Freiburg – Punct de Convergență al Exilului Românesc
Cuprins
Capitolul I
Freiburg – punct de convergență al exilului românesc
Începuturile exilului românesc postbelic în Germania
Freiburg – punct de convergență al exilului românesc din Germania
Înființarea Bibliotecii Române din Freiburg (scopul înființării, statutul bibliotecii, actul înființării, mediile intelectuale, alte evenimente).
Biblioteca Română din Freiburg, o nădăjduire a neamului românesc din exil
Capitolul II
Biblioteca Română din Freiburg – „un colț de Românie”
Biblioteca Română din Freiburg în primii ani de activitate (1950-1970).
Virgil Mihăilescu – fondatorul Bibliotecii Române din Freiburg
Directorul Bibliotecii Române din Freiburg în atenția Securității
Capitolul III
Biblioteca Română din Freiburg în arhivele C.N.S.A.S.
Biblioteca Română din Freiburg în atenția Direcției de Informații Externe*
Relansarea relațiilor externe româno-germane. Biblioteca Română din Freiburg în contextul stabilirii relațiilor diplomatice dintre R.S. România și R.F.G.
Încercarea regimului de la București de a transforma Biblioteca Română din Freiburg în centru de informare și documentare cultural-științifică despre R.S.România (1972-1973)
Misiunea informativă a agentului de influență „Laurențiu”.
Capitolul IV
Identitate culturală și conștiință românească la Freiburg
Biblioteca Română din Freiburg între anii 1970-1989
4.1. Iancu-Ioan Bidian – continuitate și tradiție la Biblioteca Română din Freiburg
4. 2. Biblioteca Română din Freiburg reflectată în presa exilului.
Capitolul I
Freiburg – punct de convergență al exilului românesc
Începuturile exilului românesc postbelic în Germania
O analiză obiectivă asupra principalelor acțiuni sau evenimente ale românilor plecați din țară în contextul politic-militar din timpul și, mai ales, dupăcel de-al Doilea Război Mondial poate fi conturată parcurgând filă cu filă reviste și jurnale de exil, literatura memorialistică sau documente din istoria exilului românesc postbelic. Fenomenul exilului a cuprins, în acele timpuri, o parte a societății românești, mai cu seamă, tineri care se aflau la studii în Occident, diplomați și militari de carieră care reprezentau România în străinătate.
Mulți dintre românii care și-au asumat statutul de exilat și-au legat, în primii ani, speranțele de revenirea în țară, neavând intenția unei stabiliri definitive în Lumea Liberă.Ulterior, ca urmare a parcursului politic din România, numeroși români „au ales libertatea”.Ceea ce este important să precizăm ar fi că cei care au ales să plece în exil din motive politice „au constituit o minoritate în sânul emigrației, pe întreaga perioadă 1949-1989, numărul lor fiind aproximativ de 300-400 de militanți”.
Din punct de vedere politic,exilul românesc postbelic s-a manifestat în statele „cu o democrație avansată”cum ar fi: S.U.A. (Washington și New York), Franța, în special Paris, Marea Britanie,Germania (München și Berlin). Unele dintre capitalele europene sau orașele din Statele Unite ale Americii au găzduit importante manifestări ale exilaților români care au militat ca drepturile și idealurile democratice să fie respectate în țară.
O remarcabilă acțiune, care a dovedit apropierea membrilor exilului românesc de reprezentanții sau de forurile democratice ale Europei de Vest, a avut loc în 1946, în timpul Conferinței de la Paris. În acel cadru politic internațional, o grupare a membrilor exilului românesc postbelic a prezentat „mai multe memorii, materiale documentare și scrisori prin care solicita ca România să fie tratată conform normelor de drept internațional și să i se acorde dreptul unei independențe politice și economice”. Pe de altă parte, rolul semnificativ pe care îl deținea Washingtonul în relațiile internaționale i-a determinat pe exilați să militeze împotriva politicii de la București, invocând, totodată, sprijinul politic american.
Politica intervenției americane a reprezentat unul dintre pilonii discursului politic în cadrul manifestărilor organizate de către exilații români, atât în America, cât și în țările din Europa. Se credea că o astfel de intervenție a Statelor Unite ale Americii îi va „alunga pe ocupanți, împiedicând astfel comunizarea țării”. Expresia Vin americanii! care a circulat în acele vremuri a sintetizat, tocmai, această atitudine politică și stare de spirit.
Exilul din Germania îl putem cunoaște din paginile unor istorii izvorâte, parcă, dintr-un tulburător roman încărcat de legende despre prinți, ofițeri, domnițe, intelectuali, ziariști, pictori și, chiar, bibliotecari. Istoria sa ni se deschide cu povestea unor exilați din Freiburg însetați de cultură și libertate, și continuă cu „Vocea Europei Libere” de la München a cărei menire era de a „transmite lumina în întunericul comunist” sau a unei categorii de militari români care având preocupări politiceau ales caleaexilului. Fără îndoială, întreaga activitate desfășurată de românii din spațiul germanic ne oferă imaginea unui exil care și-a asumat responsabilitatea de a fi „continuatorul valorilor și libertăților democratice românești în Occident, concomitent cu delegitimarea regimului comunist”. Se remarcă în acest sens, numeroasele articole, memorii, luări de poziție, apeluri, proteste, comunicate și emisiuni la radio care dovedesc rolul politic pe care l-au jucat exilații români. Și, nu puține, au fost personalitățile politice și culturale ale exilului din spațiul german care și-au atribuit funcția de reprezentare și informare a opiniei publice din Occident despre realitățile din țară.
Acțiunile exilaților, în primii ani, din Germania Federală s-au desfășurat în cadrul unor organizații sau asociații, constituite în scopul susținerii și unificării românilor din exil. La 15 ianuarie 1950 „Asociația Studenților Români din München aniversa centenarul nașterii lui Mihai Eminescuiar pe 24 ianuarie,împreună cu reprezentanții Comitetului Român din zona americană sărbătoreau, tot la München, Unirea Principatelor Române”. O altă acțiune organizată, în același an, de Asociația Studenților Români la Münchena fost aniversarea zilei de 10 Mai.
Asociația Românilor Liberi din Germania cu sediul la München s-a constituit în 1951 la 27 mai. AtribuțiileAsociației au constat în: reorganizarea românilor din zona Germaniei Occidentale, desfășurarea unor conferințe cu tematică istorică și menținerea spiritualității românești pe meleagurile străine. Scopul declarat era: „unirea tuturor românilor aflați în Germania, în vederea luptei comune împotriva ocupației străine și a regimului comunist din România”. Menționăm că asociația reprezenta o filială a Ligii Românilor Liberi. ComponentaAsociația Românilor Liberi din Germania era următoarea: președinte de onoare, general Ion Gheorghe, președinte, maiorGheorghe Bordea iar vicepreședinți, căpitan Ștefan Marinescu și, respectiv, căpitan Tiberiu Nicodim. În prima jumătate a anului 1955, din motive organizatorice, conducerea Asociației este preluată de colonelul Dumitru Piriu, în calitate de președinte și de maiorul Gheorghe Bordea, vicepreședinte. Scopul Asociației Românilor Liberi din Germania a rămas, în principal, același: de a organiza și menține unificat exilul românesc postbelic în scopul desfășurării de acțiuni anticomuniste. Mulți dintre membrii asociației credeau la o reîntoarcere în țară și nutreau speranța unei căderi, în scurt timp, a regimului de la București. Acest crez i-a determinat să colaboreze cu Asociația Românilor din sudul Germaniei iar dintre „primele dezbateri pe care le-au organizat împreună a fost prilejuite de sărbătorirea zilei de 10 Mai și de eforturile pentru elaborarea de planuri strategice comune cu intenția de a combate pe orice cale manevrele care s-ar ivi din partea regimului de la București”.
Asociația Românilor Liberi din Germania a fost reprezentată de ziarul Patria. Acesta „a apărut la München, beneficiind de sprijinul financiar al lui Nicolae Malaxa. Patria era cel mai activ ziar al Ligii, precum și al emigranților din Germania Occidentală”. Asociația a beneficiat de subvenții americane prin intermediul Free Europe.
La 10 octombrie 1954 s-a înființat la München,Uniunea Combatanților Români cumisiunea „de a organiza pe toți cei care doresc să lupte pentru eliberarea țării de sub opresiunea regimului comunist”. Ulterior, la mai puțin de un an, s-a constituit Uniunea Asociațiilor Românești din Germania Occidentală (U.A.R.G.) cu sediul la Bonn. Vicepreședintele asociației era maiorul Valeriu Dobrescu, fost ofițer în armata regală. Membrii din cadrul Uniunii s-au afirmat atât în presa scrisă cât și în cea vorbită. Această asociație era reprezentată de revista „Uniunea”, editată la Bonn în limbile română și germană. Obiectivul asociației a constat în gruparea diferitelor organizații ale exilului românesc, mai ales, cele din Germania.Uniunea Asociațiilor Românești din Germania Occidentală a reunit un număr de 11 asociații ale exilaților români, dintre care amintim: Asociația Românilor, Asociația Românilor din sudul Germaniei,Asociația Românilor din nord-vestul Germaniei occidentale, Asociația Românilor Liberi, Biserica Ortodoxă Română din Germania Occidentală, Colonia Română din Berlinul Occidental, Asociația Tineretului Ortodox Român din Străinătate, ș.a. Precizăm că Uniunea Asociațiilor Românești din Germania Occidentalăa beneficiat, de la începutul organizării sale, de sprijinul autorităților germane de la Bonn iar Asociația Românilor din sudul Germaniei, condusă de colonelul Alexandru Dumitrescu, în calitate de președinte, a asigurat pentruromânii din exil alimente și haine.
În același an, câteva asociații, printre care:Asociația Românilor din Austria, Clubul Românesc din München și Asociația Germanilor din România au înființat la 8 iulie un Centru de coordonare în exil pentru spațiul de limbă germană. Sediul Centrului s-a organizat la München iar principala sa misiune a fost coordonarea unitatății exilului și mobilizarea exilaților în demararea de acțiuni care să demonstreze „în lumea întreagă virtuțile și lupta poporului român. Într-una din cuvântările sale, colonelul Vasile Dumitrescu afirma că Centrul nu se consideră un reprezentant al exilului ci un organ în lupta comunismului”.
În concluzie, asociațiile și organizațiile din Germania au fost înființate, în general, cu scopul de a-i sprijini pe exilații români și acțiunile acestora născute din speranța revenirii țării la tradițiile și valorile democratice. O parte dintre aceste asociații au avut, în perioada primilor ani, la care am făcut referire în acest capitol, un caracter politico-militar și o misiune istorică pentru cei din exil. Pe lângă subiectele amintite, deja, au mai fost abordate în cadrul dezbaterilor și alte teme istorice dedicate românilor din Basarabia sau Unirii României cu Transilavania. Cu timpul, o parte dintre românii din exil au continuat să militeze politic pe diferite căi, fie în presă, fie la radio sau televiziune, în timp ce o altă categorie a ales calea rezistenței prin cultură ilustrată prinacțiuni culturale și dezbateri cu caracter istoricsaude condamnare a comunismului. Una dintre importantele acțiuni culturale ce au marcat atât istoria exilului românesc postbelic, cât și mass-media occidentală a fost organizarea în anul 1949 a unei Biblioteci Românești la Freiburg în Germania. Instituția românească de la Freiburg devine, în câțiva ani,un important centru cultural ce a reunit, atât reprezentanți ai exilului românesc, cât și intelectuali recunoscuți în Occident.
Freiburg – punct de convergență al exilului românesc din Germania
Freiburg im Breisgau, prescurtat Freiburg i. Br. este un orașel german situat în partea vestică a părții de sud a munților Pădurea Neagră, la interferența dintre Strasbourg și Basel. Din punct de vedere administrativ orașul aparține landului Baden-Württemberg din regiunea Breisgau. Pe aceste meleaguri, la numai câțiva kilometri distanță de Freiburg se află orașul Sigmaringen cu impresionanta cetate-castel care poartă emblema familiei regale Hohenzollern-Sigmarigen. Tradiția istorică a orașului menționează că „Erasmus a trăit aici un timp iar casa ce i-a aparținut este păstrată cu sfințenie de către edilii orașului. Universitatea, veche de sute de ani, adăpostește în timpul anului universitar mii de studenți, care însuflețesc străzile orașului și-i întrețin atmosfera intelectuală”. Mai târziu, pe acest tărâm vestit prin cultură, traditie și istorie, orașul Freiburg, plasat în zona de ocupație franceză la sfârșitul celei de a doua conflagrații mondiale, își deschide porțile câtorva familii de români exilați, printre care și Virgil Mihăilescu, fondatorul bibliotecii române, de mai târziu. Pentru ei dar și pentru românii care vor poposi mai tarziu, „Frieburg suna ca o făgăduință: cetatea liberă”.
Virgil Mihăilescu, se stabilește la Freiburg în anul 1947, în calitate de funcționar al autorităților franceze cu responsabilitatea de-a organiza grupurile de șvabi de origine franceză în Alsacia. După doi ani de pribegie, a hotărât, împreună cu un grup de exilați români, să înființeze o bibliotecă românească. Pe de o parte, intenția sa era să-i unească pe români în jurul unor activități culturale pentru a le mai alina dorul de țară, iar pe de altă parte a fost determinat de „vitregia vremurilor de după război care a dus la distrugerea valorilor culturale și ale tradițiilor din țară, iar în străinătate, la inexistența unor centre de informare corectă despre complexitatea problemelor românești”.
Dintre câteva legende și istorioare care au circulat cu privire la înființarea Bibliotecii Românești de la Freiburg se remarcă descrierea istoricului Matei Cazacu dedicată lui Virgil Mihăilescu și a modului în care s-a născut biblioteca: „după război, venind în Freiburg [Virgil Mihălescu n.a.] în zona de ocupație franceză, a întâlnit un ofițer francez de origine română care i-a spus domnule, fă o bibliotecă românească. Ideea era să-i mai aduni pe români în jurul unei cărți, a unei discuții, mai o lacrimă despre țară”. La rândul său, Virgil Mihăilescu ne mărturisește într-o manieră spirituală în Cuvântul înainte al lucrării semnată de R. Apostol, că începuturile Bibliotecii Române din Freiburg au avut o înălțătoare trăire, „cea a unui complex de gânduri și sentimente specifice numai omului dezrădăcinat, amplificate atât de structura afectivă tipic românească, cât și de condițiile excepționale în care ne-am aflat în clipa când soarta ne-a răsfirat în largul lumii, departe de țară”. La toate acestea s-au adăugat, sublinia Virgil Mihăilescu, „dorul de țară, caracteristic românului și voința creatoare de a organiza un punct de sprijin moral și cultural pentru românii pribegiți pe meleagurile Freiburgului, pentru orientarea și regăsirea lor în mediul străin, care era resimțit în plan psihic și spiritual”.
Printre primele acțiuni care s-au desfășurat și s-au menținut în timp, încă de la înființarea bibliotecii la 1 mai 1949, s-au numărat „adunarea materialelor documentare de orice natură privitoare la poporul român de pretutindeni”. Într-un Apeladresat, intelectualilor români stabiliți în Occident de către Virgil Mihăilescu, cu prilejul înființării Bibliotecii Române din Freiburg se sublinia intenția de reînviere a bunelor obiceiuri românești, a frumuseții sufletului românesc cristalizat în artă și tradiții populare, materializată prin inventarierea și strângerea sistematică a tot ce însemna „fenomenul emigrației române și salvarea de la uitare a tot ceea ce depunea mărturie în acest sens: de la un simplu program de concert până la reviste și cărți, de la cel mai mic obiect până la cea mai înălțătoare manifestare culturală”.
Instituția românească de la Freiburg a beneficiat de sprijinul românilor din exil pentru a-și menține și desfășura activitatea culturală potrivit idealurilor călăuzitoare pe care le regăsim nu numai în numerosele apeluri ci și în mărturiile scrise sau donațiile de carte. George Uscătescu (Madrid), în memoriile sale, ne prezintă, în jurul anul 1964, în cuvinte impresionante, strădania românilor pentru existența bibliotecii românești: „întreaga operă de la Freiburg poartă un sens de adevărat eroism. Drama însăși a culturii noastre atât de crunt frântă în frumosul ei zbor, este conținută în realizările Bibliotecii din Freiburg. Această instituție unică în istoria spiritualității românești trebuie păstrată, încurajată și perfecționată.”.
Eforturile românilor de la Freiburg au primit recunoașterea și ajutorul oficial al statului german, dobândite și printr-o permanentă ospitalitate. O mărturie, în acest sens, ne-a lăsat Leontin Jean Constantinescu în cuvântarea susținută la 7 octombrie 1979 cu prilejul sărbătorii a 30 de ani de la înființarea lacașului de cultură românească de la Freiburg: „acești români mulțumesc prin mine în primul rând orașului și primarului său, reprezentat aici de consiliera Margit Lemmner, pentru tot ce a făcut în trecut și pentru tot ce vor face în viitor pentru această instituție […]. Mulțumirile românilor se îndreaptă către directorul ministerial Günther Fuchs, ce reprezintă, aici, Ministerul de Interne Federal, precum și către directorul ministerial Haun, ce reprezintă guvernul Baden-Württenbergului, pentru înțelegerea și hotărârea cu care ei și colaboratorii lor au susținut Institutul”.
Efervescența culturală îmbinată cu valorificarea tradițiilor și obiceiurilor românești care s-a dezvoltat la Freiburg este ilustrată și în Micul ghid pentru străini al orașului Freiburg editat în 1954 sub titlul Wenig bekannte Freiburger Besonderheiten: die Rumänische Bibliothek: „cinci ani de muncă neobosită a câtorva oameni, care au realizat la Freiburg, prin ctitorirea Bibliotecii Române, o operă cu care orașul Freiburg se poate mândri[…]. Numărul vizitatorilor este mare și înlesnește numeroase contacte personale”. O prezentare similară ne oferăLeontin Jean Constantinescu în memoriile sale: „marea tradiție culturală a orașului Freiburg adăpostește cea mai importantă bibliotecă și așezământ cultural pe care îl posedă românii din exil.
În încheire găsim ca relevantă descrierea marelui filozof Mircea Eliade despre biblioteca românească pe care o considera un modelul suprem al voinței, stărunței și continuității românești în exil la Freiburg, loc de convergență al exilului românesc.
1.2. Înființarea Bibliotecii Române din Freiburg (scopul înființării, statutul bibliotecii, actul înființării, mediile intelectuale, alte evenimente).
Speranțele românilor de a-și clădi propriul for cultural la Freiburg, care să le reprezinte idealurile și mărturiile din exil, poartă amprenta unui trecut care a devenit, în timp, o călăuză pentru spiritul românesc și o continuitate a culturii române în spațiul european al Lumii Libere. Biblioteca românilor din exil a desfășurato însuflețităactivitate culturală, mai cu seamă, în perioada anilor 1949-1989, dar și, după căderea regimului comunist.
Fără îndoială, Biblioteca Română din Freiburg a deschis, marii familii românești din exil, ocazia„să-și valideze propriile posibilități de creație, prin colaborarea la o operă românească fără influența vreunei diversiuni politice”. Lăcașul cultural de la Freiburg oferea românilor, așa cum ne povestește, Mihai Neagu Basarab, „atmosfera de acasă, dinainte de război, de pe vremea când rușii nu erau încă stăpâni la București. Și toți acei exilați, toți refugiații români din Germania și în general din Apusul Europei plângeau de emoție, retrăind momente ca înainte de război, știind și că aceia rămași acasă nu mai au parte de asemenea trăiri”.
Documentele istorice freiburgheze menționează înființarea Bibliotecii Române la 1 mai 1949 din inițiativa lui Virgil Mihăilescu și a unui grup de exilați în scopul facilitării accesului la cărți, reviste și documente culturale românești, atât pentru românii din exil cât și pentru străinii care doreau să cunoască România. Aceasta „într-un moment în care oficialitățile din R.P.R. distrugeau tot ce contravenea intereselor noului regim de la București”, nefast sincronism reliefat inclusiv de Matei Cazacu și Dan Ottiger-Dumitrescu prin bogate referințe la epurările de carte intervenite după semnarea Convenției de Armistițiu (12 septembrie 1944)al căror punct terminus a fost reprezentat de editarea cărții „Publicații interzise până la 1 mai 1948” (circa 8000 titluri) sub egida Ministerului Artelor și Informațiilor.Actul întemeierii Bibliotecii Române din Freiburg a fost consemnat cu prilejul organizării primei „ședințe de constituire a grupului ințiator care a avut loc în ziua de 5 mai 1949 la Freiburg. În acea zi, toți membrii grupului au semnat Actul de Constituire al Bibliotecii împreună cu biroul de conducere al Bibliotecii reprezentat de către: director Virgil Mihăilescu; bibliotecar-secretar, Mircea Manolescu; administrator, Marcel Preoțescu; casier, Mircea Orendovici”. Președinția de onoare a bibliotecii era reprezentată de monseniorul Octavian Bârlea.
Ulterior, după semnarea actului constitutiv, reprezentanții grupului inițiator au devenit membrii fondatori ai Bibliotecii Române din Freiburg și au integrat această inițiativă culturală în cadrul legal și juridic existent din Germania Federală”. Instituțiaromânească a fost recunoscută oficial ca persoană juridică de către autoritățile germane competente din Freiburg în data de 21 iulie 1950 prin legalizarea unui Statutde constituire și funcționare în conformitate cu legile în vigoare din R. F. Germania. Statutul prevedea următoarea structură de organizare a Bibliotecii: Adunarea Generală a Membrilor și Comitetul de conducere, ales de către Adunare; Biroul de lucru, format din: Director, Secretar-General, Secretar-Bibliotecar și un Casier. În ceea ce privește „momentul inaugural al Bibliotecii Române din Freiburg, indiferent, dacă-l vom considera 1 mai 1949 (ședința deconstituire) sau 21 iulie 1950 (recunoașterea ca persoană juridică), ceea ce impresionează în mod deosebit este soliditatea temeliei acestei instituții organizată de Virgil Mihăilescu” ca așezământ cultural al memoriei exilului românesc.
Principalele obiective ale bibliotecii, potrivit Statutului acesteia, erau: strângerea unor lucrări cu privire la istoria și cultura poporului român; colecționarea tuturor revistelor și ziarelor românești publicate în străinătate; crearea unei arhive documentare cu privire la toate manifestările românești din străinătate (memorii, broșuri etc); organizarea unui mic muzeu cu obiecte de artă, țesături, tablouri, reproduceri fotografice; o secțiune specială pentru colecționarea lucrărilor de cultură generală din literaturile străine; editarea unor opere literare remarcabile în cultura română; redactarea unui Catalog general al Bibliotecii, Buletin cultural-informativ, și, respectiv, un Buletin bibliografic. Pe lângă toate aceastea, a existat o preocupare majoră, pe careVirgil Mihăilescu, în calitate de director și fondator,a urmărit-oși anume, ca biblioteca să „devină un mare centru intelectual, iradiind spiritul și cultura românească în străinătate” iar patrimoniul acesteia să includă – în principal producția intelectuală românească materializată în publicații editate de exilul politic.
Potrivit lui Florin Manolescu, biblioteca a dispus de un material documentar informativ bine organizat iar la baza acesteia s-au aflat: 178 de volume și broșuri diverse, 16 numere din publicații periodice străine, 12 manscrise (lucrări de doctorat) și suma de 40 DM.
Momentul festiv care a marcat deschiderea oficială a Bibliotecii s-a desfășurat în data de 17 decembrie 1950. Cu acest prilej, au participat membrii comunității românești de la Freiburg, oaspeți francezi și germani. Festivitatea de inaugurare a Bibliotecii Române a început cu o slujbă religioasă la capela Sturdza din Baden-Baden și a continuat cu discursul oficial al lui Virgil Mihăilescu, în calitate de director dar și a unor membri marcanți ai comunității românești din Freiburg. Cronicile vremii vorbesc despre un adevărat entuziasm în legătură cu acest eveniment inaugural care a marcat atât activitatea bibliotecii, cât și, a unora „dintre intelectualii care i-au trecut pragul”.
Dintre opiniile și impresii, exprimate în scris, despre înființarea bibliotecii de la Freiburg, ne-au atras atenția câteva rânduri ale unor personalități ce sunt menționate, de altfel, și în lucrarea lui R. Apostol. Câteva dintre aceste reflecții zugravesc, parcă, un real tablou al acelor timpuri de început de istorie la Freiburg. Astfel, la numai un an de la inaugurarea faimoasei bibiotecii românești, colonelul Dumitru Alexandrescu ne relatează că „în acel amvon de cultură românească am avut unicele și cele mai frumoase clipe de trăire sufletească din timpul pribegiei mele”. În următorul an, 1952, Dumitru C. Amzăr din Wiesbaden scria că „baza de lucru a Bibliotecii, Românismul, este punctul care ar trebui să polarizeze toate energiile constructive ale refugiului nostru”. Un mesaj, profund impresionant, aparține lui Raoul V. Bossy. Acesta și-a exprimat atașamentul față de românii care au reușit prin forțele lor, în anii de început ai exilului, să organizeze o bibliotecă care să le „poată mângâia și păstra trează gândirea și sensibilitatea proprie și să împrospăteze și să adâncească izvoarele culturii românești pe meleaguri străine”. Vestea constituirii unei biblioteci românești la Freiburg a fost subliniată și de istoricul Neagu Djuvara care și-a împărtășit, în mai multe scrisori, atât bucuria cât și prețuirea pentru „rezultatul strădaniilor de ani de zile ale unui grup de români de la Freiburg. Cu o perseverență vrednică de admirat, ei au realizat o operă care va rămâne”.
Istoria bibliotecii de la Freiburg are propriile sale trăiri și frământări complexe pe care le-a parcurs în mai multe etape în decursul a câtorva decenii de dăruire și activitate culturală până către finele anilor’80. O prezentare amplă despre activitatea bibliotecii ne este ilustrată de către R. Apostol: „în primii doi, s-a înregistrat o vie activitate de adunare și de difuzare, producându-se un susținut curent în ambele sensuri: adesea cititori care împrumutau cărți veneau în același timp, și-și dăruiau cărțile, manuscrisele, obiectele de artă românescă salvate cu sacrificii”. Iar pricipalele etape ale creației culturale din cadrul bibliotecii le-am descoperit, parcurgând un emoționant interviu al lui Virgil Mihăilescu, directorul instituției de la Freiburg, pe care l-a acordat lui Octavian Vuia, către sfărșitul anului 1987. Fondatorul bibliotecii, Virgil Mihăilescu ne povestește, în acel interviu, că instituția de cultură de la Freiburg s-a născut sub presiunea irezistibilă a gravelor evenimente prin care trecea întreaga lume creștină după cel de-al Doilea Război Mondial și ca o expresie a sentimentului de răspundere pe care conștiința refugiaților români îl avea în fața acestei drame. În opinia acestuia, prima etapă a fost chiar, întemeierea ctitoriei la 1 mai 1949. Atunci – menționează Virgil Mihăilescu în dialog cu Octavian Vuia – „au fost puse bazele primului patrimoniu cultural adunat din colecta de la sfârșitul ședinței respective: 36 de volume, două teze de doctorat, câteva broșuri, ziare și reviste, patru litografii cu motive de artă populară românească, câteva zeci de volume de literatură străină și suma de 40 DM”.
Următoarea etapă – potrivit relatărilor transmise de către Virgil Mihăilescu, interlocutorului său, Octavian Vuia – a însemnat „consolidarea Bibliotecii și a renumelui pe care i le-au creat primele publicații editate de tânăra instituție în anii 1949-1955”. Volumele editate în cadrul bibliotecii, în pofida lipsei de mijloacele necesare pentru redactare, sunt cunoscute sub numele de „ediții de pribegie”.Dintre personalitățile înalte ce se regăsesc pe rafturile bibliotecii în „edițiile de pribegie” întâlnim un autor a cărui autoritate umană și morală îl recomandă în egală măsură datorită valorii sale intelectuale și creatoare. Mihai Eminescu rămâne peste veacuri un model uman și intelectual pentru orice societate românească care încearcă să-și definească chipul.
„Edițiile de pribegie” publicate la Freiburg au la bază o scurtă poveste ce transpare dintr-o întâmplare neobișnuit de emoționantă pe care ne-o relatează Virgil Mihăilescu în dialog cu Octavian Vuia: „un student român emigrat în Australia și care lucra la ferma unui scoțian în pustiul acestui continent, ne-a scris printre lacrimi căzute pe foaia de hârtie, rugându-ne să-i trimitem scris de mână sau la mașina de scris, câteva poezii de Eminescu, ca să-și aline dorul și setea de slovă românească, care-l chinuiau. Cum nu era singurul simptom al acestei dureri, ne-am hotărât, cu orice preț, să începem cu publicarea unor reproduceri de texte din literatura noastră care răspundeau acestor nevoi sufletești”. De asemenea, important de menționat ar fi că misiunea editării „edițiilor de pribegie” a fost susținută de un apel pe care directorul bibliotecii,Virgil Mihăilescu l-a transmis în speranța obținerii unui sprijin din partea unor „compatrioți din comunitatea românească de la Freiburg care au ajutat la multiplicare și sortare într-o cămăruță din locuința mea, participând alături de un profesor universitar român, studenți, medici, funcționari și lucrători într-o admirabilă atmosferă de entuziasm și înfrățire românească. La toate acestea s-a mai adăugat o tonă de hârtie de multiplicat, oferită de o mare patrioată și folcloristă, Anișoara Stan din New York”. Evenimentele majore ale bibliotecii au fost transmise atât la posturile de radio Köln, și Free Europe cât, și la RadioParis în august 1955 de către Eugen Lozovan, într-un discurs emoționant, unde a subliniat rolul celor din exil la menținerea culturii românești prin organizarea unei biblioteci la Freiburg.
