Frecventa Conflictelor Parinte Copil Si Efectele Sale
UNIVERSITATEA ȘTEFAN CEL MARE, SUCEAVA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATORI: STUDENT:
Asist. Univ. Dr. Marici Marius Tarpalan Otilia
Conf. Univ. Dr. Clipa Otilia
2015
UNIVERSITATEA ȘTEFAN CEL MARE, SUCEAVA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
FRECVENȚA CONFLICTELOR PĂRINTE-COPIL
ȘI EFECTELE SALE
COORDONATORI: STUDENT:
Asist. Univ. Dr. Marici Marius Tarpalan Otilia
Conf. Univ. Dr. Clipa Otilia
2015
REZUMAT
Încă din cele mai vechi timpuri au existat neînțelegeri între părinți și copii având diferite cauze. În acest studiu am cercetat efectele psihocomportamentale pe care le are frecvența și intensitatea conflictelor dintre copii și părinți asupra copiilor, precum și ce stil de rezolvare adoptă copiii. La studiu au participat 103 de elevi cu vârste cuprinse între 9 și 14 ani, din clasele a IV-a și a VI-a, atât din mediul rural cât și din mediul urban.
Rezultatele au indicat că copiii ce au o frecvență mai ridicată a conflictelor adoptă unul din următoarele stiluri de rezolvare a conflictelor: stilul de angajare în conflict, stilul de retragere din conflict și stilul de conformare în conflict. O intensitate ridicată a conflictelor se întâlnește în cazul copiilor cu un stil ridicat de angajare în conflict și un stil ridicat de retragere din conflict. Aceleași stiluri sunt corelate și cu creșterea consecințelor psihocomportamentale. Odată cu creșterea stilurilor vor crește și consecințele psihocomportamentale.
Cuvinte cheie: stiluri de rezolvare al conflictelor, consecințe psihocomportamentale, părinți, copii, frecvența și intensitatea conflictelor
CAPITOLUL 1
1.Conflictul în relația părinte-copil
1.1.Accepțiuni ale noțiunii de conflict:
Noțiunea de ”conflict „ derivă din verbul latinesc confligo,ếre -‟ a se lupta”,‟a se bate între ei”. Sunt dicționare care definesc termenul de ‟conflict„ prin: dispută, ceartă, scandal, luptă, război, disensiune. Conform dicționarului Webster′s surprinde conflictul ca fiind: 1.bătaie sau luptă; război; 2.dezacord sau opoziție acută de idei,interese etc.; 3.tulburare emoțională rezultând din ciocnirea impulsurilor opuse sau din incapacitatea de a concilia impulsurile contrarii într-o manieră realistă sau morală; 4.rareori se folosește cu trimitere la coliziunea unor corpuri în mișcare (Curalnik, 1986, s.v. , și ediția electronică Webster′s New World College Dictionary on Power CD, 2003, s.v.)
Mulți cercetători au dat diferite definiții ale conflictului încercând să explice acest fenomen printre care amintim de:
L. A. Coser care a definit conflictul ca fiind: „ o luptă între valori și revendicări de statusuri, putere și resurse în care scopurile oponenților sunt de a neutraliza, leza sau elimina rivalii”
John Burton este de părere că: "O relație în care fiecare parte percepe scopurile, valorile, interesele și conduita celuilalt ca antitetice alor lui" constituie conflictul.
Conflictul este „o situație în care oameni interdependenți prezintă diferențe (manifeste sau latente) în ceea ce privește satisfacerea nevoilor și intereselor individuale și interferează în procesul de îndeplinire a acestor scopuri”
În opinia lui J. P. Folger, M. S. Poole și R. K. Stutman conflictul este „interacțiunea dintre două persoane independente care percep scopuri incompatibile și interferența reciprocă în realizarea acelor scopuri.”
„O divergență de interese așa cum este ea percepută, sau credința că aspirațiile curente ale părților nu pot fi realizate simultan” (Rubin, Pruit & Kim, 1996, p. 7).
Montemayer (1982) a definit conflictul dintre părinți și copii ca fiind o interacțiune dăunătoare între aceștia și care se realizează pe baza unor neînțelegeri.
1.2.Structura conflictului:
1.2.1.Modelul propus de Johan Galtung
În viziunea lui Galtung conflictul seamană cu un triunghi format din trei unghiuri ce se modifică continuu și care se influențează viceversa. Un unghi este reprezentat de „contradicție”(C), un unghi de „atitudini”(A) și un unghi reprezentat de „comportament”(B). Contradicția înseamnă ipostaza conflictuală care cuprinde incompatibilitatea țelurilor.
Atitudinea include componente afective, cognitive și conative. Atitudinile sunt influențate de cele mai multe ori de emoții ca frica, fúria, ura și amărăciunea. Ele depind de felul cum îi percepem pe ceilalți( corect sau greșit) și despre noi înșine.
Comportamentul poate fi unul de cooperare sau unul coercitiv, împăciuitor sau dușmănos .
1.2.2. Modelul propus de Bernard Mayer
În opinia lui Mayer conflictul este „un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o componentă cognitivă (gândirea, percepția situației conflictuale), o componentă afectivă (emoțiile și sentimentele) și o componentă comportamentală (acțiunea, inclusiv comunicarea)” .
Percepția conflictului este manierea în care înțelegem și evaluăm conflictul. Percepția nu este întotdeauna una realistă deoarece fiecare individ este unic și are felul lui de a privi și interpreta lucrurile în funcție de experiențele anterioare, de felul de a gândi, de a analiza situația, starea de dispoziție pe care o are în acel moment etc. Este suficient ca cineva să presupună că se află în conflict cu altcineva și astfel conflictul imaginar să se transforme într-unul real .
Componenta afectivă . Emoțiile fac parte întotdeauna din conflict. De cele mai multe ori sunt foarte intense și vrem neapărat să le descărcăm, de aceea în unele conflicte oamenii acționează la impulsul emoțiilor în loc să se orienteze pe satisfacerea nevoii pentru care au intrat în conflict .
Comportamentul joacă două roluri: unul fiind acela de a exprima conflictul și emoțiile trăite , iar celălalt fiind de îndeplinire a nevoilor. Acțiunile pot fi manifestate prin încercarea de a-l dezavantaja pe celălalt în exercitarea puterii, fie prin violență sau prin conciliere, cooperare .
1.3.Familia și rolul ei
Familia a rezultat din latinescul „famulus” care însemna „sclav domestic” dar care de-a lungul timpului a căpătat noi înțelesuri. Familia desemnează cadrul natural al copilului care are o influență fundamentală asupra dezvoltării acestuia. Fiind una din cele mai vechi verigi sociale care susține continuitatea și manifestarea ființei umane, familia a fost atent studiată în epoca modernă.
În opinia lui Stănoiu și Voinea (1983, p.16) familia reprezintă „un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legate prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund una pentru alta în fața societății”.
Familia joacă un rol deosebit de important în organizarea și crearea personalității copilului. Părinții își pun amprenta asupra copiilor prin viziunea lor despre viață și lume, dar și prin felul în care se comportă, atitudinile, obiceiurile pe care le au, stilul de viață pe care îl adoptă și care au o influență considerabilă în conduita viitoare a copiilor.(Osterrieth .1973)
Ea constituie locul în care copilul interiorizează normele de comportare, strategiile de soluționare a problemelor, capătă competențe sociale care îl vor ajuta pe copil să se integreze în societate și să facă față rolurilor pe care trebuie societatea se așteaptă să le îndeplinească. Familia este condiția primordială a constituirii și socializării copilului, este puntea care asigură pentru prima dată relațiile cu societatea și care își pune amprenta asupra conduitelor viitoare ale copilului prin trăsăturile de caracter și morale, atitudinile pe care acesta le adoptă în familie. Copiii în cadrul familiei beneficiază de susținere morală, cognitivă dar mai ales afectivă. Părinții îi învață să fie autonomi, corecți, să respecte normele societății în care trăiesc pentru a putea reuși în viață.
Kayel (citat de Elena Bonchiș în Familia și rolul ei în educarea copilului) menționează faptul că părinții sunt capabili să asigure copiilor un cadru în care să se dezvolte prin satisfacerea nevoilor fizice și emoționale la cel mai înalt nivel, prin protejarea de pericole, prin asigurarea feedback-ului asupra activităților. Părinții sunt modele pentru copii săi care copie deprinderile și atitudinile acestora. Ei își îndrumă copii să comunice, să își organizeze noile informații, să elaboreze planuri și să își îmbunătățească performanțele. Spock(2000) este de părere că paternitatea și maternitatea se fixează mai bine exersând, iar părinții trebuie să dea dovadă de dragoste și grijă în creșterea copiilor, dar și încredere în sine.
O interacțiune pozitivă între copii și părinții lor are efecte pozitive asupra copiilor, aceștia sunt capabili să atingă adevăratele lor potențiale , în timp ce interacțiunile negative sau chiar lipsa interacțiunilor dintre părinți și copii duce la dificultăți în dezvoltarea copiilor, ei nu ajung să atingă performanțe, ba chiar vor manifesta multe dificultăți ( Bronfenbrenner și Ceci 1994; apud. .
Felul în care tratează părinții devianța în procesul socializării, oferă copiilor un model, aceștia identificându-se cu stilul părinților mai mult sau mai puțin. Acest lucru poate influența comportamentul ce urmează să îl manifeste copilul în viitor.
Personalitatea copilului care este în formare poate să o ia în direcții greșite datorită conflictelor și lipsei afectivității din mediul familial, a tulburărilor ce apar în relațiile dintre membrii familiei și a disproporționalității dintre atitudinile pe care ambii părinții le exprimă față de copil. Acest lucru se întâmplă deoarece situațiile enunțate mai sus „ depășesc anumite limite de intensitate și de durată, transformându-se în situații traumatizante pentru copil” .
1.4.Stiluri de parenting:
Fiecare părinte are modul său de a-și educa proprii copii, de aceea există mai multe tipuri de parenting, însă nu putem afirma că există părinți care au sută la sută un anumit stil parental. Există părinți care își cresc copiii cu căldură și sunt atenți la nevoile lor, le oferă mereu un sprijin, îi încurajeză, dar sunt și părinți exigenți care își controlează copiii și le impun anumite cerințe cu scopul de a-i disciplina.
