Frontul Salvarii Nationale

Cuprins

Comunismul. Apariția Comunismului în România

Loviturile de stat

Partidul Muncitoresc

Atribuțiile partidului politic în societatea comunistă

Democrația și caracteristicile sale

Definirea Democrației

Revoluția de la 1989 – punct de tranziție

Cultura politică

Partidele Politice în România. Perioada comunistă și post-comunistă

Definirea partidelor politice

Trasăturile partidelor politice

Funcțiile partidelor politice

Tipuri de partide politice

Partidul Comunist – organ suprem în societatea comunistă

Pluralismul politic

Frontul Salvării Naționale

Studiu de caz

Capitolul 1. Comunismul. Apariția comunismului în România

Comunismul – Societate lipsită de democrație reală

Marea Criză din perioada interbelică a afectat întreaga societate, toate domeniile și segmentele vieții sociale: economia, spiritualitatea, politica, formele de guvernământ, elaboratele doctrinare, acțiunea și conduita statelor în relațiile internaționale, etc. Criza a dus la falimentul doctrinelor politice clasice, liberalismul și conservatorismul, a îngreunat și trenat procesul constituirii elaboratelor politice neoclasice, a creat cadrul prielnic apariției și impunerii paradigmelor extremiste: fascismul și comunismul, care, deși elaborate sunt aflate la poluri diferite, extrema dreaptă și stângă au același numitor comun, totalitarismul, lipsa de democrație. Ca ideologie închegată, structurată și argumentată, cu elemente raționale, logice, dar nu întotdeauna și stiințifice, comunismul a fost opera lui Marx și Engels, demersul lor teoretic fiind rezultatul analizei societății capitaliste din a doua jumatate a secolului XIX, făcute însă din perspectiva poziției de clase, a proletariatului.

Scindarea mișcării socialiste s-a produs în cursul anului 1938, sub influența revoluției comuniste din Rusia, cand grupurile extremiste de esență comunistă au părăsit mișcarea și doctrina socialistă, constituind partide și o paradigma de comuniste, moment în care comunismul a devenit mișcare politică, doctrină, regim și sistem politic aparte, separat, lumea fiind acum împărțită în două tabere politice, una fiind democrația, iar cealaltă neputând fi decât totalitarismul. Comunismul încă din geneza sa, a fost conceput ca o societate totalitară, lipsită de democratism, problema suprimării democrației a primat în gândirea comunistă, însă voci precum cea a lui Rosa Luxemburg amintea bolșevicilor că au datoria să: „înlocuiască democrația burgheză cu democrația socialistă și nu să suprime întreaga democrație”; și le mai amintea că „democrația socialistă nu începe doar în Țara Făgăduinței…, că libertatea doar pentru partizanii guvernului, doar pentru membrii partidului-oricâți ar fi ei-nu este libertatea. Libertatea este cel putin libertatea celui ce gândește altfel”.

În comparație cu regimurile fasciste, regimurile comuniste sunt de extremă stângă, dar cu același numitor comun-totalitarismul și dictatorismul social politic. Ca regim politic, comunismul este o dictatură care și-a adus ca argument dictatura clasei muncitoare, adică dictatura partidului comunist, mai exact, a șefului acestuia sau a grupului din jurul său, așadar, în regimurile politice comuniste sistemul monopartidist a permis partidului comunist să-și impună idologia și propria dictatura, chiar dacă au fost cazuri când alături de partidul comunist au fost acceptate și alte grupuri politice, existența acestoora era condiționată de recunoașterea rolului conducător al partidului comunist.

Sub pretextul luptei de clasă contra burgheziei și a chiaburimii, teroarea, violența, au fost legitimate ca politică de stat, iar formele și mijloacele folosite s-au apropiat de cele fasciste, a avut loc distrugerea societății civile și politice democratice și instaurarea dictaturii grupului sau șefului partidului comunist. Conștiința, cultura, ideologia, au fost deturnate de la rolul lor social, fiind puse să legitimeze noua putere, să realizeze cultul personalității șefului partidului, să promoveze interesele acestora.

Problema democrației este strâns legată de cea a statulu, pentru că nicio definiție dată acesteia și funcționalitatea ei, nu poate fi ruptă de stat, în problema statului concepția comunistă a oscilat de la o extremă la alta, de la abolirea sa rapidă ca la Marx și Engels, la dispariția progresivă la Lenin și Troțki, până la întărirea puterii statului. Nici măcar una dintre aceste extreme nu erau favorabile democrației, în lipsa statului nu se poate realiza o democrație instituționalizată, iar în condițiile întăririi puterii sale, nu poate fi vorba de democrație întrucât aceasta există și funcționează și prin instituțiile statului. În Optsprezece Brumar a lui Ludovic Bonaparte, privitor la destinul statului Marx scria: „Toate revoluțiile politice au perfecționat mașina statului, în loc să o distruga”, în schimb, în Statul și revoluția, Lenin considera că sarcina dictaturii proletariatului este abolirea statului burghez, iar „ceea ce se naște după această revoluție este statul proletar”, pentru că el leagă existența și destinul statului comunist de democrație: „În realitate, doar comunismul este capabil să realizeze o democrație cu adevărat completă; și cu cât va fi mai completă, cu atât mai repede va deveni mai inutilă și se va stinge de la sine statul… Democrația burgheză devine proletară și statul se transformă în ceva ce nu mai este stat”. La rândul său, Stalin deși afirma în 1939 că: „Societatea sovietică din epoca noastră, spre deosebire de orice societate capitalistă… nu mai are clase antagoniste, iar clasele exploatate au fost lichidate. Acum are loc o întărire a statului și nu dispariția sa așa cum preconiza Lenin.

În realitate, atât Lenin cât și Stalin nu au făcut decât să înlocuiască statul cu partidul-stat, pentru Lenin, partidul era considerat avangarda care dirijează revoluția și statul, iar pentru Stalin între stat și partid nu exista nici o deosebire, relația era clară: partid=stat, stat=partid. Caracterul antidemocratic al doctrinei comuniste este pus în evidență în relația dintre dictatura proletară și democrație. Și în problema dictaturii proletariatului, a rolului și destinului acesteia, au existat deosebiri între concepția lui Marx și Engels și cea a lui Lenin. Și în acest caz a avut loc o denaturare, o deformare a concepției marxiste de către Lenin, proces continuat apoi de Stalin. Pentru marxism, dictatura proletară nu a constituit o problemă centrală, esențială, ea nejucând decât un rol secundar la Marx, din moment ce ea este foarte rar evocată. Pentru Marx dictatura proletară nu reprezintă altceva decât o putere democratică revoluționară, după modelul Comunei din Paris, fapt afirmat de Engels în prefața la lucrarea lui Marx, Războiul civil din Franța: „Filistinul social-democrat a fost cuprins de curând de o teroare salutară la auzul cuvintelor dictatură proletară. Ei bine Domnilor, vreți să știți cu ce seamănă această dictatură? Priviți Comuna din Paris. Aceasta este dictatura proletariatului”.

În concepția creatorilor marxismului, dictatura proletariatului urma să fie o formă superioară de organizare și conducere a societății, întrucât ea reprezintă dictatura majorității exploatate contra minorității. În schimb, Lenin elimină democrația burgheză prin dictatura clasei muncitoare, iar aceasta din urmă cu dictatura minoritară a unui partid de avangardă. Prin dictatura partidului Lenin a suprimat practic conținutul democratic al dictaturii proletare, democrația dispărând atât din societate cât și din partid. Venirea la putere a partidului unic, nu prilejuiește, în realitate nici un fel de „lărgire” a democrației, ci, dimpotrivă, instaurarea dictaturii partidului aduce eliminarea democrației, măsurile întreprinse fiind edificatoare: suprimarea libertății presei; libertatea de exprimare și asociere; interzicerea oficială a grevelor; crearea poliției politice, CEKA; proclamarea „teroarei rosii” pentru a apăra revoluția; subordonarea sindicatelor; dizolvarea Adunării Constituante întrucât bolșevicii obținuseră doar 25% din voturi; interzicerea pluralismului, etc. Nu de puține ori ideologiile comunismului afirmau că obiectivul lor este înlăturarea exploatării omului de către om, în realitate, ei au exploatat omul mai sălbatic decât orice altă formă politică, prin ateism l-au îndepărtat și sărăcit de Dumnezeu, iar prin pervertirea culturii și ideologiei l-au lipsit de spiritualitate, prin dictatură de democrație. Semnificativ este modul cum concepea Lenin în „Ce-i de făcut” libertatea de a critica: „libertatea de a critica este libertatea oportunismului, este libertatea de a transforma partidul într-un partid democratic reformist, libertatea de a lăsa să pătrundă în societate ideile burgheze și elementele burgheze. Faimoasa libertate de a critica înseamnă ecletism și absența principiilor”.

În regimurile comuniste nu a existat o reală separare a puterilor statului și cu atât mai puțin între stat și partid, partidului este totul, el șie și spune Adevărul, Frumosul, Binele. Statul există numai pentru că există Partidul, Partidul este Statul. Dezvoltarea societății impune creșterea rolului conducător al Partidului. El își exercită puterea în toate domeniile vieții sociale și aceasta este legitimă. Drepturile și libertățile cetățenești au suferit grave amputări, între teorie și aplicarea în practică a acestora existând o evidentă contradicție. Societatea civilă și politică, sau ceea ce a rămas din ele, au fost subordonate puterii, partidului comunist. Socialismul de tip comunist a fost o abdicare deschisă de la principiile, valorile și normele democratismului.

1.2 Loviturile de stat

Regimul comunist în România a început printr-o serie de evenimente, odată cu secolul XIX. Acest regim nu a apărut brusc, apariția comunismului s-a datorat unor „accidente”, necesare sau nu, prin care se dorea formarea unui stat modern și puternic.

Între anii 1866-1938, România a evoluat în limitele parlamentarismului occidental, spre o treptată lărgire a democrației, aducerea prințului străin și instaurarea regimului monarhic autoritar fiind exemple clare ale unor acțiuni ce au condus ăn final la înlăturarea democrației din țară.

Dupa 1938, fiecare regim politic s-a impus prin lovituri de stat, începănd cu regele Carol al II- lea al României ( 8 iunie 1930-6 septembrie 1940 ). Politica internă s-a deteriorat datorită influențelor internaționale, dar și a acțiunilor regelui, iar în anul 1938 a fost instaurată dictatura regală, constituția din 1923 fiind înlăturată, partidele politice desființate și înlocuite cu partidul unic.

În 1940, o nouă lovitură de stat avea loc, de data aceasta, Ion Antonescu era personajul principal, acțiunile lui fiind urmate de atrocități împotriva evreilor și țiganilor în teritoriile controlate de statul român. Ion antonescu a fost cel care a decis intrarea României în cel de-al II- lea Război Mondial.

Anul 1944 a fost decisiv pentru Ion Antonescu datorită unei noi lovituri de stat, denumită și actul de la 23 august, prin care Regele Mihai I a decis demiterea, dar și arestarea lui Antonescu, iar colaborarea României cu Puterile Axei a încetat, începând cu Aliații și colaborarea militară cu Uniunea Sovietică.

Abdicarea regelui Mihai I a condus la nașterea actului proletar, datat pe 30 decembrie 1947. Această lovitură de stat a condus la preluarea puterii de către comuniști, regele Mihai I fiind lăsat să părăsească țara, fiindu-i retrasă cetățenia română, iar liderii democratici ajungeau în temnițe și partidele istorice desființate.

Toată această evoluție reprezentată de „accidente” ale istoriei au dus la dispariția urmelor democrației din țară. Autoritarismul atinge apogeul odată cu venirea la putere a Regimului Comunist.

Regimul politic instaurat „de drept” în 1947 se încadrează în sistemul pe care istoriografii contemporani îl numesc totalitarism.

Prima lovitură de stat a fost cea de la 2 mai 1864, lovitură de stat ce a dus la schimbarea puterii prin dizolvarea Adunării Legiuitoare. Alexandru Ioan C-i retrasă cetățenia română, iar liderii democratici ajungeau în temnițe și partidele istorice desființate.

Toată această evoluție reprezentată de „accidente” ale istoriei au dus la dispariția urmelor democrației din țară. Autoritarismul atinge apogeul odată cu venirea la putere a Regimului Comunist.

Regimul politic instaurat „de drept” în 1947 se încadrează în sistemul pe care istoriografii contemporani îl numesc totalitarism.

Prima lovitură de stat a fost cea de la 2 mai 1864, lovitură de stat ce a dus la schimbarea puterii prin dizolvarea Adunării Legiuitoare. Alexandru Ioan Cuza a sperat că prin reforma agrară să îmbunătațească situația țării, încercarea secularizării terenurilor mănăstirești, anularea iobăgiei și reducerea terenurilor marilor proprietari a condus la o opoziție a majorității parlamentare care era formată din boieri.

Domnitorul a promulgat o nouă constituție după dizolvarea Adunării Legiuitoare de pe 2 mai, numită Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris, constituție ce întărea puterea domnului în detrimentul legislativului.

Au existat reacții externe ce au condamnat faptele domnitorului, Rusia, Franța și Prusia considerau acțiunile ca fiind o lovitură de stat, pentru ca apoi Alexandru Ioan Cuya să fie acuzat de nerespecatrea unor prevederi din Constituția de la Paris din 1858.

