Frontul National din Franta Si Partidul Pentru Independenta Regatului Unit

Parlamentul European este expresia voinței politice a popoarelor Uniunii și este totodată cel mai mare Parlament multinațional din lume. La începutul existenței sale se numea Adunarea Comună, era constituită conform Art. 7 și Art. 20 – 25 din Tratatul de la Paris și era compusă din 78 de delegați desemnați de parlamentele naționale ale statelor membre; acesta a fost de fapt ”forul parlamentar corespunzător stadiului incipient al integrării obiectivat în Comunitatea Cărbunelui și Oțelului”.

Potrivit prevederilor înscrise în tratat, membrii Adunării erau fie numiți, fie aleși prin ”sufragiu universal, direct, după procedura fixată de fiecare Înaltă Parte Contractantă”. În fapt, toți membrii Adunării erau delegați ai parlamentelor naționale. Apoi, Adunarea se întrunea cel puțin o dată pe an, prilej cu care se punea în discuție și un raport general prezentat de Înalta Autoritate.

La 23 Iulie 1952 Paul – Henri Spaak este numit președinte al Adunării, una din cele mai importante personalități ale acestei instituții și totodată printre primii săi președinți.

Numele legislativului European a fost schimbat prin Tratatele de la Roma din 1957, care au dus la apariția celorlalte două comunități europene. Odată cu semnarea Tratatelor C.E.E. și C.E.E.A. a fost semnată și convenția referitoare la unele instituții comune ale Comunităților, prin care cele trei Adunări erau unificate sub numele de Adunarea Parlamentară Europeană.

La 19 Martie 1958 are loc sesiunea de stabilire a Adunării Parlamentare Europene, ținută la Strasbourg. Este ales ca președinte al Adunării Robert Schuman, o altă mare personalitate a instituției și inițiatorul formării C.E.C.O.

La 13 Mai 1958 deputații din Adunarea Parlamentară se grupează pentru prima oară conform afinităților politice și nu conform naționalității. Câteva zile mai târziu, între 21 – 27 Mai 1958, Adunarea Parlamentară își adoptă regulamentul intern.

La 20 Septembrie 1976, Consiliul a adoptat ”Actul pentru alegerea reprezentanților în Adunare cu sufragiu universal direct” prin care s-a pus bazele sufragiului direct la nivelul Comunităților în privința membrilor Adunării. Astfel, membrii Parlamentului European sunt aleși din 1979 prin vot universal, direct în baza Actului din 20 Septembrie 1976, anexat la Decizia Consiliului. Alegerile aveau loc în cursul unei perioade unice pentru statele membre, însă reprezentanții nu sunt încă aleși după o procedură uniformă pentru toate statele membre. Până când o asemenea procedură universală va fi elaborată de Parlamentul European, procedura electorală rămâne reglementată de legislațiile naționale. Doar că, absența unei proceduri uniforme interzice Parlamentului European să acorde ajutoare financiare partidelor politice în rambursarea cheltuielilor de campanie electorală.

Numărul membrilor Parlamentului European și repartizarea locurilor între statele membre, astfel cum au fost fixate prin Actul din 1976, au fost succesiv modificate prin actele de aderare ale Greciei, Spaniei și Portugaliei: ”Treptat, pe măsura adâncirii integrării vest – europene și a închegării vieții comunitare, instituția parlamentară comunitară se desăvârșește, dobândind fizionomia actuală, care tinde s-o apropie, într-o serie de privințe, de parlamentele naționale, fără să se identifice cu acestea”.

Consiliul European de la Bruxelles din 10 – 11 Decembrie 1993, în perspectiva noilor aderări, a prevăzut ca efectivul Parlamentului European să se ridice la 639. Datorită renunțării Norvegiei numărul membrilor a scăzut la 626. Însă, odată cu intrarea celor 10 noi țări membre în Uniune, legislativul European care și-a început mandatul în 2004 are 731 de membrii.

Parlamentul European și-a ales pe 20 Iulie 2004 președintele în persoana socialistului spaniol Josep Borrell.

