Frontiera Fluviala a Romaniei
Cuprins
=== Frontiera fluvială a României ===
CAPITOLUL I „FRONTIERA ȘI DREPTUL INTERNAȚIONAL”
1. Scurt Istoric
Mărturiile istorice demonstrează incontestabil că instituția apărării frontierelor a existat din cele mai vechi timpuri. Indiferent de forma de organizare și denumire – plăieși, potecași, mărginași, cordonași, călărași, martalogi, dorobanți, grăniceri, polițiști de frontieră – conținutul misiunilor a fost același, cu anumite particularități, în funcție de caracterul perioadei istorice existente: în timp de pace, străjuirea hotarelor, prevenirea activităților ilegale la adresa siguranței interne, iar în timp de război participarea la lupta pentru apărarea pământului strămoșesc. Redăm în continuare câteva repere istorice care au marcat evoluția instituției:
Tratatul de la Adrianopole (1829), când țările române și-au putut crea armate proprii – milițiile naționale pământene;
In anul 1834, pe timpul Regulamentului Organic, s-a înființat pentru prima dată, în Muntenia, Corpul Grănicerilor, întocmindu-se „Proiectul asupra pazei Dunărei și a graniței dinspre Austria și Moldova”;
În anul 1850, prin „Legea pentru Organizația Grănicerilor”, se ia oștirii paza frontierelor și se dă satelor; Barbu Dimitrie Știrbei, „Domnul stăpânitor a toată Țara Românească”, a dat „Legiuirea granițelor”, numărul 129/14 iulie 1850, în care stabilește modul de asigurare a pazei și controlul granițelor, consfințind apariția armei grănicerilor. Modelul din Țara Românească este preluat 4 ani mai târziu în Moldova;
Unirea Principatelor Române din 1859 a adus modificări și în ceea ce privește structura grănicerilor. Prin Decretul nr. 485/10 iulie 1862 a fost desființată granița de pe Milcov dintre cele două state românești. Înaltul Decret Domnesc nr. 893/24 iulie 1964 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza prevedea organizarea grănicerilor din Moldova după modelul celui din Țara Românească și unirea celor două corpuri grănicerești – Corpul Grănicerilor făcea parte integrantă din armată;
În martie 1872, prin modificarea „Legii de organizare a puterii armate din 1866”, grănicerii sunt desființați ca structură corp aparte, ei intrând în Legea comună și făcând aparte din regimentele de dorobanți, fruntariile fiind păzite de către aceștia. Ulterior, până în 1904, paza s-a efectuat de către unitățile de infanterie, întrucât prin legea de organizare a armatei din 1881 regimentele de dorobanți au fuzionat cu cele de infanterie;
La 1 aprilie 1903 a apărut Legea asupra organizării Poliție Generale a Statului, promulgată prin Decretul regal nr. 1330, prin care s-a înființat Poliția de Frontieră;
Înaltul Decret nr. 760 din 3 martie 1904 a instituit Corpul de Grăniceri, stabilind că acestea, pe lângă misiunea de pază și supraveghere a frontierelor, avea și îndatoriri de ordin vamal și polițienesc. Din Decretul Regal nr. 1187/31 martie 1904 privind Regulamentul asupra serviciului de poliție la punctele de frontieră în porturi și gări s-au pus bazele organizatorice, funcționale și raționale ale Poliției de Frontieră;
În 1928, conform Regulamentului asupra Serviciului de Poliție la Punctele de Frontieră, Poliția de Frontieră devine un organ al Siguranței naționale și are sarcina de prevenire și combatere „a diferitelor acțiuni dăunătoare statului, atât prin observarea mișcărilor de la frontieră, cât și prin activitatea informativă a celor care pun la cale acțiuni în contra siguranței interne și externe a statului”;
La 12 iulie 1940 a fost înființată Direcția Generală a Poliției și Securității Statului (incluzând și Poliția de Frontieră, conform Legii 2370);
La 1 ianuarie 1946, a luat ființă Comandamentul Trupelor de Grăniceri, care, în 21 iunie 1947, a fost scos din subordinea M.Ap.N. și trecut în cea a M.I.;
În 1948 a fost înființat Serviciul de Pașapoarte și Poliție de Frontieră din subordinea M.I., iar, un an mai târziu, Trupelor de Grăniceri li s-au dat în competență și controlul punctelor de trecere a frontierei;
În perioada 1956-1960, Trupele de Grăniceri au făcut parte din Direcția Securității din M.I., în februarie 1960, acestea (în cadrul cărora se aflau și punctele de frontieră) fiind trecute la Ministerul Forțelor Armate. În 1964, punctele de control pentru trecerea frontierei de stat au trecut de la Ministerul Forțelor Armate la Ministerul Administrației și Internelor;
Subordonarea grănicerilor la M.Ap.N. a durat până în anul 1992, când, prin Legea nr.56/1992 privind frontiera de stat a României, Comandamentul Trupelor de Grăniceri a trecut în subordinea M.I.;
În anul 1998, s-a dispus constituirea Poliției de Frontieră Române, pentru îndeplinirea misiunilor de supraveghere și controlul frontierei de stat, iar prin OUG nr.80/4 iunie 1999 s-a înființat Poliția de Frontieră Română, prin preluarea structurilor și efectivelor C.N.Gr. și D.P.F. din cadrul D.G.P.F.S.P.M.P., precum și a unor posturi ale Poliției T.N. din cadrul I.G.P.
2. Definiția, importanța și clasificarea frontierei de stat
Noțiunea de frontieră este strâns legată de cea a statului, mai precis de elementul de bază al acestuia, teritoriu.
Teritoriul este un element constitutiv al statului, reprezentând dimensiunea sa materială, îndeplinind un rol de maximă importanță, ce depășește interesul strict al definirii statului. Pentru a evidenția rolul teritoriului, trebuie reținute câteva din funcțiile acestuia:
teritoriul este acela care permite situarea statului în spațiu și delimitarea lui prin frontiere de alte state;
teritoriul sub aspect fizic și în anumite limite întinderea și prerogative puterii publice, suveranitatea și independența acestuia;
Conceptual și științific putem afirma că teritoriul de stat este stabil, deoarece este locuit de o colectivitate socială permanentă (popor sau națiune) și limitat precis prin frontiere care-l delimitează de teritoriul altor state, de marea liberă și de spațiul cosmic, iar frontierele statului sunt inviolabile. Deci, între teritoriul de stat și frontierele sale există o strânsă interdependență, o unitate indestructibilă, astfel: teritoriul este cuprins în frontiere, iar frontierele delimitează teritoriul.
Teritoriile dintre popoare, imperii apoi a statelor pe mapamond de-a lungul istoriei s-a făcut prin frontiere naturale (crestele munților, talvegul unor văi), frontiere forestiere (de unde și denumirea de arborele de frontieră – se marcau prin anumite semne copacii pe unde trecea frontiera), frontiere lacustre (marginile unor lacuri), frontiere maritime (țărmul mărilor sau al oceanelor), fluviale, frontiere subterane și prin frontiere aeriene. Deci, statele au fost și sunt înconjurate de frontiere care marchează limita suveranității acestora și a competenței lor, fiind protejate prin zone de frontieră bine păzite și controlate de forțe specializate.
Frontiera de stat este linia reală sau convențională, trasată între diferite puncte de pe suprafața globului pământesc, care departe teritoriul unui stat de teritoriul altor state, marea teritorială de marea liberă ,spațiul aerian național de spațiul aerian al statelor vecine și de cel cosmic.
Noțiunea de frontieră n-a fost cunoscută din momentul apariției statului, în concepția romană ea se reduce la acel limes, cu sens de dispozitiv de protecție militară. Abia la sfârșitul secolului a IX-lea, noțiunea de frontieră începe să se contureze datorită împărțirii unor teritorii prin tratatele de la Verdun (843) și Marsen (870) de către regii franci din dinastia carolingiană.
Ca și teritoriul, frontierele au jucat un rol însemnat în relațiile internaționale, stabilirea fiind în decursul istoriei obiectul unor nesfârșite conflicte (după unele statistice, 80% din conflictele internaționale sunt diferende de frontieră sau teritoriale).
Delimitarea teritoriilor prin frontieră reprezintă o datorie sacră a statului de a-și proteja cetățenii și de a stăpâni teritoriul, ca loc al formării, existenței și dezvoltării viitoare a națiunii. Deci, frontiera reprezintă un gaj de securitate națională, iar violarea ei constituie un act de extremă gravitate internațională.
Dreptul internațional clasifică frontierele după modul de constituire în trei mari categorii:
frontiere naturale;
frontiere geometrice;
frontiere astronomice.
Frontierele naturale sunt cele stabilite în funcție de particularitățile geografice (albia râurilor sau fluviilor, înălțimi alpine, văi, țărmul maritim).
Frontiere geografice sunt liniile drepte care despart teritoriile statelor, traversând diferite forme de teren, fără a ține seama de orientarea acestora. Uneori din anumite considerente de ordin practic (de exemplu: pentru a nu despărți o localitate sau aceasta de sursele apropiate de alimentare cu apă) se admite ca frontiera geometrică să se abată de la linia dreaptă.
Frontiere astronomice urmează paralele sau meridianele globului pământesc cum ar fi: SUA – Canada, SUA – Mexic, R.P. Coreea – Coreea de Sud sau sectoarele polare arctice.
După elementele componente ale teritoriului despărțit , frontierele se împart în:
frontiere terestre;
frontiere fluviale
frontiere maritime;
frontiere aeriene;
Frontiera terestră desparte uscatul (solul) dintre două state și ea poate fi naturale sau geometrică.
Frontiera fluvială împarte în două părți apele curgătoare sau ale unui canal situate între teritoriile a două state.
Frontiera maritimă este linia exterioară a mării teritoriale, fixată unilateral prin act normativ intern, despărțind marea teritoriale de marea liberă și marea teritorială a unui stat de cea a statelor vecine, ținând cont de normele și principiile admise de dreptul internațional.
Frontiera aeriană delimitează spațiul aerian a două state, fiind determinată de liniile verticale care pornesc de la linia de frontieră terestră, fluvială sau maritimă până la limita inferioară a spațiului cosmic.
Stabilirea frontierelor între statele limitrofe din punct de vedere juridic se reglementează prin intermediul unui tratat ce cuprinde în textul său descrierea traseului liniei de frontieră, iar pe o hartă anexată acestuia este materializat grafic.
Frontierele își pot modifica traseul și din punct de vedere natural (aluviuni sau scufundări de teren etc.). indiferent de cauzele care au provocat schimbarea fizică a frontierei, modificarea acesteia din punct de vedere juridic nu poate interveni decât pe calea unui acord între statele interesate.
Acest acord trebuie să fie ratificat de fiecare stat prin lege pentru ca să intre în vigoare. După momentul ratificării, acordul devine parte integrată a legii, aplicându-se doar prin intermediul acesteia.
3. Frontiera de stat a României – rol și caracteristici
Frontiera de stat a României are rolul de a despărți teritoriul statului român de teritoriile statelor vecine și marea teritorială a României de marea teritorială a statelor vecine și de zona contiguă.
Totodată, frontiera de stat delimitează în plan vertical spațiul aerian și subsolul statului român de spațiul aerian și subsolul statelor vecine. În profunzime, frontiera delimitează subsolul până la adâncimea posibilităților de forare, iar spațiul aerian este despărțit până la limita inferioară a cosmosului. De asemenea, la fluviul Dunărea, frontiera de stat trece pe mijlocul șenalului navigabil principal, pe celelalte ape curgătoare, pe al mijlocul pânzei de apă, iar la Marea Neagră, pe limita exterioară limitele laterale ale mării teritoriale a României.
Constituția României, nominalizând teritoriul ca element constitutiv al statului, precizează că el este inalienabil, interzicându-se astfel orice formă de înstrăinare a acestui (art. 3, alin. 1), iar prevederile art. 3, alin. 2 statuează că: „frontierele țării sunt consfințite prin lege organică, cu respectarea principiilor și a celorlalte norme general admise ale dreptului internațional”. Conform Legii frontierei de stat a României, frontiera este inviolabilă și se stabilește prin lege, ținându-se cont de prevederile tratatelor internaționale, convențiilor sau înțelegerilor încheiate de statul român cu statele vecine.
Frontiera de stat a României are o lungime de 3.202,175 km, din care 1085,601 km frontieră terestră, 1817,900 km frontieră pe ape curgătoare și 298,674 km frontieră maritimă (anuarul statistic din 1995 include 244 km de frontieră maritimă teritorială, fără lungimea totală a frontierei maritime cu vecinii).
Frontiera de stat a României este limita juridică în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă, iar națiunea română dreptul său de autodeterminate.
CAPITOLUL II „FRONTIERA FLUVIALĂ A ROMÂNIEI”
Secțiunea A:
1. Fluviul Dunărea – granița istorică a românilor
Frontierele românești poartă amprenta evoluției și involuțiilor spațiului în limitele căruia și-a plămădit existența poporul român, spațiul carpato-danubiano-pontic. Aceste trei repere geografice Carpații, Marea Neagră și Dunărea au influențat profund istoria românilor.
Primele înscrieri despre fluviul Dunărea le avem de la gânditorii antici: Herodot, Strobo și Arrian. Cel mai mare istoric al lumii , Herodot, vorbește, la finele secolului V î.d.Ch. despre Istru (Dunărea) și despre o serie dintre afluenții săi: Tibisis (Tisa), Maris (Mureș), Araros (Olt), Ordessos (Argeș), Naparis (Ialomița), Pyretos (Prut); afluenți care au avut relevanțăă în viitoarea evoluție românească. Românii au latinizat denumirile grecești ale acestor ape: Istru a devenit Danubius, iar Araros a devenit Alutus.
Referitor la geneza fluviului Dunărea, majoritatea specialiștilor sunt de părere că bazinul Dunării s-a format într-o mare depresiune caracteristică continentului după retragerea Mării Sormaatice, prin scurgerea apelor în urma unor involuții și intense acțiuni regresiv-erozive care au durat mii de ani.
Pentru a ne referi la Dunăre ca la o graniță naturală a românilor se impune să-i recunoaștem, pe momente istorice, statutul politic, militar și economic. Un regim bine definit de reguli și norme de drept, la care să fi fost supusă Dunărea, e greu de localizat în timp. Acestea trebuie căutate în strânsă legătură cu evoluția istorică a intereselor pe care așezările neamurilor situate de o parte și de alta a fluviului le-au avut, precum și a conflictelor de interese pe care atotstăpânitorii popoarelor le-au impus.
Odată cu înființarea primelor colonii grecești, a căror rațiune era negoțul, începând cu secolul VII î.d.Ch. – au existat unele uzanțe referitoare la comerț și navigație. Principiul stăpânul malurilor avea drept exclusiv și asupra apelor dintre acestea a dominat epoca grecească, cât și cea geto-dacă a Dunării, iar după ce romanii au pus stăpânire pe fluviu, vreme de câteva secole, s-au împământenit normele potrivit cărora Danubius era un bun al imperiului.
Romanii au construit încă de la începutul ocupației un fel de corporații sau colegii nautice dunărene care aveau drept scop supravegherea navigației, perceperea taxelor vamale și executarea pazei la fluviu. În perioada stăpânirii romane, Dunărea era un fluviu controlat de la o extremitate la alte deoarece era considerat fluviu intern roman.
Primul document românesc care primește regimul juridic al Dunării include Privilegiul pe care domnul Țării Românești, Vlad Basarab îl acorda în 20 ianuarie 1368 negustorilor brașoveni cu privire la libertățile lor de negoț și siguranța ce le erau asigurate pe Dunăre. Al doilea document românesc, cu conținut asemănător, a fost elaborat în 23 august 1413 destinat tot negustorilor brașoveni are cuprindea privilegiile acordate de Mircea cel Bătrân în același sens.
Ascensiunea Imperiului Otoman în centrul și sud-estul continentului european și rivalitățile cu celelalte imperii existente și care vor apărea, va duce la elaborarea unor tratate cu referire la fluviul Dunărea (care a devenit un adevărat fluviu turcesc). Tratatele: Karlowitz (26 ianuarie 1699), Passarowitz (7 iulie 1718), Belgrad (18 septembrie 1739), Constantinopol (20 mai 1784) aduc referiri la regimul libertății de navigație și comerț a supușilor și negustorilor imperiilor austriac și turc în circulația pe Dunăre. În toată perioada otomană, tările române, fiind sub suveranitate turcă, și-au păstrat sistemul vamal și de supraveghere la frontiera de sud până în secolul XVIII-lea.
Spre sfârșitul secolului XIX-lea Dunărea atrage atenția marilor puteri europene care-și urmăreau propriile interese, sfidând voința popoarelor dunărene mici și încălcând cele mai elementare principii de drept internațional.
Unmoment relevant pentru viitoarea reglementare a regimului Dunării îl reprezintă Tratatul de la Viena din 9 iunie 1815, prin care s-au pus bazele navigației pe fluviile internaționale, în sensul că puterile ale căror state sunt separate sau traversate de același rău navigabil se angajează să reglementeze în comun acord, tot ceea ce privește navigației pe acel rău și celelalte activități. Cu toate că prevederile juridice ale acestui tratat reprezintă un prim pas pentru regimul juridic al Dunării, materializarea lor rămâne de domeniul dezinteresului, marile puteri, riverane sau neriverane, înțelegând în felul lor modalitățile de aplicare a cestora.