În 1866 a avut loc o nouă lovitură de stat, prin care domnitorul a fost înlocuit de către Carol I, schimbandu-se regulamentele organice cu Constituția din 1866.

Anul 1930 a produs o nouă lovitură de stat. Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu dorea aducerea lui Carol al II-lea la tron. Acesta a sosit în țară pe 6 iunie 1930, pentru ca în numai două zile să devină rege. Regele Mihai care avea în acel moment nouă ani a rămas principe moștenitor, primind în cele din urmă titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Actul de la 8 iunie 1930 prin care Carol al II-lea a devenit rege a constitui o lovitură de stat, legea fiind încălcată, regele trebuind să domnească până la moarte, iar Mihai trăia în acel moment.

Lovitura de stat din 1938 la data de 10 februarie a condus la înlăturarea guvernului Goga-Cuza și înlocuit cu guvernul Miron Cristea. Se poate extrage ca argument ideea că atunci a fost adus la putere un guvern personal al regelui Carol al II-lea, format din oameni politici proveniți din mai multe partide, guvern pe care însuși suveranul îl numea „de uniuni națională”.

Carol al II-lea a încercat instaurarea propriei dictaturi, a desființat partidele politice, asigurându-și puterea supremă în stat, dar nu a găsit sprijin, iar reformele sale nu s-au bucurat de popularitate.

În anul 1940, pe 6 septembrie a avut loc momentul tensionat și cel mai important al loviturii de stat date de Antonescu, iar la 14 septembrie s-a instituit statul național-legionar.

Ion Antonescu considera că ziua desemnării sale ca prim-ministru cu puteri depline drept moment al loviturii de stat. De fapt, el are dreptate, fuga regelui fără să abdice fiind aici un act cu totul secundar, Așadar, mai corect ar fi să acceptăm că lovitura de stat s-a produs în ziua de 5 septembrie 1940.

La 23 august 1944, vechiul regim democratic al românilor a ratat și ultima șansă de a ieși din istorie cu fruntea sus. O lovitură de palat dată sub semnul panicii a zădărnicit pregătirile partidelor politice de a reveni la regimul democratic. Regele Mihai a reintrat în drepturile legitime, a înlocuit guvernul, conducerea armatei a serviciilor de siguranță a staturul și a întors armele către cei care au dus țara la dezastru. Presa internaționala a considerat că gestul regelui a scurtat durata războiului cu 6 luni.

Prin caracterul său previzibil, lovitura de stat din 30 decembrie 1947 a fost și cea mai simplă acțiune de acest gen din istoria României.

În 30 decembrie 1947, Petru Groza și Gheorghe Ghiorghiu-Dej l-au silit pe regele Mihai să semneze un act de abdicare, dupa care au proclamat Republică.

Revoluția din 1989 poate fi văzută ca lovitură de stat, însă lovitura de stat nu reprezintă același lucru pe care il reprezinta o revoluție. Cronologia aceste cunoscute actțiuni din 1989 este plină de evenimente ce pot forma o idee asupra concepției, o viziune prin care putem delimita o lovitură politică de revoluție.

Mai întâi a avut loc o subversiune internațională, ce a fost cunoscută între Marile Puteri, în care rolul preponderend s-a acordat Uniunii Sovietice, subversiune ce a fost declanșată începând cu anul 1987.

Aurmat o tentativă de revoltă populară, la 14 decembrie 1989 apărând primul partid politic de alternativă, cunoscut sub denumirea de Frontul Popular Român, însă neavând legături funcționale cu subversiunea sovietică, fiind o acțiune strict românească, totul a eșuat, iar liderii au fost arestați. Începutul revoluției a fost inevitabil, iar pe 16+17 decembrie 1989 a avut loc o diversiune externă la Timișoara. Grupuri de români ce au fost pregătiți la vecinii din Ungaria au devastat centrul orașului, dar doar un număr mic de cetățeni revoltați s-au alăturat miscării, securitatea refuzând să se implice în strada.

Data de 17 decembrie a avut o încărcătură de acțiuni, drept dovadă fiind o altă manifestare, o tentativă de lovitură de palat la CPEX, atunci când sovieticii contactau și influențau de mai mult timp membri ai CPEX, scopul fiind înlăturarea secretariatului general prin lovitură de palat, toate acestea urmate de decizia lui Nicolae Ceaușescu, care însă a fost întors de către fidelii săi. 17-18 decembrie 1989, o altă manifestație avea loc, o represiune militară ilegala în Timișoara, urmată de starea de asediu neoficială și ilegala, tot la Timișoara, la data de 19 decembrie.

Pe 20 decembrie, la Timișoara a avut loc o revoltă popularp prin apariția unui program politic și un alt partid de alternativă, Frontul Democrat Român. La 21 decembrie, la București de data aceasta, a fost sabotat mitingul cu ajutorul unor echipe de agitatori diversioniști și un grup protestatar s-a instalat în centrul Capitalei. 21 spre 22 decembrie, noaptea- Represiune militară ilegală.

Revolta populară de la București a început la 22 decembrie, ora 03:00, când grupuri mari din platformele economice se îndreptau spre centru si l-au ocupat. Conducerea Armatei era paralizată, iar Securitatea a început să acționeze direct, toate acestea pentru îndepărtarea dictatorului.

Pe 22 decembrie 1989, ora 10:07, generalul Victor Stănculescu, noul ministru al Apărării a declanșat un proces de îndepărtare a dictatorului de la putere, proce care se încadrează într-o categorie istorică „lovitură de stat militară” (puci) și începând cu ora 10:00 datorită ordinelor succesive, generalul Vlad a retras sprijinul acordat lui Nicolae Ceaușescu.

Transfer de putere-22 decembrie, orele 12:00-17:30- Partidul Comunist s-a destrămat, singura putere rămasă în stat fiind deținută de către Armată. Generalul Stănculescu a dat ordin de control asupra sediilor Consiliilor Județene de Partid, de preluare a pazei și control asupra Televiziunii, urmând să fie contactat de Ion Iliescu, noul ministru al Apărării oferindu-i puterea. La sediul MapN, orele 16:00, a avut loc constituirea nucleului politic provizoriu cu caracter revoluționar ( CFSN ), având sprijin în Armată, Armată ce era preocupată de restabilirea imaginii sale.

La orele 17:30-18:30, revolta populară s-a transformat în mișcare anticomunistă, mulțumiea din Piața Palatului forțând înlăturarea conducerii ceaușiste și a regimului comunist.

22-24 decembrie 1989- diversiune teroristă, acțiuni în care o organizație ce avea legături cu cei din cadrul superior al armatei a încercat risipirea mulțimii și simularea unor atacuri. Grupul era prosovietic de la conducerea CFSN și urmărea distrugerea Securității, se dorea dirijarea mulțimii spre o solidarizare cu noua putere către un inamic marcat, aici se poate vorbi și de dorința agenților sovietici de la putere de a distruge o instituție ce cunoștea activitatea lor de trădare de țară.

24-31 decembrie- instituirea regimului revoluționar prin emiterea de decrete revoluționare ce proclamau preluarea puterii de CFSN, supremația privind Armata, trecerea Securitații în subordonarea Armatei, instituirea tribunalelor excepționale, execuțiea fostului dictator și al soției sale, dar și arestarea șefilor securității.

La 6-30 ianurie 1990, a avut loc lovitura de stat prin care un grup de conducere al CFSN a hotărât transformarea FSN într-un partid politic, desigur cu păstrarea puterii, partid ce a decis abuziv și ilegitim repartizarea locurilor în CPUN (funcția de parlament provizoriu) cu 50% noul partid și 50% celalalte partide, act ce tratează ilegal și nevalid preluarea puterii prin lovitură de stat.

12-28 februarie 1990- contralovitura de stat- partidele nou înființate au organizat manifestații în stradă cu scopul răsturnării puterii politice ce o reprezenta FSN, rămas ilegal la putere. FSN a folosit grupuri sociale precum mineri și muncitori de pe platforme industriale pentru a înfrânge contralovitura de stat.

La 20 mai 1990 a avut loc încheierea procesului revoluționar, încheierea revoluției. Au avut loc alegeri declarate oficial și recunoscute internațional drept libere, însă această nouă realitate politică a marcat eșecul României în încercarea de a se înscrie pe un scenariu occidental și de desprindere de influență sovietică. În 1991 a fost tentativa guvernului Petre Roman de aplicare a unei reforme liberale însă a fost sabotată, guvernul fiind răsturnat printr-o noua loviturp de stat.

Partidul Muncitoresc Român

Partidul Muncitoresc Român își are originile încă din secolul XIX, mai exact în anul 1893 când s-a înființat primul partid al muncitorilor din România, sub numele de Partidul Social Democrat al Muncitorilor ( PSDMR ). În 1899, partidul nu putea participa la viața democratică a vremii, asta și datorită inexistenței votului universal, era lipsit de bază legală și totul a condus la destrămarea PSDMR, o bună parte a liderilor trecând la PNL.

În anul 1910 a avut loc înființarea Partidului Social Democrat Român ( PSDR ), cu o parte a liderilor PSDMR dar și cu noi lideri. O caracteristică asemănătoare cu vechiul partid este aceea că nici acesta ( PSDR ) nu a avut o influență politică ridicată datorită votului cenzitar, însă a participat activ la viața socială, acest partid adoptând oficial o pozitie pacifistă.

Sub ocupația Puterilor Centrale din 1916-1918, socialiștii au fost singurii care au avut curajul de a ieși în stradă și să organizeze proteste, iar în 1918, PSDR s-a transformat în Partidul Socialist Român, data de 13 decembrie fiind un punct violent a manifestației, unul din liderii istorici, I. C. Frimu fiind ucis. Guvernul din acea perioada a încercat să interzică partidul sub acuzația de „bolșevism”.

În 1921 a avut loc deprinderea facțiunii comuniste ce forma Partidul Comunist din România ( PCdR ), urmând ca pentru două decenii, oamenii muncii din România să sufere datorită diferendelor dintre Partidul Socialist și Partidul Comunist, partide ce-si disputau dreptul de a-i reprezenta politic.

În 1924 – PCdR a fost interzis după gravele incidente de la Tatar-Bunar, încetând să mai existe de facto ca partid românesc, iar comuniștii au fost închiși cu sutele, rolul politic al PCdR fiind preluat de o secție a Komintern ce dirija activitatea de la Moscova. Un an mai târziu a fost înființat un partid-paravan al comuniștilor români, Blocul Muncitoresc Țărănesc. ( BMȚ ).

În 1927 a avut loc reunirea miscării socialiste în România în cadrul Partidului Social Democrat ( PSD ), iar în 1928 PSD a obținut cel mai bun rezultat electoral din perioada interbelică, asta și datorită alianței cu PNȚ, alianță ce s-a dovedit o mare greșeală făcută de PSD, datorită activităților din perioada respectivă, activități corupte precum „ afacerea Skoda”, dar și anti-muncitorești, mânjindu-se cu sangele muncitorilor din 1929 de la Lupeni și din 1933 de la Grivița. Un alt mare succes electoral a urmat în 1931, atunci când BMȚ a obținut 130.000 voturi și având candidați în mai puțin de jumătate din județe.

După grevele de la Grivița din 1933, BMȚ a fost interzis și s-a reiterat interdicția impotriva PCR, comuniștii fiind arestați pe capete, conducând la decretarea stării de asediu de către guvern.

1938 este anul în care dictatura carlistă a interzis toate partidele, acestea reapărând oficial abia în 1944 la data de 23 august, reînființându-se PSD și PCR.

În anul 1946, pentru prima oară după mai mult de 25 de ani, socialiștii și comuniștii ( PSD și PCR ) au participat la alegeri sub liste comune, doar o mică parte din PSD, aflată sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu și având denumirea de Partidul Social Democrat Independent ( PSDI ) a refuzat fuziunea cu PCR, urmând ca mai târziu activitatea PSDI să fie interzisă.

Anul 1948 a fost un an important din punct de vedere istoric, PSD și PCR au fuzionat și a luat naștere Partidul Muncitoresc Român ( PMR ), fiind prima oară când s-au reunit partide tradiționale ale muncitorimii după ruptura din 1921. Așadar Partidul Muncitoresc Român a devenit partidul politic unic în statul român.

În 1948 a avut loc naționalizarea mijloacelor principale de producție, adică etatizarea societăților de tip comercial mari și mijlocii, acesta fiind primul pas spre desființarea proprității private. Tot în acest an, învățământul a fost reformat, introducându-se gratuitatea, durata învățământului obligatoriu a fost extinsă și a fost introdusă gratuitatea manualelor în școli, eradicarea alfabetismului fiind obiectivul principal, alfabetism ajuns la circa 80 % din populație.

În 1949 a început marea campanie de cooperativizare a agriculturii, țăranii fiind forțați să se asocieze în Gospodării Agricole Colective ( GAC ), redenumite ulterior Cooperative Agricole de Producție ( CAP ).

Proprietățile agricole transferate direct statului au avut denumirea de Întreprindere Agricolă de Stat ( IAS ). Organizarea cooperatistă agricolă din primii ani se făcea în așa-zisele „întovărășiri”, iar în această perioadă au fost create închisorile politice.

La începutul anilor ’50 s-a desfășurat lupta de putere în interiorul conducerii comuniste din țara noastră, luptă câștigată de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenind apoi cu acordul Kremlinului, liderul suprem al PMR. A rămas în această poziție până la moartea sa din martie 1965.

