Frecventa Infectiilor Urinare la Laboratorul City Med din Satu Mare

Cuprins

Introducere

Infecții ale tractului urinar

Generalități

Etiologie

Bacterii care aparțin familiei Enteriobacteriaceae

Încadrare sistematică

E. coli

Klebsiella

Proteus spp

Enterococcus

Pseudomonas aeruginosa

Stafilococcus aureus

Fungi

Patogenie

Manifestări clinice

Diagnosticul microbiologic

Tratament

Metode și materiale

Scurtă introducere

Diagnostig etiologic

2.2.1. Prelevarea produsului patologic

2.2.2. Inocularea produsului patologic

2.2.3. Antibiograma

Rezultate

Caracteristici ale culturilor din izolatele urinare

Examenul microscopic

Antibiograma

Date statistice

Concluzii

Bibliografie

Introducere

În prezent microbiologie este considerată una dintre cele mai importante științe. Deși și-a făcut debutul doar în secolul XIX, odătă cu apariția microscopului, s-a dezvoltat extrem de rapid ocupând un loc primordial în evoluția omenirii.

Microbiologia este știința care se ocupă cu studiul microorganismelor care includ virusuri (virusologia), bacteriile (bacteriologia), fungii (micologie), alegele (ficologie) și protozoarele (protozoologia). Aceste organisme au dimensiuni foarte mici (microscopice), neputând fi observate cu ochiul liber. În ciuda dimensiunilor lor reduse prezintă un metabolism foarte complex. De asemenea, microbiologia, include și studii despre patogenitatea microorganismelor care provoacă diverse boli atătă la plante și animale cât și la oameni, studiul prevenirii și tratării acestor boli.

Astfel cunoașterea și exploatarea acestor microorganisme a adus numeroase beneficii, în diverse domenii, omenilor: în medicină (vaccinuri, antibiotice, vitamine, enzime), cercetare (organisme model de studiu), industria alimentară și agricolă (producerea pâinii, vinului, berii), biotehnologii (tradiționale și moderne), ecologie (stau la baza mediului înconjurător participând la circuitul carbonului, azotului, oxigenului, sulfului în natură).

Multe dintre suprafețele corpului, atât interne cât și externe, prezintă numeroase microorganisme care alcătuiesc flora normală. Aceste micr

oorganisme nu sunt patogene pentru oameni ci în unele cazuri chiar participă la apărarea organismului iîmpotriva altor patogeni.

Odată cu consolidarea ca microbiologiei ca știință și ca un domeniu propriu de cercetare foarte bine conturat, microbiologia a contribuit la dezvoltarea altor științe biologice, cum sunt: biologia generală, chimia, fiziologia, genetica, științele medicale și științele agricole (Pamfil și Henegariu, 1996; Drăgan-Bularda și Samuel, 2006).

În lucrarea de față voi prezenta frecvența infecților urinare precum și patogenitatea bacterilor cazuatoare ale acestor infecții, identificați la laboratorul City Med din Satu Mare, în anii 2010, 2011, 2012.

În primele capitole ale lucrării voi vorbi un pic despre caracterele generale ale bacteriilor cauzatoare de infecții ale tractului urinar, printre care cele mai frecvente sunt E.coli urmate de bacterii mai puțin frecvente ca și Klebsiella, Proteus, Pseudomonas aeruginosa, Enterobacter spp., Stafilococcus aureus. În continuare voi prezenta metodele și tehnicile folosite pentru determinarea acestor infecții precum și tratamentul aplicat în aceste cazuri, urmând să închei prin câteva statistici cu prvire la frecvența bacteriilor cauzatoare a infecțiilor urinare de-a lungul celor trei ani de studiu.

1. InfecȚii ale tractului urinar

1.1. Generalități

1.2. Etiologie

1.2.1. Bacterii care aparțin familiei Enterobacteriaceae

1.2.1.1. Încadrare sistematică

Clasificarea microorganismelor și încadrarea taxonomică a diferitelor specii este foarte greu de realizat datorită multor modificări și descoperiri care apar de-a lungul anilor. În prezent există un sistem de clasificare a procariotelor care este recunoscut de către toți specialiștii în domeniu, și anume: Bergey’s Manual of Systematic Bacteriology. Conform ultimei ediții a manualului lui Bergey, încadrarea taxonomică a acestei familii este următoarea (Garrity și colab., 2005):

Domeniul Bacteria

Phylum BXII. Proteobacteria

Clasa III. Gammaproteobacteria

Ord. XIII. Enterobacteriales

Fam. I. Enterobacteriaceae

1.2.1.2. Escherichia coli

E. coli și diverse tulpini ale acesteia sunt bacterii colonizatoare alea tractului urinar, porțiunea terminală a intestinului subțire și intestinul gros, al oamenilor și animalelor. Aceste bacterii fiind prezente peste tot unde sunt materii fecale, acestea fiind principala sursă de contaminare alături de apa și mănacarea care poate fi deasemenea contaminată. Aceste bacterii sunt cele mai numeroase, majoritatea posedând factori virulenți care produc boli ca diareea, boli ale tractului urinar, boli sistemice (Wilks și colab., 2003). Prin urmare putem spune că E. coli este responsabilă de aproximativ 85% din cazurile de uretrocistite (infecții ale uretrei și ale vezicii urinare), de 80% din cazurile de prostatite cronice bacteriene, și mai mult de 90% dintre cazurile de pielonefrite acute (inflamația pelvisului și parenchimului renal), dar are un rol important în sinteza unor vitamine din grupul B și K și contribuie la menținerea unui echilibru al biocenozei (Moldovan și colab., 2005).

E. coli sunt bacterii Gram negative, mobile, majoritatea putând avea și capsulă polizaharidică. Cresc foarte bine pe medii non-selective, producînd colonii mari și roșii, lactozo-pozitive. Temperatura optimă pentru creștere este între 15 și 45 de ºC, unele tulpini pot supraviețui și la temperaturi mai ridicare de 60 ºC timp de 15 minute sau la 55 ºC timp de 60 de minute.

Printre caractereristicile biochimice comune cu restul enterobacteriilor amintim: fermentează glucoza, reduc nitrații la nitriți, sunt catalazo-pozitivi și oxidazo-negativi și fermentează lactoza (Moldovan și colab., 2005). Aceste bacterii prezintă și diferențe față de restul enterobacterilor prin facptul că sunt capabile să utilizeze diferite zaharuri pentru creștere și dezoltare dar și printr-o serie de racții biochimice caracteristice. Dintre aceste reacții biochimice putem aminti căteva cum ar fi producerea de indoli, formarea de acizi și gaze din lactoză sau alți carbohidrați.

Structura antigenică a E. Coli este foarte complexă, serotipurile fiind: O – antigene somatice, H – antigene flagelare și K – antigene capsulare. Pănă în prezent au fost descrise circa 180 de antigene de tip O, grupul continuând să se extindă; aproximativ 50 de atigene H care se împart la rândul lor ăîn alte trei clase L, A și B în funție de influența temperaturii asupra aglutinării, antigenități și asupra legării anticorpului.

E. coli mai posedă și antigene fibrilare “F”, care pot media adeziunea la o mulțime de cellule umane și animale care conțin manoză. Aceste adeziuni fiind implicate în patogenitate unor boli ca și diareea sau infecții ale tractului urinar. (Davin Greenwood și colab., 2007)

Tulpinile de E.coli posedă diferite mecanisme ale patogenității. Majoritatea exprimă capacitatea de a hemoliza eliberănd ioni ferici prin ruperea legături dintre aceștia și hemoglobin. Alte tulpini prezintă sidero-pori care eliberează ionii ferici din proteinele transportoare ale acestor ioni (exemplu transferina, lactoferina).