Disciplinarea se caracterizează prin a ajuta copilul să își dezvolte autocontrolul. Disciplinarea presupune setarea limitelor și îmbunătățirea comportamentului nepotrivit. Prin disciplină, de asemenea, se realizează încurajarea copiilor, îndrumarea lor, spijinirea pentru a-și forma o imagine bună despre sine și a-i învăța gândească ei înșiși. Disciplinarea presupune impunerea unui sistem de atitudini și comportamente potrivite, având ca scop ușurarea adaptării la situații diferite și respectarea principiilor de coabitare socială, principii acceptate de societatea în care trăim. Straus și Fauchier (2007) au definit disciplina parentală ca fiind „ un comportament dezvoltat de către părinți ca răspuns la intenția de a corecta comportamentele greșite ale copiilor”. Chiar dacă părinții folosesc atât disciplina punitivă cât și disciplina non-punitivă, s-a constatat că aceștia înclină mai mult către disciplina punitivă, crezând că aceasta este mai eficientă în interiorizarea comportamentului dorit ( Grusec și Goodnow, 1994).
Modelul lui Baumrind împletește căldura părintească cu controlul și obține patru stiluri de parenting generale de creștere și dezvoltare a copilului.
Parentingul exigent este o combinație între căldura părintescă și controlul la nivel înalt ce are în prim plan copilul. Părinții care adoptă acest stil de parenting sunt sensibili și afectuoși cu, copiii lor dar, în același timp le impune respectarea unor reguli stricte de comportament totodată argumentând motivele necesității implementării acestor reguli. Copiii sunt implicați în luarea deciziilor și sunt ascutați de părinți ori de câte ori vor să își exprime părerea. Părinții monitorizează respectarea regulilor impuse și sunt chiar consecvenți cu propriul comportament. Aceștia nu recurg la forța fizică atunci când le solicită copiilor o sarcină ci mai degrabă folosesc argumente pentru a explica necesitatea acelei sarcini .
Acești părinți din dorința de a-și proteja copilul ajung să devină supraprotectivi și să se îngrijorejeze pentru orice lucru mărunt inducând chiar temeri nejustificate copilului. Atunci când copilul dorește să devină independent părintele intră în panică, se îngrijorează. Deși pare a fi cel mmai bun stil de parenting și el are o serie de dezavantaje în primul rând copilul se simte sufocat de protecția exagerată a părintelui și se îndepărtează ușor ușor de acesta evitând să îi mai povestească lucruri din viața personală pentru că stie că se va îngrijora și îi va ține morală.
Parenting autoritar se caracterizează printr-un nivel mai scăzut al căldurii părintești dar și un grad înalt al controlului. Standardele impunse de acești părinți sunt foarte severe în ceea ce privește comportamentul copiilor. Ei recurg la amenințări și pedepse exagerate pentru a-și impune regulile, neținând cont de nevoile copiilor. Acești părinți nu manifestă dragoste față de copil ba chiar le induce teama. Copiii cu părinți autoritari nu sunt ascultați atunci când vor să își exprime punctul de vedere, de aceea ei își pierd încredere în sine.
Părinții nu le motivează copiilor regulile impuse iar, când aceștia încearcă să își exprime independența, părinții se simt amenințați considerând acest lucru ca o împotrivire, revoltă a copilului fapt ce determină conflicte între copil și părinte. Acest stil de parenting îl instruiește pe copil să fie ordonat, disciplinat și să manisfeste respect față de persoanele care îi inspiră frică. În același timp i se dezvoltă și spiritul critic având în vedere că i se cere să facă totul perfect.
Stilul autoritar are numeroase dezavantaje. Unui copil crescut cu un astfel de stil îi va fi greu să manifeste căldură și înțelegere față de ceilalți. Deasemenea îi va fi greu să comunice eficient întrucât îi este teamă să nu greșească, gândindu-se mereu la ce ar spune părinții săi dacă ar afla că a greșit cu ceva.
Parentingul permisiv este caracterizat printr-un grad ridicat al căldurii părintești , dar și printr-un grad scăzul al controlului. Părinții permisivi țin cont de nevoile copilului, îl încurajează să se exprime, dar în același timp nu doresc să se confrunte direct cu tulburările de comportament ale copilului. Acești părinți nu reușesc să își impună regulile în fața copiilor, iar de cele mai multe ori cedează la insistențele acestora. Ei nu reușesc să monitorizeze respectarea regulilor și rareori intervin chiar dacă comportamentul copilului este unul nepotrivit.
Atitudinea indulgentă a părintelui îi permite copilului să-și sporească identitatea proprie și în același timp să posede o personalitate deosebită și originală. Copiii ai căror părinți sunt permisivi, se simt în centru atenției, deci foarte importanți și astfel stima lor de sine este crescută. Acești copii sunt creativi și sunt capabili să ia singuri decizii atunci când este nevoie. Există și o serie de riscuri cu privire la abordarea acestui stil de parenting. Copiii ce au beneficiat de acest stil, din cauza libertății prea mari ajung să nu înțeleagă regulile ce se impun și astfel să nu le respecte. Având încredere prea mare în ei, ei simt că pot prelua controlul familiei și astfel va face doar ce dorește fără să țină cont de ceilalți. Ei pot fi supranumiti „ copii problemă” sau „obraznici”. În acest caz părinții nu mai pot face față situației și se simt „depășiți”.
Parentingul neimplicat este caractezizat de îmbinarea lipsei de afectivitate cu lipsa de control manifestată față de copil. Acești părinți sunt reci cu, copiii lor, nu îi sprijină, nu îi încurajează să își exprime punctul de vedere și nici nu le impune reguli pentru a le corecta comportamentul inadecvat atunci când apare.
Copiii ai căror părinți manifestă indolență se simt fără valoare și neimportanți ceea ce duce la scăderea stimei de sine și un sentiment puternic de inferioritate. De-a lungul vieții sale el se va ghida doar pe baza experiențele sale de viață neacceptând sfaturi din partea celorlalți. Având în vedere lipsa afectivității din partea familiei în timpul copilăriei, el va trece mai ușor peste greutățile vieții, putând fi chiar considerat de către ceilalți insensibil și rece.
În urma prezentării de mai sus putem spune că fiecare stil de parenting are și avantaje și dezavantaje. Nu există părinte care să aibă în totalitate numai un singur stil, de obicei stilurile se combină, de asemenea într-o familie fiecare părinte are stilul său iar acest lucru poate fi unul pozitiv când stilul unui părinte vine în completarea stilului celuilalt părinte și negativ când stilul unui părinte este opus stilului celuilalt părinte, fapt ce determină dezechilibre în dezvoltarea armonioasă a copilului.
1.5. Suportul parental
Mulți cercetători au efectuat numeroase studii cu scopul de a identifica legătura dintre suportul parental și rezultatele ce se văd asupra copiilor . Suportul parental reprezintă calitatea relației dintre părinte și copilul său bazându-se pe încrederea pe care copilul o acordă comportamentului părinților ( Kagan, 1978).
S-a demonstrat în urma unei meta-analize ce s-a realizat pe baza a 119 studii longitudinale că o căldură sufletească mare din partea părinților are efecte benefice pentru integrarea socială a copilului, acesta căpătând încredere în sine, este responsabil, independent și are șanse mari de reușită. Pe de altă parte o căldură sufletească scăzută poate determina scăderea încrederii de sine, lipsa responsabilității, probleme de comportament începând din copilărie și continuând până la adolescență. Lipsa suportului parental poate influența direct sau indirect devianța copiilor care nu beneficiază de acesta. Derzon este de părere că comportamentul antisocial este favorizat de scăderea sprijinului privind creșterea copiilor. Consecințele nedorite pentru copii întărite de o relație nu foarte strânsă între părinte și copii.( Derzon, 2010)
Rohner și Britner (2002) au ajuns la concluzia că este o strânsă legătură între neacceptarea copilului de către părinte și problemele acestuia de comportament.
1.6. Modele ale dinamicii relațiilor părinți- copii
În urma cercetărilor având ca punct de interes relația părinte-copil s-au elaborat trei modele ce tratează problema „ cine pe cine influențează ” în cercul părinte-copil și în ansamblul familial. Aceste modele sunt: modelul unilateral, modelul bilateral și modelul sistemic (Stanfford și Bayer, 1993, p. XI).
1.6.1 Modelul unilateral:
„ În studiile de sociologia familiei, relația dintre părinți și copii este vazută în primul rând prin prisma conceptului de socializare”
Alanen a enunțat o perspectivă în urma căreia copilul a fost definit ca „ o entitate pasivă în raport cu acțiunea socializatoare a adulților și ca victimă a influențelor sociale externe”. Peterson și Rollins au abordat relația dintre părinți și copii elaborând un model unilateral și redat ca domeniu teoretic ce „ include nu numai un model al cauzalității unidirecționale, dar și un model inegal al acțiunii, care desemnează un rol relativ mai activ părinților decât copiilor; un model al contextului care consideră părinții și copiii interacționând ca indivizi, mai degrabă decât aflându-se într-o relație pe termen lung și un model al puterii inegale, conceptualizat ca o asimetrie statică, verticală”( apud. Cojocaru, 2008, pp.64)
1.6.2.Modelul bilateral:
Acest model pune accent pe conceptul de relație, și nu numai un cumul de interacțiuni apreciate ca fiind izolate. Kuczynski afirmă că „ o relație se formează între doi parteneri pe măsură ce se cumulează o istorie a interacțiunilor, iar în interacțiunile dintre ei încep ă intercaleze reprezentări simbolice sau așteptări pe baza interacțiunilor trecute”( apud. . Autorul consideră că există elemente prin care se deosebesc relațiile dintre părinți și propriilor copiii de relațiile dintre adulți și copii prin caracterul lor fără intenție, cerințele și obiectivele celor care alcătuiesc relația, varietarea funcțiilor pe care aceștia le înfăptuiesc, numărul și multitudinea interacțiunilor, cât și persistenta lor. Acesta ultimă caracteristică se referă la unicitatea legăturii dintre părinți și copiii lor care oferă membrilor ocazia stabilirii unor obiective pe termen lung
Kuckzynski aduce în discuție câteva teme ce sunt caracteristice în relațiile dintre părinți și copii: cauzalitatea, capacitatea de acțiune a copilului, raporturile de putere în relațiile dintre părinți și copii.
