Frontierele de Stat Si Regimul de Frontiera

LUCRARE DE LICENȚĂ

DELIMITAEA TERITORIULUI – FRONTIERELE DE STAT

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND TERITORIUL DE STAT. NATURA JURIDICĂ A TERITORIULUI DE STAT

1.1. Componența teritoriului de stat

1.2. Spațiu terestru

1.3. Spațiu acvatic

1.4. Spațiu aerian

CAPITOLUL II. FRONTIERELE DE STAT ȘI REGIMUL DE FRONTIERĂ. PROBLEMA MODIFICĂRII TERITORIALE

2.1. Noțiuni generale privind frontiera de stat și regimul de frontieră

2.2. Principalele reglementări privind frontiera de stat în România

2.3. Problema modificărilor teritoriale

CAPITOLUL III. REGIMUL JURIDIC DE NAVIGAȚIE PE FLUVIILE ȘI CANALELE MARITIME INTERNAȚIONALE

3.1. Regimul juridic al fluviilor internaționale

3.2. Regimul juridic al canalelor internaționale

3.3. Zone demilitarizate și neutralizate. Zone denuclearizate

3.4. Regimul juridic al zonelor polare

CAPITOLUL IV. DELIMITAREA SPAȚIULUI AERIAN

4.1. Regimul juridic al spațiului aerian

4.2. Colaborarea internațională

4.3. Regimul juridic al spațiului aerian al României

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTA ABREVIERILOR

Art. Articol

Alin. Alineat

C.E.D Comisia Europeană a Dunării

C.I.D Comisia Internațională a Dunării

C.D.I Comisia de Drept Internațional

Ed. Editura

H.G. Hotărâre de Guvern

M.Of. Monitorul Oficial

O.A.C.I Organizația Aviației Civile Internaționale

O.N.U Organizația Națiunilor Unite

O.U.G Ordonanță de urgență de Guvern

O.M.I Organizația Maritimă Internațională

Pag. pagina

Prof. profesor

RRD Revista Română de Drept

RRSI Revista Română de Studii Internaționale

U.R.S.S Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

UE Uniunea Europeană

Vol Volum

INTRODUCERE

Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale care condiționează existența statului. Teritoriul definește limitele spațiale ale existenței și organizării statale suverane constituind astfel o noțiune politico-juridică.

Lucrarea de față intitulată „ Delimitarea teritoriului – frontierele de stat”, abordează in subiect important în Dreptul internațional public, fiind structurată în patru capitole, fiecare capitol tratând aspecte relevante cu titlul temei.

Astfel primul capitol intitulat “ Noțiuni generale privind teritoriul de stat. Natura juridică a teritoriului de stat”, relatează aspecte privitoare la componența teritorială de stat, la spațiul terestru, acvatic și aerian.

Teritoriul de stat este partea globului pământesc asupra căruia un stat își exercită suveranitatea sa, în mod exclusive și deplin, fiind format din teritoriul terestru, acvatic și spațiul aerian.

Conferința de la Montevideo din 1933 a stabilit că un stat este subiect de drept internațional dacă se fundamentează pe următoarele patru principii precum populația, teritoriul, guvernul și capacitatea de a intra în relații cu alte state.

Spațiul terestru cuprinde solul și subsolul, adică partea uscată a pământului, și poate fi format dintr-o singură întindere terestră sau mai multe insule despărțite de ape maritime care formează un arhipelag, cum ar fi Arhipelagul Filipine, Arhipelagul Indonezia. Nu sunt considerate părți ale teritoriului unui stat coloniile, protectoratele și teritoriile aflate sub tutelă.

Spațiul terestru reprezintă în cadrul teritoriului de stat o însemnătate deosebită, el constituind nu numai obiectul activității economice, al exploatării bogățiilor și resurselor sale naturale, dar și principala sferă material-spațială a vieții social-politice, a unei populații, a unei organizării statale suverane a poporului.

Spațiul acvatic este reprezentat de apele interioare și marea teritorială, la rândul lor apele interioare cuprind cursuri de apă, lacuri, fluvii, canaluri care se află în întregime pe teritoriul aceluiași stat, precum și apele maritime interioare. Statul își exercită asupra acestora jurisdicția sa deplină, având dreptul de a reglementa prin legi interne navigația, exploatarea hidroenergetică și a resurselor naturale, măsuri de protecție a mediului înconjurător, dar și de protecție împotriva inundațiilor.

Jurisdicția penală a statului riveran rămâne deplină, aplicându-se și în cazurile când infracțiunea a fost săvârșită la bordul navei de către sau împotriva unei persoane străine echipajului, de exemplu de către pasageri sau împotriva acestora; delictele comise pe uscat de membrii echipajului ce au tulburat ordinea publică a statului riveran; delictele au fost comise la bord, dar căpitanul navei au solicitat sprijinul și competența autorităților locale.

Jurisdicția instanțelor civile locale se exercită în legătură cu prejudiciile cauzate de navele străine în apa portului statului riveran și navelor sale, unor nave străine sau din neexecutarea unor obligații contractuale.

Teritoriul statului cuprinde și spațiile maritime care au regim juridic de mare teritorială, reprezentând acea parte a apelor mări (sau oceanului) care scaldă țărmul și, pe o anumită distanță în larg, se află sub suveranitatea deplină a statului riveran, același regim se aplică și spațiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum și solului și subsolului acesteia. În marea teritorială suveranitatea statului riveran se exercită în conformitate cu legislația internă cu prevederile convențiilor internaționale la care este parte și ținându-se seama de principiile și normele dreptului internațional.

Spațiul aerian al statului este constituit din coloana de aer ce se ridică deasupra solului și a spațiului acvatic al statului, fiind delimitat lateral prin frontierele terestre, fluviale și maritime, iar în sus până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic 100- 110 km.

Cel de-al doilea capitol “ Frontierele de stat și regimul de frontieră. Problema modificării teritoriale” tratează aspecte relevante privind noțiunile generale asupra frontierelor de stat, principalele reglementări privind frontiera de stat a României și problema modificărilor teritoriale.

Frontiera de stat reprezintă linia reală sau imaginară, prin care se delimitează teritoriul unui stat de teritoriile altor state și se delimitează competența teritorială a statului. Frontiera este limita juridică în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă, iar națiunea dreptul său la autodeterminare.

După natura lor frontierele se împart în frontiere naturale care se stabilesc ținându-se seama de anumite particularități geografice munți, văi, râuri, litoralul mărilor, frontiere geometrice care sunt linii mai mult sau mai puțin drepte care despart teritoriile statelor și frontiere astronomice la stabilirea cărora sunt folosite paralele sau meridiane.

În plan juridic frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între statele vecine, iar fixarea frontierelor se face prin două operațiuni adică prin delimitarea și demarcarea.

Delimitarea frontierei este operațiunea de fixare a liniei de frontieră, între două state, într-un tratat încheiat de ele și în care se descrie traseul frontierei, traseu prevăzut și în hărți topografice, anexate la tratat. În delimitatea frontierei statele iau în considerare fie o linie preexistentă, fie adoptă o linie nouă.

Demarcarea frontierei este etapa următoare delimitării. Ea constă din trasarea frontierei din fața locului, prin implantarea semnelor de frontieră. Demarcarea frontierei este realizată de „comisia de demarcare”, instituită de statele vecine.

Regimul juridic al frontierei de stat a României este reglementat prin O.U.G. 104/2001, aprobată prin legea nr. 81/2002, de asemenea organizarea și funcționarea poliției de frontieră este reglementată prin O.U.G. 105/2001, aprobată prin legea nr. 243/2002.

Regimul juridic al frontierelor de stat al României este definit ca fiind totalitatea regulilor prevăzute în legislația internă care privesc frontierele de stat și apele teritoriale, precum și obiectivele construite la frontieră împreună cu statele vecine, în conformitate cu normele dreptului internațional, al tratatelor, acordurilor, convențiilor și protocoalelor încheiate de statul român cu privire la statele vecine.

Problema modificărilor teritoriale s-a dovedit a fi întotdeauna una deosebit de delicată în relațiile internaționale, constituind, nu de puține ori, sursa conflictelor, precum și a unei stări de tensiune și încordare permanentă.

Cel de-al III-lea capitol “Regimul juridic de navigație pe fluviile și canalele maritime internaționale” relatează aspecte privind regimul juridic al fluviilor și canalelor internaționale, zonele demilitarizate, neutralizate și denuclearizate, și regimul juridic al apelor polare.

Fluviile internaționale sunt ape curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state și sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean. Conferința de la Viena din 1815, a stabilit pentru prima oară anumite principi ale regimului de navigație pe fluviile internaționale europene precum și noțiunea de fluviu internațional.

Dunărea este una din principalele resurse de apă ale țării noastre și are o importanță deosebită pentru economia României. Regimul juridic al Dunării reprezintă ansamblul reglementărilor juridice naționale și internaționale care statornicesc modalitățile de desfășurare a navigației pe fluviu precum și a altor activități conexe.

Regimul navigației în Marea Neagră a variat de-a lungul timpului în funcție de raportul de forțe care se aflau in prezența, în momentul istoric respectiv, raport definit de tratatele și convențiile încheiate, oglindit în regimul navigației în Marea Neagră a fost și regimul navigației prin strâmtorile acesteia.

Canalele maritime internaționale, sunt căi artificiale, constituite în scopul de a spori posibilitățile de comunicare între zone maritime oceanice, iar aceste canale situate pe teritoriul unui singur stat au același regim ca și ansamblu teritoriului.

În prezent, se bucură de statutul juridic de canal internațional, fiind reglementate prin convenții speciale, trei canale internaționale, , și

În categoria regimului juridic al zonelor polare intră Arctica și , dar fiecare dintre aceste teritorii având un regim juridic diferit.

În ultimul capitol intitulat “ Delimitarea spațiului aerian” sunt relatate aspecte ale regimului juridic al spațiului aerian, colaborarea internațională și regimul juridic al spațiului aerian din România.

Spre sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, odata cu aparitia si dezvoltarea navigatiei aeriene, in doctrina de drept international s-au formulat doua teorii cu privire la regimul spatiului aerian al statelor: o primă teorie care susținea „libertatea aerului” promovată la sesiunea Institutului de Drept Internațional de la Grand din 1910 și cea de la Madrid din 1911, iar cea de-a doua teorie afirma suveranitatea deplină a statului asupra spatiul ui aerian de deasupra teritoriului de stat, susținută la Conferința de la Paris din 1910 și la Congresul de la Verona din anul 1910.

Suveranitatea statului asupra spațiului aerian nu exclude ci, dimpotrivă presupune colaborarea internațională bilaterală și multilaterală în vederea reglementării navigației și transporturilor civile internaționale.

Spațiul aerian de deasupra României se află sub suveranitatea deplină și exclusivă a țării noastre. Regimul juridic al spațiului aerian român, precum și al navigației aeriene, este stabilit prin Codul aerian și prin convenții internaționale la care România este parte.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND TERITORIUL DE STAT. NATURA JURIDICĂ A TERITORIULUI DE STAT

Componența teritoriului de stat

Teritoriul de stat este lor: o primă teorie care susținea „libertatea aerului” promovată la sesiunea Institutului de Drept Internațional de la Grand din 1910 și cea de la Madrid din 1911, iar cea de-a doua teorie afirma suveranitatea deplină a statului asupra spatiul ui aerian de deasupra teritoriului de stat, susținută la Conferința de la Paris din 1910 și la Congresul de la Verona din anul 1910.

Suveranitatea statului asupra spațiului aerian nu exclude ci, dimpotrivă presupune colaborarea internațională bilaterală și multilaterală în vederea reglementării navigației și transporturilor civile internaționale.

Spațiul aerian de deasupra României se află sub suveranitatea deplină și exclusivă a țării noastre. Regimul juridic al spațiului aerian român, precum și al navigației aeriene, este stabilit prin Codul aerian și prin convenții internaționale la care România este parte.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND TERITORIUL DE STAT. NATURA JURIDICĂ A TERITORIULUI DE STAT

Componența teritoriului de stat

Teritoriul de stat este spațiul geografic alcătuit din suprafețe terestre și maritime, din solul, subsolul și spațiul aerian asupra căruia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă.

În cazul statelor moderne teritoriul prezintă următoarele caracteristici precum că este stabil, în sensul că el este locuit în permanență de o colectivitate umană, este baza materială a existenței și a activității statului, teritoriul fiind elementul de subzistență pentru populație, este limitat de frontierele statului și competența sa teritorială.

Teritoriul, împreună cu populația care îl locuiește, alcătuiește o premisă necesară a existenței statului ca entitate supremă, prezentând o însemnătate esențială pentru dezvoltarea social-economică și organizarea politica a oricărei comunități umane.

Teritoriul statal este condiția indispensabilă a delimitării spațiale și a acțiunii independente a fiecărui stat în raport cu celelalte state, ca subiect suveran al dreptului internațional, iar toate statele sunt subiecte egale de drept internațional iar mărimea teritoriului nu are relevanță juridică externă.

Mărimea teritoriului și a populației ce îl locuiește, bogățiile și resursele sale naturale, așezarea geografică, sunt tot atâtea aspecte pe care fiecare stat le ia în considerare în stabilirea și desfășurarea relațiilor sale politice, economice cu alte state în cadrul sistemului internațional, global, zonal sau de raporturi bilaterale.

Elementele naturale care alcătuiesc însă teritoriul, capătă relevanța juridică internă și internațională, în cadrul și prin intermediul organizării statal-administrative, ca teritoriu de stat.

O serie de principii fundamentale ale dreptului internațional, precum respectarea inviolabilității teritoriului de stat și a frontierelor sale, obligația de a nu folosi forța și amenințarea cu forța de a nu încălca suveranitatea și independența naționale care formează baza relațiilor între statele lumii.

Organizarea politico-administrativă a teritoriului, hotărârea sistemului juridic, folosirea după nevoi a propriilor resurse naturale alcătuiesc atribute ale fiecărui stat.

Din teritoriul unui stat fac parte și sectoarele polare din Arctica, astfel statele care au litoral la Oceanul Înghețat de Nord, iar delimitarea lor se face sub o formă triunghiulară, iar o situație specială o constituie enclava, adică o parte din teritoriul unui stat care este izolată de restul teritoriului prin teritoriile altor state, iar comunicare dintre staul căruia îi aparține enclavei și aceasta se face prin teritoriile statelor interpuse, pe bază de acorduri încheiate de statul enclavei cu celelalte state care se interpun.

Tot o situație specială este teritoriul statului arhipelag, format din mai multe insule, din apele arhipelagice și marea sa teritorială.

Teritoriul de stat reprezintă una dintre premisele materiale naturale care condiționează existența statului, așadar teritoriul definește limitele spațiale ale existenței și organizării statale suverane constituind astfel o noțiune politico-juridică.

În legătură cu natura juridică a teritoriului de stat, de-a lungul timpului au fost formate o serie de teorii, între care cele patrimoniale, care considerau teritoriul un obiect al proprietății particulare, adică proprietatea monarhului, iar esența acestei ultime teorii este de natură de a reduce suveranitatea teritorială a statului la o competență locală.

Așadar considerăm că în determinarea naturii juridice a teritoriului în dreptul internațional este necesar să se pornească de la faptul că teritoriul constituie spațiul exercitării puteri suverane exclusive a statului, spațiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare, obiectul suveranității permanente asupra resurselor umane și bogățiilor naționale.

Teritoriul de stat este spațiul geografic asupra căruia statul își exercită suveranitatea sa exclusivă și deplină și care este compus din suprafețe terestre, acvatice și maritime, din solul, subsolul și coloana aeriană de deasupra lor.

Teritoriul de stat constituie una din premisele materiale, naturale, ale existenței statului și spre deosebire de organizarea gentilică, bazată pe legăturile de sânge ale membrilor săi, statul se caracterizează prin legăturile teritoriale, apărute ca urmare a așezării statornice a oamenilor într-o anumită regiune geografică.

Teritoriul de stat cu toate părțile sale componente, se află sub puterea exclusivă a acestui stat. Această putere poartă denumirea de supremație teritorială, parte integrantă a suveranității de stat, astfel fiecărui stat i se recunosc, prin principiile și normele dreptului internațional contemporan, independența și suveranitatea, inviolabilitatea teritoriului și frontierelor sale, dreptul de a-și stabili de sine stătător regimul politic, organizarea administrativă și economico-socială, statutul juridic al populației, ordinea de drept și sistemul juridic, utilizarea resurselor naturale, stabilirea condiției în relațiile internaționale potrivit intereselor celorlalte state.

Teritoriul de stat este acea parte a globului pământesc asupra căruia un stat își exercită suveranitatea sa în mod exclusiv și deplin.

Teritoriul statal reprezintă nu numai sfera exercitării puterii politice ci și spațiul în cadrul căruia există, trăiește populația care formează o comunitate umană, istoricește constituția-poporul, națiunea iar din acest punct de vedere, teritoriul aparține nu numai statului ci și poporului care-l locuiește și care exercită asupra sa dreptul inalienabil de a-și hotărî singur soarta.

Acest aspect are o însemnătate esențială în explicarea procesului istoric de formarea de noi state pe teritoriile fostelor imperii coloniale, constituind temeiul politico-juridic al luptei popoarelor împotriva oricărei forme de dominație și asuprire străină, pentru organizarea liberă a vieții sociale, economice, politice și culturale a fiecărui popor pe un teritoriu determinat.

De aceea putem spune că, o națiune, un popor nu pot exista fără un teritoriu, iar acesta apare ca expresie materială a supremație, a independenței și a inviolabilității statului și a poporului care îl locuiește.

Constituția României prevede că suveranitatea națională aparține poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum și nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

Din aceste cuvinte ale legii fundamentale rezultă că teritoriul de stat constituie obiectul material al suveranității exclusive și al dreptului poporului de a-si hotărî singur soarta într-un stat de drept, național, suveran și independent, unitar și indivizibil.

Fiecare stat sau popor are dreptul de a explora și exploata, în mod liber și în interes propriu bogățiile și resursele naturale, de a dezvolta propria sa economie națională, iar în limitele teritoriului său, fiecare stat exercită suveranitatea deplină și integrală cu privire la bogățiile naționale și la resursele naturale corespunzător intereselor și dreptului poporului care locuiește pe teritoriul.

Problemele legate de teritoriul de stat sunt probleme legate de suveranitatea acestuia, deoarece orice definiție a teritoriului de stat vom analiza, vom vedea că ele apar împreună.

Aceste noțiuni se află într-o strânsă intercondiționare, fiind de neconceput ca entități separate. Noțiunea de teritoriu de stat n-ar avea sens în lipsa suveranității iar suveranitatea ar fi lipsită de obiect în cazul în care nu s-ar putea vorbi despre existența unui teritoriu de stat.

Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în teritoriul statelor care se află sub suveranitatea lor, teritoriul statelor cu regim internațional nesupuse suveranității statelor, teritoriul cu regim juridic combinat.

Teritoriul de stat reprezintă spațiul geografic în al cărui limite statul își exercită suveranitatea deplină și exclusivă și este alcătuit din suprafețe terestre, acvatice și aeriene.

Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale de existență a statului ca subiect principal al dreptului internațional.

Teritorii cu regimuri internaționale nesupuse suveranității statelor includ, zona internațională a spațiilor submarine, spațiul extraatmosferic și corpurile cerești, marea liberă, iar aceste spații sunt deschise folosirii de către toate statele și popoarele în condiții de egalitate și în scopuri pașnice.

Teritorii cu regimuri juridice combinate sunt acele spații asupra cărora acționează în același timp normele dreptului internațional și normele dreptului intern.

Aceste teritorii cuprind, zona contiguă, zona economică exclusivă și platoul continental.