Problema fluviului Dunărea s-a bucurat de o atenție aparte în cadrul Congresului de la Paris din 30 martie 1856 ce face invocarea oficială a principiului libertății de navigație și comerț pe Dunăre, aspect de natură să faciliteze relațiile politice și economice dintre state și să învioreze traficul fluvial.
Până la unirea principatelor în problema regimului juridic al Dunării nu a mai fost consultată partea românească decât la Conferința de la Paris din 1858. După unirea Munteniei cu Moldova, domnitorul Alexandru Ioan Cuza elaborează norme și reguli de drept intern și internațional (deoarece nu avea puterea totală, acestea nu au avut efect) în legătură cu regimul Dunării și paza frontierei de sud a României.
După războiul de independență din 1877, Congresul de la Berlin din 1878 consacra un nou principiu – acela al participării directe a Europei la supravegherea și efectuarea poliției fluviale pe Dunărea de Jos. Este de remarcat faptul că, după cucerirea independenței de stat, România, prin semnarea Tratatului de la Berlin, avea dreptul să facă poliție administrativă și judiciară, precum și executarea și supravegherea pe fluviul Dunărea. De asemenea, România avea un delegat în Comisia europeană a Dunării și în Comisia mixtă a Dunării de Jos.
Finele secolului al XIX-lea surprinde statul român preocupat de întărirea suveranității sale teritoriale și a reglementările pozitive stabilite prin tratate pe această linie, iar în ceea ce privește problema Dunării, se intensifică măsurile de supraveghere și întreținere.
Ascensiunea militară vremelnică pe teritoriul european a Germaniei din toamna anului 1940 a presat statele europene să convoace la Viena o conferință care s-a încheiat cu adoptarea unui aranjament provizoriu în baza căruia un Consiliu al Dunării fluviale prelua atribuțiile Comisiei Internaționale a Dunării care se desființa, iar un comitet special al Consiliului era însărcinat cu funcțiile executive.
După anexarea Bucovinei și a Basarabiei în 1940, Uniunea Sovietică devine riverană Dunării și închide cu Germania un acord cu privire la regimul fluviului, hotărând înființarea Comisiei Dunărene unice, legalizând astfel expansiunea germană în bazinul dunărean.
Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947 închide al doilea război mondial, modifică în mod simțitor regimul Dunării, înlăturând definitiv obstacolele impuse în perioada 1856-1944 și restabilește drepturile statelor dunărene. Prin articolul 36 al tratatului se stipulează că: „Navigația pe Dunăre va li liberă și deschisă cetățenilor, vaselor de comerț și mărfurilor tuturor statelor pe picior de egalitate”. Aceste schimbări geopolitice a permis, ca la 18 august 1948, să ia naștere la Belgrad Convenția Dunării prin care se reînființează Comisia Dunării compusă din reprezentanții statelor dunărene câte unul pentru fiecare din aceste țări, al cărei sediu, în prezent, se află la Budapesta.
2. Regimul juridic frontalier al Dunării
Regimul juridic al Dunării – fluviu navigabil pe o lungime de 2588 km – este reglementat în prezent prin Convenția de la Belgrad din 18 august 1948 încheiată de către statele riverane, intrată în vigoare la 11 mai 1949.
În convenție s-au statuat următoarele principii:
Navigația pe Dunăre este liberă pentru cetățenii, navele comerciale și mărfurile tuturor statelor în condiții de egalitate, regimul extinzându-se numai asupra porturilor navigabile a Dunării de la Ulm la Marea Neagră (cu ieșire la mare prin brațul Sulina).
Navele de război ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai în porțiunea de fluviu cuprinsă în frontierele proprii, iar în afara acestora, numai pe baza de înțelegere între statele interesate (navele de război a statelor neriverane le este interzisă navigația pe acest fluviu);
Stabilirea regulilor de navigație pe Dunăre, supravegherea fluvială, sanitară sau polițienească și efectuarea lucrărilor hidro-tehnice necesare menținerii Dunării în stare de navigație intră în competența statelor riverane.
Pentru aplicarea convenției și a coordonării activității privind navigația pe Dunăre s-a înființat Comisia Dunării alcătuită din reprezentanții statelor riverane ,câte unul din fiecare stat, ce se bucură de imunitate diplomatică. Sediul Comisiei a fost la Galați până în 1957, apoi s-a mutat la Budapesta.
Folosirea apelor Dunării în alte scopuri decât navigația este reglementată prin acordul încheiat între statele riverane, de exemplu, Acordul din 1963 dintre România și Iugoslavia privind sistemul hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I și cel din 1976 pentru Porțile de Fier II.
Referitor la Combaterea poluării a fost adoptată la București 1985 Declarația statelor Dunărene în materie de gospodărire și protecție a apelor fluviului contra poluării.
În 1994, la 29 iulie, a fost semnată la Sofia Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (ratificarea de România prin Legea nr.14 din 24 februarie 1995), care între obiectivele stabilite prevede gospodărirea durabilă și echitabilă a apelor, măsuri de reducere a poluării, protecția mediului acvatic, utilizarea durabilă pentru alimentarea cu apă potabilă, industrială și pentru irigații, conservarea și reconstrucția ecosistemelor. De asemenea, Convenția se referă la principiul poluatorul plătește, la principiul precauției, vizând evitarea pagubelor și aplicarea unei abordări preventive, stipulând totodată angajamentul statelor de a informa publicul asupra calității mediului riveran al fluviului Dunărea ca răspuns la orice cerere rezolvabilă.
Această convenție se referă și la formele de cooperare, cum sunt consultări, schimb de informații, la măsurile de protecție ce urmează a fi întreprinse de către statele părți, la programele de monitoring și evaluare privind calitatea apelor, controlul emisiilor, a evacuărilor de ape uzate.
Pentru realizarea obiectivelor și dispozitivelor convenției se prevede înființarea Comisiei Internaționale pentru protecția fluviului Dunărea, formată din delegați numiți de către statele părți, președinția comisiei va fi determinată de părțile contractante, prin rotație, în ordine alfabetică. Comisia dispune de un secretariat permanent cu sediul la Viena. Convenția este deschisă spre semnare statelor Dunărene, precum și comunității European, iar guvernul român a fost desemnat ca depozitar al Convenției.
3. Principiile stabilirii frontierei fluviale de-a lungul istoriei
Cursul Dunării, de-a lungul timpului, a influențat evoluția neamurilor care au ales ca loc de existență bogățiile avute și purtate de acest fluviu, iar popoarele în evoluția lor au căutat să-l aibă ca proprietate sau ca limită de despărțire între ele. Dovezile istorice nu aduc argumente numeroase despre metodele și principiile folosite în perioadele anterioare pentru delimitarea și demascarea frontierei fluviale.
3.1. Principiul cutumiar al pânzei de apă
Normele juridice au incidență în domeniul fluvial în general și al Dunării în special nu avem decât odată cu începutul feudalismului.
În perioada antică (perioada geto-dacă și apoi daco-romană) existau reguli cutumiare, norme asemănătoare cu normele referitoare la alte fluvii.
Necunoașterea posibilităților oferite de apele curgătoare din punct de vedere strategic și militar au făcut ca diferite neamuri să-și adjudece teritoriile doar până la contactul cu malul, iar pânza de apă reprezentând o porțiune de frontieră cu însușiri separatiste. În cazul fluviului Dunărea, sau a altor râuri, situația fiind asemănătoare. Primii care și-au dat seama de însemnătatea strategico-militară au fost romanii, care și-au construit acele castre pe malurile opuse, care trebuiau să reziste în calea invaziei migratorilor. Apoi, statele riverane au conștientizat însemnătatea cursului apei și și-au întins stăpânirea asupra întregii suprafețe a cursului.
3.2. Principiul malului frontalier
Până la contactul cu migrația slavă a secolului al VII-lea, când romanii stăpâneau ambele maluri, linia frontierei a constituit-o malul de la extremitatea posesiunii teritoriale. Acest aspect îl întâlnim la romani, bizantini și turci sau în înscrisurile unilaterale care apreciau malul dinspre miazănoapte al fluviului drept limită a imperiului, mai ales în Dobrogea. Din punct de vedere românesc chiar în perioada pur otomană a secolelor XIV-XVII, timp de câteva sute de ani s-a certificat că lunca Dunării și malurile ei dobrogene rămân tot în seama românilor, fapt inserat în însăși capitulațiile turcești ale secolului XVI-lea, ca să n mai detaliem asupra înscrisurilor proprii străbunilor noștri voievozi.
3.3. Principiul firului de apă
când otomanii încep să piardă războaiele ruso-turce, către sfârșitul de veac al XVII-lea, problema apartenenței Dunării, pe sectoare compacte sau numai în limita unora dintre brațele sale, devine o discuție delicată de importanță majoră.
Astfel, deși prin Tratatul de pace semnat la București în mai 1812, aflăm că, la nordul Dobrogei, malul stâng al Dunării, de la confluența sa cu Prutul și până la vărsarea în mare ar fi trebuit să constituie hotarul dintre Rusia și Turcia, în fapt, comisia mixtă de delimitate a trasat frontiera dintre cele două imperii pe firul apei. Este de reținut că în tratatele de pace din 1856 și 1879 acest principiu subzistă până astăzi în reglementările frontaliere Dunărene, și nu numai, fiind uzitat sub denumirea greșită și de principiul mijlocului pânzei de apă, din necunoașterea faptului că firul apei înseamnă ,deopotrivă, linia sondelor mai adânci, dar și al punctelor de maximă viteză a apei, fiind deci un talveg.
3.4. Principiul mijlocului fluviului
Începând cu 1908, prin Convenția pentru delimitarea frontierei fluviale pe Dunăre încheiate la Sofia, acest principiu își găsește consacrarea juridică în adevăratul sens al noțiunii, constituind principiul de bază al stabilirii traseului liniei frontierei de stat româno-bulgare, când fluviul curge într-o singură albie. În subsidiar pentru situațiile în care fluviul se desparte în mai multe brațe este precedat de principiul mijlocului brațului ce constituie talvegul. Fiind apreciat cu cea mai îndelungată existență în timp, deoarece era cel mai ușor de determinat, a fost preluat și în cadrul delimitărilor pe apele curgătoare nenavigabile, pâraie, canale, de către comisiile mixte din sectorul fost româno-sovietic din perioadele 1948-1949.
Acest principiu s-a folosit, în situații similare, în determinarea traseului liniei de frontieră română-ungare pe râurile de frontieră care aveau insule și în funcție de poziția lor față de linia de frontieră au fost atribuite unuia sau celeilalte părți, în ordinea stabilită sau potrivit celor convenite de către cele două state. Pentru celelalte râuri, precum și pentru pâraie, canale, diguri se folosește principiul mijlocului pânzei de apă.
3.5. Principiul talvegului fluviului
Principiul a fost folosit de practica frontalieră pentru delimitarea fluviului Dunărea în urma Tratatului de pace de la Adrianopol din 1829 și precede principiul firului de apă. Materializarea lui s-a făcut în sectorul dunărean ruso-turc din sudul Basarabiei, începând de la confluența cu Prutul ;și în zona Tulcei, pe brațul Sf. Gheorghe, între 29 martie-8 octombrie 1830, de către o comisie mixtă special constituită. După Tratatul de pace de la Paris din 1856 când se redă Moldovei malul Basarabiei și Delta Dunării, traseul frontierei pe Dunăre revine pe brațul Chilia și în continuare pe brațul Starâi-Stambul, potrivit aceluiași principiu de delimitare, acceptat implicit de documentele de delimitare care au precedat în 1878 Tratatul de pace de la Berlin, care oficializează pătrunderea Rusiei la fluviu.
Relevanța deosebită a acestui principiu în tehnica frontalieră și-a menținut funcționalitatea, fiind uzitat în delimitarea frontierei româno-sârbo-croato-slovene de după primul război mondial.
De asemenea, principiul talvegului era folosit, ca regulă generală, doar în legătură cu mijlocul pânzei de apă a brațului care-l încorpora, în sectorul româno-bulgar de după 1908, când fluviul era despărțit de insule de două sau mai multe brațe. A mai fost folosit și în delimitarea frontalieră dunăreană din sectorul româno-iugoslav de după cel de-al doilea război mondial.
Când fluviul formează două sau mai multe brațe navigabile, acela dintre talvegurile particulare care va prezenta în cursul sau sonda minimă cea mai adâncă este considerat ca talveg al fluviului. Dacă diferențele măsurabile dintre sondele minime nu trec peste 15 cm, brațul din dreptul sondelor minime (în sectorul româno-bulgar) care va prezenta cea mai mare secțiune de apă sub nivelul etajului va fi considerat că încorporează talvegul fluviului.
3.6. Principiul mijlocului șenalului navigabil
A fost materializat, prima dată, în Descrierea liniei de frontieră pe Dunăre între Regatul României și Regatul Iugoslaviei din 1933, ca principiu al canalului principal. După delimitările postbelice ce instituie ca principiu fundamental, atât pentru stabilirea traseului frontierei de stat pe fluviul Dunărea cât și pe celelalte râuri navigabile, și este preluat în sectoarele româno-sovietic și româno-ungar. Ulterior, acest principiu se prevalează de cea mai largă utilizare internațională, constituind baza delimitărilor contemporane.
Problemele cele mai acute se pun în cazul despărțirii fluviului, când traseul liniei de frontieră trebuie să urmeze, întotdeauna mijlocul șenalului navigabil principal și să se schimbe potrivit cu modificarea acestuia.
3.7. Principiul convențional de delimitare fluvială
Statele riverane fluviului, după stabilirea situației imediat postbelice și pornind de la rațiuni de ordin economic, au resimțit nevoia exploatării din plin a posibilităților oferite de Dunăre. Astfel, în baza unor prealabile înțelegeri bilaterale, în sectoarele româno-sârb și româno-bulgar al fluviului, s-au construit și funcționează sistemele hidroenergetice și de navigație cunoscute, care au impus modificarea traseului frontierei de stat în zonele în cauză, potrivit celor convenite de ambele părți interesate.
Ca urmare a celor stabilite prin Acordul româno-iugoslav din 1963, după terminarea obiectivului Porțile de Fier I, s-a procedat la rectificarea frontierei de stat, urmând ca cei 241,384 m rezultați în favoarea României să fie compensați după construirea celui de-al doilea sistem, de la Porțile de Fier II, ceea ce s-a și întâmplat în1989.
În cele două situații, traseul frontierei de stat a fost stabilit potrivit unor principii convenționale acceptate de părți (principii folosite și cunoscute în practica altor state sau în practica românească pe râul Prut în zona Nodului hidrotehnic Stânca-Costești). În zona barajelor sau podurilor care traversează fluviul, stabilirea frontierei pe aceste obiective se face în linie dreaptă perpendicular pe axul longitudinal al acestuia. În asemenea situații, de regulă, coordonatele punctelor de relevanță se calculează într-un sistem unic, acceptat de comun acord.
Pe aceste obiective marcarea frontierei se execută printr-o bandă de marmură sau prin vopsea, în culorile și dimensiunile convenite de părți (în cazul barajelor deversoare din sectorul româno-sârb, lățimea benzii de marmură s-a stabilit la 25 cm).
Secțiunea B
1. Frontiera fluvială a României cu Serbia și Muntenegru
frontierele României sunt cunoscute prin înțelegeri internaționale și bilaterale, începând din anul 1920, apoi 1947 prin numeroasele tratate, acorduri, convenții și protocoale de frontieră incheiate cu statele vecine.
Înțelegerile bilaterale referitoare la frontiera de stat comună cu țările vecine sunt periodic îmbogățite datorită apariției unor reglementări internaționale la care România este parte semnatară sau datorită apariției unor factori neprevăzuți ce impun negocieri comune.
1.1. Documente oficiale
Frontiera cu Serbia și Muntenegru este stabilită în conformitate cu :
Tratatul de pace de la Sèvres din 10.08.1920, care la art. 3 se stabilea frontiera comună;
Protocolul referitor la stabilirea definitivă a liniei de frontieră între România și Iugoslavia, semnat la Belgrad la 24,11,1923;
Convenția dintre guvernele României și Iugoslaviei relativ la conservarea, întreținerea și protecția bornelor și a semnelor de frontieră, semnate la Timișoara la 05.10.1957;
Art. 21 din Acordul între România și Iugoslavia privind construirea și exploatarea sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I pe fluviul Dunărea, semnat la Belgrad la 30.11.1963;
Acordul între Guvernul României și Guvernul Iugoslaviei privind micul trafic de călători în zona de frontieră semnat la Belgrad la 13.01.1970;
Protocolul între Guvernul României și Guvernul Iugoslaviei privind rectificarea liniei frontierei de stat obiectivului principal al sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier pe fluviul Dunărea semnat la Belgrad la 16.05.1975;
Protocolul între Guvernul României și Consiliul Executiv Federal al Adunării Republicii Socialiste Iugoslavia, privind rectificarea liniei de frontieră de stat în zona obiectivului principal al sistemului hidroenergetic și de navigația Porțile de Fier II pe fluviul Dunărea (H.G. 1166/1990);
Procesul-verbal al Comisiei mixte pentru rezolvarea unor probleme ale regimului frontierei de stat româno-iugoslave (H.G. 170/1992);
Procesul-verbal al Comisiei mixte pentru reconstituirea și marcarea frontierei de stat româno-iugoslave (H.G. 170/1992);
Procesul-verbal al sesiuni Comisiei mixte pentru reconstituirea, marcarea și întrebuințarea frontierei de stat româno-iugoslave (H.G. 170/1992, H.G. 154/1996);
Procesul-verbal al celui de-al douăzeci și opta Sesiuni ordinare a Comisiei mixte pentru reconstituirea și marcarea frontierei de stat româno-iugoslave (H.G. 154/1996);
Procesul-verbal final al Comisiei mixte pentru reconstituirea și marcarea frontierei de stat româno-iugoslave privind lucrările de reconstituire, marcare și întreținere a liniei de frontieră și a semnelor de frontieră (H.G. 737/1997);
Convenția între Guvernul României și Guvernul Iugoslaviei privind exploatarea și întreținerea sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I și II (Legea nr.14/1998).