Cea de a treia etapă din viața culturală a bibliotecii este reprezentată de Săptămâna Culturală Românească desfășurată în perioada 5-10 mai 1956. Din interviul dintreOctavian Vuia și Virgil Mihăilescu reiese că această săptămână culturală a marcat prima ieșire în public a instituției românești de la Freiburg, unde au participat un număr impresionant de români și străini veniți de pretutindeni într-o atmosferă de entuziasm, care a făcut să curgă lacrimi de bucurie tuturor celor prezenți.Săptămâna Culturală Românească a beneficiat de sprijinul Uniunii Asociaților Românilor din Germania Occidentală și ale unor personalități, precum: Principele Nicolae al României împreună cu soția sa, Ioana, Prințul Franz și Prințesa Diana de Hohenzollern-Sigmarigen împreună cu alți reprezentanți ai autorităților germane la care s-au adăugat numeroși români și străini din Germania, Franța, Italia, Elveția. Printre invitații de seamă s-au remarcat: tenorul român de la Scala din Milano, Petre Munteanu, profesorul Mihail Prodan, Constantin Nagacevski (a prezentat, în cadrul acestei manifestări, organizarea bibliotecii), iar din partea autorităților germane primarul orașului Freiburg, Fritz Schieler (acesta s-a arătat încântat că românii au ales orașul Freiburg, drept centru cultural al exilului).
Programul Săptămânii Culturale Românești a cuprins o interesantă expoziție de artă carea fost vernisată la hotel „Europäischer Hof” sub îndrumarea arh.Victor Corlățeanu. Expoziția a cuprins: „obiecte de artă românească populară – covoare, broderii, costume, icoane, cruci – , colecții de timbre poștale românești emise între 1858 și 1945, fotografii cu oamenii și locuri din țară (o parte din aceste fotografii reprezentau proprietatea bibliotecii iar o parte din ele au fost puse la dispoziție prin intermediul U.A.R.G. de la diferiți colecționari particulari)”. Pe lângă aceste colecții de obiecte de artă amintim donația făcută către Biblioteca Română din Freiburg de către Principesa Luise zu Wied, nepoata Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) a României, constând într-un costum muscelean și alte obiecte de artă provenind de la castelul din Neu Wied.
Acțiunile desfășurate în cadrul Săptămânii Culturale Româneștiau atras atenția presei germane și italiene. Dintre ziarele germane, care au consacrat articole evenimentului de la Freiburg, și au vizat, în special, latura colaborării culturale româno-germane s-au evidențiat „Badische Zeitung” și „Frankfurter Allgemeine”.Spre exemplu, jurnalul „Frankfurter Allgemeine” scria la data de 12 mai 1956 următoarele: „nu numai românii din exil, cei pentru care realizarea de la Freiburg înseamnă un izvor de viață dar și romaniștii de la cele mai importante universități din țările vest-europene sunt interesați în menținerea acestei biblioteci și evidențiază grija pe care ea o poartă culturii românești”.
Ecoul manifestărilor culturale de la Freiburg este ilustrat în Italia, de publicația, „Rivista Latina” în nr. 5/1956, care a redat în câteva pagini, efortul românilor de la Freiburg: „activitățile culturale de la Freiburg și-au atins din plin scopul de a apropia fizic, pentru câteva zile, românii din exil […]. Biblioteca a desfășurat într-o perioadă de timp relativ scurtă o activitate meritorie, devenind un element de popularizare în lupta de rezistență spirituală […] care a reușit să adune de la exilații răspândiți în Europa și în America volume, broșuri, manuscrise etc. Biblioteca Română din Freiburg este într-adevăr capabilă să ofere cercetătorilor o documentare amplă, serioasă și largi posibilități de consultare”.
A patra etapă din evoluția culturală a bibliotecii a fost marcată de sărbătorirea jubileul din 10 mai 1959. Acest eveniment, potrivit lui Virgil Mihăilescu, a însemnat o dată importantă în activitatea instituției de la Freiburg deoarece a fost editat Buletinul Biblioteci Române, care cuprindea în paginile sale studii și documente românești, lucrări literare și istorice. De asemenea, conferințele, concertele și expozițiile care au fost organizate de către exilați în cadrul bibliotecii au făcut din această instituție – aprecia Virgil Mihăilescu în dialog cu Octavian Vuia – un centru cultural din ce în ce mai cunoscut și apreciat de cercurile culturale românești, și, mai ales de cele străine. Toată această activitate a rezultat dintr-o dezvoltare organică care a depășit cu mult cadrul de atunci al bibliotecii.Recunoașterea bibliotecii, ca for cultural de înaltă spiritualitate din partea unor intelectuali români și străini, a determinat conducerea acesteia, să ridice instituția românească de la Freiburg la rangul de Institut pentru Cercetări Românești în anul 1959.
A cincea etapă și ultima – ne precizează Virgil Mihăilescu – în cuprinsul a peste treizeci de decenii de existență a instituției noastre, a constituit-o cumpărarea și inaugurarea Casei Culturale Române. De altfel, căutarea unui sediu pentru bibliotecă s-a dovedit a fi, în timp, „un subiect șerpuitor și sensibil, care a determinat polarizarea unor energii importante pentru identificarea celui mai potrivit spațiu care să găzduiască instituția; pentru regăsirea unui trup pe care spiritul românesc să-l poată cuprinde”. Încă de la 1 mai 1956s-a transmis din partea Bibliotecii Române din Freiburg, un apel către românii din Lumea Liberă pentru organizarea unei Case de Cultură Românească, visul unei „familii” românești din exil. Miezul realităților era ca „biblioteca să-și găsească stabilitatea necesară care să-i permită extinderea acesteia la dimensiuni tot mai mari”. Despre istoria noului așezământ al bibliotecii ne vom referi, pe larg, într-un alt capitol din prezenta lucrare.
Organizarea bibliotecii prevedea ca, în ansamblu, „să nu rămână o simplă bibliotecă de împrumut, ci să reprezinte o bază materială pentru românii din exil […]”. În consecință, instituția a fost organizată, după cum urmează: Oficiul de schimb – pentru coordonarea relațiilor culturale pe care biblioteca le întreținea cu instituții similare din Occidentul Liber. Acest oficiu „a căpătat, în cursul anilor un loc important în dezvoltarea bibliotecii, prin procurarea de lucrări prețioase și rare”; Oficiul de librărie – organizat la dorința celor din exil care și-au manifestat interesul pentru literatură românească și evoluția cărții românești în exil.
Personalități, precum, „Mircea Eliade, Emil Cioran, George Racoveanu, Aron Cotruș, Vintilă Horia, Vasile Posteucă, Nicolae Herescu, Alexandru Busuioceanu, Emil Turdeanu, Pamfil Șeicaru ca și reeditări ale lui Mihai Eminescu, Alecu Russo, Ioan Luca Caragiale, Vasile Alecsandri, Alexandru Xenopol, figurează printre autorii ale căror cărți puteau fi procurate prin intermediul Bibliotecii. Această „secție” a fost înregistrată în cadrulOficiului de schimbcare, împreună cu donațiile, au constituit sursa de îmbogățire a colecțiilor”.
Pe lângă aceste oficii statutul și regulamentul Bibliotecii Române din Freiburg prevedea „câteva servicii de natură administrativă: a) ServiciulPrimirilor – se ocupa cu înregistrarea tuturor donațiilor de orice natură; b) Serviciul Împrumuturilor – avea o evidență la zi a lucrărilor împrumutate, atât între membrii Bibliotecii, cât și în exterior pentru cercetători și instituții; c) Serviciul Reclamațiilor – avea misiunea de a completa colecțiile Bibliotecii cu lucrări curente și numeroase periodice care lipseau; d) Serviciul cercetării bibliografice – deținea o evidență curentă a tuturor aparițiilor în vederea procurării lor prin schimb și donații; e) Serviciul de expediție – pe lângă funcția în sine a expedierii publicațiilor editate de Bibliotecă, a celor comandate prin oficiul de librărie și a lucrărilor cerute cu împrumut, înregistra și toate publicațiile trimise de Bibliotecă cu titlul de schimb sau donații”.
Biblioteca Română din Freiburg și-a asumat, din primii ani, misiunea de difuzare a cărții românești pentru comunitățile românești din exil stabilite în Occident. Acest fapt a contribuit la întărirea legăturii românilor din exil. Împrumuturile de cărți au impulsionat interesul față de cunoașterea culturii române printre cercetătorii români și străini, iar darurile de carte oferite personalităților și instituțiilor din străinătate din Europa sau Statele Unite ale Americii au favorizat cunoașterea literaturii exilului românesc, a valorilor și tradițiilor românești.
Istoricul Neagu Djuvara ne povestește că Biblioteca Română din Freiburg era, în fond, singura bibliotecă românescă din Occident făcută de români, cu cărți românești despre România. Acum cred că are în jur de 70.000 de volume. Totuși este ceva prețios. Virgil Mihăilescu mi-a fost foarte serviabil când eu am fost plecat în Africa. În cei 23 de ani cât am fost în Africa, când îmi isprăveam teza mea de doctorat, care nu avea legătură cu România, era o teză de filozofie a istoriei, el mi-a furnizat cărți, a îndrăznit să-mi împrumute cărți și eu le trimiteam îndărăt, așa că sunt foarte recunoscător.
Năzuințele celor plecați din țară, de a-și clădi o bibliotecă românească la Freiburg, au însemnat un imens sacrificiu. Membrii fondatori, numeroși români din exil, precum, și intelectuali străini au contribuit la înfiintarea bibliotecii prin donații de cărți, manuscrise, hărți vechi, documente sau scrisori din exil, reviste și ziare ale exilului dar, și donații în bani. Alte resurse financiare au provenit, în urma a două apeluri publice, în anii 1951 și 1952, ca urmare a inițiativei lui Virgil Mihăilescu.
Acest for românesc, care nu și-a abandonat niciodată menirea culturală, a fost susținut financiar și de către autoritățile germane sau de organizații și asociații ale românilor din Germania, S.U.A, Franța. De exemplu, în 1952, Fundația Regală Universitară Carol I din Paris a donat bibliotecii 40 000 de franci francezi. Nu trebuie să omitem, că în anumiteocazii, s-a precizat de către conducerea bibliotecii, că fără donația unică oferită de Free Europe nu ar fi fost posibilă publicarea celui de-al doilea volum alBuletinului Bibliotecii Române. Pe de altă parte, conform cercetătorilor lui Florin Manolescu, în arhiva Comitetului Național Român, intrată în posesia lui Aurel Sergiu Marinescu, s-a păstrat o scrisoare din 10 martie 1952, prin care Petre Sergescu transmitea „un apel patetic adresat lui Vișoianu de a veni în ajutorul Bibliotecii din Freiburg, aflată într-o situație financiară grea […] Această scrisoare caldă, românească a rămas fără răspuns”.
În consecință, au existat situații, cum ar fi și cea din 1952, când biblioteca s-a confruntat cu lipsa unor ajutoare financiare iar„conducerea acesteia a adusla cunoștință tuturor compatrioților și prietenilor, faptul că ajutoarele sporadice și insuficiente primite în timpul celor aproape trei ani de funcționare au fost suspendate”. La scurt timp, în 1953, Pamfil Șeicaru își exprima nemulțumirea, precizând că instituția de la Freiburg nu a primit nicio subvenție din cadrul Fondului Național Român: „niciun sprijin de acolo de unde ar trebui să vină. Biblioteca Română din Freiburg nefiind o creație așa-zisului comitet al partidelor nu i se cuvine niciun ajutor din banii țării?”. În 1954, reprezentanții Vaticanului au propus un sprijin financiar pentru Biblioteca Română din Freiburg. Această ofertă financiară a fost respinsă de Virgil Mihăilescu, motivând că nu dorea să mute biblioteca în Spania, potrivit dorințelor Vaticanului. Conform Statutului Bibliotecii, bugetul provenea din donațiile membrilor sau din partea unor apropiați ai instituției românești de la Freiburg. Din alte documente, cum ar fi un scurt istoric al activității pe șapte ani a Bibliotecii, se constată că: „un ajutor consistent, în special pentru editarea de carte nu a existat permanent cu excepția membrilor donatori”.
Astfel, au fost adunate, în perioada primilor șapte ani, colecții de cărți, broșuri și extrase al căror număr se ridică la 7.118 exemplare. Printre lucrările de colecție valoroase dintre care unele exemplare erau considerate în exil ca fiind unice amintim: „Chronica Românilor și a mai multor Neamuri” de Gheorghe Șincai; „Letopisețul Țării Moldovei” de Miron Costin, în traducere latină; un „Ceaslov” tipărit la Mănăstirea Neamțului în anul 1740; un „Evangheliar” imprimat în aceeași tiparniță în anul 1809; „Bibliografia românească veche” de Ion Bianu; „Catalogul Manuscriselor și Documentelor românești” de la Academia Română, „Letopisețul Țării Moldovei de la Ștefan și Vasile Vodă” de Nicolae Costin ș.a”.
De asemenea, reprezentanții Bibliotecii Româneau continuat să își „îmbogățească” activitatea cu proiecte de viitor care să devină un sprijin substanțial al prezenței culturale române în Occident. Printre acestea amintim: „1. crearea unei secții de microfilmare a principalelor opere ale culturii române aflate în Occident, în bibliotecile de stat sau particulare, cumpărarea unui aparat de microfilmat; 2. crearea unei secții de fotocopiere pentru înzestrarea colecțiilor Bibliotecii cu material documentar și, în același timp, să ofere cercetătorilor posibilitatea de a procura acel document; 3. realizarea unui ciclu de conferințe cu proiecții de filme culturale românești; 4. organizarea unei arhive de folclor muzical, cu ajutorul căreia să se reediteze discurile cu muzică românească; 5. organizarea unui centru românesc bibliografic, cât mai sistematic, în colaborare cu instituțiile similare din străinătate; 6. crearea unei mici tipografii în scopul imprimării de lucrări mai puțin voluminoase, cum ar fi: plachete, comunicări, extrase, material de birou etc; 7. organizarea unei legătorii și a unui laborator fotografic (în legătură cu secția de microfilmare și fotocopiere)”.
George Uscătescu a lăsat în urma sa o călăuză tutelară generațiilor ce vor urma scriind în mod aproape granitic că „această instituție unică în istoria spiritualității românești trebuie păstrată, încurajată și perfecționată”. Relația dintre cultură și sursele de finanțare s-a dovedit a fi o luptă inegală între continuitate și neputință, între compromis istoric și stoicism cultural susținut, care nu are pretenția de a descrie în mod plenar istoria Bibliotecii Române din Freiburg. Prin urmare să nu aruncăm în uitare acestă luptă invizibilă a istoriei (prea grăbită uneori să înregistreze fapte, evenimente și mai puțin oameni) prezentă în memoria exilului românesc.
Parcursul istoric al Bibliotecii Române din Freiburg a fost unul complex din punct de vedere material dar și al voinței de-a clădi una dintre cele mai recunoscute instituții culturale românești din exil. Astăzi, așa cum afirma Neagu Djuvara într-un interviu: „numeroase volume românești se regăsesc într-o mare țară occidentală iar biblioteca este o comoară”.
Biblioteca Română din Freiburg, o nădăjduire a neamului românesc din exil
Centru spiritual al exilului românesc reconstruit în jurul culturii și credinței, Biblioteca Română din Freiburg este un de exemplu de nădăjduire permanentă spre o reîntrupare a spiritualității românești pe meleaguri străine.
Documentele timpului nu ne permit să cunoaștem cu exactitate câți români au trăit pe meleagurile Freiburgului înainte de sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial, însă, putem vorbi despre existența unei mici comunități românești la Freiburg și în localitățile învecinate, începând cu anii 1945/1946. Majoritatea românilor care au ajuns în această regiune a Germaniei erau intelectuali care, s-au impus prin contribuția remarcabilă la consolidarea și valorificarea vieții culturale și religioase a românilor din Freiburg. Această misiune spirituală a fost presărată cu multe obstacole care au marcat destinul acestor exilați. Printre personalitățile, deseori, menționate, în documentele, corespondența și memorialistica bibliotecii române de la Freiburg s-au păstrat nume, precum: părintele Emilian Vasiloschi, Prințul Nicolae, Paul Miron, părintele Dumitru Popa,Virgil Mihăilescu, Mihail Fotin Enescu, Petre Vălimăreanu, Horia Stamatu, profesorul George Cârsteanu din München (fostul director al Institutul Român din Berlin până la finele celui de-al Doilea Război Mondial), Iancu-Ioan Bidian, Matei Cazacu, Dinu Zamfirescu, Neagu Djuvara și mulți alții.
Amintirea lor crează astăzi un prolog al unei istorii amare, uitate pe nedrept, într-un colț al istoriei. Nevoia de trecut a generațiilor tinere este imensă astăzi, mai ales când evocăm importanța spiritualității și spiritului românesc recompus în supliciul străinătății în condiții austere dublate de contexte istorice incerte. Destinul exilaților din Freiburg nu a ocolit fatidicul din această ecuație istorică. În acest context amintim spusele părintelui Dumitru Popa care mărturisea că exilul a fost o purificare sufletească chiar dacă destinul oamenilor a fost frânt de istorie.
Credința în valorile culturale și spirituale românești s-a materializat la Freiburg prin organizarea unei biblioteci românești din inițiativa lui Virgil Mihăilescu și a unui grup de exilați românești. Lăcașul cultural de pe meleagurile freiburgheze, prin tot ce a oferit compatrioților și străinilor de la cărți reviste până la icoane românești și port tradițional românesc, a ilustrat, fără îndoială,oglinda spritualității românești din exil.
Biblioteca Română din Freiburg a fost creată ca un răspuns al unei dorințe de adâncire a spiritualității românilor din exil. În acest sens, sunt revelatoare și povățuitoare cuvintele părintelui Emilian Vasiloschi care considera: „ că orice bibliotecă românească din străinătate înseamnă adunarea de izvoare de cultură răzlețită din care ne vom putea înjgheba din nou, mai târziu, tezaurul gândirii și științei neamul nostru. Suntem cu atât mai mult datori, câtă vreme mai dispunem de libertate, să plantăm grădini de cultură românească și pe aceste meleaguri străine, din care să scoatem puieți și răsaduri pentru replantarea culturii și spiritualității noastre românești”. Aceste „grădini” din metafora părintelui Vasiloschi se regăsesc astăzi în câmpul nostru spiritual și religios, mai ales al românilor din afara granițelor. Chiar dacă destinul acestor oameni a fost suprimat și reprimat de perioada și atmosfera anilor în care au trăit toată energia lor investită în cultură și spiritualitate nu a fost zadarnică. Cu toții au nădajduit!
Asistența religioasă pentru românii de la Freiburg a fost asigurată de neobositul părinte Emilian Vasiloschi, în primii zece ani. Acesta a fost în perioada anilor 1945-1963, singurul preot pentru cele zece parohii românești, aflate pe teritoriul Germaniei de atunci și pentru cele din Austria.
Hirotonisirea părintelui Dumitru Popa în jurul anului 1963 „a permis părintelui Vasiloschi să încredințeze acestuia,grija pastoral-duhovnicească pentru comunitățile românești din Bavaria și Baden-Württenberg. Acest lucu i-a înlesnit părintelui Dumitru Popa să slujească acolo unde era nevoie de asistență religioasă ortodoxă.Din corespondența cu profesorul George Cârsteanu reiese, că slujea la München, Köln, Freiburg, Hamburg, Stuttgart, Braunschweig”.
Cu sprijinul autorităților de la Freiburg și a românilor din exil, Biblioteca Română din Freiburg a desfășurat o „activitate intensă și variată în raport cu posibilitățile extrem de reduse”având în vedere și contextul istoric european de atunci neprilenic dezvoltării unor acțiuni de natură culturală și spirituală.
Un aspect foarte important în biografia bibliotecii românesti este propunerea Vaticanul din 1954, de a sprijini financiar Biblioteca Română din Freiburg. Observăm, astfel, nădăjduirea spiritului românesc ce trece prin supliciu străinătății dar nu se leapădă de adevarata tradiție, de credința cea dreaptă în favoarea unui compromis cu istoria și cu sufletul românesc.
Din însemnările de memorialistică sau corespondență păstrate în arhiva Bibliotecii Române din Freiburg reiese dorința românilor din exil de a organiza și constitui oficial o parohie cu hramul Nașterea Maicii Domnului. Lucrările bisericii au început în anul 1965 și au fost finalizate în jurul anului 1966. La adunarea parohială „din ziua 21 noiembrie 1965, la Freiburg, au participat 31 de persoane cu drept de vot. Adunarea a ales membrii Consiliului Parohial și a întocmit programul liturgic și cultural al comunității românești de la Freburg: planificarea și organizarea Sfintelor Slujbe în Duminici și Sărbători, manifestările legate de sărbătorile Crăciunului și ale Sfintelor Paști, participarea la diferite întruniri și conferințe cu caracter religios, cultural și ecumenic etc”. Biserica românească de la Freiburg a fost într-o permanentă legătură cu comunitatea românilor din exil care se reunea la biblioteca românească, lacaș cultural și spiritual al românilor de pretutindeni.
În exil, biserica a îndeplinit funcția de catalizator în procesul de dezbinare și înstrăinare a românilor unii de alții. Această afirmație ne este argumentată de părintele Dumitru Popa. Acesta îi împărtășește părintelui Vasiloschi într-o scrisoare spunând, că „Biserica rămâne singura instituție, care mai poate strânge și ține pe refugiații noștri laolaltă”.
Bilioteca Română din Freiburg s-a născut, astfel, dintr-o nădăjduire a românilor din exil de a menține și dezvolta în spațiul Lumii Libere, cultura și valorile tradiționale românești, reușind, în timp să devină o instituție de referință în mediile intelectuale occidentale.
Capitolul II
Biblioteca Română din Freiburg – „un colț de Românie”
Biblioteca Română din Freiburg în primii ani de activitate (1950-1970).
Exilul românesc postbelic reprezintă dovada de stăruință a spiritului românesc peste hotare, care indiferent de mișcarea centrifugă pe care a suportat-o în istorie, nu și-a abandonat sorgintea centripetă. O mărturie vie în meținerea spiritualității și culturii române dincolo de granițele României și ale Cortinei de Fier o reprezintă înființarea unei bibliotecii românești la Freiburg.
Activitatea Bibliotecii Române din Freiburg s-a dovedit a fi complexă atât prin dăruirea și implicarea celor care au înființat-o cât și prin intenția de a nu fi o bibliotecă de împrumut ci o instituție care să dețină importante volume de colecție, de la cărți românești și străine, albume de artă, fotografii sau reproduceri fotografice, mărci poștale românești, discuri cu muzică populară românească sau străină, lucrări literare, până la studii inedite sau extrase din lucrări românești originale.
În perioada primilor șapte ani, biblioteca înregistra, deja, cărți, broșuri și extrase al căror număr se ridica la 7.118 exemplare. Dintre valoroasele lucrări de colecție, considerate în exil ca fiind unice se remarcă: „Chronica Românilor și a mai multor Neamuri, de Gheorghe Șincai; Letopisețul Țării Moldovei de Miron Costin, în traducere latină; un Ceaslov tipărit la Mănăstirea Neamțului în anul 1740; un Evangheliar din anul 1809; Bibliografia românească veche de Ion Bianu; Catalogul Manuscriselor și Documentelor românești de la Academia Română, Letopisețul Țării Moldovei de la Ștefan și Vasile Vodă de Nicolae Costin”.
Din seria manuscriselor și documentelor care au fost donate și păstrate în arhiva instituției românești de la Freiburg s-au înregistrat în jur de 118 potrivit studiului lui R. Apostol. Amintim, astfel, „studiul scriitorului basarabean Constantin Stamate Ciurea despre Sfântul mare mucenic Ioan cel Nou de la Suceava din 1897, studiul romancierului american Leo Spitzer despre balada Miorița” sau manuscrisele păstrate sub formă de fotocopii, cum ar fi „poeziile Criticilor mei și Doina de Mihai Eminescu, o copie legalizată după actul de deces al domnitorului Alexandru Ioan Cuza la Heidelberg sau o cronică despre domnia lui Ștefan cel Mare intitulată, Cronica breviter scripta Stephan Dei gracia Voyvoda Terrarum Moldaviens necnon Valachyens 1502”. Din catalogul microfilmelor, în jur de 23 de piese, rețin atenția: Die Aromunen de Gustave Weigand și Letopisețul Țării Moldovei de Nicolae Costin.
În perioada la care facem referire, biblioteca a achiziționat o impresionantă colecție de hărți și stampe, în număr de 93 de piese cu 237 de planșe și reproduceri fotografice, inclusiv 117 serii complete de mărci poștale românești și în jur de 1 712 de alte mărci poștale din țară. Astfel, s-a creat o secție de filatelie, urmată de numismatică care deținea, în primii șapte ani de înființare, o colecție „de 204 monede, medalii, bancnote și bonuri de înzestrare precum și o medalie comemorativă Panait Istrati, opera sculptorului Anastase”.
Pe lăngă achiziționarea de cărți, directorul Virgil Mihăilescu a demarat împreună cu câțiva români din exil un plan editorial denumit „ediții de pribegie”. Bazele acestuia au fost puse de „editarea a 28 de poezii selectate din opera lui Mihai Eminescu, printre care Doina și Rugăciune, poezii interzise, la vremea respectivă în România”.
Volumul era prefațat de Mircea Eliade și oferea o notă distinctă „mănunchiului” de poezii publicate deoarece pentru noi, potrivit marelui istoric al religiilor, „Eminescu nu este numai cel mai mare poet al nostru și cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele și aerul românesc. El este într-un anumit fel, întruparea însuși a acestui pământ, cu toate frumusețile durerile și nădejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupți de pământ și de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munților noștri și de la melancoliile mării noastre, până la cerul nopții românești și teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne întoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă. Întreg universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini, pe care o mână harnică le-a tipărit și le împarte azi în cele patru colțurile lumii, peste tot unde ne-a împrăștiat pribegia”.
Creșterea numărului de manuscrise și volume de carte reflectată inclusiv în Dările de seamă anuale”, dar și impactul activității Bibliotecii în viața culturală a exilului, l-au convins pe Virgil Mihăilescu să fie interesat de un local nou care să reprezinte autenticitatea instituției românești de la Freiburg. Totodată, preocuparea constantă a reprezentanților bibliotecii de a transmite spiritul tradițiilor și a culturii românești în Lumea Liberă, exprimat în manifestări culturale și întâlniri ale exilaților români din diferite țări, au determinat mutarea acesteia în localul din Mercystrasse nr. 24.
Începând cu luna august 1958, în noul local, au fost organizate conferințe însoțite, uneori, de proiecții de film sau expoziții tematice. Tot aici și-a făcut loc potrivit tradiției bibliotecii, aniversarea evenimentelor importante din istoria românilor și activitățile culturale de o anumită notorietate. Ciclul conferințelor de la Freiburg a fost deschis de profesorul Eugen Lozovan, care, „în expunerea sa intitulată, Ovide, poète de Tomes considera Tristele și Ponticele o adevărată enciclopedie getică”. În următorul an, februarie 1959, Biblioteca a organizat „împreună cu Institutul de Arheologie al Universității Freiburg o conferința în limba franceză a profesorului Dumitru Adameșteanu, directorul Institutului de Cercetări în Arheologie din Roma, intitulată Gela și teritoriul ei antic în lumina noilor săpături”.
Programul conferințelor științifice a fost inaugurat, așadar, la începutul lunii august 1958 în sala mare a noului local al bibliotecii (Mercystrasse 24) și a continuat în fiecare an beneficiind de întreaga susținere a românilor din exil. Prelegerile din cadrul conferințelor de la Freiburg erau ținute de către intelectuali români și străini din Occident șau amici ai bibliotecii, prezentările științifice ale acestora fiind publicate, ulterior, în Caete documentare sau în Buletinul Bibliotecii Române.
Comunicarea din martie 1959 a Bibliotecii Române din Freiburg menționa împlinirea, la 1 mai 1959, a zece ani de activitate culturală și editarea unor lucrări, precum: „Noul Album Macedo-Român”, „Sentimentul timpului în opera lui Eminescu” de Ioan Guția și „Dicționar Biografic Român”. Față de anii anteriori, când „biblioteca deținea un fond de 7000 de publicații, la zece ani de la înființare, numărul manuscriselor și documentelor era de 10 000 și alte câteva sute de colecții, publicații și periodice. Dicționarul Biografic Român cuprindea un număr impresionant de subiecte despre personalitățile exilului românesc și era întocmit sub forma unei bibliografii exhaustive a exilului românesc.
Activitățile culturale desfășurate în cadrul Bibliotecii Române din Freiburg în primii zece ani, „au făcut din această instituție un centru cultural din ce în ce mai cunoscut și apreciat în mediile românești și străine”. La 10 mai 1959, Biblioteca Română din Freiburg a fost ridicată cu prilejul aniversării jubileului la rangul de Institut Român de Cercetări, ca urmare a dezvoltării organice – povestește Virgil Mihăilescu în interviul cu Octavian Vuia – ce a depășit cu mult cadrul de atunci al bibliotecii. Acest lucru ne-a determinat să ridicăm Biblioteca la rangul de Institut pentru Cercetări Românești […]. La manifestare au participat pe lângă prietenii bibliotecii un public numeros de compatrioți care au dorit să participe la remarcabilul jubileu. Toată festivitatea a fost încadrată de servicii religioase – ortodoxă și unită – concerte, conferințe și concerte de muzică populară.