Zona contiguă care reprezintă fâșia adiacentă a mării teritoriale care se întinde în largul mării până la distanța de 24 mile marine măsurate de la liniile de bază ale mării teritorial, zona economică exclusivă care este fâșia adiacentă mării teritoriale care se întinde în largul mării pe o distanță de până la 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale și platoul continental care reprezintă prelungirea naturală a țărmului care coboară în pantă ușoară sub apele mării până la marginea continentală unde adâncimea este de 150-200 m dincolo de care începe panta continentală și marile adâncimi.

Din punct de vedere juridic platoul continental reprezintă fundul mărilor și oceanelor, subsolul acestuia dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, în larg până la o distanță de 200 mile marine măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lățimea mării.

Conferința de la Montevideo din 1933 a stabilit că un stat este subiect de drept internațional dacă se fundamentează pe următoarele patru principii precum populația, teritoriul, guvernul și capacitatea de a intra în relații cu alte state.

Noțiunea filosofică, ideologică și abstractă a statului, există și prin instituțiile sale, numai prin acestea, el devenind o realitate, o prezență vie a vieții și practicii social-politic.

Existența și funcționalitatea statului mai este condiționată și de prezența unor componente fundamentale precum populația teritoriul și organizarea politică.

Aceste componente au existat în toate formele pe care le-a îmbrăcat statul de-a lungul timpului, dar în fiecare perioadă acestea au avut semnificații, valori și conținuturi diferite.

De aceea în epoca modernă aceste componente au căpătat forme, conținuturi, principii noi impuse de cerințele dezvoltării sociale de societatea burgheză.

De aceea Thomas Fleiner Gerstner, când se refera la componentele statului modern le definea ca o entitate constituită de către un popor și un teritoriu în cadrul căruia puterea politică s-a exercitat în manieră rațională, ierarhizată, sub forma suveranității în interiorul statului și sub forma independenței în exterior.

Pentru oricare formă statală, populația constituie o componentă de bază, fără care statul nu ar putea justifica prezența și nu ar exista obiectul asupra căruia să își poată exercita suveranitatea, dar în același timp oameni sunt cei care creează și dau viață statului, îl pun în mișcare și fac din el o realitate vie.

Oameni creează voința de a trăi în cadrul aceleași comunități și tot ei dau naștere solidarității, fără de care nu s-ar putea închega și funcționa iar din cauza aceasta populația este aceea care dă unitatea unui stat și îi oferă în același timp solidaritatea rațională și voluntară.

Populația trebuie să fie o colectivitate permanentă, relativ organizată și numeroasă, iar în dreptul internațional prin populația unui stat se înțelege totalitatea indivizilor sedentari aflați pe teritoriul său și care sunt supuși aceleași autorități.

În conformitate cu această definiție din populația statului fac parte cetățenii statului, străinii, bipatrizii, persoanele strămutate, dar nu intră sub jurisdicția statului personalul diplomatic și consular, care aparține statelor străine, precum și funcționarii internaționali care beneficiază de imunități și privilegii diplomatice.

De asemenea, statul este cel ce stabilește prin legislația sa internă, care este regimul juridic care se aplică persoanelor ce formează populația sa, dobândirea cetățeniei, schimbarea sau pierderea ei sunt probleme care țin de competența internă exclusivă a fiecărui stat.

În mod excepțional în situația în care o zonă teritorială trece de sub suveranitatea unui stat sub suveranitatea altui stat, există instituția opțiunii în materia cetățeniei, fapt ce se concretizează în posibilitatea alegerii unei dintre cele două cetățenii.

Pierderea cetățeniei poate avea loc prin retragere sau prin renunțare, retragerea constituind sancționarea ce se aplică individului care a comis fapte grave împotriva statului care i-a acordat cetățenia, pe când renunțarea la cetățenie reprezintă o dorință a cetățeanului care se materializează în situația în care o persoană se stabilește într-un stat, care nu aplică principiul bipatridei.

În cazul transferului unei populații dintr-un stat în altul, prin tratatele internaționale ce reglementează această operațiune se stabilește și cetățenia pe care o va avea populația transferată.

Cetățenii statului reprezintă singura categorie din cadrul populației unei țări, care se bucură de exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor prevăzute în legislația națională.

Teritoriul constituie factorul material, spațiul în limitele căruia se creează și funcționează statul, iar existența sa este pe cât de necesară pe atât de importantă ca și a populației sau organizării politice.

Statul este un bun al întregii comunități și din cauza aceasta se pune problema apărării integrității și suveranității sale, iar existența teritoriului impune uniformizarea normelor sociale și juridice în întregul spațiu comunitar, precum și exercitarea autorității politice statale asupra tuturor componentelor și membrilor săi.

Legea este cea care asigură pentru toți membri și clasele sociale unitatea sistemului de normativitate, ea este aceeași pentru toți indivizii indiferent de apartenența lor la o etnie, grup social sau profesional.

Teritoriul în dreptul internațional se clasifică în două categorii mari și anume, spațiile aflate sub suveranitatea statelor și spațiile nesupuse suveranității statelor.

Teritoriul reprezintă principalul obiect al exercitării suveranității, el fiind spațiul geografic în limitele căruia staul își exercită suveranitatea deplină și exclusivă.

Teritoriul de stat constituie una dintre premisele materiale, naturale ale existenței statului și spre deosebire de organizația gentilică bazată pe legăturile de sânge ale membrilor săi, statul se caracterizează prin legături teritoriale, apărute ca urmare a așezării statornice a oamenilor într-o anumită regiune geografică.

De aceea față de vechea organizație gentilică statul se caracterizează în primul rând prin împărțirea supușilor săi pe bază teritorială.

Doctrina dreptului internațional a cunoscut patru teorii principale referitoare la natura juridică a teritoriului de stat, natura teritoriului-subiectiv conform căreia teritoriul reprezenta un element constitutiv al statului, teoria teritoriului-obiect conform căreia teritoriul constituie obiectul asupra căruia statul își exercită autoritatea, teoria teritoriului-limită conform căreia teritoriul este limita exercițiului puterilor guvernanților și teoria competenței căreia teritoriul reprezintă suprafața căreia își face aplicarea un sistem juridic.

Organizarea politică, este componenta cu un rol major în structura și funcționalitatea statului, ea instituie ordinea, legăturile între componentele politice ale statului, le stabilește rolul și statutul în societate, normele și limitarea funcționalității iar acest fapt se realizează prin instituțiile statale politice și aparatul specializat al acestora.

O analiză a componentelor statale nu ar fi completă fără evidențierea suveranității sale, ea este o putere sau autoritate care dispune de atributele sale de arbitru, iar deasupra puterii suverane nu se află nici o altă instanță care să decidă iar hotărârile sale sunt fundamentale și definitive.

Suveranitatea este un atribut esențial al puterii de stat, ea fiind aceea trăsătură a puterii de stat ce se exprimă în dreptul acesteia de a se organiza și de a se exercita precum și de a-și stabili și rezolva problemele interne și externe în mod liber și conform voinței sale, fără nici o imixtiune respectând suveranitatea altor state precum și normele dreptului internațional.

Natura juridică a teritoriului de stat

În perioadele istorice trecute, teritoriul de stat determină limitele spațiale ale exercitării puterii suverane, constituind totodată obiectul dreptului de proprietate publică sau și privată. Pentru N. Grotius, teritoriul aparține puterii suverane si dreptului de proprietate publică, fiind împărțit și particularilor în proprietate sau în folosință iar în concepția lui E. de Vattel, teritoriul este spațiul asupra căruia națiunea își extinde puterea sa, exercitându-și atât dreptul de stăpânire în interesul propriu, cât și puterea sau suveranitatea sau dreptul de conducere suverană.

Așadar prin noțiunile de imperium și dominium s-a definit de către diferiți autori natura juridică a teritoriului de stat, iar această construcție juridică nu era decât expresia teoretică a caracterului de clasa al statului a formei de proprietate și a relațiilor de producție dominante la un moment dat în statul respectiv, în funcție de condițiile existente, au fost formulate teoriile cu privire la teritoriul-obiect al proprietății particulare sau publice, teritoriul-obiect al puterii publice sau teritoriu-spațiu de exercitare a puterii suverane, acordându-se astfel prioritate fie aspectului de putere fie celui patrimonial.

În orânduirea feudală, au existat teoriile patrimoniale care susțineau că izvorul puterii statului feudal asupra teritoriului său este proprietatea privată a suveranului asupra acestui teritoriu sau a coroanei.

Teoria teritoriului-obiect al dreptului de proprietate privată dădea expresie condițiilor proprietății feudale, implicând dreptul absolut al monarhului, al stăpânilor feudali, în condițiile divizării puterii asupra pământului și a supușilor legați de acesta.

Teoria potrivit căreia teritoriul constituie obiectul dreptului de proprietate a statului și a puterii supreme a acestuia a fost formulată în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în condițiile formării și consolidării statelor burgheze, ale luptei burgheziei împotriva relațiilor de producție și a formelor de proprietate feudale.

Determinarea teritoriului ca spațiu în limitele căruia se exercită puterea suverană a statului a dominat doctrina juridică în a doua jumătate a sec, al XIX-lea, în condițiile în care burghezia își consolidase puterea politică, fiind totodată interesată în dezvoltarea nestingherită a intereselor sale economice în cadrul proprietății private, în afara oricăror ingerințe ale statului.

Conform teoriei spațiale, teritoriul de stat nu este nici obiectul unui drept real al statului, nici o parte componentă a personalității acestuia, ci doar perimetrul în urma căruia statul își exercită puterea, deci, această teorie cuprindea ca element rațional ideea denumirii teritoriului ca spațiu în limitele căruia se exercita puterea suverană, exclusivă, a statului, aspect esențial al determinării naturii juridice a teritoriului de stat.

Teoria competenței, afirmându-se în doctrina occidentală a sec. al XX-lea se întemeiază pe supremația ordinii de drept internațional față de aceea de drept intern, conform acestei teorii, teritoriul de stat este acea parte din suprafața globului pământesc pe care un sistem de reguli juridice este aplicat și executat.

Această teorie reduce suveranitatea statului la o competență locală în dreptul internațional, teoria competenței e folosită pentru a se susține primatul acestui drept. H. Kelsen susține că teritoriul de stat s-ar întinde peste tot pe unde dreptul acelui stat se aplică efectiv.

Dacă în temeiul suveranității sale, care este un atribut esențial, inerent al statului, acesta are dreptul de a-și manifesta deplin, exclusiv drepturile sale, în condiții de independență, pe întreg teritoriul ce-i aparține, competența desemnează, dreptul statului de a-și exercita numai acele atribute care-i sunt conferite și delimitate prin dreptul internațional, în lumina teoriei competenței, în limitele aceluiași teritoriu al statului pot exista, în același timp, competențele mai multor state.

Noțiunea competenței este elastică, sfera sa de aplicare teritorială putând, după Ch. Rousseau, să fie extinsă sau restrânsă în funcție de caracterul relațiilor dintre state.

Plasticitatea noțiunii de competență permite adaptarea sa constantă la diversitatea de situații teritoriale existente.

Competența teritorială a unui stat poate varia de la o competență majoră, maximă și exclusivă, numită de autor suveranitate, până la o competență minimă sau limitată când pe teritoriul aceluiași stat se exercită și competența altor state, cum ar fi în cazul protectoratului, ocupației militare, a servituților internaționale, a existentei bazelor militare străine.

Teoria competenței neagă suveranitatea statelor, inclusiv cea teritorială și încearcă să justifice încălcările ei de către statele imperialiste, mai ales sub forma bazelor militare de pe teritoriul altor state.

De altfel, teoria competenței a rămas minoritară, izolată în doctrina juridică occidentală, fiind criticată și apreciată de unii autori occidentali ca o construcție teoretică artificială bazată pe o ficțiune, în vădită contradicție cu realitatea.

Doctrina actuală pornește în elucidarea acestei probleme de la importanța teritoriului în apariția și existența statelor, precum și în formarea națiunilor.

Poporul sau națiunea care locuiește un teritoriu este legat prin cele mai puternice sentimente și interese de el și are suveranitatea asupra lui, iar de aceea, teritoriul de stat apare ca expresie materială a supremației independenței și inviolabilității poporului sau națiunii care îl locuiește.

În determinarea naturii juridice a teritoriului de stat, teoria spațială, dominantă încă în concepția umană, oferă un element esențial potrivit căruia teritoriul de stat reprezintă spațiul în limitele căruia se exercită puterea suverană, deplină și exclusivă a statului.

Însuși conceptul suveranității teritoriale prin care se definește astăzi în doctrină, natura juridică a teritoriului de stat are un conținut mai amplu care include și alte elemente în afara de exercitarea puterii statale.

Teritoriul de stat, reprezintă așadar, din punct de vedere juridic, spațiul exercitării puterii suverane exclusive a statului, al înfăptuirii dreptului poporului de a-și hotărî singur soarta, constituind totodată, obiectul suveranității permanente asupra resurselor și bogățiilor naturale.

Spațiu terestru

Spațiul terestru cuprinde partea uscată adică sol și subsol și poate fi formată dintr-o singură întindere terestră sau mai multe insule despărțite de ape maritime, care formează un stat arhipelag.

Spațiul terestru include solul și subsolul cuprins în limitele frontierelor de stat, indiferent dacă acesta este format dintr-o singură întindere sau din mai multe spații terestre separate între ele fie de teritoriul altor state, fie despărțite de ape maritime.

Nu sunt considerate părți ale teritoriului unui stat coloniile, protectoratele și teritoriile aflate sub tutelă.

Uscatul reprezintă în cadrul teritoriului de stat o însemnătate deosebită, el constituind nu numai obiectul activității economice, al exploatării bogățiilor și resurselor sale naturale, dar și principala sferă material-spațială a vieții social-politice, a unei populații, a unei organizării statale suverane a poporului.

Subsolul intră în componenta teritoriului terestru de stat fără nici o îngrădire juridică internațională, statul având suveranitate deplină și exclusivă asupra sa, având dreptul prin urmare de a explora și exploata în orice fel bogățiile subsolului.

De-a lungul timpului au existat mai multe modalități de dobândire și modificarea a teritoriului terestru printre care ocupația de teritorii, cucerirea de teritorii, prescripția, cesiunea de teritorii, donația, vânzarea de teritorii, continuitatea, contiguitatea.

Ocupația de teritorii conform căreia primii descoperitori ai unui nou teritoriu, care era considerat fără stăpân, deveneau proprietarii acestui teritoriu.

Această modalitate s-a dezvoltat pe două teorii, teoria dobândiri originale și teoria priorității descoperirii.

Așadar, noile pământuri care erau descoperite, erau socotite fără stăpân stabilirea asupra lor a puterii statului cotropitor era recunoscută ca temei juridic pentru aplicarea acestor teorii.

Cu toate acestea teritoriul, considerat fără stăpân avea de fapt un proprietar reprezentant de populația autohtonă, de aceea putem spune că termenul de dobândire de teritorii se referă la modurile prin care în trecut, anumite state și-au lărgit teritoriul fără ca prin aceasta să micșoreze teritoriul altui stat.

O altă modalitate a fost aceea de cucerirea teritorii care consta în anexarea unor teritorii în urma unui război.

Doctrina dreptului internațional clasic, considera cucerirea sau anexarea cu forța ca fiind un mod legal de dobândire a unor teritorii, dar odată cu scoaterea războiului în afară legii, orice astfel de achiziții teritoriale sunt nule.

La rândul său prescripția a fost preluată din dreptul civil și aplicată în dreptul internațional public, iar această formă de prescripție era considerată legală chiar dacă luarea în posesie inițială a avut loc în baza unui act ilicit.

Concesiunea de teritorii constă în renunțarea de către un stat la un teritoriu în favoarea altui stat și avea loc cu ocazia semnării unor tratate de pace.

Di cauza aceasta, se consideră că astfel de modificării de teritoriu, care sunt în același timp modalități de dobândire a teritoriului, sunt legale numai dacă au la baza voința suverană a poporului care locuiește pe acel teritoriu, la fel ca și prescripția, donația și vânzarea de teritorii au fost preluate din dreptul civil.

Continuitatea de teritorii, constă în extinderea suveranității unui teritoriu asupra unei zone alăturate care în mod frecvent din punct de vedere al suprafeței este mai întins decât teritoriul inițial.

Pleibiscitul este singura modalitate de modificare a teritoriului admisă în dreptul internațional contemporan și constă în voința exprimată de populația care trăiește pe acest teritoriu de a înființa un nou sta sau de a se anexa la un alt stat.

Pentru ca pleibiscitul să fie recunoscut de dreptul internațional trebuie să îndeplinească anumite condiții și anume să fie premergător actului cesiunii unui teritoriu, să fie organizat pe baza unui vot secret și să se desfășoare sub controlul unor observatorii internaționali.

Spațiul acvatic

Spațiul acvatic este reprezentat de apele interioare și marea teritorială, iar la rândul lor apele interioare cuprind cursuri de apă, lacuri mări care se află în întregime pe teritoriul aceluiași stat, precum și apele maritime interioare.

Din teritoriul acvatic face parte, în al doilea rând, marea teritorială, adică acea fâșie din apele mărilor sau oceanelor de-a lungul țărmului statului riveran, a cărei lățime este stabilită prin act unilateral al acestuia, fiind delimitată de o linie de bază și o linie exterioară

În ceea ce privește cursurile de apă în afara celor situate în întregime pe teritoriul unui stat, există și cursuri de apă care formează frontiera de stat între două sau mai multe state și cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe state.

Statul își exercită asupra acestora jurisdicția sa deplină, având dreptul de a reglementa prin legi interne navigația, exploatarea hidroenergetică și a resurselor naturale, măsuri de protecție a mediului înconjurător, dar și de protecție împotriva inundațiilor.

De asemenea din teritoriul acvatic mai poate fi considerat ca făcând parte, platoul continental, adică prelungirea submarină a teritoriului terestru, sol și subsol, până la o anumită distanță de la linia de bază a mării teritoriale.

Statul riveran are asupra platoului continental o serie de drepturi decurgând din suveranitatea sa exclusivă asupra acestei arii, cu recunoașterea, în același timp a unor drepturi pentru celelalte state în ceea ce privește libera navigație în apele și spațiul aerian aflat de deasupra sa.

Apele interioare ale statului mai cuprind apa portului maritim, rada sa și instalațiile aparținătoare, golfurile și băile în limite determinate, precum și apele maritime aflate între țărm și limita interioara a mării teritoriale.

De asemenea, apa portului se află sub suveranitatea deplină a statului riveran care are dreptul exclusiv de a reglementa accesul navelor străine în porturile sale.

Golfurile și băile a căror deschidere nu este mai mare de 24 de mile marine fac parte din apele interioare maritime ale statului, iar o excepție de la această regulă, sunt considerate apele interioare maritime și golfurile istorice, care pot avea o deschidere mai mare decât 24 de mile marine.

De regulă porturile militare sunt porturi închise, celelalte porturi sunt de obicei deschise navelor comerciale străine, în conformitate cu tratatele bilaterale de comerț și navigație.

Apele portului cuprind întinderea de apă dintre țărmurile portului, radele acestuia și instalațiile portuare permanente până la instalația cea mai înaintată în larg, făcând parte din sistemul portuar.

Regimul lor juridic este stabilit de statul riveran, cu luarea în considerare și a unor reguli de drept internațional.

Rada portului este apa din jurul unui port unde ancorează navele care așteaptă să intre sau să iasă din port, ori pentru a fi descărcate sau încărcate. Rada trebuie să fie în întregime în marea teritorială pentru a fi apă maritimă interioară, iar în practica statelor apele radei porturilor nu depășesc distanța de două mile marine de la apele porturilor.

Jurisdicția statului riveran

Orice navă este supusă jurisdicției statului al cărui pavilion îl poartă, naționalitatea sa fiind aceea a statului pavilionului, iar în apa portului străin, nava este obligată să respecte regimul juridic stabilit de statul riveran.

