Frecventa Antrenamentelor de Fitness, In Functie de Varsta Si Tipul de Motivatiei Predominant
FRECVENȚA ANTRENAMENTELOR DE FITNESS, ÎN FUNCȚIE DE VÂRSTĂ ȘI DE TIPUL DE MOTIVAȚIE PREDOMINANT
REZUMAT
În urma observării comportamentelor în sălile de sport și vestiare, am pornit de la premisa că atât vârsta, cât și motivația, ar putea exercita o anumită influență asupra frecvenței antrenamentelor practicate de subiecți. Studiile în domeniul motivațional și al sportului recreativ arată că indivizii motivați intrinsec au o mai mare determinare de a-și atinge scopurile și implicit, frecventează mai des orele de sport. În același timp, subiecții motivați extrinsec sunt mai repede determinați să participe la antrenamente prin prisma socializării cu cei din grup. De asemenea, se poate observa o tendință a creșterii motivației intrinseci odată cu înaintarea în vârstă. Drept urmare, lucrarea de față propune un studiu al frecvenței antrenamentelor în funcție de motivația predominantă (intrinsecă sau extrinsecă) și vârstă.
Participanți la această cercetare au fost 184 de subiecți, de ambele sexe (102 femei și 82 bărbați), practicanți de sport recreativ. Vârsta participanților este cuprinsă între 16 și 49 de ani, majoritatea fiind înscriși la centre de fitness și aerobic din București. Subiecții au fost împărțiți în trei grupe de vârstă: „16-24 ani”, „25-30 ani” și „31-49 ani”.
Acestora li s-a administrat chestionarul SMS –II (Sport Motivation Scale – II), completat cu întrebări în scopul colectării datelor demografice. Relația dintre vârstă și tipul de motivație predominant, pe de o parte, și frecvența antrenamentelor de fitness, pe de altă parte, a fost supusă analizei de varianță factoriale (model 2X3). Rezultatele nu au confirmat ipotezele conform cărora vârsta, motivația și efectul combinat al celor două influențează frecvența antrenamentelor de fitness și aerobic. De asemenea, nu s-a înregistrat nici o diferență semnificativă între cele trei categorii de vârstă.
Concluziile cercetării arată că, pe lotul de subiecți cercetat, frecvența antrenamentelor nu diferă în funcție de vârstă sau motivație predominantă. Se remarcă în schimb o pondere mare a motivației intrinseci în rândul subiecților, fapt ce arată că implicarea acestora în activitățile sportive poate fi un angajament pe termen lung, ce determină o creștere a îmbunătățirii stilului de viață.
SUMMARY
After observing behaviors in the gym and locker rooms, it was assumed that both age and motivation could influence the frequency of sport activity in individuals. The reserch in the field of motivational behavior and recreational sports suggest that intrinsic motivated individuals tend to be more goal oriented and thus have a higher frequency of workouts. Extrinsic motivated subjects tend to be more social oriented, and they prefer group training, in order to socialize more. Also, there are higher intrinsic motivation scores with age. Therefore, the current paper aims to determine the relation between age, motivation and frequency of workouts.
A sample of 184 aerobics and fitness practitioners from Bucharest, of both sexes (102 women, 82 men) and with age between 16 and 49 years, were administrated SMS – II (Sport Motivation Scale – II) and some question to obtain demografical data. The subjects were divided in three age groups: „16 – 24 years”, „25 – 30 years” and „31 – 49 years”.
Factorial ANOVA (2X3 design) was conducted on frequency of workouts, with age (3 groups) and motivation (intrinsic/extrinsic) as factors. The results did not confirmed the hypothesis that sustained that age, motivation and their combined effect have an influenced on the frequency of workouts. There was also no diffrenced between the three age groups.
In conclusion, the frequency of workouts does not differ according to age and motivation. Yet, the subjects tend to be more intrinsic motivated, which shows that implication in physical activity could be a long-term commitment and can lead to a healthier and happyer life style.