Printre principalele simptome clinice produse de aceste bacterii sunt infecții ale tractului urinar și infecții septice, infecții care pot fi acumulate din spitale sau din afara acestora. E.coli pot produce și alte boli cum a fi meningitele la nou-născuți care sunt produse de antigenele capsulare K1, septicemia, infecții biliare, infecții respiratorii, infecții O.R.L., suprainfecții ale plăgilor și arsurilor, infecții genitale, infecții nosocomiale (Moldovan și colab., 2005).

Tratamentul infecțiilor urinare și a celor septice se face în principal cu antibiotic ca și ampicilina, tetraciclină, aminoglicozide, cefaloporinesporine, trimethoprim, sulfonamide. Totuși multe tulpini au dezvoltat rezistență împotriva ascestor antibiotice (Davin Greenwood și colab., 2007) .

1.2.1.3. Klebsiella spp.

Pănă în prezent au fost indetificate patru specii care aparțin genului Klebsiella și anume: K. pneumoniae, K. oxytoca, K. ozenae, și K. Rhinoscleromatis (Wilks și colab., 2003; Moldovan și colab., 2005).

Aceste bacterii se găsesc în special în flora intestinală la om și animale, iar în număr redus se găsesc și la nivelul mucoasei tractului respirator.

Klebsiella spp. sunt bacili Gram negativi, imobili, cu dimensiuni de 1-2 µm, în lungime, fiind așezați izolat sau căte doi (diplobacili). Diferitele tulpini ale acestui gen pot fi diferențiare pe baza unor teste biochimice simple. Acestea cresc pe medii simple de agar unde agarului formează colonii mari, opace, nepigmentate, pronunțat convexe la început, cu tendință de scurgere, aplatizare și confluare după câteva zile. Sunt germeni aerobi, facultativ anaerobi.

Materialul capsular este produs în prezența carbohidraților. Materialul capsular este format din polizaharide care conțin acid glucuronic și acid piruvic. Temperatura aoptimă de creștere este între 12 și 43 ºC, optimul fiind de 37 ºC, și pot fi distruse dacă sunt șinute la temperaturi de 55 ºC timp de 30 de minute.

Structura antigenică cuprinde antigene K, aproximativ 80 de dintre care cele mai cunoscute în cadrul bolilor umane sunt K1, K2, K3, K5 și K12. Deasemenea sunt prezente cinci antigene O, patru dintre acestea fiind identice cu cele produse de E. Coli.

Sunt germeni condiționat patogeni. Patogenitatea lor este dată de prezența capsulei, care asigură rezistența la fagocitoză, a endotoxinei și a unei enterotoxine termostabile evidențiate la unele tulpini izolate din scaunul copiilor cu enterită (Moldovan și colab., 2005).

Klebsiella spp. produc numeroase boli printre care putem enumera: infecții ale tractului urinar, infecții ale tractului respirator, bacteriemii, meningite. K. pneumoniae este cel mai des întâlnită bacterie din cadrul genului și roduce deseori pneumonie, iar ocazional infecții ale tractului urinar și bacteriemii. K. rhinoscleromatis și-a primit numele după boala pe care aceasta o produce la nivelul tractului respirator și anume rhinoscleromul cronic, leziunile fiind produse la nivelul nasului, laringelui, gâtului, traheei și constă granulomatoză la nivelul submucoaselor. K. ozaena produce o bolală cronică mai puțin frecventă – rinită atrofică. (David Greenwood și colab., 2007).

Klebsiella spp. izolate clinic produc β-lactamaze ceea ce le face rezinstente la ampicilină, amoxicilină și penicilină. Astfel pentru un tratament eficient trebuie administrate medicamente care inhibă β-lactamazele în asociație cu antibioticele mai sus amintite.

1.2.1.4. Proteus spp.

La om, în cazuri patologice se întălnesc două specii din genul Proteus și anume P. vulgaris și P. mirabilis care fac parte din flora intestinală.

Sunt bacili scurți, Gram negativi cu capetele rotunjite și cu polimorfism accentual, prezintă mobilitate mare, sunt nesporulați și necapsulați.

Cresc foarte bine pe mediile nutritive de laborator, iar pe medile solide au proprietatea de a se răspândi asemenea unui roi, putând împânzi toata suprafața mediului. Acestă proprietate a bacteriilor de a se răspândi foarte rapid este discontinuă, alternănd perioade de creștere intensă cu perioade staționare.

Proteus este unul dintre cei mai rezistenți germeni, rezistănd atât la variații de temperatură cât și la variații de pH. deasemenea rezistă în condiții de uscăciune timp îndelungat. Sunt germeni lactozo-negativi, produc hidrogen sulfurat, urează și secretă fenilalanindezaminază (FAD). Elaborează enzime cu caracter proteolitic (participă la procesul de putrefacție) (Moldovan și colab., 2005).

Proteus spp. prezintă antigenele somatice O și antigenele flagelare H. Din punct de vedere antigenic, bacilul Proteus se împarte în serotipuri ca: OX2, OX19, OXK.

O altă caracteristică importantă a acestor specii o reprezintă capacitatea de a dezamina aminoacizi (oxidative), lucru evidențiat în urma creșterii acestor bacterii pe medii care conțin fenilalanină din care se va prodece acid fenilpiruvic.

Tulpinile de P. Mirabilis sunt predominante în cazul infecților tractului urinar la copii și în cazul bacteriemiilor. Tulpinile producătoare de idoli sunt izolate în special din spitale de la oameni mai în vărstă. De asemenea pot apărea și septicemii ăn cazul unor complicații în timpu operațiilor la nivelul tractului urinar sau pot însoții meningita, în special la copiii nou-născuți.

Patogenitatea acestor bacterii este dată de mobilitatea lor ridicată și chemotaxism. Unele tulpini pot exprima hemoliza fie calciu-dependentă fie calciu-independentă, iar alte tulpuni ăși crează condiții alcaline în urină ceea ce duce la formarea calculilor la nivelul tractului urinar.

Tratamentul împotriva infecțiilor provocare depinde de specie. Astfel ăn cazul P. mirabilis, care nu produce β-lactamaze, ampicilina, benzilpenicilina și alte antibiotice β-lactam sunt foarte eficiente. P. vulgaris sunt de obicei rezintente la penicilină și cefalosporine însă sensibile la cefotaxime. Toate tulpinile sunt rezistente la tetraciclină.

1.2.2. Pseudomonas aeruginosa

Conform ultimei ediții a manualului lui Bergey, specia Pseudomonas aeruginosa aparține:

Domeniului Bacteria

Încrengăturii BVII Proteobacteria

Clasa III Gammaproteobacteria

Ordinul IX Pseudomonadales

Familia I Pseudomonadaceae

Genul Pseudomonas (Garrity și colab., 2005).

Termenul de pseudomonas descrie un grup larg de bacili aerobi, non-fermentativi, Gram-negativi aparținând la mai mult de 100 de specii din genul Pseudomonas. Marea majoritatea sunt saprofite și sunt abundente în sol și apă.

Ps. aeruginosa este un patogen oportunisc, care apare la om, din mai multe motive:

Capacitatea de a se adapta ușor

Prezintă rezistență crescută la numeroase antibiotice și dezinfectanți

Prezintă fctori virulenți

Afectează mai ales pacienții mai în vârstă sau aflați sub diferite tratamente cu imunospupresive

Sunt bacterii necapsulate și nesporulative, iar mobilitatea este dată de di flageli aflați la poli opuși. Sunt strict aerobe dar pot crește și în condiții anaerobe. Se dezvoltă foarte bine pe o gamă largă de medii, majoritatea producând pigmenți verzi-albaștrii care difuzează în mediul de cultură. Ps. aeruginosa produce mai multe tipuri de pigmenți: albastru- pyoceanin de unde vine și denumirea de P. pyocyanea, galben-verzui fluorescent – fluorescein sau puoverdin, roșu- pyorubin și maro – melanin. Temperatura optimă de creștere fiind între 37-42 ºC.