Jurisdicția penală și civilă a acestuia se exercită în legătură cu navele străine în raport de caracterul lor: nave de comerț, militare sau nave de stat afectate unor scopuri necomerciale, iar în apele portuare străine, nava comercială este supusă, la două jurisdicții, una a statului pavilionului și una a statului riveran.

Pentru delicte comise între membrii echipajului și fapte care privesc disciplina internă navei se aplică jurisdicția penală a statului de pavilion, ceea ce constituie o practică larg recunoscută și consacrată.

Jurisdicția penală a statului riveran rămâne deplină, aplicându-se și în cazurile când infracțiunea a fost săvârșită la bordul navei de către sau împotriva unei persoane străine echipajului, de exemplu de către pasageri sau împotriva acestora, delictele comise pe uscat de membrii echipajului ce au tulburat ordinea publică a statului riveran; delictele au fost comise la bord, dar căpitanul navei au solicitat sprijinul și competența autorităților locale.

Jurisdicția instanțelor civile locale se exercită în legătură cu prejudiciile cauzate de navele străine în apa portului statului riveran și navelor sale, unor nave străine sau din neexecutarea unor obligații contractuale. Navele de stat afectate unor activități necomerciale, când se află într-un port străin, beneficiază de imunitatea de jurisdicție penală și civilă.

Navele militare se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă în apele portuare ale altui stat. Aceasta, nu exclude angajarea răspunderii materiale a statului de pavilion al unor asemenea nave care au prejudiciat interesele statului riveran în apele sale portuare.

Navele militare, sunt navele care aparțin unui stat, posedă armament, sunt manevrate de un echipaj militar din forțele armate ale statului căruia îi aparțin iar echipajul este supus disciplinei militare și este subordonat unui comandant cu grad militar.

Navele militare aflate intr-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă, ele nu pot fi percheziționate, sechestrate sau confiscate de statul riveran, regulile aplicate navelor străine sunt diferite după cum nava străină este militară sau comercială ori nave de stat afectate unor scopuri necomerciale.

Teritoriul statului cuprinde și spațiile maritime care au regim juridic de mare teritorială, reprezentând acea parte a apelor mări sau oceanului care scaldă țărmul și, pe o anumită distanță în larg și se află sub suveranitatea deplină a statului riveran, același regim se aplică și spațiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum și solului și subsolului acesteia.

Navele comerciale sunt cele care aparțin unui stat fie unor persoane fizice sau juridice care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resursele maritime.

Navele comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei duble jurisdicție a statului de pavilion și a statului riveran.

Jurisdicția penală a statului de pavilion se aplică pentru faptele care se comit între membrii echipajului, ca fapte ce privesc disciplina internă a navei.

Jurisdicția penală a statului riveran se aplică de către sau împotriva unei persoane care nu aparține echipajului, pe uscat de membrii echipajului și care a avut rezultat tulburarea ordinii publice sau atunci când fapta a fost săvârșită la bordul navei, căpitanul navei are tot dreptul să solicite sprijinul autorităților locale.

Jurisdicția civilă a statului riveran se exercită pentru asigurarea executărilor obligațiilor contractate de nava respectivă în timp ce se afla în apele maritime interioare sau în marea teritorială, precum și pentru alte pretenții rezultând din evenimente de navigație care au avut ca urmare avarii asupra navei sau a încărcăturii, dar și pentru despăgubiri și taxe.

În astfel de împrejurări nava poate fi reținută sau sechestrată, împotriva acesteia putându-se lua măsuri de executare silită.

Navele de stat destinate unor scopuri, necomerciale sunt navele de cercetare științifică, de poștă, de control sanitar, vamal, pentru salvarea naufragiaților, iar în caz de forță majoră accesul în porturi este admis tuturor categoriilor de nave fără autorizație prealabilă.

De asemenea, în scopul realizării securității statului riveran, intrarea navelor de război străine în porturile sale se poate efectua numai pe baza unei autorizații prealabile, din partea acelui stat, ori a unei notificări prealabile, doar în caz de forță majoră navele pot intra într-o port străin fără autorizație.

În ultim ani, o serie de state printre care și România, au interzis prin legi interne, accesul în marea teritorială, în apele maritime și în porturi a navelor care au la bord arme nucleare, chimice sau alte arme de distrugere în masă.

Nava de război care se află în mod legal într-un port străin se bucură de imunitate și jurisdicție penală și civilă, neputând fii sechestrată, confiscată sau rechiziționată, de același regim beneficiază și navele de stat afectate în scopuri necomerciale.

Dacă nava încalcă legile și reglementările statului riveran și nu țin cont de avertismentul care i sa dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească imediat apele portuare sau marea teritorială, iar în cazul în care interesele statului riveran sunt prejudiciate, acesta atrage răspunderea statului de pavilion.

Marea teritorială este partea apele mării sau oceanului de-a lungul țărmului unui stat cuprinsă între linia de bază și linia exterioară a ei și care se află sub suveranitatea statului riveran.

În limitele mării sale teritoriale statul riveran exercită toate atribuțiile care decurg din deplina sa suveranitate cu privire la dreptul de pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente, reglementarea navigației, aplicarea măsurilor de garantare a securității teritoriului sau dreptul de control vamal și sanitar de cercetare științifică și de protecție a mediului înconjurător.

Marea teritorială cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului având o lungime de 12 mile marine, măsurată de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul țărmului sau după caz, liniile drepte ce unesc punctele cele mai avansate ale țărmului, iar în practica statelor lățimea mării teritoriale a înregistrat valori între 3 și 200 mile marine.

Satul riveran exercită în marea sa teritorială, asupra solului și a subsolului acesteia toate drepturile decurgând din suveranitate, cum sunt dreptul de exploatare a tuturor resurselor naturale printre care și pescuitul, reglementarea navigației, aplicarea măsurilor de securitate, de protecție a mediului, de control vamal și sanitar.

În marea teritorială suveranitatea statului riveran se exercită în conformitate cu legislația internă cu prevederile convențiilor internaționale la care este parte și ținându-se seama de principiile și normele dreptului internațional.

Navele străine afectate în urma unor scopuri comerciale sau necomerciale pot intra și naviga prin marea teritorială a statului riveran prin exercitarea dreptului de trecere inofensivă, pe când navele de război sunt de regulă supuse regimului de autorizare sau a notificării prealabile.

Spațiu aerian

Teritoriul aerian este format din coloana de aer aflată deasupra teritoriului terestru și acvatic, delimitată de frontierele terestre, fluviale și maritime, până la limita inferioară a spațiului cosmic.

Suveranitatea statului se extinde și asupra spațiului aerian, situat deasupra teritoriului și mării teritoriale, iar asupra acestui teritoriu s-au iscat interesante discuții teoretice.

În sec. al XIX-lea și începutul sec al XX-lea a fost elaborată teoria libertății care exprimă ideea suveranității statului asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său.

Această teorie venea să înlocuiască pe cea a libertății aerului. Totuși instrumentele internaționale au recunoscut, ulterior, anumite drepturi sau facilități statelor, în scopul promovării transporturilor aeriene civile.

Conform reglementărilor în vigoare, spațiul aerian al țării noastre este alcătuit din coloana de aer de deasupra teritoriului României și este împărțit în trei zone: spațiul de circulație aeriană, în care este permis accesul și circulația tuturor navelor; zonele rezervate pentru lucrul aerian, în care se desfășoară activități determinate, zone interzise circulației aeronavelor.

Gestionarea spațiului aerian reprezintă ansamblul normelor, măsurilor și activităților de conducere adoptate în scopul utilizării raționale, coordonate în deplină siguranță și eficientă a spațiului aerian de către toate categoriile de utilizatori, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.

Spațiul aerian al statului este constituit din coloana de aer ce se ridică deasupra solului și a spațiului acvatic al statului, fiind delimitat lateral prin frontierele terestre, fluviale și maritime, iar în sus până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic 100- 110 km.

Spațiul aerian situat deasupra teritoriului terestru sau acvatic constituie și el un element component al teritoriului de stat, fiind supus în întregime suveranității acelui stat, iar Convenția de la Chicago din 1944, reafirmă principiul suveranității statelor asupra spațiului lor, consacrând totodată dreptul statelor de a interzice zborul aeronavelor străine prin anumite zone ale spațiului lor aerian .

Un element nou adus de Convenția de la Chicago în dreptul internațional aerian sunt cele cinci libertăți ale aerului prevăzute de ea și prin care se urmărește facilitarea navigației internaționale.

Libertățile aerului sunt, dreptul de survol al aeronavelor străine prin spațiul aerian al statelor, ceea ce înseamnă trecerea lor inofensivă prin acest spațiu, fără să aterizeze; dreptul aeronavelor străine de escală tehnică pe teritoriul unui stat, în vederea aprovizionării cu carburanți, sau pentru reparații; dreptul aeronavelor străine de a debarca pasageri, corespondență și mărfuri provenind din statul a cărui naționalitate o are aeronava, pe teritoriul oricărei părți contractante la convenție; dreptul unei aeronave străine de a îmbarca pasageri, corespondență și mărfuri cu destinația statului ei de înmatriculare; dreptul aeronavei străine de a debarca și îmbarca pasageri, corespondență și mărfuri pe teritoriul oricărui stat parte contractantă a convenției.

Pe lângă aceste libertăți navele care tranzitează un anumit teritoriu au și o serie de obligații, să nu pătrundă în zonele interzise de un stat din motive de necesitate militară sau în interesul securității publice; să nu pătrundă în zonele în care un stat a restrâns sau a interzis provizoriu accesul în situații de criză sau în interesul securității publice.

De asemenea, obligația de a se supune controlului vamal atât la aterizare cât și înainte de a părăsi aeroportul; obligația de a respecta legile și regulamentele naționale privind intrarea și ieșirea din țară a pasagerilor, echipajelor, mărfurilor transportate, taxelor de aeroport, controlul aeronavelor, obligația de a se supune somației statului și de a ateriza într-un loc determinat în condițiile în care aeronava a pătruns într-o zonă interzisă.

Convenția de la Chicago a prevăzut înființarea unei organizații speciale, Organizația Aviației Civile Internaționale, care a devenit instituție specializată a O.N.U.

Dreptul aerian este una dintre noile părți ale dreptului internațional, care a început să se dezvolte după anul 1900 când, ca urmare a progreselor rapide în domeniul aviației, a apărut necesitatea reglementării navigației aeriene, a creării unor norme de drept internațional public, care să guverneze activitatea statelor în aer.

CAPITOLUL II

FRONTIERELE DE STAT ȘI REGIMUL DE FRONTIERĂ. PROBLEMA MODIFICĂRII TERITORIALE

2.1. Noțiuni generale privind frontiera de stat și regimul de frontieră

Din momentul în care a devenit conștient de propria-i identitate, omul a simțit nevoia să-și marcheze ținutul cunoscut, interpunând între acesta și cele necunoscute o linie de demarcație simbolică la început, folosindu-se de arbori, cursuri de apă, stânci, care mai târziu a devenit un fel de limită de protecție a teritoriului ocupat.

Simțul delimitării spațiului l-a precedat pe cel al proprietății individuale sau, colective.

De aceea aceasta apare ca expresie materială a supremației, independenței și inviolabilității statului și poporului care-l locuiește.

Dintre elementele sale componente, frontiera de stat reprezintă cel mai mare interes, deoarece aici s-au născut cele mai multe dintre instituțiile dreptului internațional public, aici a început comerțul, a izbucnit războiul și s-a încheiat pacea, tot de aici a început separarea, dar și protecția între țări și popoarele lor.

În pofida aparenței sale fixități, frontiera este un perimetru efervescent, unde se întâlnesc, se influențează, se conciliază sau se ciocnesc interese supreme de stat.

Frontiera a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare, iar unii cred că noțiunea de frontieră a apărut atunci când omul a intrat în faza vieții sedentare, însă, omul a avut această noțiune și în faza vieții nomade.

Mișcarea și expansiunea triburilor și popoarelor au dat naștere conflictelor, care au impus modificări în consecință în zonele de graniță, frontiera tabu a devenit permeabilă, nestabilă, variabilă și violabilă. în dinamica sa, noțiunea frontierei sacre a fost depășită prin instaurarea conceptelor cuceririi și alipirii de noi teritorii.

A venit apoi limes imperii, care era o frontieră nouă, dinamică, variabilă, corespunzătoare împrejurărilor care la început s-a impus ca limită provizorie a zonei de margine a oricărui teritoriu cucerit.

În decursul istoriei, conceptul frontierei a evoluat și s-a perfecționat, la început în raport de tipul formațiunii teritoriale specifice fărâmițării feudale, iar mai apoi precapitaliste, sporindu-și importanța o dată cu formarea statelor naționale, când apare noțiunea de frontieră fixă al cărui traseu este concret determinat, minuțios marcat în teren, fapt ce determină că teritoriul de stat să capete un contur cât mai exact.

Ca instituție a dreptului internațional public, frontiera de stat-în accepția recunoscută a noțiunii-capătă semnificație juridică începând cu prevederile tratatelor bizantine ale secolului al VI-lea și mai precis, către finele secolului al IX-lea, odată cu împărțirile din perioada carolingiană, termenul de frontieră apărând însă, abia la începutul secolului al XIX-lea.

După apariția statului, noțiunea de frontieră depășește cadrul empiric al înțelesului și se manifestă ca limită juridică în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă, iar națiunea, dreptul său la autodeterminare.

Ca și teritoriul, frontierele au jucat un rol în relațiile internaționale, fiind supuse celor mai neprevăzute controverse, statistic, 90% dintre disputele interstatale, inclusiv cele de astăzi, sunt în legătură cu frontierele ori cu implicații conexe acestora.

Așadar, cât vor fi națiuni, popoare și state, vor exista și frontiere disputate, oricum, unica și ultima frontieră necontestată încă, rămâne cea a spațiului extrapământean.

Astăzi, întreaga suprafață a teritoriilor terestre ale planetei aparține unor state ori entități teritoriale asimilate acestora. Procesele de distribuire și redistribuire a teritoriilor între state au urmat evoluții diferite în diverse zone geografice, în Europa, actuala configurație generală a frontierelor este rezultatul unui lung proces de atribuire și redistribuire, în cadrul căruia momentele cele mai importante le-au constituit tratatele de pace care au consfințit raporturile geopolitice în urma unor războaie.

În America și Africa, actualele frontiere au fost, în general, determinate de diviziunile administrative create prin expansiunea colonială europeană, în Asia, iar situația frontierelor actuale este de asemenea, opera expansiunii coloniale, dar și al unor puternice rădăcini istorice, ale organizării politice, etnice și religioase din perioade anterioare colonizării.

Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat și pe apă teritoriul de stat de teritoriul statelor vecine iar în plan vertical delimitează spațiul aerian și subsolul de spațiul aerian și subsolul statelor vecine.

Teritoriul de stat este delimitat prin frontiere în interiorul căruia statul își exercită deplina sa suveranitate, frontierele statului sunt inviolabile.

Respectul reciproc al frontierelor și obligația statelor de a rezolva pe cale pașnică litigiile privind frontierele constituie un element esențial al principiului integrității teritoriale consacrat în dreptul internațional.

Frontiera de stat este linia reală sau imaginară, trasată între diferite puncte pe suprafața globului pământesc, care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state, de marea liberă, în înălțime de spațiul cosmic și în adâncime până la limita accesibilă tehnicii moderne.

Frontiera este limita juridică în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă, iar națiunea dreptul său la autodeterminare.

Inviolabilitatea frontierelor constituie în zilele noastre o condiție de bază a dezvoltării libere a fiecărui stat și popor și, totodată, a menținerii păcii și securității internaționale ceea ce și-a găsit consacrarea în relațiile dintre state într-o obligație universală și imperativă de drept internațional.

Inviolabilitatea frontierelor se găsește în Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare, de la Helsinki 1975 și care este unul din cele zece principii de bază al raporturilor dintre statele semnatare.

De asemenea, frontierele se pot clasica după natura lor și după elementele componente ale teritoriului.

După natura lor frontierele se împart în frontiere naturale care se stabilesc ținându-se seama de anumite particularități geografice munți, văi, râuri, litoralul mărilor, frontiere geometrice care sunt linii mai mult sau mai puțin drepte care despart teritoriile statelor și frontiere astronomice la stabilirea cărora sunt folosite paralele sau meridiane.

După elementele componente ale teritoriului frontierele se împart în, frontiere terestre care despart uscatul dintre două sau mai multe state, frontiere fluviale care separă în două părți apele unui fluviu situat între teritoriile a două state, frontiere maritime reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale stabilite de state prin acte unilaterale sau pe bază convențională cu statele vecine și frontiere aeriene care separă spațiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau acvatice în sus pană la limita interioară a spațiului cosmic.

În plan juridic frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între statele vecine, iar fixarea frontierelor se face prin două operațiuni adică prin delimitarea și demarcarea.

Delimitarea este o operațiune politică și juridică care constă în identificarea direcției principale și descrierea amănunțită in cuprinsul tratatului încheiat în scopul stabilirii frontierei, a traseului acestuia.

Delimitarea este o operațiune politico-juridică, care constă în identificarea direcției principale și descrierea amănunțită, în cuprinsul tratatului care se încheie în scopul stabilirii frontierei, a traseului acesteia, în urma acestei descrieri se întocmește și o hartă, anexa la tratat.

Deci este vorba despre o operațiune intelectuală de precizare în cuprinsul înțelegerilor internaționale a direcției și dispunerii generale a traseului frontierei de stat, descrierea de principiu a acestuia și indicarea sa pe hartă sau hărțile anexa.

Pentru ca delimitarea să aibă valoare, ea trebuie să să fie completă, aplicându-se la toate frontierele, să fie precisă, eliminându-se formulările vagi sau neterminate, să fie exactă, în sensul ca să corespundă datelor geografice.

Demarcarea constă în stabilirea pe teren a traseului frontierei convenite prin tratat și marcarea acesteia prin semne distinctive și vizibile, toate aceste operațiuni fiind consemnate în documente speciale.

Operațiile de demarcare se efectuează de către comisii mixte, compuse din reprezentanții statelor părți, iar aceste comisii fixează, pe baza dispozițiilor tratatului, traseul liniei de frontieră cât și semnele de demarcare.

Regimul juridic al frontierei de stat este de competența internă a statului, stabilindu-se prin lege aspecte precum paza frontierei, controlul la trecerea frontierei, condițiile de desfășurare a unor activități în zona de frontieră.

Regimul juridic al frontierei de stat a României este reglementat prin O.U.G. 104/2001, aprobată prin legea nr. 81/2002, de asemenea organizarea și funcționarea poliției de frontieră este reglementată prin O.U.G. 105/2001, aprobată prin legea nr. 243/2002.

Modificările teritoriale ale statelor este admisă de dreptul internațional contemporan în baza respectării principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele și numai prin mijloace pașnice.

În trecut modificările teritoriale erau concepute în contextul expansiunii și al cuceririlor dominante în raporturile internaționale sau erau bazate pe transpunerea în dreptul internațional a unor instituții de drept ce facilitau transmiterea de teritorii prin vânzarea – cumpărarea, donații, arendă.

Orice modificare teritorială in raporturile dintre state se desfășoară cu acordul liber exprimat al statelor și în interesul poporului.

În trecut au existat situații de ocupație originară ca fiind o modalitate prin care teritorii din America, Africa, Asia erau alipite la imperiile coloniale.

Un alt mod de modificare a teritoriului este cesiunea de teritoriu ce reprezintă trecerea unui teritoriu din suveranitatea unui stat în suveranitatea altui stat.

Modalitatea de exprimare și consultare a populației ce locuiește pe teritoriul care va fi transmis se face prin două forme, printr-o hotărâre a organului legislativ suprem și prin consultarea directă a populației.