CUPRINS
REZUMATUL LUCRĂRII
INTRODUCERE
1. CADRUL TEORETIC
Motivația
Definiția motivației și caracteristicile ei
Motivația intrinsecă
Teoria Evaluării Cognitive
Motivația extrinsecă
Teoria Autodeterminării
Vârsta – particularități fizice și psihice
Adolescența și postadolescența
Tinerețea
Perioada adultă
Caracteristici ale psihologiei sportului
Sportul recreativ și fitness-ul
Cercetări în domeniul psihologiei sportive
Motivația în sport
2. OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
2.1 Obiectivele și ipotezele cercetării
2.2 Lotul investigat
2.3 Variabilele
2.4 Metodologia utilizată
3. PRELUCRAREA STATISTICĂ A DATELOR
3.1 Analiza exploratorie a datelor
3.2 Analiza rezultatelor
3.3 Interpretarea rezultatelor
4. DISCUȚII ȘI CONCLUZII
4.1 Concluziile cercetării
4.2 Surse de eroare
4.3 Direcții noi de cercetare și scopuri secundare ale cercetării
5. ANEXE
6. BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Societatea actuală, aflată în plină dezvoltare, restructurare și modernizare, afectează profund dinamica și mersul vieții oamenilor. Modificările în plan economic, politic, social, cultural, au modelat, în timp, mentalitatea întregii societăți. Acest lucru este vizibil în planul vieții private, prin modul în care oamenii privesc astăzi lumea, cum interacționează unii cu alții, sau ce stil de viață preferă.
În contextul actual, majoritatea oamenilor duc o viață agitată, unde se acordă importanță elementelor efemere și uneori nocive și se ignoră, în general, sănătatea pe termen lung și starea de bine a organismului. Rata îngrijorătoare a obezității la nivel mondial a ridicat numeroase semne de întrebare în privința stilului de viață dus de oamenii moderni ai zilelor noastre. Modul (greșit în general) de alimentație, sedentarismul, stresul accentuat, viața agitată, lipsurile de orice fel, pot conduce spre boli grave și deteriorarea calității vieții. Astfel, au fost lansate numeroase campanii, de promovare a sănătății prin alimentație corectă și mai ales, prin practicarea activităților fizice susținute.
Sportul a fost și este practicat întotdeauna, în sălile de sport, în aer liber, în școli și licee, la nivel amatorial sau în marile competiții, reușind să strângă un număr mare de admiratori, susținători și practicanți din toate disciplinele. Cultivarea interesului pentru sport este extrem de importantă în societatea actuală. Sportul de performanță poate aduce realizări și recunoaștere internațională a atleților și a țărilor pe care le reprezintă. Sportul recreativ este, însă, cel a cărui dezvoltare și extindere este urmărită la nivel mondial.
Cârstea (apud. Uță, 2012) consideră densitatea practicării exercițiilor în timpul liber (de către toate generațiile), drept un criteriu pentru nivelul de civilizație atins al națiunii respective. În alte cuvinte, țările dezvoltate investesc în promovarea sportului și a vieții sănătoase, iar oamenii investesc, la rândul lor, parte din timpul liber, convinși fiind de rezultate și mai ales, de impactul pozitiv asupra sănătății. Interesul pentru sport este văzut ca un interes direct pentru propria persoană și deci, un indiciu al emancipării culturale, al interesului pentru dezvoltare și pentru un stil de viață superior. Beneficiile practicării sportului recreativ sunt multiple și se regăsesc atât în plan fizic, cât și psihic, atât în plan social, cât și în plan personal.