Pseudomonas aeruginosa diferă de ceilalți membrii din Enterobacteriaceae prin facptul că utilizează energia carbohidraților prin oxidare, mai degrabă decăt metabolismul fermentativ al altor bacterii.

Bacterile își manifestă virulența prin intermediu unor factori virulenți, în special două exotoxine, exotoxina A și S precum și o varietate de substanțe citotoxice care includ proteaze, fosfolipaze, rhamnolipide și pigmentul albastru (pyocyanina).

Aceste bacterii produc numeroase boli, printre care amintim: infecții gastrointestinale și ale tractului urinar (mai ales la pacienții cateterizați), infecții ale corneei (la cei cu lentile de contact), infecții ale sistemului nervos și ale aparatului locomotor (osteomielite, mai frecvent întâlnite la pacienții cu ulcere diabetice). De asemenea poate produce infecții pulmonare, otice, infecții ale arsurilor, endocardite și bacteriemii.

Tratamentul acestor infecții se bazează pe administrarea de aminoglicozide (gentamicină, tobramicină) în asociație cu atibiotice β-lactam. Alte antibiotice active sunt: aztreonamul, imipenemul, meropenemul, fluoquinolone, ceftazidim, cefoperazonă, cefepime, cefpirome. Ps. aeruginosa dobândește foarte ușor rezistență la antibiotice. (David Greenwood și colab., 2007).

1.2.1.5. Enterococcus spp.

Phylum BXIII. Firmicutes

Clasa I. Bacilli

Ord. II. Lactobacillales

Fam. IV. Enterococcaceae

Enterococcus

(Whitman și colab., 2009)

Aceste specii se găsesc deasemenea în microflora intestinala la oameni iar dintre speciile cele mai frecvente amintim Enterococcus fecalis și Enterococcus faecium. Aceste specii sunt aociate cu boli ale tractului urinar, endocardită, infecții ale tractului biliar, leziuni supurative abdominale, peritonită.

Enterococcus spp. nu prezintă motilitate, sunt catalază-negative. Temperatura optimă de creștere este de 45 ºC iar în prezența NaCl 6.5% și un ph de 9 prezintă difetențe calitative față de Streptococi. Acestea sunt bacterii oportuniste, prezentând o patogenitate scăzută.

Pentru tratarea infecțiilor cuzate de Enterococcus fecalis și Enterococcus faecium se folofesc combinații de antibiotice ca aminipenicilină cu streptomicină sau gentamicină, succesul tratamentului costând în eficacitatea combinaților folosite deoarece în cele mai multe cazuri bacteriile dezvoltă rezistență la antibiotice.

1.2.3.Staphylococcus aureus

Conform ultimei ediții a manualului lui Bergey, încadrarea taxonomică a speciei Staphylococcus aureus este următoarea:

Phylum BXIII. Firmicutes

Clasa I. Bacilli

Ord. I. Bacillales

Fam. VIII. Staphylococcaceae

Staphylococcus, Macrococcus, Salinicoccus

(Whitman și colab., 2009)

S. aureus este o bacterie Gram-pozitivă, cu formă sferică sau de coc, avănd diametrul de 1 µm. Acești coci sunt dispuși în grămezi neregulate asemănătoare unui ciorchine de struguri.

Aceste bacteri nu sporulează, sunt imobile și de obicei nu sunt încapsulate. Temperatura optimă de dezvoltare a acestor bacterii este de 37 grade C, coloniile avănd formă circulară cu diametru de 2-3 mm, suprafață moale, cremoasă. De obicei coloniile sunt opace dar uneori prezintă și o colorație ușor aurie-gălbuie.

Printre caracteristicile distictive ale S. aureus putem observa:

Producerea unei enzime extracelulare, numită coaglază, care acționează asupra fibrinogenului transformându-l în fibrină, proces realizat cu ajutorul unui activator prezent în plasmă

Produc nucleaze termostabile care acționează asupra ADN

Produce proteine de suprafață cunoscute sub denumirea de clumping factor sau bound coagulase care reacționează cu fibrinogenul (Davin Greenwood și colab., 2007)

Germenii sunt foarte rezistenți mai ales MRSA (Methicillin –resintant S. aureus), care este endemic în numeroase spitale, afectînd pacienții vulnerabili. Aproximativ 50-60% din pacienții afectați cu MRSA nu manifestă simptome specifice.

Omul reprezintă o bună gazdă pentru aceste bacterii, nasul fiind principalul loc de colonizare a stafilococilor, aceștia se găsesc în proporție de 30% la persoanele sănătoase. S. aureus se pot găsi și la suprafața pielii unde cauzează infecții la nivelul acesteia dar și la nivelul mucoasei nazale, cum am amintit mai sus. De asemenea se găsește la nivelul vaginului, la aproximativ 5% dintre femei, predispunându-le la sindromul șocului toxic (Levinson, 2008).

Virulența streptococilor constă în prezența numeroșilor factori virulenți care ajută aceste organisme să treacă de barierele defensive ale corpului și să invadeze, supraviețuiască și să colonizeze țesuturile.

S. aureus determină numeroase îmbolnăviri în rîndul oamenilor, în principal prin endotoxinele pe care acestea le produc. Endotoxinele produse de S. aureus sunt de mai multe tipuri A-E, G, H, I, J, care ajung în organismul uman odată cu alimentele infectate, iar în căteva ore se pot observa simptomele caracteristice toxi-infecțiilor alimentare, și anume amețeli, senzații de vomă, diaree.

O altă boală produsă de aceste bacterii este sindromul șocului toxic (TSST-1), specific femeilor care se manifestă prin menstruație abundentă sau uneori prin lipsa menstruației. Factorul care determină patpgenitatea acestei boli este lipsa anticorpilor pentru TSST-1.

Astefl printre infecțile cauzate de S. aureus putem enumera: infecții cutanate piogene (furunculul, carbuncul, panarițiu, foliculite, impetigo), sindrom exfoliativ, infecții glandulare, osteomielită, infecții ale tractului respirator, infecții la nivelul seroaselor, infecții urogenitale, infecții digestive, septicemii, septicopiemii, sindromul de șoc toxic (Junie, 2007).

Tratamentul în cazul infecțiilor cu stafilococi cionstă în administrarea de antibiotice. Eritromicina, vancomicina, clindamycina sunt cele mai indicate, mai ales în cazul în care pacieții sunt alergici la penicilină. Acidul fusidic și rifampicina nu sunt foarte recomandate (Davin Greenwood și colab., 2007).

1.2.4. Fungi

Clasificarea principalelor micromicete de interes industrial a fost făcută conform http://www.indexfungorum.org. Incertae sedis = unitate taxonomică încă insuficient caracterizată și, prin urmare, cu o poziție incertă.

