil. Când echipa de salvare sosise Morientes se hotărî să dea foc elicopterului ca să pară că se prăbușise. Ca să fie și mai plauzibil, îl folosise pe unul dintre piloți drept el, astfel că Hudson primise informația cu privire la moartea lui Morientes de la însuși Morientes. Acesta credea că informația provine de la unul din spionii lui.

Problema lui Morientes se agravase odată cu trecerea timpului, de aceea când a ajuns la bază era foarte slăbit: corpul nu-i mai răspundea, mintea deja halucina și respira tot mai greu. Medicii au reușit să-i stabilizeze starea, dar din nefericire pentru Morientes, l-au pus la pat. Încăpățânat din fire, acesta nu a acceptat să stea la pat așa că se așeză pe scaun de unde putea să-și comande mai bine echipa.

Vreau să mi-l aduceți imediat pe Hudson…viu. Ordonă el cu o voce răgușită, prin masca de oxigen. Vreau să am eu onoarea de a-l face să viziteze o “grădină” anume.

Elicopterul soldaților își făcuse apariția în perimetrul bazei. Se așeză pe sol încet. Soldații ieșiră pe rând din elicopter cu Bonez în frunte și cu Hudson legat, în spate. Intraseră în clădire, traversară camera principală, urcă pe scări și se opriră în fața ușii biroului șefului. Sergentul bătu ușor în ușă și dincolo de ea se auzi un răspuns vag însă precis. Ușa se deschise și de după ea intraseră doi soldați mai puternici ce îl purtau pe Hudson și îl așeză pe acesta pe un scaun din fața biroului. Îl legaseră bine de scaun, cu mainile pe mânere si de picioare. Îi dete jos sacul pe care îl avea pe cap. Hudson privea drept spre scaunul întors din spatele biroului. Observă niște fire de la perfuzii ce veneau dintr-un săculeț cu soluție agățat de un suport de lângă scaun.

Bine ai venit, Hudson. Se auzi o voce sugrumată de după scaun.

Morientes, tu ești?

Scaunul se întoarse si de după el se ivi un om slab, albit, cu față alungită, înbătrânit, și chel.

Pentru tine, nemuritorul Morientes.

Dar credeam că ai murit în acel elicopter.

Aparențele înșală, dragul meu Hudson.

Ce ți s-a întâmplat?

Se pare că, tuși puternic…”virusul” meu chiar este un virus. Se pare că era o otravă destul de puternică care, spre norocul meu, nu își face efectul foarte repede.

Și o să te refaci?

EU sunt un zeu, nemuritor, cum să nu mă refac? Dacă nu m-a omorât nimeni până acum, o să mă omoare o prostie de otravă? Ha! Râd în fața pericolului.

Hudson încerca să se elibereze, subtil, din acea strâmtoare însă Morientes observă mișcările lui.

Nu încerca să scapi, că nu poți.

Dar pentru ce m-ai adus aici? Se răsti Hudson.

Nu te răsti la mine, adăugă Morientes calm, că te agiți degeaba și agiți și celulele roșii din tine.

Poftim?

Domnule să începem acum operațiunea Extragerea? Interveni Bonez.

Hudson privi stupefiat la ce se întâmplă în jurul lui.

Ce operațiune? Ce vreți să faceți?

Stai să-i explic și puteți începe. Se întoarse către Hudson. Am nevoie de o cantitate puțină din sângele tău ca să mă refac complet. Nu-ți fă griji, că nu o să doară.

Ce bine…răsulă ușurat Hudson lăzându-și capul spre sol.

Decât puțin. Puțin mai mult. Dați-i drumul băieți.

Dintr-o dată Hudson își ridcase capul și privi, cu ochii mari cât ceapa, spre Morientes.

Câțiva soldați se apropiară de Hudson și îl ținură puternic de brațe să nu scape. Hudson se zbătea din toate puterile. Șeful soldaților se apropie de scaun, scoase din teacă o macetă și o ascuții de două ori. Inima bătea ca o mașină, pompând sângele ca un piston de mașină în interiorul lui Hudson, așteptând tragicul deznodământ.

Soldatul își ridică masca.

Vreau să văd pe viu ceea ce fac.

Soldații îl țineau cu toată forța pe Hudson să nu scape din strânsoare. Șeful strânse bine maceta în mână, o ridică încet, și o lăsă puternic pe încheietura încordată a lui Hudson. Mâna căzu fără oprire pe podea pătând-o cu un lichid roșu închis. Hudson scoase un urlet de durere, tremurând puternic pe scaun. O scenă macabră care pe Morientes nu-l deranja. El privea atent fiecare mișcare a lamei, bucurându-se în momentul în care aceasta-l atinse pe Hudson.

Din cauza durerii puternice, inima lui Hudson nu rezistă și îl induse pe acesta în starea de leșin. Liniștea se așternu în acea cameră.

Trecură minute întregi, ore… Ochii se deschid puțin, se închid înapoi. Conștiința revine încet. Ochii se deschid treptat, treptat, obișnuindu-se cu lumina puternică. Într-un final se deshid total însă se făcură uriași la ceea ce se afla în fața lor. Mâna stângă complet tăiată până la încheietură, bandajată, cu tijă de fier introdusă în ea. Ochii se umeziră rapid. Hudson nu accepta să creadă ce vede: aflat pe un scaun, legat, dezmembrat, plin de zgârieturi. Se zbătea încercând să scape din strânsoare însă deodată simți cum o mână tânără se așează încet pe umărul lui. Privirea i se mută către acest tânăr și nu-i vine să creadă. ”Morientes?”

Un om în jurul vârstei de 50 de ani, ce arăta de 30, cu părul brunet și plin de volum, dat pe spate, cu barbă scurtă, cu ochii verzi, se așeză pe birou, în fața lui.

Cum ai dormit?

Cu un tremur în glas Hudson deabia putea vorbi.

Ce..mi-ai…făcut?

Te-am folosit. Ți-am folosit o parte din componenta importantă a corpului, sângele. Și uite ce am reușit să fac. Se pare că sângele tău este ca un fel de antidot pentru otrava ce-am creat-o. Și cred că îi așa deoarece am folosit o mostră din sângele tău la crearea lui, deci…

Și acum ce vei face cu mine? Vrei să mă omori ca să-mi iei tot sângele?

Nu fi naiv. Nu vreau să-ți iau sângele…vreau să nu mai existe antidot pentru otravă. Atât!

Și cum ai avea de gând să faci asta?

Sunt un criminal sadic. Am multe metode, însă o prefer pe una fiindcă este rapidă și mai distractivă, dar înainte să nu uit… îți mulțumesc pentru dosarele echipei FROST pe care mi le-ai făcut cadou.

Nu ți-am dat niciodată dosarele lor!

Nici nu trebuia. Ce? Crezi că eu nu le pot lua de unul singur? Cu astea voi afla toate secretele echipei, toate slăbiciunile, adresa fiecăruia și adresa părinților fiecăruia și tot ce se poate afla. Prin acest lucru tu ai devenit oficial trădătorul echipei. Cârtița din Agenție. Sper că ești mulțumit de ceea ce ai realizat fiindcă eu aș fi.

Datorită mie….echipa este la un pas să își piardă viața?

Nu este la un pas, chiar o vor face. Chiar își vor pierde viața, dar înainte vreau să mă joc puțin de-a Dumnezeu cu ei. Vreau să le ofer cea mai înfricoșătoare experiență trăită vreodată de un om. ”Divide și cucerește” va fi noul meu slogan de acum înainte. Acum să trecem la ceea ce am vrut inițial.

Morientes se ridică de pe birou și se îndreptă spre niște uși ce despart camera de balcon, aflate în spatele biroului. Deschise ușile puternic lăsând să treacă vântul și se întoarse, prinse de marginea laterală a biroului și îl împinse în lateral.

Hudson știa deja ce-l așteaptă acum. Încerca să scape însă nu avea energie. Morientes se apropia de el cu pași înceți. Se opri în fața lui și se așeză pe un genunchi. Zăbovi câteva secunde privind atent și serios spre fața zgâriată a lui Hudson, îmbibată cu lacrimi dezhidratate.

Azi vei face ce nici un om nu a mai făcut-o până acum fără avion…vei zbura. Zâmbi puternic, se ridică, prinse de scaun și se îndreptă spre marginea balconului cu viteză.

Nu, nu, nu! Striga Hudson cât îl mai țineau plămânii.

Scaunul se freca de podeaua camerei ajungând rapid pe balcon, însă se opri brusc la margine. Hudson rămase mut, cu ochii ațintiți spre marginea scundă a balconului, înghețat de frică. Morientes se apropie de urechea lui.

Chiar credeai că o să te arunc așa, pur și simplu. Nu…

Mușchii lui Hudson rămaseră încordați.

Vreau s-o fac exact cum ți-ar fi făcut echipa FROST când ar fi aflat că ești de partea mea. Continuă fericit Morientes lovind cu piciorul în spatele scaunului proiectându-l pe Hudson peste balcon.

Aerul lovea fața lui Hudson pe măsură ce cobora, lacrimile dispăruseră, ochii erau ațintiți la pământul unde avea să ajungă. În gând îi răsunau cuvintele lui Morientes și dădu seama că greșise amarnic față de ei. “Îmi pare rău băieți. Nu am știut ce fac.”

Morientes privi în jos mulțumit de ceea ce realizase.

De unul am scăpat. Mai sunt 5. Hmm…va veni și rândul lor…cât de curând.

Începu să plouă. Morientes intră în camera, fixă biroul și se așeză pe scaunul lui din piele. Privea mulțumit spre dosarele membrilor echipei FROST așezate pe birou…

CAPITOLUL 5

CE BINE E ACASĂ…

Partea I

Echipa FROST se afla deasupra Africii. Mai aveau câteva ore până acasă. Toată lumea se făcu comodă și uitau la televizorul LED cu diagonal de 80 inch din “sufrageria” avionului. Toți mai puțin Weeds.

De la etaj Weeds coborâ obosit, deabia se mai ținea pe picioare.

Ioi, ce bine o fost. De cred că acuma…

Nu terminase propoziția că se aruncă pe cel mai apropiat fotoliu și adormise instantaneu.

Era și timpul. spuse Salazar.

După patru ore de joc, cam da. Adăugă Alex.

Are cineva o funie? Întrebă amuzat Ramirez.

Pentru?

Să îl leg de picior și să-l atârn de avion ca atunci când se trezește să aibă o surpriză.

Serios?

Da.

Ar fi ceva, nu?

Da, ar fi.

Eu mă duc după un pahar de apă, vreți și voi ceva din bucătărie? Interveni Amy.

Nu, mersi. Adăugă Salazar.

Nici eu, gracias.

Alex?

Da, o bere Shwartz, te rog.

Îmbrăcată doar într-o bluză ce îi ajungea până la pulpe, de culoare albastră, Amy făcea furori în mințile echipei FROST. Alex, Salazar și Ramirez o urmăreau pe Amy în timp ce se îndrepta spre mini-bucătăria avionului.

O minunăție. Spuse Alex în șoaptă.

Da.. Aprobă Salazar

Ai dreptate, Alex.

Dându-și seama că nu era singurul ce o urmărea pe Amy, Alex se întoarse către Salazar.

Stai puțin, tu ai o soție, nu?

Ce, n-are voie un bărbat să se uite după ceva frumos?

Da…ai dreptate. Și tu, Rami?

Idem cu Sal.

După cum se vede, jucați dur băieți. Îmi place. Weeds v-a instruit bine.

Discuția celor trei se sfârșise când Amy sosi cu berea Shwartz a lui Alex și cu apa ei.

Deci, despre ce vorbeați.

Aă, nimic. Chesti de-ale bărbaților. Se scuză Salazar.

Se uitau la fundul tău în timp ce mergeai spre bucătărie. Răspunse amuzat Ramirez.

În acel moment atât Alex cât și Salazar își întoarseră privirile atacatoare spre Ramirez.

Și tu, ce făceai?

Eu? Ă..să nu-mi spuneți că nu ați văzut păianjenul ăla care tocmi a trecut. Nu vă cred că nu la-ți văzut. Eu pe ăla l-am urmărit cu privirea. Defapt o să mî duc să văd unde a dispărut și cred că îi în bucătărie.

Ce culoare avea?

Păi..neagră.

Și, băieți, întorcându-se spre Alex și Salazar, dacă tot “m-ați admirat” ca să zic așa, îmi puteți spune cât de bine arată? Că mie mi se pare că îi prea mare.

Instantaneu Alex scuipă berea, iar Salazar înghiți în sec băutura și se întoarse unul către altul.

Eu am o soție și o iubesc foarte mult și doar pe a o admir în fiecare noapte când sunt acasă și port o imagine cu ea tot timpul în vestă și cred că o să mă duc și eu în bucătărie să îmi iau o bere. Se scuză Salazar.

Rămași singuri, Amy se apropie de Alex mângâindu-I pieptul cu mâna ei delicate și subțire.

Și tu?

Eu…păi…

Vrând să evite întrebarea, Alex gesticulă câteva secunde după care răspunse sigur pe el.

Mie îmi place de mama.

În acel moment, din bucătărie Ramirez și Salazar auziră spusele lui Alex și izbucniră amândoi în râs.

Poftim? Ce ai zis? Întrebă stupefiat Salazar.

Frate, asta a sunat tare aiurea. Serios.

Dându-și seama ce gafă făcuse Alex încercă să iasă din încurcătură.

Adică, nu! Am vrut..am vrut să zic că…mama, ea…

Nu te mai scuza atâta și sărută-mă.

Amy îl prinse pe Alex de față și își lipi buzele, pasional și grațios, de ale lui. Inima amândurora bătea puternic, adrenalina invadase întreg corpul și se ivi plăcerea. Alex rămase uimit o secundă, scaăpase și berea din mână și se vărsă pe covor. Închise ochii și “gusta” momentul. O atinse ușor cu mâna pe obraz, în timp ce buzele se jucau tandru.