Frontierele se stabilesc prin lege internă, în conformitate cu tratatele încheiate între state, iar prin tratatele internaționale sunt stabilite operațiile de demarcare și efectuare în comun a unor lucrări de întreținere, de utilizarea drumurilor de frontieră precum și modalitățile de rezolvare a unor eventuale diferende ce pot apărea în legătură cu frontierele de stat.

Fixarea frontierelor de stat presupune o serie de reguli, astfel, dacă frontiera trebuie să se fixeze pe crestele unor munți aceasta va trece obligatoriu pe linia care unește cele mai înalte vârfuri, dacă în schimb, frontiera trebuie să stabilească cursul unei ape, atunci trebuie trecut în vedere următorii factori: dacă apele curgătoare au mai multe brațe, frontiera se va face pe brațul principal, iar dacă apa curgătoare este nenavigabilă, frontiera se va stabili pe linia mediană a acesteia.

De aceea, frontierele maritime se stabilesc și se fixează de fiecare stat în parte în conformitate cu prevederile Convenției de la Monte-Bay din 1982.

Prin normele interne, sunt reglementate regimul juridic al frontierei, aspectele privind paza și supravegherea frontierei, controlul pentru trecerea frontierei, sau activitățile desfășurate în zona de frontieră.

Totalitatea acestor norme juridice și a măsurilor prevăzute de ele formează regimul juridic al frontierei.

Regimul juridic al frontierelor se stabilește atât prin legislația internă a fiecărui stat, cât și prin convenții internaționale, iar în cadrul acestui regim juridic este reglementat traficul de frontieră, regimul muncitorilor frontalieri, regimul frontalier al bunurilor, protecția și exploatarea faunei și a florei de pe frontiere, protecția mediului, vecinătatea aeriană.

Între delimitare și demarcare există o indisolubilă legătură, fără a se exclude, dar presupunându-se reciproc.

De regulă, delimitarea precede demarcarea, pe când prima incubă în esență o intensă activitate teoretică, cu aplicație doar pe hartă, și scheme, fiind guvernată de norme și principii de drept internațional, cea de-a doua având un caracter preponderent practic, ingineresc și este guvernată de metode, modalități și procedee de marcare cu aplicație tehnică nemijlocită, în teren.

Ambele operațiuni sunt precedate de punerea de acord a părților limitrofe asupra principiilor în virtutea cărora se va purcede la stabilirea traseului frontierei, cu relevanță, deopotrivă, atât în privința delimitării cât și a demarcării.

Altfel spus, reducerea uneia sau alteia dintre acestea în plan principal determină pe de o parte o privare a lor de conținut, iar pe de altă parte transpunerea principiilor ca atare în plan inferior, în favoarea uneia sau alteia dintre cele două operațiuni, cu precădere în sarcina delimitării.

În privința documentelor corespunzătoare celor două operațiuni se mențin confuzii și de formă și de fond, inclusiv la nivelul specialiștilor, în sensul că aceleași documente sunt catalogate fie de delimitare, fie de demarcare, fără a se decela în raport de elementele de conținut.

Astfel, deși operațiunii de delimitare îi sunt proprii în exclusiv documentele de descriere a traseului frontierei de stat și hărțile anexă la înțelegerile internaționale pe care este trasată linia de frontieră, în majoritate sunt categorisite și ca documente de demarcare.

În cazul dictatului, prioritară este delimitarea, iar dintre toate acțiunile subsecvente-trasarea liniei de frontieră pe hartă, iar în cazul determinărilor în teren prioritară este demarcarea, celelalte documente realizându-se ulterior, în orice situație însă conform uzanțelor internaționale în materie, în caz de neconcordanță între descrierea traseului liniei de frontieră-din text și cel de pe hărți sau din teren va fi considerată cea justă.

Redemarcarea este o operațiune tehnică, ce constă în restabilirea demarcării frontierei după ce demarcarea inițială nu mai există, sau nu mai dă satisfacție și este de fapt vorba despre controlul liniei de frontieră și restabilirea semnelor de frontieră deteriorate și așezarea de semne suplimentare.

Ca și în situațiile inițiale, această operațiune se efectuează tot de către comisii mixte instituite în acest scop, alcătuite de obicei exclusiv din reprezentanții părților interesate, care procedează, prin experți la fixarea în teren a noilor semne de marcare sau la reconstituirea și replantarea celor dispărute.

După redemarcare, urmează o nouă descriere, noi hărți, scheme, schițe crochiu și tot ansamblul de documente menționate mai sus.

2.2. Principalele reglementări privind frontiera de stat în România

Frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român de teritoriul fiecăruia dintre statele vecine și marea teritorială a României de zona contiguă, în plan vertical frontiera de stat delimitează spațiul aerian și subsolul stalului român de spațiul aerian și subsolul fiecăruia dintre statele vecine.

Frontiera de stat se stabilește prin lege în conformitate eu prevederile tratatelor internaționale, convențiilor sau înțelegerilor încheiate de statul român cu statele vecine.

Frontiera da stat a României este marcată, de regulă, în teren, prin semne de frontieră ale căror date sunt prevăzute în documentele de demarcare bilaterale încheiate de statul român cu statele vecine.

Frontiera de stat a României a intrat în atenția Uniunii Europene atât din punct de vedere central și teritorial, cât și din punct de vedere legislativ.

Executivul a adoptat pe 27 iunie 2001 două ordonanțe de urgență care vizează strict obiectivul de securizare a frontierelor României. Cele două acte normative, Ordonanța de urgență numărul 104 și 105 care sunt rezultatul unei colaborări fructuoase cu partenerul german, derulate pe parcursul convenției de twinning și consolidează fundamentul legislativ necesar alinierii la acquis-ul comunitar.

Astfel, avem O. U. G. numărul 104/27.06.2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române și O.U.G. numărul 104/27.06.2001 privind frontiera de stat a României.

Aceste noțiuni foarte clar descrise prin noua legislație de frontieră sunt în concordanță cu legislația europeană și delimitează foarte precis ce este frontiera internă și ce este frontiera externă, importanța pe care o au acordurile, convențiile sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controlului la frontiera comună, în baza acestora stabilindu-se și tipul de frontieră a unei țări cu o altă țară.

De asemenea, în cazul zborului intern este asimilat teritoriul României ca punct de plecare sau de destinație cu acel punct de plecare sau destinație exclusivă teritoriile statelor sau comunităților de state cu care România a încheiat acorduri, convenții sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controlului la frontieră, fără escală pe teritoriul unui stat terț.

Trebuie să facem referire, în ceea ce privește străinul semnalat ca inadmisibil, la Ordonanța de urgență nr. 194/12.12.2002 privind regimul străinilor în România.

Străinii pot intra în România pe baza documentelor valabile, recunoscute sau acceptate de statul român, dacă în acestea este aplicată viza română valabilă, în afara cazurilor în care acesta este desființată prin înțelegeri internaționale sau acte normative privind renunțarea unilaterală la obligativitatea acesteia.

Documentele de trecere a frontierei de stat, recunoscute sau acceptate de statul român conform art. 6 alin. 2 din O.U.G. nr. 192/12.12.2002, sunt pașapoartele, titlurile de voiaj, carnetele de marinar sau alte documente similare care atestă identitatea și cetățenia deținătorului, emise de autoritățile competente ale statului al cărui cetățean este străinul ori de către o entitate internațională recunoscută de statul român sau, după caz, statul în care străinul își are domiciliul, dacă acesta are statut de apatrid.

Verificarea documentelor de trecere a frontierei de stat la intrarea pe teritoriul României se efectuează de către organele poliției de frontieră, în condițiile prevăzute de lege.

De asemenea, în mod legal, în România se poate intra doar în baza acestor documente recunoscute sau acceptate de statul român, după o verificare efectuată de poliția de frontieră și prin locurile și în modurile stabilite de statul român.

La intrarea pe teritoriul României, străinii care provin din state cunoscute cu tendință de emigrare trebuie să facă dovada că dispun de mijloace de întreținere pe timpul șederii și de mijloace necesare în vederea părăsirii teritoriului României.

În cazul străinilor care vin în scop turistic cu serviciile plătite și al celor care obțin viza română pe bază de invitație, dovada că dispun mijloacele de întreținere se face cu documentele care atestă asigurarea serviciilor pe durata sejurului și, după caz, cu invitația.

Nu sunt obligați să facă dovada că dispun de mijloacele de întreținere străinii care vin în România în scop oficial confirmat de autoritățile române.

Autoritățile române care constată că un străin este în imposibilitatea de a dovedi că a intrat legal pe teritoriul României vor informa de îndată Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei ori formațiunea teritorială subordonată acesteia, care va efectua verificările corespunzătoare și, după caz, va lua măsuri potrivit competențelor sau va sesiza organele de cercetare penală.

Tot din acest motiv mai sunt introduse și elemente juridice specifice cooperării polițienești existente în spațiul Schengen, cum ar fi: urmărirea și supravegherea transfrontalieră, colaborarea în punctele de trecere comune deschise la frontierele interne, eliminarea sau simplificarea controlului pentru cetățenii statelor comunitare.

Deși multe dintre prevederile amintite sunt cunoscute de marea majoritate dinte noi, studiul celor două documente relevă elemente de absolută noutate, care se cuvin aprofundate.

De asemenea legea mai stipulează și anumite reglementări referitoare la zona de frontieră în ceea ce privește plantarea pomilor și arborilor, care este permisă numai la 500m de frontieră, culturile înalte sunt permise dar numai la 250 km de frontieră precum și zona de frontieră care trebuie să se întindă 20 de km în interiorul țării de la linia de frontieră.

De asemenea legea precizează că respectarea regimului frontierei de stat să se asigure de către Ministerul de Interne, prin Comandamentul Național al Grănicerilor și prin Direcția Generală a pașapoartelor și poliția de frontieră.

În acest scop, trecerea frontierei de către persoane, mijloace de transport, mărfuri se face prin punctele de control pentru trecerea frontierei deschise traficului internațional.

Paza și supravegherea frontierei de stat se exercită de către Comandamentul Național al Grănicerilor, prin marile unități și subunități subordonate.

Acestea la rândul lor îndeplinesc serie de atribuții printre care împiedică trecerile ilegale peste frontieră, contrabanda și orice încălcare al regulilor regimului juridic, al frontierei se stat, supravegherea apelor și a spațiului aerian asigură supravegherea, controlul și întreținerea semnelor de frontieră, controlează documentele de trecere ale persoanelor, mijloacelor de transport și bagajelor celor care au dreptul să treacă frontiera.

Pentru a îndeplini aceste atribuții care le revin, grănicerii colaborează cu celelalte unități ale Ministerului Apărării Naționale cu organele Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și cu autoritățile administrației publice locale.

De aceea, în zona de frontieră, grănicerii, în exercitarea atribuțiilor de serviciu au în principal dreptul să controleze mijloacele de transport, să cerceteze suprafețele de teren, căile de comunicație și construcțiile izolate.

În apele de frontieră și marea teritorială, grănicerii au obligația să verifice respectarea regulilor regimului mării teritoriale și apelor de frontieră, să supravegheze activitățile ce se desfășoară în marea teritorială, apele de frontieră, spațiul aerian adiacent acestora, să descopere și să împiedice acțiunile de contrabandă și piraterie și a altor obligații de acest fel.

De altfel Legea nr.56/1992 cuprinde dispoziții amănunțite cu privire la efectuarea controlului pentru trecerea frontierei, controlul pașapoartelor și a celorlalte documente, controlul vamal al mărfurilor, bagajelor și a altor bunuri, controlul sanitar-uman, veterinar și fitosanitar, controlul asupra armelor de vânătore, tir și a munițiilor pentru acestea, spre a constata dacă acestea sunt înscrise în documentele de trecere a frontierei, precum și controlul asupra diferitelor mijloace de transport, automobile, autobuze, aeronave, inclusiv mijloacele de transport.

Așadar accesul cetățenilor români și străini este permis în baza actelor de identitate, în acest context sunt stabilite reguli accesul persoanelor în fâșia de protecție a frontierei, accesul pentru efectuarea unor activități dincolo de fâșia de protecție a frontierei de stat, accesul la bordul navelor.

Circulația persoanelor în zona de frontieră este permisă ziua până la fâșia protecție a frontierei, iar pe timpul nopții în afara vetrei satelor sau a perimetrului orașelor și municipiilor, cu sau fără mijloc de transport numai pe drumurile publice.

Modul de folosire a apelor de frontieră pentru activități economice, navigație, agrement, pescuit, sportiv, aprovizionarea și adăpatul animalelor se stabilește de către autoritățile administrație publice locale, cu acordul prealabil al unităților teritoriale e grăniceri.

De asemenea vânătoarea în zona frontierei este permisă cu aprobarea prealabilă a unității teritoriale de grăniceri și se poate efectua numai ziua, în mod organizat până la 500 m față de fâșia de protecție a frontierei.

Pășunatul animalelor este de asemenea permis numai în timpul zilei până în fâșia de protecție a frontierei, iar noaptea până la 500 m față de aceasta către interior.

De aceea persoanele care se deplasează sau desfășoară diferite activități în zona de frontieră le este interzis să treacă frontiera de stat fără documente legale, să deterioreze sau distrugă semnele de frontieră, să ilumineze teritoriul vecin sau să tragă cu arma peste frontiera de stat.

Tot odată le este interzis și să fotografieze să filmeze sau să execute lucrări de pictură în limitele fășiei de protecție a frontierei care să redea porțiuni din teritoriul statelor vecine.

Legea 56/1992, cuprinde și un capitol referitor la răspunderi și sancțiuni, printre acestea numărându-se și intrarea sau ieșirea din țară prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat considerându-se o infracțiune și care se pedepsește cu închisoarea.

Regimul juridic al frontierei de stat cuprinde totalitatea normelor prevăzute de legislația internă care privesc frontiera de stat și desfășurarea diferitelor activități in zona de frontieră, în zona aeroporturilor și porturilor deschise traficului internațional.

Asigurarea respectării regimului juridic al frontierei de stat revine autorităților care au atribuții privind controlul la trecerea frontierei de stat și autorităților administrației publice locale.

Trecerea frontierei de stat a României de către persoane, mijloace de transport, mărfuri și alte bunuri, se face prin punctele de trecere a frontierei de stat deschise traficului internațional, denumite în continuare puncte de trecere.

Trecerea frontierei de stat a României se poate face si prin alte locuri, în condițiile stabilite de comun acord prin documente bilaterale încheiate de România.

Trecerea frontierei de stat a mijloacelor de transport, mărfurilor și altor bunuri se face cu respectarea legilor ce reglementează regimul vamal.

Controlul documentelor privind identitatea străinilor, membrii ai echipajelor navale care execută voiajuri internaționale și a pasagerilor pentru trecerea frontierei se efectuează cu respectarea prevederii Hotărârii Guvernului numărul 1335/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de punere în aplicare a prevederilor Convenției privind facilitarea traficului maritim internațional (F.A.L.), adoptată la Londra la 9 aprilie 1965, cu modificările și completările ulterioare

Pentru anumite infracțiuni precum trecerea frauduloasă a frontierei de stat, racolarea de persoane, îndrumarea sau însoțirea acestora în vederea trecerii frontierei fraudulos, sunt pedepsite cu închisoarea între 6 și 10 ani.

De asemenea este considerată infracțiune și trecerea frauduloasă a frontierei de stat desăvârșită prin forță sau prin atacarea grănicerilor, polițiștilor sau a lucrătorilor vamali, de către persoane înarmate, în scopul de a scoate din țară diferite bunuri din patrimoniul cultural național sau de valoare deosebită, al traficării de arme, materiale explozibile sau radioactive, a produselor și substanțelor radioactive.

În prezent, în România sunt organizate și-și desfășoară activitatea peste 100 de puncte de trecere a frontierei de stat, dintre care 66 sunt deschise traficului internațional de călători și mărfuri, iar restul deservesc micul trafic de călători și trecerea simplificată sau ocazionale, fiecare având un regim distinct de funcționare, în raport de specificul său, rutier, feroviar, portuar, aeroportuar ori combinat.

În marea lor majoritate, aceste puncte, care nu sunt altceva decât niște locuri special amenajate, se afla în nemijlocita apropiere a frontierei de stat, astfel că, în cazul micului trafic și al trecerilor simplificate sau ocazionale, trecerea prin acestea echivalează cu desfășurarea liniei de frontiere și situarea pe teritoriul oricăreia dintre statele vecine.

Problemele devin delicate, prin regimul pe care îl comportă, în cazul punctelor de trecere, cu deosebire internaționale, aflate la o anumită distanță mai mica sau mai mare față de traseul normal al frontierei de stat.

În asemenea cazuri, cel puțin juridice, se pune problema ariei efectelor pe care le poate suporta, prin prisma legislației, un călător și mărfurile sale, din partea unora sau altora dintre autoritățile limitrofe de frontieră sau când se consideră că acesta a trecut frontiera de stat.

Acest regim poate continua până în perimetrul punctului de trecere al statului vecin și, în asemenea condiții, avem de-a face cu două frontiere în extenso, adică o frontieră propriu-zisă sau frontiera comună.

În situația punctelor de trecere feroviare, neexistând nici filtre de acces, nici bariere de trecere, permisiunea de trecere considerându-se acordată odată cu terminarea controlului tuturor organelor îndrituite, distanța dintre cele două stații de cale ferată vecine constituie o zonă cu regim special, la care se supun atât călătorii, cât și întreaga garnitura de tren.

Pentru punctele de trecere portuare, situația are o anume specificație, întrucât raportarea zonei speciale la frontiera de stat devine desuetă datorită faptului că trecerea frontierei propriu-zise s-a executat la o distanță și mai mare decât în cazul căilor ferate, timpul de așteptare pentru efectuarea controlului de frontieră poate fi de durată iar nava, în sine, spre deosebire de tren, de pildă, reprezintă un teritoriu pe care se dorește să se treacă într-un alt teritoriu.

Cu totul altfel se prezintă situația în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat aeroportuare, al cărui perimetru are, ca și în cazul porturilor, particularitatea că se află la mare distanță de frontiera propriu-zisă, în plină arie teritorială, în asemenea situații linia dublă a frontierelor de control, pe fiecare dintre ambele sensuri, încorporează frontiera in extenso și o zonă de frontieră in extenso cu câteva elemente cu o specificitate aparte.

În primul rând, înainte de intrarea în țară, călătorul traversează ceea ce se numește zona neutră sau zona de tranzit, nesupusă nici unei legislații de frontieră și față de care autoritățile de control sunt obligate la abținere, între aliniamentul filtrelor de control ale poliției de frontieră și aliniamentul ultimelor organe de control ale poliției de frontieră și aliniamentul ultimelor organe de control la trecerea frontierei se află o zona specială, care constituie zona de frontieră in extenso, în interiorul căreia călătorii și bagajele acestora sunt supuse controlului complex al tuturor autorităților ca atribuții la trecerea frontierei.

În al doilea rând, înainte de ieșirea din țară, între linia de control antiterorist și vamal și linia filtrelor poliției de frontieră există un spațiu, cu regim la fel de special și fără implicații conexe controlului de frontieră, aici aflându-se în plină zonă de frontieră interioară sau zonă de frontieră in extenso.

Același statut îl are, pe sensul de intrare în țară, porțiunea cuprinsă între aliniamentul, filtrelor de control ale poliției de frontieră și aliniamentul de control vamal.

Zona neutră, premergătoare intrării în țară, are un statut cu totul aparte, având, pe lângă rolul de așteptare pentru cei în curs de clarificare a situației sau aflați în tranzit, pentru cei care urmează să-și continue călătoria, și un pregnant rol de protecție cu obligații pentru autoritățile aeroportuare, companiile de transport, dar și pentru cei în cauză.

Referitor la perimetrul în incinta căruia se efectuează controlul de frontieră al aeronavelor de călători în staționare sau al aeronavelor de mărfuri, regimul său este supus legislației naționale în domeniu și comportă aceleași reguli specifice zonă de frontieră in extenso.