DOMENIUL EUKARYA

Regnul: Fungi

Încrengătura: Ascomycota

Subîncrengătura: Saccharomycotina

Clasa: Saccharomycetes

Subclasa: Saccharomycetidae

Ordinul: Saccharomycetales

Familia: Saccharomycetaceae

Saccharomyces, Kluyveromyces, Zygosaccharomyces

Familia: Saccharomycodaceae

Kloeckera

Familia: Pichiaceae

Pichia, Hansenula, Brettanomyces, Dekkera

Familia: Dipodascaceae

Geotrichum

Familia: Incertae sedis

Debaryomyces, Candida, Wingea

Subîncrengătura: Taphrinomycotina

Clasa: Schizosaccharomycetes

Subclasa: Schizosaccharomycetidae

Ordinul: Schizosaccharomycetales

Familia: Schizosaccharomycetaceae

Schizosaccharomyces

Subîncrengătura: Pezizomycotina

Clasa: Eurotiomycetes

Subclasa: Eurotiomycetidae

Ordinul: Eurotiales

Familia: Trichocomaceae

Penicillium, Aspergillus, Paecilomyces

Ordinul: Onygenales

Familia: Onygenaceae

Anixiopsis

Familia: Arthrodermataceae

Trichophyton, Epidermophyton

Familia: Incertae sedis

Myceliophthora

Clasa: Sordariomycetes

Subclasa: Hypocreomycetidae

Ordinul: Hypocreales

Familia: Hypocreaceae

Trichoderma

Familia: Nectriaceae

Fusarium

Familia: Incertae sedis

Cephalosporium, Emericellopsis

Ordinul: Microascales

Familia: Microascaceae

Scopulariopsis

Subclasa: Sordariomycetidae

Ordinul: Sordariales

Familia: Sordariaceae

Neurospora

Familia: Chaetomiaceae

Chaetomium

Clasa: Leotiomycetes

Subclasa: Leotiomycetidae

Ordinul: Helotiales

Familia: Sclerotiniaceae

Botrytis

Clasa: Dothideomycetes

Subclasa: Dothideomycetidae

Ordinul: Capnodiales

Familia: Davidiellaceae

Cladosporium

Subclasa: Pleosporomycetidae

Ordinul: Pleosporales

Familia: Pleosporaceae

Alternaria

Subclasa: Incertae sedis

Ordinul: Incertae sedis

Familia: Myxotrichaceae

Clasa: Incertae sedis

Subclasa: Incertae sedis

Ordinul: Incertae sedis

Familia: Incertae sedis

Mycoderma

Încrengătura: Zygomycota

Subîncrengătura: Mucoromycotina

Clasa: Incertae sedis

Subclasa: Incertae sedis

Ordinul: Mucorales

Familia: Rhizopodaceae

Rhizopus

Familia: Mucoraceae

Mucor, Thamnidium

Încrengătura: Basidiomycota

Subîncrengătura: Pucciniomycotina

Clasa: Microbotryomycetes

Subclasa: Incertae sedis

Ordinul: Sporidiobolales

Familia: Incertae sedis

Rhodotorula

Subîncrengătura: Agaricomycotina

Clasa: Agaricomycetes

Subclasa: Agaricomycetidae

Ordinul: Agaricales

Familia: Marasmiaceae

Lentinula

Familia: Agaricaceae

Agaricus

Subclasa: Incertae sedis

Ordinul: Polyporales

Familia: Phanerochaetaceae

Phanerochaete

Familia: Pleurotaceae

Pleurotus

Familia: Polyporaceae

Polyporus, Trametes, Poria

Clasa: Tremellomycetes

Subclasa: Incertae sedis

Ordinul: Incertae sedis

Familia: Incertae sedis

Moniliella

Fungi reprezintă un grup larg de organisme heterotrofe, dintre care majoritatea se găsesc ăn sol ca saprofite.

Acestea sunt organisme eucariote, diferă mult de plante și animale mai ales prin trei mari categorii:

mucegaiuri (fungi multicelulari filamentoși), au creștere apicală. Aceștea se reproduc prin spori, asexuat (doar prin mitoză) și sexulă (meioză precedată de fuziunea celor doi nuclei haploizi)

drojdii sunt predominant unicelulare cu formă ovală sau rotundă. Se înmulțesc asexuat

fungi dimorfici (David Greenwood și colab., 2007) sunt capabile să își modifice creșterea în funcție de condițiile de mediu (fie spre formarea unui micelui, fie unicelulare)

Infecțile produse de fungi se numesc micoze și sunt de trei tipuri: micoze superficiale, micoze subcutanate și micoze sistemice.

Micozele superficiale afectează pielea, unghile, părul și diferite mucoase, fiind cele mai comune și răspândite infecții fungile de pe tot globul. Dintre bolile produse amintim dermatofitoza sau ringworm care afecteză țesuturile keratinizate cum ar fi părul, unghile, pielea, boală produsă de dermatofite care au proprietatea de a digera keratina. Alte infecții care pot afecta mucoasele bucale, vaginale sunt cauzate de specii din genul Candida în special C. albicans.

Micozele subcutanate produc dermatite și au o incidență mai mare în regiunile tropicale și subtropicale.

Micozele sistemice sunt produse prin inhalarea de spori, mucegaiuri. Inițial se instalează infecții pulmonare urmând apoi să afecteze și alte organe. Acești fungi se pot împărți în două clase: patogebi adevărați și patogeni oportuniști. Micozele sistematice pot fi produse de specii aparținând genului Aspergillus, Candida, Cryptococcus. (Davin Greenwood și colab., 2007).

Tratamentul constă în administrarea de antifungice subtanțe asemănătoare antibioticelor, tratamentul fiind stabilit în urma realizării antifungigramei.

1.3. Patogenie

Pentru a deține controlul asupra răspândirii infecților este necesar să înțelegem natura patogenului și modalitățile prin care aceștia sunt transmiși. Știința care se ocupă cu studiul trasmiterii bolilor infecțioase se numește epidemiologie. Astefle cunoscând modalitățile de trasmitere a bolilor, este important ca în primul rând să ne ferim și să prevenim eventualele infecții. Un lucru care vine în ajutorul prevenirii unei infectări îl reprezintă barierele naturale antimicrobiele care la nivelul tractului urinar sunt reeprezentate de uroepiteliu care etse dublat de mucopolizaharide care luptă împotriva adziunii bacterilor la mucoasa intestinală. Alte bariere naturale sunt spălarea sunt spălarea mucoasei prin simplu flux al urinii, concentrația crescută de uree, ph-ul scăzut al urinii (Bălășoiu și colab., 2008).

În unele cazuri echilibrul dintre gazdă și microorganisme este perturbat și astfel se pot instala infecții ale tractului urinar prin colonizarea cu bacterii: reflux vezico-ureteral, modificarea compoziției urinare, care favorizează creșterea bacteriană (sarcină, diabet zaharat), lezarea mucoasei prin instrumentații.

Infecțile tractului urinar se pot realiza prin două căi, una asccendentă și una descendentă. Calea asccendentă este cea mai frecvenă și se realizează prin căile urinare inferioare care au localizare specifică, exemplu la nivelul uretrelor. Căile descendente sunt mai rare și apar în cazul unei obstrucții sau reflux al urinii, aceste bacterii pot afecta și rinichii.

Sa constatat că femeile prezintă un risc mai ridicat de a face o infecție la nivelul tractului urinar.

În cele mai multe cazuri lupta dintre oameni și bacterii este cea mai evidentă în medile spitalicești unde oamenii sunt puși în situații vulnerabile.

Infecțile acumulate din cadrul spitalului se mai numesc și infecții nosocomiale și pot fi de origine exogenă sau endogenă. Sursa exogenă poate fi alte persoane din spital care sunt infectate sau obiecte și echipament contaminate (infecție din mediul înconjurător). Totuși există și factori de risc care predispun anumite persoane la dobândirea infecților, și anume: vărsta, tratamentul cu anumite medicamente, boli preexistente, operații.

Cele mai comune microorganisme responsabile pentru infecțile spitalicești sunt: Staphylococcus aureus (MRSA) întălnită mai ales după operații sau la maternități, Pseudomonas aeruginosa care sunt bacterii oportuniste afectând mai ales pacineții vulnerabili și deasemenea se mai găsesc și E.coli, Klebsiella, Enterococcus spp. și Candida albicans.

După cum am amintit și mai sus aceștia se pot transimite pe mai multe căi: pe cale aeriană (strănuturi, tuse, vorbit, aerosol, aparate care ajută la respirație), prin mâncarea contaminată din spitale, transfuzii de sânge. În fig. sunt prezentate principalele modalități de infecatre cu agenți patogeni.