Cei doi îi îndrăgostiți se sărutau pasional pe canapea. Buzele celor doi erau împreunate mai mult timp, până când, într-un final, se despărțiră încet. Alex și Amy se priviră, zâmbind, în ochi, după care Amy își așeză capul pe pieptul lui Alex. Acesta își intinse mâna pe spatele ei, îmbrățișând-o tandru, lăsându-și ,la rândul lui, capul pe al ei.

Salazar și Ramirez priveau din bucătărie la cei doi cum stau îmbrățișați.

Îi datorăm lui Weeds 100 dolari? Adăugă Salazar.

Da…

Crezi că o să uite de ei?

Sunt absolut sigur. Hai să ne luăm ceva de băut și mergem peste ei.

Hodiniești-te, măi. Lasă-I singuri puțin. Începi să semeni cu Weeds.

El incepe să semene cu mine.

Da, sigur. Când or zbura porcii și caii or avea corn în frunte.

Dragul meu…se va întâmpla odată și asta.

Trecuse o oră și 25 de minute. Salazar și Ramirez erau la etaj încercând jocurile de masă, Alex și Amy rămăseseră la parter uitându-se la un film, când deodată se trezi Weeds. Se sprijini pe mâini și privi în jur adormit până ce dete cu ochii de Alex și Amy, car estăteau îmbrățișați.

Ce faceți voi doi?

Ne uităm la film. Răspunse Alex.

Nu, nu, nu. Adică voi doi.

Ceva.. răspunse Amy zâmbind.

Weeds rămase nemișcat două secunde după care se ridică brusc.

Sal și cu Rami îs sus, nu?

Da, așa cred.

Weeds dete din cap și începu să urce la etaj. Ajuns în pragul ușii, replică mulțumit:

Îmi datorați 100 de dolari, băieți.

Auzind asta Salazar scăpă din mână crosa de biliard.

Ai zis că a uitat. Îi spuse printre dinți lui Ramirez.

Așa am crezut.

Deci, unde sunt banii mei?

Salazar și Ramirez au scos amândoi câte o bancnotă de 100 de dolari i le-au înmânat lui Weeds.

Ați crezut că mă puteți bate? Eu îl cunosc cel mai bine pe Alex și știu ce poate. Știam că o să se sărute pe canapeaua din avion. Bine că n-am pariat că o să facă și altceva că pierdeam.

Da…

Când cei trei erau gata să se apuce de un joc de biliard, se auzi în boxe vocea pilotului.

Suntem aproape de prima destinație, Madrid.

Haha. Mia casa.

Într-adevăr, avionul se aflase deasupra Merii Mediteraneene când pilotul făcuse anunțul.

Avionul aterizase în Madrid la ora 19:01, pe aeroportul Madrid-Barajas, unde familia numeroasă a lui Ramirez îl aștepta de mult. Ușa avionului se deschise făcând loc pasagerilor să coboare. Salazar, Weeds și Amy rămaseră în ușă în timp ce Alex îl ajuta pe Ramirez cu bagajele. În depărtare se zărea familia ce se apropia cu pași repezi spre omul lor.

Deci aici se termină, nu amigo?

Da, se pare că da. Înainte de a pleca vreau să-ți mulțumesc pentru că ne-ai salvat, pe mine și Weeds, din crevasa aia.

Hei, mi-am făcut doar datoria.

Nu, ai făcut mai mult decât atât. Voi ați făcut mai mult decât atât. Dacă nu ați fi acționat voi nu cred că am mai fi acum, aici. Nu cred că este vreo metodă prin care ți-am putea mulțumi.

Știu eu una. Rămâneți în viață și fiți optimiști.

Alex zâmbi și îl îmbrățișă puternic pe Ramirez.

Așa o să facem.

Ușa avionului se închise încet. Alex mai privea, din dreptul ușii, încă o dată spre prietenul lui, până când, în cele din urmă, ușa se închise definitiv și avionul porni spre destinația finală, SUA.

După încă 2 ore de zbor, avionul atinse cu roțile pista umedă, în urma unei ploi, din New York. Ușa se deschise lin și Weeds cu Alex și Amy ieșiră în șir indian cu toate bagajele. Salazar mai avea de mers până la Chicago.

Ajunși jos, Weeds sărută asfaltul rece.

Am revenit, casă dulce casă. Ce dor mi-a fost de tine.

Nu-mi vine să cred, completă Amy, suntem în sfârșit acasă.

Da, Amy, nici mie nu-mi vine să cred.

Ochii celor patru se desfătară cu frumusețea acestui tărâm, total diferit de cel de la bază. Soarele era sus pe cer încălzind întreaga regiune presărată cu o mulțime de oameni ce animau aeroportul. Curcubeul cuprindea cu a sa boltă întreaga regiune. Mașinile clanxonau puternic, în stânga și în dreapta se auzeau strigăte de tot felul.

Cei patru își luaseră la revedere unul de la altul și porniră pe drumuri diferite. Weeds pornise spre Washington, Salazar spre Chicago, iar Alex cu Amy spre casa părintească.

Așteptând în aeroport să fie luați de un prieten de-al lui Alex, cei doi discutau.

Deci în sfârșit acasă…nici nu ști cât mă bucur să mă arunc în patul meu de acasă. Începu Alex.

Da… departe de tot ce ține de armată și de uciderea ucenicului și….

Stai, stai. Cum adică uciderea ucenicului?

Um, nimic. Am greșit.

Alex se ridică brusc de pe bagaje și se uită fix în ochii lui Amy.

Amy. Ce ucidere a ucenicului? Ce s-a întâmplat la bază cât timp am fost în misiune?

Știind că nu mai are scăpare Amy fu nevoită să îi spună despre cum Hudson își ucise subalternul doar pentru că vroia să o salveze după ce aflase, pe ascuns, că Hudson dorea să se răzbune pe echipă pentru trădarea din Egipt.

Și de ce nu mi-ia zis până acuma?

Mi-a fost frică…m-a amenințat că mă omoară pe mine și întreaga echipă dacă vă spun ceva referitor la acest incident.

Nouă, celor din echipă, poți să ne spui tot ce ai pe suflet. Știm să păstrăm un secret, dar în această privință am fi luat măsuri…

Asta era și ideea să nu vă bag în bucluc după tot ce mi-ați oferit…

Alex o prinse bland pe Amy de brat și o trase la piept consolând-o.

Cred că ai trecut printre niște momente terifiante…îmi pare rău.

Amy nu îi răspunse întrebării lui Alex însă ochii ei emanau tristețe prin lacrimile ce își începeau drumul pe obrazul cald al feței.

Mașina sosi curând în aeroport. Amy își șterse lacrimile și porniră toți trei spre destinație. În drumul ei, mașina trecu prin centrul orașului. Un centru ce începea a face trecerea de la agitație la liniște, deoarece Crăciunul se apropia cu pași repezi. Lumini roșii, galbene, albastre, verzi peste tot în jur, magazine cu ușile larg deschise așteptau cumpărătorii, poliția patrula atentă, diferite decorațiuni, mari și mici, ce le “împrăștiase” prin oraș. Totul era liniștit. Deși era decembrie, ninsoarea nu se grăbea să apară.

Mașina ajunse într-un final în partea aceea a orașului unde se aflau casele, undeva la mijlocul distanței dintre centru și periferie. Era un loc liniștit. Copiii alergau și se jucau pe întreaga stradă, ferindu-se de fiecare dată când trecea vreo mașină, bătrânii se plimbau în perechi pe trotuarele învechite. Totul părea a aparține unui alt loc. Roțile se învârteau cu viteză medie, rotindu-se la stânga la o intersecție, continuându-și drumul încă 100 de metri, până ce se opri.

Mersi că ne-ai adus, Jake. I se adresă Alex prietenului său.

A fost plăcerea mea. O dată pe an vii și tu acasă.

Alex zâmbi și deschise portiera îndreptându-se spre portbagaj să își colecteze bagajele.

Poate ieșim odată la un suc, o bere, undeva. Eu, tu, Sarah și Amy. Îi propuse Jake.

Sigur. Oricând.

Vezi că ai zis. Zâmbi Jake pornind spre centru.

Alex se roti spre casa unde orpise mașina. O casă modestă, cu etaj, de culoare gri, cu diferite coloane albe ce susțineau terasa. Curtea micuță era presărată cu frunzele ruginii ale copacilor. De colo colo se iviră tufișuri ruginii și în spate o grădină micuță cu flori.

Cei doi pășeau pe trotuarul betonat al casei, când deodată se auzi din spatele acesteia un lătrat apăsat, specific câinilor mari. Lătratul se orpi însă de după casă apăru un câine mare, alb cu pete negre, ce se îndrepta cu viteză spre Alex. LA nici 3 metri de el, câinele sări pe pieptul lui și îl doborî la pământ. Amy sări speriată.

Nu, ha ha. Nu, Joshua, nu. Nu mă linge. Nuu!

Câinele lui Alex era un Saint Bernard care încă nu ajunse la maturitate, dar era destul de mare încât să doboare un om solid.

Alex își dete câinile de pe el, scărpinându-l după urechi și mângâindu-i blana în semn de prietenie.

Deci cu mine ai încurcat-o băiete. Ți-am zis să nu mă lingi. Glumi Alex.

Prinse de bagaje și urcă pe niște trepte de lemn ce scârțâiau cu fiecare apăsare.

În casă, Anna, pregătea o prăjitură cu care avea de gând să se îndulcească în timp ce se uita la serialul ei preferat.

Acum adăugați 500ml de esență de vanilie, spuse prezentatorul unei emisiuni culinare, răzăliți 50 de grame de portocale și puneți întreaga compoziție la cuptor timp de o oră jumătate.

Anna făcu într-u totul ca la carte și după ce așeză tava cu prăjitura la cuptor, se pregăti să meargă în sufragerie. Își dete șorțul de gătit jos, își luase o farfurie cu un sandwish, când deodată se auzi soneria. Se opri o secundă, “Musafiri nu aștept.” Își zise în timp ce se apropia de ușă.

Alex apăsă pe sonerie. Nu știa cum va reacționa femeia de dincolo de ușă însă o privi pe Amy, ceea ce îi oferea energia necesară să treacă peste orice obstacol.

Pașii se apropiau încet de ușă, se auzi cheia rotindu-se în ușă, clanța se roti și ușa se deschise larg. Alex zâmbi larg, stând în fața ușii, cu o jachetă gri, un tricou alb și blugi.

Bună, mamă.

Anna duse mâna la gură, nevenindu-i să creadă ce vede în fața ochilor. Se repezi să-l îmbrățișeze. Ochii i se umplură de lacrimi de bucurie.

Ai venit.

Da..am venit. Mă bucur să te văd.

Amy se emoționă, dar nu lăsa ca acest lucru să se vadă. Se abținu să nu plângă. Anna se dezlipi de pieptul lui Alex, încă emoționată dar fericită.

Și eu mă bucur să vă văd în viață. Pe toate posturile se vorbește despre voi.

Cum?

Da. Posturile de știri spun că Trupele speciale au reușit să-l elimine pe infractorul numărul unu în lume, căutat în întreaga lume pentru infracțiunile sale, cu ajutorul unei anumite echipe.

”Trupe speciale?”

Nu știam că suntem așa cunoscuți. Glumi Alex. Mamă vreau să ți-o prezint pe Amy…

Abrams. Completă Anna.

De unde ști?

Sunt fiica președintelui, ai uitat?

Oh, da.

Haideți repede în casă că se întunecă. Acuma pregăteam o prăjitură, vă dau și vouă. De mi-ai fi spus că veniți făceam mai multă mâncare.

Stai liniștită, nu stăm numai în seara asta și am mâncat pe drum deci, mie nu-mi trebuie.

Da, dar Amy este lihnită. Uită-te la ea ce slăbuță îi. Ahi să-ți pun o supă, ceva.

Nu mulțumesc, doamnă Harper. Nu mie foame.

Ba da. Insist.

Anna o prinse de mână pe Amy și o trase în casă, dar nu înainte ca cei doi să se sărute scurt.

Mamă eu mă duc puțin, revin în 20 de minute.

Bine dragule, dar grăbeștete că nu primești prăjitură dacă întârzii.

Am înțeles. Zâmbi Alex.

Închise ușa și se îndreptă spre garaj. Desfăcu lacătul, prinse de partea de jos și ridicase poarta până la tavan. Câinele îl supraveghea îndeaproape. În garaj întuneric. Alex aprinse becul și se ivi în mijlocul garajului un obiect masiv acoperit cu o prelată. Prinse de prelată și o aruncase în lateral. De sub ea se arătă o mașină neagră, lucind. Un SUV construit de KIN Motors, o celebră fabric de mașini ce construiesc astfel de mașini. Alex o admiră câteva secunde după care deschise portiera, se urcă în mașină, făcuse contact și porni lăsând garajul păzit de Joshua.

De la casa Annei mașina porni spre o destinație anume. O destinație unde tot timpul era plin de oameni. Stars Land. Un cimitir unde erau aduși oamenii celebri, veteranii de război și alți oameni importanți. Roțile se opriră din rotație în fața porții cimitirului. Din mașină se coborâ un tânăr și se îndreptă spre partea estică a locului. Pașii lui se afundă din ce în ce mai mult în cimitir. O bucată mare din granit se ivi în fața ochilor lui Alex. O bucată ornamentată frumos pe care era afișat un scris cu un font special. Aici odihnește cel care și-a servit țara cu mândrie, apărând cel mai important om al țării. Jonathan Ace Harper n. 11.04.1975- d. 11.15.2012. La revedere om bun. Mai jos era scris o vorbă pe care Ace obișnuia să o spună: Protejează-ți visele. Nu-i lăsa pe ceilalți să te doboare.

Alex se opri în fața pietrei, cu o față tristă. Ochii strigau de durere citind rândurile de pe piatră. Începu a ploua. Un genunchii atinse pământul moale în timp e celălalt se îndoi. O mână se sprijini pe piciorul îndoit, alta urmase piciorul de jos. Privirea era atentă la nume.