În România, la momentul actual, societatea începe să manifeste un interes și pentru sportul recreativ, practicat în special în sălile de fitness și aerobic, dar și în aer liber, stadioane, parcuri (în special joggingul). Tendințe de promovare a unui stil de viață sănătos au apărut aproximativ în urmă cu un deceniu, însă nu au fost întotdeauna eficiente, iar volumul informațional despre nutriție și sport a fost nestructurat și de multe ori, contradictoriu. Un nou curent, acela al stilului de viață sănătos, subsumat conceptelor de „wellnes” și „well-being”, a fost lansat și susținut mai ales prin prisma mediului online și implicit, a rețelelor sociale. Prin intermediul internetului și a facilităților sale, site-uri, blog-uri, pagini personale, se pot face schimburi de informații. Tot aici s-a creat o adevărată comunitate a celor interesați și pasionați de mișcare și nutriție.
Este adevărat că la nivel mondial, dar și pe plan local, atenția a fost mereu îndreptată spre studierea sportului și a sportivilor de performanță. Cerectările întreprinse în domeniul psihologiei sportive au fost focalizate pe strângerea informaților despre dimensiunea motrică a disciplinelor și despre motivația de concurs a atleților, cu scopul clar de a îmbunătăți performanța în antrenamente și competiții.
În România, literatura de specialitate este în cea mai mare parte dedicată sportului de performanță și sportului de mare performanță, așa cum a fost denumit de către M. Epuran (2008). Cercetările au fost orientate spre sportivii de performanță și spre orele de educație fizică practicate în școli și licee. Se resimte deci, o necesitate mare a cercetărilor axate pe domeniul nou al sportului recreațional. Pentru a studia fenomenul, trebuie luate în considerare diferite caracteristici ale practicanților, ale determinării lor de a întreprinde activități fizice, dar și alte aspecte ce țin de statut social, vârstă, gen, posibilități materiale. Totodată, trebuie accentuată importanța sănătății și a condiției fizice bune, obținute prin sport și nutriție, care poate fi unul dintre determinanții principali ai activităților pentru majoritatea oamenilor.
Ritmul alert de creștere a domeniului sportiv – recreațional, reprezentat în primul rând de fitness și aerobic, a condus la diversificarea tehnicilor de antrenament, la o specializare mai mare a instructorilor pe diferite subdomenii. Acest lucru are loc și datorită cerințelor tot mai mari ale clienților, care își doresc antrenamente complexe și eficiente.
Lucrarea de față tratează două dintre aspectele mai sus menționate, respectiv motivația și vârsta practicanților de sport. Motivația este unul dintre factorii cei mai importanți în sportul de performanță, în vederea câștigării unei medali. În sportul recreațional, motivația este mecanismul care determina individul să înceapă practicarea sportului, și îl îndreaptă către un scop (condiția fizică dorită, scăderea în greutate), menținându-i, în același timp, interesul pentru antrenamente. Prin prisma vârstei, subiecții au nevoi diferite de socializare, motivație diferită pentru a practica sport, orientări spre grupuri diferite de antrenament etc. Aceste două aspecte sunt studiate în legătură cu frecvența antrenamentelor, care de multe ori reflectă gradul de implicare al unui individ în activitatea sportivă pe care o practică.
Un scop secundar al lucrării reliefează necesitatea de a avea informații substanțiale despre tipurile de clienți ce frecventează sălile de fitness și aerobic. Acest lucru ajută la un management mai bun, în sensul îmbunătățirii programelor de antrenament oferite (individuale, în grupuri restrânse, în grupuri mari, antrenamente tip circuit, antrenamente cu diferite aparate de gimnastică). Din punct de vedere al instructorilor și aceștia au de beneficiat din plin, deoarece își pot cunoaște mult mai bine clienții și de asemenea, pot studia mai bine piața pentru a se orienta spre diferite specializări.