Dintre numeroasele aprecieri cu privire la eforturile culturale ale Bibliotecii Române din Freiburg, înainte de înființarea Institutului de Cercetări, s-a remarcat cea a Serviciului German de Cercetări din Bad Godesberg ce a subliniat într-un articol din Buletinul informativ (1958) cu titlul Zehntausend Bücher üker Rumänien (Zeci de mii de cărți despre România), urmat de subtitlul: Einziges rümänisches Kulturzentrum der freien Welt (Singurul centru cultural românesc din lumea liberă) că „biblioteca română trebuie, conform dorinței lui Virgil Mihăilescu, să ducă mai departe tradiția și activitatea Academiei Române de altădată, desigur în limitele mai restrânse, determinate de vremurile de azi; aceasta a fost proiectată ca institut de cercetări și centru de cultură pentru tot ceea ce se referă la România, și trebuie, ca unic institut de acest fel din lumea liberă, să ofere exilaților români o părticică din țara lor”.
Institutul Român de Cercetări avea rolul, pe lângă activitatea desfășurată de Biblioteca Română din Freiburg, „de a colecta bunuri culturale românești, edita publicații și organiza dezbateri culturale cu acordul intelectualilor din exil sau a unor cercetători interesați de problemele vitale românești în contextul evoluțiilor istorice”. Conduita cercetării științifice din cadrul Institutului a avut în vedere „aspirațiile și interesele neamului românesc de pretutindeni”, precum și constituirea unei solide baze documentare.
O inițiativă remarcabilă, conform unui document intern al bibliotecii, ilustrează interesul organizatorilor pentru acțiunile culturale care înlesneau o bună relaționare între exilații români și exilații care proveneau din alte țări sau intelectuali străini. În acest context s-a creat „Cercul de prieteni al Bibliotecii și Institutul Român de Cercetări” susținut de un Comitet de Patronaj din care făceau parte profesorii: Wilhem Theodor Elwert de la Universitatea din Mainz, Hugo Friederich de la Universitatea din Freiburg, Ernest Gamillscheg de la Universitatea din Tübingen, Wilhelm Giese de la Universitatea din Hamburg, Walter Hoffman de la Universitatea din München, Julius Wilhelm de la Universittaea din Tübingen. Acestora li s-au alăturat, de-a lungului timpului, etnicii germani din România, Bucovina, Basarabia și Dobrogea care, deseori, s-au implicat în strângerea de fonduri bănești pentru Bibliotecă. La inaugurarea oficială a Cercului au participat alături de românii din exil, principele Nicolae împreună cu domnița Ioana și Wilhem Oberländer din partea Ministerului Federal German.
Cercul de prieteni al Bibliotecii și Institutului Român de Cercetări a promovat, în mediile intelectuale germane, interesul pentru cultura română și dinamizarea legăturilor de prietenie germano-române. Menționăm că, spre deosebire de manifestările organizate de către Institutul Român de Cercetări, cele desfășurate sub egida Cercul de prieteni ai Bibliotecii erau ținute în limba germană, inclusiv de către scriitori germani, originari din România, precum cei menționați de R. Apostol: preotul Andreas Birkner, originar din Transilvania, care a citit din propriile sale volume de proză Die Tatarenpredigt și Mogoscher Geschichten și poetul Hans Diplich care a recitat din poeziile sale, precum și fragmente din opere populare românești traduse în limba germană.
Printre primele inițiative ale Institutului de Cercetări Românești s-a numărat „crearea unei Arhive fonografice a exilului cu înregistrări pe bandă de magnetofon și documente sonore inedite copiate din arhivele occidentale, colecții de discuri etc. Catalogul înregistrărilor ilustrează, printre altele, intrarea în acest tip de patrimoniu și a lucrărilor: Musique populaire roumaine (provenind de la Musée de l’Homme din Paris) și Texte înregistrate în 1953 la Laboratorul de Fonetică din Strasbourg (ambele donate de profesorul Eugen Lozovan)”. O altă activitate ce avea legătură cu un proiect mai vechi, și anume Dicționarul biografic român, a fost întocmirea și promovarea în mediile occidentale românești și străine a Lexiconului exilului românesc. Această acțiune culturală a strâns laolaltă pe românii din exil și pe intelectualii străini din Occident, interesați de cultura română. Cei implicați în cadrul acestui proiect aveau posibilitatea să trimită date biografice și bibliografice în baza unui chestionar întocmit chiar de către Virgil Mihăilescu, directorul Bibliotecii Române din Freiburg.
Membrii Bibliotecii și Institutului Român de Cercetări din Freiburg și-au propus, ca urmare a preocupărilor și cercetărilor axate pe anumite domenii din istoria și literatura universală, crearea unor secții de documentare. Astfel, a fost organizată Secția sud-est europeană cu scopul achiziționării de ziare, cărți, reviste, articole de presă, fotografii, stampe etc, care priveau cercetarea spațiului sud-est european. În aprilie 1965, prezența unui doctorand american la Biblioteca de la Freiburg interesat de studierea tezelor de doctorat scrise de români și despre România a determinat, la scurt timp, organizarea Secției tezelor de doctorat.
În același timp s-a continuat, conform lucrării semnată de R. Apostol, activitatea editorială a Bibliotecii cu o serie nouă a Buletinului – volumul I (V) – și editarea volumului II din Noul Album Macedo-Român, publicat cu prilejul aniversării a 100 de ani de la înființarea primei școli românești din Macedonia (1864-1964). Contribuții esențiale la întocmirea Noului Album Macedo-Român au avut: Basil Munteanu, Constantin Braga, Nicolae Petru Comnen, Lucia A. Popovici, Günter Reichenkron, Marcel Fontaine, Raoul V. Bossy, Grigore Nandriș, Nicolae I. Herescu. Nu au lipsit prezentările științifice ale marilor personalități aromâne: Gheorghe Murnu, Tache Papahagi, Dimitrie Caracostea, Dimitrie Bolitineanu, Cezar Papacostea.
Virgil Mihăilescu a relatat în diferite ocazii că, în pofida lipsei de fonduri, au fost susținute în cadrul instituției de la Freiburg manifestări culturale și evenimente remarcabile. În fiecare an, „după întrunirea Adunării Generale se desfășura un ciclu de conferințe cu teme românești la care luau parte numeroși intelectuali străini, istorici și scriitori din exil. Textele prezentate în cadrul conferințelor erau incluse în Buletinul Bibliotecii Române. În decursul anilor au fost publicate articole, precum: Relațiile culturale române-germane în Banat de Hans Diplich; Doine și hore populare românești culese de Guido Libertini de la prizonieri români din armata austriacă din Palermo; Sentimentul timpului în poezia lui Eminescu de Ioan Guția; O antologie a poeziei lui Lucian Blaga în limba germană, de poetul german Georg Drozdowski”.
Între anii 1961-1967 se crează așa-numitele Fonduri, în baza donațiilor primite din partea unor personalități din exil sau intelectuali occidentali, care aveau legături strânse cu biblioteca și institutul de cercetări românești din Freiburg: Fondul George Răut, Fondul Nicolae A. Florescu, Fondul George Racoveanu, Fondul Gino Lupi, Fondul Volkswagenwerk etc. Virgil Mihăilescu considera deosebit de valoroasă seria mărturiilor testamentare și a donațiilor speciale. Dintre personalitățile exilului românesc care au făcut donații bibliotecii se numără, după cum afirma directorul acesteia: profesorul Nicolae Florescu din Sidney, Lucia A. Popovici din Geneva, George Racoveanu din Freising, mitropolitul Visarion Puiu din Paris, profesorul |Marcel Fontaine din Paris, juristul Leontin Constantinescu, profesorul Aurel Popovici din Mexic.
Virgil Mihăilescu, în convorbirile cu Octavian Vuia a precizat că biblioteca a beneficiat de câteva donații speciale din partea generalului Ion Gheorghe din München, profesorului Gino Lupi din Milano, Anișoarei Stan din New York, George Răut din Paris și Constantin Sporea din München. De asemenea, potrivit opiniei directorului bibliotecii, aceste donații au condus la creșterea colecțiilor documentare, atât cantitativ cât și calitativ iar amintirea donatorilor rămâne pururea vie prin gestul lor de nobilă dăruire”.
Fondul George Răut a fost creat în ianuarie 1961 ca urmare a donației făcută bibliotecii de către marele colecționar de artă, George Răut din Paris. Acesta cuprindea cărțile și amintirile de călătorie ale prințului Demidoff cu ilustrații de Raffet, un tablou în ulei și patru desene de Pallady, ceramică românească și cusături românești valoroase.
Fondul Nicolae A. Florescu s-a născut în 1964 în urma unei donații testamentare și cuprindea cărți (întreaga bibliotecă a distinsului fizician, stabilit la Sydney) și suma de 21 000 D.M. Conform R. Apostol donația în bani a lui Nicolae A. Florescu a fost una din contribuțiile cele mai importante pentru cumpărarea Casei Culturale Române.
Tot în perioada la care facem referire s-a primit la Bibliotecă o valoroasă donație din partea mitropolitului Visarion Puiu, devenită Fondul Visarion Puiu „constând în cărți, icoane, portretul său executat în ulei de un pictor francez și arhiva sa personală”. Precizăm că a fost o donație testamentară care a revenit bibliotecii după moartea mitropolitului Visarion Puiu în data de 10 august 1964.
În mai 1965 se crează Fondul Gino Lupi. Donația cuprindea aproximativ 15 000 de cărți, unele dintre acestea fiind ediții rare, tipărite la Bolognia și Veneția în secolul al XVII-lea, documentele istorice ale vechii sale familii, precum și actul de donație a lui Gino Lupi în care se preciza: „sunt foarte fericit că am hotărât să fac această donație, care va fi utilă pentru o importantă instituție culturală română din Europa, întrucât altfel, neavând urmași direcți, aceste cărți ar fi revenit unor moștenitori îndepărtați, care, nepurtând niciun fel de interes pentru cultura mea, le-ar fi împrăștiat poate, vânzându-le pe la anticariate”.
De asemenea, George Racoveanu, jurnalist, scriitor și teolog, decedat la Freissing (Germania), a donat Bibliotecii Române din Freiburg întreaga sa bibliotecă, precum și câteva obiecte de artă” ce reprezintă astăzi, Fondul George Racoveanu.
Fondul Volswagen provine din donația oferită de Fundația culturală a Uzinelor Volswagen la sugestia profesorului Gunten Reichenkron din Berlin. Donația a constat „în 22.000 DM din care s-au cumpărat 845 de volume și periodice de valoare științifică și bibliofilă, cum ar fi: Istoria Românilor de Vasile Alexandrescu Urechia, Analele Societății Academice Române, Analele Academiei Române, Pravolniceasca Condică din 1870, Colecția Revue historique sud-est european (1925-1935) etc”.
Alte fonduri create din donații testamentare sunt: Fondul Lucia A. Popovici, ce conține cărți și obiecte de artă; Fondul Nae G. Caranfil din San Francisco alcătuit din 16 mape cu numeroase documente și publicații; Fondul Angela Ionescu cuprinde „un mare număr de cărți românești și străine despre România (una dintre cărți poartă dedicația Reginei Maria către donatoare), timbre vechi românești, păpuși îmbrăcate în port național, 27 de cusături de mână de mare valoare artistică; Fondul Alexandrina și Marcel Fontaine din Paris constituit, de asemenea, în urma unei donații testamentare, cuprindea piese de mobilier românesc, tablouri și obiecte de artizanat”. În același timp, juristul Leontin Constantinescu a donat împreună cu soția sa, Bibliotecii Române din Freiburg, cărți și periodice de mare valoare sau studii personale, creându-se Fondul Zoe și Leontin Constantinescu.
Intensa activitate culturală desfășurată la Freiburg a amplificat o mai veche dorință a românilor din exil din 1956 în privința soluționării lipsei de spațiu în care se afla Biblioteca Românească. În iulie 1964 s-a reiterat necesitatea de a avea prin mijloace proprii o Casa de Cultură Românească.
Potrivit unei comunicări din arhiva bibliotecii, în 1969, cu prilejul sărbătoririi Jubileului Bibliotecii Române din Freiburg a fost organizată o conferință de presă, mesajul de deschidere fiind rostit de către directorului bibliotecii, Virgil Mihăilescu. În cadrul jubileului s-a avut în vedere organizarea unei simpozion științific și a unei expoziții cu tematică istorică, precum și sublinierea necesității găsirii unui nou sediu pentru bibliotecă. Printre invitații prezenți la această manifestare culturală s-au remarcat profesorul Oskar Wittstock, președintele Cercului de prieteni ai institutului, profesorul Robert Heidel în numele orașului Freiburg, dr.Wottge din partea Guvernului Landului Baden-Württemberg, profesorul Wilhem Lettenbauer în numele Universității din Freiburg, profesorul Wolfgang Giese în numele profesorilor romaniști germani și poetul Hans Diplich în numele germanilor originari din România și reprezentanți ai bisericii catolice și evenghelice.
Aniversarea Jubileului Bibliotecii Române din Freiburg a înregistrat un impresionant ecou atât în presa exilului cât și în cea germană. Dintre publicațiile germane care au relatat despre evenimentul cultural s-au remarcat: Offenburger Tageblatt, Stuttgarer Zeitung, Badische Zeitung, Mannheimer Mercur, Stuttgarten Nachrichten, Der Donauschwabe, Siebenbürische Zeitung, Licht der Heimat, Banater Post, revista Mitteilungen der Südosteuropa-Gesellschaft. Majoritatea acestor ziare și reviste au subliniat, în spații ample, identitatea culturală a Bibliotecii Române din Freiburg sub titluri, precum: „Un focar de cultură românească”, „Totul despre România”, „Competență în toate problemele privind România”, „Informații privind România”.
Revista Südostdeutsche Viertel jahres Blätter din München, nr. 3 din 1969 a menționat: „nici Parisul, ținta atâtor intelectuali români, nici Statele Unite și nici o altă țară din Apus nu au avut fericirea să ofere ospitalitatea lor unei ctitorii de asemenea proporții…[…]. La sărbătorirea aniversării au fost momente de înălțare și momente de reculegere, bilanțuri ale trecutului și speranțe de viitor. Toate conferințele, alocuțiunile, cuvintele de salut s-au caracterizat printr-un spirit de solidaritate, prin năzuința către apropiere, care își au toate originea în dorința profundă a tuturor de a convețui într-o lume pașnică. Reprezentanții orașului, ai Guvernului, ai Bisericilor, Universității și ai germanilor strămutați din România, precum și participanții români veniți din Franța, Spania, Italia, Elveția, Austria și Germania, s-au despărțit prieteni, convinși că Biblioteca este un așezământ cultural necesar”.
La scurt timp după anivesarea jubileului se pun bazele ultimului sediu al bibliotecii: „institutul a contribuit cu suma de 100.000 DM la care s-a adăugat suma de 100.000 DM din partea Statutului Federal German iar guvernul Landului Baden-Würtenberg, din care făcea parte orașul Freiburg, a donat 100.000 DM pentru cumpărarea imobilului”. Actul de cumpărare al Casei Culturale Române s-a întocmit la 29 octombrie 1970 iar mutarea din vechiul în noul local s-a finalizat „la 7 iunie 1971, prin transportarea în 10 camioane mari a zestrei Institutului și Bibliotecii”.
Noul local, potrivit Comunicării nr. XXII din decembrie 1970, avea „să asigure stabilitatea și independența” Bibliotecii Române din Freiburg”, iar evenimentului i-au fost consacrate articole în primele pagini ale ziarelor germane cu următoarele titluri: „Tezaur al culturii sud-est europene – Institutul Român de Cercetări din Freiburg, păstrător al relațiilor, Institutul Român de Cercetări în casă proprie – Freiburgul adăpostește o Casă Culturală Română, Un centru de cultură sud-est european – Institutul Român de Cercetări din Freiburg i. Br. adăpostește literatură și un muzeu de valoare”.
Noii Case Culturale Române i-a fost dedicată de către Constantin Marinescu la 14 septembrie 1971 o emisiune în cadrul postului de radio „Free Europe”. Dispariția școlii de pe lângă capitala Franței l-a determinat pe Constantin Marinescu să vadă Institutul Român din Freiburg „ca pe o revanșă a culturii românești, ca pe o dovadă a sufletului și a priceperii depuse de conducerea acestuia pentru salvarea și fructificarea a tot ce mai poate fi salvat”.
Inaugurarea oficială a noului sediu a fost marcată, în cadrul Adunării Generale a Bibliotecii (1972), de participarea autorităților germane ale orașului Freiburg și a numeroșilor exilați români din Occident. În acele momente, Virgil Mihăilescu a prezentat achiziționarea noului sediu al bibliotecii drept a cincea etapă și ultima din evoluția de peste 30 de decenii a instituției de la Freiburg.
Din istoricul redactat de către R. Apostol în anii ’70, „noul sediu al bibliotecii ne întâmpină într-un vestibul spațios cu harta României în hotarele ei naturale, așezată pe peretele din fața ușii”. În acest spațiu încărcat de legendă orice vizitator poate să remarce câteva mese-vitrine încărcate cu exemplare vechi și rare ale unor reviste, precum: „Albina Românească” din 30 iulie 1844, „Curierul Românesc” din 16 septembrie 1829, precum și cărțile „Histoire de la Moldavie et de la Valachie”, „Codice civil al Principatului Moldovei”, lucrarea lui Timotei Cipariu și renumitul studiu al lui Nicolae Bălcescu „România Viitoare”, în ediția Princeps din 1850. În stânga vestibulului se deschid vizitatorului două camere mari cu rafturi de bibliotecă încărcate cu lucrări de istorie, geografie, filosofie, religie, drept, filologie, etnografie și folclor, beletristică, istorie și critică literară. Majoritatea lucrărilor au fost editate în limba română, până în 1945. Orice cititor de carte va găsi, aici, lucrări despre români scrise în limbile franceză, engleză, germană etc.
Parterul Institutului și Bibliotecii Române din Freiburg dispune de patru încăperi, partajate pe secții: Secția extraselor, Secția textelor documentare și a tezelor de doctorat, Secția periodicelor, Secția Monitoarelor Oficiale, a Buletinelor Oficiale dintre anii 1875 și 1976, Secția literaturii din România, precum și un fișier general al cărților.
La primul etaj al bibliotecii ni se înfățișează, de la intrare, o interesantă expoziție de numismatică și una a autografelor, precum și o expoziție de manuscrise valoroase. Acestea din urmă aparțin unor personalități ale culturii române, precum: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Regina Maria, Constantin-Stamate Ciurea, Cincinat Pavelescu, Ionel Teodoreanu, Ion Pillat, Liviu Rebreanu, Theodor Șerbănescu, George Tutoveanu, Elena Văcărescu, Eugène Pittard, Marcel Fontaine, Aron Cotruș, George Enescu, Grigore Gafencu, Eustațiu Stoenescu, Nicolae Titulescu.
În următoarele două săli de la primul etaj se află un muzeu de artă românească populară și cultă. Virgil Mihăilescu, în interviul acordat lui Octavian Vuia, a precizat că tezaurul muzeului a fost apreciat în mod deosebit de către străini. Tot aici se află sala mare a muzeului, loc de desfășurare a conferințelor cultural-științifice. În această încăpere sunt expuse în vitrine, costume naționale autentice din aproape toate provinciile românești, dar și din Macedonia, ii, fote, cămăși, brâie, sumane, obiecte țărănești de uz casnic, vechi covoare oltenești, moldovenești și basarabene. Dintre costumele populare autentice se remarcă costumul muscelean purtat de regina poetă Carmen-Sylva, și un costum muscelean care a aparținut familiei Hașdeu.
O altă încăpere, care face legătura dintre cele două săli, prezentate mai sus, este organizată pe secții: Secția muzicală, Secția cărților de arte plastice și arhitectură și Secția manuscriselor. De asemenea, o altă cameră de la etajul întâi, găzduiește un panou cu machetele și medaliile sculptorului Constantin Anastase din Franța și efigia ilustrului donator și prieten al bibliotecii, profesorul Gino Lupi, executată în bronz de maestrul Eugen Ciucă. În această sală se găsesc câteva secții: Secția de artă modernă, Secția arhiva de presă, Secția enciclopedii, dicționare, lucrări de biblioteconomie și bibliografie.
Secția de artă modernă cuprinde tablouri care poartă semnătura unor artiști români stabiliți în Occident: Natalia Dumitrescu, Alexandru Istrati, George Tomaziu, Dumitru D. Nicolaescu, sculptorul Eugen Ciucă, Simona Ertan, Sanda Nițescu, Ioana Olteș, Ion Mirea, Ion Vlad, Denise Pop-Câmpeanu. Pe pereții sălilor din bibliotecă sunt expuse picturi și desene de Theodor Pallady, Dumitru Ghiață, Eugen Drăguțescu, Nina Batalli, Eugenia Caragață, Jean Alexandru Steriadi, Zoe Elena Giotta-Frunză, dar și icoane vechi pictate pe sticlă sau lemn. Pe lângă toate acestea, Biblioteca dispune de o interesantă colecție de prospecte, legate testamentare, microfilme, hărți și stampe de mare valoare.
Datorită intensei activități culturale și a numărului impresionat de volume și lucrări, Biblioteca Română din Freiburg „a intrat în sistemul general al bibliotecilor institutelor și universităților germane și a primit indicativul Frei 144 în catalogul Universității”. Instituția românească de la Freiburg avea organizată sistematic și Secția periodicelor: Periodice românești până la 1944; Periodice ale exilului; Periodice referitoare la sud-estul european; Periodice străine cu articole despre România; Periodice din R. S. România în limbi străine; Periodice – bibliografii. Pentru toate periodicile și cele aproximativ 1.000 de titluri au fost întocmite fișe, integrate în Catalogul Universității din Freiburg, potrivit istoricului Bibliotecii Române din Freiburg R. Apostol care ne mai precizează că a fost întocmit, în perioada la care facem referire, un Fișier bibliografic al presei exilului, considerată lucrare unică în lume.
Un fapt lăudabil pentru instituția de cultură de la Freiburg îl reprezintă achiziționarea publicațiilor exilului românesc din Occident: „Patria”, „Legea”, „Orientări”, „Cuvântul în exil”, „Orizonturi”, „Vatra”, „Buletinul informativ al Asociației românilor liberi din Germania”, „Apoziția”, „Stindardul”, „Drum”, „Fiii Daciei”, „Acțiunea Românească”, „Romanian News Report”, „America”, „Presa liberă română”, „La Nation Roumaine”, „B.I.R.E.”, „Limite”, „Carpații”, „Buna Vestire”.
Pe lângă această organizare pe secții și fișiere pe diverse teme de istorie și cultură, a existat și preocuparea pentru crearea unei Secții muzicale care, a beneficiat de sprijinul Angelei Ionescu din San-Francisco. Această secție cuprindea: „Muzică clasică interpretată de români; Muzică populară românească; Muzică ușoară; Recitaluri de poezie, proză și piese de teatru, discuri, benzi de magnetofon, articole din presa muzicală, arhiva documentară, fotografii, programe, afișe și manuscrise despre istoria vieții muzicale românești”.
Fără îndoială, Biblioteca Română din Freiburg reprezentată de românii din exil, era considerată un important centru de cultură pentru studierea și cercetarea diverselor teme ale „problemelor românești” iar activitatea sa editorială a înregistrat în jurul anului 1970 apariția volumelor II, III, IV din Buletinul Bibliotecii Române.
De asemenea, datorită documentației pe care a oferit-o în calitatea sa de „înregistrator fidel al fenomenului românesc”, Biblioteca Românească de la Freiburg a devenit „unică în ceea ce privește viața exilului”. Aceaste afirmații se completează cu unul dintre multele mesaje de felicitare cu ocazia sărbătoririi jubileului din cadrul bibliotecii: „catalogate cu pasiune, după cele mai moderne criterii, documentele vor transmite viitorului o excepțională imagine a unui dureros capitol de istorie migratorie națională. Cine cunoaște organizarea unei biblioteci publice, […] înregistrare, numerotare, curățire sau ajustare, fișier, catalogare, așezare la locul cuvenit […] acela își va putea da seama de efortul depus pentru aranjarea imensității de documente mari și mici aparțind colecției”.
Perioada anilor 1950-1970 au însemnat o susținută activitate pentru Biblioteca Română din Freiburg în privința organizării, sistematizării materialelor și documentelor de cercetare științifică, precum și întocmirea unor fonduri de colecție. Pe lângă această acțiune specifică unei biblioteci au fost organizate anual conferințe cu participarea unor importante personalități ale exilului românesc postbelic, oameni de cultură din principalele centre universitare occidentale și, nu în ultimul rând a autorităților germane, mai ales, cele din Freiburg. În termeni pur cantitativi, la începutul anilor ’70 zestrea bibliotecii era estimată la 38. 336 cărți și periodice.
Editarea de către Bibliotecă a Buletinului Bibliotecii Române precum și a unor numeroase studii folclorice, literare și istorice a făcut ca acest centru cultural să fie cunoscut și apreciat în cercurile române și străine din Occident, astfel încât, la zece ani de la înființare, biblioteca era ridicată la rangul de Institut de Cercetări Românești.
Virgil Mihăilescu – fondatorul Bibliotecii Române din Freiburg
Inițiativa organizării unei bibliotecii de carte românească în R.F.Germania, aparține lui Virgil Mihăilescu, absolvent al Facultății de Litere și Filosofie București, licențiat cu o teză despre Giordano Bruno. În perioada anilor 1929-1939, Virgil Mihăilescu a lucrat în calitate de bibliotecar, la Biblioteca Academiei Române din București unde l-a avut director pe Ion Bianu. Către sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Mihăilescu se stabilește la Rastatt și apoi la Freiburg în Germania ca angajat al guvernului francez (1945-1947) iar la scurt timp este numit director adjunct al Organizației Internaționale pentru Refugiați (IRO) în zona franceză de ocupație (1947-1951), precum și corespondent al Comitetului de Asistență pentru români (CAROMAN).
În 1945, Virgil Mihăilescu a lucrat, mai întâi, la o moară dintr-un sat de lângă Frankfurt, potrivit lui Mihai Neagu Basarab care, interesat de refacerea parcursului solidar al directorului instituției românești de la Freiburg, umanizează parte din datele biografice, sus menționate, făcându-le mai puțin abstracte. Ulterior, Mihăilescu a intrat în legătură, ca urmare a cunoștințelor sale de limbă franceză, cu personalități ale vieții publice din Freiburg, interesate în menținerea relațiilor oficiale cu Reprezentanța Militară a Guvernului Francez. În aceste împrejurări este angajat funcționar la Înaltul Comisariat Militar Francez, unde are ocazia să-l întâlnească pe căpitanul de origine română George Gréciano (Greceanu) cu „care s-a sfătuit asupra înființării unei biblioteci românrști, drept centru cultural cu numeroase direcții și perspective de dezvoltare”.
Păstrându-ne în același registru al reconstituirii dimensiunii umane a momentului de început, potrivit istoricului Matei Cazacu, în 1949, Virgil Mihăilescu pune bazele bibliotecii „cu o mână de oameni, care, deși erau muncitori vai de capul lor, trăiau din foarte puțini bani, dădeau o parte din salariu pentru această instituție și adunau de peste tot, cărți. Așa de bine s-au dezvoltat încât autoritățile germane au sfârșit prin a se interesa de soarta lor și a-i ajuta. Le-au dat sume mari cu care au putut să cumpere localul și să facă achiziții prin sistemul german de fundații, plus bani pentru funcționari. Era o instituție extraordinară, patru angajați, patru persoane care lucrau acolo, [inedite n. a.] colecții de ziare, de cărți, manuscrise, autografe, costume populare, tablouri, tot ce vrei și ce nu vrei, o sesiune de comunicări anuală”. Pe lângă sprijinul acestor apropiați, colaborarea lui Virgil Mihăilescu cu autoritățile din zona de ocupație franceză și ajutorul acordat unor „familii de șvabi bănățeni să se așeze, chiar în grupuri compacte, ca acasă, în Alsacia și Lorena” îi aduce sprijinul și recunoașterea din partea oficialităților germane și franceze. Astfel, Biblioteca Română din Freiburg a primit, nu întâmplător, odată cu obținerea statutul juridic din iulie 1950 și un atestat din partea Haut-Commissariat de la République Française en Allemagne.
Istoricii Matei Cazacu și Dan Ottiger-Dumitrescu consideră atestatul un document ce reflectă poziția oficială a Autorităților Franceze de Ocupație față de Biblioteca Română din Freiburg care reprezenta, potrivit documentului oficial: „creația culturală a unui grup de intelectuali români refugiați în acest oraș. Stimulată (encouragèe) de către Autoritățile Franceze de Ocupație, ea a fost inaugurată oficial la 1 mai 1949. Recunoscută ca persoană juridică de Ministerul de Justiție de la Freiburg la 21 iulie 1950, această realizare culturală are drept scop colecționarea tuturor lucrărilor românești originale, a celor ce au apărut în străinătate privind România, precum și a tuturor publicațiilor ce se referă în general la cultura română. De asemenea, de a pune la dispoziția românilor din străinătate și prietenilor acestei țări materialul documentar necesar privitor la cultura și istoria poporului român. Este de remarcat că serviciile de ordin cultural furnizate de un an și jumătate de către Biblioteca Română i-au asigurat acesteia recunoștința și sprijinul moral al celor mai prestigioase personalități culturale române din străinătate prietene ale României”.