Bună tată. Oftă zâmbind trist. Ochii mei sunt iar ațintiți spre numele tău… mintea mea nu poate, nici acum, să-și dea seama cum de ochii văd doar numele nu și persoana din spatele lui. A trecut mult timp…însă de fiecare dată când vin aici simt că încă ești din nou lângă mine, îți simt căldura și bucuria pe care o aveai dintotdeauna în suflet…în zâmbetul cu care mă întâmpinai în fiecare zi dimineața, când mă trezeam. Același zâmbet și după-amiază și seara când mă duceam spre lumea viselor…mă duceam cu imaginea ta în fața ochilor. Visam că vom fi întotdeauna împreună, că mă vei păzi orice ar fi…dar așa ceva nu se va întâmpla.

Lacrimile își făcură loc pe obrazul înfrigurat.

Tot timpul am în minte momentele frumoase pe care le-am petrecut împreună. Acele momente când m-ai învățat să merg cu bicicleta, când mă învățai să citesc deși nu știam încă literele…De fiecare dată când mă uit la mama simt că ceva din ea lipsește. Se simte acest lucru dar eu știu că tu ești lângă ea, simt că ai grijă de ea deși poate nu știe. La fel ca mama, și eu am nevoie de tine mai mult decât oricând, am nevoie să fii aici lângă mine, să-mi pui mâna pe umăr și să spui ” Va fi bine fiule.”. Am nevoie de sprijinul tău, de vorbele tale…de tine. Am nevoie ca ochii mei să vadă chipul ce se ascunde în spatele unor cuvinte ce pot fi uitate, dar chipul nu…chipul nu poate fi uitat niciodată. Există momente în care simt că nu mai pot lupta, simt că nu mai am putere. Mă simt neputincios în a-mi face familia fericită. Am nevoie de tine..tu erai acel ceva ce lega totul. Te rog ascultă-mă și…vino acasă.

Ochii se strânseră, lacrimile fiind confundate cu picăturile de ploaie ce acoperise întreg orașul. Alex rămase câteva zeci de secunde în aceeași poziție. Încă o dată privirea se aținti spre numele lovit de picături. Alex se ridică încet, își luă rămas bun de la tată, se urcă în mașină și porni spre casă.

Furtuna se abătu peste orașul New York. Copacii se îndoiau în fața vântului, ploaia venea în cantități mari. Ștergătoarele mergeau încontinuu dar și așa vizibilitatea era redusă. Telecomunicațiile și cablul erau defecte, însă curentul electric funcționa.

Alex ajunse înapoi acasă, parcase mașina și se îndreptă spre casă. Câinele Joshua era tot în fața garajului păzindu-l. Alex urcă grăbit scările și intră în casă. De cum se află înăuntru auzi râsete din camera de zi. Își puse jacheta în cuier și porni în recunoaștere. Pășind pe covorul camerei de zi, le observă pe canapea, pe Amy și Anna citind dintr-o carte ”de glume” își zise el.

Ce faceți? De ce nu sunteți cu ochii în televizor? Trebuie să înceapă serialul tău preferat, nu mamă?

Nu merge din cauza furtunii și de aceea mama ta a venit cu o idee genială.

Mama a venit cu o idee genială? Serios?

Ce vrei să spui cu asta? Întrebă Anna.

A..nu, nimic. Doamne Ferește, ce aș putea spune. Da, totuși, ce idee?

Să ne uităm în albumul tău din liceu.

A, albumul de liceu….Ce? Se panică Alex.

Poftim, că ești copil mare.

Pentru Alex perioada din liceu fusese cea mai grea. Băieții mai mari se luau de el pentru orice fel de motiv, îi luau mâncarea aproape în fiecare zi, și îl batjocoreau cu orice ocazie. Simțea că nimic nu mai are sens în viață și că acesta îi era destinul, să ajungă batjocura tuturor. Singurul prieten care i-a fost aproape a fost Weeds. Nimic nu putea rupe prietenia lor. Ca în orice prietenie existau certuri însă după 2-3 minute uitaseră pentru ce se certară și totul era dat uitării. Totul s-a schimbat atunci când sosise în scoală un reprezentant al armatei ce dorea să recruteze elevi pentru armată. Alex profitase de această ocazie pe deplin astfel că, din acel moment, viitorul în armată îi era asigurat. Așa a ajuns să lucreze pentru Agenție. De la vârsta de 20 de ani. De atunci face parte din programul FROST(Fast Response, Organised and Strategic team), adică echipa de exterminare rapidă.

Deși la început vroia să sustragă albumul de sub mâinile “răului”, se răzgândi. Privi spre cele două cum se distrează de fiecare poză cu el și zâmbea văzând că se înțeleg atât de bine, așa că le lăsă în activitatea lor. Se întoarse și ieși pe terasa casei, unde îl aștepta Joshua. Alex se așeză pe banca de lângă ușă în timp ce îi ciufuli părul câinelui.

În seara asta suntem doar noi doi băiete. O noapte a băieților.

Căinele lătră în semn de aprobare. Alex zâmbi și privi spre cerul negru presărat cu stele.

La câțiva kilometri distanță, Weeds ajunse acasă, în Washington, la ora 20:00. Deschise ușa de la casă rămânând câteva momente în dreptul ușii admirând ”frumusețea divină” sau cum o numesc oamenii de rând, casă. Își lăsă bagajele la ușă și porni glonț spre telefonul ce se afla pe o masă din apropiere. Selectase toți prietenii din telefon și apăsă pe call anunțându-și prieteneii că sosise acasă și era gata de o petrecere uriașă.

Se pregăti corespunzător pentru petrecere. Se duse la un duș rapid, se parfumase, se bărbierise și se îmbrăcă corespunzător: tricou, pantaloni scurți și șlapi.

În scurt timp casa lui Weeds deveni neîncăpătoare. Muzica răsuna puternic din boxele așezate în fața casei, în casă și în curtea din spate. Toată lumea era peste tot: în garaj, pe geam, în piscină, pe acoperiș și în alte locuri. Băutura curgea fără încetare din toate butoaiele de bere, din sticle, iar shot-urile erau fără număr. Nu mult a durat până ce toată lumea a luat-o razna. În fiecare parte unde întorceai privirea vedeai câte un cuplu, sau nu, care se sărutau fie cum. Erau unii care nici măcar nu se întâlniseră înainte dar se sărutau de parcă ar fi făcut-o. În mijlocul acestei gloate ce dansa, bea, fuma și făceau alte chestii se afla Weeds, înconjurat de două fete, dansând cât de bine poate, cu o sticlă în mână, până ce creierul nu mai știa ce este realitate și ce nu. MIrosul de tutun amestecat cu băutura îl trimise pe Weeds într-o stare ca de paranoia. Încercă să ajungă la DJ însă mersul îi era împleticit, așa că începu să strige din toți plămânii.

DJ! Striga cu vocea specifică bețivilor. DJ pune o muzică…mai bună.

Desigur în toată acea gălăgie DJ-ul nu auzise strigătele lui Weeds, care încerca din răsputeri să ajungă la el. Când mai avea încă 3 metri până la destinație creierul îl părăsise definitiv inducându-i o stare puternică de somnolență, care îl făcu să pice pe podea, rămânând acolo inconștient, în timp ce muzica de club, puternică, îi răsuna în urechi.

Soarele își trimitea încet razele spre Pământ. Lumina puternică luminase întreaga zonă a petrecerii și se putea vedea mai bine ce se întâmplase cu o seară înainte. Oameni adormiți în tot felul de locuri, unul peste altul, sticle sparte peste tot, mucuri de țigară împrăștiate peste tot în curte. Aparatura DJ-ului mai era pornită și singura aparatură rămasă întreagă.

Weeds simți căldura păturii încălzindu-i tot corpul, lumina Soartelui îi încălzea fața și un corp ciudat se afla lângă el. Îl pipăii, îi simți formele și se trezi dintr-o dată speriat. Stătea în fund, acoperit de la brâu în jos cu o pătură albă subțire, iar în jurul, în pat observă ce era cu adevărat acel obiect de lângă el: o tânără dezgolită, până la jumătate acoperită de aceeași pătură albă. De după ea se ivi o alta, la fel ca cea precedentă.

Ce-am făcut aseară? Se întrebă Weeds mahmur în timp ce se ținea de cap.

Se ridică din pat și observă că este gol.

Vino înapoi că…tare bine a fost. Se auzi o voce din spate.

Weeds se întoarse și o observă pe una din tinere în timp ce se mișca oarbă, încă sub efectul alcoolului, în pat căutându-l pe Weeds.

Ce naiba am făcut aseară? Se întrebă mai insistent.

Își luă un pantalon și se îndreptă încet spre parter. Cu ochii întredeschiși și cu o puternică durere de cap, Weeds nu-i observă pe cei din fața ușii și se împiedică de ei lovindu-se puternic de podea.

Ce nai..Oh, nu cred.

Se ridică și își continuă drumul. Coborâ scările treaptă cu treaptă până ce simți podeaua parterului sub picioare. În jur dezastru. De jur-împrejur oameni, unul peste altul sau unul lângă altul, dormind ca buștenii fără a băga de seamă de se află în jurul lor.

Acum serios. Ce s-o întâmplat aici cu adevărat?

Telefonul suna în decor. Weeds căuta sursa sonorului. Găsi telefonul sub un om gras, fără tricou, cu butoiul gol de bere în brațe. Pe deasupra mai era și transpirat.

Auu. Nu-mi bag mâna acolo nici dacă mi-ar da unu’ un milion de dolari. Bine, dacă mi-ar da aș face-o, dar nu-mi dă nimeni acuma.

Telefonul suna în continuare și Weeds vroia, cu orice preț, să afle cine suna. Închise ochii, înghițise în sec și apropie mâna de acel loc. Mâna se afundă din ce în ce mai mult înăuntru. Weds simțea că îl ia cu amețeală. Într-un final prinse telefonul și îl scoase rapid. Privi spre ecranul LCD spre numele ce era afișat. “Mike”. Cu mâncarea în gât, Weeds apropie telefonul de ureche vorbind cu cel de la capătul celălalt.

Trecură patru ore de când Weeds se trezise. În tot acest timp îi trezise pe toți și îi trimise înapoi la casele lor, adunase toate sticlele sparte, toate mucurile de țigară, spălase pe jos și lustruise tot garajul, aruncase gunoiul și curăță piscina. La final pe unul din scaunele din hol, extenuat privi în gol încercând să se odihnească.

Nu mai dau cât trăiesc o petrecere ca asta, niciodată.

Casa era lustruită toată, doar o adiere rece mai trecea dintr-o parte în alta a casei.

După ce-și luase la revedere de la cei trei, Saemus se îndreptă spre Chicago. Timp de 15 minute se pregăti pentru aterizare, își puse taote hainele la loc, se îmbrăcă mai sport, își luase tenișii preferați în picoare și aștepta în fotoliul din piele, ca roțile avionului să atingă pista. Aceastea făcură în tocmai cum crezuse, iar el se trezi privind pentru ultima dată spre avionul Agenției. Saemus chemă un taxi, își așeză bagajele înăuntru și îi spuse șoferului destinația dorită.

Casa lui Saemus, Salazar, era una spațioasă, cu un etaj, toată din lemn și cu coloane din piatră, aflată la maerginea unei păduri. Taxiul sosise la destinație în mai puțin de 10 minute. Saemus se coborî și își luă bagajele. Îi plăti șoferului și se îndreptă spre casă, o deschise, își puse bagajele cu grijă la ușă și se uită în jur după familie însă nu zări pe nimeni.

Hello, îi cineva acasă?

Ecoul răsună în întreaga casă urmat de o liniște patrunzătoare. Saemus făcu câțiva pași înspre interior, puțin nedumerit. După câteva secunde se auzi un zgomot venit de la etaj. Dintr-o dată erau mai multe zgomote ce se succedau armonios. Erau pași. Își întoarse capul spre scări și în acel moment se iviră cei trei copii ai lui, Angelo, Damian și Maria. Privirile lor se intersectară după care Saemus zâmbi larg și începu să râdă.

Nu mă mai recunoașteți?

În acel moment cei trei copiii se repeziră spre el coborând scările în viteză și îmbrățișându-l puternic. Saemus îl luă în brațe pe unul dintre băieți iar pe ceilalți doi copii îi luă lângă el. Nu cu mult în spate era și soția lui Saemus, Sophia, care cobora scările cu pași grăbiți. Îl sărută scurt pe Saemus și-l îmbrățișă ca în prima zi ca și cuplu.

Bine ai venit acasă, dragule.

Bine v-am regăsit.

O sărută pe Sophia și se îndreptă către bagaje, din care culese câteva cadouri sub forma unor cutii bine împăturite. Copii se repeziră spre cadouri, își luase fiecare cadoul cu numele specificat și se îndreptară spre mijlocul camerei de zi unde, pe covor, începură să desfacă, prin orice mijloace, cadourile. Pentru soția lui, Saemus avea un cadou mai micuț. Se apropie încet spre ea, îi întinse mâna și îi așeză cadoul în plamele catifelate. Emoționată, Sophia desfăcu cu grijă cadoul. Degetele subțiri despachetară cadoul cu migală și încet. Cadoul era pus într-o cutie cu capac. Ridică capacul și zări, așezat cu mare grijă într-un material moale și fin un lănțișor de argint la capătul căruia era un fluture ornamentat cu foiță de aur, bucăți mici de ametist și lapislazuli. Totul era presărat cu pietricele mici strălucitoare.

Cum fluturele este o ființă uimitoare înclusiv prin fragilitatea lui, așa și tu ești magnifică prin ceea ce faci și ceea ce ești și doresc să-și ofer acest lănțișor ce reprezintă recunoașterea mea pentru tot ce ai făcut până acum și pentru tot ce ai îndurat în toți acești ani. Îți mulțumesc că exiști. Te iubesc din tot sufletul.

Cuprinsă de emoție, cu mâinile tremurânde, Sophia se repezi spre Saemus îmbrățișându-l.