Pentru a prevenii și ține sub control aceste infecții este nevoie să se ia în considerare măsuri stricte de igienă atăt în rândul personalului cât și al aparaturii. Aceste lucruri se pot realiza prin sterilizare și decontaminare, folosirea instrumentelor sterile, dezinfectare și curățare.

Fig. Mijloace de contaminare cu agenți patogeni

1.4. Manifestări clinice

Extremitățile tractului genito-urinar, atât la bărbați căt și la femei, prezintă numeroase bacterii aparținând microflorei normale,iar vezica urinară și rinichii ar trebui să fie lipsiți de orice microorganisme. Aceste țesuturi sunt cel mai des afectate de patogeni oportuniști, tractul genito-urinar reprezentând poarta de intrare a patogenilor, mai aleși cei transmiși prin contac sexual.

Infecțile tractului urinar pot fi cauzate de o largă varietate de microorganisme. Uretra și vezica urinară find cele mai afectate ducând la apariția unor boli ca și uretrită și cinstită, care se caracterizează prin inflamații superficiale, urinări frecvente, durere la urinare, discomfort suprapubian. De asemenea pot fi afectați și rinichii producându-se boala numită și pielonefrită caracterizată prin inflamare, febră, dureri de spate, disfuncții ale rinichilor.

Pielonefrita precum și alte infecții ale tractului urinar sunt cel mai des întălnite la femeile adulte, mai degrabă decăt la bărbați sau femeile tinere, deoarece structurile genitale femeiești sunt mai suceptibile la infecții și deasemenea deaorec acestea suferă modifcă în timpu mestruației și în timpu sarcinii.

O altă infecție, care afectează glandele prostatei este prostatită,însoțită de simptome ca urinări frecvente, dureri de spate, febră. Astefl de infecții sunt dificil de tratat, în cele mai multe cazuri tratamentul fiind prelungit.

Tractul urinar poate fi afectat de numeroase bacterii, însă cele mai întălnite sunt cele Gram negative înb special E.coli, urmată apoi de Klebsiella, Enterobacter, Proteus, Pseudomonas. Contaminarea are loc de cele mai multe ori accindetal prin intermediul materilor fecale.

1.5. Diagnostic

Diagnosticul infecților tractului urinar nu se poate realiza fără examenul bacteriologic al urinei. Aceste infecții sunt în mare parte cauzate de membrii familiei Enterobacter, dar datorită susceptibilității microbului, stabilirea unui tratamen necesită examinarea în laborator.

Probele microbiologice care urmează să fie examinate trebuie colectate cu mare grijă pentru a se evita posibilele contaminări din mediul extern. Este foarte important ca personalul care desfășoară aceste procese să fie specializat și instrut, să respecte regulile de igienă folosind numai ustensile sterilizate pentru a minimaliza contaminarea probei.

1.6. Tratament

Atunci când barierele fiziologice de apărare a organismului nu mai ține pasul cu eliminarea infecției trebuie să trecem la metode alternative de tratare a infecților utinare.

Tratamentul in cazul infecților urinare se alege în funcție de rezultatele obținute la examenul bacteriologic al urinei. În marea majoritate a cazurilor se folosesc chimioterapeutice și antibiotice deaorece dau cele mai bune rezultate (fig. Strategii de aplicare a chemoterapiei). De multe ori aceste antibiotice sunt administrate în diferite combinații ca de exempli antibioticele β-lactam cu cele aminoglicozidice cel mai des întălnite întratarea infecților cu streptococi.

Unele antibiotice sunt agenți microcidali care omoară microorganismele iar alete sunt agenți microstatici care inhibă creșterea microorganismelor dar nu le omoară.

Răspunsul la aceste medicamente este influențat de diferiți factori care depind de gazdă. În multe cazuri datorită hipersensibilitații pacienților da diferite medicament (exemplu penicilina) pot apărea probleme de toxicitate cu efecte secundare ca: amețeală, diaree, senzații de vomă asftel fiind neiove de schimbarea tratamentului. O altă cauză care duce la eșecul tratamentului este faptul că multe antibiotice nu pot penetra barierele anatomice și astefl nu vor ajunge la locut țină.

Selectarea antibioticului cel mai potrivit se realizează astfel (luând în considerare mai mulți factori): sensibilitatea agentului infecțios la diferitele tipuri de antibiotice, efectele secundare alea antibioticului (toxicitatea acestuia), proprietățile chimice ale antibioticului și concentrațiile acestuia astfel încât să poată să ajungă la locul țintă, biotransformările pe care aceștia le suferă de-a lungul tractului urinar (capacitatea de a fi activi pentru o perioadă destul de lungă pentru a-și putea manifesta efectul).

Fig. Strategii de utilizare a chemoterapiei.

Printre cele mai folosite antibiotice pentru cistitele acute sunt: nitrofurantoinul, amoxacilina, cefalexinul și ciprofloxacinul sau alte quinolone. Fiecare dintre aceste tratamente vindecă 90-95% dintre femeile cu cistite acute (Ronald și Alfa, 1996).

Pentru pacienții cu infecții complicate, antibiotice cele mai folosite sunt cefalosporinele sau gentamicina iar la pacienții cu infecții acute, precum pielonefrită acută sau prostatită acută sunt prescrise uneori și antibiotice intravenoase. Aminoglicozidele și cefalosporinele sunt de obicei alese. Tratamentele lungi cu antibiotice orale sunt folositoare pentru prevenirea infecțiilor recurente la femeile care au prezentat infecții frecvente (Ronald și Alfa, 1996).

2. Metode și materiale

2.1. Scurtă introducere

Lucrarea de față are la bază cercetări care au fost efectuate la Laboratorul City Med din Satu Mare și are ca scop urmărirea frecvenței infecților urinare la diferiți pacienți.

Laboratorul a fost deschis în 2007 și este unul dintre cele mai moderne laboratoare din Satu Mare.

Fig. Recepția Laboralorului City Med

În cadrul acestui laborator se realizează o gamă larga de analize medicale, în diferite domenii: hematologie, biochimie, serologie, hemostază, imunologie, microbiologie, examen de urină, parazitologie.

Laboratorul de analize medicale este dotat cu echipamente moderne și performante, operate de un personal competent și bine instruit, folosirea de materiale și reactivi de cea mai bună calitate, proceduri de lucru clare și verificate, efectuarea zilnică de controale interne pentru a putea oferi servicii superioare și de calitate.

Fig. Echipament de laborator

2.2. Diagnostic etiologic

Diagnosticul de laborator este un diagnostic bacteriologic. Acesta se realizează prin metode directe, bazate pe identigicarea și izolarea germenilor care afectează tractul urinar.

Stabilirea etiologiei unei infecții urinare este realizată în mai multe etape pe care le voi prezenta în următoarele pagini.

2.2.1. Prelevarea produsului patologic

Pentru a se realiza testul de urina este necerar, în primul rând, recoltarea acesteia, lucru care se poate realiza prin mai multe metode cum ar fi: proba curată prinsă în zbor din jetul mijlociu, prelevarea la copilul necooperant, proba prinsă în zbor din jetul mijlociu de urină fără decontaminare specialî a organelor genitale, aspirația suprapubiană și prelevări prin cateter.

Proba curată prinsă în zbor din jetul mijlociu, satisface cel mai bine cerințele examenului cito-bacteriologic de culegere a urinei în cazul adulților. Pentru a realiza această procedură este necesară prezența unor condiții optime de laborator și a unui personal bine instruit pentru realizarea acesteia. Scopul acestei metode este de a preveni contaminarea probei cu alte microorganiste sau impurități care ar putea exista pe lenjeria intimă, fire de păr, particule din regiunea perineală sau particule antrenate odată cu jetul de urină, labii sau de pe mâini, lucruri care ar putea interfera la rezultatul final al analizelor.