1.6.2.1. Cauzalitatea în relațiile părinți-copii
Se numește model bilateral pentru că ia în calcul presupoziția cum că părinții și copiii au o influență unul asupra celuilalt, fiecare reprezentând un stimul pentru celălalt ce poate determina schimbări. Kuczynski a asociat cauzalitatea cu raporturile dintre părinți și copii și a explicat acest lucru cu ajutorul unor modele:
modelele tranzacționale ale cauzalității sunt descrise prin faptul că abordează comportamentele dintre părinți și copiii lor ca pe „ o serie de influențe reciproce discrete unidirecționale, în care fiecare răspuns devine stimul pentru celălalt” (Granic, apud Kuczynski, 2003)
modelele circulare ale cauzalității sunt caracterizate prin faptul că „ părinții și copii sunt implicați într-o buclă interacțională recursivă, în care nu se poate distinge începutul sau sfârșitul. Cauza și efectul nu pot fi izolate decât prin marcarea arbitrară a cercului interacțiunii de către observator” (Paterson, apud Kuczynski, 2003). Așadar putem afirma că ceea ce este copilul într-un anumit moment al vieții sale are drept cauză influența părinților, la fel cum și copiii și-au influențat părinții .
modelul coevoluției a fost inspirat din lucrările lui Bateson și Maturana care consideră că relațiile dintre părinți și copiii lor aparțin categoriei interacțiunilor dintre sistemele vii, numite „ cuplări structurale”. Cauzalitatea își are originea în structura interdependentă dată de acțiunea celor două organisme și nu în reacțiile independente ale celor două sisteme.
modelul cauzalității sistemice este caracterizat prin situarea bidirecționalității relației părinte-copil într-un ansamblu complex ce cuprinde influențe reciproce între oameni și alte componente din cadrul interior și exterior familiei.
modelele dialectice ale cauzalității. Aceste modele purced de la ideea de bază că „ sarcina părinților este să îngrijească un organism aflat într-o schimbare rapidă și susțin că adaptarea la schimbare, mai mult decât stabilitatea, este un element esențial al succesului parentalității”.
1.6.2.2 Raporturile de putere dintre părinți și copii
Studiile psihologilor și sociologilor au demonstrat că inegalitatea „ cantității” de putere dintre părinți și copii este o constantă ce nu poate fi contestată : „ Părinții posedă mai multă cunoaștere, control asupra resurselor și forță fizică. Ei pot să facă și fac solicitări copiilor, monitorizează conformitatea și administrează disciplina în caz de apariție a unui comportament nedorit. Mai mult, nevoia puternică a copiilor de afecțiunea și aprobarea parentală conferă părinților o altă sursă de putere; ei pot refuza acordarea afecțiunii ori a aprobării sau pot amenința că fac acest lucru”( Maccoby apud Cojocaru, 2008). Având în vedere inegalitatea raporturilor de putere dintre copii și părinți și luând în considerare și alte cercetări Kuczynski, a elaborat un model cu mai multe ramuri în care izvorul de putere poate fi recunoscut la nivel „ individual, relațional și cultural” și care poate fi utilizat în mod egal atât de părinți cât și de copii, influențându-se vice-versa în funcție de situația întâlnită .
1.7. Cauze ale conflictelor și vârsta la care apar
Atunci când părinții se confruntă cu traversarea copiilor de la copilărie la adolescență, simt acestă schimbare ca fiind o situație ce îi stresează având în vedere consecințele acestei perioade. Adolescența este perioada care înregistrează cele mai multe conflicte între părinți și copii. Adolescenții se simt neînțeleși, manifestă indispoziție și comportamente riscante, au probleme la școală și se pot confrunta cu lipsa încrederii de sine.
Lynd a efectuat un studiu în Middeltown ce își propunea să afle care sunt cauzele neînțelegerilor dintre părinți și adolescenți. Studiul a fost realizat în 1920 și au fost chestionați un număr de 730 de copii din clasele 10-12 . Rezultatele studiului au arătat că adolescenții au conflicte cu părinții lor în ceea ce privește „ora târzie la care ajung” , „numărul de ore petrecut noaptea în cursul săptămânii”, „anturajul”, precum și „ respectarea duminicii”. În 1980 a fost realizat un studiu asemănător tot din Middeltown care cerceta cauzele dezacordurilor dintre părinți și adolescenți, iar pe lângă cauzele menționate în studiul anterior mai apare și „ treburile casnice”.
1.7.1. Instabilitatea și formele ei
Experiențele încă de le cele mai fragede vârste sunt influențate de calitatea educației și a sănatății de-a lungul timpului.
Pentru a-și atinge nivelul maxim de educației și de sănătate, copii au nevoie de o locuință care să îi facă să se simtă în siguranță; de un regim alimentar corespunzător; de îngrijiri medicale de calitate ori de câte ori au nevoie; de o relație de siguranță atât cu părinții cât și cu alte persoane; să aibe acces la un grad înalt de educație atât acasă cât și în școală .
„ Instabilitatea este definită ca experiența schimbării în circumstanțe individuale sau familiale în cazul în care schimbarea este bruscă, involuntară și/sau într-o direcție negativă și astfel este mult mai probabil să aibă consecințe negative asupra dezvoltării copilului ”.
Condițiile enumerate mai sunt necesare dezvoltării armonioase ale copilului sunt asemenea pieselor de domino. Dacă intervine instabilitatea asupra unei piese va avea efecte și asupra celorlalte piese. De exemplu dacă se produce un dezechilibru în bugetul familiei, automat se vor înregistra și tulburări la nivelul îngrijirii copilului (McKernan, Ratcliffe and Vinopol 2009; Mills and Amick 2010; apud . Copiii se dezvoltă normal în mediul în care se simt în siguranță și știu ce urmează să se întâmple. Schimbările în viața copilului sunt normale și de așteptat, dar dacă se produc când nu ne așteptăm, spontan ele determină tulburări în sentimentul de siguranță al copilului prin stresul pe care îl produce, de aceea părinții joacă un rol foarte important în a-i ajuta pe copil să-și controleze emoțiile și să se adapteze mediului în care trăiește (Consiliul științific Național pentru dezvoltarea copilului 2007, apud. .
Instabilitatea economică este una dintre cauze care afectează relația părinte-copil. Atunci când o familie beneficiază de venituri mici se văd efecte mai puțin dorite la nivelul rezultatelor socio-emoționale, cognnitive și academice ale copilului . Tot mai mulți părinți își schimbă locul de muncă fie voluntar în căutarea unui loc mai bun, fie involuntar din cauza studiilor, acest lucru îi afectează atât pe părinți cât și pe copii .
Instabilitatea familiei are efecte negative vizibile asupra copiilor. Aceștia se comportă indezirabil dacă în structura familiei sale a avut loc scchimbări. Cei mici au nevoie în această perioadă de stabilitate în familie întrucât ei acum își formează atașamentul; cei mari au nevoie de sprijin din partea familiei atât moral cât și material..
CAPITOLUL 2
2.Stilul de rezolvare a conflictelor și consecințele psihocomportamentale
Disciplinarea reprezintă achiziția comportamentelor dezirabile. Încă de la cele mai fragede vârste copilul învață ce trebuie să facă pentru a obține unele beneficii, de exemplu când plânge mama îl ia în brațe. Ei urmăresc efectele comportamentelor lor și prin urmare orice acțiune a lor are un anumit scop, fie de a obține anumite favoruri, fie de a se feri de unele consecințe cum ar fi pedeapsa.
2.1. Metode de rezolvare a conflictelor:
2.1.1. Întărirea pozitivă:
Întărirea pozitivă sau recompensa este un eveniment ce induce plăcere dacă apare atunci când un comportament a fost manifestat și asftel produce repetarea frecventă a comportamentului respectiv. Altfel spus dacă cineva se comportă într-un anumit fel la un moment dat și acel comportament este recompensat atunci există posibilitatea să repete acel comportament (Martin G., Pear J., 1996).
Există mai multe tipuri de recompense, acestea bazându-se pe ceea ce le place în special copiilor, dar diferă de la un copil la altul întrucât copii sunt unici și au gusturi diferite. De aceea este recomandat ca părinții să acorde o atenție deosebită lucrurilor care îi plac copilului său pentru a ști care sunt recompensele potrivite pentru întărirea comportamentului dorit. Ca recompense putem folosi în funcție de plăcerile copilului : dulciuri, diplome, buline, jocuri, vizionarea unui program tv, laude, îmbrățișări etc.
Pentru a reuși să întărim un comportament, trebuie să recompensăm copilul de fiecare dată când manifestă acel comportament, iar când acel comportament a fost deja învățat îl putem recompensa mai rar, de exemplu când manifestă deja a doua sau a treia oară comportamentul. Pentru ca recompensele să dea roade este bine să fie date chiar imediat după comportament, de aceea cele mai rentabile recompense sunt cele sociale. A-l recompensa pe copil nu înseamna a-i da chiar tot ce își dorește pentru că este posibil ca în timp dorințele copilului să crească și să fie din ce în ce mai greu de mulțumit.
Pot exista cazuri când părinții acordă recompense fără să își dea seama că acestea întăresc chiar un comportament negativ. De exemplu când mama unui copil care dă televizorul la maximum îl invită în parc afirmând că bietul copil s-a plictisit în casă, defapt îl încurajează să se manifeste gălăgios și data viitoare când dorește să iasă în parc. Acest lucru a fost făcut involuntar dar are efecte negative asupra comportamentului copilului pe termen lung. Astfel copiii învață să fie materialiști, să își șantajeze părinții, să se „mârâie” etc., acest lucru datorându-se măiestriei de a jongla cu recompensele.
Autorii Ioan și Dorin Dolean în lucrarea „Meseria de părinte” aduc în discuție o serie de motive prin care susțin folosirea recompensei. Ei sunt de părere că acei copii care au primit recompense pentru comportamentele lor își dezvoltă anumite calități și anume:
– vor avea abilități mai mari de a comunica, ceea ce le oferă șansa să exprime mai ușor ce își doresc și ce îi nemulțumește ;
– vor socializa mai ușor;
– vor ști să reacționeze cu calm atunci când primesc o critică și vor fi mai toleranți în fața frustrării;
– vor fi mai adaptabili, deschiși spre inovație;
– vor fi mai creativi;
– vor avea o stimă de sine crescută;
– vor încerca să preia inițiativa;
– vor fi mai generoși și înțelegători cu ceilalți;
– vor fi ordonați și disciplinați și în situațiile când părinții nu își impun autoritatea;
– vor fi mai motivați atunci când vor desfășura activități.
2.1.2 Ignorarea :
Sunt situații în care părinții ignoră comportamentul copilului atunci când vrea să îl dezvețe de acesta. De exemplu: un părinte se află la magazin cu copilul său care strigă în continuu că vrea înghețată, părintele îl ignoră iar când copilul se potolește primește înghețata.Copilul își va da seama că nu va primi niciodata înghețată dacă urlă.
Părinții care aplică acestă metodă trebuie să se aștepte și la reacții violente înainte de a învăța comportamentul corect. De exemplu copilul din situația prezentată anterior poate să se trântească pe jos în magazin, să bată din picioare. Realizând că părintele nu îl bagă în seamă el încearcă să atragă atenția cu orice chip. Pentru a da roade acestă metodă trebuie împletită cu întărirea pozitivă, atunci când apare comportamentul dorit acesta să fie recompensat. La fel se întâmplă și în cazul copilului cu înghețata care o primește imediat după ce s-a oprit din urlat. Este important ca și persoanele din mediul în care copilul crește să procedeze la fel, adică atât mama cât și tatá trebuie să folosească acestă metodă. De exemplu dacă mama ignoră comportamentul copilului atunci când acesta urlă pentru un lucru anume și tatăl îi dă acel lucru copilului pentru a se opri din urlat, copilul va continua să urle și data viitoare când va dori ceva știind că tatăl numai așa i-l dă. Nu orice comportament poate fi combătut prin ignorare, de aceea părinții trebuie să analizeze mai întâi situația și apoi să recurgă la metoda cea mai adecvată.