Îți mulțumesc, este foarte frumos. Spuse Sophia după care începu să lăcrimeze de fericire.

Copiii desfăcură cadourile și până seara, foarte târziu, încercaseră de zeci de ori fiecare jucărie din interior, până ce adormiră, cuprinși de oboseală. Saemus și Sophia stăteau îmbrățișați în fața televizorului uitându-se la o emisiune. Deodată apăru la televizor o știre de ultimă oră. Avea acea bandăă galbenă pe care era inscripționat mesajul ” ȘOC ȘOC ȘOC” în care spunea că cel mai căutat criminal din lume, Morientes, fusese eliminate pe vecie de către o echipă formată din 6 oameni a Trupelor Speciale trimisă de către ministrul Statelor Unite ca o ultimă soluție. Auzind aceste vorbe Saemus se ridică dintr-o dată în picioare cu sprâncenele încruntate, în timp ce Sophia privi nedumerită spre el.

Ce s-a întâmplat?

Nu Trupele Speciale l-au omorât pe Morientes.

Lăsat în Spania, pe mâna familiei, de către echipă Ramirez se afla acum în casa sa din Madrid. O casă cu un singur etaj, dar ce se întindea pe o suprafață mult mai mare ca restul caselor. Drept mulțumire lui Dumnezeu că l-a adus acasă teafăr pe Ramirez, familia organizaze un festin delicious și complet. Tot felul de mâncăruri împodobeau întreaga masă de 3 metri lungime. Ca și băutură a fost adus cel mai bun vin din cramă. Toți membrii familiei se adunară în jurul mesei așteptând să poată bucura de mâncare. Înainte de a începe, ca de obicei, mâinile celor de la masă se uniră și se rosti o rugăciune.

Padre nuestro que estás en el cielo, santificado sea tu nombre.

Venga a nosotros tu reino, hágase tu voluntad,

en la tierra como en el cielo.

Danos hoy nuestro pan de cada día, perdona nuestras ofensas

como también nosotros perdonamos a los que nos ofenden.

no nos dejes caer en la tentación, y líbranos de todo mal. Amen.

(Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău.

vie împărăția Ta, facă-se voia Ta,

precum în cer așa si pe pământ.

Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi,

și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.

Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Amin.)

Oh, Dios îți mulțumim pentru fiul nostru venit din misiune. Îți mulțumim că l-ai avut în pază și l-ai făurit cu puterea și forța, cu înțelepciunea și judecata corectă cu care a condus în misiune…

Ramirez își aminti de misiunea de salvare, iar fiorii reci îl trecură pe șira spinării gândindu-se din nou la cele momente în care se ruga să-și găsească prietenii în viață. “Gracias Dios”

Și astfel, continuă femeia, te rog aruncă peste această masă binecuvântare și belșug ca noi să fim sătui. Amin.

Amin. Completară toți cei de la masă.

Din acea stare de liniște meditative se reveni rapid la starea agitată, de petrecere, muzica răsuna, iar mesenii se bucurau de bucatele delicoase pregătite în urmă cu câteva ore înainte.

Orele treceau și noaptea cuprindea în drumul ei întreaga țară. În Madrid, discuțiile continuau neîncetat timp de 4 ore. Ramirez le povestea membrilor familiei despre misiunile sale, despre echipă și multe altele. Deodată zări cu colțul ochiului ceva ce părea că plutește deasupra pământului. Își întoarse capul și observă a fi o rochie de culoare roșie ce dispăru în spatele casei. Fiind din fire curios, Ramirez ceru scuze celor de la masă și se ridică să plece încotro se îndreptase misterioasa rochie. Pașii lui se apropiau atenți spre colțul casei, se uită în jur, întuneric, “De ce ar veni cineva aici, pe întuneric?”. Ajunse la colt, își lăsă capul însă nu zări nimic. Se afundă mai mult în întunericul din spatele casei, când deodată auzi un pâsâit din spate. Se întoarse însă nu apucă să vadă cine era deoarece sări pe el, înfășurându-și brațele slăbuțe în jurul gâtului lui și îl sărută agitată. Mâinile îi se plimbau pe spatele lui Ramirez, mâinile lui îi pipăia formele femeii care îl luase prin surprindere. Era puțin surprins de ceea ce se întâmpla în acele momente, însă era plin de adrenalina momentului acesta și de cantitatea de băutură destul de mare care trecuse prin esofag și nu vroia să strice momentul intim. Buzele lor se mișcau rapid într-o parte și-n alta cu rapiditate ca și cum ar efectuat o acțiune cât mai rapid posibil ca nimeni să nu-I observe. Rămas fără aer, în urma acestei succesiuni de săruturi, Ramirez și femeia se opriră și se priviră în ochi. Ramirez o privi în ochi pe cea mai frumoasă fată din liceu, Amanda Garçia. O fată brunetă, de înălțime medie, cu ochii de un căprui pătrunzător cu buzele roșii cărnoase. Niciodată până acum Amanda nu discutase mai mult decât un “salut” sau “ce mai faci ?” cu Ramirez însă acum îi sărise în brațe și îl sărută fără oprire; asta îl surprinse pe Ramirez.

De abia am așteptat să vii acasă. Îi spuse ea șoptit.

Da cum de?

Am auzit că l-ai bătut măr pe tipu ăla rău de la televizor și mie îmi place asta la un băiat, să fie un bad boy(băiat rău). Rrr, forțosule din trupele special.

Cuvintele îl zgâriau pe Ramirez la urechi, fapt ce îl făcu să o scape din brațe pe Amanda și să-și revină din amețeala în care era.

Trupele speciale?

Da, nu ești în trupele speciale?

Nu, nu sunt. Ramirez simți un gust amar în gură. Tu ști măcar cine este Morientes?

Da, este talibanul ăla cu barbă care se ascundea în Afganistan, de unde vii tu acuma.

Da, taliban, repetă Ramirez batjocoritor. Ști ce? Nici măcar nu ar fi trebuit să fi fost aici cu tine. Eu am o prietenă și eu pe ea o iubesc.

Mie nu mi s-a părut că ai iubi-o după felul în care m-ai sărutat, atât de sălbatic. Și așa ea este în Barcelona, iar tu ești aici, deci…

Ramirez o privi pe Amanda cu dispreț. Nu credea niciodată că ea, prințeasa balului din clasa a 12-a, ar putea fi așa superficială, căutând băieți doar pentru banii, faima sau frumusețea lor.

Dar mie mi-a plăcut, continuă ea, și dacă vrei să continuăm ce am început și să o ducem la un alt nivel…

Amanda se apropia de Ramirez vrând să-l ia în brațe, înspă el o lovi peste mâini dându-le la o parte după care oftă nervos și se îndreptă spre casă.

Ramirez traversă rapid curtea cea încăpătoare unde ceilalți petreceau de zor, intră în casă și se îndreptă spre camera lui, unde se închise tot restul nopții.

Orele treceau și Ramirez era tot mai afundat în lectura lui Laur Mosterien.

Acest Laur Mosterien este un fizician, psiholog, filozof și autorul celor mai faimoase volume de psihologie și a unor romane cu morală. Pentru realizarea acestor cărți Laur s-a inspirat din însuși “esența omenirii”. Laur a luat diferiți subiecți umani, i-a studiat timp de mai mult timp și pe baza cercetării, a extras informațiile esențiale realizând astfel cele mai de success cărți.

Ultima lui carte, și cea pe care o citea Ramirez, era intitulată “Adevărul dincolo de aparențe”. În această carte Laur povestise despre diferite tipuri de oameni din lumea din anul 2020-2030, secolul 21. Acesta a avut în vedere realizările majore pe care le-a avut omenirea, precum și eșuările și momentele dificile cu care se confruntă oamenii în aceste zile.

Ramirez știa că aceste lucruir ce sunt scrise în carte sunt doar părerile lui Alur și știa că majoritatea informațiilor sunt adevărate însă lui Ramirez îi plăcea felul în care Laur reuși să atragă cititorul prin modul în care redactase lucrarea.

Cuvintele treceau rapid prin fața lui Ramirez, rând după rând, pagină după pagină. Curând se auzi un sunet de telefon sunând, slab, în decor. Urechile atenționară ochii, ridicându-se de la pagină. Mușchii se încordară și îl trimise pe Ramirez spre locul în care suna. Desfăcu rucsacul, scotocii prin el până ce observă protecția cu hologramă, denumită HoloPro, din misiune. O întoarse și observă pe partea inferioară o cască de telefon wireless. O puse la ureche și apăsă pe butonul de răspuns.

Da?

Ramirez, deschide rapid televizorul. Începu vocea emițătorului.

Ce? De ce?

Deschide-l și o să vezi.

“Ce o dori Sal?”

Gata, l-am…

Ramirez nu apucă să termine propoziția deoarece în fața ochilor îi apăru scris mare, pe o pancardă galbenă:“ȘOC! ȘOC! ȘOC! TRUPELE SPECIALE AU SALVAT LUMEA DE MORIENTES!”

Ce nai… Cum o ajuns ca trupele speciale să-l prindă pe Morientes?

Habar n-am. Nu cred că au făcut-o. S-ar putea să fie doar o înscenare pentru adevăratul motiv al morții lui.

“De aia a spus Amanda că sunt din trupele speciale.”

Sal?

Zi.

Familiile noastre știu pentru cine lucrăm noi defapt?

Da normal că… nu cred…

Liniștea se abătu asupra convorbirii.

Mai ști când o zis Hudson că identitatea noastră trebuie să fie secretă până la capăt?

A, da. Când am format echipa.

Cred că la asta se referea.

Și acum ce facem? Ar trebui să-I contactăm pe Weeds și Alex, nu?

Weeds nu răspunde, l-am contactat deja. La Alex nu am încercat încă. Încerc acuma.

În New York, pe banca de lemn lăcuit, Alex privi spre cer în timp ce își trecea mâna, încet, prin blana lui Joshua, care se așezase de curând lângă el. Deodată se auzi telefonul. Își luă telefonul și privi spre el mirat.”Sal? Oare ce s-a întâmplat”

Da, Sal. Răspunse Alex sigur pe el.

Alex, ce faci?

Ce s-a întâmplat?

Deschide televizorul rapid pe un canal de știri până nu trece.

Nu avem cablu…auzi cum Amy și Anna se uitau la ceva reality-show…defapt cred că avem.

Se ridică de pe bancă, intrase rapid în casă și se îndreptă spre etaj în camera sa din copilărie unde se afla încă un televizor. Puse mâna pe telecomandă și îl deschise pe primul post de știri. Ochii i se făcură mari când dete de banda galbenă, mare, din josul imaginii, de scrisul mare și de imaginile în care oamenii felicitau trupele special ce defilau.

Cu o voce tremurândă Alex de abia mai poutea scoate o vorbă din cauza mâniei.

A..am fost…urmă o pauză mai lungă..Am fost fost păcăliți?

Să le facem treaba celor din trupele special, pe ascuns, da. Cred că da.

Cum s-a putut întâmpla una ca asta? De ce îi felicită pe ei și nu pe noi?

Toată lumea are impresia că noi suntem de la trupele special. Inclusiv familiile noastre. Interveni Ramirez.

Da nici măcar nu a fost omorât.

Știu, asta îi și mai revoltător.

Alex simțea cum picioare i se înmoaie sub greutatea lui. Se așeză pe patul aflat în spatele lui.

Asta nu poate fi adevărat.

Mă tem că este.

Nu, nu poate fi. Ceva se întâmplă aici. Totul e prea deschis.

Cum adică?

Totul e prea mediatizat. De ce tocmai acum s-a trezit întreaga lume să mediatizeze acest subiect, din moment ce, mult timp înainte, Morientes scăpase din închisoare.

Poate ai dreptate.

Sigur am. Gândiți-vă puțin. De ce nu s-au îngrijorat oamenii până acum, că Morientes i-ar putea ucide?

Poate nu au avut un factor de frică.

Exact. Nimeni nu a adus vorba de el. Și de ce tocmai acum îi celebrează pe cei din trupele speciale, când l-au eliminat, deși nu-i adevărat, pe Morientes, așa zisul cel mai periculos criminal din lume.

Spui adevăr prin vorbele tale.

Doar adevăr. Se lăsă liniștea în difuzor. Și mă tem…Alex oftă lung…mă tem că nu s-a terminat.

Cum adică?

Nu știu ce credeți voi dar eu cred că…Morientes trăiește.

Poftim?

Ce?

Puteți să ascultați vorbele mele, însă mă tem că am dreptate. Și sper din tot sufletul să nu am.

Dar am văzut imagini cu el ars și elicopterul scrum, numai fiarele au fost de el.

Ochii lui Ramirez se intersectară cu imaginea titlului cărții lăsate cu fața în jos.

Ați auzit cumva de “Adevărul dincolo de aparențe”?

Asta îi…?

O carte..

De Laur Mosterien. Completă Alex.

Exact! O cunoști?

Am citit doar câteva rânduri. O am în bibliotecă.

Asta e!

Ce, ce s-a întâmplat?

Ce strigi așa?

Laur a scris în cartea lui că: ”…Luați aminte! Va veni vremea, odată, când oamenii vor fii așa controlați de mass-media și de societatea infectă în care se află, că vor crede tot ce va apărea pe ecranele LCD din fața lor. Vor ajunge în așa hal, la acel nivel încât le trebuie doar un click și poc!, fac ce le dictează televizorul: dacă vrea ca populația să fie tristă, îi face, dacă vrea ca populația să se bucure, îi face, dacă vrea să fie război și răscoale, îi face. Încet, televizorul va concrola totul. Până și un om ca mine va putea să controleze populația fără nici un efort. ”Nimic nu e imposibil” va deveni sloganul lor și curând și ceilalți îl vor avea scris în frunte..”

Parcă prevestea ce o să urmeze. Adăugă Salazar cu o voce gravă.

Alex căzu puțin pe gânduri.

Poate prea bine.

Și acum?