Pe de altă parte, potrivit opiniei lui Mihai Neagu Basarab, intenția lui Virgil Mihăilescu de a introduce biblioteca românească de la Freiburg într-un circuit public oficial, a atras, dacă nu sprijinul material, acea recunoaștere administrativ-juridică a strădaniilor grupului de români pe care-l conducea. În acest context, ne precizează Neagu Basarab, după mai multe aprobări acordate înființării Bibliotecii Române din Freiburg, la 15 noiembrie 1950, Înaltul Comisariat al Republicii Franceze în Germania prin comisariatul pentru landul Baden, districtul Freiburg, Gruparea pentru Persoane Strămutate eliberează un atestat.
Fără îndoială, Virgil Mihăilescu a dedicat Bibliotecii Române din Freiburg o mare parte din viața sa iar acest lucru se regăsește în cuvântul rostit la inaugurarea Casei Culturale Române, ultimul sediu al Bibliotecii Române din Freiburg: „fiți uniți în jurul acestui așezământ cultural închinat neamului și care constitue expresia spiritualității românești. Faceți zid de apărare în jurul lui, luptați pentru el și asigurați-i în viitor, cu toate puterile dragostei voastre de neam, existența, independența și păstrarea principiilor fundamentale pe care a fost clădit”. În consecință, Virgil Mihăilescu a avut ambiția și tenacitatea să întemeize la Freiburg o bibliotecă care să devină cu timp și fără timp un important for cultural al românilor din exil.
Deși centrul exilului românesc a fost Parisul, povestește istoricul Neagu Djuvara, nu a existat aici o bibliotecă, cu toate că, „am avut ocazional conferințe, am fost eu însumi secretar general al Fundației Române în Exil, dar nu aveam un pachet de cărți românești. Nu știu ce s-a întâmplat la Paris cu puținele cărți pe care le aveam”. Mărturiile lui Neagu Djuvara sunt un argument important pentru înțelegerea intențiilor și acțiunilor culturale pe care le-a întreprins Virgil Mihăilescu la Freiburg, cetatea liberă a românilor din exil – un punct românesc în Germania, unde eventual și străinii să se intereseze de România.
Unul din proiectele ambițioase ale lui Virgil Mihăilescu a fost elaborarea în cadrul Bibliotecii a unui „Lexicon istoric-cultural românesc” alcătuit din două părți distincte: prima parte, intitulată „Lexicon istoric-cultural” iar partea a doua, „Dicționarul Biografic Român”. Proiectul, lansat în decembrie 1951, își propunea ca lexiconul să cuprindă în ordine alfabetică, toate numele, datele și faptele care au ilustrat istoria românilor. Planul de lucru al lexiconului era întocmit după principiile de clasificare generală a biblioteconomiei.
În octombrie 1959, Virgil Mihăilescu a făcut cunoscută printr-o comunicare publică în cadrul Bibliotecii Române din Freiburg punerea în lucru a lexiconului cultural al emigrației române, anunțând că întocmirea Dicționarului Biografic Român nu era posibilă într-un timp scurt. Astfel, s-a hotărât redactarea unui „Lexicon al exilului” din anii 1945-1960.
Acest proiect cultural a fost prezentat de către Virgil Mihăilescu în cadrul sesiunilor științifice ale Congresului Societății Academice Române de la Regensburg în 1964 (Germania). Cu acest prilej, directorul Bibliotecii Române din Freiburg a subliniat importanța editării unei enciclopedii românești, precum și a valorizării numeroaselor încercări ale intelectualilor din exil de a publica o astfel de lucrare în Occidentul Liber. În acest sens, Mihăilescu a amintit de inițiativa apariției unei enciclopedii „în volumul I al Buletinului Bibliotecii Române din Freiburg din 1953, concepută de Dumitru C. Amzăr, sub titlul „Românii în enciclopediile străine” și continuată în volumul al II-lea al Buletinului din 1954 cu sprijinul profesorului Lascăr Săveanu.
Virgil Mihăilescu a mai precizat în cadrul congresului că, pentru structurarea lexiconului s-au făcut mai multe sugestii, dintre care, unele adevărate studii, cum ar fi de pildă, comunicarea lui Ștefan Teodorescu, intitulată Methdologischer Anhang. Către finalul expunerii sale a menționat numele personalităților solicitate în redactarea enciclopediei, precum, Alexandru Busuioceanu, Petre Sergescu, Nicolae I. Herescu, Emil Panaitescu, Claudiu Isopescu, Nicolae Lahovary și Aron Cotruș dar și a personalităților germane implicate moral în susținerea proiectului: „profesorul Wilhem Theodor Elwert (Universitatea din Mainz), profesorul Alf Lombard, (Universitatea din Lund, Suedia), profesorul Harri Meier, (Universitatea din Bonn), profesorul Günter Reichenkron (Universitatea din Berlin), profesorul Julius Wilhelm (Universitatea din Tübingen)”. În încheiere, Virgil Mihăilescu a evocat contribuțiile a doi intelectuali români din exil prezenți în câmpul de activitate enciclopedică: Petre Sergescu, „Pentru un bilanț românesc al exilulu” și Mircea Eliade, „Pentru o bibliografie a pribegiei”.
În tot acest timp, au existat inițiative similiare celei propuse de Virgil Mihăilescu în cadrul Bibliotecii Române din Freiburg. Astfel, în paralel, s-a întrunit în Mexic un grup de intelectuali români, conduși de Horia Tănăsescu, care au constituit Asociația Enciclopedică Română (ianuarie 1960) cu scopul publicării unei enciclopedii românești, „contribuție la cultura universală”. O altă preocupare, menționată și de Virgil Mihăilescu în scrierele sale, aparține lui Sever Pop, „La Dialectologie. Aperçu historique et mèthodes d’enquêtes linguistiques”, volumele I-II, Louvain, 1950. Această lucrare monumentală a lui Sever Pop a fost urmată de remarcabila operă a profesorului Alexandru Ciorănescu, „Dicționarul etimologic român”, editat în limba spaniolă.
Virgil Mihăilescu s-a sincronizat cu intelectualii români din exil care au avut contribuții importante în editarea unei enciclopedii despre români în Occident, printre care se numără și profesorii: Grigore Nandriș, Mircea Eliade, Alexandru Ciorănescu, Leon Feraru, Claudiu Isorescu, dr. Mircea Popescu, Virgil Ierunca.
De-a lungul timpului, inițiativă culturală de la Freiburg și personalitatea lui Virgil Mihăilescu au fost evocate de numeroase personalități. Istoricul Neagu Djuvara ne povestește despre directorul de la Freiburg „ca despre un om foarte serviabil când eu am plecat în Africa iar în toți cei 23 de ani cât am fost în Africa și îmi isprăveam teza mea de doctorat, care nu avea legătură cu România, era o teză de filozofie a istoriei, el mi-a furnizat cărți, mi-a împrumutat cărți și eu le trimiteam îndărăt, așa că sunt foarte recunoscător”. Franța și Germania, nu au un alt nucleu, ne menționează Neagu Djuvra, o masă de cărți românești, decât această Biblioteca de la Freiburg.
În opinia lui Mihai Neagu Basarab, profesorul Virgil Mihăilescu s-a realizat ca organizator cultural în două direcții, și anume, „a știut să orienteze dorul de patrie al românilor din străinătate spre lectură, dar marele lui merit constă în activitatea științifică pe care a stimulat-o în rândurile numeroșilor cărturari români refugiați în Occident. Zecile de volume publicate exprimă nu numai talentul său organizatoric editorial, ci și priceperea managerială în diverse discipline științifice. A știut apoi să dovedească și să convingă Universitatea din Freiburg și alte foruri științifice și culturale din Germania, că activitatea cărturărească a refugiaților români se ridică în multe domenii deasupra nivelului celei desfășurate în România”.
A devenit directorul Bibliotecii din Freiburg, ulterior și al Institutului de Cercetări, menținându-se în această calitate până în 1986. A publicat diverse studii și articole în „Buletinul Bibliotecii Române”, cum ar fi: „Viața și opera lui Ion Bianu”, „Încercări enciclopedice în cultura română”. De asemenea, în calitate de director al instituției românești de la Freiburg a fost membru al Asociației Bibliotecarilor Germani și al Societății Academice Române de la Roma.
În concluzie, cu sprijinul reprezentanților exilului românesc din jurul Bibliotecii Române de la Freiburg, Virgil Mihăilescu a contribuit la menținerea culturii române și a valorificării operelor scriitorilor români în Occident. Întreaga sa activitate culturală de la Freiburg edifică „o operă care va rămâne” . Desigur, Virgil Mihăilescu reprezintă una dintre personalitățile importante ale exilului românesc care a reușit să organizeze în străinătate, Casa de cultură românească, visul unei „familii” românești din exil.
Directorul Bibliotecii Române din Freiburg în atenția Securității
Reprezentanții exilului românesc postbelic din Lumea Liberă s-au aflat, de la finele celui de-al Doilea Război Mondial, în opoziție cu regimul de la București. Opoziția celor din exil s-a manifestat prin diferite metode și mijloace, în scopul sensibilizării lumii occidentale asupra situației din România. Una dintre aceste acțiuni a fost rezistența prin cultură. Hotărârea lui Virgil Mihăilescu de a înființa o bibliotecă românească la Freiburg care să reprezinte pe exilații români interesați de conservarea și promovarea culturii românești în Occident, constituie de fapt un act al rezistenței prin cultură.
În țară, activitatea bibliotecii și a fondatorului acesteia au fost considerate în opoziție cu regimul de la București, ceea ce a dus la urmărirea de către Securitate a lui Virgil Mihăilescu și a altor oponenți, ai aceluiași regim, din anturajul său. Din primele file ale dosarului de urmărire informativă a lui Virgil Mihăilescu, întocmit de Securitate, reiese că în Germania a fost internat în lagărele de la Rostock și apoi Buchenwald, până la terminarea războiului, după care se stabilește în zona de ocupație franceză a Germaniei. Face parte din Comitetul de la Heidelberg și îndeplinește concomitent și unele funcții la autoritățile de ocupație franceze și organizațiile de ajutor social, constituite pentru exilații români și de alte naționalități. În același timp, a fost corespondent al CAROMAN. În perioada anilor 1949-1950 a fost angajat funcționar al Organizației internaționale a refugiaților cu sediul la Freiburg.
După parcurgerea mai multor file din dosarul de urmărire informativă a lui Virgil Mihăilescu, ce conțin informații repetitive cu privire la scurta sa biografie se ajunge la o notă informativă care menționează notorietatea de care se bucura directorul bibliotecii în rândul autorităților din Freiburg și printre exilații români. Se susținea că acea notorietate l-ar fi ajutat pe Virgil Mihăilescu să obțină fonduri pentru biblioteca românească sau să primească reviste și ziare din exil. De asemenea, atât biblioteca, cât și Virgil Mihăilescu beneficiau de o oarecare încredere la Bonn, reușind prin intermediul ministerului pentru refugiați, să primească, periodic, sume de întreținere.
Informațiile din dosar mai consemnează o scurtă caracterizare a lui Virgil Mihăilescu întocmită de către cei care au avut misiunea să-l urmărească. Se preciza, printre altele, că era „un caracter extrem de dificil […], însă era foarte inteligent și cu multă putere de muncă, rezolvând problemele cu o perseverență uimitoare; era de multe ori conflictual, mai ales cu cei care nu sprijineau financiar biblioteca. Aparent, foarte modest, dar în realitate foarte orgolios”. Nu cunoaștem amănunte cu privire la cât de reală este această caracterizare, însă putem deduce din descrierea unor apropiați că Virgil Mihăilescu avea o personalitate puternică, energică și era perseverent în ceea ce își dorea să îndeplinească. În ceea ce privește activitatea bibliotecii, documentele Securității ne vorbesc despre editarea unui buletin cultural literar, o culegere antologică cât și o culegere din operele lui Mihai Eminescu. Acest lucru ne arată că nu aveau informații clare depre activitatea Bibliotecii, cel puțin pentru perioada anilor ’50.
Către sfârșitul anilor ’50, Virgil Mihăilescu este menționat în arhivele Securității cu numele conspirativ „Gioni” iar acțiunile sau intențiile de soluționare a necesităților financiare de care avea nevoie Biblioteca sunt catalogate în notele informative ca „momente de criză în existența bibliotecii de la Freiburg”. Din documentele de arhivă, cât și din cercetările întreprinse de Florin Manolescu reiese că au existat, într-adevăr momente dificile însă nu atât de mari, încât să-i amenințe existența. În februarie 1958, încercări de a sprijini financiar provin din partea monseniorului Octavian Bârlea, președintele Societății Academice din Roma și din partea Comitetului Național Român, reprezentat în S.U.A. de Sabin Mănuilă.
Din documentele ce alcătuiesc dosarul de urmărire informativă a lui Virgil Mihăilescu rezultă că nu a putut beneficia de un sprijin financiar real în acele momente, deoarece s-a confruntat cu pierderea simpatiei din partea personalităților politice din Comitetul Național Român. Este momentul apariției prințului Nicolae care intervine pe lângă prietenii săi din S.UA. pentru a sprijini financiar biblioteca, însă fără succes. Singura sursă financiară a rămas, la timpul respectiv, asociația „Caritas”.
Nu pot fi trecute cu vederea filele de dosar care conțin rapoarte favorabile întocmite de către profesori universitari de la Universitatea din Freiburg (nu apar numele reale ale profesorilor în notele informative din dosar), care au menționat în scris despre bogăția culturală a bibliotecii. De asemenea, nu puține au fost cazurile când persoanele care frecventau biblioteca erau exploatate informativ de către Securitate pentru a furniza date despre aceasta și despre Virgil Mihăilescu. Interesa în mod deosebit: „primirea de bani de la asociația Caritas, de la francezi, călătoriile lui Virgil Mihăilescu în Italia, Franța sau opiniile anticomuniste ale acestuia”; stima și încrederea de care se bucura în rândul conducătorilor emigrației române, a autorităților, vest-germane și franceze (acestea îl considerau un patriot și un om care se sacrifică pentru cultură); posibilitatea alegerii lui Virgil Mihăilescu ca vicepreședinte al Uniunii Asociațiilor Românilor din Germania (U.A.R.G.) la viitoarele alegeri.
În consecință, putem concluziona că directorul Bibliotecii Române din Freiburg intrase, ca urmare a activității sale considerată „dușmănoasă la adresa țării”, în atenția Direcției de Informații Externe a Securității care a hotărât recrutarea lui Virgil Mihăilescu
Planul de atragere în activitatea serviciilor de securitate a lui Virgil Mihăilescu este semnat la 1 noiembrie 1959 de către colonelul Tudoriu Ismail. Acesta elaborează următoarele propuneri în vederea recrutării: „trimiterea unei scrisori operative la rezidență pentru luarea lui în lucru; verificarea lui „Gioni” în evidența Direcției I (Informații Externe); verificarea lui în evidența Serviciului „C” (Evidență Operativă) și la Direcția a II-a (Contraspionaj); interceptarea corespondenței; identificarea rudelor lui „Gioni” și investigarea acestora în legătură cu situația lor politică, profesională, materială; studierea posibilităților și găsirea unei persoane (rudă a lui „Gioni”) de care să ne apropiem în vederea unei combinații de a-l contacta pe „Gioni”; deschiderea dosarului preliminar”.
După această dată informațiile din dosar sunt mult mai puține și disparate, până către luna august 1969, când potrivit unui document secret înregistrat la misiunea diplomatică română din Köln, Virgil Mihăilescu insistă, pe lângă un reprezentant al acesteia, să i se permită fratelui său Nicolae, să îl viziteze la Freiburg iar concluziile referatului sugerau că ar trebui să i se răspundă pozitiv „deoarece ar putea să fie determinat să aibă o atitudine pozitivă față de regimul de la București.
Începând cu anii ”70, Direcția de Informații Externe a Securității se concentrează, conform notelor informative din dosar, pe interceptarea corespondenței și trimiterea unor „cercetători cu misiune” la Freiburg. Astfel, dintr-o telegramă operativă (9 noiembrie 1974) aflăm de extragerea, în timpul desfășurării unui colocviu organizat la Biblioteca Română din Freiburg, prin „sursa Velicu” a mai multor documente de arhivă care conțineau informații despre exilații români și reprezentanților de la bibliotecă. O altă notă operativă consemnează obținerea de la bibliotecă prin aceeași „sursă Velicu” a ultimelor apariții ale „Buletinului Bibliotecii Române” din anii 1967/1968 și 1969/1970. Mai târziu, în 1975, un alt raport al Securității constata că omul lor de influență „Velicu” se întâlnește cu cercetătorul „Dudu” care-i raportează tot ce se întâmplă la bibliotecă.
Sursa „Velicu” a întocmit (posibil tot în acea perioadă a anilor ’70) un inventar privind titlurile de cărți, documente, ziare, reviste existente în bibliotecă. Inventarul este întocmit olograf, conține circa douăzeci de pagini și este nedatat.
În paralel cu trimiterea de „cercetători în misiune” s-a efectuat interceptarea corespondenței lui Virgil Mihăilescu cu diverși prieteni din Italia sau cu unele rude din țară concluzionându-se următoarele: „din conținutul scrisorilor trimise de Virgil Mihăilescu prietenilor săi rezultă că și-a schimbat atitudinea față de România ca urmare a vizitelor efectuate de rudele și prietenii lui din țară. Acesta se menține, însă, pe o poziție de rezistență și are strânse contacte cu unele personalități cu care sunt care se consultă asupra activității bibliotecii”.
Prin natura sa, arhiva CNSAS a devenit păstrătoarea unei întregi corepondențe, confiscată în scopuri bine definite și devenită peste timp, printr-un cinism al istoriei, parte din imaginea neatinsă de echivoc a perioadei comuniste. În ceea ce ne privește am considerat necesar să ne oprim asupra interceptării scrisorilor directorului Bibliotecii Române din Freiburg, nu numai din perspectiva conturării metodelor și mijloacelor utilizate de Securitate dar și pentru că, din anumite puncte de vedere, acestea redau clipe și momente din istoria instituției culturale și a fondatorului său.
Pentru istoria propriu-zisă a bibliotecii una dintre scrisori redă momentul achiziționării ctitoriei de la Freiburg: „mai întâi chestiunea casei s-a rezolvat definitiv deoarece am luat cheile în primire la 5 decembrie 1971 după ce a sosit de la Stuttgart aprobarea contribuției financiare oficiale de 200.000 D.M. La aceasta se adăuga suma colectată de institut de 86.000 D.M. și un împrumt ce l-am făcut de 14.000 D.M”.
În strânsă legătură cu acest moment trebuie menționat și faptul că acțiunile lui Virgil Mihăilescu în privința cumpărării unui sediu nou pentru Biblioteca Română din Freiburg au avut în vedere și difuzarea unei circulare în ianuarie 1971 către susținătorii instituției. Circulara nu a fost lipsită de interes pentru serviciile de spionaj din țară, un exemplar al acesteia regăsindu-se în dosarul său de urmărire informativă. Redăm, în continuare, un scurt fragment din circulară spre a putea înțelege adevăratele aspirații ale lui Virgil Mihăilescu și, totodată motivele penru care regimul de la București nu renunța la urmărirea sa informativă: „anunțând acest act care marchează o etapă vitală pentru asigurarea stabilității și independenței noastre, primul nostru gând de mulțumire și recunoștință se îndreaptă către toți acei care prin sprijinul lor dezinteresat au constituit baza financiară inițială pentru cumpărarea sediului casei culturale. A fost o solidaritate românească care a făcut o impresie puternică în cercurile străine și cele oficiale germane”.
Interceptarea corespondenței s-a desfășurat cu asiduitate, informațiile despre donațiile sau legatele testamentare cum a fost cea a profesorului Gino Lupi suscitând atenția Securității până în cele mai mici detalii.
Alături de toate acestea am identificat însă, și o scrisoare încărcată cu o puternică înduioșare emotivă pentru soarta românilor din țară, moment de viață cotidiană, așa cum a fost trăit de autorul scrisorii, nimeni altul decât Virgil Mihăilescu, drept pentru care redăm un fragment: „vizita fratelui meu și vizitele unor prieteni din țară, precum și schimbul de scrisori mi-a dat o viziune destul de clară asupra situației din România. Pentru a nu fi lipsit de obiectivitate, ceeea ce nu este în firea mea, am constat cu multă plăcere că acolo s-au schimbat unele lucruri dar cu toate acestea trebuie să remarc că mă preocupă mult situația alimentară și lipsurile unor produse indispensabile pe care populația le găsește pe piață cu multă greutate. Nu știu ce se întîmplă în acest domeniu, însă situația pare mai mult decât precară. Sper ca nația noastră să treacă și peste acest greu obstacol. Se pare că guvernul de la București este destul de hotărât să înlăture aceste neajunsuri, fie din rezervele interne fie din achiziționarea unor produse din Occident”.
Toate aceste măsuri – de la dirijarea și infiltrarea de informatori până la confiscarea corespondenței – nu au avut rezultatele scontate deoarece cu excepția obținerii unor informații, într-adevăr prețioase, planurile de cercetare ale bibliotecii urmau a se dezvolta simțitor iar încrederea lui Virgil Mihăilescu în destinul singular al instituției culturale ca valoare de referință a exilului s-a menținut intactă.
În mod inedit, un fragment dintr-o altă scrisoare interceptată relevă tocmai acest lucru: „Biblioteca va putea polariza în jurul ei nu numai pe românii din diasporă, dar și din alte țări fără a se permite să fie alterate idealurile noastre la care trebuie să ținem până la sfârșit. De aceea vom fi de acord să vină cercetători particulari din țară pentru a se folosi de fondul nostru cultural și științific, însă o legătură directă cu autoritățile române nu o vom accepta niciodată deoarece instituția noastră și-ar pierde sensul”.
O nota informativă de la sfârșitul anului 1972 ne relevă noul nume de cod al lui Virgil Mihăilescu, și anume, „Valahu” și al orașului Freiburg „Orăștie”, precum și preocupările intelectuale ale emigrației.
În concluzie, scrisorile lui Virgil Mihăilescu interceptate în cursul urmăririi informative, reflectă, pe de o parte atât impresiile directorului de la Freiburg față de România, lupta pentru cumpărarea Casei Culturale Române și interesul manifestat pentru menținerea culturii românești în Occident, cât și refuzul de a colabora cu regimul de la București. Pe de altă parte, interceptarea corespondenței cu efect în evaluarea stării de spirit al exilului românesc din jurul Bibliotecii Române din Freiburg a permis Securității să se repoziționeze și să recurgă la un alt plan de infiltrare în lumea bibliotecii: „având în vedere orientarea actuală a conducerii Bibliotecii Române din Freiburg se propune studierea posibilității trimiterii unor specialiști din țară particulari. Dorim să știm ce materiale rare deține biblioteca”.
La jumătatea anului 1972 alte note informative din cuprinsul aceluiași dosar din arhiva fostei Securității prezintă într-un limbaj codificat acțiunea „Fortuna” din „Ploiești”. Din această acțiune urma să rezulte informații importante care puteau fi prelucrate de centrală. Potrivit acțiunii „Fortuna”, „Virgil Mihăilescu era considerat un român drept care apără interesele naționale ale țării. În același timp, Virgil Mihăilescu insista pe lângă autoritățile române să aprobe donarea bibliotecii fratelui său din București, bibliotecii din Freiburg”.
Aceeași sursă informativă consemna existența în cadrul bibliotecii din Freiburg a unor lucrări în limba maghiară, care nu au fost studiate încă, deoarece nu avea cine. Se sugera că „ar fi utilă începerea unor discuții cu Virgil Mihăilescu pentru a accepta colaboratori care să cunoască atât limba germană, cât și limba maghiară. Interesul major era ca acei colaboratori să poată să-i ia locul lui Virgil Mihăilescu sau să-i vorbească în anumite împrejurări despre o eventuală colaborare cu autoritățile din țară. Deducem, astfel, interesul Securității de a-l compromite pe Virgil Mihăilescu în rândul exilului românesc prin crearea falsei imagini de colaborator al regimului totalitar.
O primă acțiune în acest sens rezultă din nota diplomatică (1973) cu privire la „pregătirea” deplasării fratelui lui Virgil Mihăilescu la Freiburg și însărcinarea unei persoane cu misiunea de a discuta o anumită reorientare a institutului. După întoarcerea din misiune „sursa” a consemnat următoarele:„în urma mutării în casa achiziționată în anul 1973 și a amenajărilor care au fost făcute acolo, localul are o înfățișare plăcută și lasă o bună impresie. În luna octombrie conducerea bibliotecii dorește să organizeze o conferință beneficiind de participarea unor personalități remarcabile – Graf Gerhard, primarul orașului Freiburg, profesorul. G. Schramm, prorectorul universității Freburg și Udo Pielner, președintele asociațiilor sașilor din România”.
Aceași „sursă” preciza că „directorul bibliotecii era încercat de unele temeri că organizarea Săptămânii culturii române la Freiburg, ar putea fi compromisă la fel și unele festivități din cadrul acestui eveniment de către lectorul de limbă română, Paul Miron.
Cu excepția situației de facto a bibliotecii, „sursa”, aflată în misiune la Freiburg a raportat și discuțiile avute cu Virgil Mihăilescu în legătură cu Mircea Eliade care a acordat un interviu lui Adrian Păunescu pentru revista „Contemporanul”. Virgil Mihăilescu știa că Mircea Eliade avea o situație mai puțin bună în urma publicării interviului respectiv și că profesorul Eugen Lozovan din Suedia l-ar fi atacat vehement pentru acest interviu.
Peste câțiva ani, în octombrie 1979, Direcția de Informații Externe a Securității trimite o altă persoană în „misiune” la Freiburg. La întoarcere „sursa” descrie biblioteca „ ca fiind amenajată într-o clădire impunătoare, cu proprietate în centrul orașului, pe o stradă liniștită, și, ca atare constituie un loc potrivit pentru studii și cercetări, mai ales pentru fondul său bibliografic, documentar și arhivistic”. Conform aceleiași surse documentare, Virgil Mihăilescu era sprijinit în activitate de către soția sa Maria, de naționalitate germană, de două bibliotecare românce și alte câteva persoane. Cu acest personal au fost întocmite 7 cataloage, un repertoriu general și 10 bibliografii, au fost organizate expunerea pieselor de muzeu, înregistrarea corespondenței și alte chestiuni administrative ale bibliotecii. „Sursa” informează că în fondul bibliografic și documentar al institutului se găsește tot ce s-a scris bine sau rău despre România de către românii din exil în perioada postbelică. Documentul de arhivă al Securității se încheie cu câteva sugestii din partea „sursei”, în sensul că biblioteca dispune de un fond documentar foarte util pentru „unitatea noastră”.
Din dosarul informativ al lui Virgil Mihăilescu pe care l-am parcurs reiese că s-a încercat recrutarea sa ca informator. Însă, referatul de propuneri pentru recrutarea lui Virgil Mihăilescu ca informator nu este urmat de un raport despre modul în care a decurs recrutarea, angajament, caracterizarea lui Virgil Mihăilescu ca informator, documente din care să rezulte avantaje acordate informatorului sau vreo listă a ofițerilor care să fi lucrat cu informatorul. În concluzie, Virgil Mihăilescu nu a fost recrutat de Securitate. De asemenea, potrivit afirmațiilor lui Mihai Neagu Basarab, nu avea cum să existe un angajament, datorită caracterului lui Mihăilescu.
S-a putut constata, din dosarul informativ păstrat în arhiva CNSAS, prezența unui control constant și consistent prin dirijarea de informatori pe lângă Virgil Mihăilescu, directorul Bibliotecii Române din Freiburg și apropiații săi.
Dacă la începutul urmăririi informative a lui Virgil Mihăilescu de către Direcția de Informații Externe a Securității remarcăm în conținutul notelor informative aceleași date cu caracter general, ulterior acestea redau informații detaliate iar sarcinile trasate informatorilor de către ofițerii de Securitate surprind interesul major al instituției represive pentru patrimoniul bibliotecii.
Dosarul de urmărire informativă al lui Virgil Mihăilescu reunește pagini despre personalitatea sa, activitatea sa și, mai ales, despre acțiunile și proiectele sale din cadrul Bibliotecii Române din Freiburg. Pe de altă parte aceste note informative (surse) nu pot oferi o imagine complexă despre cel care a fost Virgil Mihăilescu, însă pot aduce câteva răspunsuri cu privire la mijloacele de urmărire informativă sau „să întregească imaginea pe care o avem asupra metodelor Securității, în special în raport cu exilul, precum și a informațiilor deja existente și publicate până în prezent”.
Urmărirea informativă a lui Virgil Mihăilescu nu este singurul caz în care Securitatea a uzitat mijloace subtile prin care a fost exploatată latura psihologică și slăbiciunile umane. Pe lângă aceste mijloace au existat, cum s-a putut vedea, în dosarul lui Virgil Mihăilescu, metode numite în limbajul stereotip al Securității „de influențare pozitivă” prin captarea bunăvoinței celui urmărit în fața noilor realități economice din țară.
Informatorii dirijați de Securitate în jurul directorului Bibliotecii Române din Freiburg erau instruiți să ridice semne de întrebare asupra acțiunilor acestuia sau să genereze suspiciuni și să pună într-o lumină nefavorabilă prietenii acestuia. Dosarul lui Virgil Mihăilescu este captivant prin numeroasele note informative (surse) care relevă interesul constant manifestat în a-i înțelege acțiunile culturale de la bibliotecă.