2.1.3 Întărirea negativă sau pedeapsa:
Este supranumită pedeapsă acea tehnică care vizează schimbarea unui comportament și care are efecte pozitive dacă este folosită în mod corect. Tot pedeapsă este supranumită și reacția agresivă a părintelui la comportamentul nedorit al copilului.
2.1.3.1 Tipuri de pedepse
Dezaprobarea: reprezintă atitudinea neîncurajatoare a părintelui față de comportamentul copilului manifestată prin încruntarea sprâncenelor, lipsa zâmbetului, întoarcerea cu spatele la copil, îl fac pe acesta să își dea seama că părintele nu este de acord cu felul său de a se comporta. Această metodă are efecte imediate în cazul copiilor ai căror părinți de obicei îi tratează cu căldură, copii sesizând schimbarea de comportament a părinților în funcție de comportamentul lor. De asemenea atunci când părintele încearcă să îi explice copilului că nu este de acord cu ceea ce a făcut este bine să nu o facă zâmbind pentru că astfel copilul nu va înțelege că acel lucru l-a deranjat pe părinte.
Mustrarea: atunci când copilul nu a înțeles gesturile părinților care dezaprobau comportamentul lor , părinții vin cu explicații verbale.
Privarea de un obiect drag sau o activitatea plăcută: atunci când copilul are un comportament nedorit părinții apelează la interzicerea pentru un anumit timp de a se uita la un anumit tip de televiziune, sau de a se juca la laptop, sau de a ieși cu prietenii.
„ Time- out” acestă metodă face referire la separarea copilului de ceilalți și de mediul de activitate într-un loc care să nu îl distragă în niciun fel și să-i permită să se gândească la ce a făcut de a fost pedepsit. De obicei în timpul time-out-ului copilul este pus pe„ scaunul neastâmpăratului”, trimis „la colț” etc. Atunci când se ia acestă măsură trebuie să se țină cont de niște condiții: în primul rând trebuie specificat copilului cât timp va sta „time-out”(5-15 minute în funcție de vârsta copilului), în al doilea rând măsura trebuie să aplicată imediat după apariția comportamentului nedorit, în al treilea rând locul în care este trimis trebuie să îl plictisească nu să îl mulțumească.
„Reparea greșelilor” acestă metodă este menită să îi facă pe copii să își îndrepte greșeala cerându-și iertare, promițând că nu va mai repeta acea greșeală.
Pedeapsa fizică este metoda pe care părinții depășiți de situație și care nu știu cum altfel să combată un comportament nedorit al copilului o folosește.
Pedeapsa corporală este definită ca orice acțiune în care este utilizată forța fizica, având intenția de a cauza durere sau disconfort chiar și la cel mai mic nivel. Pedeapsa fizică include lovirea copilului cu palma, cureaua, bățul, trasul de păr, de urechi, forțarea copilului la colț cu mâinile sus sau în genunchi pe coji de nuci și alte poziții incomode. ( The Committee on the Rights of the Child-General Coment. 2006)
Pedepsele corporale și înjositoare duc la răcirea relației dintre părinte și copil și la resentimente din partea acestuia față de părinte.Intervine frica și astfel copilul este nevoit să minte în unele situații.
Atunci când se dorește dezvățarea unui comportament folosind pedeapsa trebuie să se țină cont de o serie de factori care fac ca metoda să fie eficientă. În primul rând pedeapsa trebuie să apară imediat după ce copilul manifestă comportamentul nedorit astfel posibilitatea ca acel copil să repete comportamentul scade. În al doilea rând trebuie să se țină cont de semnificația pe care o are pedeapsa pentru copil, o pedeapsă care nu reprezintă pentru acesta un lucru neplăcut sau mai degrabă chiar o scăpare crește riscul apariției comportamentului pe care părinții doresc să îl schimbe. Este foarte important ca atunci când se pedepsește un copil să i se explice motivul pentru care este pedepsit pentru că este posibil ca în unele situații copilul să creadă că a fost pedepsit pentru o anumită faptă când defapt el a fost pedepsit pentru altceva. La fel de important pe lângă precizarea cu ce a greșit de a fost pedepsit să i se explice copilului cum ar fi mai bine să se comporte, care sunt alternativele.. Părinții atunci când aplică o pedeapsă este bine să nu se lase influențați de nervi sau de stare de dispoziție pe care o au , ci să fie consecvenți în aplicarea pedepselor pentru a nu perturba ce au clădit până atunci.
Pedeapsa este aplicată diferit de la o cultură la alta deoarece culturile au valori și norme diferite. În unele culturi un comportament poate fi considerat unul normal în timp ce în alte culturi același comportament este considerat a fi greșit. Același lucru se întâmplă și cu disciplina și pedeapsa. Conform unor studii efectuate în Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii, punerea în pericol a propriei persoane și agresivitatea sunt cele mai frecvente comportamente pentru care se apelează la pedeapsă. Smith (2005) consideră că acei copiii care sunt mai temperamentali au șanse mai mari să fie pedepsiți fizic. Conform acelorași studii s-a demonstrat că sunt pedepsiți fizic mai frecvent copiii mici și mai rar cei mai mari. Acest lucru se datorează comportamentului copiilor mici care vor să exploreze ce este nou neștiind ce este bine și rău, fiind impulsivi și negativiști.
A fost efectuat un studiu ce și-a propus să afle dacă terapia în interanțiunea părinte-copil este eficientă și previne abuzul fizic al copiilor. La studiu au participat un număr de 110 părinți în special mame care întâmpinau probleme în a-și controla răspunsul violent la comportamentele neadecvate ale copiilor. Părinții au fost împărțiți în trei condiții: a). terapie; b).terapie plus servicii individualizate îmbunătățite; c).grup de părinți care nu întâmpină dificultăți în controlul reacțiilor violente. Participanții care sunt abuzivi sau care au venituri mici, un nivel semnificativ al depresiei sau care manifestă comportamente antisociale au fost urmăriți 850 de zile și s-a constatat că 19 la sută din participanții care manifestau violență și înainte de terapie au manifestat din nou agresivitate față în comparație cu cei din grupul c. În urma studiului s-a constatat că terapia nu a funcționat , ba chiar a dus la o frecvență redusă a interacțiunilor părinte-copil. Un alt studiu a încercat să afle dacă ședințele de mediere pentru familiile în care sunt conflicte între părinți și copii au succes. Familiile au participat la mediere iar la două luni după finalizarea ședințelor de mediere, familiile au fost întrebate dacă din punctul lor de vedere medierea a fost utilă și dacă problemele pe care le aveau s-au rezolvat. La sfârșitul studiului s-a constatat că un procent de 77,3 % din familiile care au participat la mediere au înregistrat schimbări pozitive moderate sau chiar au avut succes. Concluzia acestui studiu este că un prim pas în rezolvarea conflictelor grave părinte-copil este medierea.
Conform unui studiu efectuat de către Văduva (Răducanu) Valentina în cadrul lucrării de doctorat cu numele „ Familia ca sursă de agresivitate și violență la elevii din ciclul primar ” în anul 2012, 83,2% dintre părinții participanți au declarat că recurg la pedeapsă atunci când vor să corecteze comportamentul nedorit al copilului. Ei afirmă că își pedepsesc copii pentru că aceștia nu au respectat regulile dictate în familie (40,1%), pentru rezultatele slabe la școală (33,5%) și pentru conflictele ce le au la școală cu colegii (20,1%). Studiul a fost efectuat pe un eșantion de 167 de familii cu copii de vârstă școlară mică.
2.3. Consecințe psihocomportamentale:
2.3.1 Efectele stilurilor de parenting:
Stilul exigent s-a dovedit a avea consecințe pozitive asupra copiilor (apud. Harwood, Miller și Vasta, 2010, p. 734). Copiii care s-au bucurat de acest stil de parenting sunt mai deschiși, dornici să își exprime opiniile și să fie cât mai independenți. Totodată acești copii au un nivel ridicat al stimei de sine, iar la școala par a fi chiar populari și prietenoși. În cadrul familiei sunt cooperanți și receptivi la solicitările părinților (Bonchiș, 2011).
Copiii ai căror părinții au abordat o atitudine autoritară au un nivel al spontaneității mai scăzut și competențe reduse (Atkinson et al., 2002). Nu numai atitudinea autoritară are efecte negative asupra dezvoltării copilului, ci și neimplicarea acestuia în viața de familie și viața socială. Copilul poate înțelege în urma acestei atitudini ale părintelui că acesta nu are încredere în forțele proprii și astfel încolțește scăderea stimei de sine. Din nefericire, pot există și efecte funeste pe termen lung: încrederea că se poate descurca singur scade, iar cei care se comportă ca un copil vor întampina probleme de integrarea socială (Anghel, 2010). Pe baza acestor relații, copiii pot desfășura comportamente exagerate: fie se închid în ei, devin rușinoși și inhibați, sau se vor afirma ca fiind persoane răzvrătite și autoritare (Bonchiș, 2011).
Un părinte care manifestă mai mereu o atitudine agresivă, având izbucniri întâmplătoare duce la instalarea unor efecte negative asupra copilului, precum inhibarea impulsurilor, teama, nestatornicie, sau poate duce la nașterea sentimentelor de frustrare, care vor fi urmate de comportamente agresive. Mitrofan (1992) este de părere că părinții ce abordează acest tip de atitudine sădesc în copiii lor o agresivitate care nu se poate exprima în cadrul familiei , dar care poate izbucni oricand și în orice situație. După spusele autorului, acest stil de parenting este cel care produce frecvent conflicte intrafamiliale (Bonchiș, 2011).
Și în cazul parentingului indulgent există efecte negative. Copiii se confruntă cu incapacitatea de a se descurca singuri în diverse situații, evită situațiile dificile , au probleme de învățare , sunt impulsivi și depind de părinți (Bonchiș, 2011).
Stilul neimplicat are în mare măsură efecte negative ca urmare a preocupării părinților mai mult asupra propriei persoane decât asupra copiilor. Aceștia dovedesc o „ slabă competență socială, pe măsură ce cresc existând posibilitatea confruntării cu riscul crescut al consumului de droguri, cu delicvență și alte probleme de sănătate psihică. În cazurile extreme, stilul neimplicat se transformă în neglijare, o formă de abuz asupra copiilor, asociat cu o gamă largă de rezultate negative ” .