1.2. Delimitare și demarcare
Convenția între Guvernul R.S. România și Guvernul R.S. Federative Iugoslavia privind reconstituirea, marcarea și întreținerea a liniei de frontieră și a semnelor de frontieră încheiată la 15 decembrie 1976 prevede că:
Frontiera de stat, între R.S. România și R.S.F. Iugoslavia a fost trasată pe baza prevederilor art. 3 din Tratatul de la Sèvres, din 10 august 1920, protocolul relativ la stabilirea relativă a liniei de frontieră dintre România și Iugoslavia, din 24 noiembrie 1923, precum și a prevederilor art. 9 din Acordul dintre R.P. Română și R.S.F. Iugoslavia, privind constituirea și exploatarea sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier, pe fluviul Dunărea, semnat la 30 noiembrie 1963.
Lina de frontieră în zona obiectivului principal sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier a fost stabilită prin protocolul între Guvernul R.S. România și Guvernul R.S.F. Iugoslavia, privind ratificarea frontierei de stat româno-sârbo în zona obiectivului principal al sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier, pe fluviul Dunărea, semnat la 8 februarie 1975.
Linia de frontieră începe de la semnul de frontieră Triplex Confinium româno-sârbo-ungar Beba Veche și se termină la borna Triplex Confinium româno-sârbo-bulgară Pristol. Are o lungime de 546 km din care 256,7 km la frontiera de uscat și 289,7 km la frontiera de apă.
Pentru executarea de reconstituire, marcare și întreținere a liniei de frontieră și a semnelor de frontieră, linia frontierei de stat se împarte în următoarele patru secțiuni:
Secțiunea de frontieră A, de la Triplex Confinium româno-sârbo-ungar până la zona de frontieră B1, situată la nord de șoseua Timișoara-Vărșeț
Secțiunea de frontieră B, de la borna de frontieră B1 până la borna de frontieră C1, situată pe malul iugoslav al râului Nera, la sud-est de satul Kusici;
Secțiunea de frontieră C (Râul Nera), de borna de frontieră C1 până la confluența râului Nera cu Dunărea. Are o lungime 21,9 km frontieră;
Secțiunea de frontieră D (Dunărea),de la confluența râului Nera cu Dunărea până la Triplex Confinium româno-sârbo-bulgar de la Dunăre (de la confluența râului Timoc cu Dunărea) din apropia localității Pristol. Are o lungime de 235,5 km și 638 semne de frontieră din care 2 piramide, 204 stâlpi de frontieră principali (102 pe malul României) și 432 stâlpi de frontieră intermediari (200 pe malul României).
1.3. Verificarea traseului frontierei de stat, controlul, întreținerea semnelor de frontieră și a culoarului de frontieră
Activitatea de control, întreținerea liniei, semnelor, culoarului de frontieră este efectuat în baza Convenției dintre cele două Guverne privind reconstituirea, marcarea și întreținerea liniei de frontieră și a semnelor de frontieră, semnată la Belgrad la 15.12.1976.
Părțile contractante efectuează controlul în comun pe râuri, pâraie și canale, inclusiv a insulelor din 10 în 10 ani.
Perioada de 10 ani începe de la data începerii ultimului control comun, când una din părți solicită să se efectueze controlul poziției unor semne de frontieră, considerate deplasate de pe locurile lor. Se va verifica în comun poziția acestora și, dacă va fi necesar, semnele de frontieră respectivă vor fi mutate pe locurile stabilite în documentele de frontieră. La terminarea controlul comun de către Comisia mixtă se încheie un proces-verbal final care se supune aprobării organelor competente ale fiecărei părți. Controlul stării și poziției pe teren a semnelor de frontieră se execută și separat de fiecare țară, când se crede de cuviință.
Conform art. 7 din Convenția româno-iugoslavă, partea română este obligată să întrețină bornele de frontieră situate pe două rânduri (pereche sau alternativ) pe teritoriul român iar partea sârbă întreține bornele de frontieră situate pe două râuri (pereche sau alternativ) de pe teritoriul sârb.
În scopul asigurării vizibilității liniei de frontieră, părțile contractante sunt obligate să întrețină o fâșie lată de 3 m de-a lungul liniei de frontieră prin curățirea de pomi, boscheți și vegetație înaltă. De asemenea, întreținerea terenului pe o rază de 1 m, în jurul fiecărui semn de frontieră, în porțiunile de frontieră în care linia de frontieră este marcată prin semne de frontieră situată pe două rânduri. Curățirea culoarului de frontieră lat de 3 m și a razei 1 m în jurul fiecărui semn de frontieră se face în mod curent de fiecare parte pe teritoriul propriu, și o data la 5 ani în comun.
Curățirea și întreținerea culoarului de frontieră, întreținerea și repararea semnelor de frontieră sau, la nevoie, înlocuirea acestora conform documentelor stabilite este asigurată de către administrația publică locală. Aceste activități se desfășoară la termenele amintite prin acorduri, convenții sau înțelegeri de frontieră ori de câte ori este nevoie.
1.4. Reguli juridice de folosire și exploatare a fluviului Dunărea
datorită principiului bunei reciprocități între statele limitrofe și cetățenii acestora, sunt stabilite reguli convenționale sau cutumiare privind relațiile socio-economice reciproce în porțiunile limitrofe ale teritoriilor lor.
Conform Convenției privind regimul de navigația pe Dunăre din 18.02.1948, navigația pe aceasta este permisă tuturor navelor comerciale, indiferent de pavilion, atât ziua cât și noaptea. Navele militate ale țărilor riverane (inclusiv navele poliției de frontieră) pot circula numai în apele naționale ale statului căruia îi aparține.
Acordul privind reglementarea regimului de navigație a formațiunilor navale ale României și Iugoslaviei (26.01.1970) la frontiera de apă stipulează că: „atunci când navigația prin apele proprii nu e posibilă, navele unui stat pot circula prin apele celuilalt, cu condiția informării împuternicitului de frontieră vecină.”
Pentru celelalte categorii de nave militare, comerciale dacă nevoile impun să treacă prin apele celuilalt stat, fiecare stat solicită acordul celuilalt guvern, în raport de situație, după cum se permite navigația.
Stabilirea și controlul aplicării regulilor de navigație, întreținerea și îmbunătățirea condițiilor de navigație pe sectorul fluvial de frontieră româno-sârb au fost obiectul unui acord bilateral încheiat în 10.09.1976 la Belgrad.
Încălcarea apelor naționale reprezintă o faptă gravă la frontiera de stat. Prin aceasta se înțelege orice trecere a liniei de frontieră stabilită pe Nera și Dunăre, fără o aprobare prealabilă. Este de precizat că nu se constituie în faptă gravă trecerea navelor poliției de frontieră sau de grăniceri prin apele naționale ale statului vecin, fără aprobare, dacă aceasta respectă prevederile Acordului interguvernamental, prin stabilirea și controlul aplicării regulilor de navigație, întreținere și îmbunătățire a condițiilor de navigație în sectorul unde Dunărea constituie frontieră între cele două state.
2. Frontiera fluvială a României cu Bulgaria
România și Bulgaria bazându-se pe relațiile de prietenie, colaborare și bună vecinătate apreciind că profundele schimbări politice și economice care au avut loc între cele două state, în Europa și în lume deschid noi perspective favorabile dezvoltării relațiilor româno-bulgare. Cele două state contribuie la dezvoltarea colaborării între statele balcanice ,la întărirea încrederii, păcii și stabilității în Balcani și la înfăptuirea unor proiecte regionale, ca element al procesului de edificare a unei Europe unite.
2.1. Documente oficiale
Frontiera cu Bulgaria este stabilită în conformitate cu:
Convenția dintre România și Bulgaria pentru delimitarea frontierei fluviale pe Dunăre, semnată la Sofia la 01-14-01-1908. Convenția este structurată pe 18 capitole și cuprinde la art. 1 modul cum este stabilită frontiera pe fluviul Dunărea în general. Următoarele articole ale Convenției se referă la modul de stabilire, repartizare și de dobândire a insulelor, precum și controlul acestora și al talvegului fluvial care se face din 10 în 10 ani începând cu 1908.
Tratatul dintre Guvernul României și Guvernul Bulgariei privind stabilirea frontierei de stat, semnat la Craiova la 07.09.1940.
Protocolul anexă la Tratatul de la Craiova;
Convenția dintre guvernele Rusiei și Bulgariei privind organizarea serviciului de stație comună Ruse, semnată la București la 10.12.1958.
Protocolul între guvernele României și Bulgariei privind trecerea frontierei de stat româno-bulgare, în legătură cu realizarea complexului Hidrotehnic Turnu Măgurele – Nicopol pe fluviul Dunărea, semnat la Giurgiu la 30.08.1974;
Convenția între guvernele României și Bulgariei privind protecția, întreținerea și reconstituirea liniei de frontieră și a semnelor de frontieră în sectorul de uscat al frontierei româno-bulgare, semnată la București, la 27.05.1978;
Tratatul de prietenie, colaborare și bună vecinătate încheiat între România și Bulgaria, semnat la Sofia, la 21.02.1992;
Procesul-verbal al Comisiei mixte româno-bulgare pentru protecția, întreținerea și reconstituirea liniei de frontieră și a semnelor de frontieră în sectorul de uscat al frontierei de stat româno-bulgare (H.G. nr. 1218/1996).
2.2. Delimitare și demarcare
Frontiera de stat româno-bulgară are o lungime totală de 631,325 km și este împărțită în trei sectoare din care: 139,101 km frontieră de uscat, 470km frontieră pe fluviul Dunărea și 22,224km frontieră maritimă.
Sectorul frontierei maritime cu Bulgaria este încă stabilit, dar în actul normativ bilateral în curs de negociere ar trebui să înceapă de la intersecția țărmului cu prelungirea direcției bornelor 2 și 1 și continuă până la 12 mile marine (22,224km) pe direcția paralelei geografice a acestui punct.
Sectorul frontierei de uscat este marcat prin 42 borne principale și 627 borne intermediare situate pe un singur rând. Marcarea frontierei pe drumurile și podurile ce o traversează este materializată printr-o bandă de culoare roșie.
Sectorul frontierei de uscat începe de la malul fluviului Dunărea, la 25 m de borna 669 și se termină la malul Mării Negre, având ca punct final prelungirea direcției bornelor 2 și 1 și intersecția acesteia cu linia de țărm, aflată la 35 km de borna nr. 1
Sectorul frontierei pe fluviul Dunărea
Linia de frontieră urmează mijlocul fluviului când acesta curge într-o singură albie și mijlocului brațului care conține talvegul fluviului când acesta este despărțit prin insule în două sau mai multe brațe (la insule linia de frontieră va trece la 300m în amonte și în aval de aceasta), nefiind marcată prin nici un semn de frontieră.
Sectorul frontierei pe fluviu începe de la Triplex Confinium româno-bulgaro-sârb, continuând în aval până la 25 m nord de borna 669 ce constituie și punctul terminus al sectorului.
Art.1 din Convenția pentru delimitarea frontierei fluviale pe Dunăre între România și Bulgaria (1/14 ianuarie 1908) definește noțiunea de talveg la fluviului ca fiind aceea din liniile cursului său care a determinată prin continuarea neîntreruptă a sondelor celor mai adânci. În cazul în care fluviul formează două sau mai multe brațe navigabile, acela dintre talvegurile care va prezenta în cursul său sonda minimă cea mai adâncă va fi considerat ca talveg al fluviului.
Insulele (precum și bancurile) aflate la stânga frontierei, așa cum ea a fost determinată la prima recunoaștere, vor face parte integrantă din teritoriul român.
Insulele, precum și bancurile aflate la dreapta frontierei vor face parte integrantă din teritoriul bulgar.
Insulele care vor trebui să treacă de pe teritoriul unui stat la celălalt, vor fi remise statului în drept de a le poseda libere de orice sarcină. Statul din teritoriul căruia făceau parte până atunci se obligă (dacă va fi nevoie) să despăgubească părțile, autoritățile.
Prin Convenția mai sus menționată s-au stabilit reguli stricte cu privire la situația insulelor ce se găsesc de-a lungul Dunării.
Toate insulele care au trecut în mod evident și durabil, dintr-o parte a talvegului și cealaltă, vor schimba regimul lor și vor face parte integrantă din teritoriul țării căreia au trecut.
2.3. Verificarea traseului frontierei de stat, controlul, întreținerea semnelor de frontieră și a culoarului de frontieră
La fiecare 10 ani se va proceda la recunoașterea talvegului. Această perioadă se va calcula de la data începerii ultimului control comun. Când în intervalul de 10 au avut schimbări naturale în traseul frontierei, se întocmesc noi documente care se vor supune aprobării guvernelor proprii. Fiecare parte, când situația impune, poate să execute controlul separat al poziției și stării semnelor de frontieră și a fâșiei de control (sau când crede de cuviință).
Ambele guverne vor recunoaște că o insulă a trecut într-un mod evident și durabil dintr-o parte a talvegului în cealaltă și vor conveni asupra schimbării regimului ei când ambele sonde minime reduse la etiagiu, luate la liniile celor mai mari adâncimi de o parte și de alta a insulei, ar diferii între ele cu cel puțin 30% a valorii lor celei mai mari. Ambele guverne vor lua măsuri necesare pentru a numi o Comisie mixtă de revizuire care va trebui să-și termine lucrările în cursul anului pentru că astfel chestiunea să fie un fapt împlinit înainte de începutul anului următor.
2.4. Reguli juridice de folosire și exploatare a fluviului Dunărea
Regimul juridic de folosire și exploatare a fluviul Dunărea odată cu întărirea relațiilor de vecinătate cu Bulgaria cunoaște o important progres legislativ.
Este reglementat regimul navigației pe Dunăre care vai supus Convenției despre regimul navigației pe Dunăre din 18.08.1948 precizându-se că circulația navelor pe fluviu este permisă tuturor navelor comerciale, indiferent de pavilion, ziua și noaptea.
În zona fluvială româno-bulgară, navele militare (inclusiv navele poliției de frontieră) por circula doar în apele naționale ale statului căruia îi aparțin.
În ceea ce privește întreținerea șenalului navigabil în zona comună de frontieră fluvială s-a încheiat la Sofia, la 21.11.1975, un Acord de între ținere a șenalului navigabil în sectorul româno-bulgar al Dunării.
Când condițiile de navigație nu permit trecerea navelor prin apele proprii, se poate solicita acordul guvernului statului vecin, putându-se trece prin apele naționale ale statului vecin.
Este încheiată, de asemenea, Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Sofia 1994) document internațional ce se aplică întregului bazin hidrografic, a cărei prezentare amplă este realizată în Capitolul IV.
3. Frontiera fluvială a României cu Ucraina
Frontiera de stat dintre România și Ucraina trece pe teren astfel cum este definită și descrisă în Tratatul dintre Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea și asistența mutuală în probleme de frontieră, semnat la București l a27 februarie 1961, precum și în toate documentele de demarcare corespunzătoare, hărțile frontierei de stat între fostele Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, procesele-verbale ale semnelor de frontieră, anexele corespunzătoare și completările la acestea, precum și în documentele verificărilor traseului liniei de stat în vigoare..
3.1. Documente oficiale
Frontiera dintre România și Ucraina ființează, deocamdată, în virtutea prevederilor documentelor încheiate de România și ex U.R.S.S., deoarece Ucraina este un succesor al acesteia și până la negocierea, elaborarea altora se păstrează cele existente. Aceste documente sunt:
Tratatul de pace între România și Puterile Aliate, semnat la Paris, la 16.02.1947;
Protocolul referitor la precizarea parcursului frontierei de stat între România și U.R.S.S., semnat la Moscova, la 04.02.1948;
Convenția între Ministerul Comunicațiilor din România și Ministerul Comunicațiilor din U.R.S.S., semnată la Moscova la 29.09.1949;
Tratatul între Guvernul României și Guvernul U.R.S.S. privind regimul frontierei de stat româno-sovietic, colaborare și asistență mutuală în probleme de frontieră, semnat la București, 27.02.1961;
Convenția între Guvernul României și Guvernul U.R.S.S. cu privire la colaborarea în domeniul gospodăririi apelor frontieră, semnată la Moscova, 09.04.1986;
Protocolul dintre Comandamentul Național al Grănicerilor din Ministerul de Interne al României și Comitetul de stat pentru Probleme Pazei Frontierei de Stat a Ucrainei privind modul de soluționare a problemelor regimului frontierei de stat (H.G. nr. 1166/1996);
Acordul între Guvernul României și Guvernul Ucrainei privind cooperarea transfrontalieră (Legea nr. 78/1999);
Statul român cu Ucraina se găsește în negocieri cu privire la noi documente oficiale frontaliere.