Planificarea economiei acelor ani s-a făcut după modelul sovietic, eliberându-se asa-cunoscutele planuri cincinale. Această stratedie de planificare a economiei a avut la bază viziunea economiei naționale ca o corporație unică și s-a dorit trecerea de la economia preponderent agrară la cea preponderent industrială. Industrializarea a implicat strămutarea unui segment important al populației rurale la oraș.

Perioada anilor ’50 a fost definită în limbajul ideologic comunist ca „lupta de clasă”, încadrată în regimul politic al proletariatului, însemnând continua consolidare a unui sistem de guvernare de tip totalitar, partidul unic, comunist tinzând să controleze societatea pe toate planurile.

Ideologic și formele organizatorice ale P.M.R. erau de fapt ale P.C.(b) al U.R.S.S., Gheorghe Gheorghiu-Dej recunoscând că P.M.R. era partid martxist-leninist, partid ce avea model marele Partid Bolșevic din U.R.S.S.

Liderii de la București au urmat în construcția de stat cât și în cea de partid, modelul sovietic, astfel, după preluarea puterii politice, P.M.R. s-a organizat după modelul P.C.(b) al U.R.S.S. pentru îndeplinirea rolului de conducător în stat și societate. Partidul a reușitsă fie prezent în toate domeniile de activitate, prin membrii săi, datorită creării aparatului de partid la nivel central, local, format în secții și ramuri de activitate și a fost instituit un sistem de promovare în funcții ăe criterii politice sau de clasă (nomenclatura).

Asemenea țărilor din Europa Centrala și de Sud-Est, cele din influența sovietică, formele și metodele de conducere au fost transpuse de la Kremlin, partidul s-a suprapus statului, acesta din urmă nefiind decât un instrument în realizarea politicii sale.

În Constituția Republicii Populare Române din 1948, partidul era cunoscut ca o „forță politice conducătoare a clasei muncitoare”, iar în Constituția din 1952, acesta a devenit „forță politică conducătoare a organizațiilor celor ce muncesc și a organelor și instituțiilor de stat”, pentru ca în Constituția din 1965 a Republicii Socialiste România să fie „forță politică conducătoare a întregii societăți”.

Partidul, conform statutului său, trebuia condus de către Comitetul Central ( C.C. ), comitet care era un organ colectiv permanent, ales și însărcinat de congres să conducă activitățile partidului în timpul dintre congre. Statutul a stabilit atribuții ce făceau ca C.C. să reprezinte „centrul politic, ideologic și organizatoric al activității de partid”.

În realitate C.C. a fost doar un organ formal ce aproba hotărârile din linia politică a partidului, hotărâri ce se luau în cadrul Societății și erau vărute ca hotărâri ale C.C. de către opinia publică. Centrul decizional în partid și stat a fost Secretariatul, format din câteva persoane cu un grad intelectual scăzut, fapt dovedit de numărul mare de ședințe, de două ori pe săptămână comparativ cu sedințele Biroului Politic, de 3 ori pe lună.

Raportul de la Congresul XX al P.C.U.S. discutat lui Hrusciov a condus la criticarea de către Miron Constantinescu a metodelor de conducere ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în special decizia de a lua hotărâri fără consultarea tuturor membrilor Biroului Politic. Venirea lui Hrusciov la puterea U.R.S.S. a condus spre delimitarea funcțiilor de partid de cele statale, efect produs în toate țările satelit. Gheorghe Gheorghiu-Dej considera că pentru îmbunătățirea muncii în conducerea unui partid și stat trebuiau impuse măsuri organizatorice ca de exemplu: renunțarea la funția de secretar general al C.C. al P.M.R. și înființarea funcției de prim-secretar al C.C., reorganizarea Secretariatului C.C. al P.M.R. astfel încât să se compună dintr-un prim secretar și trei secretari ce nu aveau voie să dețină funcții în guvern, Secretariatul să fie subordonat Biroului Politic, organ superior de conducere al partidului între plenarele C.C..

După moartea lui Dej, plenara C.C. al P.M.R. din data de 22 martie 1965 a ajuns la decizia de a-l alege pe Nicolae Ceaușescu în funcția de prim-secretar general al C.C. al P.M.R acesta hotărând la doar câteva zile de la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să-i critice metodele de conducere și a hotărât îmbunătățirea muncii colective în cadrul Biroului Politic.

După Congresul al IX-lea al P.C.R. din iulie 1965, în structura organelor centrale ale partidului a apărut un nou organ, intitul Prezidiul Permanent, care în perioada 1965-1974 a reprezentat centrul decizional al partidului ( implicit al statutului ), organele deliberative și efective ale partidului ( Congresul, Conferința Națională, Plenara Comitetului Central ) fiind decorative.

Nicolae Ceaușescu a adus modificări structurii organelor superioare executive din partid, iar în ședința Biroului Politic din 22 iulie 1965 s-a hotărât supunerea către Congresul ce urma, iar în locul Biroului Politic să fie ales un Comitet Executiv al C.C. format din 15 membri și 10 membri supleanți, de asemenea s-a hotărât și alegerea unui Prezidiu Permanent.

Pe lângă modificările aduse în organizarea partidului și organelor sale, în timpul lui Nicolae Ceaușescu, la același congres din iulie 1965, Partidul Muncitoresc Român si-a reluat titulatura de Partidul Comunist Român, titulatură partutată până în anul 1989, înlocuirea numelui reprezentând un gest de stergere a procesului de unificare din 1965, dorindu-se sublinierea priorității partidului comunist, dar și evidențierea schimbărilor de la perioada lui Dej.

Atribuțiile partidului politic în societatea comunistă

În societatea comunistă partidul politic a avut un rol diferit față de ce se cunoaște în societatea de tip democratic, fiind singurul grup de interese din stat, tendința de a reprezenta o fortăa a condus la recunoașterea sa în cele din urmă de partid unic.

În România, partidul politice a reprezentat o putere, Partidul Comunist Român a fost un partid al oamenilor muncii din orașe și state, pentru toți cei ce contribuiau cu mintea și brațele la progresul social.

Așadar, monopartidismul a fost tipul de partid din societatea comunistă, monopartidismul constând în fundamentarea activității și vieții politice din societate pe existența și funcționarea unui singur partid.

Existența unui singur partid politic difera de la o societate la alta, în funcție de interesele și obiectivele existente din perioada respectivă, de exemplu: obținerea independenței, unitate națională, etc.

Principala atribuție a partidului politic din societatea comunistă a fost instaurarea puterii, instaurarea unei dictaturi, lucru ce s-a întamplat în România în două momente, primul fiind atunci când Regele Carol al II-lea a interzis partidele politice, Frontul Renașterii Naționale fiind unicul partid, iar al 2-lea moment în perioada 1948-1989.

Încă din momentul trecerii la exercitarea nestingherită a puterii, de o largă audiență și utilitate practică s-a bucurat învățătura lui Lenin și Stalin despre partidul comunist ca instrument al dictaturii proletariatului; „Partidul nu este numai cea mai înaltă formp de unire de clasă a proletarilor, el este totodată un instrument în mâna proletarilor pentru cucerirea dictaturii atunci când aceasta nu este cucerită, pentru consolidarea și lărgirea dictaturii dupa ce aceasta a fost cucerită”, suna una dintre dogmele elementare formulate de Stalin și care constituiau literă de evanghelie pentru Partidul Muncitoresc Român.

Proletariatul avea nevoie de partid, asa cum spunea și învățătura stalinistă, nu numai pentru cucerirea dictaturii, dar mai important, pentru a o menține, pentru a o consolida și a o lărgi în vederea victoriei socialismului. Acest lucru reprezenta insuflarea maselor de milioane de proletari a spiritului organizării și disciplinei, crearea în cadrul maselor proletare a unui zid împotriva deprinderilor mic-burgheze și influențelor dizolvante ale stihiei mic-burgheze, a întări munca proletarilor pe plan organizatoric pentru transformarea și reducerea paturilor mic-burgheze, ajutarea maselor proletare să se educe în vederea devenirii unei forțe capabile să desființeze clasele și să asigure organizarea producției socialiste, toate acestea fiind imposibil de realizat fara un partid puternic.

Partidul este instumentul principal al dictaturii proletariatului, însă de aici urmează odată cu dispariția claselor și a dictaturii proletariatului, să dispară și partidul.

Partidul Muncitoresc Român a aplicat ideile complementare tezei cuceririi revoluționare, de instaurare a dictaturii proletare, cele privitoare la schimbarea relațiilor sau bazei economice ale societății cu ajutorul naționalizării mijloacelor de producție, dar și instituirea proprietății socialiste de stat, echivalent în doctrina comunistă cu proprietatea întregului popor.

Partidul și-a anexat și subordonat total, în ofensiva generalizată pentru cosolidarea monopolului ideologiei comuniste, nu numai „științele ideologice”, ci și întregul sistem de presă, radio și mai târziu televiziune, edituri, care adăugate armatei de lectori, propagandiști și agigatori recrutate din sistemului politic și organizațiile obștești trebuiau să propage fără răgaz teoria marxist-leninistă, politica partidului și să asigure educarea politico-ideologică a populariei, toate acestea alcătuiau frontul ideologic, angajat în lupta de clasă împotriva ideologiilor adverse.

Consolidarea pozitiei dominante a ideologiei unice, în confruntarea cu concepțiile adverse, a rămas preocuparea constantă a propagandei de partid și a cercetării în științele sociale, aflate sub un strict control de partid, instrumentele indispensabile fiind publicațiile de partid.

Legea dezvoltării planice, în mod proporțional a economiei a fost considerată o cerință obligatorie necesară proprietății socialiste, a subordonării întregii activități economice , în virutea acestei legi, dozvoltarea planificată s-ar fi impus în mod imperativ, s-ar fi pus capăt manifestării concurenței și anarhiei producției capitalismului, acestea fiind constiderate incompatibile cu proprietatea socialistă, politica partidului și statului socialist trebuind să vizeze planificarea și conducerea unitară a economiei, urmărind stabilirea autoritară a planurilor anuale sau cincinale în concordanță cu întelegerea mai mult sau mai puțin adecvată a cerințelor legii dezvoltării planice, proporționale.

Partidul și statul socialist își atribuiau competența de cunoaștere a nevoilor societății și de a stabili obiectivele activității, repartizarea forței de muncă, alocarea centralizată a resurselor economice, prețurile, salariile, ritmurile de dezvoltare, cheltuielile, toate acestea trebuind să se manifeste dupa reguli și mecanisme stric planificate.

Atribuțiile partidului unic în societatea românească nu s-a putut limita doar la activitatea economică, trebuind să împartă în egală măsură toate compartimentele societății, conducerea pe baza planificării integrale ramânând principiul inalterabil și de neînlocuit al doctrinei Partidului Comunist Român.

Teoria leninist-stalinistă privind partidul unic comunist, partid de avangardă din clasa muncitoare, a fost aplicată și asimilată de toate partidele de tip comunist ce au transplantat modelul sovietic, Partidul Comunist Român a devenit unicul partid muncitoresc, schimbându-și numele din Partidul Muncitoresc Român, a monopolizat conducerea clasei muncitoare și întreaga scenă politică, devenit unic partid după suprimarea altor forțe politice, pe temeiuri constituționale de stat democrat popular, sub pretextul combaterii,

Partidul era văzut ca deținând calitățile și capacitatea de conducere într-un mod științific de restructurare totală a societății, concentrând și revendicând în propriile mâini pârghiile decizionale ale puterii.

Potrivit lui Ceaușescu, exercitarea rolului conducător al partidului trebuia să asigure funcționarea sistemului social asemenea unui robot electronic, care răspunde automat comenzilor primite, într-o puternică unitate dintre gândire și acțiune, creierul său „statul major” fiind însuși partidul; de sus și până jos la toate nivelurile, partidului îi revenea să impună „o unitate de fier, indisolubilă care să asigure, în toate sectoarele, o acțiune unitară, coordonată și orientată într-un singur sens, orice încălcare a unității și disciplinei în conducerea societății neputând să ducă decat la grave tulburări, cu consecințe negative asupra dezvoltării economico-sociale, asupra înfăptuirii cu succes a obiectivelor de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate.

Capitolul 2. Democrația și caracteristicile sale

2.1 Definirea democrației

Democrația este un cuvânt de origine greacă, format din două cuvinte: demos și kratos, demos putând semnifica întregul ansamblu al cetățenilor ce trăiau într-un anumit polis sau cetate-stat, dar putea fi folosit și pentru a desemna „gloata”, „plebea” sau „clasele de jos”; kratos putea însemna „putere” sau „cărmuire”, cele două noțiuni nefiind identice.

Democrația însemna conducerea de către popor sau de către cei mulți, dar, deoarece cei mulți erau în același timp și săraci, se considera adesea că înseamnă conducerea de către sărăcime de către plebe. Aristotel nu credea că într-un stat ce guverna o majoritate bogată putea fi numit stat democratic, cei bogați cărmuind în virtutea averii lor și se poate vorbi de oligarhie, oligarhie însemnând guvernarea de către cei puțini „bogați și de neam bun”, iar numai acolo unde cărmuiesc săracii își face loc democrația.