2.3. Problema modificărilor teritoriale

Problema modificărilor teritoriale s-a dovedit a fi întotdeauna una deosebit de delicată în relațiile internaționale, constituind, nu de puține ori, sursa conflictelor, precum și a unei stări de tensiune și încordare permanentă.

România este o țară aflată la confluența intereselor marilor puteri, a fost pusă în situația de a accepta și cedări teritoriale în scopul salvări unității naționale prin semnarea unor tratate bilaterale, tratate ce s-au plasat la limita reglementărilor internaționale sau chiar au încălcat normele juridice internaționale.

Pe această linie situându-se și tratatele privind frontiera României cu URSS, iar în acest context, prezentul studiu își propune să realizeze o analiză din punct de vedere istoric și juridic a modului în care s-a procedat la negocierea și încheierea Tratatului dintre România și Ucraina privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborare și asistență mutuală în problemele de frontieră.

Orice modificări teritoriale în raporturile dintre state trebuie efectuate în conformitate cu dreptul internațional pe baza acordului liber exprimat al statelor și în interesul poporului căruia îi aparține teritoriul respectiv, iar în acest sens ca forma de exprimare a voinței populare este cunoscut plebiscitul.

Ocuparea sau dobândirea de teritorii prin folosirea forței sunt ilicite, iar statul, vinovat poartă răspunderea unor astfel de acte, fiind obligat să restituie teritoriul statului și poporului căruia îi aparține de drept.

Aceste modificării pot intervenii prin desprinderea unui teritoriu de la un stat la altul în vederea formării unui stat nou, iar formarea unor state noi se face prin fuziune sau dezmembrare, prin transferul de teritorii de la un stat la altul.

Problemele care se pun în legătură cu astfel de schimbări teritoriale legale se rezolvă în cadrul succesiunii statelor, pe baza acordului care se încheie între statele interesate.

Apărând principiul integrității teritoriale a statelor, dreptul internațional permite modificări teritoriale, în cazuri bine determinate, cu respectarea strictă a dreptului popoarelor la autodeterminare.

Astfel, o națiune poate să iasă din componența unui stat și sa-și constituie un stat propriu, de sine stătător, pe teritoriul pe care este așezată sau, dimpotrivă, poate să intre în componența unui alt stat, de bună voie pe baza voinței sale precise, clare și liber exprimate, în conformitate cu normele și principiile unanim admise ale dreptului internațional.

Aceasta reiese și din Carta O.N.U., care cere membrilor organizației să dezvolte relații prietenești între națiuni, încheiate pe respectul principiului egalității în drepturi și al autodeterminării popoarelor.

Orice modificări ale unui teritoriu sunt admisibile, potrivit dreptului internațional contemporan, numai dacă au la bază voința suverană a poporului care locuiește pe acel teritoriu.

În ceea ce privește formele de exprimare a principiului autodeterminării popoarelor în domeniul modificărilor teritoriale, în practica internațională se cunosc, fie forma adoptării actelor corespunzătoare de către organele legislative supreme, acte care exprimă voința liberă a poporului, fie o consultare a întregului popor, efectuată fără presiuni sau constrângeri prin PLEBISCIT.

Dreptul internațional consideră plebiscitul ca unul din mijloacele permise, atât pentru rezolvarea problemei independenței și organizării statale a unei națiuni întregi cât și pentru modificarea apartenenței unor anumite părți dintr-un teritoriu de stat, efectuată, de obicei, cu luarea în considerare a compoziției naționale a populației.

Erasm din Rotterdam, afirmă ca este inadmisibil, din punct de vedere juridic, de a transfera teritorii de la un stat la altul, fără a ține seama de voința populației care locuiește pe acele teritorii, procedeu care, de fapt, asimilează pe oameni cu vitele sau cu inventarul mort.

În Roma antică, plebiscitul însemna hotărârea adunărilor populare în problemele principale de stat. Hotărârile erau obligatorii doar pentru oamenii simpli, plebe, de unde și denumirea sa.

Plebiscitul este o instituție de drept internațional, apărută în lupta împotriva anexiunii forțate și a subjugării unor națiuni, devenind una din formele de manifestare a dreptului popoarelor și națiunilor la autodeterminare, iar în accepțiunea ce i se dă în prezent, acest termen înseamnă votul întregului popor.

Pentru prima dată, plebiscitul, în privința unor modificări teritoriale, a fost folosit în 1271, când, pe baza consultării populației din Avignon, această regiune a fost alipită de Franța.

În cea de-a doua jumătate a sec. al-XlI-lea, principiul plebiscitului se dezvoltă pe baza principiului naționalităților, unitatea Italiei fiind rezultatul unor consultări populare în diferitele provincii, alipirea Savoiei și Nisei la Franța, în 1860, a avut loc tot pe baza unui plebiscit.

Alte plebiscite au fost organizate, printre altele, în legătură cu dobândirea insulelor Ioniene, 1863 de către Grecia precum și pentru separarea Norvegiei de Suedia în anul 1905.

La încheierea primului război mondial, puterile aliate au declarat într-un memorandum adresat guvernului german, în 1918, și s-au înțeles să pună la baza reglementărilor teritoriale dreptul popoarelor la autodeterminare.

Ca urmare, pe baza tratativelor de pace din 1919, au fost organizate în jur de 12 plebiscite privind îndeosebi teritorii încorporate de-a lungul istoriei de către Germania, în perioada dintre cele două războaie, principiul plebiscitului a fost încălcat în repetate rânduri de Germania nazistă, în legătură cu anexarea teritoriului, precum și în cazul așa ziselor arbitraje de la Viena din 1938 și 1940, prin care, sub presiunea Germaniei hitleriste au fost smulse României, Transilvania de nord ca și Cehoslovaciei, în mod ilegal, părți din teritoriu, arbitraje desființate prin tratatele de pace din 1947 cu România și Ungaria.

În afară de aceasta, în perioada postbelică, plebiscitul este folosit, în legătură cu procesul de decolonizare, în marea majoritate a teritoriilor sub tutelă, ca și în vederea dobândirii independenței de către popoarele supuse dominației coloniale, jucând în general un rol pozitiv, chiar dacă în unele cazuri s-au constatat abuzuri din partea puterii administrative.

În concluzie, trebuie subliniat ca dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta include ca un element integrant plebiscitul, ca metodă de reglementare a oricăror modificări teritoriale.

De asemenea un rol important îl joacă vecinătatea, buna vecinătate și regimul de frontieră.

Vecinătatea dintre state este nu numai un fenomen geografic și sociologic, ci și unul juridic, în dreptul internațional, vecinătatea dintre state implică un ansamblu de aspecte juridice.

De aceea, în literatura de specialitate, se susține chiar existența unui drept internațional al vecinătății format din ansamblul regulilor convenționale sau cutumiare internaționale privind relațiile reciproce dintre statele vecine, în porțiunile limitrofe ale teritoriilor lor”.

Principiile specifice și de bază ale regimului juridic internațional al vecinătății sunt: statele vecine nu trebuie să întreprindă, în zona de frontieră, activități dăunătoare celuilalt stat statele vecine au datoria de a adopta măsuri preventive pentru evitarea unor acțiuni, în zona de frontieră, care pot leza celalalt stat; statele vecine să dezvolte în zona de frontieră o cooperare cât mai amplă; în cazul când unul dintre statele vecine dorește să întreprindă o acțiune prin care s-ar putea afecta, în mod serios, teritoriul celuilalt stat, el este dator să informeze statul vecin de acțiunea preconizată și să se consulte cu acesta.

Regimul juridic al vecinătății poate fi cercetat sub trei aspecte principale: regimul juridic al persoanelor din zona de frontieră, prin care se asigură acestora anumite avantaje, cum sunt micul trafic de frontieră sau înlesnirile de circulație peste frontieră pentru muncitorii care lucrează în statul vecin. El presupune și unele obligații speciale pentru cei care locuiesc în zona de frontieră, în ceea ce privește construcțiile.

Un alt aspect al regimului vecinătății este domeniul serviciilor publice ale statelor vecine.

Frontiera este un loc unde se întâlnesc serviciile publice ale statelor vecine, iar sub acest aspect, sunt reglementările referitoare la comunicațiile feroviare rutiere, peste graniță, precum și cele privind colaborarea între serviciile de vamă, poliții, ale statelor vecine.

Al treilea aspect al regimului juridic al vecinătății este regimul bunurilor din zona de frontieră, ca și al vecinătății subterane și a protecției mediului înconjurător.

Statele vecine reglementează împreună, pe bază convențională, protecția pădurilor, a plantelor, vegetației, animalelor din zona de frontieră, ca și a drumurilor.

Vecinătatea subterană presupune cooperarea între statele vecine în exploatarea unor zăcăminte de cărbune, petrol și gaze din zona de frontieră. Statele vecine pot colabora Ia construirea și întreținerea tunelurilor, pe sub frontiera dintre ele.

Regimul juridic al vecinătății cunoaște și reglementări referitoare la protecția mediului înconjurător, prin care se urmărește prevenirea poluării atmosferei din zona de frontieră, a apelor din aceasta zona, ca și a radiațiilor sau altor acțiuni nocive.

În privința bunei vecinătăți, se pot spune multe, iar relațiile de vecinătate dintre state constituie unul dintre aspectele cele mai vechi și permanente ale relațiilor internaționale.

Acest principiu este organic legat de principiile fundamentale ale dreptului internațional. Principiul bunei vecinătăți, înseamnă ca statele să nu întreprindă acte ostile, inclusiv folosirea propriului teritoriu în acest scop, împotriva vecinilor sau altor state: statele să nu sprijine pe teritoriul lor grupuri care acționează împotriva statelor vecine.

De asemenea statele trebuie să se abțină de la acte susceptibile, să producă prejudicii materiale apreciabile statelor vecine sau altor state, statele să nu recurgă la acte de natură să lezeze interesele legitime ale vecinilor sau ale altor state; mass-media să nu fie folosită pentru a denigra sau calomnia statele vecine sau alte state; statele vecine să soluționeze toate diferențele dintre ele prin negocieri directe și să nu mai întreprindă atenuarea conflictelor.

Regimul de frontieră este stabilit de către fiecare stat, prin legislația sa, în conformitate cu acordurile încheiate între ele.

Prin regimul de frontieră, statele urmăresc să asigure buna lor vecinătate, evitarea conflictelor de frontieră și apărarea frontierelor, iar din cauza aceasta regimul de frontieră poartă specificul fiecărui stat.

CAPITOLUL III

REGIMUL JURIDIC DE NAVIGAȚIE PE FLUVIILE ȘI CANALELE MARITIME INTERNAȚIONALE

3.1. Regimul juridic al fluviilor internaționale

Fluviile internaționale sunt ape curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state și sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean.

Conferința de la Viena din 1815, a stabilit pentru prima oară anumite principi ale regimului de navigație pe fluviile internaționale europene precum și noțiunea de fluviu internațional.

Conferința de la Berlin, din 1885, a instituit libertatea navigației pe fluviile Congo și Niger, iar în America statele riverane prin legi interne au proclamat libertatea de navigație pe fluviul Amazon.

La Conferința de la Barcelona din 1921 au fost elaborată o convenție și un statut privind regimul căilor navigabile de interes internațional.

Din reglementările adoptate au rezultat anumite reguli precum că, fiecare stat este suveran asupra porțiunii din acest râu care se află pe teritoriul său, fie că este vorba de fluviile care traversează teritoriul, fie de cele care formează frontiera fluvială, în privința navigației se aplică principiul libertății naționale.

De asemenea o altă reglementarea adoptată este aceea că în virtutea suveranității, numai statele riverane prin acordul lor, reglementează navigația pe fluviile internaționale fără vreun amestec din partea altor state.

În timp de pace, atunci când nu este război, navele comerciale ale tuturor țărilor în conformitate cu reglementările convenționale, se bucură de deplină libertate de navigație, pe fluviile internaționale, fără nici un fel de discriminare.

Navele militare, navele navale și de poliție ale statelor neriverane pot naviga numai în sectoarele lor, pentru sectoarele altor state fiind nevoie de autorizare.

De asemenea statele riverane au obligația de a menține fluviul în stare de navigație, au dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreținere și amenajare, de supraveghere de poliția fluvială,iar controlul vamal și sanitar se execută de statul suveran riveran.

În principiu pentru fluviile internaționale, se formează comisii internaționale alcătuite din reprezentanții țărilor riverane pentru coordonarea activității acestor țări în vederea asigurării libertății de navigație, producerea de energie electrică, pescuit.

Regimul juridic al Dunării

Dunărea este una din principalele resurse de apă ale țării noastre și are o importanță deosebită pentru economia României.

Cele aproximat nouă miliarde de metri cubi utilizați anual pentru multiplele folosințe ale zonei de sud și sud-estul lor, reprezintă circa 47%, din resursele disponibile ale râurilor interioare, cea ce reprezintă atât aspectul cantitativ cât și cel potențial de explorare intensivă a acestei resurse.

Dunărea prin debitul său mediu, poate asigura nu numai cea mai mare parte a necesităților unei economii dezvoltate, cum ar fi alimentarea cu apă potabilă și industrială a municipiilor riverane, dar și nevoile specifice zonei precum navigația, irigațiile piscicultura, energetica, agrementul în cazul unor activități caracterizate prin cerințele mari și foarte mari de apă.

De aici rezultă și importanța problemelor de gospodărie cantitativă și calitativă a apelor Dunării, știindu-se că dezvoltarea și explorarea unităților din cadrul acestor activități depind de parametrii acestor două dimensiuni principale ale apei.

Activitatea de cunoaștere a calității apelor în sectorul românesc, inclusiv și Delta Dunării, dezvoltată în timp pe măsura amplificării folosințelor și a problemelor ecologice implicate, și se realizează campanii periodice de supraveghere și cercetare de teren și prin activitatea complexă multidisciplinară de la laborator.

Regimul juridic al Dunării reprezintă ansamblul reglementărilor juridice naționale și internaționale care statornicesc modalitățile de desfășurare a navigației pe fluviu precum și a altor activități conexe.

Tratatul dintre Austria și Turcia din anul 1616 constituie începutul reglementării juridice a navigației pe Dunăre și este primul tratat internațional care s-a ocupat în mod special de problema Dunării, iar tratatul a prevăzut pentru supușii Austriei libertatea navigației pe Dunăre aflată atunci în stăpânirea Turciei.

Tratatele de la Karlowitz 1699, Passarowitz 1718, dintre Austria și Turcia de la Kuciuk-Kainargi 1774 și București 1812, dintre Rusia și Turcia au stipulat pentru navele celor două țări dreptul la liberă navigație pe Dunăre.

La Congresul de la Viena 1815, Anglia a obținut recunoașterea Dunării ca fluviu internațional, dar reglementarea juridică n-a avut aplicație în Imperiul otoman.  

Prin Tratatul de la Paris din anul 1856, Anglia, Franța, Turcia și Prusia și-au asigurat stăpânirea asupra Dunării, în detrimentul drepturilor și intereselor legitime ale țărilor riverane, iar pentru Dunărea de Jos a fost înființată Comisia Europeană a Dunării.

Prin componența sa, aceasta era mai mult un organ al statelor neriverane, iar după primul război mondial s-a elaborat, la Paris 1921, Statutul definitiv al Dunării.

De asemenea au fost înființate două comisii, Comisia Europeană a Dunării (CED) și Comisia Internațională a Dunării (CID), în care intrau, pe lângă statele riverane, și marile puteri membre ale CED.

Prin Convenția de la Sinaia, din 1938, Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.) a pierdut o serie din atribuțiile sale, precum puterea de decizie legată de navigația pe Dunăre, care a trecut în competența statului român.

România a dobândit, în același timp și dreptul de a asigura pilotarea vaselor, de a percepe taxe și de a efectua lucrări pe Dunărea de Jos, iar Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.) a trebuit să renunțe la scutirile de taxe și impozite, iar bunurile au fost puse la dispoziția statului român.

Prin Convenția de la Sinaia, din 1938, Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.) a pierdut o serie din atribuțiile sale, ca, de pildă, puterea de decizie legată de navigația pe Dunăre, care a trecut în competența statului român.

România a dobândit, în același timp și dreptul de a asigura pilotarea vaselor, de a percepe taxe și de a efectua lucrări pe Dunărea de Jos. Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.) a trebuit să renunțe la scutirile de taxe și impozite, iar bunurile au fost puse la dispoziția statului român.

La 12 septembrie 1940, o Conferință internațională ce a avut loc la Viena a hotărât dizolvarea Comisiei internaționale a Dunării și constituirea în locul său, a două organisme Consiliul Dunării fluviale, alcătuit din reprezentanții Germaniei, care intraseră din 1939 în componența C.E.D., Bulgariei, Italiei, României, Slovaciei, Iugoslaviei și, din octombrie 1940, ai URSS, având sediul la Viena, precum și Comitetul special al Consiliului Dunării fluviale, constituit din reprezentanții Germaniei, României și Iugoslaviei.

La 18 august a fost adoptată o nouă Convenție cu privire la regimul navigației pe Dunăre, care a proclamat libertatea de navigație pe bază de deplină egalitate, interzicând navigația pe Dunăre a navelor militare aparținând statelor neriverane.

A fost consacrat dreptul de supraveghere vamală și sanitară a fluviului de către statele riverane, care aveau totodată obligația să mențină porțiunile lor în stare navigabilă efectuând pentru aceasta lucrările necesare de întreținere.

Potrivit Convenției, statele riverane au dreptul de a stabili reguli de navigație asupra porțiunii fluviului ce le revine, în concordanță cu normele generale stabilite de reprezentanții tuturor statelor dunărene.

A fost creată o nouă comisie a Dunării, alcătuită exclusiv din reprezentanții țărilor riverane, spre a se putea asigura desfășurarea în bune condiții a navigației, în același timp, a fost instituită și o procedură de soluționare a eventualelor litigii între statele participante la convenție. Spre deosebire de vechile comisii, noua Comisie a Dunării, instituită prin Convenția din 1948, nu dispune de atribuții legislative și jurisdicționale, infracțiunile la regulile de navigație urmând a fi sancționate de către organele statelor riverane, iar sediul comisiei este la Budapesta.

Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigație este reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane, precum acordul din 1963 dintre România și Iugoslavia privind sistemul hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I și cel din 1976 pentru Porțile de Fier II.

Prin Convenția de la Viena din 1940, CID a fost desființată, în locul ei au luat ființă alte două organe precum Consiliul Dunării fluviale și Comitetul special al Consiliului Dunării fluviale. Regimul de navigație al Dunării ca fluviu navigabil pe o lungime de 2588 km, este reglementa, prin Convenția de la Belgrad din 18 august 1948, încheiată de către statele riverane și intrată la 11 mai 1948 în vigoare.

Conferința de la Belgrad (1948) a adoptat Convenția despre regimul de navigație pe Dunăre, iar în Convenție s-au statuat mai multe principii.

Unul dintre aceste principii, este acela care vorbește despre navigația Dunării, această navigație fiind liberă pentru cetățeni, navele comerciale și mărfurilor tuturor statelor în condiții de egalitate, regimul extinzându-se numai asupra porțiunii navigabile a Dunării, care începe de Ulmul mare cu ieșirea la mare prin brațul Sulina.

De asemenea navele de război ale statelor riverane, au dreptul de a naviga numai pe porțiunea de fluviu cuprinsă în granițele proprii, iar în afara acestora pe bază de înțelegere între statele interesate, iar navelor de război ale statelor neriverane le este interzisă navigația pe acest fluviu.

Un alt principiu este acela de stabilirea a unor reguli de navigație pe Dunăre, precum și supravegherea fluvială, sanitară și polițienească, ca și efectuarea lucrărilor hidrotehnice necesare menținerii Dunării în stare bună de navigație și din această cauza, acest principiu intră în competența statelor riverane.