3.2. Delimitare și demarcare
traseul frontierei de stat româno-ucrainean are o lungime de 650,150 km, din care 273,8 km frontieră de uscat, 343,9 km frontieră de apă și 32,450 km frontieră maritimă. Linia de frontieră este marcată în teren prin 1433 semne de frontieră, din care: o bornă la Triplex Confinium, 1025 principale, 363 intermediare și 44 suplimentare.
Frontiera româno-ucraineană nu este continuă, fiind împărțită în două sectoare, astfel: sectorul frontierei de nord și sectorul frontierei de sud-est.
Sectorul frontierei de nord trece pe partea de nord a Carpaților Răsăriteni și râul Prut, începând de la Triplex Cofinium româno-ucraineano-ungar TUR și până la semnul de frontieră nr. 923 care reprezintă și punctul final al sectorului aflat la 3,5 km nord de localitatea românească Păltiniș.
Linia de frontieră este marcată pe teren prin 1319 semne de frontieră, din care: 923 principale, 363 intermediare și 33 suplimentare. Frontiera româno-ucraineană în acest sector are o lungime de 440,1 km, din care 273,8 km frontieră de uscat și 166,3 km frontieră pe apă (39,4 km pe râul Prut).
Sectorul frontierei de sud-est pe fluviul Dunărea și Marea Neagră este cuprins între semnul de frontieră 1336 și punctul de intersecție al cercului cu raza de 12 mile marine în jurul Insulei Șerpilor de pe teritoriul ucrainean, la 12 mile marine de la cel mai înaintat punct de pe țărmul Mării Negre (farul de navigație din Sulina).
La fluviul Dunărea, linia de frontieră este marcată în teren prin 102 semne de frontieră (câte doi stâlpi, plantați pe fiecare mal), iar la mare prin: o geamandură principală – nr. 1438,11 geamanduri intermediare și o baliză – nr. 1439.
Linia de frontieră are o lungime totală de 209,3 km, din care: 177,6 km frontieră pe Dunăre între semnul de frontieră 1336 și 1437/1; 750 m între semnul de frontieră 1437/1 li 1438; 31,700 km frontieră pe mare între semnul de frontieră 1438 (geamandură) și 1439 (baliză) pe distanța de 21,750 km, iar în continuare pe un arc de cerc lung de 9,950 km cu raza de 12 mile marine în jurul Insulei Șerpilor.
3.3. Verificarea traseului frontierei de stat, controlul, întreținerea semnelor de frontieră și a culoarului de frontieră
caracteristicvel fiecărui semn de frontieră și poziția lui față de linia de frontieră sunt stabilite prin documente de demarcare și verificare, documente privind semnele triplex confinium, precum și alte documente care vor fi întocmite ulterior.
Pentru sectoarele apelor de frontieră unde, ca urmare a unor fenomene naturale, s-a modificat configurația malurilor sau a albiei acestora ori se constată schimbări față de situația existență la data încheierii documentelor de demarcare în vigoare la data efectuării verificării traseului frontierei de stat, părțile contractante întocmesc noi documente privind traseul liniei de frontieră de stat, în două exemplare, fiecare în limbile română și ucraineană, care intră în vigoare la data primirii ultimei notificării privind îndeplinirea de către părțile contractante a procedurilor interne necesare.
Părțile contractante se obligă să întrețină frontiera de stat pe toată lungimea ei, astfel că traseul acesteia să fie clar și vizibil.
Curățirea culoarului de frontieră se realizează de către fiecare parte contractantă pe teritoriul propriu. Organele corespunzătoare ale părților contractante se vor informa reciproc cu privire la termenele de executare a lucrărilor de curățire cu cel puțin 5 zile înainte de începerea acestora.
În sectoarele apelor de frontieră, locurile din jurul stâlpilor de frontieră se vor curăța pe o rază de 2 metri și se va asigura vizibilitatea directă între stâlpii de frontieră care u același număr.
Părțile contractante vor lua măsurile necesare pentru paza și întreținerea semnelor de frontieră și vor trage la răspundere persoanele vinovate de mutarea, deteriorarea și distrugerea semnelor de frontieră ori a părților componente ale acestora.
În cazul dispariție, distrugerii sau deteriorării semnelor de frontieră, organele corespunzătoare ale părților contractante iau imediat măsuri pentru restabilirea sau repararea acestora. Organele corespunzătoare ale părții contractante care efectuează lucrările privind restabilirea sau repararea semnelor de frontieră ori a unor părți componente ale acestora vor înștiința în scris organele corespunzătoare ale celeilalte părți contractante cu cel puțin 10 zile înainte de începerea activității respective.
Semnele de frontieră mutate, deteriorate ori distruse sau părțile componente ale acestora vor fi refăcute ori reparate de către acea parte contractantă ai cărei cetățeni au produs prejudiciul menționat. Dacă vinovații nu sunt identificați, refacerea sau repararea semnelor de frontieră se va efectua de către acea parte contractantă care răspunde de întreținerea acestora.
Orice activitate referitoare la reconstituirea, înlocuirea sau mutarea semnelor de frontieră se realizează cu acordul și în prezența reprezentanților celeilalte părți contractante.
În cazul care este necesar, organele corespunzătoare ale părților contractante pot fi instaleze semne de frontieră suplimentare, de comun acord. În același mod, ele pot să schimbe locul de dispunere a semnelor de frontieră distruse, deteriorate sau care sunt în pericol de distrugere ori deteriorare și să le restabilească în locuri care prezintă siguranță. Pe timpul executării acestor lucrări,. Traseul liniei frontierei de stat stabilit prin documentele de demarcare nu se modifică.
Despre executarea lucrărilor de reconstituire și fixare în teren a semnelor de frontieră în locurile ce prezintă siguranță se întocmesc acte și procese-verbale pentru semnele de frontieră, în două exemplare, fiecare în limbile română și ucraineană, care trebuie să corespundă cu celelalte documente la care se anexează. Astfel de documente se întocmesc și pentru semnele de frontieră suplimentare.
Întreținerea semnelor de frontieră se efectuează de către părțile contractante astfel:
partea română întreține stâlpii de frontieră și semnele de direcție de pe teritoriul propriu, precum și geamandurile, balizele și bornele de centru cu număr impar care sunt dispuse pe linia frontierei de stat;
partea ucraineană întreține stâlpii de frontieră și semnele de direcție de pe teritoriul propriu, precum și geamandurile, balizele și bornele de centru cu număr par care sunt dispuse pe linia frontierei de stat.
Părțile contractante se obligă să mențină forma, dimensiunile, culoarea și locul de dispunere ale semnelor de frontieră în conformitate cu prevederile ce rezultă din documentele de demarcare a frontierei de stat.
Fiecare parte contractantă va informa cealaltă parte contractantă, pe cale diplomatică, cu privire la culoarea stâlpilor de frontieră care sunt stabiliți pe teritoriul propriu și la simbolurile naționale de pe acești stâlpi.
Verificarea stării și poziției în teren a semnelor de frontieră și a stării culoarului de frontieră de pe teritoriul propriu se execută de către fiecare parte contractantă individual.
Verificările comune ale semnelor de frontieră și culoarelor de frontieră se execută o dată la 2 ani, vara, la termenele stabilite de comun acord.
În cazul în care se impune o verificare comună suplimentară a semnelor și culoarelor de frontieră, organele corespunzătoare ale unei părți contractante vor înștiința în scris despre acesta organele corespunzătoare ale celeilalte părți contractante. O astfel de verificare trebuie să înceapă nu mai târziu de 15 zile din momentul primirii înștiințării.
La terminarea verificării comune se va întocmi un proces-verbal, în două exemplare, fiecare în limbile română și ucraineană.
Semnele de frontieră restabilite și suplimentare trebuie să corespundă ca formă, dimensiuni și aspect semnelor de frontieră existente.
Fixarea semnelor de frontieră suplimentare se face în comun de către organele corespunzătoare ale părților contractante, iar cheltuielile legale de această activitate se împart în mod egal.
Reconstruirea semnelor de frontieră distruse, dispărute sau deteriorarea se efectuează de organele corespunzătoare ale părților contractante, cu participarea experților.
Părțile contractante se vor preocupa de întreținerea în stare corespunzătoare a apelor de frontieră și vor lua măsurile necesare pentru prevenirea distrugerii premeditate a malului acestora.
În cazul modificării albiei râului, pârâului sau canalului de frontieră ca urmare a unor fenomene naturale, părțile contractante vor lua măsuri în conformitate cu înțelegerile bilaterale în vigoare.
În scopul asigurării stabilității traseului liniei frontierei de stat, albia apelor de frontieră nu poate fi modificată în mod unilateral.
În cazul în care, ca urmare a acțiunilor uneia dintre părțile contractante pe apele de frontieră, au fost deteriorate malurile sau a fost modificată albia ori regimul de scurgere ale acestora, acea parte contractantă este obligată să restituie malurile deteriorate și să readucă albia în poziția inițială, conform documentelor menționate la art. 1 din prezentul tratat.
Situația și direcția apelor curgătoare de frontieră trebuie, pe cât posibil, să rămână neschimbate. În acest scop părțile contractante vor lua, de comun acord, măsurile necesare pentru îndepărtarea obstacolelor accidentale care ar putea provoca schimbarea albiei râurilor, pâraielor și canalurilor de frontieră. Cheltuielile pentru efectuarea lucrărilor comune se împart în mod egal între părțile contractante, dacă acestea nu convin altfel.
Realizarea pe apele de frontieră sau pe malurile acestora a oricăror construcții care pot provoca modificarea albiei acestor ape sau a regimului lor de scurgere se efectuează în conformitate în conformitate cu înțelegerile bilaterale în vigoare.
În scopul prevenirii modificărilor albiei râurilor, pâraielor și canalelor de frontieră, malurile acestor ape de frontieră trebuie să fie consolidate acolo unde autoritățile competente ale părților contractante, de comun acord, consideră necesar. Executarea acestor lucrări și suportarea cheltuielilor revin părții contractante căreia îi aparține malul.
Scurgerea naturală a apei din apele de frontieră curgătoare și din regiunile contigue lor inundabile în timpul creșterii apelor nu poate fi schimbată sau îngreunată în detrimentul celeilalte părți contractante prin construirea ori reconstituirea unor instalații sau construcții pe apă și pe maluri.
3.4 Reguli juridice de folosire și exploatare a fluviului Dunărea
Toate râurile, pâraiele și canalele prin care trece linia de frontieră sau care o traversează sunt denumite ape de frontieră.
Pe râurile de frontieră, unde linia de frontieră trece pe mijlocul șenalului navigabil principal, mijloacele de navigație cu autopropulsie ale părților au dreptul să navigheze nestingherit pe șenalul navigabil, în tot parcursul zilei și nopții, indiferent de traseul frontierei. Bărcilor le este permis să navigheze până la linia de frontieră și numai ziua.
Toate mijloacele de navigație ale părților contractante, care navighează în apele de frontieră, trebuie să aibă:
navele – pavilioanele de stat proprii, denumirea sau numerele de înregistrare ale acestora;
bărcile – pavilioanele de stat proprii sau simbolurile drapelelor de stat în pupa sau în prova și numerele de înregistrare ale acestora;
Denumirile și numerele se înscriu cu culoare albă sau neagră și trebuie să fie clar vizibile de pe ambele maluri.
Pe timpul de noapte, toate mijloacele de navigație trebuie să aibă în funcțiune luminile de navigație.
Regulile de navigație pe apele de frontieră pentru mijloacele de navigație aparținând autorităților d frontieră ale părților contractante, precum și modul de cooperare pe timpul executării pazei frontierei de stat se stabilește de comun acord printr-un protocol separat între autoritățile de frontieră ale părților contractante, care va intra în vigoare la data primirii ultimei notificări privind aprobarea sa.
Statele riverane vor avea grijă ca apele de frontieră să fie întreținute din punct de vedere al circulației fluviale și al poluării. Se vor lua măsuri împotriva distrugerii premeditate a malurilor apelor de frontieră, de îndepărtare a obstacolelor ce ar putea provoca schimbarea albiei acestora, de consolidare a malurilor, acolo unde este cazul lucrări în comun de restabilire a albiei, dacă este necesar.
Construcția pe apele curgătoare de frontieră de noi poduri, baraje, ecluze, diguri sau alte instalații hidrografice, precum și exploatarea lor se va face numai pe baza înțelegerii între statele riverane.
Podurile de peste granița cu țara vecină se împart la mijlocul râului, indiferent de traseul frontierei pe apă. Podurile ce traversează frontiera, deschise pentru circulație, se vor întreține în permanență și se vor repara de către fiecare stat în parte ce-i revine.
Construcția de noi poduri, punți sau poduri plutitoare se va face numai în urma înțelegerii între reprezentații celor două state interesate.
3.5. România pierde supremația la gurile Dunării
3.5.1. Insula Șerpilor – o problemă internațională
Insula Șerpilor constituie un elocvent exemplu de încălcare a dreptului internațional de către cei care au stăpânit sau stăpânesc pe nedrept aceste teritoriu românesc. Atât timp cât, juridic, Insula Șerpilor s-a aflat între granițele României – ținând seama că ea a fost, din totdeauna, un teritoriu românesc – a funcționat forța dreptului, iar atunci când ea s-a aflat sub turci, ruși sau, ca în prezent, sub stăpânire ucraineană, a funcționat dreptul forței.
Istoric, din punct de vedere al apartenenței Insulei Șerpilor la o țară sau alta, trebuie avut în vedere că ea a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării, astfel că orice analiză a problemei, din orice punct de vedere, trebuie să țină seama de strânsa dependență a statutului acesteia de cel al gurilor Dunării, al soclului continental al Dobrogei, din care a făcut parte.
Din punct de vedere al istoriei României, care la 1 Decembrie 1918 și, ulterior, prin Tratatele de Pace de la Paris (1919-1920) își recapătă vatra sa firească și devenea – nu mare sau mică – ci stăpânită pe integritatea sa teritorială, rapturile ulterioare, inclusiv al Insulei Șerpilor, constituiau o încălcare flagrantă a dreptului internațional, a dreptului natural și istoric al poporului român.
Prin prisma evenimentelor din anii 1989-1990, perspectiva istorică poate comporta și o îndreptare – sub diverse forme – a încălcărilor respective, a dictatului forței prin care România a fost privată de unele din teritoriile sale, a abuzurilor marilor puteri.
Este cazul Insulei Șerpilor, mai ales ca urmare a pretențiilor Ucrainei de „a legifera” controlul său și asupra a 12 mile marine, a platoului continental în care este interesată și din punct de vedere economic.
În cele ce urmează se încearcă expunerea unei schițe în acest sens.
Istoria statutului juridic al Insulei Șerpilor
Din punct de vedere al apartenenței sale teritoriale, Insula Șerpilor a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării. De aceea, statutul juridic al insulei este strâns legat de cel al stăpânirii brațelor fluviului.
În timpul lui Mircea ce Bătrân (la sfârșitul domniei sale), puterea domnului s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile acesteia și pe coastele Mării Negre, inclusiv Insula Șerpilor.
Din unele cronici se redau raporturile lui Ștefan cel Mare cu unele colonii grecești situate pe coastele Mării Negre, reiese că această parte a mării era „lac moldovenesc”, domnitorul stăpânind și insula. De foarte multe ori, domnitorul a capturat, în dreptul Insulei Șerpilor, vase ce duceau în robie tineri genovezi și avuțiile prădate la Caffa.
În cursul secolelor XVIII-XIX, domnia otomană în Dobrogea și la Dunăre a fost afectată de războiul cu Rusia, care se afla în ascensiune spre Balcani și Istambul.
Momente de referință privind această perioadă de timp le-aui constituit Tratatul de la Adrianopol – 1829 și cel de la Paris – 1956, unde se vede clar că cele două părți (Rusia și Imperiul Otoman) își disputau teritorii ce nu le aparțineau. Insula Șerpilor este menționată ca loc de amplasare a unui far „Prutul continuă să formeze limita ambelor imperii de la punctul unde acest rău atinge teritoriul Moldovei până la confluența sa cu Dunărea….”.
În urma războiului Crimeii, Rusia a pierdut Delta Dunării și partea de sud a Basarabiei. Normal, acestea ar fi trebuit să revină la vatra românească, de unde fuseseră luate. Prin Protocolul din 6 ianuarie 1857, Imperiul Otoman reia în posesia sa Delta Dunării și Insula Șerpilor. Tratatul de la Paris, din 19 iunie 1857 confirmă acest fapt. Poarta se obligă să întrețină un far pe Insula Șerpilor.