În Grecia veche, dar și în viața politică, democrația nu a refuzat fără lupta dintre clase, caracterizată simplu, o luptă a celor săraci și mulți împotriva celor bogați și de neam bun, cei puțini. Inventarea conceptului de democrație de către greci a dus și la ideea de a descrie o realitate aflată în evoluție, un tip de cetate-stat prin care corpul cetățenesc se guverna singur.

Polisul sau cetatea-stat reprezenta o mică entitate ce se autoguverna, dar și autosusținea, care însă, pe lângă autonomia politică deținea puține din caracteristicile statului modern.

Atena a fost cea mai stabilă și durabilă democrație dintre cetățile lumii antice grecești, cea mai documentată, asta și datorită importanței din punct de vedere politic și cultural. În acest loc cetățenii practicau democrația directă (populația exercita puterea în mod direct) prin codul Adunării poporului (Ecclesie).

Puterea legislativă putea fi exercitată de către toți cetățenii, iar puterea executivă era deținută de Consiliu (Bule), Consiliu format pe o perioadă de 2 ani din 500 de cetățeni din toate clasele sociale.

Fiecare cetățean avea dreptul la vot în adunări, fiind de datoria lui să participe activ la guvernare, iar prin tragere la sorți sau prin ridicare de mâini, cetățenilor li se acordau funcții guvernamentale sau legislative, însă într-o democrație precum Atena, cei cu drepturi depline nu erau în număr foarte mar, doar câteva zeci de mii de bărbați, liberți, sclavi sau meteci nu puteau lua parte la guvernarea statului.

Aristotel considera democrația drept o formă impură sau coruptă de guvernământ, asimilând-o cu sărăcia și demagogia. Pentru el, noțiunea de cetățean nu reprezenta același lucru cu totalitatea locuitorilor adulți dintr-o anumită comunitate, numai proprietarii puteai întruni calități de cetățean și poporul era format din cetățenii proprietari.

Manifestarea democrației s-a limitat doar în cadrul unei comunități mici, în afară de Atena și zonele limitrofe, democrație mai mult teoretică decât practică. Democrația nu era un proces permanent, ci atenua cu formele totalitare, drepturile fiind limitate, iar națiunea de popor nu cuprindea toate segmentele precum sclavii, femeile și oamenii liberi.

Democrația ateniană a fost cea mai reprezentativă formă de guvernare pentru această perioadă istorică, a fost cea care a pus bazele democrației moderne: accesul cetățenilor la exercitarea puterii, alegerea și revocarea reprezentanților puterii ș.a.

Democrația modernă a luat naștere în urma unor teorii formulate de-a lungul timpului, teorii ce impuneau societatea modernă peste societățile lumii vechi, aristocratice, însă spre deosebire de democrația modernă, cea antică nu a apărut în urma unor teorii și sisteme teoreticp-filosofice, ea a luat naștere din practică politică. Democrația antică era o ordine a polisului.

Nașterea democrației-Cauzele politizării populației au fost transformările sociale și economice,dar și lupta pentru putere dintre diversele familii de tip aristocrat.

În secolul VIII,datorită avântulului economic bazat pe înflorirea comerțului și meșteșugurilor a condus la constituirea unei clase de mijloc foarte largi. În același timp, populația a crescut vizibil, fapt care a atras după sine sărăcirea straturilor sociale și așa sărace și apariția sclaviei ca urmare a îndatorării. Clasa de mijloc,deja devenită mai puternică, începea emiterea unor pretenții și se săturase de abuzurile aristocrației,ajungând să revendice supremația legii (eunomia). Mica țărănime dorind să se elibereze din iobăgie a cerut o reformă agrară cuprinzătoare.

Nobilii au căzut în capcana proprie, mai exact în plasa luptelor în care singuri intraseră și astfel au luat naștere grupuri și fracțiuni aristocratice. Situația politică era vizibil foarte tensionată și era nevoie de o relaxare, fiind necesară o ordine mult mai stabilă. Așadar, o parte din aristocrați au plecat urechea la revendicările poporului, încercând să le impună.

În anul 594 î.Chr., Solon a fost ales arhonte la Atena. Misiunea lui era aceea de a reforma polisul pentru a înlăturarea inevitabilului războiului civil și pentru a scădea în intensitate lupta claselor. Solon a reușit să desființeze sclavia impunând îndatorarea, dar nu a reușit să impună alte reforme mai importante și mai consistente. Imediat au început noi confruntări. Clasele sociale inferioare și mijlocii au înțeles necesitatea implicării, astfel încât în curând au reușit să își câștige dreptul la participare, dispunând astfel de o mai multă putere de influență.

Reformele lui Clishene- de abia Clisthene (508/7 î. Chr.) a reușit să răspundă prin reformele sale vocilor care cereau înființare unor noi instituții. Au fost luate următoarele măsuri:

-reforma ordini phylelor ( acum ordonate pe principii pur teritoriale): în locul celor patru phyle cele mai vechi s-au impus acum zece phzle noi, constituie din cele trei regiuni ale Aticii;

-delegarea celor mai importante competențe decizionale de la nivelul instituțiilor vechi, dominate de nobilime ( areopag, vechile phzle, phratrii) la cel a unor noi instituții democratice ( adunare populară, Sfatul celor 500, deme, trittii, noile phyle;

-alegere prin loterie;
-remunerarea activităților funcționarilor;

În consecință, nobilii și-au pierdut toată puterea. Ei au trebuit așadar să ia parte la discuții laolaltă cu poporul simplu în asociațiile locale (deme). Mai mult, acum și cetățenii mai săraci puteau lua parte la viața politică. Participarea la viața politică a devenit astfel o obligație și sarcină care revenea tuturor cetățenilor. Cine refuza să se implice își pierdea drepturile cetățenești și era exclus din societate. Prin reformele lui Clisthene, administrația civilă a fost instituționalizată, egalitatea în drepturi deschizând calea unei forme moderate de democrație.

Dezvoltarea democrației- În urma revoltei ionice (500-494 î. Chr.) și a războaielor persice (490-479 v. Chr.), identitatea cetățenilor s-a consolidat. Victoria asupra puternicilor persani nu era doar o garanție a libertății, demonstrând că polisul superior avea calitățile unui supraviețuitor, ceea ce a făcut ca acesta să capete o nouă strălucire. Prin urmare, cetățenii au ănceput să se implice și mai mult în viața politică, ceea ce a avut ca rezultat faptul că politica a devenit un domeniu de activitate de sine stătător, în cadrul căruia se putea dobândi mai mult respect și onoare decât în domeniu producției materiale.

Prin pierderea totală a puterii de către vechiul consiliu aristocratic (areopag ) sub Ephialtes ( 462 î. Chr. ), calea era de pe acum deschisă democrației radicală. Pericle, succesorul lui Ephialtes, a consolidat încă odată supremația poporului, aducând Atena la apogeul puterii sale.

Cetățenii liberi duceau o viață dubla, pe lângă viața privată ei duceau și o viață politică, aducându-și contribuția la bunăstarea cetății și reprezentând interesele comunității.

Introducerea unei limitări a duratei mandatului și a principiului loteriei au adus garanția că majoritatea cetățenilor vor putea / vor trebui să ocupe măcar o dată-n viață o funcție politică.

De-abia odată cu izbucnirea războiului dintre Atena și Sparta, soarta democrației și a ordinii sale, polisul, a fost pusă pentru a întâia oară sub semnul întrebării. După moartea lui Pericle și urcarea la putere a epigonilor săi, noii „conducători ai poporului”, care nu aveau altă dorință decât să-și satisfacă propriile interese, oamenii au început să-și piardă încrederea în legile democratice. Polisul fusese zguduit din temelii, cetățenii săi nesfiindu-se să-și arate animozitatea față de tot ce înseamnă politică. În doar opt ani de zile, constituția ateniană a fost modificată de patru ori, iar în 411/10 î. Chr., democrației i-a luat locul oligarhia, aceasta fiind însă reinstaurată în 403 î. Chr.

Abordările teoretice deveniseră foarte necesare, ele trebuiau să cheme oamenii la reangajare, ele justificau necesitatea și sensul participării și căutau forme stabile care ar fi putut da noi repere vieții individuale și sociale. Platon și Aristotel au fost filosofii care s-au impus cel mai mult pentru reconsolidarea polisului.

Războaiele dintre polisuri au marcat perioada ce a urmat, până când două decenii mai târziu, regele Macedoniei, Filip, a câștigat supremația asupra Greciei și în 338 î. Chr., prin victoria de la Chaironeia, a inclus vechile polisuri în imperiul său. Astfel a pierit și democrația, în locul ei impunându-se oligarhia notabilităților.

Supremația poporului, încununată de atâtea succese remarcabile, își venise singură de hac. Dorința neînfrântă de a obține puterea implicase atenienii în războiul nimicitor cu Sparta, ducând-o astfel la pieire. Timp de două mii de ani, democrația a dispărut de pe scena politică, pentru a fi rechemată la viață în secolul XVIII de către teoreticienii democrației moderne.

În comparație cu Grecia antică, unde democrația s-a constituit și manifestat ca regim politic, în Roma, democrația cu excepția perioadei republicane timpurii, nu s-a aflat într-o asemenea situație, asta nu înseamnă ca nu a fost progagonista vieții romane, dimpotrivă, una din caracteristicile politicii romane a constituit-o paleta largă și variată a problematicilor demosului abordată, fapt ce a întrecut chiar și situația din vechea Eladă; chiar daca nu s-a constituit în regim politic, democrația a beneficiat în Roma antică de instituții proprii precum adunarea poporului, considerată forul suprem al puterii, tribuni reprezentanți ai poporului.

Deși democrația nu a putut îmbrăca forma realității practice de a fi regim politic în societățile din Orientul antic și Roma antică, ea a existat în conștiința cetațenilor, fiind un ideal, o aspirație, democrația era un răspuns la imperfecțiunea, la nedreptatea din cadrul societății, manifestându-se sub forma contestării realității, a neîncrederii față de ea, ajungând în cele din urmă la utopie, utopie politică ce a fost dorința nemărginită de dreptate, libertate, de bine, într-un cuvânt de democrație.

Ca o concluzie, feudalismul a fost o societate absolutistă, lipstită de democratism ca formă de guvarnământ și regim, discreționară, fapt ce i-a făcut pe gânditori să o considere o societate a „umbrelor”, a „barbariei”, cu toate acestea, același feudalism a marcat și un progres, fie chiar și din simplul fapt că din absolutismul său s-a născut democratismul modern

2.2 Revoluția de la 1989 – punct de tranziție

Tranziția reprezintă de obicei, schimbarea organizării societății, drumul mai scurt sau mai lung, dar și evoluția spre ceva nou, un nou tip de organizare socială, această organizare sociale fiind văzută ca o instituire a unui set de inegalități legitime. Tranzițiile au importanță istorica și sunt reprezentate de trei factori:

Numar de efecte

Durata efectelor

Noutatea schimbării

În România, conceptul de tranziție a îmbrăcat haina democratizării, în special dupa 1989, accepțiunea acestui concept fiind asociată cu măsurile legislative și instituționale, tranziția ajungând să fie asociată intr-o accepțiune mai largă cu măsurile politico-economice.

Renașterea formală a democrației în România a condus la perceperea revoluției ca pe o boală, nu un punct în care politica lua o gura de aer sănătoasă, asta și datorită zecilor de partide politice apărute în luna ianuarie 1990, constituite pentru a oferi o democrație parlamentari, luând exemplul țărilor occidentale, însă, lipsa doctrinelor și a unor lideri, multe dintre formațiuni rămâneau la reînvierea viziunilor, de modele vechi din timpul războaielor sau chiar să traducă în titlurile anumitor partide din străinătate în limba română.

Aceasta reprezintă forma fără fond exact la debutul vieții politice de tip democratic, imediat după 1989 și conform canoanelor moderne din democrațiile occidentale, spre care România încerca să se îndrepte, momentul important al vieții politice a fost reprezentat reprezentat de alegerile libere, cerință imperativă în rândul democrațiilor veritabile.

Tranziția reprezintă expresia unei direcții deja epuizate de dezvoltare și, în același timp, începutul unor transformări substanțiale în domenii esențiale de maximă importanță, ale unei societăți, considerând că atunci când societatea civilă schimbă sistemul politic avem de-a face cu evoluția societății pur și simplu, iar în cazul când sistemul politic schimbă societatea civilă putem vorbi despre această transformare drept tranziția societății.

Natura specifică a obiectivelor României era, la începutul anilor 1990, de a crea capitalismul și, în același timp, de a stăpâni excesele inevitabile ale liberalizărilor implicate, era necesară realizarea unui compromis între regulile de piață și nevoile societății, toate acestea facând ca în decursul acestor ani de douăzeci de ani compromisul să se dovedească ineficient și contradictoriu, libertatea pieței exagerată în practică, prin existența de facto a celor mai importante reglementări, dar și sufocată de menținerea monopolurilor de stat, iar nevoile societății exprimate excesiv și abundent în vorbe și foarte slab realizate în practică.

Mișcarea insurecțională din decembrie 1989 a marcat angajarea conducerii provizorii a României, a altor forțe politice și civice, care se constituiau rapid, pe calea tranziției de sistem, începând cu instituțiile și principiile sistemului politic de tip parlamentar-pluralist, de sorginte occidentală, alternativa revoluționară fiind proprie doar României, întrucât celelalte țări din Est au declanșat tranziția prin opțiuni și obiective specifice „restructurării” și „transparenței”.