Capitolul III
Biblioteca Română din Freiburg în arhivele C.N.S.A.S.
Biblioteca Română din Freiburg în atenția Direcției de Informații Externe*
Una din particularitățile regimurilor totalitare a fost aceea de a-și urmări proprii cetățeni în afara granițelor, particularitate născută și perpetuată de acestea dintr-un profund sentiment de nesiguranță față de monopolul politic pe care-l instauraseră, astfel încât supravegherea membrilor exilului românesc s-a înscris în această logică nefastă a regimului comunist.
Totodată, activitatea informativă a Securității „în raport cu exilul trebuie înțeleasă și analizată profund de la funcțiile pe care acesta le-a îndeplinit. Trebuie precizat că avem în vedere cu precădere exilul politic îndreptat în mod explicit, prin discurs și acțiune efectivă, împotriva regimului comunist”.
Cei care au ales să plece în Occident „s-au făcut purtătorii de cuvânt a milioanelor de români rămași în țară sub regimul totalitar, al realităților politice, sociale și economice din România comunistă, astfel, funcția de reprezentare a exilaților s-a materializat în raport cu Occidentul în asamblu, cu autoritățile statelor gazdă și cu opinia publică din lumea liberă”.
Înființarea unei biblioteci la Freiburg cu sprijinul autorităților germane din Freiburg, a cercului de intelectuali germani, francezi sau italieni și nu în ultimul rând prin colaborarea constantă a reprezentanților exilului românesc din Occident, interesați în valorificarea culturii române în străinătate a atras atenția autorităților din țară care au demarat acțiuni de urmărire informativă asupra conducerii bibliotecii și asupra acțiunilor culturale din cadrul instituției românești.
Inițial, Direcția Generală a Securității Poporului înființată prin Decretul 221 din 30 august 1948nu a cuprins în alcătuirea sa o structură destinată activității de informații externe, direcțiile prioritare de acțiune (informații interne, contrasabotaj, contrainformații militare) ale acesteia reflectând, în mare parte, sarcinile ideologice primite de la partid pentru anihilarea opozanților reali sau potențiali ai noului regim. Pe de altă parte, golit de conținut și trecut prin epurări succesive, Serviciul Special de Informații a mai subzistat până la 2 aprilie 1951 când este desființat. În consecință, după 30 august 1948, nici nu mai poate fi vorba de organizarea unor ample acțiuni informative în exterior.
Consolidarea regimului comunist și prima reorganizare a Securității la 30 mai 1951, când Direcția Generală a Securității Poporului devine Direcția Generală a Securității Statului avea să pună problema centralizării tuturor serviciilor secrete și constituirii unui organism de spionaj extern. Este înființată, așadar, ce e drept, la inițiativa sovieticilor, Direcția A – Informații Externe și în strânsă legătură cu aceasta Direcția B – Contraspionajul.
Noua structură de informații externe avea ca atribuții, pe lângă obiective precum „descoperirea din timp a acțiunilor dușmănoase și de spionaj din țările imperialiste împotriva României și a lagărului socialist” sau „organizarea muncii informative pe bază de rezidențe în S.U.A., Anglia, Germania Occidentală, Franța, Italia, Austria, Turcia, Siria-Liban”, misiunea de a „desfășura acțiuni informative impotriva emigrației române din străinătate «cu scopul de a descompune organizațiile și grupările politico-reacționare, de a cunoaște din timp acțiunile lor dușmănoase împotriva R.P.R. și de a convinge spre repatriere elementele din această emigrație»”.
Atribuții cu privire la identificarea persoanelor aflate în afara granițelor României, considerate indezirabile pentru noul regim, îndeplinea și Direcția a-III-a – Informații Interne care „în timpul urmăririi informative și lichidării organizațiilor naționaliste din țară trebuia să descopere legăturile lor organizatorice cu centrele emigrației din străinătate, canalele acestor legături și în strânsă colaborare cu Direcția a-I-a să întreprindă măsuri pentru a infiltra în aceste centre agenți calificați”.
Interesul pentru intensificarea activităților informative în exterior s-a manifestat începând cu anul 1955, când are loc, pe de o parte, „verificarea strictă a agenturii în exterior și reducerea acesteia cu 50% din 104 agenți iar pe de altă parte este declanșată o adevărată campanie de selectare a persoanelor cu aptitudini pentru o astfel de muncă”.
Conform unui material de uz intern difuzat doar de departamentul de informații externe și intitulatActivitatea de subminare desfășurată împotriva Republicii Populare Române de către grupurile trădătorilor de patrie din țările capitaliste, agentul trebuia să acorde o importanță deosebită culegerii unor date și informații precum: „fugarii care fac parte dintr-o organizație, rolul fiecăruia, legăturile lor din țară și străinătate, formele și metodele de activitate dușmănoasă, fondurile pe care le aveau la dispoziție și proveniența acestora, intențiile lor, personalitatea fiecăruia, faptele sau documentele care i-ar putea compromite unii față de alții, divergențele dintre ei”.
Instituția culturală din Freiburg a intrat în atenția Direcției de Informații Externe atât datorită activității sale, considerată aprioric ostilă regimului de la București cât și interesului manifestat de același regim în privința acțiunilor politice a majorității exilaților români din R.F.G.
În ordine cronologică, cel mai vechi document datat cu precizie, Berlin, 21 octombrie 1952, intitulat Despre Biblioteca Română din Freiburgeste un raportcare evaluează instituția de cultură, drept „un centru unitar, care pe terenul politic nu s-a putut înfăptui”. Despre o supraveghere sistematică, în anumite limite, datorată slabelor posibilități de a infiltra agenți sau de a culege informații în exterior, se poate vorbi începând cu 13 iulie 1955 când, în conformitate cu un Tabel de persoane care au lucrat cu dosarul de obiectiv al Bibliotecii Române din Freiburg apare consemnat numele locotenentului Nicolae Sporic ca lucrător operativ prim. De asemenea, în lipsa unui raport de închidere a supravegherii informative a acestei instituții putem afirma doar ca probabilitate că neagrearea de către autoritățile vest-germane a ceeea ce considerau relații prea strânse cu Bucureștiul a stat la baza abandonării „acestui obiectiv”. Aceasta nu a exclus rămânerea în atenția structurii de informații externe a membrilor săi. Cert rămâne faptul că ultimul document întocmit de Securitate este o Telegramă operativă legată de Adunarea Generală Extraordinară prilejuită de aniversarea a 25 de ani de la înființarea Bibliotecii din 2 iulie 1974.
Există în dosarul privind instituția culturală de la Freiburg o serie întreagă de documente furnizate de informatori care nu apar cu numele reale, ci cu cele conspirative – agentul „Șerban”, „sursa Romeo”, „Silca” ce conțin date despre înființarea bibliotecii, colecțiile și manifestările sale, încărcate însă, cu o mare doză de subiectivism în privința fondatorului său și văzute prin paradigma conservării monopolului politic de către noul regim de la București. A rezultat, în consecință, un interes major în privința nuanțelor politice pe care le putea îmbrăca activitatea bibliotecii.
Alături de un scurt istoric, Referatul intitulat Biblioteca Română din Freiburg în atenția emigrației românești, nedatat,interpretează în cheie politică propunerile mutării bibliotecii în fața dificultăților materiale sau pentru a pune la adăpost patrimoniul său, în cazul, așa cum se credea atunci, a iminenței izbucnirii unui nou război: „Biblioteca menține în prezent o serie de legături interesante care dovedesc că diferitele grupări ale emigrației caută să atragă biblioteca de partea lor. Astfel, în vara anului 1952, au vizitat biblioteca Lucia Burgoius – Popovici, fosta secretară a lui Iuliu Maniu, adeptă a lui Constantin Vișoianu. Scopul vizitei a fost propunerea de a muta biblioteca la Paris, contopind-o eventual cu Fundația Carol I. Tot în acea vara a sosit la Freiburg, emisarul Vaticanului, Octavian Bârlea, ridicat la gradul monsenior. Octavian Bârlea pledează pentru mutarea bibliotecii, fie în Spania și punerea ei sub influență catolică, fie la Paris sub egida Misiunii catolice pentru Europa a cărui vicepreședinte era acesta. Gruparea lui Rădescu, Liga Românilor Liberimanifesta, de asemenea, un interes pentru bibliotecă. Brutus Coste, fruntaș al acestei grupări care a întreprins recent un turneu prin diferite țări ale Europei făcând propagandă pentru unificarea emigrației românești a propus ca biblioteca să fie mutată la München, unde să servească de arhivă la postul de radio Free Europe. A doua propunere a lui Brutus Coste a fost făcută printr-o scrisoare către Virgil Mihăilescu [6 august 1952 n.a.]în care face propunerea înființării a zece biblioteci românești cu 6000 de microfilme fiecare, în Franța, Spania, Statele Unite ale Americii, Argentina, Germania și Free Europe. În acest sens, Brutus Coste a făcut un memoriu, probabil către americani, în care a prevăzut 43 000 de dolari necesari pentru extinderea bibliotecii”.
Totodată fiind un document întocmit de Securitate, nu o informare furnizată de un colaborator, propriile strategii folosite de aparatul represiv sunt proiectate asupra lui Virgil Mihăilescu:„Biblioteca e folosită de Virgil Mihăilescu ca mijloc de urmărire și observare a întregii activități a exilului românesc din Occident, întocmind o arhivă bogată a acesteia. Cele patru mii de fișe care se află în posesia bibliotecii constitue un material documentar-informativ despre fiecare personalitate, reprezentant al exilului, manifestări sau publicații ale emigrației române”. În consecință, Referatul intitulat Biblioteca Română din Freiburg în atenția emigrației românești se încheia cu propunerea de a fi urmărită cu atenție întreaga activitate a bibliotecii și a fi fotocopiate materialele administrative care aparțin acesteia, cât și a paginilor catologului de cărți
De altfel, o scurtă sinteză care surprinde starea de spirit a exilului românesc echivalează, practic cu scoaterea sa de sub orice suspiciune. Astfel la aliniatul – Cum e văzută biblioteca în emigrație – se precizează: „În general foarte bine. O mică parte o consideră de nuanță legionară. Din această cauză (controversă dintre ziarele Vatra – Roma și B.I.R.E. – Paris) se va da o comunicare de către bibliotecă, prin care se reneagă orice nuanță politică”.
Ulterior, un Raport despre emigrația românească din R.F.Germania, datat 11 septembrie 1967, relevă că cele două organisme aflate pe teritoriul Germaniei, respectiv Biblioteca Română din Freiburg și radio Europa Liberă de la München erau considerate legitime de autorități iar sprijinul financiar de care beneficiau constituia un argument suficient în sprijinirea și menținerea acestora într-o lumină favorabilă în rândul Lumii Libere.
Dosarul de supraveghere informativă a Bibliotecii Române din Freiburg nu conține o hotărâre de deschidere care să precizeze foarte clar scopurile acesteia. Deosebit de relevant este însă Raportul numărul 2, Berlin, 21 octombrie 1953 care conturează principalele preocupări ale Securității în privințaactivității instituției culturale: I. Dimensiunea Bibliotecii; II. Constatări privind: 1. Conducerea Bibliotecii; 2. Întrebuințarea bibliotecii drept fațadă pentru acțiuni politice; 3. Fonduri de care dispune; 4. Legături de natură culturală, oficială sau semioficială; 5. Dirijarea bibliotecii; III. Vizitele pe care le primește biblioteca și reprezentanții săi; IV. Noile relații ale acesteia.
Pe de altă parte, respectivul raport oferă cititorului un tablou complex al întregului proces de urmărire informativă pentru momentul 21 octombrie 1953: „Biblioteca Română din Freiburg se rezuma la Virgil Mihăilescu în calitate de director și ceilalți. Acești ceilalți vin din când în când și lucrează și atunci foarte puțin. Toată corespondența este făcută fără excepție de către Mihăilescu. Biblioteca primea de la guvernul federal din Bonn o sumă de bani de circa 300 DM pe lună începând din aprilie 1953”. A fost reținută îndeosebi pretențiaInternational JuristenKongres„de a cere informații politice și o colaborare permanentă din partea Bibliotecii însă Virgil Mihăilescu a refuzat acest lucru, natural în termeni politicoși”. În rest,dirijarea bibliotecii„se făcea de către Virgil Mihăilescu. Alte instituții sau persoane, nu aveau o influență directă asupra modului de activitate al bibliotecii. Toate încercările legionarilor simiști de a încadra biblioteca în scopurile lor au eșuat. Singura primejdie ar fi putut veni din parteaFree Europe Citizens Service din München iar acest lucru s-ar putea întâmpla numai dacă Virgil Mihăilescu ar primi ajutoare bănești concrete de aici”.
Același raport precizează în încheiere că Biblioteca din Freiburg a relaționat cu Misiunea Catolică pentru românii din Germania, Stuttgart, prin vizita dr.Florian Müller, șeful acestei organizații.
Supravegherea Bibliotecii Române din Freiburg a avut, pe de o parte particularitatea că s-a desfășurat într-un spațiu extern, în consecință a fost mai dificil de acoperit cu informatori dar pe de altă parte, însăși instituția de cultură nu a putut fi infiltrată. Pentru anul 1955, moment în care activitatea Securității se intensifică pe plan extern au fost identificate de către instituția represivă sursa „Silica” și sursa „Romeo” ce au dat informații despre începuturile activității instituției culturale a exilului românesc.
Importante pentru noi, nu sunt doar informațiile pe care le regăsim în rapoartele sau notele informative dar mai ales și ceea ce lipsește din respectivele documente. Acestea nu sunt însoțite de sarcinile trasate agenților/surselor de către ofițerii de Securitate, astfel încât, putem considera că cei care au furnizat date și informații despre Biblioteca Română din Freiburg au făcut-o, mai degrabă, conjunctural.
Un colaborator cu o activitate consistentă poate fi considerat informatorul „Șerban”. Prin intermediul său, Securitatea a intrat în posesia unui Tabel cu fugarii români ce figurează în cartoteca Bibliotecii Române din Freiburgdatat la 30 noiembrie 1953, alături de care în dosarul de urmărire se mai regăsesc două extrase din Raportul agentului „Șerban” despre Biblioteca Română din Freiburg – 13 august 1954, respectiv dinRaportul lui „Șerban” despre Biblioteca Română din Freiburg – 13 aprilie 1956. Acesta din urmă a surprins până în cele mai mici detalii vizita lui Virgil Mihăilescu la Free Europe (28 ianuarie-1februarie 1956) în urma invitației lui Florin Zaharia, interesul manifestat de Nöel Bernard de a realiza un interviu despre instituția culturală românească, pregătirile destinate organizării Săptămânii Bibliotecii Române la împlinirea la șapte ani de activitate sau raporturile cu Uniunea Asociațiilor Românilor din Germania. Până la nivelul anilor ”70 informațiile obținute prin colaboratori ai structurii de informații externe sunt sporadice, structurate în Material primit de la întâlnirea cu „Crețu” din 16 octombrie 1957, Notă referitoare la Institutul Român de Cercetare, 26 octombrie 1962 și Notă privind Biblioteca Română din Freiburg, 22 decembrie 1964.
Rapoartele și notele informative ale dosarului din arhiva CNSAS cu privire la Biblioteca Română din Freiburg transmit, pe de o parte, o imagine de ansamblu asupra exilului românesc din Freiburg privită prin paradigma Securității și asupra intereselor obscure ale serviciilor de spionaj atât în menținerea controlului asupra românilor din afara țării, cât șiîn cunoașterea minuțioasă a direcțiilor de cercetare din cadrul instituției culturale. Pe de altă parte, „sursele” oferă „o radiografie a exilului nu doar din punctul de vedere al organizării și relațiilor din interiorul acestuia, ci și al gradului de implicare activă și de opoziție față de regimul din țară”.
Exilul apare ca o „lume eterogenă și stratificată, începând de la persoane care au ales să se dedice unei cariere profesionale și să se mențină la un nivel minim de implicare politică continuând cu persoane care exprimă poziții moderate și aleg să nu critice foarte vehement regimul din țară și terminând cu cei mai intrasigenți reprezentanți ai exilului, care s-au dedicat luptei anticomuniste”.
Biblioteca Română din Freiburg nu este, de fapt, singurul caz în care Securitatea a acționat cu toate mijloacele pe care le-a avut la dispoziție pentru a deține toate informațiile necesare și valorificării acestora în scopul returnării, de multe ori, a misiunilor asumate de către exilați români în Occident. Deoarece „în contrast cu regimul comunist instaurat și menținut la putere prin forță, teroare și frică, exilul și-a derivat legitimitatea din mai multe surse: din tradiția democratică pe care continuau să o reprezinte foștii membri ai partidelor istorice și personalități politice care ocupaseră funcții înalte în perioada antecomunistă; din atașamentul față de valorile și principiile democrațiilor occidentale, devenite între timp țări de adopție; din însăși lupta împotriva unui regim ilegitim”.
În concluzie, din documentele privind urmărirea informativă a activității Bibliotecii Române și a membrilor acesteia de către Securitate reiese că nu s-a reușit schimbarea intențiilor sau activităților culturale asumate de către membrii instituției românești de la Freiburg.
Relansarea relațiilor externe româno-germane. Biblioteca Română din Freiburg în contextul stabilirii relațiilor diplomatice dintre R.S. România și R.F.G.
Începând cu anul 1956 se produce, potrivit istoricului Ioan-Iancu Bidian „o destindere a atmosferei internaționale, fapt ce se reflectă și în atitudinea Republicii Federale față de țările din Est, proces în care presa germană joacă un rol important publicând articole cu titluri semnificative, ca: Germania are nevoie de o Ostpolitik, sau Vestul și sateliții sovietici”.
În aceste condiții, interesul manifestat față de valul de destindere a deteminat guvernul federal să trimită „o delegație formată din Otto Wolf von Amerongen și Alfred Töpfer pentru a tatona terenul în vederea deschiderii unei reprezentanțe comerciale germane la București”. Au fost înregistrate mai multe întrevederi între reprezentanții vest-germani și cei de la București care s-au încheiat fără nici un rezultat.
Mai târziu, în cursul unei sesiuni parlamentare din octombrie 1958 s-a hotărât „să se înceapă convorbirile neoficiale cu reprezentanții Poloniei, Cehoslovaciei și României în vederea înființării de misiuni comerciale în aceste țări”. O primă ședință a acestui grup parlamentar a avut loc în 1960, „cu participarea a 20 de asociații ale germanilor originari din România, sașii fiind reprezentanți de Henrih Zillich iar șvabii de Emil Ludwing. În luările de poziție ei au sprijinit reluarea relațiilor cu România, pentru că în acest fel se facilita plecarea cetățenilor români de origine germană”.
În iunie 1961 are loc prezentarea raportului în parlamentul german despre situația cetățenilor de origine germană din țările Europei de Vest. În partea dedicată României „se arăta că în acel moment existau 28.779 de cereri de emigrare din România, numărul relativ mic de cereri explicându-se prin faptul că persoanele care-și exprimau dorința de a părăsi țara își pierdeau locul de muncă. În încheiere, se recomanda Parlamentului reluarea relațiile diplomatice, dacă acest lucru nu prejudiciază interesele statului german”.
A urmat o reanalizare a politicii germane în iulie 1963 la Berlin asupra relațiilor cu statele din Est. După o perioadă de tratative începute în iulie se semnează în octombrie 1963 un acord de deschidere a unor agenții comerciale la București și Bonn. În următorul an după declarațiile ministrului de externe german Erhard Schröder asupra deschiderii contactelor cu țările din Est s-au înregisrat din ce în ce mai multe declarații prin care se cerea ca misiunilor comerciale să li se acorde și drepturi consulare.
În vara anului 1966 au loc tot mai multe luări de poziție în legătură cu modul cum sunt apreciate relațiile cu România. Astfel, „la 10 iunie, în cadrul unei cinferințe de presă, cancelarul german Erhard Schröder abordând această temă declara: stabilirea relațiilor diplomatice, va putea loc numai în cazul adâncirii și intensificării relațiilor economice și culturale, precum și a relațiilor umane”.
Un alt pas în direcția deschiderii relațiilor externe germano-române a fost numirea la 25 august 1966 a lui Strätling ca șef al reprezentanței comerciale la București, cu rang diplomatic mai înalt decât predecesorul său, fapt ce semnaliza că Bonnul dorea o normalizare și o extindere a legăturilor. Pentru a se clarifica relațiile externe dintre cele două țări a fost trimis la București în septembrie Kurt Schmücker, ministrul economiei.Acesta a acordat un interviu postului de radio Deutsche Welle declarând că a găsit înțelegere la București pentru includerea clauzei Berlinului occidental în acordul dintre cele două țări. iar în privința poziției României în cadrul blocului sovietic, Kurt Schmücker era de părere „că această țară nu are o poziție specială sau independentă în lumea comunistă, ci ea e strâns legată din punct de vedere ideologic, politic și economic de celelalte țări socialiste”.
Presa germană a acordat atenție acestui episod petrecut la București. Istoricul Iancu-Ioan Bidian a redat în articolul său câteva titluri din ziare: „Der Versuch mit Rumänien”, Schmücker für engere Kontakte”, „Bonn und Bukarest gehen vorsichtig auf einader zu”.
Evenimentele de la 1 decembrie 1966 au marcat intensificarea relațiilor externe româno-germane pe fondul înlocuirii cancelarul Erhard cu Kiessinger Kurt și a numirii lui Willy Brandt, ministru de externe. Acestea intră în faza finală în perioada 7 și 16 ianuarie 1967. Rezultatele convorbirilor au fost ținute în secret până la 31 ianurie 1967, orele 10, când secretarul se stat von Hase anunța oficial stabilirea de relații diplomatice între Republica Federală Germania și Republica Socialistă România.
În ceea ce privește atingerea obiectivelor de ambele părți, istoricul Ioan-Iancu Bidian afirma că „Germania a obținut avantaje economice bazate pe deschiderea unor interese economice iar pe plan umanitar s-a obținut deschiderea procesului de emigrare a unei părți din populația de origine germană în Republica Federală”.
Presa germană, ca orice presă liberă, după cum subliniază Iancu-Ioan Bidian, a urmărit permanent evoluția relațiilor dintre cele două state informând opinia publică internațională despre toate demersurile acestora. De asemenea, istoricul Bidian conisdera că partea română a încercat să joace cartea invingătorului în relațiile cu R.F.Germania. Formula folosită „scopuri umanitare” a protejat pe de o parte partea română de eventualele acuzații cu privire la nerespectarea de către un membru ONU a uneia din clauzele ce stau la baza Chartei Națiunilor Unite, și anume, dreptul fiecăruia de a pleca și de a se stabili unde dorește.
Pe de altă parte, tema falsului interes național „este reluată permanent de „surse”. Interesul național era invocat în general ca un contraargument față de lupta politică anticomunistă a exilului. În numele interesului național, exilaților li se cerea o atitudine conciliantă față de regimul comunist din România”.
Încercarea regimului de la București de a transforma Biblioteca Română din Freiburg în centru de informare și documentare cultural-științifică despre R.S.România (1972-1973)
În pofida deselor reorganizări ale aparatului de Securitate, obiectivele structurii de informații externe nu s-au schimbat într-un mod major – supravegherea informativă a emigrației române menținându-se constantă în perioada 1951-1975. Prin Decretul nr. 130 din 19 aprilie 1972, Consiliul Securității a fost unificat cu Ministerul Afacerilor Interne, constituindu-se în cele două componentele principale ale Ministerului de Interne. Conform aceluiași decret, Ministerul de Interne avea în organigrama aparatului central un Departament de Informații Externe a Securității (D.I.E.).
Printre obiectivele D.I.E. se numărau: identificarea activităților membrilor exilului românesc și a legăturilor pe care aceștia le aveau cu persoane rămase în țară; trimiterea de agenți de securitate în exterior, infiltrarea acestora în cadrul organizațiilor exilului românesc în scopul cunoașterii activității acestora; recrutarea unor cetățeni străini care prin relațiile lor în exterior puteau contacta și informa despre membri ai exilului românesc și nu în ultimul rând compromiterea unor personalități marcante ale exilului românesc în scopul slăbirii influenței lor în cadrul organizațiilor și asociațiilor românești din străinătate.
Astfel de acțiuni ale Departamentului de Informații Externe a Securității au vizat și Biblioteca Română din Freiburg pe motivul amplificării fenomenului exilului românesc postbelic ceea ce a de condus la inițierea din partea regimului de la București a unor acțiuni de contracarare a manifestărilor din exil, pe care le considerau ostile României.
Pentru a compromite inaugurarea noului local al Institutului Român de Cercetări din 7-8 octombrie 1972 autoritățile române vor organiza în aceeași localitate o Săptămână Românească între 3-10 octombrie 1972 și vor insista ca personalitățile locale (vicepreședintele guvernului Baden-Baden, primarul orașului, conducători de firme, bănci, profesori universitari, misiunea militară franceză din Baden-Baden) să nu participe la manifestarea exilaților români. O astfel de acțiune este pusă în evidență de un raport de informare al misiunii diplomatice din Kölntransmis către adjunctul ministrului de externe, Vasile Gliga.
Mai mult decât cele sus-menționate, reprezentanții misiunii române din Köln au sugerat autorităților de la Freiburg, în spiritul relațiilor româno-germane, așa cum menționează raportul de informare „să nu sprijine emigrația românească, deoarece unele acțiuni ale emigrației române s-ar putea să nu fie în acordul relațiilor statornicite dintre cele două țări”.
Pe de altă parte, în limitele activității personalului diplomatic, în acest caz, al misiunii diplomatice române de la Köln, acesata a participat la manifestările culturale de la Biblioteca Română din Freiburg și a informat asupra întregii activități: comunicările științifice prezentate, și anume, „Geneza și urmările revoluției lui Tudor Vladimirescu”; „Relațiile culturale turco-române” de profesorul Enver Esenkova din Instanbul; „Elitele în trecut românesc” de Emmanuel Bogdan din Paris, mesajele unor personalități (profesorul Oskar Wittstck, președintele cercului de prietenie al institutului; cuvântul de salut al profesorului G. Schramm, prorectorul Universității din Freiburg; Ernest Haik, rectorul misiunii catolice române în Germania; dr. Hans Diplich din partea germanilor din Banat; mesajul prof. Gino Lupi din Italia; discursul generalului Ion Gheorghe din München); cuvântul de încheiere al lui Virgil Mihăilescu, directorul Institutului și Bibliotecii Române din Freiburg.
În documentul întocmit de către cei de la misiunea diplomatică din Köln se mai consemna că în seara zilei de 7 octombrie, respectiv după inaugurarea institutului, mai multe persoane cu influență au relatat lui Constantin Pîrvu, secretar II, că primăria din Freiburg și alte instituții ale orașului Freiburg erau convinse, la timpul respectiv, de necesitatea coordonării activității institutului spre a fi dirijat către o activitate cultural-științifică care să nu aducă prejudicii bunelor relații româno-vest-germane. Totodată, i s-ar fi sugerat acestuia, de către aceleași persoane, ca ambasada română să analizeze posibilitatea unei întrevederi cu directorul institutului, Virgil Mihăilescu „persoană mai realistă, dornică de a stabili contacte cu membrii ambasadei” .
În încheierea informăriicu privire la Săptămâna CulturalăRomâneascădin 3-10 octombrie 1972 de la Freiburg, reprezentanții misiunii române de la Köln au întocmit o listă de propuneri referitoare la inițierea de acțiuni în vederea influențării și transformării Institutului Român de Cercetări și Bibliotecii Române din Freiburg într-un centru de informare și documentare cultural-științifică despre R.S.România pe care au transmis-o ministrului afacerilor externe al României, George Macovescu.
În nota de propuneri s-a subliniat importanța activității misiunii diplomatice a R.S.R., Köln în formarea atât a unor opinii favorabile României „printre autorităților locale, în special al lui Eugen Keidel și a publicistului Fritz Hodeige, cât și în contracararea intenției celor din exil de a transforma acțiunea lor într-o manifestare [percepută ca] îndreptată împotriva statului român”.
Propunerile raportului de la Köln au fost analizate de către M.A.E. Dintr-o notă de la cabinetul ministrului de externe, George Macovescu rezulta că M.A.E. a hotărât fixarea unor obiective de contracare, în timp, a oricăror reacții îndreptate împotriva României din partea exilaților români împreună cu Institutul Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea, Comitetul de Stat pentru Economie și Administrație Locală, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Ministerul Educației și Învățământului și Ministerul Învățământului.
Un prim obiectiv a fost invitarea primarului de la Freiburg împreună cu 1-2 colaboratori pentru o perioadă de două săptâmâni de către primarul Sibiului pentru stabilirea de relații de prietenie între cele două orașe Sibiu și Freiburg. Cheltueilile de transport internațional cât și celelalte cheltuieli erau asigurate de către Secretariatul General al Consiliului de Miniștri.
Un al doilea obiectiv consta îndezvoltarea de relații culturale dintre instituțiile de la Freiburg și instituțiile românești din țară, printre altele, avându-se în vedere prezentarea la Freiburg a unei expoziții de artă grafică contemporană românească și organizarea unor spectacole cu formații artistice românești,ce urmau să plece în turneu în R.F.G. în 1973. Astfel, Institutul Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea trebuia să doneze Institutului Român de Cercetări și Bibliotecii Române din Freiburg, reprezentat de Virgil Mihăilescu, directorul bibliotecii, cărți, publicații și colecții de artizanat și filatelice, discuri, aparate foto etc. Însemnătatea relațiilor româno-vest-germane era promovatăprin acordarea ordinului „Meritul cultural cl. I” dr. Fritz Hodeige, director general al editurii Rombach.