Apoi, 1877 (războiul ruso-româno-turc), Rusia impune Imperiului Otoman, prin Tratatul de la San Stefano, ignorând ajutorul hotărâtor al României, ca să-i fie dat sangeacul Turciei (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Kunstendje și Medgidia), cât și insulele Deltei și Insula Șerpilor. Dar Rusia, neavând intenția de a anexa aceste teritorii, își exprima dorința de a le schimba pe partea din Basarabia, menționată în tratatul din 1856.
România protestează, arătând că Turcia a înstrăinat ilegal gurile Dunării prin tratatele de la București – 1812 și Adrianopol -1929, care, după ce i-au fost restituite prin Pacea din 1856 (Paris), au fost smulse din nou, fără drept, prin Protocolul din 6 ianuarie 1857. totodată, în protest, se menționează că Rusia, prin tratatul de la San Stefano, detașa de la Imperiul Otoman, Delta Dunării, dar nu pentru a o remite României, ci pentru a și-o însuși și, mai apoi, a o schimba contra Basarabiei; „se poate spune, în realitate, că nu Turcia învinsă este aceea care plătește Imperiul rus cheltuielile de război, reprezentate prin Delta Dunării, ci România”.
Revenind la anul 1848, problematica păcii cu Imperiul Otoman a fost reluată la congresul de la Berlin. Rusia și Germania au prezentat României două alternative: era vorba de greaua alternativă, de a refuza retrocedarea celor trei districte din Basarabia, sau de a consimți la acest lucru, primind în schimb o mare compensație teritorială și financiară. Parlamentul României s-a situat, în unanimitate, pe o poziție hotărâtă de a menține integritatea teritorială a țării și de a nu admite nici un fel de înstrăinare sub nici o formă și pentru nici o compensație teritorială sau financiară.
La Berlin, reprezentanții României au subliniat drepturile noastre asupra Basarabiei, precum și angajamentul luat de Rusia la Livadia (1877), de a respecta „integritatea teritorială a României”. Șeful cancelariei imperiale, Gorceakov a dat dovadă de lipsă de diplomație, răspunzând cinic: „Este adevărat că v-am garantat la Livadia integritatea teritorială a țării dumneavoastră, dar ar fi absurd, desigur, ca această garanție să fie opozabilă și Rusiei”.
România a fost silită să accepte hotărârea Congresului de la Berlin, cedând Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei și acceptând Dobrogea. Singura dreptate făcută României cu acest prilej a fost includerea districtului Mangalia și a Insulei Șerpilor la teritoriul Dobrogei (art. 45-46 din Tratat).
Ca o concluzie, neacceptând nici una din cele două alternative, România a făcut ca Europa, și nu Rusia, să-i recunoască drepturile sale legitime asupra Dobrogei.
Prin actul de la 1 Decembrie 1918, prin tratatele de la Paris (1919-1920), situația juridică a Insulei Șerpilor a rămas neschimbată, ea aparținând României întregite, care intrase în granițele sale firești și istorice.
Situația juridică a Insulei Șerpilor a rămas neschimbată și la sfârșitul primului război mondial. Nu au avut loc modificări nici după ultimatumul U.R.S.S., de la 28 iunie 1940 (România a cedat forțat Basarabia, insula în discuție nefiind menționată).
Tratatul de la Paris (1947), impus de învingătorii celui de-al doilea război mondial, stabilea că frontierele României cu U.R.S.S. sunt fixate în 1940 (deci, Insula Șerpilor aparținea tot României).
Ulterior, la 4 februarie s-a încheiat Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală româno-sovietic, prilej cu care s-a stabilit ca părțile să procedeze la fixarea frontierelor (delimitarea și demarcarea acestora). În acest sens, la aceeași dată, a fost semnat Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei ide stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
Insula Șerpilor, intrată în posesia Ucrainei în calitatea acesteia de fostă succesoare a U.R.S.S., a devenit o piedică neașteptată în activitatea de elaborare a Tratatului politic dintre România și Ucraina.
Oficial, negocierile, la nivel de experți, între România și Ucraina, pentru reglementarea reporturilor de bună vecinătate, au demarat în luna martie 1995, convenindu-se asupra următoarelor documente politico-juridice:
Tratat cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare;
Declarația comună a președinților celor două state;
Document cu privire la principiile și liniile directoare pentru Tratatul referitor la regimul frontierei de stat comune, inclusiv pentru înțelegeri corespunzătoare pentru delimitarea spațiilor maritime.
Din punct de vedere al dreptului internațional, baza actualei delimitări teritoriale între Ucraina și România l-a constituit Tratatul de pace de la Paris din 1947, între care frontiera României cu vecinii săi a fost stabilită în linii generale. Tratatul de la Paris a stabilit răspunderea României pentru agresiune, ca și frontiera între România și U.R.S.S., consfințind, practic, „justețea” acaparării Basarabiei și Bucovinei. La Tratat a fost anexată o hartă, la scară mică, pe care era trasată linia de frontieră, dar în document nu se descria traseul acesteia.
În acest cadru, în cursul primei operațiuni, delimitarea, nu au apărut probleme. Dar la delimitarea pe teren a frontierelor ,mergându-se pe talvegul brațului o porțiune ce prelungea linia frontierei la sud de Insula Șerpilor, un canal, iar în procesul-verbal de descriere a traseului s-a menționat trecerea acesteia la fosta U.R.S.S. (la fel s-au mai pierdut și alte câteva insuliței pe brațul Chilia, în zona Brăilei). Discuțiile ulterioare, la nivel înalt, au scos în evidență intenția fostei U.R.S.S. de a lua României Insula Șerpilor în vederea folosirii ei în scopuri strategico-militare în zonă, ca punct de supraveghere. De atunci, cartografia sovietică a menționat insula respectivă sub jurisdicția fostei U.R.S.S., în timp ce cartografia românească a evitat, prin mijloace tehnice, menționarea sa în hărțile publice. De reținut că, în hărțile tipărite la Chișinău apărea această insulă, însă fără a specifica a cui este.
Insula Șerpilor a ajuns sub jurisdicția U.R.S.S. prin semnarea Protocolului privind traseul frontierei de stat între România și U.R.S.S. Acest protocol a fost semnat la 4 februarie 1948 și stabilește că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componența U.R.S.S.” (deci, până atunci nu intrase; apartenența ei la România nu fusese afectată nici de Pactul Ribbentrop-Molotov, nici de Tratatul de pace din 1947).
La 23 mai 1948, se încheie un document tehnic, prin care se consemnează că „Insula Șerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P. România și încadrată în interiorul U.R.S.S.”. Prin acest proces-verbal, semnat chiar pe insula în discuție, se corectau termenii „în favoarea U.R.S.S.”. Astfel, „se înapoia” ce nu fusese niciodată al U.R.S.S.
Din punct de vedere juridic, cele două înțelegeri bilaterale sunt și rămân neconstituționale. Nu se puteau ceda porțiuni din teritoriul românesc, fără aprobarea unui asemenea act din partea Parlamentului, care nu a ratificat niciodată Protocolul după semnarea lui în 1948. Astfel de înțelegeri internaționale nu intrau în vigoare de la data semnării, ci numai după ratificarea lor de parlamentele părților contractante. În astfel de situație este și procesul-verbal semnat la 23 mai 1948 pe Insula Șerpilor. Deci, din punct de vedere al dreptului constituțional al României, ambele documente sunt nule și neavenite. De jure, Insula Șerpilor nu a fost înstrăinată, date fiind situațiile înregistrate (neratificarea protocolului de către parlamentele României și U.R.S.S.). La 25 noiembrie 1949, printr-un proces-verbal, s-a stabilit frontiera româno-sovietică pe canalul Musura, aflat la vest de Brațul Chilia.
În urma dezmembrării fostei U.R.S.S., Insula Șerpilor a fost preluată de Ucraina, care a moștenit în stadiul în care se aflau la data succesiunii. Ucraina, făcând uz de decizia ca apele sale teritoriale să fie de 12 mile (aproximativ 20 km), a început o serie de activități în zonă și nu a ținut seama de necesitatea punerii de acord cu partea română. Ținând cont că Insula Șerpilor se află la cca. 50 km de mal, între apele teritoriale române și ucrainene, între ele rămâne practic o zonă nesemnificativă (de 10 km) a cărei importanță crește având în vedere perspectiva exploatării economice viitoare.
În aceste condiții, în 1948 a apărut necesitatea de a preciza și descrie linia de frontieră. În aceste condiții, între România și U.R.S.S. a fost semnat, la 4 februarie 1948, „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat” între cele două state, care a devenit pateu componentă a Tratatelor din 1949 și 1961 „privind regimul frontierei de stat româno-sovietice”.
Poziția oficială a Ucrainei în problema Insula Șerpilor
„Ucraina afirmă că Insula Șerpilor este teritoriu ucrainean și, în consecință, nu se pot purta discuții pe tema dreptului acestui stat asupra insulei propriu-zise, cât și a platoului continental pe o rază de 12 mile marine în jurul său.”
„Din punct de vedere economic, conducerea politică ucraineană apreciază că rezervele de petrol și gaze naturale existente în subsolul platoului continental din jurul insulei constituie rezerve strategice importante pentru suportul energetic al țării.”
„Din punct de vedere militar, Insula Șerpilor este un punct strategic deosebit, deoarece ansamblul militar instalat aici asigură apărarea antiaeriană a hotarului de sud al Ucrainei.”
Poziția oficială a României privind Insula Șerpilor
În problema Insula Șerpilor, poziția diplomației române este tranșantă:
„România nu are pretenții teritoriale față de nici o țară, deci nici față de Ucraina. Ca țară semnatară a acordurilor de la Helsinki, România respectă status-quo-ul politico-geografic, instituit după cel de-al doilea război mondial”.
„Litigiul (diferendul) asupra Insula Șerpilor nu se referă la retrocedarea ei României, ci la împărțirea spațiilor maritime ce revin celor două state. Acest aspect, în situația în care negocierile între cele două state nu vor da rezultate, ar putea fi ridicat de România în fața Curții Internaționale de Justiție de la Haga”.
„România apreciază Ucraina ca pe unul din cei mai importanți vecini pe care-i are, motiv pentru care există dorința clară de a găsi cele mai bune modalități pentru ca această relația să fie exprimată în acțiuni și inițiative comune, precum și în documente juridice ratificate de ambele părți.”
Sub aspect juridic
Este necesar să se impună punctul de vedere potrivit căruia Actul final de la Helsinki, din 1975 se referă la frontierele stabilite între părți, prin tratate care respectă principiile dreptului internațional.
Protocolul din 1948 este în contradicție cu Tratatul de Pace de la Paris din 1947;
Nu există nici un document româno-sovietic cu privire la delimitarea platoului continental în Marea Neagră;
Protocolul din 1948 și procesele-verbale nu pot constitui o bază juridică corespunzătoare normelor dreptului internațional. Acestea nu au fost ratificate de parlamentele celor două țări și nici o lege românească sau sovietică nu s-a adoptat privind traseul frontierei și statutul Insula Șerpilor;
Linia pe care se află frontiera actuală este și trebuie considerată ca o situație de fapt, căreia îi lipsește o bază juridică solidă și indispensabilă, iar ca urmare a dispariției statului predecesor, problema frontierei de stat rămâne deschisă și trebuie reglementată. Încheierea unui tratat prin care s-ar prelua într-o formă juridică ceea ce s-a impus cu forța și care nu a avut un fundament juridic constituit ar apărea ca un act de ratificare a acestui fapt, consolidând fundamentarea juridică de care Ucraina are, în prezent, atâta nevoie pentru stăpânirea, în continuare, a acestui teritoriu.
Ucraina nu poate să acceadă la ceva la care fosta U.R.S.S. nu deținea cu titlu lega, succesiunea Ucrainei nu poate consolida și nici legitima ceea ce s-a „preluat” de la fosta U.R.S.S.. Încheierea unui tratat de frontieră între România și Ucraina, în astfel de condiții, ar produce reacții negative în rândul opiniei publice interne și internaționale, provocând un ecou negativ, iar imaginea țării vecine nu s-ar îmbunătăți, întărindu-se percepția revizionistă pe care, nefinalizarea acestei acțiuni ar ocaziona-o.
3.5.2. Convenția de la Berna: Lucrările la canalul Bâstroe trebuie stopate
Privită dinspre București, construcția canalului Bâstroe constituie o gravă încălcare a dreptului internațional de către Ucraina. Cu toate protestele internaționale, Ucraina a inaugurat acest canal, diplomația românească fiind surprinsă de viteza, anvergura și hotărârea Ucrainei de a termina canalul.
Ucraina știe mai bine ca România să-și ducă la îndeplinire un obiectiv care-i va asigura o cale liberă de intrare pe Dunăre și-i va putea permite să-și exporte produsele petroliere. România este cu Ucraina în litigiu în privința delimitări platoului continental al Mării Negre. De asemenea, păstrarea statutului incert al Insulei Șerpilor înseamnă pentru Ucraina să domine zona. De fapt, tot ce este nordul Mării Negre înseamnă un control al Ucrainei, iar zona este plină de petrol și țiței. Canalul Bâstroe va permite navelor ucrainene să treacă spre Europa fără să ocolească pe la Sulina.
Se pierd gurile Dunării. Există o convenție internațională, însușită și de Ucraina, de delimitare a traseelor maritime în Europa. Conferința a acut loc la Copenhaga în 1998. Acolo s-a specificat faptul că singura cale maritimă pentru valoare de mare tonaj este pe Dunăre, și anume cea de pe Brațul Sulina.
Există instituții și O.N.G.-uri preocupate de situația Delte Dunării. Pe Brațul Chilia s-ar putea să fie mai puțin pește. Asta ar însemna că pescarii vor avea mai puțin de lucru și nu-și vor mai putea asigura subzistența, nici acum nu o duc strălucit, dar canalul va complica situația pescuitului.
Intervenția omului – intensă
Lucrările la canalul Bâstroe par să fi produs multe modificări negative în apele Deltei.
În sectorul de nord-est se constată deja o serie întreagă de modificări. Viteza de curgere a apei pe canalele secundare, în zona satului Cardon, situat la nord de Sulina, s-a modificat. Curge mai puțină apă, curge mai încet. În egală măsură, neoxigenarea care se produce în apă din cauza unei viteze mai mici de curgere, la jumătate aproape, face ca aerisirea apei să nu fie cea normală. Așa că o serie întreagă de specii pleacă dina ceste regiuni. Migrează unele dintre cele mai valoroase specii de pește. Nu le convine nivelul de oxigenare. Mâlul din zonele acestea este unul de lac, negru, iar golful Musura a devenit dintr-un golf o lagună aproape de închidere. Încetul cu încetul, va fi o mlaștină, iar mai apoi un pământ sterp.
Odată cu corectarea Brațului Sulina și adâncirea lui pentru navigație maritimă începe și impactul acțiuni omului în evoluția Deltei. O altă consecință este „creșterea capacității de scurgere a acestuia și depunerea unei cantități mai mari de aluviuni la gura de vărsare producând dificultăți circulației navelor care intră pe canalul Sulina și ies de pe acesta.” Pe lângă aluviunile transportate pe canalul Sulina, în fața zonei de vărsare ajung și o parte din aluviunile transportate de cel mai important braț secundar al Chiliei, Stambulul Vechi (Staro-Stambulac) a cărui gură de vărsare se găsește la 6 km distanță. Aportul de aluviuni ale celor două artere hidrografice este de depunere sub formă de bară. Este cunoscută în acest sens bara de aluviuni din fața Brațului Sulina.
Delta se retrage anual
Procesul de abraziune – de eroziune a țărmurilor din cauza valurilor mării – care afectează tot litoralul românesc al Mării Negre, cu excepția gurilor Dunării și a unor mici sectoare care ies de sub incidența curenților și a valurilor marine provocate furtuni, este astfel rezultatul combinării unor cauze naturale, cu altele determinate de activitatea omului, atât în bazinul hidrografic al Dunării, cât și direct pe țărmul Mării Negre.
Retragerea liniei țărmului și pierderea unor suprafețe de teren au putu și determinate pe baza măsurătorilor făcute din 1962 la circa 60 de borne hidrografice, fixate pe țărmul dintre Capul Midia (nord Mamaia) și orașul Sulina.
În baza acestor calcule au fost stabilite rate medii de retragere a țărmului de 3,7m/an, ceea ce înseamnă o pierdere de 47 ha pe an din suprafața Deltei și a Complexului Razim-Sinoe. Impactul cel mai puternic se constată în dreptul lacului Roșu, între Brațele Sulina și Sf. Gheorghe, unde rata maximă a fost de 17,5m/an, amenințând cu dispariția unei suprafețe cu caracteristici deosebite.
Intervenția omului intensă
Modificările survenite în interiorul Deltei Dunării, ca urmare a activităților umane au crescut în intensitate și complexitate, în special după al Doilea Război Mondial. Aceste modificări făcute de om au început cu amenajarea Brațului Sulina pentru navigație maritimă (1862 – 1902). Ulterior, au urmat modificări în rețeaua hidrografică interioară a Deltei determinată de necesitatea ameliorării productivității piscicole în regim natural. În acest sens, savantul român Grigore Antipa a propus și s-a construit câteva canale importante pentru circulația apei între brațele Dunării și complexele lacustre din Deltă și cele din sud (Dunavăț, Dranov, Litcov, Sireasa, Caraorman). Etapa Grigore Antipa (1900-1935) este considerată ca o intervenție oportună în Deltă, fapt ce a dus la creșterea producției piscicole și revitalizarea unor areale din Deltă amenințate cu o înmlăștinare rapidă.