În vederea aplicării convenției, a coordonării activităților privind navigația pe Dunăre ca și alte activități s-a format Comisia Dunării, alcătuită din reprezentanții statelor riverane, câte unul din fiecare stat, iar sediul acestei comisii este la Budapesta.

Utilizarea apei Dunării în alte scopuri decât navigația este reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane cum este acordul dintre România și Iugoslavia din 2963, privind sistemul hidroenergetic și de navigație de la Porțiile de Fier I și cel din 2976 pentru Porțiile de Fier II, iar în ceea ce privește combaterea poluării e fost adoptată la București în 1985, Declarația statelor dunărene în materie de gospodărie și protecția a apelor fluviilor contra poluării.

Așadar pornind de la prevederile Actului final al Convenției pentru Securitatea și Cooperarea Europeană la Helsinki și ale Documentului final al Reuniunii de la Madrid, Conferința statelor dunărene a adoptat această Declarație în care sunt cuprinse utilizarea rațională și conservarea resurselor de apă ale Dunării, prevenirea poluării sale, supravegherea lor.

De aceea statele dunărene vor controla sistematic calitatea apelor utilizate care sunt deversate în porțiunea Dunării ce trece prin teritoriile lor, autorizând deversarea afluenților în conformitate cu legislațiile naționale, supraveghind aplicarea acestor prevederi și controlând variațiile calitative ale fluviului.

Din această cauză, guvernele statelor dunărene au obligația să procedeze la controlul sistematic al calității apelor Dunării, potrivit unor programe și metode care să permită obținerea de date comparabile, să efectueze un schimb de informații privitor la organele componente care se ocupă de controlul poluării apelor Dunării și coordonarea programelor elaborate pentru supravegherea calității apelor.

Tot din această cauză trebuie să aibă în vedere și să studieze posibilitatea automatizării controlului calității apelor Dunării precum și stabilirea în viitor a unor sisteme automate de supraveghere în stațiile de măsurare stabilite, să transmită unul celuilalt, prin intermediul organelor competente, în caz de necesitate sau cel puțin o dată la doi ani, rezultatul controlului efectuat în stațiile de măsurare și procedee la un schimb de informații asupra măsurilor luate pentru protejarea apelor Dunării.

De asemenea statele dunărene vor avea în vedere să reglementeze progresiv, pe calea acordurilor bilaterale și multilaterale problemele practice de interes vital, referitoare la prezentarea calității apelor Dunării.

Pentru asigurarea acestor îndepliniri, membrii acestei Declarații au prevăzut o colaborare strânsă cu agențiile specializate ale O.N.U, dar și cu alte organizații internaționale interesate.

Canalul Dunăre – Marea Neagră

Canalul Dunăre – Marea Neagră este un curs de apă navigabil situat în întregime pe teritoriul României și ca atare se află sub suveranitate și jurisdicția exclusivă a statului român.

Acest important fluviu este navigabil pe o distanță de 2588 km, fiind ca lungime, al doilea din Europa, iar legăturile sale cu Rhinul și Marea Neagră prin canalul ce funcționează pe teritoriul țării noastre și conferă Dunării rolul unei cai navigabile de un interes european deosebit.

Pe Canal se instituie dreptul de navigație situat în întregime pe teritoriul României și ca atare se află sub suveranitate și jurisdicția exclusivă a statului.

Pe acest canal se instituie dreptul de navigație pentru navele de transport de mărfuri și călători ale tuturor statelor, în condițiile stabilite de legislația țării noastre.

Navele românești și străine la trecerea prin canal sunt obligate să respecte regulile de navigație, de supraveghere fluvială sanitară și vamală, de folosire a bazinelor și instalațiilor portuare de prevenire și combaterea a poluării, precum și celelalte reguli de întreținere a canalului.

Pentru trecerea navelor prin canal și pentru serviciile prestate se percep taxe, iar în zona se sud a portului maritim Constanța-sud pot fi închiriate unor persoane fizice sau juridice străine pentru activități portuare, dane, platforme, magazii, utilaje și instalații.

Ca și în dreptul privat, situațiile internaționale sunt guvernate de existența unor norme de conduită, acceptate de societatea internațională în ansamblul său, ce au ca rol orânduirea și buna administrare a patrimoniului omenirii precum și a relațiilor între subiectele de drept internațional.

Dreptul internațional în esența sa presupune dinamismul și interdependența relațiilor internaționale, astfel, normele de drept internațional au apărut în toate domeniile ce sunt de esența relațiilor internaționale.

În ce privește dreptul mării, cadrul legal în vigoare este Convenția semnată în 1982 la Montego Bay, în Jamaica, acest document a pus capăt numeroaselor controverse ce priveau relațiile sociale ce aveau ca obiect marea.

Principiul libertății largului mării,precum principiu fundamental în materie de navigație maritimă a primit o recunoaștere generală începând cu sec. XVIII, înainte de acest moment mările puteau aparține unui stat.

Începând cu sec. XVIII aplicarea acestui principiu a fost lăsat la arbitrariul marilor puteri maritime, iar o situație aparte este cea a mărilor închise, cum este Marea Neagră.

Denumite și mări cu regim special sau mări regionale, ele primesc un statut special corespunzător trăsăturilor pe care le prezintă, care trebuie adoptat de doctrina și consacrat de dreptul internațional, iar aceste mări au trăsături speciale fiind înconjurate de teritoriul a două sau mai multor state, neavând o cale de comunicare cu alte mări sau, deși această cale există, se face prin intermediul unor strâmtori sau canale, care au caracterul unei unice căi de acces pe apă.

De aceea prezintă o deosebită importanță pentru riverani, datorită poziției și finalității lor, teritoriul lor nefiind traversat de căi obligate de navigația internațională, aceste mări, deși înconjurate de state nu fac obiectul suveranității niciunui stat, fiind mări libere.

Regimul navigației în Marea Neagră a variat de-a lungul timpului în funcție de raportul de forțe care se aflau in prezența, în momentul istoric respectiv, raport definit de tratatele și convențiile încheiate, oglindit în regimul navigației în Marea Neagră a fost și regimul navigației prin strâmtorile acesteia.

Datorită importanței economice a bazinului Mării Negre în această zonă sporesc interese de ordin politic, pornind de la legătura ce fusese făcută între Marea Neagră și Marea Mediterană prin lucrările imperiul, astfel, trei orașe italiene își transpun rivalitatea economică și politică în spațiul pontic, Veneția, Pisa și Genova.

Ulterior cucerirea otomană transformă treptat Marea Neagră într-o mare închisă expedițiilor maritime ale celorlalte state și această politică izolaționistă va continua de-a lungul timpului până când Rusia va insista militar.

De-a lungul vremii venețienii au obținut beneficii în ceea ce privește comerțul în Marea Neagră, la fel și englezii, urmând ca de aceleași beneficii să profite și olandezii, care, mai târziu le împart cu Perfidul Albion.

Ceea ce este deosebit de interesant în ceea ce privește Marea Neagră este faptul ca aceasta nu are mare liberă iar în anumite locuri, zonele economice exclusive ale statelor riverane se întrepătrund, în Marea Neagră există statele riverane, fiind o mare închisă, păstrând un contact internațional prin intermediul strâmtorilor, de o mare importanța pentru aceste state.

Secolul al XVII-lea marchează începutul declinului otoman, în contradicție cu secolul anterior considerat ca fiind o perioadă de maximă expansiune teritorială și politică, secolul imediat următor va fi unul al începutului declinului. Cucerirea otomană va stagna, semn al unui declin, pentru ca, mai târziu, sa se retragă din Bazinul Carpatic.

Eșecul turcesc în fața Vienei din anul 1683 deschidea calea afirmării unor noi pretendenți la supremație în Estul Europei, Imperiul Habsburgic și Imperiul Rus.

3.2. Regimul juridic al canalelor internaționale

Canalele internaționale, ca și strâmtorile internaționale, sunt căi de comunicație maritimă și internațională care leagă două mări libere.

Dacă strâmtoarea este calea naturală, atunci canalul este o cale artificială săpată pe teritoriul unui stat, deoarece el este săpat în întregime pe spațiul terestru al acestui stat, canalul este supus suveranității sale teritoriale exclusive.

Asupra canalului nu se aplică automat norma cutumiară de libertate a comunicărilor internaționale, iar internaționalizarea lui depinde numai de consimțământul statului pe teritoriul căruia a fost construit, care trebuie exprimat printr-o convenție specială, încheiată cu alte state interesate, de aceea regimul juridic de navigație prin canalele internaționale nu este reglementat de Convenția asupra dreptului mării din 1982.

Canalele maritime sunt căi artificiale, constituite în scopul de a spori posibilitățile de comunicare între zone maritime oceanice, iar aceste canale situate pe teritoriul unui singur stat au același regim ca și ansamblu teritoriului.

În cazul în care navigația prin canal este de interes local, aceasta este reglementată de statul riveran, dar când navigația pe un canal este de interes mondial, acel canal poate fi supus unui regim internațional stabilit prin tratate, regim ce se caracterizează prin libertatea de navigație pentru vasele tuturor statelor, fără discriminare, cu respectarea suveranității teritoriale, a statului riveran.

Fluviilor internaționale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două state sau mai multe state și sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean.

De asemenea fluviile prezintă interes pentru comunicațiile dintre state cât și pentru folosirea apelor lor în scopuri industriale, pentru agricultură și în domeniul energetic.

Până în prezent nu au fost create reglementări internaționale generale care să stabilească principii și norme aplicabile navigației și folosirii tuturor fluviilor internaționale. Congresul de la Viena din 1815 a fondat pentru prima dată principiile generale ale regimului de navigație pe fluviile internaționale europene, iar Congresul de la Berlin din 1885 a instituit libertatea de navigație pe fluviile Congo și Niger.

În prezent, se bucură de statutul juridic de canal internațional, fiind reglementate prin convenții speciale, trei canale internaționale, de Suez, Panama și Kiel.

Canalul Suez

Canalul Suez a devenit una din cele mai active strâmtori maritime artificiale din lume începând cu anul 1869, excepție făcând ultimii ani ce au urmat după Primul Război Mondial, când numărul și capacitatea navelor ce traversau canalul Suez depășea indicatorii respectivi față de canalul Panama.

Canalul Suez, construit în sec. al XIX-lea, face trecerea din Marea Mediterană, în Marea Roșie și Oceanul Indian, iar regimul său a fost stabilit prin Convenția de la Constantinopol din 1888, iar până în prezent proprietatea și administrarea canalului au aparținut Companiei Universale.

Inițial canalul Suez, aparținea Egiptului, deoarece se afla pe teritoriul acestui stat, însă era exploatat de Compania Internațională a canalului Suez, care a obținut concesie asupra lui din partea conducerii egiptene, pentru o durată de 99 de ani, considerând începutul exploatării canalului, anul 1869.

În perioada interbelică, Compania canalului  Suez, a trecut în mâinile francezilor, deoarece ⅔ din consiliul administrativ, după regulament, era constituit din francezi și doar ⅓ erau englezi, practic însă, putem spune, că deținătorul acțiunilor era Anglia, fapt ce-i permitea să controleze asociația.

Anglia deținea influența covârșitoare și asupra organizării consiliului de acționari și nimeni nu putea fi ales ca membru al acestuia, fără acordul Angliei, de aceea administratorii francezi primeau sume colosale de bani, dar care rămâneau fideli guvernului englez, care îi folosea ca adevărați piloni în dependență de circumstanțe.

Începând cu anul 1936 până în anul 1940 pe întreg teritoriul Egiptului s-au dus lucrări de construcție ce aveau scop în primul rând de a fortifica linia apărării canalului Suez iar pe parcursul acestei perioade pe țărmul mediteranean al Egiptului au fost construite platforme noi pentru artilerie, din beton și reconstruite cele vechi.

Începând cu anul 1937, în presa italiană începe o campanie de propagare a unor idei conform cărora, Italia cerea în primul rând câteva locuri în consiliul de conducere a canalului Suez, în al doilea rând, micșorarea taxelor pentru tranzitarea canalului de către navele comerciale italiene, precum și dreptul de participare la apărarea canalului.

Participarea Italiei în război contra Angliei din iunie 1940 și derularea acțiunilor militare pe teritoriul Egiptului au demonstrat faptul că canalul Suez a devenit unul din obiectivele majore ale planurilor de acaparare promovate de  imperialismul italo-german.

După al doilea război mondial, contradicțiile dintre statele imperialiste, ce se rezumau asupra canalului Suez, au început din nou să se înăsprească din cauza expansiunii SUA în Orientul Apropiat iar SUA a achiziționat acțiunile companiei canalului Suez de la Vatican, impunându-și astfel reprezentanți mai mulți în consiliul administrativ, dorind să-și întărească pozițiile în această zonă.

Așadar canalul Suez, este deschi navelor comerciale și militare ala tuturor statelor, pe bază de egalitate, atât în timp de pace cât și de război.

Zona canalului este neutralizată, neputând să fie transformată în zonă de război, nici supusă blocadei și de asemenea este demilitarizată, fiind interzisă construirea de fortificații permanente.

Canalul Panama

Canalul Panama face legătura între Golful Panama din cadrul Oceanului Pacific cu Marea Caraibelor și Oceanul Atlantic, din cauza formei de S a istmului Panama, canalul pleacă din sud-est, din capătul dinspre Pacific, către nord-vest, la capătul dinspre Atlantic iar pentru a se evita orice confuzie, autoritățile au clasificat tranzitul prin canal spre nord din Pacific în Atlantic și spre sud din Atlantic în Pacific.

O traversare obișnuită a canalului de o navă comercială i-a în jur de nouă ore, multe vase au trecut prin canal în 2005, cu o capacitate totală de 278,8 milioane tone, cu o medie de aproape 40 de vase pe zi.

Navigația era liberă prin canal pentru navele tuturor statelor, în timp de pace sau război, în condițiile neutralizării și demilitarizării zonei canalului, dar SUA a încălcat această obligație, transformând zona într-o bază militară americană.

Lupta poporului panamez pentru restituirea de către statul Panama a teritoriului concesionat SUA și a negocierile începute din 1964, au dus la încheierea unui nou tratat care a intrat în vigoare în 1979, și prevede suveranitatea Republicii Panama asupra Canalului, dar garantând în același timp drepturi speciale în zonă, Statelor Unite.

În ceea ce privește administrarea și conducerea Canalului, tratatul prevede că acesta să rămână sub administrație mixtă panameză-americană până când va expira valabilitatea tratatului din 1977 și când statul panamez va dobândi în exclusivitate suveranitatea asupra Canalului.

Canalul Kiel

Canalul Kiel cu o lungime de 99 km, care leagă Marea Nordului de Marea Baltica, este unul din cele mai circulate din lume, fiind străbătut anual de 70.000 de nave.

Canalul Kiel, este cel mai lat și mai aglomerat canal și este situat în nordul Germaniei și unește Marea Baltica cu Marea Nordului.

Canalul Kiel a fost construit în perioada 1887-1895 și a fost inaugurat la Holtenau, la 21 iunie 1895, de împăratul Wilhelm II.

Ulterior între 1907 și 1914, s-au efectuat lucrări de lărgire care l-au adus la dimensiunile actuale, iar în anul 2002 au trecut prin canal 38 522 nave, traficul înregistrat 64,6 mii de tone – fiind cu 35% mai mult decât în 1996.

Datorită acestui canal navele nu mai sunt nevoite să înconjoare Danemarca, ocolind 322 km, cu avantajul ca aceste vase pot să rămână pe teritoriul Germaniei.

De aceea mereu este menționat faptul că bogăția orașului Kiel se datorează în mare parte poziției sale geografice, Kielul aflându-se la capătul unui fiord cu un port natural unde diferența de adâncime a marii este neglijabilă si deci ideală pentru staționarea și construirea de nave.

Tratatul de la Versailles din 1918, a stabilit un regim de liberă navigație pe acest canal iar în 1936, Germania a denunțat tratatul, emițând un regulament pentru utilizarea Canalului care limita libertatea de navigație numai la navele comerciale străine.

Canalul Kiel prezint un regim de liberă navigație pentru navele tuturor statelor pe bază de egalitate.

3.3. Zone demilitarizate și neutralizate. Zone denuclearizate

Pentru evitarea unor conflicte armate între stat au fost constituite anumite zone care au regim juridic special, iar aceste zone pot privi atât teritorii geografice aflate sub suveranitatea unor state cât și teritorii ce concretizează în demilitarizare, neutralizare și denuclearizare.

Prin demilitarizare se înțelege regimul juridic potrivit căruia, pe un anumit teritoriu, vor fi distruse toate instalațiile militare, fortificațiile și nu vor fi construite instalații noi și nu vor fi menținute armamente și forțe armate, ci numai forțe polițienești pentru păstrarea ordinii.

Ca instituție de drept internațional, zona demilitarizată a fost consacrată în Protocolul de la Geneva din 1924 pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, existența zonelor demilitarizate fiind de natură să prevină agresiunea.

Demilitarizarea este statutul juridic aplicabil unui anumit teritoriu, ea poate cuprinde părți ale teritoriului unui stat cât și zone nesupuse suveranității naționale.

Demilitarizarea poate fi parțială pentru o parte din teritoriu, de obicei la frontiere sau totală pe întreg teritoriu sau regiune geografică, sau deplină privind distrugerea tuturor fortificațiilor, tipuri de armament, forțe armate, mai puțin forțele de poliție speciale pentru menținerea ordini sau limitată.

Demilitarizarea unor spații poate fi declarat atât în timp de pace cât și în timp de război, iar zonele demilitarizate din timp de pace sunt unele spații declarate astfel prin tratate universale, precum Antarctica, zona internațională a spațiilor submarine, spațiul extraterestru și corpurile cerești.

În timp de război se pot constitui zone demilitarizate în scopul protejării populației civile împotriva atacurilor, stabilindu-se prin acord expres condițiile pentru toți combatanții, precum și armamentul și materialele militare mobile să fie evacuate; să nu se dea o întrebuințare ostilă instalațiilor și obiectivelor militare fixe; autoritățile și populația să nu comită acte de ostilitate; să nu se întreprindă nici o activitate în sprijinul operațiunilor militare.

Demilitarizări parțiale sunt cunoscute încă din secolele XVII și XVIII.

Astfel, prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Franța s-a obligat să distrugă toate fortificațiile din regiunea Dunkerque și să nu mai ridice alte construcții cu caracter militar în acea regiune.

Prin Convenția de la Paris din 1856, Rusia a fost obligată să demilitarizeze malurile Mării Negre., iar Tratatul de la Versailles din 1919 a obligat Germania să demilitarizeze ambele maluri ale Rinului, precum și o porțiune de teren lată de 50 km de-a lungul malului drept, iar tratatele de pace din 1947 au prevăzut demilitarizarea frontierelor Italiei cu Franța și Iugoslavia, demilitarizarea parțială a Sardiniei și Siciliei.

De aceea putem spune ca demilitarizarea totală privește întregul teritoriu pe când demilitarizarea parțială se referă numai la o anumită parte a teritoriului la zona de frontieră.

În interesul asigurării libertății de navigație pentru toate statele în timp de pace și de război, s-a instituit demilitarizarea și neutralizarea unor canale maritime și strâmtori internaționale, astfel, Canalul Suez în anul 1888 și Canalul Panama 1979 au un regim de neutralizare permanentă și demilitarizare parțială, în timp ce strâmtoarea Magellan este permanent neutralizată prin tratatul încheiat la 1881 între Argentina și Chile, statut de zonă complet demilitarizată, neutralizată și denuclearizată are Antarctica în temeiul tratatului din 1959.

Zone neutralizate

Neutralizarea reprezintă un regim juridic care se aplică unui anumit spațiu geografic, caracterizându-se prin obligația statelor de a nu desfășura operațiuni militare în acest spațiu și să nu-l transforme într-o bază militară.