Prelevarea de la coilul necooperant (nou născut, sugar) este dificilă și se realizează cu ajutorul unor pungi sterile din material plastic.

Proba prinsă în zbor din jetul mijlociu de urină fără decontaminarea specifică a organelor genitale are ca scop depistarea unor patogeni care nu sunt rezidenți ai colonului sau uretrei distale (bacilii tuberculozei, bacilii tifici, leptospire) sau supravegherea epidemiologică a infecției căilor urinare cu organisme condiționate patogene (consult prenatal al gravidelor, colectivității școlare sau de femei).

La pacineții la care examinarea repetată a probelor din jetul mijlociu dă rezultate eronate, se recurge la prelevări speciale cum ar fi asirația pubiană care șuntează cel mai eficient contaminarea uretrală a probelor de urină, însă nu o elimină absolut la femei.

Altă meode de prelevare specială o reprezintăprelevarea prin cateter care reduce riscum contaminării probei dar expun pacienții la riscul de infecție. Această metodă se uitilizează în cazul pacienților necooperanți, pacienți care nu micționează din cauze neurologice sau urologice, pacineți caterizați pentru exploatarea urologică, pacienți cu cateter „a demeure”.

2.2.2. Inocularea produsului patologic

După ce am prelevat produsul patologic, este necesară inocularea acestuia în vederea izolării în cultură pură.

Aceste medii sunt caracteristice pentru identificarea, izolarea și numărarea bacterilor care populează tractul intestinal.

Mediul de geloză + sânge

Compoziție:

Peptonă peptică 10 g

Extract de carne 5 g

Clorură de sodiu 5 g

Agar bacteriologic 15 g

pH=7,4

Mediul CLED

Compoziție:

Peptonă……………………………………………10g

Extract de carne……..5g

Lactoză…………………..10g

Clorură de sodiu…….. 5g

Albastru brom-timol……………….0,02g

Agar……………………….15g

pH=7,5

După prepararea medilor de cultură, agentul patogen este însămânțăt și se inculbează timp de 18-24 ore la o temperatură de 37 grade C. După ce s-a scurs perioada de incubare se va observa, pe mediul de cultură, apariția unor colonii de bacterii. Aceste bacterii sunt apoi supuse unui alt test- antibiograma în vederea stabilirii unui tratament.

2.2.3. Antibiograma

Antibiograma este o metodă care stabilește pe o cultură bacteriană de laborator sensibilitatea sau rezistența unei bacterii față de un antibiotic, care este preconizat de a fi folosit în tratamentul bolii cauzate de bacterie. Eficiența unui tratament cu antibioice este condiționată în primul rând de sensibiliatea agentului patogen la antibioticul respectiv.

Antibiograma se realizează cultivând bacteria de testat in vitro, în condiții standard (mediu de cultură, inocul, timp de incubare) în prezența unor cantități de antibiotice.

Pentru antibiograme am utilizat mediul de cultură Müller-Hinton.

Mediul Müller Hinton

Peptonă peptică 19,5 g

Amidon 1,5 g

Agar-agar 17 g

pH=7,4

Se dizolvă 38g în 1000ml apă distilată și se fierbe pentru o dizolvare completă. Se sterilizează prin autoclavare la 121˚ C timp de 15 minute.

După prepararea mediului urmeză inocularea acestuia cu bacteria în cauză. Urmează apoi aplicarea rondelelor, care sunt defapt niște bucăți de hârtie îmbibate cu antibiotic. Antibioticul prezent în aceste rondele are proprietatea de a difuza în mediu. Vom observa că dacă bacteria este sensibilă la un anumit atibiotic, în jurul rondelei nu se va dezvolta. Astef în urma măsurări diametrului zonei limpede din jurul rondelei se va putea stabili care antibiotic este mai eficit, și care va putea apoi fi administrat ca și tratament.

3. Rezultate

3.1. Caracteristici ale culturilor din izolatele urinare

După cum am amintit și mai sus, principalele bacterii cauzatoare ale infecților tractului urinar sunt E.coli (în fig. se poate observa colonii de E. coli pe mediu de geloză + sânge).

Fig. mediu geloză+ sânge pe care s-au dezvoltat colonii de E. coli.

Caracteristicile coloniilor de E. coli:

Sunt opace, nepigmentate

Sunt lacto-pozitive

Degajă un miros caracteristic

Caracteristicile coloniilor de Pseudomonas aeruginosa:

Lactozo-negativă

Miros caracteristic

Colorează mediul de cultură datorită pigmentului pioverdină

Fig Enterococcus

Caracteristicile colonii de Staphylococcus aureus:

Colonii cu consintență cremoasă, opace, lucioase

Sunt bombate cu margini neregulate

Produc pigmenți de la auriu la portocaliu, galben

Catalaza +, oxidază –

Descompun manitolul

Produce hemolizine (β-hemoliză)

Caracteristici colonii de Proteus spp.:

Degajă un miros caracteristic materilor fecale

Lactozo-negative

3.3. Rezulatul microscopic

3.4. Antibiograma

Antibiograma se realizează cultivând bacteria de testat, în condiții standar (mediu de cultură), în prezența unor cantități de antibiotice (Fig ). Astfel se poate aprecia sensibilitatea sau rezistența diferitelor tipuri de bacterii la antibiotice în vederea obținerii unui tratament corespunzător.

Antifungigrama se efectuează după același principiu, fologind culturi de fungi în loc de bacterii și substanțe antifungice în loc de antibiotice.

Fig. Antibiograma înainte de incubare

Antibioticele sunt folosite sunt alese în funcție de bacteria în cauză. Diamentrul zonelor de inhibiție obținute sunt comparate cu valori de referință corespunzătoare tipului de microorganism și a substanței testate.

Răspunsul microorganismelor la substanțele testate se raportează folosind termenii:

Sensibil (S) – atunci când dozele de medicament folosite inbibă eficient creșterea microbiană

Rezistent (R) – atunci când dozele de medicament folosite nu inhibă creștereamicrobiană

Intermediar (I) – situație intermediară

În continuare voi prezenta principalele antibiotice propuse pentru diferite bacterii și sensibilitatea acestora la ele.

Tabel antibiotice propuse pentru Enterobacterii (E. coli,Klebsiella spp., Enterobacter, Proteus spp., Citrobacter spp. )

Tabel Antibiotice propuse spre testare pentru Pseudomonas aeruginosa

Tabel Antibiotice propuse spre testare pentru specii de enteroccoci

Semnificația grupelor de antibiotice:

Grup A – antibiotice de primă intenție, rezultatele se comunică de rutină

Grup B – antibiotice importante clinic, se testează primar, se comunică selectiv

Grup C – antibiotice importante mai ales pentru infecții nosocomiale, se testează și se comunică selectiv

Grup U – antibiotice testate numai în cazul izolatelor urinare

După realizarea antibiogramelor, și scurgerea perioadei de incubare urmează analizarea acestora prin masurarea diametrului zonei de inhibiție. Se observă că mărimea zonelor este în raport direct cu sensibilitatea bacterie la antibioticul respectiv.

Rezultatele obținute sunt prezentate în următoarele tabele:

Tabel Enterobacteriaceae – urinar

Tabel Pseudomonas aeruginosa – urinar

Tabel Enterococcus spp. – urinar

3.4. Date statistice cu privire la fecvența infecțiilor urinare în perioada 2010-2012

În continuare voi prezenta câteva date statistice privind frecvența infecțiilor urinare pe o prerioadă de trei ani (2010, 2011, 2012).