În perioada comunistă, atât în partea românească, cât și în cea ucraineană, au fost făcute numeroase intervenții, urmărindu-se îndeosebi avantajele economice – amenajări agricole, „perioada stufului” – recoltarea stufului cu utilaje grele. Cum monitorizarea acestor intervenții era aproape imposibilă, iar de protecția mediului și ecologiei nu prea putea fi vorba, multe din acestea au afecta structura Deltei și au provocat o bulversare a ecosistemelor acesteia, ale cărei efecte se vor resimți mulți ani de aici înainte. Studiile lui Antipa asupra amenajării raționale a Deltei ia fost interzis și păstrat la secret în această perioadă.
Articolele Convenției încălcate de Ucraina
Prin Convenția de la Berna, atât statele membre ale Consiliului Europei, cât și ceilalți semnatare trebuie să recunoască faptul că flora și fauna constituie în patrimoniul național de valoare estetică, științifică, culturală și economică. Totodată prin aprobarea articolelor aflate în document, statele semnatare trebuie să protejeze și să ocrotească flora și fauna sălbatică pentru menținerea echilibrului ecologic.
Concluziile studiului de impact asupra Deltei Dunării, emis de experții Comitetului Convenției de la Berna, demonstrează faptul că Ucraina, ca semnatară a documentului, a încălcat articolele 4 și 9.
Art. 4 prevede: Fiecare parte contractantă va lua măsurile legislative și administrative potrivite și necesare pentru protejarea habitatelor și speciilor sălbatice de floră și faună, în special al acelora pentru salvgardarea habitatelor naturale amenințate. Părțile contractante vor ține cont, în politicile lor de amenajare și de dezvoltare, de necesitatea conservării zonelor protejate avute în vedere, în scopul de a evita sau reduce la maximum orice degradare a unor astfel de zone. Părțile contractante se angajează să acorde o atenție deosebită protecției zonelor care au importanță pentru speciile migratoare ce sunt situate într-un mod adecvat în raport cu căile de migrație ca: zone de specii migratoare, de aglomerare, de hrănire sau de reproducere. Părțile contractante se angajează să-și coordoneze eforturile în funcție de necesități pentru protejarea habitatelor naturale avute în vedere de prezentul articol în cazul în care acestea sunt situate în regiuni care se întind de o parte și de lata a frontierei.
Art. 9 prevede: Cu condiția să nu existe o altă soluție satisfăcătoare și derogare să nu dăuneze supraviețuirii populației implicate, fiecare parte contractantă poate să facă derogări de la interdicția de utilizare a mijloacelor avute în vedere la art. 8: în interesul protecției florei și faunei; pentru a preveni producerea de pagube importante culturilor agricole, septelului, pădurilor, fondului piscicol, apelor și altor forme de proprietate; în interesul sănătății și securității publice, securității aeriene sau altor interese publice prioritare; în scopuri de cercetare și de educație, de repopulare, de reintroducere ca și pentru creștere; pentru a permite, în condiții strict controlate, pe bază selectivă și într-o anumită măsură, număr redus. Părțile contractante vor prezenta Comitetului permanent un raport bianual asupra derogărilor făcute în virtutea paragrafului precedent. Aceste rapoarte trebuie să menționeze: populațiile care fac obiectul sau au făcut obiectul derogărilor și, dacă este posibil, numărul specimenelor implicate; mijloacele autorizate de ucidere sau capturare; condițiile de risc, circumstanțele de timp și de loc în care au intervenit aceste derogări; autoritatea abilitată să declare ca aceste condiții au fost îndeplinite, să ia decizii referitoare la mijloacele care pot fi aplicate, la limitele lor, și la persoanele însărcinate, cu excepția acestora; controalele operate.
Kievul a ignorat raportul UNESCO
Alături de Uniunea Europeană, NATO, UNESCO și numeroase alte organizații internaționale de protecția mediului, Comitetul Convenției de la Berna a solicitat autorităților de la Kiev „suspendarea imediată a lucrărilor aflate în curs în zona estuarului Canalului Bâstroe și abandonarea implementării fazei a doua a proiectului”. Comitetul Convenției de la Berna a cerut suspendare „urgentă” a lucrărilor pentru „prevenirea altor modificări semnificative ale habitatelor naturale, ale speciilor aflate în indexul roșu european al speciilor protejate”.
„Autoritățile ucrainene pot decide singure direcțiile de dezvoltare pe care le consideră cele mai bune pentru țara lor, dar, pe de altă parte, ele trebuie să asigure că strategiile adoptate sunt pe deplin compatibile cu obligațiile internaționale asumate de către Ucraina și că deciziile lor sunt luate în lumina unor analize de impact, de mediu inițiale”.
De asemenea, la cererea de sistare a lucrărilor se mai adaugă solicitarea ca autoritățile de la Kiev să ia în calcul recomandările formulate în raportul UNESCO/Ramsar din octombrie 2003, care pledează pentru un studiu de impact al mediului mai detaliat, prin analizarea și compararea costurilor posibilelor alternative de locații și a consecințelor de lucrări transfrontalier. Se au în vedere organizarea de către Ucraina a unor seminarii internaționale, sub auspiciile Consiliului European, cu participarea celorlalte state implicate în protejarea rezervațiilor naturale ale Deltei Dunării și a malurilor Prutului, România și Republica Moldova, pentru trasarea și elaborarea unui plan strategic de dezvoltare potrivită a regiunii Vilkovo. Nu este uitată nici necesitatea cooperării Ucrainei cu organizațiile internaționale de mediu, precum Fondul Mondial pentru Natură, dar și cu agențiile ce pot ajuta procesul de implementare, Uniunea Europeană și Banca Mondială.
CAPITOLUL III „REGULI JURIDICE DE CONTROL PENTRU TRECEREA FRONTIEREI DE STAT ÎN PORTURILE DE LA DUNĂRE”
1. Considerații introductive
Regimul juridic al frontierei de stat cuprinde totalitatea normelor prevăzute în legilația internă care privesc frontiera de sta și desfășurarea diferitelor acitivități în zona de frontieră, zona aeroporturilor și porturilor deschise traficului internațional.
Asigurarea respectării regimulu juridic al frontierei de sta revine autorităților care au atribuții privind controlul la trecerea frontierei de stat și autorităților administrative publice locale.
Culoarul de frontieră și fâșia de protecție a frontierei de stat fac parte din domeniul public al statului și se administrează de către autoritățile administrației publice locale, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Suprafețele de teren cuprinse între fâșia de protecție a frontierei de stat și culoarul de frontieră sau malul apelor, după caz, se administrează de către persoanele fizice sau juridice cărora le aparțin, cu respectarea normelor prezentei legi.
Accesul persoanelor în fâșia de protecție a frontierei de stat, până la culoarul de frontieră sau malul apelor, după caz, se administrează de către persoane fizice sau juridice cărora le aparțin. Accesul pentru efectuarea unor activități dincolo de fâșia de protecție a frontierei de stat, în situația când aceasta se constituie mai în adâncime, precum și în insulele și ostroavele aparținând statului român, situate în apele de frontieră, este permis numai prin locuri și în condiții stabilite de administrația publică locală a poliției de frontieră. Persoanelor li se permite acccesul în insulele și ostroavele de formațiune nouă numai după determinarea apartenenței acestora, pe baza înțelegerilor incheiate între statul român și statul vecin.
Administratorii porturilor în care funcționează puncte de trecere, vor asigura separarea fluxurilor de pasageri prin amenajarea unor puncte de control separate astfel:
pentru cetățenii români sau aparținând statelor cu care România a încheiat documente bilaterale de eliminare a controlului la frontieră, punctul de control va fi incivdualizat cu drapelul României și al/ale statului /statelor parte la înțelegerea internațională urmate de denumirea în clar a acestora, în limba română și în limbile de circulație internațională;
pentru cetățenii altor state, punctul de control va fi individualizat cu inscripția „ALTE STATE” în limba română și în limbile de circulație internațională.
În punctele de trecere se organizează și se efectuează controlul de frontieră al persoanelor, navelor, mărfurilor și altor bunuri, atât la intrarea cât și la ieșirea din țară.
Controlul efectuat la trecerea frontirei de stat au ca scop verificarea și constarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru intrarea și ieșirea în/din țară a persoanelor, navelor, mărfurilor și altor bunuri.
Conducerea punctului de trecere este asigura t de către un polițist de frontieră care coordonează întrega activitate din punctul de trecere; acesta, împreună cu șefii unităților tuturor autorităților care potrivit legii competențe de control privind trecerea frontierei de stat organizează modul de desfășurare a activității echipelor de control.
Șeful punctului de trecere verifică și ia măsurile corespunzătoare pentru respectarea legalității, pe timpul îndeplinirii activităților de serviciu, de către personalul propriu și al celorlalte autorități cu competențe de control pentru trecerea frontierei, care își desfășoară activitatea în punctul de trecere. Acesta poate dispune efectuarea supracontrolului, după încheierea controlului de frontieră, atât la intrarea cât și la ieșirea din țară.
Echipa care efectuează controlul pentru trecerea frontierei de stat este contituită din personalul tuturor autrităților publice care au, potrivit, legii, competențe ep linie de control; șeful echipei de control este polițist de frontieră.
În punctele de trecere portuare, din echipa de control fac parte și reprezentantul căpităniei portului. Pe lângă echipa de control au accesul pe navele de mărfuri și reprezentanții agenției de navlosire, precum și alte personane autorizate conform legii.
Controlul pentru protecția sanitară a teritoriului României și privind protecția mediului se aplică potrivit legii, persoanelor, navelor, mărfurilor și altor bunuri indiferent de proveniența și destinația lor. Persoanele care nu se supun controlului sanitar nu li se permit trecerea frontierei de stat.
În funcție de volumul traficului, în punctele de trecere portuare se poate executa numai controlul documentelor de trecere a frontierei de stat al documentelor însoțitoare ale mărfii și controlului fizic al navelor care transportă animale sau produse animale, vegetale sau produse vegetale și deseuri sau substanțe chimice periculoase. Controlul sanitar veternar, fitosanitar și pentru protecția mediului înconjurător, se efectuează la locul de destinație la transportului, potrivit legii.
În situația în care punctul de trecere portuar este dechis și pentru trecerea persoanelor, mărfurilor și bunurilor, pentru efectuarea controlului sanitar veterinar, fitosanitar și pentru protecția mediului se stabilește, în perimetrul portului, un spațiu anume destinat. Acesta va fi situat în lateral sau separat de spațiul pentru controlul persoanelor, navelor, mărfurilor și bunurilor care nu fac obiectul acestui tip de control.
În spațiul destinat controlului sanitar-veterinar se organizează și se aplică măsuri de prevenire a răspândirii bolilor de la animale la om stabilite de inspectorii sanitari-veterinari. În acest spațiu, agenții economici autrizați să efectueze serviciile prevăzute de legea sanitar-veterinară, organizează și dispun instalațiile necesare.
Punctele de trecere portuare au și ele o particularitate, în sensul că acestea se alfă mult în interionrul țării față de linia de frontieră unde nava străină (cxare reprezintă teritoriu străin) va trebui să acosteze le cheu (sau va aștepta în rada portului) pentru efectuarea controlului. Trecerea frontierei de stat, în cazul navelor străine, este considerată efectuată nu la 12 mile marine, ci după efectuarea la cheu a controlului de frontieră atât la plecare, cât și la sosire. Este de reținut un aspect foarte sensibil și ușor de neglijat: faptul că în porturi, navele străine acostate la cheul (țărmul) românesc impun existența unei frontiere in extenso, deci implică un control permanent atât la urcare, cât și coborâre, pe tot timpul de ședere, iar dacă nu sunt forțe suficiente pentru prevenție a oricăror infracțiuni (contrabandă, traficul de femei sau copii, prostituția) și de cunoașterea permanentă a activității marinarilor străini.
Perimetrul porturilor românești constituie din punct de vedere practic un perimentru frontier, în care se găsesc nave străine (ce reprezintă legal un teritoriu străin) cu marinari de diferite naționalități ce impun uncotrol sever, meticulos și eficient printr-o cooperare permanentă a tuturor organelor competente (poliție de frontieră, poliție, căpitănie, vamă, medici).
2. Cum au fost – Convenția Dunării…
Locurile de control al navelor pentru trecerea frontierei de stat de la Dunăre
Controlul navelor pentru frontiera de stat care intră sau ies în/din porturile românești din/în cursele externe se efectuează în punctele de trecere a frontierei portuare. Fac excepție de la control navele militare românești sau străine, precum și echipajele acestora, comunicate de către Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne.
Controlul navelor pentru trecerea frontirei care urmează să oprească în porturile situate pe Dunăre, unde nu funcționează puncte de trecere, se efectuează în primul port situat în amonte sau în aval în care funcționează un punct de control. La ieșire, controlul pentru trecerea frontierei de stat se efectuează în portul de unde pleacă nava în cursă externă, în situația când în aceasta există un punct de trecere; în caz contrar, navele respective sunt obligate să oprească pentru control în unul din porturile Galați, Sulina, Tulcea, Constanța – Sud sau Moldova Veche. Controlul pentur trecerea frontierei pentru navele sub pavilion străin, care navighează în sectorul Dunării de Jos, între porturile Sulina și Brăila, se efectuează la intrare înportul Sulina, iar la ieșire, în unul din porturile Brăila, Galați, Tulcea sau Sulina, dacă din aceste porturi navele pleacă în curse externe. Controlul navelor care navighează prin canalul Dunăre- Mare Neagră se efectuează la intrarea în portul Constanța – Sud, iar la ieșire, în ultimul port românesc din care navele pleacă direct în cursă. În portul Cernavodă se controlează numai acele nave care sosesc sau pleacă în cursă externă din porturile Basarabi, Poarta-Albă, Medgidia sau Cernavodă.
Controlul pentru trecerea frontierei se efectuează asupra tuturor navelor care navighează prin portul Sulina spre porturile Reni sau Ismail. În portul sulina nu sunt supuse controlului: navele românești care vin din aceste porturi și nu se opresc într-un port românesc; navele de mărfuri și pavilion românesc care navighează între porturile Constanța-Sulina-Galați și Brăila la intrarea sau ieșirea din sectorul Dunării de Jos.
Navele sub pavilion străin care navighează în aval pe Dunărea interioară vor opri pentru control la intrarea în țară în portul Călărași, iar pentru ieșirea din țară, în ultimul port din care pleacă (dacă este organizat punct de trecere a frontierei) sau în portul Galați. Pentru navigația în amonte de acest sector al Dunării, controlul la intrarea în țară se efectuează în portul Galați, iar la ieșire navele vor orpi pentru control în ultimul port din care pleacă (dacă este organizat punct de trecere a frontierei) sau în portul Călărași. Navele sub pavilion străin care navighează în tranzit fără oprire pe Dunărea interioară sau pe cana lul Dunăre-Marea Neagră sunt supuse controlului în portul Călărași, respectiv Galați
Controlul navelor, marinarilor, membrilor de familie a acestora și pasagerilor pentru trecerea frontierei de stat
Controlul navelor, documentelor pentru trecerea frontierei de stat a membrii echipajelor navelor străine care execută voiaje internaționale și a pasagerilor se efectuează cu respectarea prevederilor H.G. nr. 1335 din 14 decembrie 2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de punere în aplicare a prevederilor Convenției privind facilitarea traficului maritim internațional (FAL), adoptată la Londra la 9 aprilie 1965, cu modificările și completările ulterioare.
Instituțiile publice ce au competențe de control la navele ce sosesc sau pleacă din porturile românești și agenții economici care asigură funcționarea porturilor și serviciile publice portuare care funcționează în cubordinea și, respectiv, sub autoritatea organelor administrației publice centrale de specialitate interesate sunt:
Inspectoratul General al Poliției de Frontieră din subordinea Ministerului Administrației și Internelor;
Direcția Generală a Vămilor din subordinea Ministerului Finanțelor;
Inspectoratul Navigației Civile (I.N.C.) din subordinea Ministerulu Transporturilor;
Compania Națională „Administrația Porturilor Maritime Constanța”- S.A. și Compania Națională „Administrația Porturilor Dunării Maritime”;
S.A. Galați care funcționează sub subordinea Ministerului Transporturilor;
Direcțiile de sănătate județene din subordinea Ministerului Sănătății;
Inspectoratele de poliție sanitară veterinară de frontieră și Inspectoratele fitosanitare din subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației;
Agențiile de protecție a mediului județene din subordinea Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului.
Autoritățile publice participante la controlul navelor ce trec frontiera iau măsuri corespunzătoare (potrivit reglementărilor specifice și a dispozițiilor art. V para. 2 din Convenția FAL) în cazul suspectării de fraudă sau în tratarea problemelor specifice care constituie pericol grav pentru ordinea publică, securitatea sau sănătatea publică, la fel ca și pentru actele ilegale contra securității traficului maritim și traficului ilegal de stupefiante și substanțe psihotrope sau pentru prevenirea introducerii sau jrăspândirii zonozelor, a bolilor la animale, precum și a infestării plantelor.