Neutralizarea poate fi, cu caracter permanent când se aplica atât în timp de război, cât și în timp de pace; cu caracter temporar când se aplică numai în timpul unui conflict armat.

Neutralizarea se deosebește de neutralitate, neutralizarea implicând obligația de a nu desfășura operațiuni militare reprezintă un regim juridic special pe un teritoriu anumit, pe când neutralitatea definește situația unui stat care nu participă la un conflict, întreținând relații pașnice cu toate țările, inclusiv cu statele beligerante.

Dicționarele de specialitate definesc neutralitatea ca fiind poziția de neamestec a unui stat și menținerea unor raporturi de pace cu părțile angajate în conflicte armate.

Neutralizarea s-a aplicat începând din secolul al XIX-lea, în special unor căi maritime de interes internațional.

De obicei neutralizarea însoțește, demilitarizarea unor porțiuni de frontieră, ea s-a aplicat și unor regiuni geografice de importanță strategică însoțită de demilitarizări limitate fiind vorba de demilitarizarea Insulelor Spitzberg, prin tratatul din 1920, Tangerului și zonei înconjurătoare, prin tratatul din 1923, iar în prezent, Antarctica este nu numai demilitarizată, ci și neutralizată.

Zonele denuclearizate

Zonele denuclearizate reprezintă o instituție a dreptului internațional caracterizată prin obligațiile asumate de state, pe baza acordurilor dintre ele, de a nu produce, amplasa, experimenta și utiliza arme nucleare de orice fel în limitele unui teritoriu determinat.

Denuclearizarea apare ca o demilitarizare și neutralizare, limitată, parțială a unei regiuni geografice, ca o extindere a unor soluții tradiționale la domeniul nou al armamentelor nucleare, fiind definită de unii autori și ca o demilitarizare atomică, dar în același timp, statele din afara zonelor denuclearizate se angajează să nu atace acele zone cu arme nucleare.

Caracterul de zonă denuclearizată este inclus în regimul internațional, al unor spații, cum sunt : Antarctica în anul 1959 și Spațiul extraatmosferic în anul 1967 sau este atribuit printr-un tratat special fundului mărilor și oceanelor până la limita de 12 mile de la țărm – 1971.

De aceea putem spune că timpul de astăzi multe state au statut de zone denuclearizate, Antarctica, prin Tratatul de la Washington din 1959; spațiul extraatmosferic, corpurile cerești și orbita circumterestră, prin Tratatul spațial din 1967 și Acordul din 1979; America Latină, prin Tratatul de la Tlatelolco din 1967; Pacificul de Sud, prin Tratatul de la Rarotonga din 1985; Africa, prin Tratatul de la Pelindaba, Cairo din 1996; Asia de Sud – Est, prin Tratatul de la Bangkok din 1995; Mongolia prin acte unilaterale prin Declarația din 1992 și Legea din 2000.

Dar și marea liberă, zona internațională a teritoriilor submarine care deși nu sunt prevăzute expres ca zone denuclearizate, în Convenția din 1982 de la Montego-Bay se prevede că ele pot fi folosite numai în scopuri pașnice.

Din cauza aceasta crearea de zone denuclearizate reprezintă o măsură de împiedicare a răspândirii arsenalului nuclear, iar regimul lor juridic se apropie de regimul de demilitarizare și neutralizare parțială.

3.4. Regimul juridic al zonelor polare

Regimul juridic al Arcticii

În categoria regimului juridic al zonelor polare intră Arctica și Antarctica, dar fiecare dintre aceste teritorii având un regim juridic diferit.

Arctica este situată în Oceanul Înghețat de Nord care formează calota de gheață din jurul polului Nord, iar datorită temperaturilor scăzute în această zonă, încă nu s-a produ o ocupare efectivă din partea unei populații, încercându-se de astfel o împărțire a Arcticii pe sectoare însă lucrul acesta nu a fost însă unanim recunoscut.

Zonele polare au un regim juridic special, datorită situării lor în zonele extreme ale globului pământesc, dar și problemelor care le-au ridicat de-a lungul timpului și mai ales în ultimul secol.

Arctica este un spațiu geografic format din 2/3 apă și 1/3 pământ ce formează calota de gheață din jurul Polului Nord.

Este situată între Polul Nord și țărmurile nordice ale celor trei continente ce au ieșire la Oceanul Înghețat, Europa, Asia, America.

De-a lungul timpului au fost propuse și alte metode de delimitare a suveranității statelor cu litoral la zonele polare, dintre care amintim, linia geografică și astronomică a cercurilor polare, a ghețurilor în derivă și a vegetației, deci, criterii geografice și naturale, criterii care însă nu s-au impus.

Spațiu nesupus suveranității nici unui stat, deși în temeiul principiului contiguității 5 state cu litoral deschis spre Polul Nord au revendicat suveranitatea asupra sectoarelor arctice triunghiurile care se formează între meridianele care pleacă din Polul Nord și trec prin extremitățile vestice ale litoralului lor.

În lipsa unei populații sedentare și a imposibilității ca această zonă să fie ocupată efectiv de vreun stat, care să își poată astfel impune propria suveranitate, soluția juridică a fost găsită în principiul contiguității geografice.

Împărțirea astfel stabilită este în general recunoscută de celelalte state, deși nu există un instrument internațional multilateral în acest sens și se recunoaște doar dreptul statelor riverane la zone acoperite cu ghețuri de a lua pe distanțe de până la 200 mile măsuri de protecție și control al poluării maritime și pentru conservarea echilibrului ecologic, considerat deosebit de fragil în aceste zone.

Conform acestui principiu, statele care au granița situată la marginile zonei polare și anume Rusia, Norvegia, Danemarca, Statele Unite ale Americii și Canada, și-au extins suveranitatea și asupra unor sectoare din această zonă pe meridianele geografice ce străbat limitele laterale ale granițelor lor și se unesc la Polul Nord.

Arctica este alcătuită din 2/3 apa, iar pentru delimitarea zonelor polare,în general, a fost propusă linia geografică și astronomică a cercurilor polare, a ghețurilor în derivă și dispariției vegetației. Asemenea criterii geografice și naturale nu au fost reținute în ceea ce privește Arctica, căreia i s-a aplicat teoria sectoarelor sau zonelor de atracție.

Teoria sectoarelor Arcticii a fost dezvoltată încă din 1918 de juristul rus V. Lakhtin, iar această teorie presupune că statele care au coaste la Oceanul înghețat de Nord sunt suverane tuturor pământurilor ocupate sau nu, cuprinse într-un triunghi ca bază coasta, vârf Polul Nord și ca laturi, meridianele care trec prin extremitățile de vest și de est ale coastei.

Astfel Arctica a fost împărțită în 5 sectoare, aparținând Statelor Unite ale Americii, Canadei, Federației Ruse, Norvegiei și Danemarcei.

Împărțirea Arcticii conform teoriei sectoarelor nu este unanim recunoscută, nici între cele 5 state și nici prin raport cu alte state. Totuși prin convenții internaționale, a fost recunoscută și suveranitatea statelor respective asupra unor importante insule din sectorul care le aparține. Astfel, prin Convenția de la Paris din 9 februarie 1920, a fost recunoscuta suveranitatea Norvegiei asupra insulelor Spitzbergen prin convențiile bilaterale cu Statele Unite, la 4 august 1916, și cu Norvegia, la 9 iulie 1924, s-a recunoscut suveranitatea Danemarcei asupra Groenlandei.

Tot aici putem încadra și inițiativa Canadei la Convenția de la Monte-Bay privind dreptul mării din 1982, de a se recunoaște dreptul statelor riverane, la zonele acoperite de ghețuri pe distanțe de până la 200 de mile, pentru măsuri de protecție și control al poluării maritime și pentru conservarea echilibrului ecologic, considerat deosebit de fragil în aceste zone.

Stațiunile științifice de cercetări sunt printre puținele centre umane situate în acele zone.

Regimul juridic al Antarcticii

Antarctica este regiunea polară din sudul Pământului care cuprinde continentul Antarctica și porțiunile sudice din oceanele limitrofe, este situată în regiunea antarctică din emisfera sudică, aproape în întregime la sud de cercul polar antarctic și este înconjurată de Oceanul Arctic, având 14,0 milioane de km pătrați, este al cincilea continent ca suprafață, după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud.

Aproximativ 98 % din suprafața Antarcticii este acoperită de o pătură de gheață cu grosimea medie de 1,6 km. Antarctica, în medie, este cel mai rece, uscat și vânturos continent, și are cea mai mare altitudine medie dintre toate continentele.

De asemenea, Antarctica este considerată un deșert, cu precipitații anuale de numai 200 mm de-a lungul coastei și mult mai puține spre interior.

Pe continent nu există nici o rezidență umană permanentă, dar între 1.000 și 5.000 de oameni locuiesc pe parcursul anului la stații de cercetare împrăștiate pe întreg continentul.

Numai plantele și animalele adaptate la rece supraviețuiesc acolo, inclusiv pinguini și multe tipuri de alge și alte organisme, precum și vegetație de tundră .

Antarctica este situată în jurul Polului Nord și există din punct de vedere al regimului juridic prin revendicarea teritorială, regimul juridic al activităților în zonă, exploatarea resurselor naturale.

Antarctica este situată între Africa de sud, America de Sud, Noua-Zeelandă și Australia și are o suprafață de 14 mii km pătrați, ea fost descoperită pentru prima oară, în anii 1819—1821, de către expediția rusă condusă de Belingshausen și Lazarev.

Regimul juridic al Antarcticii trebuie analizat pentru a lămuri o serie de probleme care au fost ridicate de-a lungul timpului cum ar fi: suveranitatea teritorială a unor state, regimul juridic al activităților din zonă, exploatarea resurselor naturale.

Referindu-ne la prima problemă, primele încercări de a împărți Antarctica în sectoare au fost efectuate de Anglia în mod succesiv și prin acte unilaterale în 1908, 1923, 1933 și a urmat apoi Franța 1924 și 1928, iar Norvegia în anii 1931 și 1939 a declarat dreptul său asupra Insulei Bouvet și a Insulei Petru I, descoperită de Belingshausen și Lazarev.

Chile și Argentina, au ridicat pretenții asupra Antarcticii, în 1940, în timp ce S.U.A., în anul 1939, au declarat că-și rezervă punctul de vedere în ceea ce privește repartizarea între state a pământurilor antarctice.

Inițiativa S.U.A. a dus la 1 decembrie 1959, l-a încheierea Tratatul de la Washington cu privire la Antarctica, tratat încheiat între douăsprezece state și intrat în vigoare în 1961.

Principalele dispoziții ale tratatului stabilesc folosirea Antarcticii exclusiv în scopuri pașnice, conferindu-i-se statutul unui teritoriu demilitarizat, neutralizat și denuclearizat; dezvoltarea colaborării internaționale în Antarctica are în vedere schimbul de informații asupra programelor științifice în zonă, de personal științific între expediții și stațiuni din regiune; tratatul nu rezolvă problema pretențiilor de suveranitate teritorială în Antarctica.

Intrarea în vigoare a tratatului nu a însemnat renunțarea vreuneia din părți la drepturile sau revendicările sale anterior afirmate privind Antarctica, iar activitatea desfășurată pe baza tratatului nu constituie un temei de afirmare sau contestare a unor astfel de revendicări si nici nu creează drepturi suverane în regiune, dreptul de a adera la tratat al altor state, ceea ce subliniază faptul că Antarctica și regimul ei juridic interesând, în general, multe state, are un caracter internațional.

România a devenit parte la tratatul asupra Antarcticii în anul 1971 în scopul asigurării respectării prevederilor tratatului, s-a creat un sistem de control și inspecție reciprocă terestră și aeriană efectuate în orice parte și stațiune din Antarctica prin observatori desemnați dintre cetățenii celor 12 state părți originare la tratat.

Problema exploatării resurselor nu a fost reglementată în mod expres prin Tratatul din 1959, ridicând o serie de probleme în ceea ce privește delimitarea zonelor de pescuit, dar și poluarea zonei respective.

Astfel, în 1980 a fost elaborată Convenția de la Canberra privind conservarea resurselor marine vii din Antarctica, convenție ce a intrat în vigoare în 1982 și vizează conservarea mediului marin și protecția ecosistemului antarctic.

Convenția de la Wellington din Noua Zeelandă 1988, privind resursele minerale ale Antarcticii, încercă o completare a reglementărilor din 1980.

Aceasta nu a intrat însă în vigoare și astfel, în 1991 la Madrid, cu prilejul reuniunii statelor părți la Tratatul privind Antarctica, Franța și Australia au propus interzicerea pe o perioadă de 50 de ani, a oricăror activități privind exploatarea resurselor minerale în Antarctica, cu excepția activităților de cercetare științifică.

Curentul majoritar a fost favorabil adoptării acestei Convenții prin care să se stabilească o rezervație naturală în Antarctica, iar toate activitățile din zonă să se efectueze în scopuri pașnice.

Interesul deosebit pentru această zonă a început să se manifeste spre sfârșitul secolului al XIX-lea, dar în special după primul război mondial, când s-au descoperit sub calota de gheață în subsolul continentului, importante bogății naturale.

Așadar prin acte unilateral, unele state cum sunt Anglia, Franța și Norvegia, au încercat la începutul secolului nostru să-și impună suveranitatea asupra unor porțiuni din teritoriu iar ulterior alte state cum sunt Noua Zeelandă, Australia, Chile și Argentina au ridicat pretenții asupra Antarcticii în virtutea principiului contiguității.

De aceea după cel de al doilea război mondial s-a ridicat problema ca Antarctica să dobândească statul internațional, așadar în urma unei conferințe internaționale în 1959 s-a încheiat Tratatul asupra Antarcticii, între 12 state, la care ulterior au aderat majoritatea statelor lumii inclusiv și România.

Cele 12 state s-au angajat să ia toate măsurile compatibile cu Carta ONU, pentru a împiedica orice activități în Antarctica, contrare principiilor și scopului Tratatului din 1959.

Acest tratat a creat un statut privilegiat pentru cele 12 state și alte state care au demonstrat interes pentru Antarctica, desfășurând activității substanțiale de cercetare științifică, precum stabilirea unei stațiuni sau trimiterea unei expediții.

Prin urmarea au existat trei categorii de state părți, cele 12 de state originare, cele care pot să efectueze astfel de activități substanțiale și cele care au aderat la tratat, dar nu pot desfășura asemenea activități.

Tratatul prevede libertatea cercetărilor științifice și colaborarea statelor în acest domeniu, iar în ceea ce privește colaborarea statelor tratatul stipulează schimbul de informații, de personal științific între expedițiile statelor precum și între stațiile create de ele in Antarctica și de rezultatele științifice.

Atâta timp cât tratatul este în vigoare nici un stat nu are dreptul de a înainta noi pretenții asupra Antarctica.

În scopul de a respecta tratatul s-a creat un nou sistem de control și inspecție reciprocă care se realizează prin observatorii desemnați de reprezentanții statelor părți la tratat.

În ceea ce privește protecția mediului și regimului resurselor minerale în iunie 1988 a fost adoptată Convenția privind reglementarea activităților asupra resurselor minerale din Antarctica.

Obiectul convenției este interzicerea acelor activități care ar cauza daune mediului sau ecosistemelor sau ar afecta climatul la nivel global sau regional.

În octombrie 1991 statele părți la tratatul cu privire la Antarctica au semnat la Madrid Protocolul asupra protecției mediului în această zonă protocol care interzice prospectarea și mineritul pe o perioadă de 50 de ani în Antarctica.

CAPITOLUL IV

DELIMITAREA SPAȚIULUI AERIAN

4.1. Regimul juridic al spațiului aerian

Dreptul aerian s-a dezvoltat la începutul secolului al XX, iar după primul război mondial a fost consacrat principiul suveranității statului asupra spațiului aerian.

Această necesitate a reglementării regimului juridic al spațiului aerian decurge din necesitatea reglementării navigației aeriene a tuturor statelor.

Dreptul aerian este una din noile părți ale dreptului internațional el a început să se dezvolte după 1900, când, ca urmare a progreselor rapide în domeniul aviației, a apărut necesitatea reglementării navigației aeriene, a creării unor norme de drept internațional, care să guverneze activitatea statelor în aer.

După primul război mondial, lupta dintre cele două principii s-a terminat cu triumful definitiv al principiului suveranității statului asupra spațiului aerian iar potrivit acestui principiu, statul este suveran asupra coloanei de aer cuprinsă în limitele frontierelor cuprinzând și spațiul aerian de deasupra mării teritoriale, iar, în înălțime, până la limita de unde începe spațiul cosmic.

Sub aspect juridic, în dimensiunea orizontală, distingem spațiul supus suveranității naționale a statului deasupra căruia se află și restul spațiului care se găsește deasupra diferitelor zone maritime, Antarctica și Arctica, care are regimul juridic instituit pentru zonele și teritoriile respective.

În dimensiune verticală, spațiul aerian supus suveranității naționale nu a fost până în prezent delimitat pe bază de tratat internațional, față de spațiul extraatmosferic nesupus suveranității nici unui stat, dar care se consideră de regulă ca limita între două spații și care de regulă se situează la 100-110 km deasupra nivelului mării.

Deoarece spațiul aerian și spațiul cosmic sunt două zone cu regimuri juridice total diferite-spațiul aerian este supus suveranității depline și exclusive a statului subiacent, în timp ce spațiul cosmic și corpurile cerești sunt deschise spre explorare si exploatare liberă și pașnică a tuturor statelor-delimitare dintre ele constituie o problemă prioritară pe planul reglementărilor juridice internaționale.

Înainte de apariția și dezvoltarea aviației, statutul juridic al spațiului aerian a fost conceput pe baza principiului dreptului de proprietate, pentru ca apoi să apară ideea ca spațiul aerian reprezintă un domeniu public de interes pentru state.

Dezvoltarea treptată a navigației aeriene a impus necesitatea elaborării regimului juridic al spațiului aerian, întreaga evoluție a acestuia fiind dominată de existența și concurența a două principii fundamentale, libertatea aerului și suveranitatea asupra spațiului aerian.

Această dispută s-a soldat în final cu recunoașterea și consacrarea principiului suveranității corelat cu o serie de libertăți pe care statele și le recunosc pe bază de reciprocitate și care sunt menite a facilita cooperarea dintre ele.

Principiul suveranității statului asupra spațiului aerian a fost consacrat într-o serie de convenții internaționale ca, de pildă, Convenția de la Paris din 1919, Convenția de Ia Havana din 1928, Convenția de la Chicago din 1944.

Prin Convenția de la Paris din 1919, statele contractante admit în condiții de egalitate și reciprocitate, libertatea de trecere, pe baza căreia fiecare stat se obligă să acorde în timp de pace și fără o autorizație specială aeronavelor civile ale celorlalte părți contractante libertatea de trecere pașnică pe deasupra teritoriului său, în condițiile stabilite de convenție.

Convenția nu se aplica decât în timp de pace, în caz de război, ea se mărginea să proclame libertatea de acțiune a statelor beligerante, iar Convenția de la Havana din 1928 conține numeroase dispoziții care coincid cu prevederile Convenției de la Paris.

Pentru reglementarea aspectelor de drept internațional privat, legate de contractul de transport aerian, s-a încheiat Convenția de la Varșovia din 1929 pentru unificarea unor norme relative la transportul aerian, care reglementează mai ales răspunderea contractuală a transportatorului, întemeiată pe prezumția vinovăției lui, afară de cazul în care dovedea că a luat toate măsurile pentru a evita daunele.

După cel de-al doilea război mondial a fost convocată la Chicago, în 1944, o conferință care a adoptat mai multe convenții privind spațiul aerian.