Un studiu care și-a propus să confirme valabilitatea proprietăților psihometrice ale „ Listei de probleme parentale” și să examineze contribuția conflictului specific creșterii copilului în previziunea problemelor copilului a cercetat legătura dintre conflictul marital, conflictul parental și problemele emoționale și de comportament ale copiilor cu vârste cuprinse între 2 și 16 ani. Studiul a fost efectuat pe un eșantion de 200 de părinți, iar rezultatele acestuia a indicat că rezultatele copiilor sunt influențate mai mult de conflictele dintre părinți decât de conflictele maritale sau împlinirea maritală.
2.3.2. Violența domestică și efectele sale asupra copiilor
Pedeapsa fizică nu este o metodă care să dea rezultate pe termen lung, ea este o metodă care suspendă comportamentul nedorit pentru scurt timp. Copilul percepe pedeapsa ca o metodă ce îi ajută pe oameni să rezolve anumite probleme care îi deranjează, de aceea copiii ce au fost pedepsiți fizic vor prelua și vor folosi acestă metodă de rezolvare a problemelor atunci când se vor confrunta cu situații neplăcute. Tot pedeapsa fizică îi produce copilului sentimente de indignare, ură, nemulțumire care pe parcurs îl fac pe copil vulnerabil la frustrări. Acesta învată anumite comportamente din cauză că îi este frică de pedeapsă, el nefiind de acord cu atitudinea părinților iar când va crește și va găsi în grupul de prieteni un sprijin atunci, el vor refuza să se mai ghideze după valorile impuse de părinți astfel răcindu-se relația dintre părinte-copil. Copilul numai comunică cu părinții de teamă că îl vor pedepsi și va căuta alinarea în grupul de prieteni care îl înțeleg, nu îl pedepsesc și unde se simte el însuși.
În urma unei meta-analize efectuate de Gershoff (2004) au fost descoperite probe ce dovedesc că pedeapsa corporală are urmări nedorite asupra copiilor. Prin folosirea disciplinei punitive de către părinți, relația dintre aceștia și copiii lor este perturbată , copiii neidentificându-se cu valorile sociale și parentale nu își mai pot controla trăirile interioare, conducând astfel către comportamente antisociale.
„ Cercetările cu privire la efectele psihologice ale violenței domestice asupra femeilor și copiilor evidențiază nocivitatea asociată acestui fenomen, reliefând, în cazul copiilor, niveluri ridicate ale comportamentelor de internalizare și externalizare, ale fricii și îngrijorării, dar și tulburări comportamentale.”
în urma unor dovezi știițifice afirmă că acei copii care în copilărie sunt expuși unor acte de violență manifestate de părinții punitivi sunt predispuși la un comportament antisocial manifestat prin acte violente. Faptul că acești copii au beneficiat de un model parental negativ și au fost expuși violenței ia afectat prin alterarea structurilor neurologice responsabile de reglarea emoțiilor, de memorie, decizii în condiții de stres ( DeBellis, 1999; Glase, 2000; Solomon și Heide, 2005; Teicher, 2003; apud Wilson, Smith Stover și Berkowitz, 2009).
a afirmat că școlarii care au asistat la scene de violență prezintă anxietate la un grad ridicat, tulburări ale somnului și greutate în a se concentra. Adolescenții care au fost expuși scenelor de violență din familie manifestă tulburări de comportament și un nivel ridicat al violenței ( apud. Radu, 2011). „ Copiii încearcă să facă față incidentelor printr-o serie de modalități cum ar fi evitarea, cearta, detașarea, inacțiunea plină de frică, autocondamnarea sau căutarea de sprijin, ultima fiind cea mai puțin probabilă din cauza stigmatizării și secretului asociate violenței interparentale și abuzului de alcool al părintelui. Copiii care învață să evite conflictul cu părinții problematici pot considera mecanismul de coping al evitării ca fiind unul obișnuit, nedezvoltîndu-și în consecință asertivitatea” (Velleman, Templeton, Reuber, Klein și Moesgen, 2008 ; apud. Radu ,2011)
Cauza tulburărilor de comportament în cazul copiilor care au fost martori ai violenței din familie pare să fie incapacitatea de a-și identifica propriile emoții cât și ale altora. Aceștia percep greșit intențiile celorlalți și devin violenți, astfel fiind respinși de covârstnici. Se pare că un copil care a fost expus violențelor din cadrul familiei este foarte greu să se calmeze atunci când s-a înfuriat, acest lucru se datorează nivelului scăzut de reglare emoțională (Radu, 2011).
Zerk, Mertin și Proeve consideră că „dificultățile resimțite de copii se împart în probleme de externalizare, cum ar tulburările de comportament și agresivitatea, și probleme de internalizare, cum ar fi fricile , acuzele somatice, simptomele de depresie, stima de sine diminuată etc” ( apud. Radu, 2011).
O cercetare efectuată de Zincir et al. (2010) pe 1455 de copii din clasele primare a arătat că 22,6% dintre bărbați și 6,2% dintre femei au un comportament violent împotriva partenerului de viață , iar 46,3% dintre copii au primit pedepse punitive din partea tatălui și 51% din partea mamei. Au fost asociați o serie de factori care se consideră că au dus la creșterea violenței domestice, aceștia fiind : lipsa locului de muncă al tatălui, situație financiară precară, consum de alcool, mame cu vârste fragede ( apud. Radu, 2011).
2.3.3. Efectele divorțului asupra copiilor
În primii doi ani de la divorț apar efectele pe termen scurt, acestă perioadă este considerată a fi cea mai dificilă. Băieții au deseori tulburări de comportament, iar fetele se confruntă cu tulburări emoționale. În acestă perioadă copiii întâmpină probleme la școală, probleme de relaționare cu familia sau grupul de prieteni. Pe termen lung efectele sunt vizibile la viața adultă a copilului care întâmpină dificultăți în alcătuirea și menținerea relației de căsătorie, în integrarea și adaptarea la cerințele mereu în schimbare ale societății precum și realizarea statutului pe care și l-a dorit (Radu, 2011).
Preșcolarii cu vârste între 3 și 5 ani reacționează agresiv, prezintă nervozitate accentuată, confuzie și mânie în urma divorțului părinților. Aceștia pot reacționa prin tristețe, teamă, furie, culpabilitate, anxietate sau neîncredere. Copiii se autoînvinovățesc pentru divorțul părinților și nu sunt capabili să corect comportamentul acestora (Radu, 2011).
Divorțul petrecut în perioada copilăriei mijlocii este perceput de către copiii ca o perturbare a lumii în care trăiesc, aceștia manifestând emoții puternice de tristețe și furie față de părintele ce îl are în grijă, față de prieteni, profesori (Radu, 2011).
La vârsta de 9- 12 ani copiii trec mai ușor peste divorțul părinților manifestând o apropiere față de un părinte și depărtate față de celălalt.De obicei se atașează de părintele ce îl are în grijă chiar dacă înainte era atașat de celălalt părinte (Radu, 2011).
Divorțul părinților atunci când copiii sunt adolescenți intensifică conflictul dintre părinți și copii, determinându-i pe aceștia să ia decizii pripite în ceea ce privește viața lor. Sunt predispuși delicvenței juvenile și depresiei. Unii copiii sunt forțați de împrejurări să se maturizeze mai repede întrucât trebuie să ia locul părintelului care a plecat, pentru a-și crește frații mai mici și pentru a-și sprijini părintele cu, care a rămas în luarea deciziilor și îngrijirea locuinței.(Radu, 2011)
Relația apropiată cu ambii părinți se soldează cu dezvoltarea pozitivă a copilului, cu dezvoltarea abilității de a socializa și încredere în sine. Părinții chiar și după divorț trebuie să colaboreze pentru a-și crește și educa copilul. (Radu, 2011)
2.3.4. Efectele instabilității :
Părinții se confuntă cu o serie de neajunsuri în a-și întreține familia , fapt ce îi stresează foarte tare. Stresul părinților îi afectează și pe copii întrucât ei numai le oferă copiilor grija și atenția de care au nevoie.
O cercetare recentă a „Consiliului Național Științific pentru dezvoltarea copilului” a arătat că încă de mici copii se confruntă cu stresul. Dacă este la un nivel mic sau mediu poate fi suportat de copii și poate fi considerat chiar stres pozitiv pentru că îi ajută pe copii să se adapteze situațiilor stresante ( de exemplu când copilul este lăsat la grădiniță pentru prima dată); însă dacă copilul este supus unui nivel de stres mai ridicat organismul său se apără prin tulburarea funcției creierului, ceea ce determină performanțe scăzute la școală, lipsa controlului emoțiilor precum și competențe scăzute de socializare. Conform unui alt studiu ce a comparat veniturile familiei cu rezultatele școlare și competențele socio-emoționale ale copiilor, a arătat că acei copii care trăiesc în familii cu venituri reduse au șanse mai mari spre a avea probleme cu situația școlară riscând chiar să repete anul .
S-a demonstrat că acei copii care provin din familii sărace față de copiii care provin din familii cu un venit mai mare de cel puțin doua ori decât venitul la limita sărăciei este posibil să termine școala cu cel puțin doi ani înaintea celorlalți, când vor deveni adulți la rândul lor vor avea venituri mici, vor folosi asistența publică, vor avea probleme de sănătate și un grad ridicat de stres, riscă să devină supraponderali, în cazulfetelor este posibil să rămână însărcinate până la vârsta de 21 de ani fără a fi căsătorite iar băieții riscă să fie arestați.
2.3.5. Devierile de conduită ale copilului:
„Devierile de conduită ale copilului desemnează o perturbare a relațiilor normale ale acestuia cu persoane din mediul său de viață și activitate (familial, școlar, social), ele exteriorizându-se fie sub forma unor dificultăți de acomodare utilă la mediul social, fie sub forma unor abateri de conduită în condițiile instruirii școlare, în relațiile familiale (adică în situațiile de participare colectivă, care implică acțiuni deliberate, conștiente și active)”.
Devierea de conduită este definită pe baza a doua caractere: primul caracter, cel ofensiv se referă la stările specifice de revendicare și control manifestate prin accese de furie, impulsivitate, nervozitate, crize de agresivitate; pe plan comportamental fiind observate reacții de înfruntarea a autorității, nesupunere etc. Cel de-al doilea caracter, numit și caracter defensiv se referă la retragerea și izolarea individului când se confruntă cu realitatea.. Defensivitatea implică stări emoționale de teamă, neîncredere, timiditate , tristețe, autoînvinovățire, sentimente puternice de vină care îi pot determina pe copii să recurgă la gesturi grave cum ar fi sinucidere.