În urma cercetărilor efectuate am observat că frecvența acestor infecții nu variază foarte mult de la un an la altul, lucru care de poate observa în Fig . Astfel în 2010 s-au efectuat 621 analize de urină, dintre care 101 au fost pozitive.

În 2011, din totalul de 584 de pacienți, 97 au fost diagnosticați cu diferite infecții urinare pe când restul de 487 au fost declarați sănătoși din punct de vedere clinic (Fig).

În următorul an, 2012, dintr-un total de 642 de pacienți, 102 au fost diagnosticați cu infecții urinare (Fig). În acest an se poate observa și o creștere a pacienților alanizați comparativ cu anii precedenți.

Fig Frecvența infecțiilor urinare în anul 2010, 2011 și 2012

O diferență considerabilă care am observat-o în urma acestor cercetări este numărul de cazuri de infecții urinare la bărbați și la femei, femeile reprezentând un procent mult mai ridicat în aces caz.

În anul 2010, din totalul de 101 pacienți infectați, 83 au fost femei și 18 bărbați, lucru care se poate obseva în Fig. În acest an înregistându-se și cea mai mare diferență între cele două sexe în cazul infecților urinare.

În următorul an, 2011, în 68 din cazuri avem femei și doar 29 de bărbați infectați dintr-un total de 97 de cazuri, iar în ultimul an, 2012, se păstrează cam același procentaj dintr-un total de 102 cazuri pozitive, 74 sunt femei și 28 sunt bărbați (Fig).

Fig. Numărul cazurilor de infecții urinare la femei și barbați în perioada 2010-2012

În cazul pacienților a caror rezultate au ieșit pozitive vom avea infecții cu diferite bacterii care afectează tractul urinar. În tabelul voi enumera bacterile identificate în urma cercetărilor efectuate precum și frecvența acestora pe parcursul celor trei ani.

Tabel Denumirea și numaărul bacterilor cauzatoare de infecții urinare în perioada 2010-2012.

După cum am văzut și în Tabelul cea mai fecventă infecție a tractului urinar este reprezentată de infecția cu bacteria E. Coli, urmată apoi de Klebsiella spp., S. Aureus, Proteus spp., iar printre bacterile cu cea mai mică frecvență putem enumera Ps. Aerugiosa, Enterococcus precum și alte bacterii a căror frecvență este foarte scăzută.

Frecvența acestor bacterii cauzatoare a infecților urinare rămâne în anumite limite constante dealungul celor trei ani, neavând loc răsturnări de situații, lucru care îl putem observa și în Fig. Fig., Fig.

Fig. Numărul de infecții urinare provocate de diferite specii bacteriene în anul 2010.

Fig. Numărul de infecții urinare provocate de diferite specii bacteriene în anul 2011

Fig. Numărul de infecții urinare provocate de diferite specii bacteriene în anul 2012

După cum am mai precizat frecvența cu care o anumită bacterie produce infecții urinare în cadrul unei populații rămâne constantă, lucrul care îl putem observa și în Fig

Fig Numărul de infecții urinare pe parcursul celor trei ani de studiu (2010-2012)

Concluzii

În lucrarea de față am urmărit frecvența infecților urinare la pacienții analizați în laboratorul City Med sin Satu Mare, pe parcursu a trei ani (2010, 2011, 2012).

Investigațile realizate pentru stabilirea etiologie infecților urinare au fost realizate în mai multe etape. În prima etapă am realizat prelevarea materialului patologic destinat examinării, în continuare am efectuat însămânțarea acestuia pe medii de cultură caracteristice pentru identificarea germenilor patogeni din urină, în vederea izolării acestora în cultură pură.

Primele indenficifări au fost pe baza caracteristicilor morfologice ale coloniilor obținute, astfel coloniile de E. coli au putut fi recunoscute prin faptul că sunt opace, nepigmentate, ușor bombate cu diametru cuprins între 2-5 mm, și cu miros caracteristic. Aceste bacterii pot îngălbenii mediul deoarece sunt lactozo-pozitive. Alte bacterii ca și Pseudomonas aeruginosă și Proteus spp prezintă caracteristici distictive prin faptul că sunt lactozo-negativecolorând mediul prin intermediu pigmenților secretați.

După indentificarea bacteriilor în funcție de caracteristicile macroscopice ale coloniilor am realizat și o examinare microscopică cu ajutorul microscopului, proces în urma căruia am putut stabili exact tipul bacteriilor.

În continuare pentru a stabilii sensibilitatea și rezistența diferitor germeni la antibiotice am realizat antobiograma.

În urma rezultatelor obținute cu ajutorul antibiogramei am putut determina și tratamentul în funcție de fiecare bacterie, astfel am constatat că E. coli este sensibilă la ampicilină, acid nalidixic, gentamicină și ceftazidin în timp ce Proteus spp. sunt rezistenți la majoritatea dintre acete antibiotice.

Cu privire la datele statistice obținute de-a lungul celor trei ani am observat diferite modificări: creșete, scade,

. Anul 2010 prezintă cele mai puține infecții dintre toți cei trei anu de studiu și anume 97 de pacienți dintre care 68 sunt femei și 29 bărbați. În anul 2011 dintre cei 101 pacienți infectați 83 au fost femei și doar 18 bărbați. În anul 2012 avem o situație foarte asemănatoare, numărul persoanelor infectate râmanad constat, 102 dintre care 74 femei și 28 bărbați, crescând doar frecvența bolilor infecțioase în rândul bărbaților. Deși diferențele de a un an la altul nu sunt foarte semnificate s observă totuși o creștere a acestora în fiecare an.

CONCLUZOI! S-a observat și că infecțiile urinare sunt mai frecvente în cazul femeilor decât în cazul bărbaților.

CONCLUZOAIE! De asemenea în urma studiilor am văzut că poderea ăn cazul infecților tractului urinar o au E.coli, urmat de Klebsiella, Proteus spp., Staphylococcus aureus, Pseudomonas prcum și alte bacterii cu frecvența mai scăzută.

Bibliografie

Ahnert-Hilger, G., Bhakdi, S., Gratzl, M., 1985, Minimal requirements for exocytosis: a study using PC12 cells permeabilized with staphylococcal α-toxin, J. Biol. Chem., 260, 12730-12734.

Atlas R. M., 2004, Microbiology: Fundamentals and Applications, Macmillan Publishing Company New York.

Bârzoi, D., Apostu, S., 2002, Microbiologia produselor alimentare, Ed. Risoprint, Cluj-N Bailey, S., Richardson, L.J., Cox, N.A., Cosby, D.E., 2010, Salmonella, în Juneja, V.K., Sofos, J.N. (Eds.), Pathogens and Toxins in Foods: Challenges and Interventions, pp. 108-118, ASM Press, Washington.

Benson, J. H., 1998, Microbiological Applications, A Laboratory Manual in General Microbiology, Wm, C. Brown Publisher

Bhakdi, S., Walev, I., Husmann, M., Valeva, A., 2005, Staphylococcal alpha-toxin, în Schmitt, M.J., Schaffrath, R. (Eds.), Microbial Protein Toxins, pp. 91-110, Springer, Berlin.

Bouza, E., Burillo, A., 2010, Nosocomial pneumonia in critical care, în Cunha, B.A. (Ed.), Infectious Diseases in Critical Care Medicine, 3rd ed., pp. 178-207, Informa Healthcare, New York.

Brooks, G. F., Carroll, K. C., Butel, J. S., Morse, S. A., 2007, Jawetz, Melnick & Adelberg's Medical Microbiology, 24th Edition, Vishal.

Buiuc, D. și colab., 1998, Microbiologie clinică, Ed. Didactică și Pedagogică, R. A. București.

Buiuc, D., Neguț, M., 1999, Tratat de microbiologie clinică, Ed. Medicală, București.