Acum…trebuie să fim pregătiți căci porțile Iadului se vor deschide dacă Morientes este în viață. Și cu siguranță va veni după noi.

După noi? Da ce are cu noi? În afara faptului că i-am distrus un monument, o fabrică…

Noi suntem singura barieră ce stă între el și tronul lumii.

Aici îți dau dreptate. Interveni Salazar. Cine altcineva a reușit să-I distrugă o fabrică numai cu două arme de asalt, pistoale și grenăzi. Nici o armată nu ar putea face așa ceva.

Fiindcă se teme. Până acum Morientes nu a făcut nimic niciunei țări că să fie în război cu ele, astfel că nici o țară nu îndrăznește să înceapă un război.

Și atunci, ce facem?

Ne pregătim pentru ce-i mai rău, și așteptăm.

Trebuie să ne avertizăm familiile.

Nu!

Da, de ce?

Va trebui să îi păzim în secret. Până va veni timpul, vom păstra secretul față de ei pentru ai ține în siguranță și să nici nu-i tulburăm.

Cred că ai dreptate. Așa îi cel mai bine.

…Cu siguranță…

Partea II

Ziua de 6 decembrie aduse Soarele pe cer să încălzească orașul. Razele acestuia treceau prin geamul casei Annei. Razele calde îi încălzea fața lui Alex. Simțind lumina, își deschise ochii încet, frecându-se pe față să se trezească. Auzi zgomote venind de la parter. Se ridică buimac din pat și se îndreptă spre parter. Traversă scările una câte una până ce ajunse în hol. Simți din partea stângă un miros ce îl dete pe spate. Își întoarse capul și zări ce nu-I mai zărise ochii până atunci. Fel și fel de bucate zemoase ce așteptau să fie așezate pe masă. Se apropie de un platou cu mezeluri, brânzeturi, măsline și alte bunătăți. Dori să apuce o bucată de salam, însă o palmă îl lovi peste mână.

Imediat îți dau voie. Spuse Anna.

Nici măcar una?

Nu. Astea se pun prima dată pe masă și dupaia să mânâncă. Și nici măcar nu ești spălat și îmbrăcat. Ia, hai du-te.

Înainte de a merge Alex luă o bucată de salam pe ascuns și o mușcă rapid. Se îndreptă spre etaj însă se opri dintr-o data la baza scărilor, cu ochii ațintiți spre vârf. O tânără se ivi în vârful scărilor. Avea o rochiță până la genunchi, în două culori, alb și turcoaz, pe deasupra avea o jachetă tip sport de culoare alba ce se asorta perfect cu balerinii crem. Părul lung, brunet, lăsat pe umeri, completa perfect întreaga ținută.

Alex nu-și putu dezlipi ochii de la Amy.

Deci, cum ți se pare?

Waw…waw! Deci îi waw. Incredibil. Urcă încet pe scări. Deci nici nu-ți poți închipui cât de…de incredibil de minunat și absolut de frumos arăți.

Spune sincer.

Da sincer am spus.

Serios?

Ok, recunosc. Se putea și mai bine.

Cum?

Da. Serios? Rochia asta turcoaz cu alb cu balerini crem? Deci te rog. Puteai allege orice altceva ca niște pantofi albi, roșii pentru contrast, dar nu crem. Și sacoul ăsta alb…pff, jalnic. Chiar puteai mai bine.

Și cum ai vrea tu să arăt?

Păi, apucând jacheta, aș începe ați da jos acest sacou…

Jachetă.

Cum spui tu. Deci, l-aș da jos, aș prinde părul ăsta bălai în coadă și, cuprinzând-o de brâu, ai fi perfectă.

Dacă spui tu, poate că așa este. Zise Amy cu o voce șoptită și senzuală.

Sigur așa este.

Se aropie să o sărute însă ea îl opri.

Nu aici

De ce? Întrebă Alex râzând.

Încă nu i-ai spus mamei tale despre noi, ce o să ceradă dacă ne vede?

Nu-ți face griji, cred că deja știe.

Știu. Se auzi o voce din josul scărilor.

Vezi? Stai ce?

TU de unde crezi că mi-am dat seama? Dacă nu era ceva serios între voi nu o aduceai acasă la mine, logic.

De când ne priveai?

De destul timp. Acum du-te și îmbracăte odată că se răcește mâncarea.

Ok. O sărută scurt pe Amy, prea rapid pentru a interveni în vreun fel, și se îndreptă spre cameră.

După acea masă copioasă și două-trei ore, patru, cinci, de povestit Alex și Amy se îndreptară spre casa lui Alex, dar nu înainte de a-și lua la revedere de la Anna.

La revedere, spuse Amy, și să știți că mă bucur că m-ați lăsat să stau la dumneavoastră.

Nici o problemă. Orice pentru prietena fiului meu.

A, da. În legătură cu asta. Îmi pare rău pentru momentul…

Nu-ți face griji, o opri Anna, eu și Ace am avut momente frumoase care, din păcate s-au terminat, însă asta nu trebuie să te întristeze. Eu mă bucur când vă văd cât de fericiți sunteți împreună, v-am văzut și la masă cum vă priveați; nu lăsați ca această iubire frumoasă să se destrame.

Mulțumesc pentru sfat.

Oricând ai nevoie de un sfat de la o femeie trecută printr-o relație, sunt aici.

Amy zâmbi și ochii I se luminară.

Așa am să fac.

Și mai ales că Alex are nevoie de cineva să aibă grijă de el că nu se descurcă deloc cu nimic. Uite nici măcar nu poate pune bagajele în portbagaj. Ai nevoie de ajutor, dragule?

Ce? Nu. Nu vă faceți griji. Mă descurc. Voi povestiți în continuare cât timp eu mă chinui să pun bagajele..aici..singur.

Nu se va schimba niciodată așa-i?

Nu, și sper să nu o facă.

Mașina avea cheile în contact, motorul porni, Amy îl aștepta pe Alex până își luă și el rămas bun.

Să ai grijă de tine până mă întorc.

O să am nu-ți face griji. Dacă am supraviețuit până acuma, o să supraviețuiesc și de acum în colo.

O să vin mai des pe la tine, acum că suntem acasă definitiv.

Așa să faci. Dar vezi să dai un telefon înainte să știu ce să fac de mâncare.

Dacă poți face ceva în 15-20 de minute, o să sun. Îi zâmbi Alex.

Pentru tine fac și imposibilul.

Da, te cred… Păi, rămâi cu bine și dacă poți, cândva, să ne vizitezi și tu dacă ai de gând, vreodată. Glumi Alex.

Mașina porni de pe loc. Cu ochii în lacrimi, Anna privi mașina neagră în timp ce se depărtează de casă.

Ajunși la casa de pe coastă, din orașul Philadelphia, Amy admira casa în timp ce Alex scotea bagajele din mașină.

Ce casă mare.

Stai să vezi cum îi înăuntru.

Casa albă cu formă dreptunghiulară sacundea în interior o frumusețe de mobilier. În totalitate alb și gri, mobilierul era unul modern.

Alex o conduse pe Amy până în camera ei unde îi puse bagajele și o lăsă să se acomodeze cu casa.

Îi puțin mare. Grăi Amy coborând de la etaj.

Puțin mare? Răspunse Alex de pe canapea întorcându-se spre ea.

Da, se putea și mai bine.

Wow. Îi puțin mare în comparație cu ce casă?

Casa Albă?

Da, desigur. Hai să comparăm Casa Albă cu alte case să vedem cine o întrece.

Hai măi, că n-am vrut să te supăr. Se așeză lângă el Amy sărutându-l pe obraz.

Să ști că sunt supărat.

Atunci, se pare că nu dorești cadoul meu pentru tine. Îi spuse Amy intrând în jocul lui.

Ce cadou? Se repezi Alex.

O să vezi dacă nu mai ești supărat și vii în cameră peste 5-10 minute.

Amy se strecura elegant pe scări urcând lin spre etaj. Alex stătu puțin pe gânduri privind spre ceas.

Ora 8. Ce cadou poate fi la ora asta?

La început nu îi veni nimic în minte, numai după ce trecuseră 7 minute și după ce stătu încă puțin pe gânduri, își dădu seama imediat. Se ridică rapid de pe canapea și urcă scările ca și cu mar fi zburat, câte două trepte deodată. Ajunse mai rapid decât crezuse în fața ușii camerei lui Amy. Deschise ușa încet și nu văzu pe nimeni în cameră, auzi doar apa de la duș. “Cineva face duș. Dar cine?…Ioi prost sunt, îi Amy.”. Se așeză încet pe pat, întorcându-și capul spre cabina de duș ce înfățișă un trup puțin atletic. “Rezistă ispitei, rezistă ispitei.” Își repeta în minte Alex. Imediat se opri apa. Se repezi să închidă ușa și se așeză la loc pe pat. Așteptă câteva secunde și ușa de la baie se deschise. În dreptul ei apăru Amy înfășurată într-un prosop, roz.

Deci ai venit, până la urmă.

Cum să nu vin. Completă Alex privind în partea opusă ca nu cumva să îl ispitească imaginea lui Amy. Cred că ar trebui să te las să te schimbi și vin dupaia.

Nu apucase să se ridice că Amy se ivi în fața lui.

Nu este nevoie.

Își puse mâinile pe pieptul lui împingându-l cu spatele spre pat. Se așeză peste el, cu un picior de o parte și cu unul de alta, părul ud îi veni peste umăr. Ochii amândurora se încrucișară.

Nu am nevoie să mă mai îmbrac.

Amy se apropie încet spre Alex până ce buzele lor se uniră într-unul. Mâinile lui Alex se plimbau pe întreg corpul lui Amy pipăind fiecare parte. Curând prosopul îi alunecă de pe corpul tinerei, tricoul masculului fusese aruncat cât colo, pantalonii la fel, iar cei doi își împărtășeau căldura corporală într-un mod senzual. Adrenalina circula în sânge, inima bătea puternic, senzațiile puternice își făceau apariția pe rând, sărutări lungi și tot mai dese între cei doi. Mișcări line într-o parte și-n alta. Măinile amândurora se plimbau pe întreg corpul partenerului. Întreaga noapte deveni ”înflăcărată”.

Cei doi continuară această acțiune până ce razele soarelui de dimineață treceau prin geamul-perete a dormitorului încălzind întreaga cameră. Alex se trezi încet, cu ochii între deschiși privind în jur. O observă pe Amy stând pe perna alăturată, cu spatele gol înspre el. Se ridică din pat somnoros și încercă să se trezească. Își puse niște pantaloni și se îndreptă spre parter. Hainele erau aruncate peste tot în cameră, ca rezultat al nopții treute. Coborâ scările treaptă cu treaptă, trecu de hol, ajunse în bucătărie și deschise frigiderul pentru ceva răcoritor. Își luă o doză de suc și se îndreptă înapoi spre dormitor însă ceva îl încetini. Ceasul. Se uită fix la el, citind ora: 10:00.

Nu tu alarme, nu tu zgomote dis-de-dimineață, nu tu stres dacă întârzii… ce bine e acasă.

Privi mulțumit prin geamul din stânga lui admirând întinderea mării până la orizont. După ce admiră priveliștea, Alex se îndreptă spre scări, însă din nou ceva îl reținuse. Se grăbi rapid spre bucătărie, unde petrecuse aproximativ o oră.

Somnoroasă, Amy deschise încet ochii, privi spre fulgii ce se arătau la geam. Afară ningea destul de lin, fulgii coborau încet spre pământ, fricțiunea fiind aproape zero între ei și aer. Căldura din casă combinată cu frigul de afară aburise geamul. Privi lângă ea, Alex nu era în pat. Se ridică din pat, își luă un tricou de-al partenerului ei și coborâ la parter. Ceea ce văzuse o surprinse plăcut. Îi fața ei era o masă cu un suport de lumânări în centru, iar pe lateral câte o farfurie cu mâncarea preferată a fiecăruia. Din spate apăru Alex și o sărută pe obraz.

Bună dimineața.

Bună, bună. De unde ai știut că îmi place salata Caesar?

Eu știu tot. Defapt am întrebat-o pe mama și mi-a zis că i-ai zis că îți place salata asta, Iulius sau Romulus sau cum îi zici.

Și ai făcut toate astea pentru mine?

M-am trezit la aceeași oră cu cocoșul și m-am gândit să îți fac o surpriză.

Chiar este o surpriză.

Și după terminăm de mâncat, după ce facem un duș și ne pregătim m-am gândit să-ți arăt orașul.

Super idee.

Începând din momentul în care au terminat de mâncat, Alex și Amy s-au plimbat toată ziua prin New York, au vizitat parcuri de distracție, Statuia libertății, Empire States Building, și multe alte centre de atracție pentru turiști, după care și-au terminat ziua la un cinematograf vizionând un film.

Zilele treceau ușor, 8 decembrie, 10 decembrie, 24 decembrie. Ajunul Crăciunului bătea la ușile oamenilor din America, deoarece Europa deja intrase în Ajun. Fulgii de zăpadă acopereau întreg ținutul urban formând o plapumă groasă și pufoasă. Oamenii colindau magazinele la fel cum copiii colindau casele; toții oamenii făceau ultimele retușuri pentru ziua cea mare, mâncăruri alese și băuturi fine acopereau mesele din casele fiecărui cetățean. Globurile, betelele, îngerașii de porțelan și steaua din vârf împodobeau un singur brad realizând o capodoperă. Saemus împreună cu familia sa petreceau împreună cu rudele venirea zilei de mâine, Weeds se reîntâlnise cu familia sa și se bucurau cu fiecare moment pe care îl aveau împreună, Ramirez deja se bucura de ziua de 25 decembrie văzând copii desfăcând, cu mult drag, cadourile primite de la Moș Crăciun. Pe de altă parte Alex, Amy și familia lui încă făceau ultimele retușuri. Focul mocnea în șemineul casei Annei. Globurile erau aranjate cu mare migală de Amy, în timp ce Alex arunca la întâmplare beteala pe brad.