Singura persoană juridică care realizează legătura dintre navă (reprezentată de comandantul acesteia) și autoritățile publice și care reprezintă interesele și responsabilitățile navei în raport cu aceastea este agentul navei. Aceste este un agent economic autorizat, împuternicit de armator (proprietarul sau cel care operează o navă, persoană fizică sau juridică, precum și orice persoană care acționează în numele proprietarului sau al celui care operează nava) să presteze servicii de agenturare pentru navele sale. El este obligat să respecte prevederile legale care reglementează activitatea autorităților publice și să aducă la cunoștință comandantului navei instrucțiunile acestora.
La sosirea navei, agentul navei are obligația de a comunica, în scris, administrației portului informații cu privire la navă și operațiunile pe care le va efectua în timpul ecaladei în port. După obținerea autorizării de liberă practică sanitară, agentul navei procedează la preluarea de la comandantul navei a declarațiilor prevăzute în normele internaționale și le supune autorităților publice portuare pentru verificare și avizare, în scopul obținerii permisului de acostare care confirmă libera practică la sosire.
După obținerea avizelor tuturor autorităților publice, Căpitănia portului eliberează permisul de acostare subordinea. Permisul de acostare se eliberează în trei exemplare: unul pentru navă, unul pentru administrația portului și unul pentru Căpitănia portului (la fel se procedează și pentru obținerea permisului de plecare a navei). Agentul navei ditribuie exemplarele pentru navă și pentru administrația portului.
Pentru perioada care începe din momentul eliberării permisului de acostare și până la eliberarea permisului de plecare, certificatele navei rămân la Căpitănia portului. Căpitănia portului verifică valabilitatea acestora și solicită, prin agentul navei, comandantului acesteia, efectuarea inspecțiilor necesare pentru extinderea valabilității certificatelor expirate, conform normelor specifice în vigoare, în așa fel încât la plecarea din port a navei toate certificatele statutare să fie valabile.
Reprezentanții Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, prezenți în echipa de control, iau măsurile necesare potrivit cărora pașapoartele pasagerilor sau alte documente de identitate acceptate să fie controlate o dată la sosire și o dată la plecare. După efecturea controlului de identificare prezentarea pașapoartelor sau a altor documente oficiale de identitate care le țin locul, poate fi cerută în cadrul formațiunilor vamale sau al altor formațiuni, la sosire și la plecare.
Dacă România este parte semantară a unor acorduri internaționale, autoritățile publice nu vor solicita membrilor echipajelor să dețină viza în scopul de a fi autrizați deplasării pe uscat, ci aceștia co coborî la uscat pe baza unui permis special de deplasare la țărm eliberat de șeful puctului de trecere a frontierei. Pe durata deplasării la țărm, membrii echipajului cor avea asupra lor documentele de identitate.
La sosirea navelor românești de transport mărfuri care, din motive jutificative, sunt obligate să staționeze în rada portului, accesul la uscat al membrilor echipajelor este permis cu aprobarea șefului punctului de trecere. În acest caz, controlul navelor se efectuează la coborârea pe uscat.
Marinarilor străini aflați pe nave în porturile românești, care urmează a se deplasa în interes de serviciu într-un alt port sau într-o altă localitate de pe teritoriul României, pentru a lua legătura cu misiunea diplomatică sau cu oficiul consular al statului al cărui cetățean este, li se acordă, la cerere ,viza de intrare. Cerearea de viză se rezolvă prin agenția de navlosire sau prin agenția de navigație a statului de care aparține nava ori de către șefii punctelor de trecere. În cazul deplasării marinarilor spre alte state, li se acordă vize de tranzit.
Accesul la bord al membrilor de familie ai marinarilor străini, îmbarcați pe navele aflate în porturile românești care navighează între porturile Constanța, Sulina și Moldova Veche se face pe baza pașapoartelor ori a altor documente de trecere a frontierei, al cererea comandamtului navei și cu avizul șefului punctului de trecere.
Autoritățile publice solicită în scris pasagerilor la îmbarcarea sau debarcarea lor ori armatorilor care acționează în numele acestora numai informațiile necesare pentru completarea cartea de îmbarcare-debarcare. În situația în care autoritățile publice solicită informații suplimentare, altele decât cele necesare pentru a completa documentele prevăzute de normativele în vigoare, la îmbarcarea sau debarcarea pasagerilor, trebuie să limiteze cerințele pentru identificarea completă a pasagerilor.
În cazul în care pasagerul nu este admis pe teritoriul României, dacă documentele prezentate de el sunt insuficiente, autoritățile publice aplică sancțiuni armatorilor conform prevederilor legale în vigoare. În conformitate cu prevederile legale în vigoare, sunt considerate contravenții, dacă ,potrivit legii penale, nu sunt considerate infracțiuni și se sancționează ca atare, aducerea în Românea de către armatori a cetățenilor străini fără documente de călătorie, cu documente sau vize false ori ascunși în mijloacele de transport.
Sub rezerva exitenței unor acorduri internaționale privind deființarea vizelor la care România este parte, accesul pasagerilor străini la uscat este permis după obținerea vizei pe documentul de trecere a frontierei de stat.
3. Actualele reguli juridice de control în porturile de la Dunăre – Manualul Schengen
Eliminarea controalelor la frontierele interne și circulația persoanelor.
În contextul aderării la Uniunea Europeană, statul român a încheiat tratate bilaterale cu statele vecine și în ceea ce privește controlul în punctele de trecere a frontierei, deci și în punctele de trecere portuare la porturile de la Dunăre. Putem vorbi despre frontiere interne (România a încheiat contracte privitoare la controlul de frontieră) și frontiere externe (România nu a încheiat contracte bilaterale).
Frontierele interne pot fi trecute prin orice loc fără efectuarea vreunui control al persoanelor. Pentru motive de ordine publică sau de securitate națională, o parte contractantă poate decide, după consultarea celeilalte părți contractante, că în cursul unei perioade limitate vor fi efectuate controale la frontierele interne, adaptate la situația apărută. Dacă motivele de ordine publică sau de securitate internațională impun o acțiune imediată, partea contractantă în cauză va lua măsurile necesare și va informa în cel mai scurt timp posibil celeilalte părți contractante.
Eliminarea controlului persoanelor la frontierele interne nu va aduce atingere exercitării atribuțiilor polițienești de autoritățile competente ale fiecărei părți contractante pe întreg teritoriul său conform legislației sale, și nici obligației de a deține, a purta și a prezenta acte și documente prevăzute de legislația sa.
Trecerea frontierelor externe
În principiu, frontierele externe pot fi trecute numai la punctele de trecere a frontierei. Dispoziții mai detaliate, precum și excepțiile și modalitățile micului trafic de frontieră, cât și regulile aplicabile unor categorii particulare de trafic maritim, cum sunt navigația de agrement sau pescuitul de coastă, vor fi adoptate de Comitetul Executiv.
Părțile contractante că din anul 1993, pasagerii unei rute cu plecare dintr-un stat terț, care se îmbarcă pentru rute interne, vor fi supuși în prealabil, la intrare, unui control al persoanelor și bagajelor de mână în portul unde acostează. Pasagerii unei rute interne care se îmbarcă pentru o rută având ca destinație state terțe vor fi supuși în prealabil, la ieșire, unui control al persoanelor și bagajelor de mână în portul de plecare a rutei externe.
Dispozițiile nu se aplică la controlul bagajelor înregistrate; acest control este efectuat în portul ultimei destinații, respectiv în portul plecării inițiale.
Prin derogare de la definiția frontierelor interne, până în anul 1993 porturile sunt considerate frontiere externe pentru rutele interne.
Intrarea pe teritoriul părților contractante poate fi acordată străinului care îndeplinește următoarele condiții:
posedă un document sau documente valabile stabilite de Comitetul Executiv, care-i permit trecerea frontierei;
este în posesia unei vize valabile, dacă aceasta este cerută;
prezintă, dacă este cazul, documentele care justifică scopul și condițiile șederii planificate și dispune de mijloace suficiente de subzistență atât pentru șederea propusă, cât și pentru întoarcerea în țara de proveniență sau pentru tranzitul spre un stat terț în care admiterea sa este garantată, sau este în măsură să dobândească în mod legal aceste mijloace;
nu este semnalat ca inadmisibil;
nu este considerat o amenințare pentru ordinea publică, securitatea națională sau relațiile internaționale ale uneia dintre părțile contractante.
Intrarea pe teritoriile părții contractante trebuie să fie refuzată străinului care nu îndeplinește toate aceste condiții, în afară de cazul în care una din părți consideră că este necesar să se deroge de la acest principiu pentru motive umanitare sau de interes național, sau în baza obligațiilor internaționale. În acest caz admiterea este limitată pe teritoriul părții contractante în cauză, care trebuie să informeze despre aceasta celeilalte părți contractante. Aceste reguli nu împiedică aplicarea dispozițiilor speciale privitoare la dreptul de azil.
Este admis pentru tranzit străinul care este titular al unui permis de ședere sau al unei vize de întoarcere eliberate de una din părțile contractante, sau dacă este necesar, al ambelor documente, în afară de cazul în care figurează pe lista națională a persoanelor semnalate ca inadmisibile a părții contractante la ale cărei frontiere externe se prezintă.
Circulația trasnfrontalieră la frontierele externe este supusă controlului autorităților competente. Controlul se efectuează potrivit unor principii uniforme, în cadrul competențelor naționale și a legislației naționale, ținându-se cont de interese tuturor părților contractante pe întrg teritoriul acestora.
Principiile uniforme sunt următoarele:
controlul persoanelor cuprinde nu numai verificarea documentelor de călătorie și a celorlalte condiții de intrare, de ședere ,de muncă și de ieșire, ci și identificare a-și prevederea amenințărilor la adresa securității naționale și a ordinii publice a părților contractante. Acest control se efectuează și asupra navelor și obiectelor aflate în posesia persoanelor care trec frontieră. Controlul se efectuează de fiecare parte contractantă, în conformitate cu legea sa, în special cu dispozițiile referitoare la percheziție;
toate persoanele trebuie să fie supuse cel puțin unui control care să permită stabilirea identității lor pe baza prezentării documentelor de călătorie;
la intrare, străinii trebuie să fie supuși unui control amănunțit;
la ieșire, se va proceda la un control impus în interesul tuturor părților contractante, conform regimului juridic al străinilor și pentru a determina și preveni amenințările la adresa securității naționale și a ordinii publice ale părților contractante. Acest control se exercită în toate cazurile în privința străinilor
dacă astfel de controale nu pot fi efectuate datorită unor circumstanțe speciale, trebuie stabilite priorități.
În această privință, în principiu, controlul circulației la intrare are prioritate asupra controlului la ieșire.
Autoritățile compentente utilizează unități mobile pentru a exercita supraveghearea frontierelor externe între punctele de trecere a frontierei; în mod asemănător sunt supravegheate și punctele de trecere a frontierei în afara orarului de funcționare a acestora. Acest control este efectuat în așa fel încât să nu încurajeze persoanele să evite controlul la punctele de trecere.
Părțile contractante se angajează să plaseze efective adecvate și în număr suficient pentru exercitarea controlului și pentru supravegherea frontierelor externe.
Statele contractante își acordă asistență și asigură o cooperare strânsă și permanentă în vederea exercitării eficiente a controalelor și supravegherilor. Ele procedează, în special, la schimbul tuturor informațiilor pertinente și importante, cu excepția datelor individuale referitoare la persoane nominalizate și în lipsa unor dispoziții contrare, la armonizarea, în măsura în care este posibil, a instrucțiunilor date autirtăților însărcinate cu controalele și promovarea formării profesionale și a unui sistem de reciclare uniformă care efectuează controalele. Această cooperare poate lua forma unui schimb de agenți de legătură.
CAPITOLUL IV „REGULI JURIDICE DE DESFĂȘURARE A UNOR ACTIVITĂȚI ÎN ZONA DE FRONTIERĂ ȘI APELE DE FRONTIERĂ
Datorită principiului bunei vecinătăți între statele limitrofe și cetățenii acestora, de-a lungul timpului, s-au stabilit reguli convenționale sau cutumiare bilaterale privind relațiile socio-economice reciproce în porțiunile limitrofe ale teritoriului lor. Aceste reguli permit fiecărui stat vecin sau cetățenilor acestora să coopereze economic, dar să nu folosească zonele de frontieră pentru a vătăma statul vecin (sic utere tuo ut alienum non laedas) chiar prin desfășurarea unor activități ilicite.
1. Reguli juridice de desfășurare a unor activități în zona de frontieră
Lucrările de teren – efectuarea lucrărilor de teren are o deosebită importanță prin faptul că modifică topografia terenului în apropierea frontierei de stat și impune apariția de noi căi de comunicație. Din aceste considerente, legiuitorul permite efectuarea lucrărilor de teren pe o distanță de 500m de la linia de frontieră către interior, cu avizul Direcției teritoriale a Poliției de Frontieră.
De-a lungul Dunării există o varietate de lucrări de teren, astfel: lucrări de îmbunătățiri funciare și irigații, îndiguiri, lucrări sau construcții, lucrări de asigurare a condițiilor de navigație, construcții și amenajări turistice, de agrement sau de altă natură.
Orice cerere de lucrare pe această distanță, reglementată prin actul normativ, se va analiza numai prin prisma bunei executări a misiunilor de supraveghere și control a polițiștilor de frontieră și realizarea dispozitivelor eficiente pentru observare, cercetare și control.
Cele mai importante și numeroase lucrări sunt construcțiile care, conform actului normativ ce le reglementează, sunt clădiri arhitectonice ce presupun o serie de aprobări legale până la începerea construirii acestuia din partea proprietarului. Legiuitorul nu a stabilit clar care sunt aceste aprobări legale dar, pentru că se impune și aprobarea Direcției teritoriale a Poliției de Frontieră, ca o ultimă condiționare a începerii construcției, rezultă că se referă numai la clădiri de utilitate publică.
Lucrările de exploatare sunt veritabile locuri de lansare a infractorilor atunci când nu există o clară evidență a muncitorilor și o cooperare eficientă între conducătorii acestora și Poliția de frontieră.
Avizul prealabil al Direcției teritoriale a Poliției de frontieră nu va limita dreptul suveran al statului, ci va impune o bună coordonare a acestor activități cu misiunile polițiștilor de frontieră ce au competențe în acea zonă.
Pășunatul – animalelor (art. 43) este permis în timpul zilei până la fâșia de protecție a frontierei de stat, la frontiera externă sau până la culoarul frontierei, la frontiera internă, iar noaptea până la 50 m față de aceasta, către interior, în locurile stabilite de autoritățile administrației publice locale și cu avizul șefului sectorului poliției de frontieră.
Vânătoarea – (art.44) de-a lungul frontierei de stat, pe adâncimea de 500 m de la fâșia de protecție a frontierei de stat, la frontiera externă, sau de la culoarul de frontieră, la frontiera internă, spre interior pentru frontiera de uscat și de la limita terenului inundabil, pentru frontiera de apă, este interzisă. Vânătoarea organizată a animalelor de pradă pe adâncimea de 500 m este admisă numai ziua și numai de la fâșia de protecție a frontierei de stat la frontiera externă, sau de la culoarul de frontieră la frontiera internă, către interior, pe baza hotărârilor consiliilor locale și cu avizul prealabil a șefului sectorului poliției de frontieră.
2. Reguli de desfășurare a unor activități în apele de frontieră
Ordonanța de urgență a Guvernului României nr.105/27.06.2001 privind frontiera de stat, aprobată de Legea 243/8 mai 2002, reglementează toate activitățile ce se pot desfășura în apele de frontieră. Apele de frontieră fac parte din teritoriul național și sunt supuse jurisdicției naționale. În convențiile de frontieră încheiate cu statele vecine, referitor la apele de frontieră sunt cuprinse acele sectoare de ape curgătoare sau stătătoare care intersectează frontiera, nedelimitate (cu excepția frontierei româno-sârbe, unde se arată pescuitul este permis într-o zonă de 10 km, în apele de frontieră, socotind 5 km de o parte și 5 km de cealaltă parte a liniei de frontieră).
Polițiștii de frontieră din sectoarele ce răspund de apele de frontieră trebuie să cunoască normele de aplicare pentru: pescuit, folosirea bărcilor (ambarcațiilor), concursuri nautice și activități de agrement. Aceste activități sunt supravegheate prin observare de pe malul propriu de către elementele poliției de frontieră specializate sau controlate cu ajutorul navelor poliției de frontieră ce patrulează în amonte și avalul apelor de frontieră.
Modul de folosire a apelor de frontieră pentru activități economice, de agrement și sportive se stabilește de către autoritățile administrației publice locale pe baza legilor ce le reglementează, cu avizul prealabil al formațiunilor județene ale poliției de frontieră. Cea mai cunoscută activitate economică desfășurată în apele de frontieră este pescuitul industrial, iar din cadrul celor de agrement și sportive fac parte plajele, înotul, excursiile organizate cu nave destinate în acest scop și concursurile nautice.