Căruntu, F. D., Căruntu, V. O., 1979, Vademecum de boli infecțioase, Ed. Medicală, București.

Cunha, B.A., 2010, Severe community-acquired pneumonia in critical care, în Cunha, B.A. (Ed.), Infectious Diseases in Critical Care Medicine, 3rd ed., pp. 168-177, Informa Healthcare, New York.

Cunha, B.A., 2010, Urosepsis in critical care, în Cunha, B.A. (Ed.), Infectious Diseases in Critical Care Medicine, 3rd ed., pp. 288-294, Informa Healthcare, New York.

Debeleac, L., Popescu-Drânda, M. C., 2003, Microbiologie, Ed. Medicală Amaltea, București.

Duca, E., Duca, M., Furtunescu, G., 1979, Microbiologie medicală, Ediția a II-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

Dumitrescu, E. M. și colab., 2005, „Infecția urinară joasă necomplicată la femeie. Ghid de practică pentru medicii de familie”, Ed. Infomedica, București

Foster, T. J., Höök, M., 1998, Surface protein adhensis of Staphylococcus aureus, Trends

Microbiology, 6: 484-488.

Foster, T. J., Staphylococcus aureus, în Sussman, M., 2001, Molecular Medical Microbiology, Academic Press.

Garrity, G.M. (ed. in chief), Brenner, D.J., Krieg, N.R., Staley, J.T. (ed. vol. 2), 2005, Bergey’s Manual of Systematic Bacteriology, 2nd edition, vol. 2 – The Proteobacteria, Springer, New York.

Gerardi, M. H., Zimmerman, M. C., 2005, Wastewater Pathogens, Wiley-Interscience.

Greenwood, D., Slack, E.coli, Klebsiella, Enterococcus, Proteus spp., Pseudomonas aerugnosa, Stafilococcus aureus, in Medical Microbiology, Seventeenth Edition, Ed. Churchill Livingstone

Guentzel, M. N., Escherichia coli, Klebsiella, Enterobacter, Serratia, Citrobacter and proteus, în Baron, S., Peake, R. C., James, D. A., Susman, M., Kennedy, C. A., Singleton, M., Schuenke, S., 1996, Medical Microbiology, Fourth Edition, The University of Texas Medical Branch at Galveston.

Hogg, S., 2005, Essential Microbiology, Wiley & Sons, New York

Junie, M., 2004, Microbiologie fundamentală, Ed. Medicală Universitară „Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca.

Jansen, A. M., Poore, C. A., Mobley, H. L. T., Mobley, X. L., Urinary Tract Infections Caused by Bacterial Species other than Escherichia coli, în Sussman, M., 2001, Molecular Medical Microbiology, Academic Press.

Junie, M., 2007, Infecțiile bacteriene virale parazitare fungice, Ed. Medicală Universitară „Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca.

Kogălniceanu, O., Mistrianu, S., Lănerăjan, I., Tehnici de laborator în microbiologie generală, Ed. Ecou Transilvan, Cluj Napoca, 2012

Levinson, W., 2008, Review of Medical Microbiology and Imunology, Tenth Edition, McGrawHill Lange.

Mims, C., Dockrell, H. M., Goering, R. V., Roitt, I., Wakelin, D., Zuckerman, M., 2004, Medical Microbiology, Mosby.

Madigan, M.T., Martinko, J.M., Dunlap, P.V, Clarck, D.P., 2009, Brock Biology of Microorganisms, 12th edition, Pearson Education, San Francisco

Mayhall, C.G., 2010, Methicillin-resistant Staphylococcus aureus/ vancomycin-resistant enterococci colonization and infection in the critical care unit, în Cunha, B.A. (Ed.), Infectious Diseases in Critical Care Medicine, 3rd ed., pp. 102-127, Informa Healthcare, New York

Moldovan, R. și colab., 2005, Curs de microbiologie medicală, vol II, Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” Timișoara, Ed. Lito, Timișoara.

Myint, S. H., Kilvington, S., Maggs, A., Swann, R. A., 1999, Medical Microbiology Made Memorable, Churcile Livingstone.

Mühldorfer, J., Ziebuhr, W., Hacker, J., Escherichia coli in Urinary Tract Infection, în Sussman, M., 2001, Molecular Medical Microbiology, Academic Press.

Muntean, V., 2009, Microbiologie generală, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Muntean, V., 2013, Microbiologie industrială, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Patti, J. M., Allen, B. A., McGavin, M. J., Hook, M., 1994, MSCRAMM-mediated adherence of microorganism to host tissues, Anm. Rev. Microbiol, 45: 585-617.

Ouwehand, A.C., Vaughan, E.E. (eds.), 2006, Gastrointestinal Microbiology, Taylor & Francis, New York.

Ronald, A. R., Alfa, M. J., Microbiology of the Genitourinary System, în Baron, S., Peake, R. C., James, D. A., Susman, M., Kennedy, C. A., Singleton, M., Schuenke, S., 1996, Medical Microbiology, Fourth Edition, The University of Texas Medical Branch at Galveston.

Schleifer, K. H., Kandler, O., 1972, Peptidoglycan types of bacterial cell walls and their taxonomic implications, Bacteriol. Rev., 36: 407-477.

Seo, K.S., Bohach, G.A., 2010, Staphylococcal food poisoning, în Juneja, V.K., Sofos, J.N. (Eds.), Pathogens and Toxins in Foods: Challenges and Interventions, pp. 119-130, ASM Press, Washington

Sussman, M., Urinary Tract Infections: A Clinical Overview, în Sussman, M., 2001, Molecular Medical Microbiology, Academic Press.

Șefer, M., Diagnostigul microbiologic în policlinică, Ed. Medicală, București, 1980

Vidican, R., 2007, Microbiologie, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

Voiculescu, M. G., 1989, Boli infecțioase, Vol I, Ed. Medicală, București.

Welch, R. A., The Genus Escherichia coli în Dworkin, M., Falkow, S., Rosenberg, E., Schleifer, K. H., Stackebrandt, E., 2006, The Prokaryotes. A Handbook of the Biology of Bacteria, 3th Edition, vol 6: Proteobacteria: Gamma Subclass, Springer.

Whitman, W.B. (Ed. in chief), De Vos, P., Garrity, G.M., Jones, D., Krieg, N.R., Ludwig, W., Rainey, F.A., Schleifer, K.-H., Whitman, W.B. (Ed. vol. 3), 2009, Bergey’s Manual of Systematic Bacteriology, 2nd edition, vol. 3 – The Firmicutes, Springer, New York.

Whitman, W.B. (Ed. in chief), Krieg, N.R., Staley, J.T., Brown, D.R., Hedlund, B.P., Paster, B.J., Ward, N.L., Ludwig, W., Whitman, W.B. (Ed. vol. 4), 2010, Bergey’s Manual of Systematic Bacteriology, 2nd edition, vol. 4 – The Bacteroidetes, Spirochaetes, Tenericutes (Mollicutes), Acidobacteria, Fibrobacteres, Fusobacteria, Dictyoglomi, Gemmatimonadetes, Lentisphaerae, Verrucomicrobia, Chlamydiae, and Planctomycetes, Springer, New York.

Whitman, W.B., Goodfellow, M., Kämpfer, P., Busse, H.-J., Trujillo, M.E., Ludwig, W., Suzuki, K., (Eds.), 2012, Bergey’s Manual of Systematic Bacteriology, 2nd edition, vol. 5: The Actinobacteria, Springer, Berlin.

Wilks, D., Farrington, M., Rubenstein, D., 2003, The infectious Disease Manual, Second Edition, Blackwell Science.

Zarnea, G., 1994, Tratat de microbiologie generală, vol. V, Bazele teoretice ale ecologiei microorganismelor . Microorganismele si mediile lor naturale, Ed. Academia Română, București, 451-452.