Organizarea Parlamentului European

Organizarea și funcționarea Parlamentului European sunt cuprinse în linii generale în Regulamentul interior, care se adoptă cu majoritatea membrilor care îl compun. Organele de conducere sunt președintele și biroul acestuia, care sunt desemnați de Parlament dintre membrii săi. Se ține o ședință anuală, reunindu-se de plin drept în cea de a doua zi de marți din luna Martie. De asemenea, Parlamentul European poate să se reunească în sesiune extraordinară la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului și a Comisiei.

Membrii Parlamentului European beneficiază de imunități și privilegii. În special ei nu pot fi cercetați, reținuți sau urmăriți pentru opiniile sau voturile exprimate în exercitarea funcțiilor. De asemenea, pe durata sesiunilor, parlamentarii beneficiază pe teritoriul național de imunitățile recunoscute parlamentarilor din țările lor, iar pe teritoriul oricărui stat membru, de scutirea de orice măsură de detenție și de orice urmărire judiciară. Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict și nici nu poate constitui un obstacol în dreptul Parlamentului European de a ridica imunitatea unuia dintre membrii săi.

Durata mandatului fiecărui parlamentar este de cinci ani și coincide cu perioada de legislatură a Parlamentului European. Reprezentanții votează individual și personal. Ei nu pot fi legați de instrucțiuni și nici nu pot primi vreun mandat imperativ, ceea ce consacră caracterul reprezentativ al mandatului.

O altă caracteristică a organizării Parlamentului European constă în faptul că deputații sunt grupați nu pe naționalitate ci pe grupuri politice, în funcție de afinitățile politice. Grupurile se constituie prin remiterea unei declarații președintelui Parlamentului, cuprinzând denumirea grupului, semnăturile membrilor săi și componența biroului. Această declarație este publicată în J.O.C.E.

Apoi, Parlamentul European este dotat cu comisii parlamentare, comisii care au un rol esențial pentru că, reunindu-se în intervalul sesiunilor, asigură continuitatea lucrărilor legislativului. Comisiile prevăzute de Regulamentul interior sunt:
– comisii permanente – în număr de 20, ale căror atribuții sunt fixate de regulament. Membrii comisiilor permanente sunt aleși în cursul primei perioade a sesiunii Parlamentului European nou ales și, apoi la sfârșitul unei perioade de 2,5 ani.
– comisii temporare – mandatul lor este în principiu de maximum 12 luni. Componența, mandatul și atribuțiile acestor comisii sunt fixate prin deciziile pe care le instituie.

Comitetele parlamentare permanente ale Parlamentului European sunt:

BUDG – Comitetul pentru Buget, CONT – Comitetul pentru Controlul Bugetar, ECON – Comitetul pentru Afaceri Economice și Monetare, EMPL – Comitetul pentru Afaceri Sociale și privind Forța de Muncă, ENVI – Comitetul pentru Mediu, Sănătate Publică și Siguranța Alimentară, ITRE – Comitetul pentru Industrie, Cercetare și Energie, IMCO – Comitetul pentru Piața Internă și Protecția Consumatorului, TRAN – Comitetul pentru Transport și Turism, REGI – Comitetul pentru Dezvoltarea Regională, AGRI – Comitetul pentru Agricultură, PECH – Comitetul pentru Pescuit, CULT – Comitetul pentru Cultură și Educație, JURI – Comitetul pentru Afaceri Juridice, LIBE – Comitetul pentru Libertăți Civile, Justiție și Afaceri Interne, AFCO – Comitetul pentru Afaceri Constituționale, FEMM – Comitetul pentru Drepturile Femeilor și Egalitatea între Sexe, PETI – Comitetul pentru Petiții, AFET – Comitetul pentru Afaceri Externe, DEVE – Comitetul pentru Dezvoltare, INTA – Comitetul pentru Comerțul Exterior.

În regulamentul interior mai sunt prevăzute și comisii parlamentare mixte, cu Parlamentele statelor asociate sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării.

Atribuțiile Parlamentului European

Tratatele constitutive nu au încredințat Parlamentului European decât o funcție de control în cadrul Tratatului C.E.C.A., precum și o funcție de deliberare și control în cadrul Tratatelor C.E.E. și C.E.E.A., dar acestea erau atribuții insuficiente pentru rolul pe care legislativul european și l-a revendicat și nu a încetat să și-l revendice, Parlamentul având la început numai un rol consultativ, permițând Comisiei Europene să propună și Consiliului de Miniștri al C.E. să decidă în materie de legislație comunitară.