2.3.5.1. Agresivitatea:
Agresivitatea se poate manifesta prin reacții explozive de exemplu crize de furie sau reacții amânate de exemplu ura. Agresivitatea este modul prin care răspunde copilul când se confruntă cu o situație care îl face să se simtă frustrat, vinovat, inferior sau în nesiguranță. Atunci când părinții care manifestă o dragoste exagerată față de copil, acesta crede că merită absolut totul fără să facă nimic în schimb, făcând astfel din el un copil egoist care manifestă reacții de furie, nervozitate, ca mai târziu să manifeste instabilitate comportamentală. Tot agresiv se comportă și un copil răsfățat care învățat ca alții să facă lucrurile în locul lor, atunci când sunt nevoiți să facă ceva întâmpină dificultăți și reacționează sub acțiunea impulsurilor. Acești copii este posibil să nu aibă parte de succes atunci când se confruntă cu o situație dificilă, acest lucru demoralizându-i,creându-le sentimente de teamă de eșec, timiditate sau agresivitate, impulsivitate.
2.3.5.2. Fuga și vagabantajul:
Fuga de acasă este un comportament pe care îl manifestă cu precădere copii ce aparțin unor familii dezorganizate, unde climatul familial nu este unul propice creșterii armonioase ale copilului din cauza certurilor și tensiunilor din familie. Ei consideră familia un loc nepotrivit și astfel aleg să plece de acasă. Copii care pleacă de acasă, pot pleca fie doar o singură dată , acest lucru fiind considerat un fapt accidental sau pot fugi de mai multe ori ,ca urmare a condițiilor din familie. Comportamentul celor care fug de mai multe ori de acasă este considerat ca o „trăsătură negativă de conduită, prin care copilul evită unele dificultăți întâlnite, sau își exprimă protestul față de unele situații nesatisfăcătoare din familie. Un alt motiv pentru care copii aleg să fugă de acasă este modul de disciplinare, copiilor le este teamă de pedepsele aspre ale părinților. La unele vârste cum ar fi adolescența, copii aleg să plece de acasă pentru a-și afirma nevoia de independență personală.
Alți copii aleg să plece de acasă când găsesc în grupul de prieteni un sprijin, se simt liberi și au sentimentul că dețin puterea. Acest lucru se întamplă de obicei în cazul copiilor timorați care din cauza atitudinilor părinților se consideră inferiori și nesiguri. Un alt motiv pentru care copii fug de acasă este faptul că părinții le cer copiilor performanțe școlare peste nivelul lor astfel, atunci când rămân în urmă cu învățătura , de frica pedepsei ce urmează copilul pleacă de la școală și de acasă.
2.3.5.3. Furtul și minciuna:
Furtul este un comportament ce ar trebui să atragă atenția părinților. Copilul poate fura din varii motive: din necesitate, ca acțiune de imitație, din dorința de a se răzbuna etc.
„Minciuna este considerată un comportament reprobabil, care reflectă obișnuința copilului de a denatura în mod conștient realitatea, adevărul, în scopul de a induce în eroare”. La început minciunile pot fi unele nevinovate, dar repetându-se acestea transformă acest comportament într-unul negativ. Se pare că minciuna poate fi învățată de copii de la părinți atunci când aceștia folosesc minciuna în diferite situații, sau când nu își îndeplinesc promisiunile față de aceștia, sau când manifestă severitate față de unele comportamente nedorite ale copilului. Prin exemplul primit de la părinții copii își dau seama că minciuna poate fi utilă în unele situații și astfel prin imitație copiii ajung să dezvolte acest comportament negativ, care ulterior va duce la conflicte între părinți și copii.
„Minciuna de apărare” este o formă a minciunii pe care copiii o dezvoltă ca urmare a fricii de pedepsele exagerate primite din partea părinților atunci când au greșit. O altă situație când copilul este nevoit să mintă este atunci când trebuie să păstreze „secretele” unui părinte de celălalt părinte.
Se pare că există o strânsă legătură între furt și minciună, întrucât furtul fără minciună nu se poate realiza și amândouă se opun unei mari virtuți „ cinstea” .
2.4. Ce așteptări au copiii de la părinții lor?
2.4.1. Nevoia de iubire
De cele mai multe ori copiii manifestă un anumit comportament pentru că vor să atragă atenția asupra unei nevoi pe care ei o au. Doar că părinții nu se întreabă de ce se comportă așa copilul său și astfel îl pedepsește, îl ceartă sau îl neglijează . Cea mai valoroasă nevoie a copiilor este aceea de a fi iubiți necondiționat. Copiii simt nevoia să fie îmbrățișați, răsfățați, dezmierdați, să se simtă doriți și apreciați, să beneficieze de un cadru familial călduros care să-i ofere dragostea de care are atâta nevoie. Este posibil ca un copil să se comporte neadecvat scuipând, vorbind urât, lovind etc. tocmai din cauză că el nu este sigur de iubirea părinților săi și inconștient încearcă să vadă dacă părinții îl iubesc și atunci când se comportă cum nu ar trebuie. Este de înțeles că manifestându-și dragostea pentru copil nu trebuie să uite și de disciplinarea acestuia, doar că , disciplinarea trebuie făcută tot cu dragoste și înțelegere astfel determinându-l pe copil să își schimbe singur comportamentul.
2.4.2. Nevoia de încredere
Pentru a se crea o relație apropiată între părinte și copilul său este nevoie să existe o încredere reciprocă. Nu doar copilul trebuie să aibă încredere în părinți, ci , și părinții trebuie să aibă încredere în copiii lor. Este foarte important ca părinții să își implice copiii în luarea deciziilor din familie în concordanță cu vârsta lor, astfel încurajându-i să capete încredere în ei înșiși și să fie capabili să ia singuri decizii atunci când se vor confrunta cu diferite probleme. Încrederea pe care părinții le-o arată copiilor îi determină pe aceștia să devină responsabili pentru faptele, alegerile și deciziile sale, astfel copiii vor încerca din răsputeri să nu îi dezamăgească pe cei care au încredere în ei. Încrederea în sine îl determină pe copil să se descurce în orice situație și să fie independent.
2.4.3. Nevoia de libertate
Pentru a se dezvolta armonios atât fizic cât și psihic copilul are nevoie de libertatea de a explora tot ceea ce este nou. Părinții nu ar trebui să-i împiedice pe copii atunci când vor să vadă ceva ce nu au mai văzut, sau sunt curioși să descopere anumite lucruri deoarece aceștia nu vor renunța la curiozitatea lor și vor încerca să afle pe ascuns,( acest lucru fiind periculos în unele situații) sau își vor inhiba curiozitatea. Copilului trebuie să i se dea libertatea să cerceteze fără să îi fie frică.
CAPITOLUL III
3.CERCETARE:
Încă din cele mai vechi timpuri au existat conflicte între copii și părinții lor. Pe vremuri altele erau și cauzele conflictelor, de aceea în această lucrare mi-am propus să aflu care sunt temele conflictelor din ziua de astăzi dintre părinți și copii, cum influențează stilul de rezolvare al conflictelor consecințele psiho-comportamentale ale copiilor precum și care sunt efectele conflictelor dintre aceștia asupra copiilor.
3.1. Întrebările cercetării:
Întrebarea 1: Cum influențează conflictul părinte – copil consecințele psiho-comportamentale ale acestuia?
Întrebarea 2: Care este efectul stilului de rezolvare a conflictelor asupra consecințelor psiho-comportamentale ale copilului?
3.2. Metodologia cercetării:
3.2.1.Tipul de cercetare : Prezenta lucrare se bazează pe o cercetare de tip cvasi-experimentală.
3.2.2.Descrierea lotului de participanți la cercetare: Pentru a cerceta cum influențează conflictul și stilul de rezolvare al acestuia consecințele psiho-comportamentale asupra copiilor, am ales un eșantion de 103 de elevi, dintre aceștia 51 sunt băieți și 52 sunt fete- Fig.1. Elevii au vârste cuprinse între 9 și 14 ani (40- 12 ani; 20- 13 ani; 20- 10 ani; 19- 11 ani; 3- 14 ani; 1- 9 ani)- Fig.2. Participanții sunt elevi în clasa a IV-a (37,9%) și a VI-a ( 62,1%) – Fig.4 ai Școlii Gimnaziale Nr. 1 din Suceava și ai Școlii „ Dimitrie Pompeiu”, Broscăuți, județul Botoșani. Menționez că participanții aparțin atât din mediul urban (63%) cât și din mediul rural (36,9%)- Fig. 3.
Fig. 1- Reprezentarea grafică a variabilei sex
Fig. 2 – Reprezentarea grafică a variabilei vârsta
Fig. 3- Reprezentarea grafică a variabilei mediu
Fig. 4- Reprezentarea grafică a variabilei clasa
3.2.3.Variabilele cercetării:
Variabile independente: – stilul de rezolvare a conflictelor
-frecvența conflictelor
-stilul de parenting
-suportul parental
Variabile dependente: – consecințe psiho-comportamentale
-divorțul
-agresivitatea
-tulburările de conduită
3.2.4.Instrumente folosite:
Pentru a verifica ce comportamente îi caracterizează pe copii , am aplicat un chestionar YSR- Chestionar de autoevaluare comportamentală ce conține 112 itemi ce descriu comportamente pe care copii le pot manifesta. Scala de evaluare a itemilor este formată din 3 răspunsuri. Copiii vor încercui ca răspuns cifra 2 din dreptul itemului când comportamentul descris este adevărat sau adesea adevărat, vor încercui 1 când comportamentul descris este uneori adevărat și vor încercui 0 când comportamentul descris este fals.
Pentru a vedea care este stilul de rezolvare a conflictelor, am aplicat un chestionar ce conține 16 itemi ce descriu comportamente pe care copii le pot avea atunci când au conflicte (de exemplu: explodez și îmi ies din sărite). Chestionarul are și o scală de evaluare formată din 5 răspunsuri: 1- niciodată, 2- rareori, 3- uneori, 4- frecvent, 5- întotdeauna.
Cercetarea a cuprins și un chestionar ce măsoară frecvența conflictelor. Acesta cuprinde 21 de itemi ce descriu teme ce ar putea constitui motive ale conflictelor dintre părinți și copii. Scala de evaluare este constituită din cinci intervale: 0 ori, 1-3 ori, 4-6 ori, 7-9 ori, 10-> ori ce măsoară frecvența conflictelor părinți-copii cu privire la cei 21 de itemi raportat la ultimele 4 săptămâni.
În urma analizei statistice pentru a măsura consistența internă a instrumentului „ frecvența conflictelor” am obținut un coeficient Alpha Cromba de 0,92. Coeficientul este foarte bun.
Pentru a măsura intensitatea trăirilor interioare ale copiilor în timpul conflictelor cu părințiilor lor, am folosit aceiași 21 de itemi prezentați mai sus doar că scala de evaluare este constituită din 5 raspunsuri astfel: 1- calm, urmând ca intensitatea să crească până la 5-nervos .
În urma analizei statistice pentru a măsura consistența internă a instrumentului „intensitatea conflictelor” am obținut un coeficient Alpha Cromba de 0,91. Coeficientul este foarte bun.