Documentul de la cabinetul ministrului de externe, George Macovescu cuprinde și o anexă cu propuneri către unele instituții românești care urmau să contribuie la dezvoltarea relațiilorculturalecu orașul vest-german Freiburg și la „intensificarea propagandei românești la Freiburg în anul 1973”.
Anexa mai prevedea pe lângă cele menționate, deja, punerea la dispoziție din partea Consiliului Culturii și Educației Socialiste „a unui set de cca 120 de fotografii oglindind aspecte de activitate din România, spre a fi prezentate la Freiburg prin intermediul misiunii diplomatice române din Köln”. De asemenea, Ministerul Educației și Învățământului în baza unei înțelegeri de colaborare între Universitatea Al.I.Cuza și Universitatea din Freiburg urma să coordoneze teme de cercetare, schimburi de experiență între cadrele didactice, de publicații și literatură de specialitate. Biblioteca Centrală Universitară urma să trimită „în mod sistematic cărți, publicații și reviste Universității din Freiburg”.
Ministerului Turismului avea misiunea de a transmite către Biblioteca Română din Freiburg pliante, ghiduri, monografii, albume prezentate bilingv, în limba română și respectiv germană, a 5 exemplare pe lună din revista „Vacanțe în România”, versiunea în limba germană; de a coordona și organiza împreună cu biroul de la Frankfurt, vitrine cu imagini turistice din România la Institutul Român de Cercetări / Biblioteca Română din Freiburg.
Difuzarea la Freiburg a unor materiale propagandistice (pliantul „România, farmecul meleagurilor străbune”, pliantul „Zona turistică a Transilvaniei și Banatului” și filmul „Reîntâlnire cu locurile natale”) avea un vizibil rol propagandistic asupra autorităților locale sau a exilaților români. În 1973 au fost invitați în scop de documentare și publicare de articole de popularizare a R.S.R. ziariști de la „Siebenbürger Zeitung” și „Donau Schwabe” deoarece aceste ziare ce se editau în R.F.G. erau difuzate și în rândul exilaților români.
În consecință autoritățile române aveau un interes major în inițierea unor acțiuni circumscrise transformăriii Institutului de Cercetări și Bibliotecii Române din Freiburg într-un centru de informare și documentare cultural-științifică despre R.S.R.
Pe de altă parte, în măsura în care autoritățile române au reușit să-l determine pe primarul orașului Freiburg să nu mai participe și să nu mai rostească un cuvânt de salut la inaugurarea institutuluise poate considera că inaugurarea noului local al institutului de cercetări a fost oarecum umbritădoar, pe moment.
Inițierea de acțiuni de către regimul de la București în vederea transformării Bibliotecii Române din Freiburg în centru de informare și documentare cultural-științifică despre R.S.România nu avea cum să nu treacă neobservată de autoritățile germane.
Consacrată inițial informării asupra Adunării generale a Bibliotecii (eveniment care prin tradiție are loc anual) o Telegramă operativă datată 22 noiembrie 1973 redă indirect poziția autorităților germane, așa cum a fost prezentată de directorul instituției culturale în cadrul respectivei adunări: „în mijlocul lunii septembrie 1973 Virgil Mihăilescu și Vasile Nagacevschi au fost chemați la Bonn, la secția refugiaților din cadrul Ministerului Federal de Interne. Au fost primiți de către profesorul Geissler, șeful secției refugiaților și un reprezentant al Ministerului Federal de Interne care le-au cerut relații despre Institutul Român, a activității desfășurate și care sunt relațiile cu România. După ce li s-au dat explicații necesare, cei de la Bonn au afirmat că statul german va sprijini financiar ca și până acum institutul, cu toate că li s-au ordonat reduceri simțitoare de buget, însă cu condiția ca Institutul Român din Freiburg să-și păstreze în continuare poziția neutră și au atras atenția că le este interzis dreptul de a primi bani din țară și relații prea strânse cu Bucureștiul. Că Institutul poate primi din țară, cărți, vizite ale unor personalități istorice și culturale, însă fără să se părăsească linia neutră. Au ținut să facă aceste precizări deoarece guvernul de la Bonn deține date că anumite persoane care vin din țară și vizitează biblioteca ar avea un comportări suspecte și sub pretextul cultural, la institut se țin așa-zise acțiuni ale literaturii românești la Freiburg”.
O altă problemă ridicată de profesorul Geissler și reprezentantul Ministerului de Interne a fost aceea de a cere părerea lui Virgil Mihăilescu și Constantin Nagacevschi în legătură cu „deschiderea unei biblioteci românești în Orăștie[Freiburg, Germania n.a] de către guvernul român și dacă prin deschiderea acestei biblioteci nu se diminuează activitatea Bibliotecii Române din Freiburg sau chiar să ducă la desființarea ei. Mihăilescu și Nagacevschi au răspuns că ce știu ei este faptul că guvernul landului Baden-Wurtenberg a garantat că o altă instituție culturală românească să ia ființă pe teritoriul [Germaniei nu ar fi posibil] iar dacă totuși o asemenea instituție ar lua ființă în Orăștie ei au garantat că nu va exista niciun fel de colaborare între ele”.
Stabilirea relațiilor diplomatice între România și R.F.G., în mod logic, a adus modificări de substanță în abordarea diferitelor probleme de către cele două țări. Încercările autorităților de la București de a transforma Biblioteca Română din Freiburg într-un centru de informare și documentare cultural-științific despre R.S.România au fost evident o exagerare.
Preconizata înființare de către regimul de la București a unei alte biblioteci drept centru cultural român ca formă de cooperare instituționalizată în domeniul relațiilor externe cu R.F.G nu putea fi respinsă în noul context politic însă acțiunile autorităților române direcționate asupra Bibliotecii din Freiburg au fost privite, totuși, drept o formă de ingerință a acestora în afara propriilor frontiere.
În concluzie, datfiind modificarea raporturilor diplomatice dintre cele două state, regimul de la București a acționat prin misiunea diplomatică de la Köln și prin Departamentul de Informații Externe a Securității pentru a avea o mai mare influență asupra exilaților români, asupra conducerii și acțiunilor culturale ale Bibliotecii Române din Freiburg. Așa cum am arătat în paginile de mai sus, oficialii diplomației române de la Köln nu au reușittransformarea bibliotecii într-un centru cultural-științific al R.S.R.în pofida acțiunilor de urmărire informativă a membrilor Bibliotecii Române din Freiburg și, mai ales de încercare, fără succces, a compromiterii raporturilor dintre conducerea bibliotecii și autoritățile freiburgheze.
Misiunea informativă a agentului de influență „Laurențiu”.
Exilul românesc postbelic a fost fărămițat în anumite ocazii și de unele misiuni de diversiune ale Securității, „care au căutat să submineze orice inițiativă de grupare a exilului, să stârnească și să întrețină intrigi și să încurajeze vanități nu de puține ori nejustificate”.
Biblioteca Română din Freiburg a avut parte, ca majoritatea instituțiilor reprezentative ale exilului românesc, de operațiuni și control informativ prinintermediul unor agenți de influență”.
Posibilitățile de informare și încrederea sau popularitatea de care se bucurau printre românii din străinătate erau argumente esențiale în recrutarea unui agent de influență, nu numai pentru informațiile prețioase pe care le-ar fi putut furniza dar și pentru că ofereau un anumit grad de siguranță acțiunilor Securității, deoarece activitatea lor cu greu putea trezi suspiciunile membrilor exilului românesc pe lângă care erau direcționați sau dirijați.
Raportul informativ din 30 decembrie 1968 referitor la activitatea din Germania a agentului de influență Eftimie Gherman cu numele conspirativ „Laurențiu” are un rol exemplificativ pentru metodele utilizate de D.I.E.
Astfel, Virgil Mihăilescu, în pofida experienței acumulată în perioada îndelungatelor eforturi de a menține Biblioteca Română din Freiburg drept instituție culturală a exilului românesc, relatează, cu o nemărginită încredere, interlocutorului său, nimeni altul decât agentul „Laurențiu despre dificila situație financiară”a bibliotecii și îl invită pe acesta să devină membru fondator al Casei Culturale din Freiburg, ceea ce presupunea să aibă acces la toate acțiunile și evenimentele acesteia.
Pe de altă parte, imposibilitatea achitării sumei de 500 D.M. pentru a deveni membru fondator al Bibliotecii Române din Freiburg a reprezentat pretextul perfect și veridic în „lărgirea cercului de relații și stabilirea de contacte cu exilații români” dar în special „în scopul identificării activității lui Virgil Mihăilescu în Austria”, potrivit indicațiilor structurii de informații externe.
În spiritul aceleași încrederi nelimitate în valorile umane și destinul comun pe care l-au împărtășit „în pribegie”, Virgil Mihăilescu „îi comunică o persoană de încredere din Viena [Dorina Gabor] căreia Laurențiu să-i predea bani în momentul în care dispune de ei”.
Fără a mai detalia procesul de contactare a Dorinei Gabor și a soțului acesteia, Kurt Gabor la Viena, ne vom mulțumi să reliefăm faptul că odată câștigată încrederea acestora, „Laurențiu” își crează noi pretexte pentru a menține legăturile cu aceștia dar mai ales pentru a le cunoaște îndeaproape activitatea considerată „periculoasă pentru țara noastră”.
În concluzie, una din cele mai des întâlnite metode ale Securității, dovedită și în cazul „Laurențiu”, a fost cea a „socializării, a apropierii de urmărit și a înfiltrării în familie”. Agenții de influență erau instruiți să ofere servicii urmăriților „fie că era vorba de mesaje transmise rudelor și prietenilor din țară, fie că este vorba de sume de bani” sau de a „conlucra” cu cel urmărit în cadrul unei activități a exilui așa cum a procedat „Laurențiu” devenind membru al Institutului Român din Freiburg.
Pe de altă parte, alături de încercările autorităților române de a transforma Biblioteca Română din Freiburg în centru de informare și documentare cultural-științifică despre R.S.R. (1972-1973) s-au intensificat și acțiunile informative asupra acesteia
Sunt trimiși noi informatori fie sub pretextul de a solicita lui Virgil Mihăilescu o recomandare pentru Ion V. Emilian fie este vorba de persoane trimise la specializare în apropiere de Freiburg. Toate aceste măsuri nu au avut rezultatele așteptate, autoritățile române eșuând în eforturile de a acapara această instituție culturală a exilului românesc.
În același dosar există un Tabel de persoane care au lucrat cu dosarul ce ne devoalează numele lucrătorilor Securității: lucrător operativ prim, locotenent Sporic Nicolae – 13 iulie 1955; lucrător operativ prim, Grudea în perioada 10 ianuarie 1956 – 21 martie 1956; lucrător operativ prim Mușetescu în intervalul de timp 20 martie 1956 – 30 ianuarie 1958; lucrător operativ prim, lt. Major Trandafir Nicolae, la 22 septembrie 1958 și lt. Lupu Andrei, fără a se preciza intervalul de timp.
În dosarul de urmărire informativă al Bibliotecii Române din Freiburg, colaboratorii Securității apar doar cu nume conspirative iar în ceea ce ne privește nu putem decât să sperăm că rudele sau moștenitorii testamentari ai lui Virgil Mihăilescu vor solicita CNSAS deconspirarea lor în baza art. 1, punctul 8 al Legii nr. 293 din 14 noiembrie 2008 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității.
Capitolul IV
Identitate culturală și conștiință românească la Freiburg
Biblioteca Română din Freiburg între anii 1970-1989
Anii ’70 au debutat la Freiburg cu una dintre principalele realizări românești din cuprinsul a celor peste trei decenii de existență ale Bibliotecii și Institutului de Cercetări, și anume, cumpărarea și inaugurarea Casei Culturale Române. Festivitatea inaugurării noului sediu al bibliotecii s-a organizat sub patronajul autorităților oficiale de la Freiburg în zilele de 7 și 8 octombrie 1972 cu participarea reprezentanților guvernului german, membrilor asociațiilor românești din exil și germanilor originari din România, personalități culturale ale exilului românesc postbelic și intelectuali străini.
La deschiderea oficială a Casei Culturale Române au fost prezentate importante lucrări din „secția rarități” cuprinzând cărțide mare valoare, atât pentru cercetători, cât și pentru bibliofili: „Bartoli, Piero Santi: Colonna Traiana….”, apărută în timpul domniei lui Ludovic XIV în 1667; „Historia de gl’Imperatori Greci”deNiceta Coniata/Niketas Choniates (Veneția, 1570); „Land and Städte Beschreibung von Bosnien, Dalmatien, Siebenbürgen, Walachei”(Frankfurt, 1713);„Geschichte des transalpinischen Daciens” de Franz Joseph Sulzer (Viena, 1781); „Tableau historique, géographique et politique de la Moldavie et de la Valachie” de WilhelmWilkinson (Paris, 1821); „Memoires historique contenant l’histoire des derniers troubles de Transylvanie” de Comte Miklos Bethlen (Amsterdam, 1736); „Voyage en Dalmatie” de Abbé Fortis (Paris, 1778); „La principauté de Valachie sous le hospodar Bibesko” de Adolphe Billecocq (Bruxelles, 1848).
Pe lângă „volumele de colecție”, biblioteca adăpostește cărți de istorie și literatură în limba engleză, numărul lor ajungând la circa 800 de volume scrise de autori români, traduse în limba engleză sau volume scrise de autori englezi cu subiecte referitoare la România. Dintre acestea amintim lucrările lui Robert William Seton-Waston și Hugh Seton-Waston, importante pentru cunoașterea de către intelectualitatea anglo-saxonă a realităților politice din România, cărți despre la familia regală a României, memoriile lui Churchill, studii despre sud-estul european, publicate înainte și după 1966, traduceri din scrierile lui Nicolae Iorga, Martha Bibescu, Mircea Eliade.
Cea mai bogată colecție din secția de limbă străină este cea de limbă germană care numără în jur de 2.438 volume. Aceasta păstrează un important număr de cărți datând din timpul monarhiei Austro-Ungare și conținemărturii prețioase despre Transilvania, Banat și Bucovina. Colecția mai cuprinde întreaga operă a reginei Elisabeta a României – Carmen Sylva – în original, amintiri de călătorie, documente din Primul Război Mondial și anuare despre comunitățile germane din România.
Secția de limbă italiană cuprinde în jur de 450 de volume, iar cea de limbă franceză circa 2000 de volume din secolele XVIII, XIX și XX. Secția de carte în limba franceză este reprezentată de lucrările unor autori români cunoscuți printre care se numără Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Martha Bibescu și Panait Istrati dar și de volumele unor intelectuali ai exilului românesc, cum ar fi: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Vintilă Horia, Leontin Constantinescu, Basil Munteanu, Sever Pop și mulți alții.
În noul sediu al bibliotecii s-au organizat și secții cu lucrări din domeniul științei, statisticii, economiei, tehnicii, precum și o secție a manualelor didactice. Dintre acestea menționăm următoarele: „Memoriile secției științifice ale Academiei Române (1923-1948)”, „Publicațiile Fondului Adamachi (1900-1916”), „Anuarele de Comerț Exterior pe anii 1928-1937”, „Populația României” de Sabin Mănuilă (1937), „Manualele de limbă și literatură română” de Gheorghe Nedioglu, Alexandru I. Bujor și F. Ilioasa.
Nelipsită din catalogul Bibliotecii Române din Freiburg este secția macedo-română cu lucrări în limba română, aromână, greacă, sârbă, germană, engleză, franceză, bulgară și, chiar turcă despre aromâni. Între rafturile secției macedo-române se remarcă, printre altele:„Voyage de la Grèce” a lui François Pouqueville (6 volume apărute în 1826), „La Romanie” a lui Jean Alexandre Vaillant (3 volume, 1844), „Die Aromunen” a lui Gustav Weigand (2 volume, 1894-1895), lucrările lui Ion Bianu, Nicolae Iorga, Șerban Papacostea și cele două volume ale „Noului Album Macedo-Român” publicate de Institutul Român din Freiburg.
O vitrină special amenajată în noua clădire a bibliotecii ne descoperă două„cărți tipărite cu caractere chirilice: „Viețile sfinților”, tipărită în 1809 la mănăstirea Neamț și„Proverbe sau povestea vorbei” de Anton Pann din 1853, ediție Princeps”.
Secția cărților de istorie, filologie, critică și istorie literară, etnografie-folclor, analele Academiei Române cuprinde câteva lucrări de interes: „Studii și documente literare” în 13 volume, apărute între anii 1931-1946, de Ilie E. Torouțiu; „Cercetări literare” (4 volume) de Nicolae Cartojan; „Critică”(2 volume) deMihai Dragomirescu; „Dicționarul Limbii Române (1913-1978)”; „Bibliografie românească veche”, „Anuarul arhivei de folclor (1932 și 1939)”de Ion Bianu; „Studii defolclor” (2 volume)de Niculiță Voronca; „Proverbele românilor” (10 volume, 1895-1902) de Iuliu Zanne. De asemenea, secția de istorie deține și câteva cărți pe care reprezentanții bibliotecii le consideră ca fiind prețioase: „Documente privitoare la istoria românilor” deEuxodiu Hurmuzachi, „Letopisâțile Țării Moldovei” tipăritede Mihail Kogălniceanu între 1845-1852 la cunoscuta sa editură „Candora Foaiei sătești” sau „Candora Daciei Literare”, „Uricariul” sau „Colecțiune de diferite acte” în 25 de volume editate de Theodor Codrescu dar, și peste o sută de lucrări aparținând lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Alexandru Xenopol, Petre P. Panaitescu, George Brătianu, Alexandru Marghiloman și Constantin Gane.
Biblioteca Română din Freiburg a încurajat organizarea în acest ultim sediu și a unei colecții de literatură în limbile clasice (greacă și latină) și alte limbi străine, precum: rusă, bulgară, maghiară, turcă, japonează. Colecția este alcătuită din aproximativ 150 volume, printre care: „Acta historica”, „Acta philologica”, „Acta philosophica et theologica”, „Acta scientiarum socialium” publicate de Societatea Academică Daco-Română din Roma/München.
Tot aici putem întâlni publicații și periodice românești editate înainte de 1945, cum ar fi, colecția de Monitoare și Buletine Oficiale (1829-1949), cel mai vechi fiind din anul 1875. Nu lipsește, nici secția de „Extrase” care însumează în jur de 5600 de titluri în limbile română, engleză, germană, franceză, italiană, spaniolă, portugheză. Dintre acestea menționăm două rarități: „La Valachie en 1839”, în „Revue des deux Mondes” din ianuarie 1848de Édouard Antoine de Thouvenelși „La Moldo.Valachie et le mouvement roumain”, în „Revue de deux Mondes” din ianuarie 1848 de Henri Desprez.
Una din secțiile de istorie, pe care o găsesc valoroasă pentru cercetătorii interesați de mărturii autentice, este colecțiaTextelor Documentare cu peste 3000 de titluri ce conține: memorii, conferințe, proclamații, emisiuni radiofonice, fotocopii a unor texte sau lucrări, documente din care rezultă activitatea românilor din exil. Colecția textelor documentare dispune de un fișier bibliografic special.
În vestibulul de la etajul întâi sunt așezate piese de mobilier româneasc în stil „Brumărescu”, anii ’20. Această garnitură de lemn sculptat și pirogravat a fost donată împreună cu o colecție de tablouri și obiectele de artizanat de către familia profesorului Marcel Fontaine de la Paris, potrivit directorului de astăzi al bibliotecii, Mihai Neagu Basarab.
Instituția de cultură de la Freiburg găzduiește o secția de numismatică (Fondul Vasile Coman-Bremen), totalizând: 197 de monede, dintre care 20 de monezi donate de comandorul Mircea Petru și un număr de 30 de monezi donate de Nicolae Petra din Mexic. De asemenea, din donația sculptorului român, Dumitru Anastase din Franța s-au păstrat câteva medalii (medalia turnată în onoarea lui Constantin Brâncuși, cu chipul sculptorului pe avers și coloana fără sfârșit pe revers) care sunt fost expuse pe un panou special.Nu trebuie uitată interesanta colecție de hărți vechi, originale, reprezentând Țările Române și țările din sud-estul Europei. Majoritatea hărților datează din secolele XVI, XVII și XVIII-lea, tipărite înatelierele Mercator și Homann.
Un merit important al membrilor și reprezentanților bibliotecii constă în colectarea tuturor periodicelor din presa exilului care însumează 2.322 titluri cu circa 111.000 exemplare.
Potrivit unei statistici despre fondurile de carte din anul 1979, biblioteca deținea circa 48.151 de volume, 2.289 periodice și diverse materiale documentare, în jur de 265 de piese, în timp ce, numărul cărților împrumutate direct sau expediate în Germania sau în alte țări a fost de 2.309 de exemplare (cărți, broșuri, extrase).
Dintre momentele care au marcat activitatea culturală a comunității românești de la Freiburg s-a numărat sărbătorirea Jubileului de 30 de la înființarea bibliotecii și institutului în anul 1979. Prima acțiune culturală a fost o serată muzicală, pe 2 februarie, cu participarea sopranei Angela Spohr, acompaniată de pianista Christiane Tenge și tenorul Constantin Frățilă, acompaniat la pian de Dietmar Hepp.
Mai târziu, la 1 mai 1979 cu prilejul împlinirii a treizeci de ani de la înființarea bibliotecii, directorul Virgil Mihăilescu a organizat o întrunire specială cu participarea reprezentanților exilului românesc din întreaga lume precum și oficialități ale orașului Freiburg. Au luat cuvântul în cadrul acestei reuniuni Irmi Tomaschek, reprezentantul landului Baden-Wüttemberg care a subliniat valoarea culturală a bibliotecii și contribuția acesteia la viața culturală a orașului Freiburg, precum și susținerea acestei instituții românești de către forurile superioare de la Bonn.
În același an, în perioada 5-7 octombrie, s-a organizat conferința anuală, devenită tradițională pentru românii din exil, care a cuprins sesiunea de comunicări științifice și adunarea generală. Prima zi, 5 octombrie a fost „ziua porților deschise” la Biblioteca Română din Freiburg, ce a pus la „dispoziția publicului spre vizionare colecțiile sale de cărți, periodice și diverse materiale documentare, ca și muzeul de artă românească populară și cultă”.
Sesiunea științifică a fost deschisă de Petre S. Năsturel din Paris cu o intervenție despre „Etnologia Vlahilor (Aromânilor) după izvoarele bizantine” și de Sava Gârleanu, istoric și etnograf, distins cercetăror în Suedia cu o lucrare despre „Situația românismului din sudul Dunării”. Profesorul Wilhelm Giese de la Universitatea din Hamburg a moderat această sesiune științifică, tematica conferinței „situându-sepe linia unor vechi preocupări ale institutului legate de studierea problemei românilor din sudul Dunării”. Evenimentul din octombrie 1979 s-a încheiat cu Adunarea Generală ce a reunit membrii bibliotecii în jurul directorului Virgil Mihăilescu. Cu acest prilej au fost reamintite principiile pe care s-a bazat instituția de cultură românească de la începuturile ei, și anume: „păstrarea independenței absolute, deasupra tuturor opțiunilor politice și confesionale; apărarea permanentă a drepturilor tuturor românilor; respectarea cu loialitate a principiilor de bază ale Statului Federal German care asigură existența și independența institutului și bibliotecii”.
În următorul an, 1980 un alt obiectiv al bibliotecii, după cum rezultă dintr-un document intern, a fostacelade a atrage atenția publicului german asupra tradițiilor culturale și artistice ale românilor și de a încuraja și sprijini tinerele talente românești. Cu acest prilej la 6 ianuarie s-a organizat un concert tradițional de Bobotează cu participarea soliștilor, Vasile Ponomarenco, Cristian Florea și Cristian Micșunescu, despre care s-a scris și în presa locală, „Badische Zeitung” din Freiburg. O altă acțiune circumscrisă acestui obiectiv al Bibliotecii Române din Freiburg a fost organizarea unei serate literare la 8 aprilie1980, în care „cunoscutul traducător și scriitor bănățean Hans Diplich a citit traducerile sale din lirica românească, apărute în 1978 în volumul Bei den Nachbarn, transpunere de versuri în limba germană a poeziei românești de la Vasile Alecsandri până la lirica contemporană”.
Prin toate aceste acțiuni culturale și conferințe științifice atât, Biblioteca Română din Freiburg, cât și membrii exilului românesc postbelic grupați în jurul acestei instituții de cultură și-au asumat, în fond, funcția de reprezentare a românilor în Occident și de valorificare a tradițiilor populare românești.
Astfel, ultima manifestare menționată a condus la organizarea unei reuniuni româno-germane care a prilejuit întâlnirea unor importante personalități ale intelectualității germane culumea exilului românesc. Evenimentul a debutat cu o expoziție coordonată de comandorul Mircea Petru ce cuprindea lucrări despre România și o prezentare filatelică „Anul mondial al refugiaților”.
În cadrul acelei întâlniri, dr.Franz Görner, conducătorul secției est-europene a Bibliotecii de Stat din Berlin, a vorbit despre „Reconstruirea și organizarea Bibliotecii de Stat din Berlin”,propunând, în acel context,o colaborare între cele două biblioteci.
La întrunirea româno-germană a mai participatprofesorul de la seminarul de romanistică al Universității Freiburg, dr.Rudolf Windisch, care a prezentat tema științifică: „Tezele lui Robert Rössler despre originea sud-dunăreană a românilor – 100 de ani mai târziu”. În cadrul Adunării Generale, deschisă, conform tradiției, de către Virgil Mihăilescu au fost schițate principalele direcții de activitate ale bibliotecii pentru următorul an: „intensificarea activității de cercetare pentru Bibliografia exilului românesc;pregătirea pentru tipar a manuscrisului lucrării profesorului IonS.Dimitriu, Zicătorile în România (Sprichwörtlichen Redensarten in Rumänien)și redactarea Buletinului Bibliotecii Române până la 20 aprilie”.
Ecoul sesiunii științifice din octombrie 1980 a fost marcat de publicația „Südostdeutsche Vierteljahresblättern”, seria 1, anul 30, 1981: „Institutul Român de Cercetări este azi, cu bogatele sale colecții, o instituție de mare prestigiu și un punct de întâlnire al românilor ce trăiesc în Occident […]. Matei Cazacu a vorbit despre cronica lui Jean Dlugosz, mai precis despre acea bătălie dintre polonezi și români din 1337, neclarificată științific de către istorici. Emanuel Bogdan din Paris a prezentat implicațiile politice ale jurământului semnat la Cernăuți în 1821 de către 29 de boieri de rang inferior. Despre importanța europenă a voievodului Neagoe Basarab s-a menționat în comunicarea științifică a lui Pavel Chihaia iar despre gândirea românească în timpul aceluiași domnitor a vorbit dr. Dumitru C.Amzăr. De asemenea, Gabriel Manolescu a susținuto prelegerea despre Concepția despre lume și viață în obiceiurile populare românești”.
În anul 1981, activitatea Bibliotecii Române din Freiburg a început seria manifestărilor culturale la 6 ianuarie cuo reuniune româno-germană iar în 23 aprilie s-a desfășurat un concert de muzică clasică cu participarea violonistului român Sorin-Adrian Enăchescu. De asemenea, sesiunea științifică anuală desfășurată în perioada 8-10 octombrie a fost deschisă cu ședința Adunării Generale. Raportul de activitate al bibliotecii, prezentat de către Virgil Mihăilescu în cadrul acesteia a cuprins referiri la situațiafinanciară, lansându-se un apel către toți amicii și membrii bibliotecii să contribuie la sprijinirea acestei instituții românești deoarece susținerea financiară primită din partea statului german a fost redusă considerabil. În finalul dezbaterii din cadrul Adunării Generale a fost prezentat un nou colaborator, istoricul Iancu-Ioan Bidian.
Seria conferințelor a început cu prelegerea lui Petre S. Năsturel despre „Părintele Laurent și istoria românilor”. Pavel Chihaia în comunicarea „Descălecatul” a subliniat principalele contribuții istoriografice despre descălecat. Matei Cazacu a abordat tema „Influențe românești și ungurești asupra autocrației ruse în secolul XV-XVI”. Printre alți participanți s-au mai remarcat dr. Dan Cernovodeanu din Paris cu lucrarea, „Originea și evoluția tricolorului românesc” și Sava Gârleanu din Suedia cu o temă despre„Revoluția din 1821. Ecouri în presa scandinavă”.
Iancu-Ioan Bidian a prezentat în cadrul sesiunii științifice din 1981 comunicarea „Contribuții la problema crizei guvernamentale dintre anii 1866-1871”, axându-se asupra rolului lui Carol I și asupra personalității politice a lui Ion C.Brătianu.
Anul 1983 aduce pentru Institutul de Cercetări și Biblioteca Română din Freiburg o creștere exponențială a numeroaselor colecții și secții de carte. În urma unor noi donații secția de numismatică „a fost completată cu valoroasele monede donate de către Nicolae Petra (Mexic), cu valoroasemonede de argint din secolul XIV și XV din Țara Românească și Moldova, emise în timpul domniilor lui Vlaicu I, Radu I, Mircea cel Bătrân, Petru Mușat, Alexandru cel Bun. O altă donație de monede „cuprinzând piese de argint și bronz din timpul regelui Carol I al României a venit din partea comandorului Mircea Petru (Elveția)”.