În mod progresiv, începând din anii ’70 a avut loc o creștere în mai multe domenii a rolului Parlamentului European. Mai întâi în domeniul bugetar, pentru că stabilirea unui sistem de resurse proprii Comunităților Europene a făcut necesară recunoașterea unor prerogative importante Parlamentului European. În acest sens prin Tratatul de la Luxemburg din 22 Aprilie 1970, Parlamentul European are posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu, iar în privința cheltuielilor ”neobligatorii” dispune de ultimul cuvânt.

Apoi, prin Tratatul de la Bruxelles din 22 Iulie 1975, Parlamentului European i s-a acordat dreptul de a respinge în bloc bugetul Uniunii și de asemenea de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuția bugetară.

Dar mai ales cu trecerea la sistemul de alegeri directe Parlamentul European dobândește o nouă legitimare, care îi conferă dreptul să revendice o întărire a atribuțiilor sale.

Actul Unic European a introdus o nouă procedură numită de cooperare, care dă posibilitatea Parlamentului European să se manifeste în mod mult mai semnificativ în procesul legislativ comunitar și totodată i-a recunoscut un drept de aviz conform cu privire la Acordurile de Aderare și de Asociere.

De asemenea, fără îndoială că și Tratatul asupra Uniunii marchează o nouă etapă crucială în procesul spre o reechilibrare a puterilor legislative în comunitate. El extinde cele două proceduri create prin Actul Unic la numeroase alte domenii și totodată instituie o a treia procedură, în mod curent numită ”codecizie”, care se caracterizează prin două inovații majore: acordarea unui drept de veto Parlamentului European, precum și instaurarea în caz de dezacord a unui dialog direct între Parlamentului European și Consiliu în cadrul unui Comitet de Conciliere: ”Procedura de luare în comun a deciziilor asigură partajarea puterii de luare a deciziilor între Parlamentul și Consiliul European”. Dacă nu se ajunge la un accord, Parlamentul are dreptul de a respinge propunerea Consiliului, deci are ultimul cuvânt în acest caz.

Așadar, în ultimele decenii de existență ale Uniunii, Parlamentul European a devenit o instituție tot mai puternică, cu membrii aleși prin vot direct și cu atribuții mult lărgite față de perioada de început a existenței sale: ”Tratatele încheiate ulterior au extins influența Parlamentului European, dându-i puterea de a amenda și apoi de a adopta legile, astfel încât în prezent Parlamentul și Consiliul European își împart puterea de decizie într-un mare număr de domenii”.

Desigur, ca orice Parlament și Parlamentul European are aceleași obiective și anume acelea de a vota legile cele mai bune, de a controla și monitoriza utilizarea puterii executive. De-a lungul existenței sale, acestei instituții i-au fost lărgite continuu și gradual responsabilitățile, iar puterile sale au fost întărite prin Tratatul Uniunii Europene din 1993.

Puterea Parlamentului European are trei secțiuni: puterea legislativă, puterea de a stabili bugetul și puterea de a supraveghea și superviza executivul. El are un rol consultativ în procesul elaborării actelor comunitare (la propunerile legislative ale Comisiei își exprimă punctul de vedere), emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor internaționale, exercită un control politic asupra Consiliului European și al Comisiei Europene, intervine în procedura de desemnare a membrilor Comisiei, se bucură de drept de inițiativă, putând cere Comisiei să prezinte propuneri, are o putere de codecizie legislativă în domeniul bugetar și în alte domenii expres prevăzute de tratate, are dreptul de a examina petițiile care îi sunt adresate, numește și destituie pe mediatorul european pentru anumite măsuri de instrucție, pentru a judeca anumite categorii de cauze, în condițiile prevăzute în acest scop de regulament.

În același timp, pe lângă creșterea puterilor Parlamentului European în elaborarea deciziilor, noile competențe pe care le primește cu titlu propice îi dau posibilitatea să participe în mod mai activ la viața comunitară și totodată să fie un instrument direct între cetățean și instituțiile comunitare competente normative.