3.2.5.Ipotezele cercetării:
Ip 1: Copiii cu scoruri ridicate la rezolvarea pozitivă a conflictelor vor avea mai puține conflicte decât cei care au obținut scoruri scăzute.
Ip 2: Copiii cu scoruri scăzute la rezolvarea pozitivă a conflictelor vor avea conflicte mai intense decât cei care au obținut scoruri ridicate.
Ip 3: Copiii cu scoruri ridicate la stilul de angajare în conflict vor avea o frecvență mai ridicată a conflictului decât cei care au un nivel de angajare scăzut.
Ip 4: Copiii cu scoruri ridicate la stilul de angajare în conflict vor raporta o intensitate mai mare a conflictului decât cei care au un nivel de angajare scăzut.
Ip 5: Copiii cu scoruri ridicate la stilul de retragere în conflict vor avea o frecvență mai ridicată a conflictelor cu părinții decât copiii care au scoruri mai scăzute.
Ip 6: Copiii cu scoruri ridicate la stilul de retragere în conflict vor avea o intensitate mai ridicată a conflictelor cu părinții decât copiii care au scoruri mai scăzute.
Ip 7: Copiii cu scoruri ridicate la stilul de conformare în conflict vor avea o frecvență mai ridicată a conflictului decât cei care au scoruri mai mici.
Ip 8: Copiii cu scoruri ridicate la stilul de conformare în conflict vor avea o intensitate mai crescută a conflictelor decât copiii care au scoruri mai scăzute.
Ip 9: Stilul de rezolvare pozitiv nu va fi asociat cu consecințe psiho-comportamentale negative.
Ip 10: Stilul de angajare în conflict va fi asociat cu probleme psiho-comportamentale negative.
Ip 11: Stilul de retragere din conflict va fi asociat cu consecințe psiho-comportamentale negative.
Ip 12 : Stilul de conformare în conflict va fi asociat cu consecințe psiho-comportamentale negative.
3.2.6.Rezultate:
Verificarea ipotezei 1:
Pentru a verifica ipoteza conform căreia copiii cu scoruri ridicate la rezolvarea pozitivă a conflictelor vor avea mai puține conflicte decât cei care au obținut scoruri scăzute am aplicat testul t pentru eșantioane independente. Pentru a verifica egalitatea varianțelor din care provin cele doua grupe am aplicat testul Levene. Rezultatul a indicat că condiția egalității varianțelor este îndeplinită ( F= 0,029; p = 0.866). Rezultatul testului t a indicat că nu există o diferență semnificativă între frecvența conflictelor și rezolvarea pozitivă a acestora [ t(85)=0,85), p= 0,39, p>0,05)]. Prin urmare ipoteza se infirmă.
Verificarea ipotezei 2:
Pentru a verifica dacă ipoteza conform căreia copiii cu scoruri scăzute la rezolvarea pozitivă a conflictelor vor avea conflicte mai intense decât cei care au obținut scoruri ridicate, am aplicat testul t pentru eșantioane independente. Pentru a verifica egalitatea varianțelor din care provin cele doua grupe am aplicat testul Levene. Rezultatul a indicat că condiția egalității varianțelor este îndeplinită ( F= 0,071; p = 0,79). Rezultatul testului t a indicat că nu există o diferență semnificativă între intensitatea conflictelor și rezolvarea pozitivă a acestora [ t(89)=0,93), p= 0,35, p>0,05)]. Prin urmare ipoteza se infirmă.
Tabelul pentru intensitate și frecvență în ceea ce privește rezolvarea pozitivă este prezentat mai jos:
Independent Samples Test
Graficul mediilor intensității și frecvenței privind stilul de rezolvare pozitivă a conflictelor este prezentat mai jos ( Grafic. 1):
Grafic 1
Verificarea ipotezei 3:
Pentru a verifica ipoteza conform căreia copiii cu scoruri ridicate la stilul de angajare în conflict vor avea o frecvență mai ridicată a conflictului decât cei care au un nivel de angajare scăzut, am aplicat testu t pentru eșantioane independente. Pentru a verifica egalitatea varianțelor din care provin cele doua grupe am aplicat testul Levene. Rezultatul a indicat că condiția egalității varianțelor este îndeplinită ( F= 2,78; p= 0,09, p> 0,05).
Rezultatul testului t a indicat că există o diferență semnificativă statistic între copiii care se angajează în conflict și copii care nu se angajează în conflict în ceea ce privește frecvența conflictelor:[t( 85 )= – 2,90, p= 0,005, p<0,05], astfel copiii cu un stil ridicat de angajare în conflict ( M= 42,61; SD= 15,94) vor avea mai frecvent conflicte decât cei care au un nivel mai scăzut de angajare în conflict ( M= 33,69; SD= 12,35).
În concluzie putem afirma că ipoteza este confirmată și că frecvența conflictelor este mai mare în cazul copiilor ce au un nivel mai ridicat de angajare în conflict decât ceilalți care au un nivel mai scăzut
Verificarea ipotezei 4:
Pentru a verifica dacă ipoteza conform căreia copiii cu scoruri ridicate la stilul de angajare în conflict vor raporta o intensitate mai mare a conflictului decât cei care au un nivel de angajare scăzut, am aplicat testu t pentru eșantioane independente. Pentru a verifica egalitatea varianțelor din care provin cele doua grupe am aplicat testul Levene. Rezultatul a indicat că condiția egalității varianțelor nu este îndeplinită ( F= 9,16; p= 0,003, p> 0,05).
Rezultatul testului t a indicat că există o diferență semnificativă statistic între copiii care se angajează în conflict și copii care nu se angajează în conflict în ceea ce privește intensitatea conflictelor:[t( 46,66 )= – 3,82, p= 0,00, p<0,05], astfel copiii cu un stil ridicat de angajare în conflict ( M= 43,56; SD= 15,85) vor trăi o intensitate mai mare a conflictelor decât cei care au un nivel mai scăzut de angajare în conflict ( M= 31,60; SD= 10,61).
În concluzie putem afirma că ipoteza este confirmată și că intensitatea conflictelor este mai mare în cazul copiilor ce au un nivel mai ridicat de angajare în conflict decât în cazul celor care au un nivel mai scăzut.
Tabelul pentru intensitate și frecvență în ceea ce privește angajarea în conflict este prezentat mai jos:
Independent Samples Test
Graficul mediilor intensității și frecvenței privind stilul de angajare în conflict este prezentat mai jos (Grafic.2):
Grafic 2
Verificarea ipotezei 5:
Pentru a verifica dacă ipoteza conform căreia copiii cu scoruri ridicate la stilul de retragere în conflict vor avea o frecvență mai ridicată a conflictelor cu părinții decât copiii care au scoruri mai scăzute, am aplicat testu t pentru eșantioane independente. Pentru a verifica egalitatea varianțelor din care provin cele doua grupe am aplicat testul Levene. Rezultatul a indicat că condiția egalității varianțelor nu este îndeplinită ( F= 5,77; p= 0,19, p< 0,05).
Rezultatul testului t a indicat că există o diferență semnificativă statistic între copiii care se retrag mai mereu din conflict și copiii care nu se retrag din conflict în ceea ce privește frecvența conflictelor:[t( 51,75 )= – 2,37, p= 0,021, p<0,05], astfel copiii cu un stil ridicat de retragere din conflict ( M= 41,28; SD= 15,18) vor avea mai frecvent conflicte decât cei care au un nivel mai scăzut de retragere din conflict ( M= 33,90; SD= 11,21).
În concluzie putem afirma că ipoteza este confirmată și că frecvența conflictelor este mai mare în cazul copiilor ce au un nivel mai ridicat de retragere din conflict decât în cazul celor ce au un nivel mai scăzut.
Verificarea ipotezei 6:
Pentru a verifica dacă ipoteza conform căreia copiii cu scoruri ridicate la stilul de retragere în conflict vor avea o intensitate mai ridicată a conflictelor cu părinții decât copiii care au scoruri mai scăzute, am aplicat testu t pentru eșantioane independente. Pentru a verifica egalitatea varianțelor din care provin cele doua grupe am aplicat testul Levene. Rezultatul a indicat că condiția egalității varianțelor nu este îndeplinită ( F= 6,81; p= 0,11, p< 0,05).
Rezultatul testului t a indicat că există o diferență semnificativă statistic între copiii care se retrag mai mereu din conflict și copiii care nu se retrag din conflict în ceea ce privește intensitatea conflictelor:[t( 59,41 )= – 2,78, p= 0,007, p<0,05], astfel copiii cu un stil ridicat de retragere din conflict ( M= 40,48; SD= 15,11) vor avea mai frecvent conflicte decât cei care au un nivel mai scăzut de retragere din conflict ( M= 32,11; SD= 11,52).
În concluzie putem afirma că ipoteza este confirmată și că intensitatea conflictelor este mai mare în cazul copiilor ce au un nivel mai ridicat de retragere din conflict decât în cazul celor ce au un nivel mai scăzut de retragere din conflict.
Tabelul pentru intensitate și frecvență în ceea ce privește stilul de retragere din conflict este prezentat mai jos:
Independent Samples Test
Graficul mediilor frecvenței și intensității privind stilul de retragere din conflict este prezentat mai jos (Grafic.3):
Grafic 3
Verificarea ipotezei 7:
Pentru a verifica dacă ipoteza conform căreia copiii cu scoruri ridicate la stilul de conformare în conflict vor avea o frecvență mai ridicată a conflictului decât cei care au scoruri mai mici, am aplicat testu t pentru eșantioane independente. Pentru a verifica egalitatea varianțelor din care provin cele doua grupe am aplicat testul Levene. Rezultatul a indicat că condiția egalității varianțelor nu este îndeplinită ( F= 4,75; p= 0,32, p< 0,05).
Rezultatul testului t a indicat că există o diferență semnificativă statistic între copiii care se conformează mai mereu la conflict și copiii care nu se conformează la conflict în ceea ce privește frecvența conflictelor:[t( 70,72 )= – 1,99, p= 0,05, p=0,05], astfel copiii cu un stil ridicat de conformare la conflict ( M= 40,09; SD= 16,83) vor avea mai frecvent conflicte decât cei care au un nivel mai scăzut de conformare la conflict ( M= 34,04; SD= 10,58).
În concluzie putem afirma că ipoteza a fost confirmată și că frecvența conflictelor este mai mare în cazul copiilor care se conformează la conflict decât în cazul copiilor care nu se conformează la conflict.
Verificarea ipotezei 8:
Pentru a verifica dacă ipoteza conform căreia copiii cu scoruri ridicate la stilul de conformare în conflict vor avea o intensitate mai crescută a conflictelor decât copiii care au scoruri mai scăzute, am aplicat testu t pentru eșantioane independente. Pentru a verifica egalitatea varianțelor din care provin cele doua grupe am aplicat testul Levene. Rezultatul a indicat că condiția egalității varianțelor este îndeplinită ( F= 2,91; p= 0,09, p>0,05).