În 1983, primă manifestare culturală a avut loc în luna martie și a fost dedicată relațiilor româno-germane. Unul din referatele care a atras atenția a fost cel al lui Gottfried Habenicht „Balada românească Miorița”. În comunicarea sa „a trecut în revistă cele mai importante rezultate ale cercetătorilor de până atunci, privind geneza baladei, evoluția, răspândirea, diversificarea tipologică și funcția ei. Întreaga gamă de aspecte a fost ilustrată cu citate și cu înregistrări pe bandă, care au dat expunerii un caracter dinamic”.Gottfried Habenicht a făcut aprecieri și cu privire la principalele sensuri de interpretare pe care le-a cunoscut această baladă de la prima ei publicare.
În completare, Hans Diplich, poet originar din Banat a recitat balada „Miorita” în limba germană. Reuniunea culturală româno-germană s-a încheiat cu un concert susținut de românii, Alexandru Ianoș, vioară și Cristian Micșunescu, pian.
Sesiunea anuală din perioada 30 septembrie-2 octombrie 1983, deschisă de Virgil Mihăilescu, a exprimat în primul rând gratitudine față de Nicolae Constantinescu, membru al bibliotecii, pentru cheltuiala investită în transportarea donației lui Gino Lupi la Freiburg.
Petre S. Năsturel a deschis, ca de obicei, seria comunicărilor științifice cu tema „Creștinismul românesc în epoca migrațiilor popoarelor (sec-IV-XIII)”. A urmat comunicarea lui Pavel Chihaia din München despre „Coordonatele spirituale ale Țării Românești în ajunul cuceririi Constantinopolului”. Intervențiile științifice au continuat cu un subiect de istoria artei prezentat de către Ana Dumitrescu din Paris, „Judecata de Apoi. Analiză iconologică”. Cercetătoarea s-a axat pe evidențierea „caracterului novator al picturii moldovenești, în comparație cu cea bizantină și a pus sub semnul întrebării scopul politic al acestei picturi ca mijloc de propagandă antiotomană. Ana Dumitrescu emite ipoteza unui mesaj teologic al reînvierii sentimentului religios într-o epocă de ofensivă protestantă”.
O altă temă abordată din cadrul acelei sesiuniștiințifice a fost cea a profesorului Lauro Grassi din Milano, „Dictatul de la Viena din 1940 oglindit în presa italiană”. Profesorul Grassi a urmărit într-un mod echilibrat istoriografic, atât „luările de poziție ale ziarelor L’Osservatore Romano și Civilità Cattolicacare s-au exprimat împotriva dictatului, cât și ale ziarului L’Italia,care l-a încuviințat”.
Prelegerea istoricului Matei Cazacu a reluat parte din teroria lui Nicolae Iorga asupraRomaniilor populare ( republici țărănești care ar fi existat între sec.III și XIV în Carpați și în spațiul dunărean) și a dezvoltat-o în baza unor noi descoperiri etnologice și arheologice.
Potrivit unui document intern al bibliotecii, în cursul anului 1983 au fost impulsionate contactele cu noua generație a exilului românesc postbelic ceea ce a dus la crearea de noi legături în ceea ce privește activitatea intelectualilor și reprezentanților din exil.
Anul 1984 aduce semnificații deosebite. Se împlineau 35 de ani de la întemeierea instituției românești, Biblioteca Română din Freiburg. Conform unui altdocument intern, a fost continuată activitatea de finalizare a Bibliografiei analitice a periodicelor ce cuprindea aproape toată presa exilului românesc postbelic și a uneia dintre importantele teme de cercetare, Bibliografia Macedo-Română, publicată de altfel în 1984. Lucrarea cuprindea„circa 4.000 de note bibliografice, puse la dipoziția celor preocupați de studiul aromânilor, în fapt, un important instrument de lucru. Editarea bibliografiei își propunea să contribuie la intensificarea studiilor privind această parte constitutivă a poporului român, care a jucat un rol hotărâtor în istoria Imperiul Bizantin și a Țaratului Bulgar și un factor important în structura etnoculturală a sud-estului european”.
La finalizarea lucrării Bibliografia Macedo-Românăau contribuit mai mulți cercetători români din exil: Sava Gârleanu (Suedia), Petre S. Năsturel (Paris), Roxana Portocală (Paris), Vasile Tega din Canada.
Fondul „Gino Lupi” s-a îmbogățit cu numeroase titluri de cărți și periodice românești din perioada interbelică. Se regăsesc aici „titlurile unor periodice, care în România nu erau accesibile celor interesați, fie că figurau pe lista publicațiilor interzise, fie că au fost distruse cu bună știință: Acțiunea, Coasta de Argint, Neamul Românesc, România, Transnistria. Dintre edițiile vechi și rare ce au fost înregistrate pe parcursul anului 1984, amintim: „Della origine et fatti dei re langobardi” (Ferrara, 1543); „Historiae ferraresi” de Guasparo Sardi (Ferrara, 1566); „Historia della guerra fra turchi et persiani” de Thomaso Minadori da Rovigo (Venezia, 1595).
Activitatea culturală din anul 1984 s-a desfășurat în spiritul atmosferei tradiționale cu reuninea româno-germană din 6 ianuarie și slujba de „de Bobotează” oficiată de către preotul protopop Dumitru Popa. Apoi, Gottfried Habenicht, cercetător științific la Institutul pentru etnografia Germanilor din Răsărit de la Freiburg a susținut o conferință despre „Aspectele îmbinării elementelor păgâne și creștine în colindele românești”.
În martie, în același an, s-a organizat la bibliotecă o seară de poezie în scopul cunoașterii poeziei românești de către intelectualitatea germană. Astfel, poetul german orginar din Transilvania, Wolf von Aichelburg a citit fragmente din propriile lucrări și traduceri din lirica românească: Ion Barbu, Lucian Blaga, Ion Pillat și Ana Blandiana. Oaspeții germani au avut ocazia „de a-și face o părere despre poezia românească și de a-i înțelege frumusețea, cu atât mai mult cu cât Aichelburg este unul dintre puținii traducători în germană a literaturii române care a pătruns cu o sensibilitate deosebită profunzimile liricii românești, reușind să le redea cu măiestrie în limba germană”.
Cu ocazia jubileului de 35 de ani de la înființarea bibliotecii, pe 30 aprilie s-a organizat o seară festivă de lieduri susținută de către cunoscutul bas român George Emil Crăsnaru. La acest concert a participat ca oaspete de onoare Viorica Ursuleac-Krauss, a cărei a 90-a aniversare fusese sărbătorită la Opera din Wiesbaden.
Sesiunea anuală din octombrie s-a desfășurat sub semnul jubileului de 35 de ani. Au luat cuvântul în cadrul manifestărilor dedicate jubileului organizat la Institutul de Cercetări și Biblioteca Română din Freiburg: Constantin Nagacevschi, Ion V.Emilian, Octavian Vuia, Petre S. Năsturel, Matei Cazacu, Ioana-Maria Ionescu, Nicolae Lupan, Sava Gârleanu. În acel cadru festiv a fost confirmată primirea de către Virgil Mihăilescu a medaliei de onoare din partea Societății Franceze de Astronomie din Paris cu ocazia împlinirii a 60 de ani ca membru al acestei instituții.
De asemenea, Petre S. Năsturel a afirmat, atunci, că Biblioteca Română din Freiburg este „o instituție culturală înfloritoare iar puternica impresie lăsată de prima vizită la Institutul de Cercetăril-a derminat să participe la toate sesiunile anuale”. Pe de altă parte, istoricul Matei Cazacu, reprezentantul generației tinere a exilului românesc, s-a arătat interesat de o strânsă colaborare cu instituția românească și „asigurarea viitorului acestui centru de știință și cultură românească”.
Cu prilejul jubileului de treizeci și cinci de ani a fost remarcată prezența pentru prima dată la Freiburg a lui Nicolae Lupan din Bruxelles, bucurosde a fi găsit o fărâmă de patrie în mjlocul unei țări străine.
Dintre comunicările științifice care s-au remarcatse numără cea a lui Petre S. Năsturel despre „Luteranismul săsesc și primele traduceri românești ale Bibliei”. Autorul a dezbătut „cele mai importante ipoteze privind geneza traducerilor românești ale Bibliei (cea luterană, cea husită și romano-catolică) argumentând propria-i opinie, și anume aceea că influența luterană, manifestată prin sașii din Transilvania, a jucat un rol precumpănitor”. Următoarea intervenție a fost cea a lui Octavian Vuia, „Logica adevărului istoric”. Tema pornea de la o reformulare a categoriilor constitutive ale rațiunii istorice potrivit studiilor lui Wilhelm Dilthey.
În continuare, autorul a afirmat că „dezvoltarea unei logici a adevărului istoric, enunțată de Johann Fichte, nu este însă posibilă decât ținând seamă de caracterul propriu al realizărilor și devenirilor istorice. Față de devenirile întru ființă ale unor popoare care și-au împlinit destinul lor, au existat în istorie deveniri frânte, ca acelea ale unor seminții nord-europene, sau deveniri întru neant ale unor triburi războinice asiatice, în timpul Evul Mediu. Continuitatea popoarelor romanice, rămase în afara imperiului, în țările lor de baștină, reprezintă adevărata realitate istorică, față de discontinuitatea valurilor succesive ale migrațiilor medievale. Continuitatea și discontinuitatea au fost fenomene complementare în această epocă. Imperiul roman creștin de răsărit, după pătrunderea slavilor în sudul Dunării, pierzând substanța sa romanică nu mai era romandecât formal, iar celălalt imperiu roman de națiune germană, lipsit de fermentul romanității nu a mai fost roman decât ca idee. Romanitatea și-a continuat existența, în ciuda năvălirilor barbare și așa cum afirma Theodor Mommsen referindu-se la români: cucerirea Transilvaniei de romani a pus bazele națiunii române de astăzi”.
Comunicarea „Istoriografia italiană despre România din 1945 până azi” a fost susținută de profesorulLauro Grassi din Milano care a adus în discuție relațiile dintre Italia și România, precum șievenimentele din România cuprinse între 1918 și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
O altă temă abordată la sesiunea științifică din 1984 a fost cea a lui Dan Ionescu, „O icoană românească de pelerinaj la Muntele Sinai din secolul al XIX-lea”. Din perspectivă istorică, Dan Ionescu a analizat icoana ca obiect prețios subliniind faptul că Principatele Române au păstrat o permanentă legătură cu mănăstirile din Egipt. Nicolae Lupan a prezentat tema „Constantin Stamti Ciurea ca persoană și scriitor”, menționând activitatea și preocupările acestuia pentru păstrarea românismului în Basarabia.
Conferința anuală s-a încheiat cu intervenția lui Matei Cazacu, „Partidele politice din țările românești în evul mediu (sec-XIV-XVII)”. Autorul a emis și argumentat ipoteza că „grupurile boierești ale societății românești medievale dovedeau caracteristicile tipice ale unor partide politice, în pofida trăsăturilor ce le deosebeau de partidele constituite în secolul al XIX-lea”.
La încheierea aniversării jubileului de 35 de ani de activitate culturală a Bibliotecii Române din Freiburg a fost omagiat profesorul Wilhelm Giese, membru de onoare al Institutului Român de Cercetări. Wilhelm Giese a fost unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați profesori de limbi romanice și celtice de la Universitatea din Hamburg. Caracteristică pentru activitatea profesorului Giese este complexitatea temelor abordate în publicațiile științifice și diversitatea metodelor de cercetare folosite. De asemenea, s-a remarcat cu deosebite contribuții în lingvistica generală, etnografie și știința literaturii și a participat la toate conferințele anuale ale Institutului de Cercetări și a Bibliotecii Române din Freiburg. Profesorul Giese a prezidat aniversarea jubileului a douăzeci și treizeci de ani de activitatea culturală a bibliotecii. Reprezentanții exilului românesc l-au considerat pe profesorul WilhelmGiese ca făcând parte dintreamicii importanți ai bibliotecii, motiv pentru care l-au omagiat acordându-i titlul de membru de onoare al institutului și al bibliotecii din Freiburg.
La bibliotecă, în anii 1985 și 1986 au fost continuate întâlnirile româno-germane de Bobotează și sesiunile științifice din octombrie ce s-au înscris în linia tradițiilor culturale din anii anteriori.
În 1987, la 17 iunie, Cercul de prieteni germano-român a organizat o festivitate prilejuită de retragerea din activitate a lui Virgil Mihăilescu. Cu această ocazie i-au fost adresate numeroase cuvinte de salut, printre care și din partea Ministrului de Interne, Friderich Zimmermann și a prințului Franz din partea Casei de Hohenzollern-Sigmarigen. Consilierul orășănesc Hugo Stein a transmis felicitările orașului Freiburg și un dar simbolic din partea primarului general. Profesorul Klaus Heitmann din Heidelberg a menționat aprecierile sale față de talentul organizatoric al lui Virgil Mihăilescu, intuiția științifică și patriotismului cu care a edificat „aceast centru înaintat al culturii românești în străinătate”.
După această manifestare culturală, Virgil Mihăilescu a fost ales, în 1988, președinte de onoare al Institutului Român de Cercetări și al Bibliotecii Române din Freiburg.
În consecință, perioada anilor 1970-1989 semnifică pentruBiblioteca Română din Freiburg o intensă activitate cultural-științifică cu participarea unor importante personalități ale exilului românesc și intelectuali străini care și-au manifestat simpatia și interesul față de valorile culturii române. Spre deosebire de perioada cuprinsă până-n anii ’70, când asistăm la o definire a tradițiilor culturale românești în spațiul occidental, în anii ce vor urma până în 1989 remarcăm o promovare și intensă valorificare a culturii române în lumea Europei Libere. Reușitele intelectuale ale acestor generații – așa cum afirma Eva Behring, subliniind realizările stiințifico-literare ale elitei exilului românesc – s-au aflat într-un consens de principiu cu valorile spirituale ale Europei de Vest. De asemenea, „preluarea creațiilor literare din țară s-a configurat pe un front larg în exil, asimilarea urmând cu precădere criteriul distanțării de politica culturală comunistă”
Am putea afirma că a fost, pe bună dreptate, o perioadă de vârf a culturii române la Freiburg, așa cum rezultă din documentele bibliotecii sau dările de seamă în care sunt precizate, temele comunicărilor științifice, reuninile româno-germane și principalele direcții de coordonare anuală a bibliotecii române. Un act remarcabil îl reprezintă și deplina colaborare culturală cu autoritățile germane, în general și cu cele freiburgheze, în special.
Iancu-Ioan Bidian – continuitate și tradiție la Biblioteca Română din Freiburg
După retragerea din activitate a lui Virgil Mihăilescu, în calitate de director al Bibliotecii Române din Freiburg, a urmat alegerea succesorului său ce a avut loc pe 12 aprilie 1986.
Născut în 1934, noul director Iancu-Ioan Bidian și-a luat funcția în primire începând cu 1 ianuarie 1987. Acesta este istoric și a lucratca cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” în perioada anilor 1968-1975, apoi la Biblioteca Academiei până în 1980. A plecat din țară către finele anului 1980stabilindu-se în R.F.Germania, mai exact la Freiburg unde a început să lucreze ca asistent cercetare științifică la Biblioteca Română din Freiburg.
Alegerea noului director, Ioan-Iancu Bidian s-a făcut de către Adunarea Generală Extraordinară convocată la cererea a treizeci de membri din cei cinzeci și trei de membri, și a cărei ordine de zi fusese aprobată de Tribunalul din Freiburg. Ea prevedea, de asemenea, și aprobarea propunerii ca în administrația Bibliotecii Române să nu poate fi angajate persoane care au fost membre ale Partidului Comunist.
Conform relatărilor din presa exilului românesc postbelic, la ședința convocată pentru alegerea noului director au participat și doi directori consilieri de la ministerele de tutelă din Stuttgart și Bonn. Votul a avut loc într-un climat încordat, „consecință a aprinselor dezbateri provocate de faptul că, o comisie de selecție, numită de profesorul Virgil Mihăilescu, și considerată nestatutară de majoritatea membrilor, nu reținuse decât trei din cei opt candidați, încercând astfel să-l elimine pe Iancu-Ioan Bidian.
De asemenea, membrii votanți au fost surprinși să constate că intervenția repetată a reprezentantului autorităților locale a încercat să influențeze alegerea, nu a ezitat să propună o procedură accelerată și nestatutară, și chiar să amenințe cu suprimarea subvenției de 230 000 D.M. pe care biblioteca o primea anual. Acest procedeu a fost considerat de către membrii bibliotecii ca fiind necorespunzător cu rigoarea juridică și spiritul democratic propriu Germaniei Federale. Votul fiind secret, „din cei 49 de votanți prezenți sau reprezentanți, Iancu-Ioan Bidian a întrunit 30 de voturi, preotul Vasile Mehedințu, de la Offenbach, 18 voturi și Ioana Maria Ionescu doar un singur vot”.
A existat o hotărâre la nivelul conducerii bibliotecii de a nu fi angajați foști membri PCR, adoptată cu o majoritate de 32 voturi pentru, 16 contra și un vot nulastfel încât,se poate observa că rezultatele voturilor în cele două cazuri supuse Adunării Generale Extraordinare au fost similare și nu a existat decât o diferență de două voturi. Acest rezultat confirmă că aceia care au votat cu Iancu-Ioan Bidian au fost aceeași care s-au opus ca foști membri PCR să fie numiți ca funcționari ai Bibliotecii Române din Freiburg.
Rezultatul voturilor a încărcat, pentru un timp, atmosfera dintre membrii și reprezentanții bibliotecii, mai ales că, alegerea lui Ioan-Iancu Bidian a însemnat retragerea subvențiilor germane pentru această instituție românească.Pe de altă parte, unii dintre membrii bibliotecii care nu s-au prezentat la vot au menționat prestigiul de care s-a bucurat fostul director, Virgil Mihăilescu în decursul celor unsprezece mandate, de la înființarea bibliotecii pe care a condus-o către o activitate culturală recunoscută în Occident.
Istoricul Matei Cazacu își reamintește despre acest episod din viața bibliotecii de la Freiburg ca de o situație apăsătoareîn prezența unor personaje necunoscute în cadrul reuniunii pentru alegerea noului director: „în zadar au luat cuvântul profesorii Prodan și Vuia (elev al lui Heidegger), care au citit codurile de legi germane; în acest caz, nu era nimic de făcut cu domnii directori consilieri care au cerut imperativ un vot în 20 de minute astfel ca să poată prinde trenul de întoarcere […]! Valahii se revoltaseră și și-au afirmat dreptul la libertatea de conștiință alegând pe cel mai bun și nu pe cel cu proptele dubioase. Iar eu [Matei Cazacu n.a.] am fost ales președinte al Asociației Institutul Român/Biblioteca Română din Freiburg. Rezultatele sunt cunoscute: ministerul de la Stuttgart ne-a tăiat subsidiile (20.000 de DM pe an) și cel federal de la Bonn, care era de peste zece ori mai generos, s-a simțit obligat să procedeze la fel”.
Iancu-Ioan Bidian și-a început activitatea la Institutul Român de Cercetări și Biblioteca Română din Freiburg sub semnul unor neînțelegeri și a pierderii subvențiilor anuale din partea autorităților germane, însă, de la început, a căutat să continue vechea tradiție a acestei instituții românești prin publicarea Buletinului Bibliotecii Române, organizarea unor manifestări culturale și a întâlnirii anuale din octombrie. În pofida acestor neînțelegeri majoritatea membrilor bibliotecii sperau că „spiritele se vor domoli și că Biblioteca din Freiburg își va continua activitatea rodnică în slujba libertății României”.
Până la evenimentele din 1989, dar și după această dată, noul director Iancu-Ioan Bidian a asigurat desfășurarea manifestărilor culturale ale Bibliotecii Române din Freiburg, precum și editarea „Buletinului Bibliotecii Române”care s-a realizat în mod constant, reunind pagini din comunicările prezentate la conferințele sau reuniunile româno-germane.
Menționăm că în Buletinul Bibliotecii Române din 1988 sunt publicate articole care tratează teme de istorie, ce nu puteau fi abordate în țară: „Mircea Eliade e la cultura romena interbelica. Al di la’ dell’autoctonismo e dell’occidentalismo” de Roberto Scagno; „Introducere în ontologia culturii” de George Uscătescu; „Românii din Herțegovina (XIII-XVI)” de Nicoară Beldiceanu; „Despre Biserica Domnească din Curtea de Argeș și confesiunea primilor voievozi ai Țării Românești” de Pavel Chihaia; „Le Pope Sava, boursier en Macedoine du prince de Moldavie Alexandru Lăpușneanu puis éveque de Transylvanie”de Petre Ș. Năsturel; „Le souvenirs politiques et diplomatiques de Jean Bălăceanu. Une autre version de la découverte de la canditature Hohenzollern au trone de Roumania en 1866” de Neagu Djuvara; „Relațiile dintre Republica Federală Germania și Republica Socialistă România oglindite în presa germană până la 31 ianuarie 1967”de Iancu-Ioan Bidian; „Arta populară la aromâni” de Vasile Tega; „Amintiri despre Dinu Pillat”, Dan Cernovodeanu; „Ion Nistor, istoric al Bucovinei” de Mihai Dimitrie Sturdza; „O conștiință luminoasă: Alice Voinescu” de Virginia Șerbănescu.
Momentul alegerii noului director reprezintă, potrivit istoricului Matei Cazacu, „marea cotitură din istoria Institutului nostru, momentul în care Iancu Bidian și-a afirmat tăria sufletească și capacitatea de a înfrunta adversitățile […]. Din acel moment, Institutul a trăit numai din cotizațiile membrilor și din donații întâmplătoare, iar funcționarii săi – Iancu Bidian și doamnele Ina Nasta și Rodica Moschinski – au lucrat benevol, asigurând cu zâmbetul pe buze, un serviciu impecabil și continuu, organizând Adunările generale anuale realizând cercetări bibliografice pentru cititori, publicând Buletinul Bibliotecii Române câtă vreme a fost posibil (1992/1993)”.
Activitatea culturală și reuniunile culturale româno-germane au continuatsă se desfășoare sub aceleași auspicii și după evenimentele din decembrie 1989 din România la Biblioteca Română din Freiburg, acestea prezentându-se și astăzi ca una dintre cele mai frumoase realizări ale exilului românesc.
Dintre temele de cercetare pe care istoricul Iancu-Ioan Bidian le-a abordat sau de care a fost preocupat, ne-a atras atenția în mod deosebit cea despre evoluția politicii americane în relația cu România (ianuarie 1949-iunie 1950) sau politica României față de S.U.A. după abdicarea regelui Mihai.
La începutul anului 1985, Ioan-Iancu Bidian a publicat în Buletinul Bibliotecii Române articolul „Politica S.U.A. față de România după abidicarea regelui Mihai” exprimându-și câteva puncte de vedere bazate pe documente care erau până atunci necunoscute în România.
În primul rând, în opinia sa, unul din instrumentele de care se putea prevala guvernul american în urmărirea evoluției politice din România era controlul modului în care se aplicau termenii Tratatului de la Paris, din 15 februarie 1947”.
În planul politicii externe, Francis B. Stevens, șeful secției de afaceri sud-est europene a fost însărcinat de Departamentul de Stat să prezinte un memoriu în baza rapoartelor ambasadorilor acreditați în țările satelite. Circumscrisă acestui obiectiv a fost, potrivit istoricului Ioan-Iancu Bidian și nota remisă României, în data de 26 februarie 1948,de către Legația americană prin care aceasta din urmă solicita, ca în baza articolului 10 din Tratatul de Pace să i se precizeze poziția statului față de acordurile încheiate între cele două țări până în anul 1939. Intervenită după semnarea la 4 februarie 1948 a Tratatului de prietenie, colaborare și asistență mutuală între România și U.R.S.S., această încercare, ce urmărea o îmbunătățire a climatului politic între cele două țări, nu a găsit un ecou favorabil la București
Documentele ulterioare au arătat, potrivit aceluiași articol o incapacitate a diplomației americane de a influența într-o oarecare măsură evenimentele politice în această zonă, dar în același timp o „confirmare dureroasă a faptului că cea mai puternică țară liberă nu dispune de mijloace coercitive pentru a impune unui stat totalitar să respecte obligațiile asumate în urma tratativelor internaționale. Aceste constatări se găsesc și în raportul pregătit pentru Departamentul de Stat la 15 aprilie 1948”.
Reiese că politica Statelor Unite ale Americii față de România, pentru perioada pe care a analizat-o istoricul Iancu-Ioan Bidian, a fost influențată de un complex de evenimente care s-au desfășurat pe continentul european. Caracteristic pentru această perioadă scurtă ar fi că s-a înregistrat intensificarea conflictelor dintre cele două lagăre datorată faptului că în acel moment linia de demarcație între cele două ideologii nu era definitiv marcată.
Pe acest fundal de evenimente politice, „diplomația americană a fost nevoită să stabilească metodele și mijloacele cele mai adecvate pentru îndeplinirea obiectivelor sale, care, din analiza diferitelor declarații ale oamenilor politici americani, întâlneau acum o altă realitate: recâștigarea de căre România a unei adevărate stări de independență, integrarea constructivă, politică și economică în comunitatea mondială a națiunilor libere, restabilirea în România a unui regim bazat pe lege și respectarea acesteia, nu pe autoritatea arbitrară a unui regim dictatorial [antonescian n.a. ]”.
În articolul „Evoluția politicii Statelor Unite față de România (ianuarie 1949-iunie 1950)” Iancu-Ioan Bidian a subliniat că în acea perioadă, în România s-a desfășurat procesul de înfeudare la URSS a vieții noastre economice, politice și culturale, cu sprijinul total al unui partid comunist aservit, străin de aspirațiile poporului român.
Documentele emise de Departamentul de Stat al Americii în acel moment, referitoare la raporturile dintre România și Statele Unite ale Americii „o piesă din mozaicul imens al relațiilor dintre state”au reprezentat un important punct de plecare.
Pentru perioada la care se referă istoricul Iancu-Ioan Bidian, contextul politic internațional este marcat două evenimente majore: blocada Berlinului, când diplomația americană și-a exprimat voința sa politică de a apăra drepturile sale în vechea capitală germană și de a menține echilibrul de forțe în Europa în timp ce al doilea eveniment cu importante consecințe pentru România a fost eliminarea lui Iosif Broz Tito din Cominform.
O problemă prioritară, de pe agenda departamentului american, era urmărirea „modului cum cele trei țări semnatare ale Tratatului de la Paris i-au respectat clauzele. Lipsa de cooperare a Uniunii Sovietice cu aliații săi, obligă guvernul american să fie singurul care să ia atitudine, și, astfel, la 16 martie 1949 el dă publicității o declarație prin care acuză guvernele bulgar, maghiar și român de încălcare flagrantă a prevederilor Tratatului. Astfel, la 2 aprilie 1949, legația americană din București înaintează guvernului român o notă în care erau amintite încălcările art. 3 referitor la respectarea drepturilor omului”.
Urmează un schimb de note în relațiile româno-americaneși,așa cum precizează autorul, consultări diplomatice americane cu unele capitale occidentale în vederea stabilirii unei platforme comune de acțiune față de refuzul continuu al României de a coopera.
În scurta perioadă analizată de către istoricul Iancu-Ioan Bidian s-a putut constata un interes major al SUA față de evenimentele ce au avut loc în Europa de Est. Autorul adaugă că documentele pe care le-a analizat pentru această perioadă arată o cunoaștere de către diplomația americană a situației din România (orientările diferitelor partide politice, poziția Bisericii Ortodoxe Române și a diverselor grupări etnice).
Pe de altă parte, era îndeobște cunoscută suspiciunea lui Stalin privind foștii aliați, în special față de avantajul militar al acestora, cu efect în respingerea Planului de redresare economică a Europei lansat la 5 iunie 1947 de secretarul de stat al S.U.A., generalul George Marshall. Alături de aceasta între măsurile luate pentru eliminarea statelor occidentale din economia României, deposedarea proprietarilor americani fie prin transferarea averilor lor în U.R.S.S. ca bunuri inamice, fie prin naționalizarea din iunie 1948 s-a făcut fără vreo măsură compensatorie.
Alături de impunerea unui control al exporturilor către Est asupra țărilor beneficiare ale Planului Marchall, în mod logic, s-a aliniat la această direcție a politicii americane de îngrădire și blocarea bunurilor românești din S.U.A. a căror valoare se ridica, potrivit istoricului Iancu-Ioan Bidian la suma de 100.000.000. În pofida acestor măsuri, contactele au fost întrerupte de România într-o manieră brutală, fără ca Washingtonul să mai poată condiționa ceva.
În concluzie, eforturile diplomației americane nu au avut succes în relațiile cu România, mai mult, așa cum afirmă istoricul Iancu-Ioan Bidian, „politica americană de defensivă (păstrarea legăturilor diplomatice, culturale și umane) se găsea într-o fază deosebit de critică, din cauza campaniei propagandistice din țară, dezlănțuită împotriva a tot ce era occidental și a terorii politice, devenită politică de stat (procesele politice), elemente care au îngreunat și mai mult sarcina diplomației americane. Iar aceste eșecuri sunt urmarea concesiilor făcute sovieticilor de către diplomația americană în cursul conferințelor de la Teheran, Yalta și Potsdam, când necesitățile momentului – înfrângerea totală a Germaniei și a aliaților ei – au prevalat față de viitorul și interesele popoarelor ce urmau a fi eliberate”.