Specificitatea rupturii de comunism în țara noastră nu a reprezentat un fenomen întâmplător, ci ea își are rădăcinile în deceniile de dinainte de 1989/1990, anume în „schisma” oficială a partidului comunist față de tutela sovietică, în folosirea principiilor suveranității și independenței naționale ca pârghii menite să blocheze amestecul blocului răsăritean și, în egală măsură, să împiedice apariția de grupări disidente, coerente, cu programe reformatoare distincte sau constituirea unei opoziții autentice, formată din „reformatori”, față de structurile sistemului.

Până în decembrie 1989, structura socială a fost determinată de structura ocupațională datorită omogenității proprietății și, pe de altă parte a faptului că diferențele de venit, cultură, depindeau hotărâtor de structura profesională, după 1989, structura socială ar fi trebuit să se modifice, existând într-un anumit moment un regres, în sensul ca s-a ajuns la un statut de dependență față de protecția socială, lipsa unui proiect social ducând la o schimbare haotica, la apariția societății de subzistență.

„Proclamația către Țară” a CNFSN, lansată în seara zilei de 22 decembrie 1989, consfințea sfârșitul sistemului politic totalitar, iar în legătură directă cu înlăturarea dictaturii se formulau și principiile fundamentale de organizare și funcționare a viitorului sistem politc, ca program, potrivit documentului menționat, Frontul propunea: abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ, organizarea de alegeri libere, separarea puterilor în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate.

Problema României în primele luni ale anilor 1990 o constituia construirea temeliilor unui stat modern, în consonanță cu lumea occidentală, dezvoltată și prosperă, realitatea însă, a demonstrat contrariul, datorita numeroaselor greșeli politice, omul de rând a crezut într-o deschidere de relații noi interumane, astfel încât s-au format noi valori social-culturale, în special la nivel mental, precum anticomunismul și valorile creștine, dar și democrația și unitatea statului.

Ne confruntăm acum cu existența simultană, pe lângă anticomunism, a haosului, a dezordinei, a slăbirii dincolo de orice limite a autorității statului; Unitatea statală se poate realiza doar împărtășită prin valori comune, democrația ca formă de trai în libertate, iar nu ca formă de anarhie, percepția marii majorități a românilor este însă aceea că s-a distrus mult, dar nu s-a pus nimic în loc, atâta vreme cât instituțiile democrației nu funcționează cu vigoare, această percepție se va perpetua, solidaritatea cu semenii nostrii fiind golită de conținut în perioada ceaușistă, iar în locul ei, în zilele noastre, s-a întins peste tot individualismul înstrăinat în societate, individualism ce există, într-adevăr, ca o formulă de manifestare pentru sine, dar nu este obligatoriu să fie împotriva celorlalți.

Proiectul tranziției a fost constituit în baza unor concepte și obiective cu o valoare axiomatică pentru funcționalitatea sa, privind aici proprietatea privată, libera inițiativă, concurența, libertatea economică și a pieței ș. a. În privința politicului, acest concept de democrație și de construire a acesteia presupune libertate de expresie, alegeri libere, integrare în domeniul Europa și nu în ultimul rând, pluripartidism, însă, din nefericire, s-a ajuns ca forma în care au fost preluate în România să fie folosite pentru reproducerea unei variante de ideologie comunistă adaptata, cea mai importantă provicare din fața capitalismului fiind reprezentată de abordarea problemei est-europene, asta pentru că transformarea fostei Europe socialiste într-o enclavă subordonată Europei, capitalismul suferind o înfrângere similară cu cea a comunismului, continuarea victoriei capitalismului fiind absolut necesară pentru definitivarea luptei începute odată cu prăbușirea sistemelor comuniste din Europa de Est, continuitate ce va presupune că el poate reuși unde comunismul a eșuat, în dezvoltarea economico-socială a Europei de Est.

2.3 Cultura politică

În științele politice, această noțiune de cultură politică reprezintă ceva relativ nou, politologul american Gabriel Almond fiind cel care a pus acest concept în circulație prin lucrarea sa „Sistemul politic comparat”.

Sensul originar de cultur vine de la latinescul cultura și este legat de cultivarea pământului, de agricultură, în schimb, unii ganditori l-au folosit în sens de cultivare a spiritului.

În prezent exista numeroase definiții date culturii politice, definiții ce pun accentul pe partea psihică, altele pe latura instituțională, atitudinală sau comportamentală. Cultura politică trebuie concepută din cel putin doua aspecte: ca parte componentă a culturii și civilizației naționale și universale și ca dimensiune psihologică, subiectivă a sistemului politic.

Cultura politică diferă de la societate la societate, fiind prezenți factori de diferențiere precum: nivelul dezvoltării din cadrul unei societăți, tradițiile istorice sau naționale, natura regimului și gradul democratic din fiecare societate.

Prezența unei culturi politice într-o societate constituie un element esențial privind funcționarea unui regim democratic, noțiunea de cultură politică neputând exista în sistemul politic totalitar.

Conținutul unui sistem totalitar de genul celui comunist se află în contradicție cu noțiunea de cultură politică, autentica și adevărata cultură politică putând exista numai într-un regim democratic, doar așa își poate pune în valoare conținutul democratic, esența sa, eficiența socială.

O concluzie este cea care arată că un regim politic democratic nu se poate realiza fără o solidă cultură politică. Eficiența funcționării unui astfel de sistem este indisolubil legată de modul în care membrii societății își însușesc valorile și normele politice și cum le transpun în practică.

Participarea membrilor societății la viața politică, responsabilitățile acestora influențează direct nivelul culturii politice, pentru că ea se materializează prin participare, acțiune și comportament politic.

Cultura politică este de mai multe tipuri:

Provincială sau locală, caracteristică unei zone, neavând dimensiunea culturii politice naționale.

De suprapunere – în sistemul totalitar acest tip are forma de subordonare, dar în zilele noastre oamenii cunosc termenul de cultură politică, însă au o atitudine pasivă și dezinteresată, marea majoritate nefiind convinsă de puterea de schimbare a unui sistem social

Participativă – prezentă în societățile ce oferă un cadru politic adecvat manifestațiilor libere, în care cetățenii sunt conștienți de nevoia de participare la viața politică

Cultura politică poate fi un amestec între aceste trei tipuri, însă niciodata nu poate fi regăsită în societate intr-o forma pură.

Funcțiile culturii politice sund diverse și participă la funcționalitatea democratismului:

Funcția de cunoaștere – cunoașterea pornește de la condițiile societății ce vizează aspectele fundamentale. Cunoștiințele dobândite se regăsesc în spiritualitatea politică din societate, în programe politice și doctrine.

Funcția comunicativă – privește transmiterea în cadrul societății a cunoștiințelor, valorilor, datelor în formă pură sau prelucrată. Această funcție are în vedere sistemul politic și viața politică în general.

Funcția evolutiv-axiologică – privește valorizarea, aprecierea sistemului politic, a vietii politice în general.

Funcția formativă-normativă – creează cunoștiințe și valori, introduce și vehiculează în societate. Cultura politică contribuie la formarea cetățeanului într-o societate, permițând îmbunătățirea cunoștiințelor necesare participării la viața politică.

Funcția creativă – cultura politică funcționează în baza valorilor politice, fiind ea însăși o valoare politică. La rândul ei furnizează cunoștiințe și noi valori politice.

Diversitatea culturilor politice în comunitățile umane demonstrează puterea de inovație a omului, dar și flexibilitatea instituțiilor și organizațiilor politice.

Prezența culturii politice în cadrul social democratic este normală, însă pe lângă ea mai este prezentă și subcultura politică. Subculturile politice se rezumă la concepțiile unor colectivități închise ce pot avea suport clasele sociale, etniile, gruparile religioase si altele, bineînțeles, fiecare dintre acestea tratate independent.

Subcultura politică posedă limbă distinctă, simbolistică specifica precum steaguri, lozinci, culori, uniforme și altele, forme distincte ce au rolul de a întări sentimentele de identitate.

Cultura politică este o parte a ansamblului unei societăți și este dependentă de progresul comunităților umane, este supusă deselor transformări, însă este și un produs al minții și gândirii umane, la tot ce ține de comportament și caracteristici.

Conceptul de cultură politică a fost văzut ca un concept controversat, datorita istoriei tumultoase și forțat pentru explicarea suportului social în sistemul politic. Pentru înțelegerea termenului de cultură politică, era necesară o delimitare de alte domenii, asta și datorită prezenței termenului de cultură în diferitele ramuri, polisemia acestui termen creând numeroase dificultăți de interpretare.

Britanicul Eduard B. Taylor a fost cel care a introdus în antropologie conceptul de „cultură”, în lucrarea sa Cultura primitivă din anul 1871, sugerând că prin cultură se vizează un ansamblu de atitudini și cunoștiințe, credințe, arte, morala și dreptul, cutumele și în general capacitățile prin care individul se relaționează cu ceilalți semeni în cadrul societății, pentru ca un secol mai târziu, în lucrarea Culture. A Critical Review of Concepts and Definitions din 1952, Alfred Kroeber și Clzde Kluckhohn au recenzat peste 160 de definiții ale culturii, propunând o clasificare pe șase niveluri ( descriptiv, istoric, normativ, psihologic, genetic, structural ), cei doi au elaborat o definiție a culturii transmise prin simboluri și convenții.

Fundamentul culturii l-ar reprezenta tradițiile, tradiții care la rândul lor sunt consolidate în baza valorilor ce le sunt atribuite. Astfel „sistemele de cultură pot fi considerate, pe de o parte, ca produse ale acțiunii și, pe de altă parte, ca elemente ce condiționează acțiunea viitoare.

Cultura și politica sunt corelative organizării sociale, relația dintre cele două fiind ambivalentă, adică se poate vorbi atât despre politizarea culturii, cât și despre efectele culturii asupra politicii, puterea politice neputând neglija valorile culturale, eluda necesitățile sau aspirațiile membrilor societății, indivizii organizați în grupuri de referință sau la nivel social urmărind ca puterea să le satisfacă cererile, să respecte idealurile, credințele ori tradițiile, cultura poilitica reprezentând model de raportare a cetățenilor la instituțiile politice și la opțiunile existente în sistemul politic dat.

Datorită extensiei vaste, acest concept de cultură politică se referă la atitudini, sentimente manifestate fată de guvernare, dar și la evaluarea conceptului de către public, însă pentru evitarea sau limitarea subiectivismului în acest fenomen, conceptul poate fi analizat la un nivel comportamental, cu ajutorul sondajelor și statisticilor, mai puțin la nivel psihologic.

Cultura politică are impact asupra performanțelor, dar și consolidării instituționale, această perspectivă aflandu-se la intersecția dintre factorii socio-culturali, noul capital reflectând dinamica și internalizarea democrației.

În practică, cultura politică este relaționată socializării, socializarea politică dă seama despre procesul de inoculare a credințelor și reprezentărilor referitoare la putere și la grupurile de apartenență, răspunzând unei duble exigențe: cea a guvernanților de a impune în rândul populației o serie de credințe care să justifice și să legitimeze exercitarea puterii și să mențină coeziunea față de regim, pe de o parte, iar pe alta, cea a celor guvernați de a interioriza credințele, valorile care au dus la formarea respectivei ordini social-politice, socializarea politică fiind un proces lent și îndelungat.

Majoritatea autorilor ce au avut preocupări în legătura cu problema culturii politice, au fost de acord că „ tiparele comportamentale nu reflectă doar prezentul, ci și experiențele trecute legate de socializare, care pot ajunge până la câteva generații în urmă”.

Efectul culturii politice la nivelul individului se poate traduce și prin conștientizarea existenței conflictelor de interese, dar și a situațiilor în care grupurile sociale se raportează prezentului sistem de putere. Această conștientizare generează pasiuni, valori care sunt formate din experiența culturală deja trăită, așa încât cultura vie constă în a repune în discuție toate aceste coduri ori, cel puțin, în a le reînnoi permanent.

Democrația nu poate fi abordată în mod abstract, pur teoretic, în afara relațiilor sociale și a unui context real, ea este și trebuie înțeleasă drept produsul unui ansamblu de condiții, de valori și principii, fără de care nu poate fi analizată, în acest context, alături de natura sistemului social-politic, de nivelul de dezvoltare a vieții materiale și spirituale, de capacitatea foțelor politice de a determina dezvoltarea democratică a societății, un rol esențial este jucat de nivelul și tipul culturii politice existente la momentul respectiv în societate.

Rolul culturii politice în România postcomunistă nu poate fi neglijat, rezistența la schimbarile din structurile birocratice, dar și caracteristicile comportamentale arată particularități culturale, nu doar diferențe de dezvoltare economică, valorile formale ale comunismului generând un compromis comportamental, impuse odata cu idologia prezentă ( partid unic, poliția politică ș. a. ).

Cultura politică reprezinta un set de credințe greu de modificat, în care schimbarea structurală intervine pe perioade îngelungate, uneori fiind nevoie de generații. Succesul relativ al comunismului est-european, dar mai ales românesc, la aces capitol s-a datorat unui context specific: dominația economiei rurale de tip autarhic, ruralizarea și slaba instrucție a populației țărănești, pe acest fundal, prin propagandă, manipulare și persuasiune, formele esențiale pentru regimurile comuniste și fasciste ale secolului al XX-lea, sistemul de valori al comunismului s-a adăugat ca un strat succesiv, corespunzând etapei industrializării, peste specificul comunității rurale.