Ce faci? Îl întrebă Amy.

Aranjez beteala?

Așa aranjezi tu beteala?

Ă..da, cam așa.

Așa a făcut în fiecare an. Se auzi Anna din bucătărie.

Așa, mersi că mă dai de gol.

Deodată se deschise ușa, intrând Alexis, ținând în ambele mâini câte o plasă cu mâncare.

Hei, mă ajută cineva?

Vin acum surioară. Se oferi Alex.

Alexis Blair Harper este sora lui Alex, cea care, după ultima vizită a lui Alex, se mutase în Washington, însă ea circula în lumea întreagă. Cu un chip angelic, cu bărul lung și brunet, Alexis participase într-un an la Miss America și a reușit performanța de a ieși pe primul loc; din păcate, în finală a fost învinsă de frumoasa reprezentantă a Argentinei’, Nina Cortez. Imediat, după terminarea concursului fusese recrutată de o mare firmă de modeling. De atunci cutreierase lumea întreagă, vizitând diverse țări, una mai exotică ca cealaltă. Zilele de Crăciun le prindea tot timpul împreună cu mama ei, știind că Anna are nevoie de sprijinul familiei, indiferent dacă nu recunoștea acest lucru.

Tu ar fi trebuit să faci cumpărăturile, că tu ești ăla mai forțos în casă.

Da, ar fi trebuit…dar a fost nevoie de mine aici în casă.

Și ce ai făcut în tot acest timp, mă rog?

Am…pus…beteala.

Atât?

Cam da.

Nu-mi vine să cred. Ioi…ce te-ai face tu dacă n-aș fi eu aici?

Uhm, mi-aș lua o altă soră?

Deci acuma mă și înlocuiești?

Nicidecum.

Alex o cuprinse călduros în brațe.

Niciodată nu te-aș înlocui.

Mă bucur că ești aici, și pentru prima dată în 2 ani.

Și eu mă bucur…nici nu ști cât de mult.

Din debara țâșni Anna, ținând o cutie frumos împachetată, îndreptându-se spre sufragerie.

A venit momentul. Începu ea.

Capul familiei trebuie să pună steaua din vârf. Completă Alexis.

Oh, deci cine o pune?

Tu. Tu ești bărbatul în casă, deci tu o pui.

Alex privi către mama sa, Anna, care ținea strâns cutia în mâini, și surâse.

Serios?

Ace o punea împreună cu tine în fiecare an. Își punea steaua în mână și te ridica până în vârf.

Tată, pui steaua în vârf, că vine moșul și nu avem pomul făcut.

Da, tată. Completă Alexis.

Acuma, acuma, le răspunse Ace zâmbind. De această dată se va schimba ceva; vreau ca viitorul bărbat din această casă să pună pentru prima dată steaua în vârf, și vreau să fiu martor, așa că Alex…

Ace îi puse steaua în mânuțele sale mici.

Eu, tata?

Da, tu. Va veni un timp în care tu vei fi bărbatul în casă și timpul acela….

Îl luă în brațe pe Alex și îl ridică până ce ajunse în vârful bradului. Alex se întinse să ajungă să pună steaua. Încă un centimetru se afla între el și vârf. După un efort scurt de a se întinde, Alex reuși să așeze corect steaua în vârful bradului. Bucuria din ochii lui Alex din acel moment îl făcu pe Ace să se emoționeze.

Acum că ai pus și steaua mergeți rapid la mâncare, că așteaptă spaghetele acolo pe masă.

Ieii, paghete. Strigară Alex și Alexis.

Ace îi privea pe cei doi copii alergând spre bucătărie. Rămase puțin cu ochii ațintiți spre steaua din vârful bradului. ” timpul acela va veni mai curand de cat ai crede”. Își întoarse privirea spre geam privind fulgii de zăpadă căzând lin spre pământ. Întunericul de afară adâncea gustul amar din sufletul lui Ace.

Acela a fost ultimul Crăciun înainte de…

Anna avea ochii umeziți, dar Alexis se grăbea să o îmbărbăteze.

Gata, mamă. Nu plânge.

Amy se emoționase auzind despre acele momente și îl strânse pe Alex de mână, dar el nu răspundea. Privi către el și îl observă privind în același punct de pe podea. Medita. Medita la vorbele mamei sale și avea în minte întreaga acțiune din acel Crăciun.

Te rog pune-o tu, îl rugă Amy.

Alex o privi pe Amy cu aceeași privire meditativă, dar se întoarse rapid spre Alexis.

Alexis, tu ai pus vreodată steaua în vârf?

Nu, niciodată.

Acum a venit momentul.

Cum? Nu pot face asta. Este ceea ce trebuie tu să faci.

Nu merit acest onorariu. Paote că tata m-a pregătit de acest moment aproape toată viața, însă… e dreptul tău.

Alex…

Nu ai ce să spui. Ai fost aici aproape de mama în fiecare an, ai fost aici în momentele cele mai importante, tu meriți să pui steaua.

Emoția se putea citi de pe fața lui Alexis. Buzele îi tremurau ușor în căldura camerei, mâinile se desprinseră de pe umerii Annei și prinseră de steaua aurită. O ridică încet și o așeză în vârf.

Încă un brad împodobit. Se apre că vă așteaptă o lună de ianuarie în care îl veți despodobi.

Serios? Întrebă Alexis în șoaptă.

Da, răspunse Alex, fiindcă asta este treaba voastră, de femei.

Momentul exact următor le avea protagoniste pe Anna, Alexis și Amy ce priveau atacator spre Alex.

Ce, n-am dreptate?

Ba da, cum să nu. Poți veni o clipă cu mine?

Sigur, surioara mea dragă.

Cei doi ieșiră pe treptele exterioare, acoperite de plapuma de nea, ale casei.

Privește în sus spre stele și spune-mi când vezi Carul Mare.

Carul Mare? Nici nu cred…

Până să își termine propoziția, Alex descoperii că fusese păcălit de sora lui mai mică, cea pe care o credea întotdeauna naivă.

Deci nu cred. M-ați încuiat pe dinafară?

După cum vezi da.

Hohote de bucurie răsunau din casă. Probabil erau ale fetelor.

Serios, daca asta îi o glumă…

Nici una.

Cum? Hei, haideți, nu mă lăsați aici. E frig afară…

Camera se depărtă încet de acest moment, se ridică spre cer și urmări miliardele de stele ce se arătau în întunericul iernatic.

Zilele au trecut, cadourile au venit și au plecat, colindele au răsunat peste tot, iată că în curând sosise și ziua de 31 decembrie, ora 22:00. Lumea se aduna încet spre centrul orașului New York. Mulțiea se mări încet ajungând la o mulțime uriașă de oameni ce aștepta sosirea noului an. Băuturile curgeau ca râurile, mucurile de țigară formau deja grămezi la fiecare colț de stradă, oamenii mahmuri, unii singuri alții cu iubite, colindau străzile.

În centrul centrului orașului era o scenă frumos amenajată, unde urma să țină un discurs președintele. Bodyguarzii înconjurau acea scenă, serviciile secrete protejau locul, mulțimea fierbea de nerăbdare.

Unde sunt ceilalți, nu ar fi trebuit să vină? Se îngrijoră Amy.

Acuma trebuie să ajungă și ei. O liniști Alex.

Alex cu familia se afla în marea gloată de oameni așteptând după ceilalți membrii ai echipei cu familiile lor. Așteptarea nu avea să dureze mult deoarece toți trei își făcură apariția. Toată lumea se bucura în timp ce se salutau reciproc. Alex își salută camarazii, urmând membrii familiei.

Sal!

Alex, mă bucur să te revăd!

Și eu prietene. Hehehei,Ramirez!

Mi amigo!

Weeds.

Alex.

Treci aici la îmbrățișat. Bine că ești în viață.

De ce n-aș fi? Doar nu am dat acum o lună, două o petrecere din care mi-am distrus casa, nuu!

Alex observă două frumoase domnișoare ce îl acompaniau pe Weeds. Ele erau îmbrăcate destul de sumar pentru a ieși în oraș la un asemenea eveniment.

Văd că ai companie.

Vezi bine.

Și cine sunt aceste domnișoare?

Companioanele mele.

Companioane?

Da, le-am închiriat pentru ora asta. Îi șopti Weeds.

Închiriat? Oh, adică sunt… de alea?

Da prietene, da sunt.

Ei, dacă tu ești fericit și eu sunt.

Toții povestiră întâmplări din această vacanță, spuseră glume și Weeds le povestise de petrecerea lui. Minutele treceau rapid. Era ora 23:45. Centrul era plin până la refuz, însă chiar și așa oamenii continuau să vină. Prin marea mulțime își făcu intrarea, cu un convoi de mașini în față și în spate, mașina prezidențială. Se opri lângă scenă și din ea își făcu apariția președintele cu o doamnă ce avea aceeași vârstă cu el, dar aarăta mai tânără și frumoasă. Aranjată, machiată corect, nu strident, era o plăcere să o privești. Președintele îi cuprinse brațul ajutând-o să iasă din mașină.

Cine îi acea doamnă care este la braț cu tatăl meu?

N-am nici cea….oh, nu. Amy, trebuie să îți zic ceva.

Shh, vreau să văd cine îi.

Despre asta vroiam să…

Shhh!

Amy, ea e…

Am spus shhh că vreau să aud să văd cine îi.

Să nu-mi zici că de ce nu ți-am spus.

Cei doi urcară pe scenă, dar doamna nu îi dădea drumul președintelui. Mulțimea începu să strige și să se bucure când președintele își făcu apariția pe scenă. Acesta se apropia de microfon și începu să povestească:

Bună seara doamnelor și domnilor, bună seara New York.

Oamenii fluierau, trigau și se bucurau.

Ce seară plăcută de a fi alături de voi. Mai sunt…15 minute și deja anul 2031 ne face cu ochiul.

Observând că toată atenția este pe frumoasa doamnă de lângă el, Jacob se adresă mulțimii cu bucurie în suflet.

Observ că o priviți cu mare uimire pe doamna ce este lângă mine. Aruncă o privire caldă spre ea. Este o femeie frumoasă, inteligentă, sunt cel mai fericit om când sunt lângă ea. Oameni buni, se întoarse spre mulțime și grăi cu cu putere, ea este viitoarea mea soție!

Ce?! Strigă Amy din mulțime, dar oamenii făceau prea mare gălăgie de la auzirea vești, ca ea să poată fi auzită. Viitoare soție? Se întoarse către alex,tu de ce nu mi-ai spus?

Am vrut să-ți spun dar erai prea ocupată să îmi spui ”shh”.

Dar de ce nu mi-a spus sau nu m-a sunat?

Asta vroiam să-ți spun. A trimis un mesaj acum 3 săptămâni în care spunea că ar vrea să mergi să îl vizitezi că are să-ți arate ceva frumos ce te va bucura.

Și numai acuma mi-ai putut spune?

Până acuma am uitat. Când am văzut-o am realizat ce era defapt cu mesajul.

Halal iubit mai ești și tu, glumi ea. În viitor o să uiți și data în care ne-am cunoscut.

Ce, începu să râdă, nu aș uita niciodată ziua aia. Era o zi frumoasă de vineri..

Joi.

Bine, o zi de joi din luna septembrie…

August.

Bine! Nu îmi aduc aminte și nici nu cred că o voi face vreodată.

Era sunetul telefonului fix. Stătu puțin cu ochii ațintiți spre telefon. Se uită la ceas, ”6:00. Cine sună la ora asta?”. Se apropie sceptic de telefon, puse mâna pe el și răspunse.

Alo?

Alex, ieși de acolo imediat! Răspunse vocea speriată.

Ce? De ce să…

O explozie puternică din spatele lui întrerupă comunicația. Alex se întoarse speriat și văzu mult fum. În acel moment se repezi pe scări spre dormitor. În spatele lui se trăgea însă nu se putu întoarce să se uite cine trage. Întră alunecând în cameră, unde Amy privea speriată spre ușă neștiind ce se petrece afară.

Alex apucă o haină și i-o aruncă lui Amy.

Pune asta pe tine!

Ce se întâmplă, Alex?! Întrebă Amy speriată.

O să-ți spun imediat numai pune haina asta pe tine acuma.

În același timp se grăbi spre pat, de dedesubtul căruia trase o cutie mare de un verde închis. Deschise cutia și își însuși un pistol cu care îl și împușcase pe un soldat aflat la ușă în clipa imediat următoare. Își puse pistolul în teacă, își mai luase un smg și porni pe scări spre soldații care așteptau la ușă. Aruncă o grenadă fumigenă pe scări în jos pentru elementul surpriză. Înainte ca soldații să poată reacționa fumul se ridică în aer acoperind întreaga cameră. Alex eliminase soldații unu câte unu, o prinse pe Amy de mână și o trase după el până în bucătărie. Se apropie de un perete, tastă pe niște butoane luminoase aflate în perete și o ușă se deschise afișând niște scări ce duceau undeva în subteran. Coborâ scările și deodată se aprinseră becurile încorporate în tavan luminând locul. O sală mare, plină cu mașini scumpe și echipament militar, se întindea de sub casă încă 100 de metri în stâncă.

Camera de refugiu. O lămuri pe Amy văzând-o surprinsă. Camera asta am construit-o special pentru astfel de evenimente. Ia-ți niște haine din dulap și pregătește o mașină.

Bine. Răspunse Amy la fel de speriată ca la început. Dar ce se petrece aici, cine sunt soldații ăștia?

Habar n-am. Dar Globe-X sigur nu sunt. Defapt, dacă mă gândesc mai bine, nu au nici un fel de echipament.

Teroriști?

Nu. Sunt prea bine organizați să fie teroriști.

Telefonul mobil începu să sune.

Da?

Ce bine, ești în viață.

Salazar?

Da cine credeai?

Păi mă iei și tu așa direct fără să zici nimic?

M-am speriat.

Tu, speriat? Serios?

Da. M-am temut pentru viața ta.

Ceilalți unde sunt?