Consolidându-și atribuțiile bugetare și de control, Parlamentul European revendică mai ales participarea în cadrul procesului legislativ în comunitate, considerând că transferul competențelor la nivel comunitar trebuie în mod obligatoriu să fie însoțit de un control democratic de același nivel. Legislativul european participă la procesul care conduce la adoptarea actelor comunitare, exercitând atribuțiile sale în cadrul procedurilor referitoare la codecizie și cooperare și dând avize conforme sau avize consultative. În ceea ce privește cooperarea, Parlamentul poate folosi amendamentele pentru a revedea și modifica propunerile legislative ale Comisiei Europene și ale Consiliului European.

În ceea ce privește atribuțiile în domeniul controlului politic, Parlamentul European a deținut de la origine atribuții tradiționale. Acestea sunt: atribuții de informare, constând în examinarea diferitelor documente și în special în discutarea în ședință publică a raportului anual pe care îl supune Comisiei, precum și posibilitatea de a adresa instituțiilor întrebări scrise sau orale.

De asemenea, are și atribuții de sancțiune, respectiv Parlamentul European poate prin votarea unei moțiuni de cenzură să constrângă Comisia să demisioneze.
Pentru a evita abuzurile, Tratatele instituie un termen de reflectare de trei zile înainte de vot și cere ca moțiunea să fie adoptată cu o majoritate de 2/3 din voturile exprimate și majoritatea membrilor care compun Parlamentul European.

Prin Tratatul de la Maastricht pe de o parte au fost extinse și întărite atribuțiile de control al Parlamentului European, iar pe de altă parte s-au adăugat atribuții noi care pun în evidență rolul Parlamentului European în apărarea drepturilor cetățenilor. Aceste noi atribuții sunt: dreptul de anchetă, posibilitatea de a primi petiții de la cetățenii Uniunii, dreptul de a numi un mediator.

De asemenea, a avut loc și o extindere a atribuțiilor de informare. Astfel, participarea Parlamentului European la procesul instituțional se manifestă prin obligația extinsă în mod semnificativ și impusă celorlalte instituții, de a-i supune rapoarte privind stadiul lucrărilor în domeniile esențiale de politică comunitară sau ale Uniunii. În acest sens, Consiliul European trebuie să prezinte Parlamentului European un raport după fiecare din reuniunile sale, precum și un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune. Comisia la rândul ei, trebuie să depună rapoarte Parlamentului European și Consiliului la fiecare 3 ani în domeniul coeziunii economice și sociale și în fiecare an în ceea ce privește cercetarea, explicitând în special progresele realizate. Comisia trebuie să stabilească în fiecare an un raport asupra evoluției realizate, obiectivele acestor politici (forțe de muncă, dialog social, condiții de viață) ca și asupra situației demografice în comunitate. Apoi președintele Băncii Centrale Europene trebuie să prezinte și el, annual, un raport Parlamentului European, Comisiei și Consiliului European, asupra activităților sistemului european al băncilor centrale.

Printre atribuțiile Parlamentului European se numără și dreptul de anchetă. Astfel el poate, la cererea unui sfert din numărul membrilor săi, să constituie o comisie temporară de anchetă pentru a examina fără prejudicierea atribuțiilor conferite de Tratate altor instituții sau organe, afirmațiile de infracțiune sau de proastă administrare în aplicarea dreptului comunitar, afară de cazul în care faptele invocate se află în fața unei jurisdicții și atâta timp cât procedura jurisdicțională nu este terminată.

Alte atribuții ale legislativului european sunt dreptul de a primi petiții și dreptul de a numi un mediator.

În ceea ce privește România, țara noastră beneficiază de 35 de mandate de europarlamentari. După 2009, acest număr va fi modificat printr-o redistribuire a numărului de locuri alocat fiecărei țări.

Ca o concluzie cu privire la Parlamentul European se poate spune că, Tratatul de la Maastricht, fără a tulbura structura instituțională tradițională, a modificat în mod subtil, dar semnificativ, echilibrul instituțional în beneficiul Parlamentului European. În mod sugestiv, “se definește el însuși drept gardianul intereselor europene și apărătorul drepturilor cetățenilor”.