S-a format ideea eronată conform căeria prăbușirea comunismului a dus la schimbarea mentalităților, dar și a valorilor, cultura politică, valorile, comportamentele legate de întreaga sferă a politicului modificându-se foarte greu în timp. Societatea românească este puternic marcată de o cultură tradițională, derivată într-o mare măsură din izolarea din perioada comunistă.

Specificitatea culturii politice românești poate fi evaluată din perspectiva comportamentelor politice pe care le generează, comportamentul fiind una din componentele culturii politice, desemnează latura activă, pragmatică, vizibilă și masurată a fenomenului, putând fi evaluate în acest sens gradul de informare ( dinamica cunoștiințelor politice de zi de zi și a cunoștiințelor generale privind universul politic ), participarea politică ( suma activităților cu specific politic la care iau parte subiecții, cum ar fi votul, participarea la întruniri politice, munca voluntară în cadrul unei formațiuni politice, etc ), încrederea în instituții și personalități politice ( un nivel de încredere ridicat indică un comportamen politic activ ).

Ralf Dahrendorf susținea că „una dintre condițiile esențiale pentru ca o democrație liberală să fie operațională într-o anumită societate este modul în care indivizii participă la viața socio-politică.

România se află la intersecția culturilor parohial-dependente și participative, chiar dacă memoriile politice traumatizante sunt încă prezente, o cultură politică sănătoasă se construiește prin impactul socializării formale și în special informale. Societatea românească poate dezvolta o cultură a democrației, însă în timp, iar mass-media, societatea civilă și toți cei implicați în modelarea opiniei publice prezintă un rol obligatoriu în crearea culturii democratice în România.

Capitolul 3. Partidele politice în România – Perioada comunistă și post-comunistă

3.1 Definiri privind partidele politice

Societatea acționează pe plan politic prin intermediul instituțiilor și organismelor statului, dar și prin rețele de organizații și instituții extrastatale, cel mai bun exemplu fiind partidele politice.

Noțiunea de partid ce derivă în majoritatea limbilor moderne vine din latinescul pars-partis și desemnează o acțiune semnatică: grupare de oameni ce acționează în comun pe baza unui program, grup în care membrii au aceleași idei, concepții, interese sau scopuri.

În organizarea democratică a statelor contemporane, partidele politice sunt văzute ca organe de căpetenie a vieții constituționale, valoarea lor atârnă dar în măsura în care izbutesc să contribuie, prin activitatea pe care o desfășoară, la realizarea scopurilor acestei vieți.

Definirea partidului politic a constituit în general numeroase dispute în literatura politologică, dar și în stasiologie și sociologia politică, astfel apar diferite opinii și păreri ce țin de latura instituțională, funcții, rol social și program.

Numeroși gânditori au oferit definiții de-a lungul timpului privind partidele politice, Edmon Burke susținea că „Partidele politice sunt un ansamblu de oameni uniți pentru a lucra în comun pentru interesul național după un principiu asupra căruia s-au pus de acord”.

Dimitrie Gusti vede partidul politic „o asociație liberă de cetățeni uniți în mod permanent prin interese și idei comune, de caracter general, o asociație ce urmărește în plină lumină publică, a ajunge la putere de o guvernare pentru realizarea unui ideal etic și social”.

Petre P. Negulescu considera partidele politice „ curente mai mult sau mai puțin puternice ale opiniei publice”

Pe lângă laturile instituționale, funcții, rol sau program, partidul politic a fost redus și la putere. Max Weber considera partidul politic „o asociație de oameni liberi, voluntar constituită, necesară societății cu un anumit program, cu obiective ideale sau materiale”.

Max Weber pune accentul pe aspectul organizatoric, instituțional și mai puțin pe dimensiunea culturală și socială. D. Hume oferă o definiție apropiată a partidului politic de cea a lui Weber, cu deosebire că centtrul aprecierilor sale este programul. În fază inițială, programul joacă un rol esențial în definirea partidului, organizarea trecând apoi pe primul plan.

Benjamin Constant susține că „Partidele sunt o reunire de oameni care profesează aceeași doctrină politică”, iar Maurice Duverger susține la rândul său că „Un partid nu este o comunitate ci un ansamblu de comunități, o reuniune de mici grupuri desemnate în teritoriu; sunt secțiuni, comitete, asociații locale legate prin instituțiile lor coordonatoare”.

Partidele politice prezintă o mare diversitate de fundamente doctrinar-politice: liberalism, neoliberalism, conservatorism, neoconservatorism, social-democrat, democrat-creștin. Denumirea partidelor politice poate aparea sub o diversitate de nume în care cea de partid nu este obligatoriu inclusă, putând fi înlocuită cu cea de convenție, asociație. Deși denumirile sub care apar diferitele partide politice nu exprimă mereu poziția partidului, includerea unor națiuni în titulatura de partid poate să exprime fundamentul doctrinar-ideologic.

Privit din perspectivă juridică, un partid politic este o persoană juridică pentru că are o organizație de sine stătătoare, partimoniu și acționează pentru realizarea unui scop legitim. Aceste trei elemente ce conferă personalitate juridică unui partid politic sunt prezentate în statutul și programul său politic, dar faptul că el are un număr de membri și simpatizanți, că are o organizație și funcționează conform valorilor democratice și legislații în vigoare, nu este suficient pentru a-i fi recunoscut dreptul de a participa la viața politică, ori pentru a avea personalitate politică.

Concluzia trasă privind definiția partidelor politice este aceea că ele sunt personalități colective, caracterizate prin reuniuni voluntare cu gândire și acțiune proprie, cu o unitate de scopuri, interese și idei, toate grupate pe un fundament politic-ideologic acceptat și însuși de membrii săi.

3.2 Trăsăturile partidelor politice

Fiind entități de sine stătătoare datorită structurilor și funcțiilor proprii, partidele politice se diferențiază de organismele și instituțiile statale, dar și de cele extrastatale prin următoarele trăsături:

Partidul politic funcționază pe baza voluntarismului;

Orice partid politic are o structură organizatorică și de conducere, cu organe de conducere locale și centrale;

Problema puterii constituie obiectul fundamental al activității unui partid politic. Într-un stat democratic lupta dintre partide reprezintă de fapt lupta pentru putere, între doctrine și programele partidelor ce le promovează;

Partidul politic funcționează pe baza unui program ce se fundamentează pe o doctrină

Partidele politice au diferite fundamente doctrinar-politice ce arată în mare parte interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă;

Partidele politice dețin o mare mobilitate socială, ele sunt sisteme politice deschise din care pot intra și ieși membri, grupuri în interiorul cărora pot lua naștere grupuri ce pot conserva și dinamiza acțiunea partidului, pot oferi noi orientări și noi fundamente;

Partidele politice pot avea o diversitate de nume, chiar dacă numele nu exprimă exact și mereu poziția partidului;

3.3 Funcțiile partidelor

De la apariția și până la momentul actual, rolul partidelor a avut o variație sensibilă, în funcție de epoci și țări, primele partide având un rol redus, astăzi ajungând să aibă o activitate indinspensabilă în cadrul societăților. Funcțiile partidelor au fost create diferit, în funcție de natura regimului politic.

În fiecare societate democratică, partidele politice sunt o componentă importantă în organizarea și conducerea vieții social-politice.

Funcții ale partidelor politice:

Funcția politică în care rolul, atributele și prerogativele nu sunt la fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au un rol major în funcționarea și constituirea principalelor instituții statale precum parlamentul sau guvernul, în luarea și aplicarea deciziilor, în organizarea și conducerea vieții social-policite. Pentru partidele aflate în opozitie rolul aceste funcții este de a monitoriza, de a influența puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului eventuale disfuncționalități și neîmpliniri ale acesteia sau măsuri, decizii neconstituționale.

Funcția de organizare și conducere a activităților partidului, de menținere a legăturilor, de comunicare cu propriile organizațiile, membri și simpatizanți. O atribuție importantă a aceste funcții de a forma cadre pentru activitățile de partid și de stat, în cazul în care se află sau pentru revenirea la putere.

Funcția teoretico-ideologică are mai multe obiective:

-dezvoltarea și adaptarea la condițiile social-istorice a paradigmei doctrinare proprii, la sarcinile și obiectivele urmărite de fiecare partid;

-elaborarea unui program politic, a unei strategii și tactici politice a partidului;

-organizarea, susținerea și ducerea luptei pe plan ideologic împotriva altor partide sau formațiuni politice;

Funcția teoretico-ideologică devine activă în special în perioada luptei electorale, ea organizând, orientând și conducând lupta politică a unui partid.

Funcția civică este o funcție formativ-educativă și patriotică a propriilor membrii de partid, dar și a simpatizanțiilor.

David Apter distingea trei categorii de funcții în sistemul politic democratic – controlul executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea candidatilor și două în sistemul totalitar – crearea solidarității de grup și funcția de conducere.

Una dintre cele mai elaborate și mai apreciate clasificări ale funcțiilor partidelor politice îi aparține lui Peter Merkl: funcția de recrutare și de selecționare a personalului conducător pentru posturile de guvernământ; funcția de elaborare a programelor și politicilor de guvernare; funcția de coordonare și control a organelor guvernamentale; funcția de integrare socială prin intermediul satisfacerii și concilierii cererilor grupului sau prin aportul unui sistem comun de credințe și ideologii; funcția de integrare socială a indivizilor prin mobilizarea sprijinului lor și prin socializarea politică; funcția de contraorganizare sau de subversiune.

Partidele apar ca un factor de integrare socială la nivel individual, la nivelul grupului social și la cel al colectivității

3.4 Tipuri de partide politice

Din momentul apariției lor și până astăzi au existat și funcționat diferite tipuri de partide politice, iar tipologizarea cunoaște astăzi o mare diversitate de criterii ideologice-doctrinare, organizatorice, a intereselor și perioadei istorice în care au aparut, al raportului cu structura socială a societății.

Știința politică prezintă următoarele tipuri de partide politice:

Partidele ideologice – sunt cele care funcționează și sunt constituite pe baza unei paradigme doctrinare și a unei filozofii ideologice. Exemple de partide politice de tip ideologic: Partidul Liberal, Partidul Conservator, Partidul Social-Democrat, și altele.

Partidele istorice – apariția și funcționarea acestui tip de partide este legată de momente și obiective istorice, de ex: eliberare națională, constituirea ori modernizarea statului național,ș.a. Datorită apariției în diferite momente istorice, existența acestor partide este limitată au dispărut. Acest tip de partide nu mai joacă un rol major în cadrul vieții politice dintr-o societate.

Partidele de interese – realizarea unui interes de tipul celui național, naționalist, economic, de grup, religios, zonal, etnic, reprezintă principalul motiv al apariției unui astfel de partid. Exemple de partide de interese: partidele ecologiste, etnice precum U.D.M.R, P.R.M., partidul automobiliștilor, partida rromilor, ș.a.

Partidele de tendință – sunt partidele ale căror motiv al apariției și finanțării ține de interesul, opinia unor largi categorii sociale, ale realizării unor obiective și nevesități social politice.

Partidele personale – sunt acele partide create în jurul unei personalități, în general politice, beneficiind de infliența și forța acestora. Un exemplu de partid politic creat în jurul unei personalități: Partidul Galist din Franța, creat în jurul lui Charles de Gaulle.

Partidele de cadre – sunt partide ce se constituie și au un număr redus de membri, însă au o deosebită forță și energie, calități ce pot influența importante grupuri și segmente sociale.

Partidele de masă – reprezintă acel tip de partid ce pun mai mult preț pe numărul membrilor decât pe calitatea acestora. Prin aceste partide se încearcă subordonarea și dominarea societății de un singur partid politic, aceasta fiind o caracteristică a regimurilor totalitare, caracteristică regimurilor fasciste sau comuniste.

Clasificarea partidelor politice este necesară în înțelegerea rolului îndeplinirii în cadrul unu sistem politic.

A.Paris și G. Pasquino ( „Relationi partiti elettori e tipi de voto” ) propun o tipologie inspirată de concepția lui Max Weber și fondată pe modalitățile relaționale partide-electori, distingând trei categorii: partide de opinie, definind un tip de legături afectat de incertitudine, supus conjuncturii politice, instabil și fluctuant; partide de apartenență, caracterizate printr-o atitudine a electoratului marcată de o puternică determinare în favoarea partidului și de o slabă dependență față de conjunctură; partide de schimb, privind electorii al căror vot este îndreptat spre partidele sau oamenii care oferă sau pretind că oferă avantaje în schimbul votului și cu care se află în relații discontinue, potrivit variațiilor de comportament, de la o alegere la alta.

G. Almond și James Coleman divizează partidele în trei tipuri: pragmatic-afacerist, cumulând interese prin negocieri; partidul ideologic, având ca scop un singur set de valori; partidul particularității, care se identifică cu interesele unui anumit grup social.

Partidele politice au mai fost divizate în partide de guvernământ și partide de opoziție, partide centralizate și partide descentralizate.

Sistemul partidist are în vedere modul de structurare, de funcționare a partidelor politice în cadrul vieții politice dintr-o sicietate, se referă cu precădere la numărul partidelor politice care există într-o societate și prin a căror participare se derulează, se realizează viața politică din cadrul acesteia.