Sunt pe drum spre punctul de întâlnire în Pennsylvania, Black Mountain, la coordonatele astea.

Telefonul suna ca semn că primise coordonatele.

Ok. Stai! Încă ceva. Cine sunt tipii ăștia?

Oameni normali, fără vreo legătură cu armata sau ceva de genu.

Cum? Dar sunt organizați bine de tot.

Banii te fac și Superman la nevoie.

Bani? Ce bani?

Se auzi zgomote puternice în telefon.

Ști ce? Te informez mai bine la locație că nu mai….am..imp.

Sal? Sal! La naiba, semnal zero. ”Se pare că bruiază semnalul.” Amy, gata?

Gata când spui.

Perfect. Ști conduce, nu?

Da…

Bun fii atentă. O să te duci cu mașina la Casa Albă ca să fii în siguranță

Nu! Nu mă duc fără tine.

Trebuie să mergi, eu o să-I țin ocupați, cu tot ce am pe aici, până pleci.

Nu..te rog.. spuse Amy și mai speriată.

Nu-ți face griji o să fii în siguranță acolo, mai ales că îi și tatăl tău…

Nu mă duc fără tine, indifferent cât de în siguranță ar fi.

Alex stătu puțin pe gânduri uitându-se spre privirea lui Amy care emana frică.

Ok, spuse într-un final oftând, uite coordonatele astea. Te duci exact la locația care ți-o indică.

Și tu?

Ai nevoie de acoperire ca să poți pleca.

Nu, nu vreau să te pierd. Sunt prea mulți ca să îi poți bate.

Ei nu s-au antrenat ca mine, ei nu știu tactici, nu au mintea mea, nu au forța și viteza mea. Nu-ți face griji, ne întâlnim acolo, iți promit.

Bine. Spuse Amy puțin încrezătoare. Dar promiți, așa-i?

Promit.

Amy porni mașina, în timp ce Alex se echipase. Deschise poarta garajului întâmpinându-i pe cei aflați afară cu arme.

Du-te acum. Îi spuse Alex.

Amy porni cu viteză din subteran îndepărtându-se de focurile de armă. Alex se adăposti de focurile de armă și o privi mașina cum se îndepărtează. ”Pe acolo sigur nu mă pot duce. Trebuie să fie o altă cale”. Căută în jur și zări o posibilitate. ”Marginea!”. Înainte de a putea face pasul acesta, Alex se hotărâ să-l sune pe Sal de pe telefonul din HoloPro ce avea rețea direct de la satelit. Trimitea focuri de armă spre adversar în timp ce auzea în ureche tonul telefonului.

Da?

Sal!

Alex, tu ești?

Vezi că e pe drum.

Ok, ne întâlnim la ora…stai puțin, ai zis ”e”?

Da, Sal…Numai Amy vine spre voi.

Poftim? Și tu ce vrei să faci?

Amy a avut nevoie de acoperire. O să scap și eu cum pot.

Și cum ai de gând să faci asta?

Marginea.

Marginea, prăpastiei? Ești nebun?

Da, sunt destul de nebun.

Acolo sunt numai stânci. De ce ai vrea să te arunci tocmai acolo? Mai bine te împușcă decât să mori așa.

La anumite intervale de timp vine fluxul.

Și tu speri să-l prinzi, asta e?

Da.

Îmi pare rău, dar nu te pot lăsa să faci asta.

Nu ești aici să mă oprești, deci…

Alex, serios nu o face.

Sal, vreau să ai grijă de ceilalți…

Nu! Nici nu mă gândesc! O să vină Ramirez cu avionul Agenției după tine. Nu accept să…

Nu trebuie să accepți…trebuie să o faci.

Alex!

În timp ce Salazar striga în cască, Alex se întoarse și eliminase potențialele pericole, dar soldații se înmulțeau mai repede decât putea elimina. Numărul lor începu să crească până ce îl copleșiseră ca și număr, așa că Alex se hotărâ să facă pasul cel mare și să se îndrepte spre margine. Drumul era pândit de toți soldații, însă în fața lui era liber. Așteptă puțin și se ridică în picoare fugind cu toată viteza spre margine; în graba sa de a scăpa cât mai rapid, Alex nu îl observase pe un inamic cu un lansator de grenade ce pândea de la câțiva zeci de metri, însă nu mai era timp de întoarcere. Se zăriră reciproc; inamicul apăsă instantaneu pe trăgaci, racheta sări din țeavă cu viteză mare, el alergă mai rapid. Timpul se scurgea încet, parcă acești 20 de metri păreau o veșnicie. Credea că nu va mai ajunge. ”Trebuie să reușesc, trebuie să reușesc! Amy…îmi pare rău”. Racheta se apropia fulgerător de el și când Alex mai avea doi metri, aceasta lovi ținta. O minge de foc se propagă prin aer, încălzindu-l și aruncând în toate părțile diferite bucăți din ceea ce trebuia să fie o persoană. Fumul de după era înecăcios și gri. Soldații se apropiau încet de locul exploziei. Când fumul s-a risipit, soldații au putut observa mai bine locul impactului. Priviră peste margine, apăru pe suprafața apei o urmă de sânge. Își mutaseră privirile înspre gaura făcută de proiectil. La fel ca apa, și ea, era înconjurată de jur-împrejur de un lichid roșu închis.

Crezi că ăsta o murit? Îl întrebă unul din soldați pe celălalt.

Mă, dacă vezi sânge peste tot… atunci sigur îi mort.

Am scăpat de o grijă. Se amuză soldatul.

Curând toți cei de acolo începură să râdă și să facă glume pe seama a celor întâmplate. Studiară casa, își însușiseră ceea ce nu erau de-a lor, studiaseră până și camera de refugiu.

Întreaga populație de pe întreg globul era pe urmele lor. Sursa, necunoscută, dar tot ce se știe este că cineva, cumva a reușit să convingă lumea să îi ”vâneze” pe cei patru.

Aflați în Black Mountain, la locația stabilită, Salazar, cu Weeds, Ramirez și încă doi piloți, discutară pe tema ”vânătorii”.

…Deci asta-i singura metodă care ar putea funcționa, așa-i? Concluzionase Salazar.

Altceva nu avem ce face. Adăugă Ramirez.

Acum că am rezolvat cu ceea ce vom face, unde îi Alex și Amy? Întrebă Weeds

Da chiar?

…Alex nu o să mai…

În acel moment se auzi o frână puternică. Respirația celor din cameră se opri pentru un moment, stând orientați cu ochii spre ușă. O umbră se apropie de ușă, rămase acolo o secundă, pe urmă puse mâna pe clanță și deschise. Weeds și Ramirez vroiau să pornească înspre intrus, însă se opriră exact la timp înainte de a sări pe Amy.

Amy? Întrebară ei deodată.

Cu ochii în umeziți, Amy îl îmbrățișă pe Weeds, care rămase puțin mirat.

Alex…Alex nu mai vine.

Cum? Întrebă Weeds.

De ce nu mai vine?

A rămas să mă ajute să scap de acolo cu mașina și nu a mai reușit să scape.

Imposibil. Alex sigur a scăpat, defapt sigur îi în drum spre locul ăsta.

Are dreptate Amy. Se auzi Saemus, cu o voce stinsă, din spatele lor, sprijinindu-se pe pumni. Are dreptate.

Nu, nu poate…

Da de ce nu mai vine, cum adică?

Soldații erau prea mulți, îl înconjuraseră și… nu le-a putut face față.

Nu ai nici o dovadă că nu mai vine. Se răsti Weeds.

Ba da, chiar am, uite.

Saemus le arătase înregistrarea apelul pe care îl făcuse cu Alex.

Deci, s-a aruncat în gol ca să nu fie împușcat?

Sufletul lui va fi într-un loc mai bune de acum înainte. Interveni Ramirez.

Din păcate nu am putut face mai mult pentru el.

El știa că dacă vine cu Amy o să îl urmărească și o să-i aducă direct aici, de aceea a salvat-o pe ea.

Fiindcă nimeni nu ar fi urmărit-o.

Mai bine rămâneam cu el. Adăugă Amy.

Ce? Ce tot vorbești acolo?

Decât să știu că nu-l voi mai vedea niciodată, mai bine rămâneam cu el.

Așa este cel mai bine Amy, crede-mă.

Și, acuma? Unde mergem? Interogă Ramirez.

La Casa Albă.

Cum?

Acolo mi-a zis Alex să mă duc prima dată că sunt mai în siguranță, dar eu nu am dorit.

Priviri triste cuprindeau întreaga cameră, însă nici unul nu vroia să înceapă. Saemus fusese acela ce se încumetă să spargă gheața.

Se pare că ne îndreptăm spre Casa Albă.

Ceilalți îl aprobară prin tăcerea lor mormântală.

Trebuie să terminăm ceea ce Alex nu a reușit. Puteți să ne duceți spre Casa Albă? Îi întrebă pe piloți.

Oriunde și când doriți. Răspunse unul dintre ei.

Vă mulțumim.

Plăcerea e a noastră.

Cei patru împreună cu piloții se îmbarcaseră în avion. Amy încă mai privea spre drumul ce o aduse în acest loc, sperând să îl observe pe Alex dar, din păcate el nu apăru.

Avionul se ridică de la sol cu ajutorul motoarelor rotative și se îndreptă spre Casa Albă.

Deci, dacă Alex…nu mai e, cine va fi comandantul echipei? Întrebă Salazar.

Sincer,eu cred că nu ar trebui să fie un șef. Răspunse Weeds

De acord cu Weeds. Echipa ar putea lucra mai bine fără un șef, și în plus cine l-ar putea întrece pe Alex? El știa să coordoneze echipa într-un fel în care nici unul din noi nu ar fi putut-o face.

Da, cred că ai dreptate Rami.

Haideți să ne limpezim puțin mintea până ajungem la Casa Albă, ca să fim fresh. Trebuie să scăpăm de orice gând ce ne-ar putea întuneca judecata.

Da, ar fi bine. Cred că avem nevoie de puțin timp departe de tot ce se află în exterior.

Trecuseră câteva ore de la incidentul cu soldații, în care Alex își pierduse viața încercând să o salveze pe Amy. Avionul intrase în aria teritorială a Casei Albe. Avioanele ce se ocupau cu protejarea ei, se apropiară de avion pentru a-l escorta până la aterizare. Președintele însuși venise în locul de aterizare. Ușa se deschise și din spatele ei se zări Amy, Weeds, Ramirez și Hudson. Serviciile Secrete îi întâmpinase pe cei trei: Weeds, Ramirez și Salazar; în timp ce lui Amy îi permiseră să alerge spre tatăl ei cuprinzându-l de după gât, îmbrățișându-l cu bucurie.

Cât mă bucur să te revăd, tati.

Și eu mă bucur, fiica mea.

O, reuniune de familie. Se amuză Weeds.

Te rog să te potolești. Îi spuse un om costumat.

Weeds îi aruncase o privire de nepăsare.

Serios? Tu îmi spui mie să mă potolesc? Te-ai uitat la tine?

Da, și mi se pare că ești în dezavantaj din cauza corpului slăbuț.

Oohoho! Se pare că vrei să te pui cu tunetul.

Iar eu sunt fulgerul.

Așa, și?

Tunetul este întotdeauna după fulger.

Gata, până aici! Sal, ține-mă.

Weeds, poate te-a bate.

El?

Da el.

Câteodată nu îmi dau seama în ce echipă ești.

În timp ce Weeds și cu ceilalți vorbeau, președintele Jacob petrecea un moment tată-fiică cu Amy.

Ce mai faceți? Când ați venit? De ce nu m-ai sunat?

Am vrut să îți fac o surpriză, dar…

Ce s-a întâmplat?

Ochii lui Amy se întristară din senin.

O gloată de oameni ne-au atacat azi dimineață…și Alex…m-a ajutat să scap.

Gloată, ce gloată v-a atacat?

Nu știu, totul s-a întâmplat prea repede ca să pot asimila ceva.

Și Alex unde-i, că nu îl văd?

Numele apăsa puternic pe inima zdrobită a lui Amy. Ochii începură să se umezească.

M-a salvat, tată. M-a salvat de atacatori și mi-a promis…mi-a promis că o să ne vedem, că o să fie lângă mine. Și nu a fost.

Din ochi lacrimile se prelingeau pe obraz, Amy își puse capul pe pieptul tatălui ei, acesta strângând-o în brațe.

Îmi pare rău. Spuse Jacob vizibil afectat de veste. Părea un băiat de treabă și părea ginerele perfect.

Era perfect. Era amuzant, înțelegător, sufletist, un om pe care te puteai baza tot timpul, te făcea să zâmbești chiar dacă el nu avea starea de veselie pe care o transmitea. Întotdeauna a vrut să arate că nimic nu-l afectează, că pentru el totul e ușor. Clipele alături de el treceau greu, fiecare privire, fiecare zâmbet pe care mi-l transmitea părea să dureze o veșnicie. MI-a promis că o să fie lângă mine tot impul șăi mă va proteja, dar nu s-a putut proteja pe el.

Ochii tuturor priveau înlăcrimați spre Amy.

Ochii aceia căprui și părul ondulat… o să-mi fie dor de el.

O, fata mea. Sărăcuța de tine, cât ai suferit tu. Nu vreau să te văd așa, ia ștergeți lacrimile cu batista și privește că am un cadou pentru tine, pentru voi toți.

Din camera semiîntunecată se ivi un om înalt, brunet, cu barbă groasă, părul dat pe spate, și o privire apăsătoare și cu un zâmbet larg.

Morientes?! se miră Weeds, în timp ce ceilalți nu le venea să creadă pe cine avea în față.

Persoana bărboasă începu să râdă amuzată de reacția celor din jur.

Serios? Deci după atâția ani în care ai fost alături de mine tot nu mă recunoști?

Surpriză. Toți rămaseră mască auzindu-i vocea necunoscutului. Acesta prinse de barba falsă și o aruncă în lateral și își aranjă părul ca să arate ca de obicei. Fața îmbătrânită de barba lungă acoperii chipul arătos al tânărului ce se afla sub ea. Ochii căprui străluceau în lumina Soarelui ce străbătea Pământul.