Rezultatul testului t a indicat că nu există o diferență semnificativă statistic între copiii care se conformează mai mereu la conflict și copiii care nu se conformează la conflict în ceea ce privește intensitatea conflictelor:[t( 88 )= – 1,57, p= 0,11, p>0,05].
Ipoteza a fost infirmată.
Tabelul pentru frecvență și intensitate în ceea ce privește conformarea la conflict este prezentat mai jos:
Independent Samples Test
Graficul mediilor frecvenței și intensității privind stilul de conformare în conflict este prezentat mai jos (Grafic. 4):
Grafic 4
Verificarea ipotezei 9:
Pentru a verifica dacă ipoteza conform căreia stilul de rezolvare pozitiv nu va fi asociat cu consecințe psiho-comportamentale negative, am folosit Analiza Corelațională Pearson.
Pentru a verifica dacă există o corelație semnificativă între stilul de rezolvare pozitivă al conflictelor și consecințele psiho-comportamentale, am calculat coeficientul de corelație Pearson. Condiția liniarității relației dintre cele doua variabile a fost verificată prin inspectarea graficului de tip Scatter .
În urma realizării analizei de corelație în SPSS am obținut că nu există o corelație semnificativă între stilul de rezolvare pozitivă al conflictelor și consecințele psiho-comportamentale : r= 0,11; p= 0,33, p>0,05. Prin urmare ipoteza noastră este infirmată.
Graficul de tip Scatter este prezentat mai jos ( Grafic. 1):
Grafic 1
Verificarea ipotezei 10:
Pentru a verifica ipoteza conform căreia stilul de angajare în conflict va fi asociat cu probleme psiho-comportamentale negative, am folosit Analiza Corelațională Pearson.
Pentru a verifica dacă există o corelație semnificativă între stilul de angajare în conflict și consecințele psiho-comportamentale, am calculat coeficientul de corelație Pearson. Condiția liniarității relației dintre cele doua variabile a fost verificată prin inspectarea graficului de tip Scatter .
În urma realizării analizei de corelație în SPSS am obținut că există o corelație semnificativă pozitivă între stilul de angajare în conflict și consecințele psiho-comportamentale : r= 0,48; p= 0,00, p<0,05. Rezultă că odată cu creșterea stilului de angajare în conflict vor crește și consecințele psiho-comportamentale.
Graficul Scatter este prezentat mai jos (Grafic. 2):
Grafic 2
Verificarea ipotezei 11:
Pentru a verifica ipoteza conform căreia stilul de retragere din conflict va fi asociat cu consecințe psiho-comportamentale negative, am folosit Analiza Corelațională Pearson.
Pentru a verifica dacă există o corelație semnificativă între stilul de retragere din conflict și consecințele psiho-comportamentale, am calculat coeficientul de corelație Pearson. Condiția liniarității relației dintre cele doua variabile a fost verificată prin inspectarea graficului de tip Scatter .
În urma realizării analizei de corelație în SPSS am obținut că există o corelație semnificativă pozitivă între stilul de retragere din conflict și consecințele psiho-comportamentale : r= 0,44; p= 0,00, p<0,05. Rezultă că odată cu creșterea stilului de retragere din conflict vor crește și consecințele psiho-comportamentale.
Graficul Scatter este prezentat mai jos (Grafic. 3):
Grafic 3
Verificarea ipotezei 12:
Pentru a verifica ipoteza conform căreia stilul de conformare în conflict va fi asociaat cu consecințe psiho-comportamentale negative, am folosit Analiza Corelațională Pearson.
Pentru a verifica dacă există o corelație semnificativă între stilul de conformare în conflict și consecințele psiho-comportamentale, am calculat coeficientul de corelație Pearson. Condiția liniarității relației dintre cele doua variabile a fost verificată prin inspectarea graficului de tip Scatter .
În urma realizării analizei de corelație în SPSS am obținut că există o corelație semnificativă pozitivă între stilul de conformare în conflict și consecințele psiho-comportamentale : r= 0,23; p= 0,04, p<0,05. Rezultă că odată cu creșterea stilului de conformare în conflict vor crește și consecințele psiho-comportamentale.
Graficul Scatter este prezentat mai jos (Grafic. 4):
Grafic 4
3.2.7. Discuții:
Conflictul dintre părinți și copii este un subiect ce atrage interesul multor persoane mai ales părinților. Aceștia doresc să afle care sunt cauzele neînțelegerilor dintre ei și copiii lor și cum să reacționeze în asemenea situații. Familia este locul unde copiii își găsesc liniștea, unde au parte de iubire și înțelegere, unde primesc nu numai îngrijiri materiale ci și educație, unde se dezvoltă ca oameni ce urmează să se integreze într-o societate mereu în schimbare.
Când vine vorba de educație, nu toți părinții știu cum să o sădească în copilul lor, aceștia apelând uneori la diferite metode de educare ce fac mai mult rău decât bine. Părinții adoptă stilul de educare al părinților lor, fapt ce dovedește că părinții lasă urme adânci în caracterul și personalitatea copilului. Însă în zilele noastre părinții încearcă tot mai mult să învețe care sunt cele mai bune metode pentru a-și disciplina copiii, astfel încât copiii lor să aibă o stimă de sine ridicată, să fie creativi și deschiși spre nou, să fie sociabili și să se descurce în orice situație.
Copiii aleg să folosească un anumit stil de rezolvare al conflictelor atunci când se confruntă cu neînțelegeri cu părinții lor. În acestă lucrarea ne-am raportat la patru stiluri de rezolvare a conflictelor: stilul de rezolvare pozitivă a conflictelor, stilul de retragere din conflict, stilul de angajare în conflict și stilul de conformare în conflict. Realizând acest studiu am încercat să aflu care este relația dintre stilul de rezolvare a conflictelor și frecvența și intensitatea acestora, precum și relația dintre stilul de rezolvare a conflictelor și consecințele psiho-comprtamentale. În urma analizelor statistice s-a constatat că nu există o diferență semnificativă în ceea ce privește adoptarea stilului de rezolvare pozitivă a conflictelor și frecvența sau intensitatea conflictelor.
O frecvență ridicată a conflictelor se va înregistra în cazul copiilor care atunci când se confruntă cu neînțelegeri cu părinții se închid în ei, refuză să mai vorbească , se retrag trasând niște bariere între aceștia și părinții lor. Acești copii trăiesc o intensitatea mai ridicată a conflictelor decât ceilalți copii. De asemenea odată cu creșterea acestui stil vor crește și consecințele psiho-comportamentale.
Sunt copii care atunci când au un conflict cu părinții se enervează, insultă și lansează atacuri personale. Aceste reacții atrag după ele și alte conflicte, astfel crescând frecvența acestora. Același lucru se întâmplă și cu intensitatea, acești copii trăiesc foarte intens conflictele generând astfel o serie de consecințe psiho-comportamentale. Copiii care aleg frecvent să se supună și să nu își expună punctul de vedere atunci când se confruntă cu neînțelegeri vor avea o frecvență mai ridicată a conflictelor față de copiii care aleg mai rar această modalitatea de rezolvare a conflictelor. Odată cu creșterea acestui stil de conformare la conflict vor crește și consecințele psiho-comportamentale.
Mă așteptam să descopăr că un stil de angajare în conflict va atrage după sine și o frecvență ridicată a conflictelor, deoarece este normal ca atunci când răspunzi agresiv, când insulți și lansezi atacuri ce privesc persoana și nu fapta sau comportamentul care te-a deranjat, acea persoană să se simtă amenințată și să răspundă poate cu aceeași monedă întărind astfel conflictul dintre cele două persoane. Copiii din ziua de astăzi sunt mai dezinvolți, vor să fie independenți și de cele mai multe ori acționează sub influența impulsului. Nu toți copiii sunt la fel, sunt copii timizi care atunci când se confruntă cu un conflict aleg să se retragă, să se supună și să nu-și impună punctul de vedere. Acest tip de reacții prin intensitatea emoțiilor ce le trăiesc trezesc în copil o serie de conflicte interioare.
3.2.8. Concluzii:
Lucrarea s-a bazat pe o cercetare cvasi-experimentală ce a avut un eșantion de 103 elevi cu vârste cuprinse între 9 și 14 ani. Aceștia provin atât din mediul rural cât și din mediul urban. Scopul acestei lucrări a fost acela de a afla dacă există o legătură între frecvența și intensitatea conflictelor și stilul de rezolvare a conflictelor, urmărind totodată și consecințele psihocomportamentale.
Cercetarea a fost realizată prin intermediul chestionarelor autoraportate. Datele au fost introduse în programul SPSS și au fost prelucrate.
În urma rezultatelor obținute nu putem spune că toți copiii care adoptă stilul de angajare în conflict, sau de retragere din conflict sau de conformare în conflict vor avea mai multe conflicte decât ceilalți. Nu putem generaliza aceste rezultate întrucât lotul de participanți a fost format doar din 103 elevi, un număr mic ce nu ne permite acest lucru. O altă limită a acestui studiu a fost aplicarea chestionarelor autoraportate.
Chiar dacă nu s-a demonstrat că există o diferență semnificativă între stilul de rezolvare pozitivă și frecvența conflictelor, sunt de părere că este stilul cel mai potrivit pe care atât copiii cât și părinții ar trebuie să îl adopte atunci când se confruntă cu un conflict. Atunci când ne confruntăm cu un conflict este bine să ne concentrăm asupra problemei, să discutăm diferențele, să găsim alternative, să negociem sau să facem compromisuri, rezolvând astfel conflictul într-o manieră pozitivă.
Atunci când ne confruntăm cu conflicte este foarte important să știm cum să ne manageriem emoțiile și astfel să evităm să acționăm la impuls și să spunem ceva ce nu ne-am fi dorit să spunem. Cred că ar fi bine să se realizeze worshop-uri cu elevi de diferite vârste și să se dezbată teme ce fac referire la felul în care trebuie să ne rezolvăm conflictele și cum să ne gestionăm emoțiile. În cadrul ședințelor cu părinții pot fi invitați specialiști care să le vorbească despre stilurile de parenting și care sunt efectele psiho-comportamentale ale acestora asupra copiilor. Părinții și-ar identifica propriul stil și astfel își vor da seama că poate copilul lor manifestă un anumit comportament din cauza felului în care a fost disciplinat. Vor învăța cum trebuie să procedeze atunci când copilul manifestă un comportament indezirabil, când să aplice pedeapsa, ce fel de pedepse, când să aplice recompensele etc.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Frecventa Conflictelor Parinte Copil Si Efectele Sale (ID: 115723)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.