Această noțiune de sistem partidist își are originea din timpul perioadei interbelice și avea în vedere natura și numărul partidelor politice din societate, ce erau angajate în viața politică. Maurice Duvenger considera sistemul de partide drept „formele și modalitățile de coexistență a mai multor partide dintr-o anumită țară.

În cadrul sistemului partidist trebuie să intre toate partidele din societate, indiferent de mărimea, rolul și statutul lor în societate, de fundamentele și orientările ideologice, există de altfel și tendința de excludere din sistemul partidist a partidelor mici sau cele care nu au fost la putere și nici nu pot accede la aceasta. Sistemul partidist nu a fost și nu poate fi identic în toate societățile, depinzând în fiecare stat de o serie de factori cum ar fi:

-natura regimului politic,

-momentul apariției capitalismului, dar și al afirmării burgheziei,

-nivelul organizării/funcționării vieții politice în general, în special din punct de vedere partidist,

-tradiții istoric naționale

-obiectivele și sarcinile din planurile economice, politice sau naționale, cum ar fi dezvoltarea și modernizarea social-politică sau înfăptuirea unor obiective de luptă a eliberării naționale

Astăzi sistemul partidist se structurează în funcție de două criterii:

Numărul partidelor politice dintr-o anumită societate. Din acest punct avem în vedere mai multe tipuri de sisteme partidiste: monopartidiste, bipartidiste și pluripartidiste

Paradigma doctrinară și ideologică

Monopartidismul constă în existența și funcționare în stat a unui singur partid politic, situație generată de mai mulți factori:

În multe cazuri, existența unui singur partid politic ține de momentul inițial al apariției partidismului

În unele societăți constituirea monopartidismului a condus la îndeplinirea unor obiective cum ar fi luptele naționale ( obiținerea independenței, înlăturarea subdezvoltării, unitate națională ș.a )

Monopartidismul se întâlnește mai ales în perioadele de maximă criză, când pentru a-și instaura puterea, forțele reacționare instaurează dictatura, apelând la sistemul unipartidist

Sistemul de acest tip a fost prezent în Romania, prima dată în 1938, regele Carol al II-a interzicând partidele politice, creând apoi Frontul Renașterii Naționale, pentru ca apoi, între anii 1948-1989 sa reprezinte cel mai longeviv sistem de tip monopartidist.

Bipartidismul este sistem în baza căruia funcționează două partide politice și se întâlnește în majoritatea fazelor vieții partidiste și democratice, la începutul și în perioada de dezvoltare, maturizare.

Factorii care au condus la apariția sa au fost multupli și diverși, momentul apariției putând fi legat de cel al apariției partidelor politice, în speță a luptei antifeudale, când cele două forțe combatante, burghezia și cea feudală, s-au organizat fiecare într-un partid politic opus, de regulă cel liberal și conservator, bipartidismul apare și din necesitatea creării opoziției politice și implicit a alternanței politiceîn organizarea și conducerea societății; democratismul politic a determinat și el apariția bipartidismului, în multe cazuri constituind fundamentul pe care s-a născut și dezvoltat pluripartidismul.

Pluripartidismul își are originile în perioada interbelică și s-a extins după cel de-al doilea război mondial în Europa Occidentală, cazurile apariției fiind numeroase:

Impunerea votului universal, fenomen adus în viața politică pentru promovarea de interese, exprimarea și manifestarea în viața politică, fiind create partide politice în funcție de acestea

Complexitatea vieții sociale, numeroasele interese, grupuri și categorii sociale au determinat apariția paradigmelor doctrinare și ideologice noi, care pentru a se materializa și exprima în practica socială, au avut nevoie de partide proprii și formațiuni politice, ca de exemplu: doctrina comunistă, doctrina ecologistă, democrată, partidele ecologiste, social-democrate ș.a

Dezvoltarea democratismului a impus apariția partidelor politice

Datorită principiilor și valorilor pe care le promovează, numeroasele opțiuni politice și ideologice cu care se confruntă în sistemul bipartidist și cel pluripartidist, se întemeiaza sistemele politice democratice.

Prezența puripartidismului a impus structurarea sistemului partidist contemporant în funcție de paradigmele doctrinar politice, partidele politice fiind împărțite în trei grupe:

Partide de dreapta, de centru dreapta sau extremă dreapta. Aici sunt incluse la gruparea de dreapta, partidele liberale, neoliberale, conservatoare, neconservatoare, etc. Cele de extremă dreapta sunt considerate partidele fasciste și neofasciste, sau cele ale noii drepte

Partide de centru, aici fiind prezente în general partidele social-creștine, democrat-creștine și ecologiste

Partide de stânga, aceasta este o grupare mai larga, putând fi identificate diferite nuanțări, de stânga, centru stânga și extremă stângă. Partidele socialiste, social-democrate și chiar cele radicale fiind incluse în categaria celor de stânga și centru stânga. Partidele comuniste fac parte din extrema dreaptă.

În prezent se constată un proces de restrângere numerica, dar și a sferei de influențare și manifestare, a partidelor de extremă stângă, dar și a celor de extremă dreapta, proces determinat de consecințele istorice nefaste pe care toate aceste partide le-au provocat și întretonut ( impunerea regimurilor fasciste și comuniste sau declansarea celui de-al II-lea Război Mondial ), însă și datorită extensiunii sistemului democrat pe care o cunoaște astăzi.

3.5 Partidul Comunist Român – Organ suprem în societatea comunistă

Partidul Comunist Român s-a fondat la data de 8 mai 1921, la București și a purtat mai mult denumiri: Partidul Socialist Comunist (1921-1922), Partidul Comunist din România (1922-1943), Partidul Comunist Român (1943-1948), Partidul Muncitoresc Român ( februarie 1948, dupa absorbirea P.S.D. și până în 1965), Partidul Comunist Român (1965-1989).

Potrivit Articolului 3 al Constituției Republicii Socialiste România din 1965, forța politică a întregii societăți era reprezentată de Partidul Comunist Român.

Programul de început al partidului și-a propus ca obiectiv instaurarea prin revoluție a dictaturii proletariatului, și înfăptuirea societății comuniste prin: naționalizarea principalelor mijloace de producție, lichidarea regimului politic existent, exproprierea integrala a marilor proprietăți agricole; În 1924-1940, a susținut lozinca autodeterminării minorităților naționale până la despărțirea de statul român ( ceea ce ar fi dus la lichidarea Marii Uniri din 1918) și a preconizat o politică de alianță cu U.R.S.S, a stabilit direcțiile programatice pentru construirea socialismului, pentur ca, în 1974, să adopte „Programul de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre Comunism”.

P.C.R. a fost întemeiat dupa Primul Război Mondial, când s-a produs o radicalizare în întreaga mișcare socialistă europeană, între anii 1917-1921 s-au format partide comuniste în majoritatea țărilor din Europa, ce au aderat la Internaționala a III-a, având sediul la Moscova. P.C.R. a susținut radicalismul exacerbat, urmărind cu ajutorul luptei de clasă lichidarea „claselor exploatatoare” și structurilor democratice. Încercările unor lideri din partid de a orienta activitatea spre condițiile normale, de exemplu colaborarea cu alte partide burgheze, P.N.Ț sau P.N, au fost condamnate și blocate printr-o rezoluție specială ăn 1927.

Desființând toate formele și instituțiile democratice, lichidând proprietatea privată și distrugând adversarii politici, Partidul Comunist Român a instaurat un regim totalitar, bazat pe dictatura partidului unic și ideologia marxist-leninistă a acestuia, a stăpânit toate pârghiile mecanismului puterii de stat, societatea civilă fiind practic anulată, urmând un proces de construcție a societății noi: introducerea unui centralism cuprinzând toate sectoarele vieții economice, sociale și politice; industrializarea planificată, în ritm rapid și nesocotirea principiilor economiei de piață; colectivizarea brutală a proprietății agricole mici și mijlocii; desființarea sistemului tradițional de valori și a instituțiilor culturale și spirituale; o amplă activitate politică și ideologică în vederea creării „omului nou”.

Conform Articolului 26 al Constituției Republicii Socialiste România din 1965, cetățenii cei mai înaintați și mai conștienți din rândurile muncitorilor, țăranilor, intelectualilor și ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se uneau în Partidul Comunist Român, cea mai înalta formă de organizare a clasei muncitoare, detașamentul ei de avangarda. Partidul Comunist Român exprimă și slujeste cu fidelitate năzuințele și interesele vitale ale poporului, îndeplinește rolul conducător în toate domeniile construcției socialiste, îndrumă activitatea organizațiilor de masă și obstești, precum și a organelor de stat.

Articolul 27. Cetățenii Republicii Socialiste România au dreptul de a se asocia în organizații sindicale, cooperatiste, de tineret, de femei, social-culturale, în uniuni de creație, asociații științifice, tehnice, sportive, precum și în alte organizații obstești. Statul sprijină activitatea organizațiilor de masă și obstești, creează condiții pentru dezvoltarea bazei materiale a acestor organizații și ocrotește patrimoniul lor.
Organizațiile de masă și obstești asigură larga participare a maselor populare la viața politică, economică, socială, culturală a Republicii Socialiste România și la exercitarea controlului obștesc – expresie a democratismului orândurii socialiste. Prin organizațiile de masă și obstești, Partidul Comunist Român înfăptuiește o legătură organizată cu clasa muncitoare, țărănimea, intelectualitatea și celelalte categorii de oameni ai muncii, le mobilizează în lupta pentru desăvârșirea construcției socialismului.

3.6 Pluralismul politic

Pluralismul este asociat cu recunoașterea diversității, fiind un concept utilizat pe scară largă, iar în perioada modernă are un rol important în caracteristica funcționării unei societăți de tip democratic. Pluralismul reprezintă un model în funcția în care puterea este distribuita, reprezintă un principiu director ce permite existența în paralel a mai multor interese, convingeri și moduri de viață, recunoaște diversitatea spre deosebire de totalitarism sau particularism prin implicare în negocierile de bună credință. Tradiția filosofică a pluralismului nu este propriu-zis modernă, el nu apare ca o catastrofă, fără anticipare ori prefigurare culturală, o primă înclinație pluralistă putând fi semnalată în politeismul antic. Pluralismul este o valoare fundamentală a democra iei moderne, ridicat la nivel de principiu constitu ional. Prezintă doua sensuri principale: primul ca diversitate de interese, ideologii, forțe, culturi, valori, grupuri sociale și concepții politice, estetice, ideologice, etice, filozofice, religioase, fiecare având un conținut si o configurație, iar cel de-al doilea ca o diversitate de organisme politice și organizații sociale ce au diverse interese. Lipsa diversității de interese, programe. valori se traduce în lipsa pluralismului, astfel această diversitate reprezintă baza pluralismului., pluralismul conferă funcționalitate socială pornind de la diversitate, în lipsa căreia indivizii ar fi într-un conflict permanent, astfel se demonstrează că pluralismul introduce în societate consensul. Consensul devine funcțional datorită mecanismelor politice, sociale, economice, religioase gestionate de autorități cât și de societatea civilă, prin intermediul unui joc politic denumit în epoca modernă democrație.

Forța pluralismului depinde de capacitatea de caracterizare si problematizare a concepțiilor moderniste standard, de aceea, în acest sens, pluralismul este un concept generic, un sindrom sau o aglomerare intelectuală, mai degrabă o paradigma fixă sau o anumită tradiție, conotațiile exacte și implicațiile variind de în funcție de epocă și domeniul teoretic; Conceptul general de pluralism poate fi găsit la trei niveluri de abstracție, distincte dar interconectate: nivelul metodologic, sociocultural și politic; În majoritatea contextelor în care se poartă discuția, impulsul pluralist generează trei dileme de substanță, prima constă în a decide dacă atunci când aplică denumirea de „tablouri generale”, pluralismul constituie sau nu la rândul său un astfel de nou tablou; Pluralismul în sens „tare”, de exemplu, militează împotriva tuturor perspectivelor limitate, dar are în acest fel tendința să se transforme fie în scepticism ironic, fie în particularism la fel de limitat, iar pe de altă parte, pluralismul „moderat” încearcă doar să accentueze asupra faptului că noi privim diversele poziții militante ca formând un set de opțiuni, iar nu dogme exclusiviste, oricum, în acest caz, pluralismul continuă să paraziteze vitalitatea concepțiilor moniste asupra lumii.

Conform articolului 8 al Constituției României, pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale, iar partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii, ele contribuind la definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, fiind respectată suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației. Conform lui Gregor McLennon, pluralismul este ancorat de o întreagă infrastructură de noțiuni vehiculate în științele sociale. Pluralismul se află în opoziție cu monismul, deși pluralismul ritual și mistic s-a manifestat vizibil în antichitatea doctrinelor eleate.

Afirmarea cea mai spectaculoasă a pluralismului coincide cu disoluția curentului structuralist al anilor ”70 și cu promovarea postmodernismului, însă afirmarea politică a pluralismului n-a fost scutită de dificultăți, acest concept aflat în circulație între anii ”60-”80, era mai degrabă peiorativ, fiind tradus ca o atitudine ce combina eclectismul, indecizia și toleranța. Conceptul de pluralism a fost restaurat în anii ”90, în alianță conceptuală cu relativismul cultural și cu anti-rationalismul, cu afirmarea democrației, a identităților sociale care pot fi negociate și selectate liber și cu anti-utopismul degajat din colapsul empiric al proiectului social marxist.