Deci dacă nici acuma nu mă recunoști… se amuză tânărul.

Amy fu cea care îl recunoscuse prima, chiar dacă avea barba pe față, și cea care alergă acum spre el, sărind își încolăci brațele în jurul gâtului lui.

Credeam că nu o să te mai văd, îi șopti ea.

Doar ți-am promis că o să ne revedem.

Își ridică privirea și privi spre el cu ochii cufundați în lacrimi de fericire.

Te iubesc.

Și eu te iubesc mai mult decât o faci tu.

Urmă un sărut pasional, dar scurt între cei doi.

Dădea-mi-aș palme cu ciocanul! Exclama Weeds. Nu-mi vine să cred.

Alex! Se bucură Ramirez.

Se pare că nu o pățești așa ușor, ha?

Nu, nu încă. Zâmbi Alex. Ți-ai jucat bine rolul, domnule președinte.

Oh, mulțumesc, m-am străduit să iasă cât mai bine.

Adică, tu știai că el trăiește? Întrebă Amy cu lacrimi de fericire în ochi.

A…Cam da.

Câteodată nu știu cu cine din familie mă aseamăn.

”Cu mama ta, soția mea, un înger la fel ca tine.”

Ok, haideți cu toții în Casă.

Weeds, Ramirez și Saemus admirau interiorul Casei Albe în drumul lor spre Biroul Oval. Întreaga Casă Albă era împânzită de oameni în costume ce patrulau prin fiecare coridor, în fiecare cameră și spațiu gol.

Nu credeam să apuc și ziua asta, dar vă spun sincer știam că o să vin odată aici.

Da cum așa, Weeds?

Păi simplu. Fiind prieten bun cu soțul fiicei președintelui, cum să nu mă aducă el printr-o vizită pe aici, nu?

Nu te-aș fi adus nici dacă erai fratele meu.

Ceilalți începură să râdă.

Glumești, nu?

Logic.

Terminând discuția noastră înțeleaptă, ajunsesem în celebrul Birou Oval. Echipat cu două canapele, o măsuță mică în centru, câteva scaune și un birou cu un scaun din piele, Biroul uimi întreaga echipă FROST.

Weeds era cel mai afectat dintre toți.

Atât?

Da, cam atât. La ce te așteptai de la un birou? Îi răspunse Jacob.

Io speram să văd arme, muniții, tehnologie extraterestră, un birou secret în perete sau dedesubt și alte chesti SF, da așa… să zicem că merge.

Ai imaginație bogată și niște idei geniale. O să te chem data viitoare când renovez aici să faci niște schimbări.

În sfârșit mi-i se recunoaște adevărata valoare de designer interior.

Da Weeds, într-adevăr, completă Alex, însă din păcate nu am venit pentru rearanjarea biroului.

Adevărat. Adăugă Jacob.

Trebuie să ne dăm seama ce se petrece cu toată publicitatea asta a trupelor speciale, așa dintr-o dată și cine este în spatele acestui plan.

Plan?

Da. Un plan în care, mă tem, că facem și noi parte. Un plan măreț, dar care s-a consumat doar o mică parte din el, defapt acesta este doar începutul unui nou război contra Păpușarului din spatele acestor evenimente. În acest război primele victime vor fi cei apropiați nouă, familia fiecăruia dintre noi. Sal, unde este soția ta și copii?

I-am adăpostit în adăpostul secret din subteran și le-am spus să stea acolo până mâine.

Foarte bine. Ramirez?

La mine nu a fost nevoie că de cum a aflat orașul meu că toată lumea este după mine, păzesc orașul mai ceva ca serviciile secrete Casa Albă.

Aș vrea și eu un așa oraș… Weeds?

Frate, eu n-am nevoie de apărare și nici familia mea pentru că nici eu nu știu unde s-au mutat acuma dapăi civilii, de unde să știe ei?

Da, asta da…

Dar cine poate fi acest ”Păpușar”? interogă Saemus.

Aș avea o vagă idee despre cineva și este o probabilitate destul de mare să fie el.

Toți cei din cameră priveau nedumeriți spre Alex, care respira din ce în ce mai greu. După câteva momente, Alex își ridică privirea spre cei din cameră. Toți îi răspundeau cu aceeași privire cu care îi privea el.

Păpușarul este….

Momentul adevărului se apropia cu pași repezi. Alex ezită la început, însă rosti numele dintr-o suflare.”Morientes.”

Frica puse stăpânire pe cei din cameră, liniștea se abătu asupra acesteia. ” Ne va aștepta un război greu din care doar unul va ieși învingător. Sper că nu el”.

De unde ști că mai trăiește? Întrebă Ramirez aproape șoptit.

Morientes a plănuit atacul de la casa fiecăruia. El este în spatele tuturor soldaților care vor să ne vină de hac.

Dar parcă ai spus că sunt civili nu soldați. Ridică vocea Salazar.

M-am înșelat. M-am înșelat grav. Îți strânse puternic pumnul. Sunt prea bine organizați pentru a fi civili, iar armamentul…armamentul este de nivel 3. Nici un om sau instituție nu ar fi putut deține asemenea armament, doar Agenția și Globe-X.

Dar dacă Agenția îi cea care vrea să ne distrugă?

Dacă într-adevăr așa este…. suntem pe cont propriu. Trebuie să sperăm că nu e așa, dar timpul le va rezolva pe toate și tot el ne va arăta adevărul.

Amy se ridică de pe canapea și porni spre Alex cuprinzându-l cu putere de torace. Era o îmbrățișare puternică de care Alex se bucura din plin. Știa că aceasta putea să fie ultima lor îmbrățișare; în sinea lui, Alex spera să nu fie, deoarece speranța moare ultima.

Domnule, trebuie să vedeți asta. Se repezi de după ușă un om în costum.

Președintele se ridică și ieși din birou. Urcă niște scări și ajunse la balcon, unde deschise ușile mari și albe cu geamuri la fel de uriașe, ce dădeau în terasă. Păși pe balcon și observă spre marea lui uimire întreaga zonă din fața Casei Albe, locul unde ateriză avionul era cuprins de o mulțime de oameni ce scandau contra echipei.

Vrem echipa FROST! Vrem echipa FROST!

Cu ce scop doriți echipa? Ce vreți cu ea?!

Să o distrugem! DA! Să o distrugem!

Dar cu ce au greșit acești oameni?!

L-au omorât pe Conducătorul Lumii, singurul ce era în stare să conducă întreaga lume fără efort, acela este Morientes!!

La auzirea acestor vorbe președintele rămase fără grai privind marea masă de oameni, iar cei patru priveau unii către alții mirați ce aceleași vorbe de amenințare din partea publicului. ” Apocalipsa se apropie.”

Dați-ne echipa! Dați-ne echipa! Dați-ne echipa!

Jacob îl prinse de mână pe unul din oamenii în costum.

John, întărește paza de cinici ori la fiecare intrare și nu lăsa pe nimeni să intre sau să iasă din Casa Albă sau totul se va prăbuși sub ochii noștri.

Am înțeles domnule.

Președintele își întoarse privirea spre echipă și se îndreptă spre ei.

Băieți, aveți cu ce pleca de aici?

Nu putem suna baza că nu avem holopro-urile la noi. Răspunse Alex

Îl am eu. Interveni Ramirez.

Perfect. Sunați și spuneți-le să vină după voi.

Stați puțin, interveni Saemus, avionul cu care am venit era al Agenției.

Jacob se răsuci pe călcâie și porni spre balcon pentru a zări avionul însă se întoarse cu o veste rea.

Cum adică piloții sunt morți? Se enervă Alex. La naiba! Trebuie să ajungem la avion cât mai rapid. Este singura cale de întoarcere.

Vă ajut eu cu ce aveți nevoie.

Avem nevoie doar de niște arme și soldați de sprijin până decolăm.

Și un sandwich. Adăugă Weeds.

Așa deci arme, oameni și un sandwich pentru Weeds. Ok!

Alex simțea că aceasta va fi o călătorie fără întoarcere. Simțea cum pământul natal avea să se surpe sub picioarele lor și nu putea face nimic pentru a-l împiedica. Privi spre Amy, care îi ajuta pe Saemus, Ramirez și Weeds să se echipeze. Observând că dorea să se echipeze și ea, îi puse ferm mâna pe umăr.

Amy.

Vin și eu cu voi și de aia am nevoie de protecție.

Amy continua să se îmbrace, dar Alex își așeză și cealaltă mână pe umărul ei.

Nu poți să vii cu noi.

Poftim?

Îmi pare rău, dar nu pot să te pierd, nu pot să te am pe conștiință știind că ai murit din cauza mea. Îmi pare rău dar vei aștepta cu tatăl tău aici, în siguranță până se vor liniști apele.

Crezi că nu sunt în stare să fac față oamenilor de acolo?

Nu am spus asta. Normal că poți, doar ești cea mai vânjoasă și mai neînfricată femeie pe care am întâlnit-o, însă nu îmi permit să te pierd. Aceia de afară nu sunt soldați sunt civili și nu ști ce putere are fiecare și ce gânduri criminale poartă cu ei.

Dar nu te las eu să mergi singur acolo.

Nu am să fiu singur. Echipa mea, de-a dreapta mea și serviciile secrete de-a stânga mea și în plus o să am și eu arme…

Nu de asta…nu vreau să te mai pierd încă o dată…nu vreau să te mai pierd deloc.

Simțindu-i tristețea din glas și văzându-i ochii înlăcrimați, Alex o puse pe Amy la pieptul lui și o îmbrățișă cu putere. Știa că asta o va liniști. Trecură câteva momente și cei doi simțiră prezența celor dragi lângă ei. Saemus, Ramirez și Weeds se alăturară îmbrățișării de grup.

Data viitoare când vă mai îmbrățișați chemați-ne și pe noi. Grăi Weeds.

Poți să fii sigur de asta. Se amuză Alex.

Curând îmbrățișarea de grup se destrămă, dar ei rămaseră în cerc și priveau unul la altul, zâmbind; bucuria fiecăruia o simțeau cu toții, simțeau acea legătură puternică și de durată ce se formase între ei, alcătuind o familie ce nu putea fi dezbinată cu una cu două. Momentul de fericire se încheiase din cauza unei grenade ce fusese proiectată prin geamurile ușilor de la balcon. Explozia a fost una de intensitate mică, dar își făcu simțită prezența.

Trebuie să plecăm, urgent!

Echipa își luase armele și se repezi spre balcon. Ușile se trântiră de peretele exterior, balustrada era punctul de sprijin în saltul lor, iar iarba de jos, locul de aterizare. Unul câte unul, cei patru se proiectară peste balustradă și ajunseră cu picioarele pe pământ. Oamenii în costum erau în număr destul de mare formând un cerc în jurul lor. Pașii lor înaintară rapid în iarba tăiată scurt de către îngrijitor. Gloanțele zburau în dreapta și în stânga, șuierau pe la urechi, oamenii cădeau, însă obiectul rămânea același: să ajungă în siguranță la avion. Dinstanța dintre ei și aion se micșora considerabil, dar ceva îi reținuse și îi aruncase pe spate omorând majoritatea oamenilor în costume. Alex, Weeds, Ramirez și Saemus se treziră cu spatele pe iarbă, întinși. Le trebuiseră 3 secunde să se dezmeticească și să se ridice în membrele inferioare, timp în care civilii se apropiau cu tot felul de arme albe înspre ei. Dintr-o dată s-au trezit singuri în marea de oameni. Lovind cu coatele, pumnii și picioarele în stânga și în dreapta echipa FROST ajunse la avion. Se îmbarcă și porni. Motoarele cu reacție ale avionului andrenau o putere mare, contruind un suflu puternic în spate aruncând într-o parte oamenii. Avionul începu să se deplaseze din ce în ce mai tare, trecuse peste fântâna din parcul președintelui, Ramirez trase de manetă înspre el să ridice botul însă acesta refuza să se înalțe din cauza vitezei prea mici. Avionul se apropia de margine, se lovi de gard și îl smulse din pământ. Cei din-năuntru simțiră lovitura și se chinuiau să se țină pe picioare.

Ramirez, pe unde ne duci? Întrebă Alex

Încerc să nu dobor avionul dar pista ii prea cu multe garduri și nu le pot ocoli.

Ok, ai grijă să distrugi roțile.

O să încerc să realizez acest lucru, din păcate am nevoie de ajutor.

Vin acum.

Alex se repezi în cabina pilotului și se aruncă pe scaun prinzând de manete. Roțile continuau să se învârtă. Avionul se deplasa acum pe E. Street NW, Eclipse Rd NW și ajunse în parcul Eclipse. Trecuse de ce era mai greu, prinse viteză. Trecuse și de parc și se aventură spre Grădina Prieteniei America- Germania. Ramirez ridică din nou de manetă ajutat de Alex. De această dată avionul răspunse comenzii si se ridică deasupra solului înainte de a lovi monumentul Washington. Avionul se afla acum deasupra bazinului Tibal și își continua drumul prin înaltul cerului.

Președintele privea împreună cu fiica lui spre avionul ce înainta spre bază, depărtându-se de pericolul de aici. Amy simți din nou acel gol pe care îl simțise când îl părăsise pe Alex în Philadelphia. Avea încredere în puterea echipei și știa că vor ajunge în siguranță la bază, însă erau departe unul de celălalt. Jacob o cuprinse de umăr și o îmbărbătă; o privi și îi zâmbi călduros.

O să fie bine, nu-ți face griji. Se descurcă ei. Acum suntem cu toții în siguranță.

Da, cred că ai dreptate.

Mai stai aici sau intri, că eu am acuma o întâlnire cu ministrul Franței despre o afacere.

Nu, mai rămân. Trebuie să mă liniștesc și să îmi limpezesc mintea.

Jacob îi răspunse cu un zâmbet și intră înăuntru.