Preocupările directorului Iancu-Ioan Bidian în ceea ce privește relațiile româno-americane în primii ani după abdicarea regelui Mihai arată pe de o parte eșecul diplomației americane în România ca urmare a politicii de sovietizare care a luat avans, iar pe de altă parte insuccesul previziunilor reprezentanților exilului politic românesc că această pribegie va fi de scurtă durată.
Am considerat că trebuie redate reflecțiile lui Iancu-Ioan Bidian despre diplomația româno-americană în câteva pagini din acest studiu monografic, pentru o mai bună înțelegere a preocupărilor elitelor exilului românesc postbelic care izvora și din dorința „Vin Americanii!”.
Subiectul „Vin americanii” a fost larg dezbătut în exil iar după 1989 s-a discutat tot mai mult în spațiul public românesc. Încrederea că americanii vor veni „și vor elibera Europa de Est a însuflețit milioane de oameni din România și din întreaga regiune ocupată de Armata Roșie”.
Imaginea așteptărilor și a reacțiilor românilor că intevenția americană va salva țările din estul Europei inclusiv România a fost prezentă în multe publicații ale exilului românesc sau în articolele unor intelectuali străini din Occident. Dezamăgirea românilor „produsă de faptul că venirea americanilor, așa cum fusese ea imaginată, ca o intervenție militară eliberatoare, nu s-a produs niciodată” este perfect dovedită iar articolele istoricului Iancu-Ioan Bidian argumentează inițativele și intervențiile diplomației americane de a sumbina regimurile comuniste în Europa de Est.
Deoarece peIancu-Ioan Bidian îl cunoaște, istoricul Matei Cazacu – dacă nu cel mai bine, măcar de cea mai multă vreme– considerăm potrivit a încheia cu un fragment al acestuia care credem că reflectă realitatea, așa cum a fost ea în timpul celui de-al doilea director al Bibliotecii Române din Freiburg: „o luptă tenace și discretă pentru supraviețuire, în numele unui ideal care ne depășește dar care trebuie să constituie steaua noastră polară; conservarea și punerea în valoare a comorilor aici prin sacrificiile mai multor generații de exilați și ajutorul generos al instituțiilor publice și particulare germane, pentru ca memoria neamului românesc și a minorităților sale naționale să nu se scufunde în uitare”.
4. 2.. Biblioteca Română din Freiburg reflectată în presa exilului.
Despre instituția românească de la Freiburg, ca model de concretizare a aspirațiilor românilor interesați de păstrarea tradițiilor și valorilor culturale române în lumea occidentală, s-a scris încă de la înființarea acesteia, atât în presa locală din Germania, cât și în cea a exilului românesc postbelic: „Lupta”, „Cuvântul românesc”, „Stindardul”, „Cuvântul în exil”, „Carpații”, „America”.
În ziarul „America” din 1957 apărea un articol cu titlul „Carte românească în pribegie. Opera de la Freiburg” semnat de Titi Teodorescu ce menționa printre altele, despre fondatorul instituției culturale, astfel: „Fapta care m-a impresionat de la început a fost Biblioteca Română din Freiburg. Este opera de la Freiburg căzută din cer sau ieșită din pământ? Cred că acolo a fost o voință de fier care a inițiat începutul și a trecut la înfăptuire. Cel care a făcut aceasta este un om, un emigrant, […] pasionat cititor și colecționar de cărți românești care, astăzi își concentrează fanatismul în aceeași direcție în Biblioteca de la Freiburg […]. Stau și mă gândesc cum a putut acest om să realizeze această instituție? Din ce? Cu ce? Dorurile, visele lui, dragostea de țară, sănătatea și respirația lui sunt acolo, în hrisoave, file de cărți românești sau despre România, în stampe și în fotografiile cu chipurile ciobanilor carpatini”.
În același număr al ziarului „America” era prezentat programul bibliotecii și volumele care se aflau în lucru: „Dicționarul Biografic Român”, „Bibliografia pribegiei”, „Cronologia Pribegiei (1945-1956)”, „Latinitatea poporului român – caiet special”, „Buletinul Bibliotecii Române”. Se mai reliefa că dorința conducerii bibliotecii era aceea ca Buletinul Bibliotecii Române să ajungă să fie cunoscut în lumea științifică a exilului românesc din Occident și în rândul intelectualilor străini.
O descriere a bibliotecii române este redată și în primul număr al revistei „Carpații”: „s-au împlinit de curând cinci ani, de când în străvechiul oraș de cultură germană, Freiburg im Breisgau, a lua ființă din inițiativa grupului de refugiați români din localitate și din strădaniile profesorului Virgil Mihăilescu, așezământul de cultură cunoscut astăzi în lumea întreagă sub numele de Biblioteca Română din Freiburg. Au fost ani grei în care numai abnegația și elanul creator al inițiatorilor au putut înfrânge nepăsarea conaționalilor și înzestra exilul românesc cu această splendidă realizarea izvorâtă din puținul celor mulți și nu din generozitatea celor puțini”.
La scurt timp,apare editat Apelul-Program al Bibliotecii Române din Freiburg: „Biblioteca a împlinit la 1mai 1956 șapte ani de existență și activitate neîntreruptă. Această activitate poate fi apreciată de oricine prin lectura comunicărilor apărute până acum”.
Multe din articole despre Biblioteca Română din Freiburg au luat forma unor comunicări-apel pentru susținerea materială și financiară a lăcașului de cultură din Freiburg.
De pildă, în 1957 a fost publicat un articol sub titlul: „Cum poate fi ajutată Biblioteca Română de la Freiburg” în care se sugera că aceasta putea fi sprijinită „nu numai prin donații. Un ajutor efectiv dat bibliotecii ar fi ca un număr cât mai mare de români să devină membrii susținători ai acestei instituții, contribuind lunar cu o cotizație de cel puțin 23 de cenți pe lună”.
„Zece ani de la înființarea Bibliotecii Române din Freiburg (1949-1959)” este titlul unui articol ce a subliniat importanța și rolul instituției românești de la înființarea sa, în 1949: „cu ajutorul românilor inimoși și ai prietenilor străini, care nu ne uită în momentele grele, Biblioteca Română din Freiburg a reușit să strângă – pe lângă manuscrise și documente importante – peste 10.000 de volume, sute de colecții, publicații, periodice și nenumărate alte valori culturale”.
După douăzeci de ani de la organizarea pe meleagurile Freiburg-ului a bibliotecii române,publicația „America” menționa următoarele: „în zilele de 22-26 mai s-au sărbătorit două decenii de la înființarea bibliotecii române sub patronajul orașului Freiburg. Inaugurarea acestor manifestări s-a deschis cu o conferință de presă și un interviu la Radiodifuziunea din sud vestul Germaniei-Freiburg. Întreaga presă germană a publicat dări de seamă asupra activității și importanței Institutului de Cercetări. Actul festiv s-a deschis în sala Collegium Sapientiae împodobită cu steaguri românești și germane”.
Existența zbuciumată a bibliotecii române este redată în mai multe pagini din publicația „Cuvântul în exil”: „casa din Mercy-Strasse, în care biblioteca se afla înainte de cumpărarea ei de către principele Nicolae și principesa Ioana – cumpărare făcută în urma propunerii românilor susținători ai bibliotecii și cu ajutorul conducerii bibliotecii – s-a vândut, între timp,Fundația Culturală Română, patronată de prințul Nicolae, care-și desfășurase activitatea alături de Biblioteca Română din Freiburg în același local își va retrage acțiunea de evacuare. Vânzarea casei s-a făcut însă cu nerespectarea unor clauze contractuale. Ea va fi probabil, anulată. Casa va putea fi cumpărată de oricine”.
Apelurile Bibliotecii Române din Freiburg sunt editate în diverse numere ale publicațiilor din exil sau sunt „răspândite” prin poștă la majoritatea exilaților români. De exemplu, într-un alt număr al publicației „Cuvântul în exil” se revine asupra cumpărării unui nou sediu pentru Biblioteca din Freiburg: „A.S. Regală, prin adresa din 29 iunie 1964, ne-a pus în vedere să părăsim, până la data de 30 septembrie 1964, spațiul ocupat de instituția noastră. Ca urmare a acestui fapt suntem nevoiți să revenim la proiectul pentru achiziționarea sau construirea unui local propriu, conceput acum opt ani. Termenul de evacuare fiind prea scurt, iar numărul de cărți , documente și colecții de care dispune biblioteca fiind considerabil, ne face să dăm un caracter urgent acestui apel. Facem un cald apel, în primul rând la românii din exil, să se jerfească pentru ridicarea Casei de Cultură Românească, focar de spiritualitate și tribună de afirmare a dreptului la libertate și onoare a poporului român căzut în robie”.
Presa din exil a relatat în numeroase articole despre marea dorință a lui Virgil Mihăilescu ca biblioteca să aibă propria-i casă. Într-un articol intitulat „O frumoasă ctitorie” se preciza: „directorul și ctitorul bibliotecii ne comunică, cu sfioasa lacrimă a bucuriei împlinite, că în ziua de 29 octombrie 1970, s-a semnat la Freiburg actul de cumpărare-vânzare pentru achiziționarea localului Casei Culturale Române. Imobilul compus din trei etaje, subsol și mansardă, totalizează un număr de douăzeci de încăperi. Se găsește într-o poziție centrală și vitală a orașului Freiburg, aproape de universitate și de instituțiile de cultură locale. De multe ori se vorbea despre Biblioteca Română din Freiburg ca despre o ctitorie dintr-un suflet, parafrazând biserica dintr-un lemn”.
În continuare se afirma că „exilul nu e obligat să capituleze fiindcă Vestul e adormit și inconștient, ci trebuie să se pregătească de moarte și înviere. Acesta este strigătul de deznădejde, ce ne vine din România ocupată de politrucii baionetelor sovietice”.
Deoarece una dintre temele centrale întâlnite la majoritatea publicațiilor exilului românesc a fost despre cumpărarea Casei Culturale pentru Biblioteca Română din Freiburg am selectat un fragment pe care l-am considerat relevant: „după stăruitoare eforturi de ani de zile, năzuința Bibliotecii și Institutului Român de Cercetări din Freiburg de a avea local propriu care să le asigure stabilitatea și independența și-a găsit acum împlinirea. În ziua de 29 octombrie 1970 s-a semnat la Freiburg actul de vânzare-cumpărare. Casa Culturală Română a achiziționat un imobil cu o suprafață de peste 500 de metri pătrați […]. La această realizare, desigur cea mai importantă din ultimii 26 de ani de exil, pribegii români au contribuit prin donații totalizând suma de 86000 DM, Republica Federală Germania a pus la dispoziție suma de 200000 DM, iar restul de 14000 DM a fost acoperit printr-un împrumut contractat de această instituție, al cărui ctitor este Virgil Mihăilescu”.
Evenimentul jubiliar organizat în 1974 la Biblioteca Română din Freiburg a fost relatat în publicația „Stindardul” de către Alexandru S. Moraru: „sâmbătă 4 mai 1974 a avut loc la Freiburg, în localul propriu din Uhlandstrasse 7, adunarea generală extraordinară a membrilor și prietenilor Institutului de Cercetări/Biblioteca Română, adunare închinată jubileului de 25 de ani de existență a acestei cetăți de cultură. Sala de onoare a institului a fost neîncăpătoare pentru numărul mare de participanți, exilații mai noi alcătuind un important procent al acestei prezențe. Așa cum s-a mai spus sau s-a scris Virgil Mihăilescu, fondatorul și directorul acestui așezământ, a urmărit de la început formarea aici, la Freiburg, a unui punct de sprijin moral și material pentru păstrarea tradiției și a culturii românești nealterate[…].. În încheiere la îndemnul preotului Dumitru Emilian Popa s-a cântat, de către toți cei prezenți, Pe al nostru steag e scris unire”.
În publicația „Cuvântul românesc” întâlnim un articol despre numirea noului director de la biblioteca din Freiburg, intitulat „Un nou director la Institutul de Cercetări/Biblioteca Română din Freiburg (RFG)”, publicat în iunie 1986, reflectând evenimentele care s-au succedat pentru numirea lui Iancu-Ioan Bidian în funcția de director al bibliotecii din Freiburg. Simptomatic pentru atmosfera destul de tensionată în care s-au desfășurat acestea, în toamna aceluiași an, articolul „Situația la Freiburg. Între independență și colaboraționism”,semnat de către Dumitru C. Amzăr anunța din nou alegeri pentru numirea unui director pentru luna octombrie 1986. Se menționa, astfel, că „Adunarea Generală va fi din nou împărțită în cele două grupări: una va pleda pentru independență cu sau, la nevoie, fără subvenții; cealaltă parte pentru continuarea activității din ultimii ani cu fața la Răsăritși un program inofensiv în raport cu gravitatea situației din țară. Care cele din două grupări va obține majoritatea voturilor?”.
Ziarul „Lupta” a editat articole care prezentau activitatea științifică desfășurată în cadrul conferințelor organizate la biblioteca română. Într-unul din articole acestei publicații se descrie pe larg sesiunea științifică din octombrie 1986: „cu toate dificultățile financiare prin care trece, institutul a organizat, la 3 octombrie, obișnuita reuniune științifică anuală. Au fost ținute următoarele comunicări: arheologul Alexandru Bogdan a vorbit despre începuturile arhitecturii romanice și gotice în Estul Europei, în special în Ardeal; Roberto Scagno, profesor de istoria religiilor la Universitatea din Torino, a ținut în limba română o luminoasă lucrare despre Mircea Eliade și cultura română interbelică. A descris, între altele fascinanta personalitate a lui Nae Ionescu, unul din maeștrii lui Mircea Eliade; Mihai Sturdza a vorbit despre Ion Nistor, istoric al Bucovinei, bazându-se pe memoriile inedite ale acestuia, ajunse clandestin în lumea liberă (profesorul Ion Nistor fiind închis mulți ani de regimul comunist din țară); comunicarea plină de umor, într-o neîntrecută limbă românească veche a lui Petre Năsturel despre Diavolul și zavistia la vechii cronicari români a fost citită, în lipsa autorului, de istoricul Matei Cazacu; în final, același istoric, într-o comunicare, pe cât de documentată, pe atât de controversată, a vorbit despre Ocupația germană în România între 1916-1918, fâcând unele comparații cu ocupația sovietică din anii 1944-1946 iar sesiunea s-aîncheiat prin comunicarea Presa germană și stabilirea relațiilor dintre RFG și RSR în 1967 susținută de însuși directorul Bibliotecii Române din Freiburg, Iancu-Ioan Bidian”.
Fără îndoială, presa din exil a reușit să difuzeze către toți români aflați în pribegie informații importante despre activitățile și acțiunile acestora desfășurate în Occident. În aceste condiții, reprezentanții Bibliotecii Române din Freiburg au beneficiat de atenția presei în ceea ce privește difuzarea despre afirmarea valorilor spirituale și tradiționale din cadrul acestui așezământ cultural românesc.
Perenitatea ilustrei instituții „a putut deveni realitate numai cu prețul unor imense eforturi impuse mai ales de condițiile extrem de potrivnice, proprii exilului politic anticomunist. În acest sens nu trebuie deloc neglijat faptul că pretinsa lume liberăpostbelică era plasată sub narcoza aureolei fabricate de aliatul lor comunist din Est”.
Potrivit lui Dan Ottiger-Dumitrescu în timp ce în RPR erau editate documente precum „Publicațiile interzise până la 1 mai 1948” ce confirmau începuturile operațiilor de spălare a creierelor, patrimoniul Bibliotecii din Freiburg tindea să includă, în special, producția intelectuală românească apărută cu precădere în Lumea Liberă. Astfel, date importante despre ziare și reviste din Regatul României până în 1948 sau despre exil și românii din străinătate până în 1989 putem găsi, conform lui Dan Ottiger-Dumitrescu, în publicația „Das Rumänische Forschungsinstitut”.
Ca o retrospectivă a ceea ce a însemnat perioada de dinainte de evenimentele din decembrie 1989 sau dacă a existat vreo diferență în acest sens în organizarea acțiunilor culturale de la Biblioteca Română din Freiburg și perioada următoare, Dan Ottiger Dumitrescu a avut ințiativa de a realiza două interviuri cu Iancu-Ioan Bidian, directorul bibliotecii și cu Matei Cazacu (Paris), președintele instituției românești din Freiburg.
Din interviul cu Iancu-Ioan Bidian publicat în revista „Memoria” de către Dan Ottiger-Dumitrescu am considerat relevant următorul fragment: „până în decembrie’89, foarte mulți români din exil nu puteau avea legături regulate cu țara. De aceea legăturile lor cu instituția noastră erau mai strânse. Acum, centrul de greutate a căzut pe familiile lor din România, pe problemele din țară, încât pentru cei ce mai trăiesc, Institutul nu mai este pe primul plan în exil. În același timp, cunoscut este și faptul că o serie de vechi sprijinitori nu mai sunt în viață, ceea ce constitue o altă cauză a slăbirii activității”.
La rândul său, istoricul Matei Cazacu afirmă în interviul realizat de către Dan Ottiger-Dumitrescu următoarele: „Biblioteca Română/Institutul Român de la Freiburg este cea mai veche și cea mai importantă instituție a exilului românesc, singura bibliotecă și instituție de proporții importante care și-a menținut existența timp de jumătate de secol. Ea își trage, cred, o bună parte din importanță ca fiind, pe de o parte, un punct de adunare, de concentrare a documentației în sens larg privind trecutul și prezentul României sub toate aspectele sale: istoric, etnologic, filologic, grafic etc; pe de altă parte, ca punct de revărsare, de iradiere a acestor informații, a acestor cunoștințe pentru toți românii, pentru toate persoanele de orice naționalitate doritoare să se intereseze, să cerceteze sau să obțină această informație”
Biblioteca Română din Freiburg se constitue ca un simbol al tuturor generațiilor din exilul românesc postbelic ce deține, în prezent, întreaga arhivă de documente, mărturii, ziare, reviste, cărți, fotografii, albume istorice, monitoare oficiale și multe altele. Pe de altă parte mărturiile despre activitatea și acțiunile din cadrul acestei instituții se completează cu documentele din arhiva Securității creând un tablou complex a cea ce a însemnat activitatea culturală a exilaților români aflați în Occident.
În consecință, Biblioteca Română/Institutul de Cercetări din Freiburg a contribuit la manifestarea culturii și a tradițiilor române în mediile intelectuale occidentale și în mod special la menținerea la un nivel academic al relațiilor culturale româno-germane.
Bibliografie
Izvoare
1. Arhive
Arhiva M.A.E. Problema 202, anii 1972-1973, R.F.G.-R.S.R.
Arhiva M.A.E., Problema nr. 202, anul 1974, S.U.A.-România
Arhiva M.A.E., telegrama nr.077.717 din 23 februarie 1974
Arhiva CNSAS, fond Documentar dosar nr. 184
Arhiva CNSAS, fond SIE dosar nr. 764
Arhiva CNSAS, fond SIE dosar nr. 65
Arhiva CNSAS,fond Bibliotecă, inventariată cu nr. 4042
Arhiva CNSAS, fond Ministerul Afacerilor Interne, Direcția General Juridică, dosar nr. 3613, vol. 2, Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 475 din 13 iunie 1955
Arhiva A.M.I., fond D.M.R.U. nr. Inventar 7364, dosar nr. 12
ArhivaA.N.R., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 159/1971, Biblioteca Română din Freiburg, ff. 151-156.
Arhiva Bibliotecii Române din Freiburg, Mihai NEAGU BASARAB, Biblioteca Română din Freiburg între cerere și ofertă, Comunicare științifică susținută în cadrul sesiunei de comunicari din 2010
Arhiva Bibliotecii Române din Freiburg, Comunicare despre inițierea unui ciclu de conferințe în cadrul Bibliotecii Române din Freiburg, iulie 1958.
Arhiva Bibliotecii Române din Freiburg, Texte documentare nr. 2849.
Arhiva Bibliotecii Române din Freiburg, Documente (secțiunea corespondență).
Arhiva Bisericii Ortodoxe Române din Germania – Freiburg im Breisgau, Süddeutsche Zeitung, Nr. 18, 1966.
Dare de seamă a activității pe anul jubiliar 1979, Institutul de Cercetări-Biblioteca Română, Freiburg (Germania), 1979,
Dare de seamă, 1980, Institutul de Cercetări-Biblioteca Română, Freiburg (Germania), 1980
Dare de seamă, 1981, Institutul de Cercetări-Biblioteca Română, Freiburg (Germania), 1981
Dare de seamă, 1983, Institutul de Cercetări-Biblioteca Română, Freiburg (Germania), 1983
Dare de seamă, 1984, Institutul de Cercetări-Biblioteca Română, Freiburg (Germania), 1984,
II.Documente oficiale.
Statutul Bibliotecii Române din Freiburg din 1mai 1949
Comunicare I din 1959 cu privire la ridicarea Bibliotecii Române din Freiburg la rangul de Institut de Cercetări Române.
Attestation Haut-Commissariat de la Republique Française en Allemagne, 15 noiembrie 1950
Comunicare către membrii Bibliotecii Române din Freiburg cu privire la sărbătorirea Jubileului de douăzeci de ani de la înființarea Bibliotecii Române din Freiburg, 1969.
Monitorul Oficialnr. 200 din 30 august 1948, Decretul nr. 221 pentru înființarea și organizarea Direcției Generale a Securității Poporului
III. Documente edite
Ion CALAFETEANU,Exilul Românesc. Erodarea Speranței. Documente (1951-1975), Editura Enciclopedică, București, 2003.
Valeriu Florin DOBRINESCU și Ion PĂTROIU, Documente franceze despre Transilvania 1944-1947, Editura Vremea, București, 2001.
Grigore Gafencu și proiectul Europei Unite. Documente (1944/1956), Editura Curtea Veche, București, 2013.
Iulia HUIU, Mihaela TOADER, Dumitru DOBRE, Sursele Securitții informează, Editura Humanitas, București, 2008.
Dumitru DOBRE, Veronica NANU, Mihaela TOADER, Exilul militar românesc. 1939-1972 Comandanți fără armată, Editura Pro Historia, București, 2005.
10 Mai în Exil, ediție îngrijită de Dumitru DOBRE și Laura VLĂDOIU STANCU, INMER, Colecția Documente, București, 2008.
Tragedia României 1939-1947, Editura Pro Historia, București, 2004
România la Conferința de Pace de la Paris, ediție îngrijită de Dinu Zamfirescu, Dumitru Dobre, Veronica Nanu, INMER, București, 2007, p. 9.
IV. Memorii, jurnale, interviuri
Virgil Mihăilescu în dialog cu Octavian Vuia, manuscris din arhiva Bibliotecii Române din Freiburg, 1987.
Biblioteca Română din Freiburg este o comoară –interviu cu Neagu Djuvara realizat de Mihaela TOADER și Alexandru Dumitru FILIMON în „Dilema veche” Anul XI, nr. 554, 25 septembrie – 1 octombrie 2014.
V.Presă
Buletinul Bibliotecii Române, vol. I, Freiburg i. Br., Germania, 1953.
Buletinul Bibliotecii Române – Studii șidocumente românești”, Vol. III, 1955/1956, Freiburg i. Br. Germania,
Buletinul Bibliotecii Române, vol. IV, 1957/1958, Freiburg i. Br. Germania
Buletinul Bibliotecii Române. Studii și documente”, Volum VIII (XII) Serie nouă 1980/1981.
Buletinul Bibliotecii Române, vol.XII (XVI), Freiburg i.Br. Germania, 1985
Buletinul Bibliotecii Române, vol. XIII (XVIII), Freiburg i. Br. Germania, 1986
Buletinul Bibliotecii Române, Vol. XIV (XVIII), Freiburg i. Br. Germania, 1987/1988
Buletinul Bibliotecii Române, vol. XV( XIX), Freiburg i. Br. Germania, 1988
Buletinul Bibliotecii Române, volumul XV (XIX) Freiburg i. Br., Germania, 1989
Buletinul Bibliotecii Române. „Studii și documente românești”, Volum jubiliar (1949-2014), Vol. I (XXII), Serie nouă, 2014
America, 26 martie 1957
America, 31 martie, 1957
America, 19 februarie 1957
America, 12 februarie 1959
America, 10 iulie 1969
America, 7 februarie 1971
Cuvântul în exil, ianuarie-februarie 1966
Cuvântul în exil, nr. 27 1967
Carpații, anul 1 nr. 1, 10 mai 1954
Cuvântul românesc, anul 11, nr. 122, iunie 1986
Cuvântul românesc, anul 11, nr. 125, septembrie 1986
Căminul Românesc (Geneva), An 18, nr. 4 (72), decembrie 1999
Lupta nr. 88, 22 octombrie 1987
Lupta, februarie 1987
Stindardul, anul XXI nr. 127/128, februarie-iunie, 1974
Stindardul anul XVIII nr. 114, aprilie-iulie 1971
Curentul nr. 5996 martie-aprilie, 1999
Gazeta de Vest, februarie 1993
B. LUCRĂRI GENERALE
Dicționare și Enciclopedii
Au ales libertatea. Dicționar 2.265 de fișe personale din evidențele Securității, Editura Pro Historia, București, 2007.
Antologia Asociațiilor și personalităților culturale românești din exil 1940-1990, Ediția II-a, Institutul Român de Cercetări din California, San Diego, 1991.
Dumitru DOBRE, Personalități ale exilului militar, Editura Militară, București, 2008.
Dumitru DOBRE, O istorie în date a exilului și emigrației românești (1949-1989), Editura Militară, București, 2013.
Florin MANOLESCU, Enciclopedia Exilului Literar Românesc 1945-1989, Editura Compania, București, 2010.
Lucrări generale
R. APOSTOL, Biblioteca și Institutul Român de Cercetări din Freiburg (Istoric), în „Buletinul Bibliotecii Române”, Vol. (IX) – Serie nouă – 1975/1976, Freiburg (Germania) – 1976.
Cristina ANISESCU, Silviu B. MOLDOVAN, Mirela MATIU, „Partiturile” Securității. Directive, ordine, instrucțiuni 1947-1987, Editura Nemira, Bucureșri, 2007.
Cristina ANISESCU, Silviu B. MOLDOVAN, Mirela MATIU, „Partiturile” Securității. Directive, ordine, instrucțiuni 1947-1987, Editura Nemira, București, 2007.
Florian BANU, “Un deceniu de împliniri mărețe”.Evoluția instituțională a Securității în perioada 1948-1958, Iași, Editura Tipo Moldova, 2010.
Bogdan BARBU, Vin Americanii! Prezența simbolică a Statelor Unite în România Războiului Rece, Editura Humanitas, București, 2006.
Eva BEHRING, Scriitori români din exil 1945-1989, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001.
Ion CALAFETEANU, Politică și exil 1946-1950. Din istoria exilului românesc, Editura Enciclopedică, București, 2011.
Mircea CARP, Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine! Amintiri și documente, Editura Polirom, Iași, 2012.
Florin CONSTANTINIU, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997.
Leontin Jean CONSTANTINESCU, România – între seceră și ciocan – (1948-1953), Editura „Jurnalul literar”, București, 2005.
Morris JANOWITZ, The Professional Military. A social and Political Portrait, Boudler Wetview Press, 1960
Aurel Sergiu MARINESCU, O contribuție la istoria exilului românesc, Vol. I, Editura Vremea, București, 2002
Dinu ZAMFIRESCU, Cârtițele Securității. Agenți de influență din exilul românesc, Editura Polirom, 2013.
D. STUDII ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE
Florian BANU, Înființarea Departamentului de Informații Externe – De la memorialistică la documente în „Caietele C.N.S.A.S.”, Anul III, nr. 1(5) 2010, Editura CNSAS, București, 2012.
Florian BANU, Direcția I-a Informații Externe, Atribuții și Organizare (1851-1956) în coord. Gheorghe Onișoru, Totalitarism și rezistență, teroare și represiune în România comunistă, București, 2001.
Iancu-Ioan BIDIAN, Hărți Medievale despre Țările Române la Biblioteca/Institutul Român de Cercetări din Freiburg în „Buletinul Bibliotecii Române. Studii și documente”, Volum VIII (XII) Serie nouă 1980/1981.
Iancu-Ioan BIDIAN, Relațiile dintre RFG și RSR în presa germană până în 1967 în „Buletinul Bibliotecii Române”, Vol. XIV (XVIII), Freiburg i. Br. Germania, 1987/1988
Iulia HUIU, Interviu Matei Cazacu în “Caietele INMER”, anul V, nr. 12, iulie 2008
O operă românească în exil. Șapte ani de activitate 1949-1956 în „Biblioteca Română din Freiburg” (Germania), 1956.
Dan OTTIGER DUMITRESCU, Biblioteca Exilului românesc în „Memoria” nr. 3-4/2010
Elis NEAGOE-PLEȘA, Transformări instituționale ale Securității în primii ani ai regimului Ceaușescu. Crearea Inspectoratelor județene de Securitate în „Arhivele Securității”, volum IV, coordonator Silviu Moldovan, Editura Enciclopedică, București, 2008.
Dumitru-Alexandru FILIMON, Cărți românești în exil la Freiburg în „La Punkt”, octombrie 2014
Mihaela TOADER, Inima lui Eminescu bate la Freiburg în „Adevărul”, 12 ianuarie 2015
Mihaela TOADER, Dumitru-Alexandru FILIMON, Casa de cultură românească, visul unei „familii” românești din exil în „Historia”, An XIV, NR. 153, octombrie 2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Freiburg – Punct de Convergență al Exilului Românesc (ID: 115726)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.