În anii 1970, „pluralism” devenise un termen ce era tratat în mod abuziv, una din cele mai cunoscute variante de pluralism a fost și cu siguranță va rămâne, tradiția din științele politice. Acest termen a fost folosit și pe scară mai largă ce nu indica doar un model de tip analitic al procesului politic, dar și o orientare generală, astfel, conform normelor acelor ani, a fi pluralism însemna în general: ocuparea la nivelul comportamentului superficial, tendința de a avea un set de ambiții și un stil decriptive în dauna celor teoretice riguroase, tendința de a avea o paradigmă mai puțin coerentă de organizare ș.a. Într-un sens mai slab, pluralismul indica un anumte tip de temperament, o anume structură psiho-personală, pluralismul nefiind esențial diferit de fondul general al liberalismului.

La mijlocul anilor ”90, pluralismul era văzut ca reprezentând o răzbunare a științelor politice „burgheze” contra marxismului, în care fostele societăți de tip socialist sufereau un amplu proces de pluralizare, dar putea fi văzut ca reprezentând și în filosofie și sociologie, anti-feudalism în care se punea accentul în diferite structuri postculturaliste și postmoderne, ce aveau ca scop urmărirea unității și coerența politică.

Folosit în aceste contexte, pluralismul indica o atitudine umilă de acceptare a numeroaselor valori culturale, sprijinirea modalităților de a cunoaște și de a fi, creativitate și deschidere catre noi teorii, acordarea atenției în scena politicii a diferitelor interese de grup și sociale, a susține democrația în sine. Limbajul pluralismului a devenit standard în literatura post-modernă, fiind folosit pentru a marca pluralitatea semnificanților și a semnificațiilor, a jocurilor de limbaj, a narativelor și a practicilor sociale; se atestă astfel că pluralitatea este infilitrată în gramatica noastră, în procesul de formare a conceptelor noastre, în atitudinile noastre sociale, în procesul de formare a conceptelor noastre, în atitudinile noastre sociale, în principiile noastre de dreptate și în structurile noastre; într-adevăr, pluralitatea pare a fi devenit un fenomen global al vieții post-moderne.

Pluralismul sociocultural se referă la acceptarea unei sau mai multor teze conform cărora există: numeroase tipuri de relații de tip social, multiple identități, subculturi și euri. Pluralismul politic are accente diferite ce privesc organizarea politică, reprezentarea diferenței în absolut toate structurile de luare a deciziilor, facilitatea diferenței și recunoașterea aceste diferențe socioculturale.

Pentru M. G. Smith, existența valorilor și practicilor culturale nu garantează deloc prin ea însăși legitimitatea pluralismului, pentru că e posibil ca importantul factor al semnelor unor diferențe sociale consolidate public să nu rezulte din varietatea culturală „perse”, dar se poate spune că pluralismul există în adevăratul sens al cuvântului doar atunci când diferențele culturale sunt în întregime încastrate într-un sistem de practici sociale, instituționalizate, practici care separă un grup de altul în formarea organizării de stat. Smih declară că pluralismul este condiție multi-dimensională, plurală care variază în ceea ce privește structura, diviziunile și intensitățile în diferite societăți și în diferite secțiuni sau segmente ale aceleiași societăți.

3.7 Frontul Salvării Naționale

Frontul Salvării Naționale a fost o grupae politică apărută ca urmare a cererilor membrilor Consiliului Frontului Salvării Naționale ca organism provizoriu de putere de stat creat în seara de 22 decembrie 1989 cu scopul de transforme în partid politic. Această nouă formațiune a fost înregistrată la TMB pe 6 februarie 1990. În urma acestui proces și al negocierilor cu celelalte partidele de opoziție s-a ajuns la formarea unui nou organism menit să asigure provizoriu, pe o perioadă limitată, conducerea statului până la primele alegeri libere.

Treptat, la nivelul partidului s-au conturat două grupări cu opinii, bineînțeles, divergente, privind caracterul reformelor ce urmau a fi înfăptuite, una de susținere a președintelui Ion Iliescu, cealaltă a lui Petre Roman. Criza internă a fost rezoltată în totalitate prin desprinderea grupării Iliescu pe 29 martie 1992. În urma acestui eveniment, FSN a pierdut o mare susținere electorală, pentru ca după alegerile din toamna anului 1992 să treacă în opoziție.

Pe 31 martie 1993, FSN s-a comasat prin fuziune cu Partidul Democrat, rezultând o nouă persoană juridică, PD-FSN, oficializată prin decizia nr. 13 a Tribunalului Municipiului București din 23 mai 1993.

Frontul Salvării Naționale a început ca organ provizoriu al puterii de stat în data de 22 decembrie 1989, cu scopul declarat al „instaurării democrației, demnității și libertății poporului român”. În „Comunicatul către țară” emis în aceeași zi se anunțau primele elemente de program al acestui organism: pluralismul politic, separarea puterilor în stat, organizarea de alegeri libere, restructurarea economiei naționale, ș.a.

Printre cei 39 de membri fondatori, anunțați la televiziunea română de Ion Iliescu în seara de 22 decembrie, se numărau opozanți ai regimului comunist precum Doinea Cornea, Mircea Dinescu, Laszlo Tokes, Ana Blandiana, Ion Caramitru, dar și membri ai nomenclaturii, opozanți ai regimului Ceaușescu sau marginalizați de regim: Alexandru Bârlădeanu, Dan Marțian, Ion Iliescu, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Dumitru Mazilu, ș.a.

În data de 27 decembrie a fost anunțată structura Biroului executiv al CFSN, în funcția de președinte fiind ales Ion Iliescu.

Evenimentele din ianuarie 1990 – Deși FSN a anunțat că nu este și nu se va constitui într-un partid politic în data de 3 ianuarie 1990, pe 23 ianuarie, cu 128 de voturi pentru, 8 contra și 5 abțineri, CFSN a hotărât transformarea FSN în formațiune politică. Acest fapt a provocat proteste și demisia unor personalități precum Doina Cornea, Ana Blandiana, Ion Caramitru și Mircea Dinescu.

În ziua de 28 ianuarie a avut loc o mare manifestație de protest față de cele întamplate, manifestație a partidelor politice nou-înființate, în frunte cu PNȚ-CD și PNL. FSN, la rândul său, a organizat o contramanifestație, moment în care au fost devastate sediile partidelor de opoziție.

Decizia de transformare a FSN în partid politic – Pentru stoparea acestor evenimente, la data de 1 februarie a avut loc o întâlnire între reprezentanții CFSN și cei ai partidelor de opoziție. În urma discuțiilor, a fost emis un comunicat prin care s-a anunțat convenirea asupra constituirii unui Consiliu Provizoriu de Uniune Națională, format prin restructurarea actualului CFSN, precum și prin reprezentarea egală, cu câte 3 membri, a partidelor constituite până la această dată în proporție de 50 la sută din totalul membrilor.

Frontul Salvării Naționale se transforma în formațiune politică cu structură, dar și platformă de sine stătătoare, participând de pe poziții egale cu celelalte forțe politice la alegeri, în timp ce Consiliul Provizoriu de Uniune Națională devenea noul organism provizoriu al puterii de stat până la constituirea noilor instituții rezultate din alegeri libere.

6 februarie 1990 – Frontul Salvării Naționale s-a înregistrat la Tribunalul Municipiului București ca partid politic. Ion Iliescu a fost ales ca președinte provizoriu până la prima Conferință Națională. Totodată, prin decretul-lege din 9 februarie, CFSN s-a reorganizat în Consiliu Provizoriu de Uniune Națională, Iliescu fiind ales președinte al noului organism provizoriu al puterii de stat.

Prima Conferință Națională a FSN a avut loc între 7/8 aprilie, în cadrul căreia Ion Iliescu a fost ales președinte al partidului și a fost desemnat drept candidat al formațiunii la alegerile prezidențiale. Campania electorală a fost una disputată și a fost puternic marcată de fenomenul Piața Universității. Considerând că noua putere după revoluția din decembrie mimau democrația și nu se făcuse decât rotație a fostei nomenclaturi, un grup de tineri de la universitățile bucureștene au ocupat Piața Universității din București scandând și manifestând împotriva autorităților. Lor li s-au adăugat imediat mii de persoane, studenți, intelectuali, reprezentanți ai societății civile, iar zona a fost declarată liberă de neo-comunism și kilometrul zero al democrației.

Deținând toate pârghiile puterii în stat, FSN și-a asigurat o victorie clară în primele alegeri libere din 20 mai 1990: 66,31% din voturile pentru Adunarea Deputaților și 67,53% din voturile pentru Senat, trimițând în Parlament 263 de deputați și 91 de senatori din totalul din 395, respectiv, 118. De asemenea, Ion Iliescu a obținând o victorie covârșitoare la alegerile prezidențiale, 85,07% din totalul voturilor valabil exprimate.

Obținând majoritatea absolută în Parlament, FSN a numit primii președinți ai celor două Corpuri legislative, Dan Marțian pentru Adunarea Deputaților și Alexandru Bârlădeanu pentru Senat. La 20 iunie 1990, Ion Iliescu a depus jurământul în fața Parlamentului în calitate de Președinte al României, iar pe 28 iunie s-a format guvernul condus de Petre Roman.

Cele mai tragice evenimente care au avut loc între alegeri și formarea noilor instituții au fost provocate de mineriada din 13/15 iunie. Deși, după 24 mai, majoritatea manifestanților din Piața Universității părăsiseră zona, cei rămași refuzau să o elibereze. În dimineața zilei de 13 iunie forțele de ordine au intervenit în forță împotriva manifestanților, rezultând ciocniri sângeroase între protestatari și autorități. A doua zi au sosit la București minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, care au eliberat zona prin violență și agresare fizică, devastând sediile instituțiilor publice și cele ale partidelor istorice.

Deoarece Decretul-Lege nr.92/14 martie 1990 interzicea Președintelui României să facă parte dintr-un partid politic, pe 26 iulie 1990, conducerea FSN a fost preluată de Petre Roman sub titulatura de lider național. Treptat, în sânul partidului, au început să se contureze două grupări cu poziții divergente, susținătorii președintelui Iliescu și cei ai primului ministru Petre Roman.

Convenția FSN din 16/17 martie 1991 a marcat confirmarea în fruntea partidului a lui Petre Roman, precum și adoptarea Statutului. Totodată, a fost adoptat programul „Un viitor pentru România”, care prevedea „o reformă radicală și profundă a societății românești”, prin formarea pieței muncii, a pieței de produse și servicii, restabilirea proprietății sau eliminarea blocajului financiar. Cu această ocazie au apărut primele tensiuni, unii parlamentari FSN considerând prea radical acest program și acuzându-l pe Petre Roman că a trecut la neoliberalism. Aceștia au fondat o nouă formațiune intitulată FSN – 20 mai.

Criza din interiorul partidului a fost adâncită de criza politică apărută ca urmare a mineriadei din 24/28 septembrie 1991. Ca urmare a nesoluționării unor revendicări sindicale, minerii din Valea Jiului ajung pentru a patra oară la București, rezultând noi ciocniri violente între forțele de ordine și mineri. Pe 26 septembrie, Petre Roman își înaintează demisia din funcția de prim-ministru. Criza politică este soluționată prin numirea lui Theodor Stolojan în funcția de premier și formarea unui nou guvern pe 16 octombrie.

Punctul culminant al divergențelor dintre cele două grupări este anunțul lui Petre Roman din 26 noiembrie 1991 privind retragerea sprijinului politic acordat de FSN președintelui Ion Iliescu, acuzat de încălcarea Constituției și a faptului că „în septembrie a capitulat în fața unor acțiuni împotriva legii”. Susținătorii celor două grupări au început să se acuze reciproc, situându-se pe poziții ireconciliabile.

Despărțirea celor două grupări s-a concretizat la Convenția de la 27/29 martie 1992. Un grup de 65 de deputați și 60 de senatori, 5 miniștri și 18 prefecți, susținători ai președintelui Iliescu, au părăsit FSN, iar o lună mai târziu au fondat o nouă formațiune politică intitulată Frontul Democrației și Salvării Naționale (FDSN). Printre liderii noii grupări se numărau Oliviu Gherman, Adrian Năstase, Octav Cozmâncă, Doru Ioan Tărăcilă, Dan Mircea Popescu.

La aceeași Convenție, s-a adoptat moțiunea „Viitorul-Azi”, Petre Roman fiind reales președinte al partidului. Printre susținătorii lui Roman se numărau: Victor Babiuc, Traian Băsescu, Radu Berceanu, Adrian Severin, Bogdan Niculescu Duvăz.

Alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992 au marcat intrarea FSN în opoziție. Partidul s-a situat pe locul trei în alegeri, obținând 10,2% din voturile pentru Camera Deputaților și 10,4% din cele pentru Senat (43 deputați și 18 senatori). De asemenea, candidatul partidului la alegerile prezidențiale, Caius Traian Dragomir, s-a clasat pe locul patru, obținând 4,75% din totalul voturilor valabil exprimate.

Urmare a acestei reconfigurări pe scena politică, FSN s-a comasat prin fuziune cu Partidul Democrat pe 31 martie 1993, rezultând o persoană juridică nouă, PD-FSN, oficializată prin decizia nr. 13 a Tribunalului Municipiului București din 23 mai 1993.