Prima convenție, cu privire la aviația civilă internațională, a înlocuit regimul Convenției din 1919, iar potrivit convenției, aeronavele civile, proprietate particulară și care nu sunt folosite pentru servicii aeriene internaționale regulate au dreptul de a zbura peste teritoriul celorlalte părți contractante, precum și dreptul de a face escala în scopuri necomerciale, fără a avea nevoie de o autorizație prealabilă.

O altă convenție adoptată la Chicago, convenție cu privire la tranzitul serviciilor aeriene internaționale prevede că statele contractante recunosc dreptul de survol fără escală, aeronavelor civile folosite în servicii aeriene internaționale regulate, precum și escale în scopuri necomerciale

A treia convenție cu privire la transportul aerian internațional denumită convenția celor cinci libertăți, cuprinde, pe lângă drepturile stabilite de convenția privind tranzitul, și drepturi de escală pentru scopuri comerciale, în favoarea aeronavelor civile ale statelor contractante, folosite pe liniile internaționale. Cât privește aeronavele militare, regimul lor este asimilat cu cel al navelor maritime de război.

Această Convenție de la Chicago din 1944 a realizat o codificare a normelor juridice din domeniul navigației aeriene.

Statele sunt obligate să își înmatriculeze aeronavele făcându-se cu această ocazie diferența dintre aeronavele de stat și aeronavele civile, să stabilească culoarele de zbor pentru cursele regulate iar pentru zborurile speciale să întocmească și să elibereze o autorizație specială de survol.

Aeronavele la rândul lor sunt supuse jurisdicției generale a statului sub pavilionul căruia survolează, iar statul al cărui spațiu aerian este traversat de o aeronavă poate să exercite jurisdicție penală sau civilă asupra aeronavei, pentru unele acte care au loc la bord.

De asemenea, în virtutea pe care o are statul asupra suveranității spațiului aerian, el are dreptul de a reglementa prin legislația sa națională toate problemele ce țin de atributele sale suverane precum stabilirea măsurilor de garantare a securității, determinarea regimului de zbor, desfășurarea activității comerciale naționale și internaționale, exercitarea jurisdicției sale exclusive în spațiul său aerian și soluționarea oricărei probleme ce privește spațiul său aerian.

4.2. Colaborarea internațională

Suveranitatea statului asupra spațiului aerian nu exclude ci, dimpotrivă presupune colaborarea internațională bilaterală și multilaterală în vederea reglementării navigației și transporturilor civile internaționale.

În această privință Convenția de la Chicago din 1944, face distincția între serviciile aeriene internaționale regulate și serviciile aeriene internaționale neregulate.

Convenția de la Chicago consacrând în articolul l principiul suveranității asupra spațiului aerian menționează în același timp drepturile statelor în acest sens, precum dreptul de a stabili regimul de zbor și desfășurarea tuturor activităților naționale și internaționale în spațiul lor aerian, exercitarea în această zonă a jurisdicției lor depline și exclusive, statele pot crea în scopul apărării securității lor zone aeriene interzise; reglementarea prin legi și alte acte normative a intrării, ieșirii, a navigației în spațiul lor aerian și a explorării navale ce realizează transporturi aeriene internaționale, inclusiv a intrării și ieșirii mărfurilor și pasagerilor.

De asemenea, dreptul de jurisdicție asupra aeronavelor civile aflate între frontierele lor, cu excepțiile prevăzute în acordurile internaționale; dreptul de a reglementa dirijarea și chiar limitarea, prin indicarea rutelor aeriene, a traficului aerian admis pe bază de reciprocitate și dreptul de a reglementa întrebuințarea aparatului de radioemisie, de fotografiat de la bordul aeronavelor aflate deasupra teritoriilor lor.

Condițiile concrete de realizare a survolului și de efectuarea transporturilor de mărfuri și pasageri între state, sunt, de regulă stipulate în acordurile aeriene bilaterale în acest scop.

În ceea ce privește statutul aeronavelor militare, acesta este identic cu cel al nave lor maritime militare.

Așadar, regimul juridic al spațiului aerian este dominat net de principiul suveranității, statele exercitându-și suveranitatea deplină și exclusivă asupra teritoriului lor aerian.

În ceea ce privește serviciile aeriene internaționale regulate, ele se desfășoară pe baza unor autorizări prealabile ale statului survolat, beneficiind de regularitatea programelor, frecvențelor, orarelor și rutelor ce se stabilesc prin acorduri bilaterale, iar în ceea ce privește serviciile internaționale neregulate ele se efectuează ocazional determinat de problemele comune.

Aeronavele angajate în astfel de servicii neregulate au dreptul de a pătrunde fără nici o autorizație prealabilă, pe teritoriul oricărui stat contractant, de a-l traversa în tranzit fără escală și de a face escale necomerciale sub rezerva statului survolat de a cere o aterizare.

Cabotajul, adică navigația aeriană civilă între punctele situate pe teritoriul aceluiași stat este rezervat în exclusivitate, statului respectiv.

De aceea în vederea cooperării statelor în problemele navigației aeriene civile, la Conferința de la Chicago au fost adoptate două acorduri multilaterale precum, Acordul cu privire la tranzitul serviciilor aeriene internaționale și Acordul cu privire la tranzitul internațional.

Primul acord prevede acordarea reciprocă între statele contractante a dreptului de survol și a dreptului de escală necomercială pentru serviciile regulate, iar cel de al doilea acord, stipulează pe lângă primele două libertăți alte trei libertății referitoare la drepturi reciproce de trafic comercial privind transportul aerian de călători și mărfuri între statele părți și dincolo de teritoriile lor.

La acest acord au devenit părți, un număr mic de state, cea ce înseamnă că statele încă nu sunt pregătite să practice pe baze multilaterale comerțul în transport aerian, ci aceasta fiind reglementată prin acorduri bilaterale care corespund mai bine unor situații concrete diferite.

De asemenea România a încheiat un număr de 60 de acorduri bilaterale pentru înfăptuirea serviciilor aeriene civile internaționale cu state de pe toate continentele.

Rețeaua de rute aeriene pe care companiile noastre operează nu numai că s-a extins dar a devenit și mai densă, astfel că aeronavele noastre au dobândit drepturi comerciale în tot mai multe puncte din structura rutelor.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pasagerilor și mărfurilor din transportul aerian este reglementată prin Convenția de la Varșovia din 1929, cu modificările ulterioare, îndeosebi Protocolul de la Haga din 1955, iar răspunderea pentru prejudiciile cauzate la sol este guvernată de prevederile Convenției de la Roma din 1951.

Parlamentul României prin Legea nr. 64 din 13 iulie a aderat la Convenția privind recunoașterea internațională a drepturilor asupra aeronavelor, semnată la Geneva, la 10 iulie 1948 și este vorba în principal de dreptul de proprietate, dreptul de a dobândi proprietatea prin cumpărare, dreptul de a utiliza aeronava de a ipoteca s-au orice drept similar asupra aeronavei.

De asemenea prin Convenția de la Chicago din 1944 a fost creată și Organizația Aviației Civile Internaționale (OACI), instituție specializată a O.N.U., care are ca scopuri, între altele și dezvoltarea ordonată și sigură aviației civile internaționale, respectarea drepturilor statelor părți, evitarea discriminărilor și înfăptuirea pe baze echitabile a transportului aerian, precum și îmbunătățirea securității zborului în aviația civilă internațională.

Pentru asigurarea securității zborului în aviația civilă internațională au fost încheiate următoarele convenții internaționale, Convenția de la Tokio din 1963, referitoare la infracțiuni și alte acte desăvârșite la bordul aeronavelor, Convenția de la Haga din 1970 pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave a cărei sferă de aplicare este limitată la aeronavele în zbor, Convenția de la Montreal din 1971, pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile care extinde sfera incriminării și la alte acte precum deteriorarea sau distrugerea aeronavei în zbor, a instalațiilor și serviciilor la sol,care au la bază comunicarea de informații false.

Convenția de la Montreal a fost completată prin protocolul adițional din februarie 1988 de la Montreal, prin care sunt incriminate noi acte de violență, în special cele îndreptate împotriva unei persoane pe un aeroport care servește aviația civilă internațională, acte care cauzează rănirea sau decesul persoanei respective, precum și actele de distrugere sau deteriorare gravă a facilităților unui aeroport care deservește aviația civilă internațională sau a unei aeronave care nu este în serviciu.

4.3. Regimul juridic al spațiului aerian al României

România este membră a O.A.C.I. din 1966, stabilind regimul juridic al spațiului său aerian în 1953 prin Codul aerian român, care ulterior a fost abrogat, adoptându-se un nou Cod aerian în anul 2000.

Acordurile aeriene bilaterale, încheiate de România cu peste 60 de state de pe toate continentele, detaliază condițiile acordării reciproce de servicii la sol, securitatea aeronavelor pe aeroporturi, orare și rute de zbor.

Până în a doua parte a anului 1997, regimul juridic al spațiului aerian al României era reglementat prin Codul aerian aprobat prin Decretul 516/1953 și modificat prin Decretele 204/1956 și 342/1970.

Apoi, a apărut însă noul Cod aerian al României cuprins în Ordonanța Guvernului României 29/22 august 1997 publicată în Monitorul Oficial 208/26 august 1997.

Acest nou cod a intrat în vigoare la data de l ianuarie 1998 și prin el se abrogau Codul aerian vechi cu excepția dispozițiilor privind săvârșirea și sancționarea faptelor penale și orice alte dispoziții contrare.

Conform al Codului aerian român, spațiul aerian al țării noastre se află sub supravegherea deplină și exclusivă a statului român.

Conform reglementărilor cuprinse în acest Cod, România are suveranitate deplină și exclusivă asupra spațiului aerian național care face obiectul proprietății publice, iar activitatea aeronautică civilă pe teritoriul și in spațiul aerian internațional este reglementată prin acest nou Cod aerian, prin actele normative interne din domeniu, precum și în conformitate cu prevederile Convenției privind aviația civilă internațională, semnată la Chicago, ale altor convenții și acorduri internaționale la care România este parte.

Sub aspect juridic, în dimensiunea orizontală, distingem spațiu supus suveranității naționale a statului deasupra căruia se afla și restul spațiului care se găsește deasupra diferitelor zone maritime, precum zona maritimă, zona economică exclusivă.

De asemenea, în dimensiunea verticală spațiu aerian supus suveranității naționale nu a fost, până în prezent, delimitat pe bază de tratat internațional, fașă de spațiu extraatmosferic care este nesupus nici unui stat, dar care se consideră de regulă ca limita între cele două spații și care de regulă se situează la 110 km deasupra nivelului mării.

Principiul suveranității statului asupra spațiului său aerian a fost stabilit prin Convenția de la Paris sin 1919, privind navigația aeriană și reafirmat de convenția adoptată la conferința de la Chicago, din anul 1944, asupra aviației civile internaționale, precum și prin alte tratate multilaterale, dar și prin legi naționale, la care România este parte din 1965, care face referire la faptul că fiecare stat are suveranitate completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său.

De asemenea, datorită suveranității asupra spațiului aerian, statul are dreptul de a reglementa prin legislația proprie, toate problemele ce țin de atributele sale suverane, de stabilirea măsurilor de garantare a securității spațiului aerian, putând crea zone aeriene interzise sau să facă determinarea regimului de zbor, desfășurând activități de zbor comerciale naționale și internaționale, exercitând astfel jurisdicția exclusivă în spațiul său aerian și soluționând oricând problemele ce privesc spațiul aerian.

Spațiul aerian de deasupra României se află sub suveranitatea deplină și exclusivă a țării noastre.

Regimul juridic al spațiului aerian român, precum și al navigației aeriene, este stabilit prin Codul aerian și prin convenții internaționale la care România este parte.

Spațiul aerian român este împărțit în spațiu de circulație aeriană destinat navigației, zone rezervate pentru lucru aerian și zone interzise circulației aeriene.

Normele și reglementările române din domeniul aerian sunt aplicate tuturor persoanelor și aeronavelor din aviația civilă și militară, indiferent de cetățenia acestora sau de statul în care sunt înmatriculate aeronavele care desfășoară activități de zbor în spațiu aerian al țări noastre, cu excepțiile prevăzute în convențiile la care România este parte.

În același timp, legile române se aplică aeronavelor civile înmatriculate în România, persoanelor și încărcăturii aflate la bord pe parcursul unui zbor internațional dincolo de granițele țări noastre.

De aceea Codul aerian încriminează o serie de acte ilicite în domeniul aviației civile și reglementează problemele legate de răspunderea în transportul aerian internațional și intern.

Navigarea aeronavelor civile străine în spațiul aerian al țării noastre se realizează în baza unei autorizații de survol, eliberată de autoritățile române competente, prin culoare aeriene prestabilite, iar aterizarea și decolarea făcându-se pe aeroporturi deschise traficului internațional.

Orice navă militară civilă, străină sau română, care efectuează activitate de zbor în spațiul țării noastre, fără a avea autorizare pentru aceasta sau care se abate în mod voit de la prevederile autorizării primite este considerată aeronavă infractoare, iar împotriva acesteia adoptându-se măsurile prevăzute de legile în vigoare.

Zborurile internaționale în spațiul aerian român se desfășoară pe itinerarii prestabilite zboruri regulate și conform unor orare convenite, în baza convențiilor internaționale.

Pentru zborurile neprevăzute în asemenea convenții este necesară o autorizație specială prealabilă, denumită autorizație de survol.

Codul aerian al României prevede, de asemenea, că actele și faptele juridice petrecute la bordul aeronavelor civile înmatriculate în România, precum și condiția juridică a încărcăturii de la bord în timpul unui zbor internațional, dincolo de granițele țării sunt reglementate de legile române.

Dispozițiile legilor române se aplică și aeronavelor civile neînmatriculate în România, precum și echipajelor și celor aflați pe bordul lor, în timpul zborului în spațiul aerian al țării noastre, cu unele derogări stabilite prin acordurile și convențiile aeriene internaționale, încheiate de România cu alte state.

Conducerea și coordonarea activității aviației în România și a personalului ce își desfășoară activitatea în acest domeniu se exercită de către Departamentul Aviației Civile, care la rândul săi are în subordinea sa cele două companii de transporturi aeriene, TAROM și LAR.

La rândul său, România participă la o serie de convenții multilaterale în domeniul aerian, inclusiv la cele privind securitatea transporturilor, iar prin acorduri bilaterale reglementează serviciile aeriene civile internaționale.

În scopul asigurării și siguranței zborului, Ministerul Transporturilor emite reglementări aeronautice, conforme cu reglementările, standardele, practicile recomandate și procedurile elaborate de Organizația Aviației Civile Internaționale și de alte organisme internaționale de aviație civilă la care România este parte și asigură controlul respectării acestora.

Protecția aviației civile împotriva actelor de intervenție ilicită se realizează pe baza programului Național de Securitate Aeronautică, elaborat de Ministerul Transporturilor și aprobat prin hotărârea Guvernului, Ministerul Transporturilor este autoritatea de stat responsabilă pentru dezvoltarea, implementarea și operaționalitatea acestui program.

Încălcarea prevederilor Codului Aerian atrage, după caz, răspunderea disciplinară, civilă contravențională sau penală a persoanelor vinovate.

Conform prevederilor acestui cod, constituie contravenții, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii, să constituie infracțiuni, următoarele fapte: lipsa documentelor de bord, încălcările referitoare la condițiile de exploatare a tehnicii aeronautice, detestarea neautorizată de la bordul unei aeronave civile aflate în evoluție chiar dacă nu s-au produs accidente etc..

Articolul 97 al Codului aerian stipulează, că constatarea faptelor contravenționale, precum și aplicarea sancțiunilor se fac de organelor abilitate de Ministerul Transporturilor, precum și că dispozițiile prezentului capitol cu dispozițiile Legii 32/1968 privind constatarea și sancționarea contravențiilor.

Reglementările emise de Ministerul Transporturilor în aplicarea prevederilor acestui cod sunt obligatorii pentru toți agenții economici aeronautici civili care sunt persoane juridice autorizate să desfășoare activități în domeniul aeronauticii civile.

BIBLIOGRAFIE

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 767/31.10.2003.

LEGEA 17 din 17 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue al României, publicată în M.O. numărul 99 din 9 august 1990.

ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI numărul 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române.

ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI numărul 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României.

LEGEA 141 din 24 iulie 1997 privind codul vamal al României publicată în M.O. numărul 180 din l august 1997.

ORDONANȚA GUVERNULUI numărul 29 din 22 august 1997 privind codul aerian al României publicată în M. O. numărul 208 din 26 august 1997.

GRIGORE GEAMANU – Dreptul internațional contemporan, volumele I-II, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1975.

GHEORGHE MOCA – Drept Internațional, volumul I, Ed. Politică, București, 1983.

CONSTANTIN ANDRONOVICI – Drept Internațional Public, Ed. Graphix, Iași, 1993.

NICOLAE ECOBESCU, VICTOR DUCULESCU – Drept Internațional Public, Ed. Hyperion XXI, 1993.

DUMITRA POPESCU, ADRIAN NĂSTASE, FLORIAN COMAN – Drept Internațional Public, Casa de editură și presă „Șansa”, 1994.

TEODOR MELEȘCANU, IULIA VOINEA-MOTOC – Droit International Public, Ed. Universității București, 1996.

MARȚIAN NICIU – Drept Internațional Public, volumul al II-lea, editura Fundația Chemarea, Iași, 1996.

RALUCA MIGA BESTELIU – Drept Internațional – Introducere în Dreptul internațional public, Editura AII Educațional, 1997.

GRIGORE STAMATE – FRONTIERA DE STAT A ROMÂNIEI, Ed. Militară, București, 1997.

AUREL PREDA-MĂTĂSARU – Tratat de Drept Internațional Public, Ed. Lumina Lex, 2002.

DUMITRU MAZILU – Drept Internațional Public, Ed. Lumina Lex, 2001.FLORIAN COMAN – Drept Internațional Public, Ed. Sylvi, 2001.

BIBLIOGRAFIE

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 767/31.10.2003.

LEGEA 17 din 17 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue al României, publicată în M.O. numărul 99 din 9 august 1990.

ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI numărul 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române.

ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI numărul 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României.

LEGEA 141 din 24 iulie 1997 privind codul vamal al României publicată în M.O. numărul 180 din l august 1997.

ORDONANȚA GUVERNULUI numărul 29 din 22 august 1997 privind codul aerian al României publicată în M. O. numărul 208 din 26 august 1997.

GRIGORE GEAMANU – Dreptul internațional contemporan, volumele I-II, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1975.

GHEORGHE MOCA – Drept Internațional, volumul I, Ed. Politică, București, 1983.

CONSTANTIN ANDRONOVICI – Drept Internațional Public, Ed. Graphix, Iași, 1993.

NICOLAE ECOBESCU, VICTOR DUCULESCU – Drept Internațional Public, Ed. Hyperion XXI, 1993.

DUMITRA POPESCU, ADRIAN NĂSTASE, FLORIAN COMAN – Drept Internațional Public, Casa de editură și presă „Șansa”, 1994.

TEODOR MELEȘCANU, IULIA VOINEA-MOTOC – Droit International Public, Ed. Universității București, 1996.

MARȚIAN NICIU – Drept Internațional Public, volumul al II-lea, editura Fundația Chemarea, Iași, 1996.

RALUCA MIGA BESTELIU – Drept Internațional – Introducere în Dreptul internațional public, Editura AII Educațional, 1997.

GRIGORE STAMATE – FRONTIERA DE STAT A ROMÂNIEI, Ed. Militară, București, 1997.

AUREL PREDA-MĂTĂSARU – Tratat de Drept Internațional Public, Ed. Lumina Lex, 2002.

DUMITRU MAZILU – Drept Internațional Public, Ed. Lumina Lex, 2001.FLORIAN COMAN – Drept Internațional Public, Ed. Sylvi, 2001.