Pescuitul industrial și sportiv – conform art. 40 din Ordonanța de urgență a Guvernului României nr.105/27.06.2001 privind frontiera de stat, aprobată de Legea 243/8 mai 2002, pescuitul industrial și sportiv în apele de frontieră se efectuează în condițiile legii, în locurile și sectoarele stabilite de autoritățile competente, cu avizul prealabil al Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră.
Pentru efectuarea acestei activități trebuie îndeplinite condițiile generale, valabile pe tot cuprinsul țării, reglementate prin Legea 12/1974 privind piscicultura și pescuitul. În acest act normativ, la art. 14 și 16, prin pescuit industrial se înțelege prinderea peștelui și celelalte viețuitoare acvatice de către personalul autorizat al unităților economice care exploatează bazinul piscicol, iar pescuitul sportiv reprezintă pescuitul efectuat în scop de agrement de fiecare persoană, membru al Asociației Generale a Vânătorilor și Pescarilor sportivi, pe bază de permis eliberat de aceasta. Tot în Legea 12/1974 la art. 13 se definește pescuitul ca fiind prinderea peștelui, pe bază de autorizație, în locuri, perioade și unelte de dimensiuni permise de lege în scop industrial , științific sau sportiv. Această activitate se desfășoară cu respectarea perioadelor și zonelor de prohibiție a pescuitului, în scopul protejării fondului piscicol, cu limitarea pescuitului anumitor specii de pește și animale marine ca: stridii, sturioni și scrumbii în fața gurilor de vărsare a Dunării în Marea Neagră, pe o adâncime de 5 km în largul mării. Pe lângă aceste condiții se mai adaugă și interzicerea folosirii unor unelte (setci, ace de alt tip) și metode periculoase sau dăunătoare la pescuit (folosirea unor materiale explozive și pescuitul electric).
La acestea condiții generale se adaugă și condiția specială din Ordonanța de urgență a Guvernului României nr.105/27.06.2001, de obținerii a avizării prealabile a formațiunii județene ale poliției de frontieră. Această avizare se va da după ce autoritățile administrației publice locale au stabilit locurile sau sectoarele destinate pescuitului industrial sau sportiv, prin hotărâre administrativă.
Activități de agrement și sportive – conform art. 42 din Ordonanța de urgență a Guvernului României nr.105/27.06.2001 privind frontiera de stat, aprobată de Legea 243/8 mai 2002, în apele de frontieră se pot efectua activități de agrement și sportive, cu aprobarea căpităniei de port sau, după caz, a administrației publice locale și cu avizul șefului Sectorului Poliției de Frontieră în a cărei zonă de supraveghere îl va tranzita sau în care se va desfășura. Persoanele sau agențiile autorizate să efectueze activități de agrement și sportive în apele de frontieră sunt obligate să comunice formațiunilor locale ale poliției de frontieră programul de desfășurare al acestora în scopul obținerii avizării necesare. Activitățile sportive, respectiv concursurile nautice, se vor efectua în aceleași condiții, dar cu specificarea exactă a perioadei de desfășurare și itinerariul de parcurs în apele de frontieră.
În apele de frontieră, navele cu excursioniști, precum și orice altă navă sau ambarcațiune, nu au voie să acosteze decât în porturi sau alte locuri special amenajate în acest scop. Numai în caz de forță majoră (furtună ,avarie sau orice altă împrejurare) acostarea se va putea face în orice punct de pe malul românesc, cu condiția anunțării ulterioare a celui mai apropiat sector al poliției de frontieră sau, în lipsa acestuia, post de poliție. Fac excepție acestei condiții cetățenii români posesori de bărci ce practică pescuitul sportiv. Dacă această activitate este desfășurată de către nave și ambarcațiuni străine a căror itinerariu de navigație va fi pe Dunărea interioară, pe brațul Tulcea și brațul Sulina, se va impune că acea firmă organizatoare să obțină avizul Direcției Teritorial a Poliției de Frontieră.
Deținerea bărcilor și ambarcațiunilor – Ordonanța de urgență a Guvernului României nr.105/27.06.2001 privind frontiera de stat, aprobată de Legea 243/8 mai 2002, este restrictivă în ceea ce privește folosirea bărcilor și ambarcațiilor în apele de frontieră pentru prevenirea folosirii acestora la trecerea ilegală a liniei de frontieră, la practicarea contrabandei sau la alte activități ilicite.
Proprietarii de bărci și ambarcații sunt obligați să le înmatriculeze la căpităniile localităților riverane Dunării, în care nu există porturi de unde vor primi o dovadă a efectuării acestei operațiuni – rolul bărcii sau ambarcației.
Bărcile și ambarcațiile se vor păstra centralizat, în locuri special destinate, stabilite de căpităniile de port sau ,după caz, de autoritățile administrației publice locale, cu avizul șefilor Sectoarelor Poliției de Frontieră. Acestea vor circula în apele de frontieră dacă au arborat drapelul de stat și au imprimat pe bordaj numărul de înregistrare de la căpitănie sau primărie sau portul de la localitatea de origine. Cei care folosesc aceste bărci sau ambarcații trebuie să aibă asupra lor actele de identitate, permisele de pescuit sportiv și documentele vasului plutitor.
Proprietarii ambarcațiilor și bărcilor vor lua măsuri de pază proprie în vederea prevenirii folosirii acestora de către alte persoane în scopul trecerii ilegale a frontierei de stat sau a practicării contrabandei cu diferite bunuri.
Alte activități – în apele de frontieră ale fluviului Dunărea se desfășoară și alte activități, în afară de cele prevăzute în Ordonanța de urgență a Guvernului României nr.105/27.06.2001, aprobată de Legea 243/8 mai 2002, stipulate în tratate, acorduri, convenții și protocoale de frontieră încheiate de România cu statele vecine.
Astfel, transportul fluvial pe Dunăre este deschis tuturor navelor comerciale care vor circula în deplină egalitate de tratament în ceea ce privește taxele portuare, aprovizionarea cu combustibil, pilotajul și servisarea acestora.
Tot referitor la Dunăre, statele riverane au încheiat acorduri cu privire la salvarea sau scoaterea de nave eșuate, scufundate.
Activitățile economice, de agrement și sportive ce se desfășoară în apele de frontieră ale fluviului Dunărea impun cunoașterea tuturor actelor normative interne și bilaterale în vederea menținerii vecinătății și bunei vecinătăți cu țările limitrofe fără a se periclita interesul uneia sau alteia.
3. Delta Dunării – paradis natural
Bogățiile naturale ale Deltei: pământul și apa, flora și fauna sunt de fapt componente economice dar și turistice ale teritoriului și peisajului geografic originar.
Componentele turistice includ tot ce cuprinde acest teritoriu ca elemente geomorfologice, hidrologice și biologice. Nesfârșitele păduri de salcii și de plopi, desișurile de trestii și de papură ,împreună cu cele ale altor plante acvatice, mijlocesc ascunzișurile de nepătruns ale păsărilor, care, aproape toate se hrănesc cu pește și felurite vietăți ale apelor. Viețuitoarele fluviului și ale mării își dau aici întâlnire, iar păsările își găsesc hrana și căldura cuibului.
Delta Dunării reprezintă o regiune care constituie un frecvent subiect de descripție și de reportaj. Cărțile, revistele și ziarele conțin studii referitoare la feluritele aspecte și probleme ale vieții mereu în schimbare ale Deltei de la un anotimp la altul, insistând asupra bogăției de imagini și de impresii pe care ea le oferă.
Farmecul turistic îl formează caracteristicile terenului: tărâmurile nou ieșite din apă, canalurile șerpuitoare și lacurile.
Mamiferele vânate în Deltă. Vânatul cu păr ori cu pene reprezintă un obiectiv de mare interes cinegetic. Întâlnim aici și mamifere rare ca: vidra, nurca și bizamul.
Vânătoarea păsărilor de baltă. Vânatul de baltă constituie o atracție specială în Delta Dunării. Vânătoarea păsărilor impresionează prin varietatea speciilor ce pot fi întâlnite și prin „felul de comportare încă necunoscut” al multora dintre ele.
Locuri preferate pentru pescuit. Delta Dunării este un domeniu în care apa își face prezența aproape pretutindeni, încât pescuitul este o activitate principală. Din totalul suprafeței Deltei, aproximativ 3.300 km2 ar putea servi deopotrivă la pescuit și la exploatarea stufului.
Numeroasele specii de păsări considerate rare, între care și pelicanul, erau odinioară întâlnite în multe locuri din Europa ca în Danemarca și Ungaria (pe lacul Balaton). Acum singurul loc de pe continentul nostru unde se mai găsește a rămas Delta Dunării.
Delta Dunării așezată pe paralela 45º a emisferei boreale, fiind la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord, reprezintă locul cel mai indicat pentru popasul păsărilor și migrația lor dintre regiunile tropicale și cele polare.
Păstrarea echilibrului ecologic la Deltei, valoarea de fenomen natural depinde de gradul în care se menține starea originară a elementelor sale componente geomorfologice și hidrologice, precum și biologice, care constituie atractivitatea sa turistică.
Se pune, așadar, chestiunea dacă Delta Dunării urmează să rămână așa cum a apărut pe pământ sau, dimpotrivă dacă se opinează pentru o deltă „dirijată”. Omul ca făuritor al pământului locuibil și utilizabil este cel care decide, tehnica ajutându-l să realizeze atât lucrări bune, cât și mai puțin bune. O deltă organizată și „îngrijită”, într-un anume fel, ar putea și turistică, dar totodată ar fi lipsită de multe din sistemul ei biologic, constituind o fază de regres în evoluție, care i-ar transforma structura ei naturală; ne referim afirmând aceasta, nu numai la păsări, ci la întregul mediu înconjurător.
4. Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviul Dunărea (Sofia, 29 iunie 1994)
Acest document internațional se aplică bazinului hidrografic al fluviului Dunărea, având ca obiectiv gospodărirea durabilă și echitabilă a apelor, inlcusiv pentru conservarea, îmbunătățirea și utilizarea rațională a apelor de suprafață și celor subterane și în măsura în care aceste activități sunt posibile.
Prin această convenție, părțile contractante se angajează să depună toate eforturile pentru controlul pericolelor provocate de accidente cu substanțe periculoase pentru apă, inundații și îngheț pe fluviul Dunărea.
Conform cu prevederile Convenției, părțile vor coopera în probleme fundamentale ale gospodăririi apelor și vor lua măsurile legale, administrative și tehnice adecvate pentru a menține cel mai puțin și a îmbunătăți starea actuală a mediului înconjurător și condițiile de calitate a apei Dunării și a apelor din bazinul său hidrografic, pentru a preveni și reduce, pe cât posibil, impacturile și schimbările nefavorabile ce apar sau pot fi cauzate. La baza tuturor măsurilor de protecție stau cele două principii: poluatorul plătește și al precauțiunii.
Cooperarea în domeniul gospodăririi apei se va orienta spre gospodărirea durabilă care vizează: menținerea calității generale a vieții; menținerea accesului continuu la resursele naturale; evitarea pagubelor ecologice de durată și asigurarea protecției ecosistemelor; aplicarea unei elaborări preventive.
Obiectul Convenției îl reprezintă o serie de activități planificate sau în curs de realizare, în măsura în care acestea produc sau nu produc impacturile transfrontaliere: evacuarea apelor uzate, introducerea de substanțe periculoase; activități și măsuri planificate în domeniul hidrotehnic; exploatarea construcțiilor hidrotehnice existente; manipularea substanțelor periculoase pentru apă și prevenirea accidentelor.
Fiecare fluviu și lac internațional are individualitatea sa proprie, condițiile sale specifice care nu pot fi generalizate și aplicate la alte fluvii. Aceasta impune reglementarea lor printr-un acord de voință suverană între statele riverane direct interesate.
Se desprinde totuși, în prezent, și tendința adoptării unor măsuri de protecție și combatere a poluării care să cuprindă zone mai largi decât apele propriu-zise ale unui fluviu sau lac internațional și anume, un întreg bazin hidrografic.
CAPITOLUL V „CONCLUZII”
După aproximativ un secol și jumătate, în actualele caracteristici ale mediului de securitate internațional, cerința de a răspunde unitar și eficient amenințărilor globale generate de terorismul internaționale și crima organizată transfrontalieră a determinat ca statele să simtă nevoia de securitate la frontieră. Astăzi construcția Uniunii Europene și dinamica extinderii Uniunii Europene constituie noi provocări în ceea ce privește asigurarea securității globale a spațiului comun de libertate.
România a aderat la valorile și principiile Uniunii. Operațiunea sa fermă, acțiunile prezente și viitoare pentru atingerea unui grad ridicat de siguranță, garantat al propriilor frontiere reprezintă una din condițiile care oferă cetățeanului român accesul deplin în spațiul european și conferă teritoriului național atributul pe care îl merită de teritoriu comun european.
Puncte cheie:
îmbunătățirea perspectivelor în conformitate cu acquis-ul european;
identificare nevoilor naționale reale;
necesitatea semnării de acorduri între statele vecine;
suport de consiliere din partea comunitpății internaționale;
necesitatea unei coordonări permanente la nivel național și implementarea de Planuri Naționale de Acțiune;
în plan instituțional trebuie avut în vedere responsabilizarea lucrătorilor poliției de frontieră astfel încât eficiența lor profesională să sporească permanent.
Statul român are printe priorități înainte de momentul aderării în Uniunea Europeană cooperarea în doemniul justiției și afaceri interne (JAI) și formularea unor directive în domeniul politicilor JAI.
Consolidarea ariei libertății, securității și justiției, viitorul cooperării JAI cuprinde ambițiile și orientările politice din sfera ordinii și securității juridice. Proiectul tratatului constituțional european (Tratatul de Amsterdam) prevede u cadru nou pentru dezvoltarea libertății, securității și justiției care profită de pe urma inițiativelor luate în urma atacurilor din 11 septembrie 2001 și din 11 martie 2004.
Terorismul. Printre aspecte importante se numără intensificarea cooperării dintre serviciile de informații și de securitate, precum și între aceste servicii și poliție, implementarea la timp a instrumentelor disponibile și implementarea modificărilor efectuate în baza rezultatelor obișnuite în urma evaluărilor efectuate de către statele membre.
Returnarea. Dezvoltarea unor politici europene privind returnarea face parte integrantă din măsurile inițiate pentru conbaterea imigrației ilegale. Returnarea în țara de origine a persoanelor respinse care au cerut azil și a imigranților ilegali poate fi efectuată mai eficient la nivel european.
Relațiile externe ale Uniunii Europene în domeiul politicilor de azil și migrație se confruntă cu o serie de provocări semnificative. Principala prioritate o constituie consolidarea cooperării cu țările terțe cu privire la componența externă a politicilor de returnare
Securitatea și granițele. Introducerea nivelului de informații privind vizele reprezintă o măsură importantă în vederea unui nivel mai înalt, standardizat de cooperare europeană în combaterea imigrației ilegale, precum și în vederea promovării măsurilor de returnare în țara de origine a străinilor care locuiesc ilegal pe teritoriul statelor membre. Pentru viitor se dorește ca vizele, documentele de atestare a domiciliului să conțină elemente de identificare biometrice.
Se impune o cooperare mai strânsă între toate serviciile cu atribuții la frontieră, atât pe plan intern cât și pe plan internațional, în special prin folosirea echipelor mobile comune, pregătirea comună și realizarea unui sistem de puncte de contact, precum și necesitatea trimiterii de ofițeri de legărtură nu numai în statele Uniunii Europene, ci și în statele producătoare de migranți.
CAPITOLUL VI „ANEXĂ”
BIBLIOGRAFIE
Constituția României;
Legea nr. 243 din 8 mai 2002 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României;
Convenția de aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985;
Hotărârea Guvernului României nr. 1335 din 14 decembrie 2000 pentru aprobarea Normelor de metodologie de punere în aplicare a prevederilor Convenției privind facilitatea traficului amritim internațional (FAL);
VICTOR AELENEI, „Retrospectivă în istoria grănicerilor români și a începutului Poliției de Frontieră române”, Ed. Pro Transilvania, București, 2001;
AUREL NEAGU, VICTOR AELENEI, „Dreptul frontierei de stat”, Ed. Pro Transilvania, București, 2002;
AUREL NEAGU, VICTOR AELENEI, „Acte diplomatice privind frontiera României”, Ed. Univers Științific, București, 2005;
AUREL NEAGU, VICTOR AELENEI, „Acte normative interne și internaționale”, Ed. Pro Transilvania, București, 2003;
AUREL NEAGU, VICTOR AELENEI, „Drept European”, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2003;
INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ ROMÂNE „Revista Frontiera”;
GRIGORE STAMATE, „Frontiera de stat a României”, Ed. Militară, București, 1993;
EMIL GRIZESCU, „Delta Dunării – paradis natural”, Ed. Social, București, 1973;
TUDOR CRISTI, „Porțile de Fier I și II”, Ed. Didactică și Enciclopedică, Craiova, 1985;
DUMITRU MAZILU, „Drept interanațional public”, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
FLORIAN COMAN, „Drept internațional public”, vol I și II, Ed. Sylvi, București, 2001.
Cuprins
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Frontiera Fluviala a Romaniei (ID: 125962)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.