I.CADRUL TEORETIC
1.1 Motivația
Când o persoană este motivată, înseamnă că este determinată și orientată către un anumit lucru. O persoană care nu simte nici un impuls sau nici o inspirație să facă ceva, este caracterizată drept nemotivată, în timp ce altă persoană, care consumă energie și activează spre îndeplinirea scopurilor, este considerată motivată. În viața de zi cu zi, toți oamenii sunt motivați către un scop, mai mare sau mai mic, mai mult sau mai puțin important. Multă vreme, motivația a fost văzută ca un fenomen unitar: cineva putea fi motivat foarte puțin sau foarte mult pentru a-și îndeplini scopurile.
Cu toate acestea, scurta reflecție asupra subiectului în sine sugerează faptul că motivația nu e nirilor și aceștia au de beneficiat din plin, deoarece își pot cunoaște mult mai bine clienții și de asemenea, pot studia mai bine piața pentru a se orienta spre diferite specializări.
I.CADRUL TEORETIC
1.1 Motivația
Când o persoană este motivată, înseamnă că este determinată și orientată către un anumit lucru. O persoană care nu simte nici un impuls sau nici o inspirație să facă ceva, este caracterizată drept nemotivată, în timp ce altă persoană, care consumă energie și activează spre îndeplinirea scopurilor, este considerată motivată. În viața de zi cu zi, toți oamenii sunt motivați către un scop, mai mare sau mai mic, mai mult sau mai puțin important. Multă vreme, motivația a fost văzută ca un fenomen unitar: cineva putea fi motivat foarte puțin sau foarte mult pentru a-și îndeplini scopurile.
Cu toate acestea, scurta reflecție asupra subiectului în sine sugerează faptul că motivația nu e nici pe departe un fenomen unitar. Oamenii nu au numai niveluri diferite ale motivației, dar și diferite tipuri de motivație. Altfel spus, ei variază nu numai în nivelul motivației (cât de motivați sunt), cât și în orientarea motivației (ce tip de motivație determină spre acțiune). De exemplu, o persoană poate fi extrem de motivată pentru a face sport deoarece are ca scop menținerea sănătății, sau pentru că va avea o recompensă materială din partea părinților dacă pierde din greutatea corporală. Un atlet poate mări numărul antrenamentelor pentru că știe că astfel își va îmbunătăți performanțele pe termen lung, sau pentru că are ca scop finit câștigarea unei medalii într-un timp mai scurt. În aceste exemple, intensitatea motivației nu variază, dar natura și centrarea motivației diferă în mod evident.
Asemeni trăsăturilor de personalitate, motivația nu este observabilă în mod direct, ea trebuie dedusă din comportament. Putem astfel deduce că o persoană este puternic motivată să obțină rezultate în școală dacă petrece mult timp studiind pentru examene. La locul de muncă, dacă o persoană își asumă de două ori mai multe sarcini, în mod regulat, față de celelate persoane din grupul de lucru – considerând că toți membrii acelui grup au aceleași abilități, resurse și competențe – am putea lua în considerare faptul că prima persoană este mai motivată decât celelalte.
Definirea motivației și caracteristicile ei
Motivația este definită, în termeni simpli, ca și procesul prin care comportamentul este direcționat, energizat și menținut la un anumit nivel, pentru a ajuta la atingerea unui scop. În alte cuvinte, termenul de motivație poate fi considerat un fel de prescurtare pentru a descrie alegerea unei sarcini, sau angajarea într-o activitate, stabilirea unui nivel de efort care urmează să fie depus în scopul îndeplinirii ei, și determinarea gradului de persistență a acelei activități în timp (Campbell, apud. Hughes et al., 2006). Altfel, motivația poate fi definită ca un comportament probabil, rămânând apoi la latitudinea pesroanei respective dacă va iniția și va continua anumite tipuri de comportament.
Conceptul de motivație exprimă o stare de mobilizare a activității individului și de direcționare spre atingerea unor scopuri. Considerată un factor intern, motivația se alătură celorlalți factori specifici individului (aptitudini, trăsături temperamentale, însușiri de caracter) și determină manifestările conduitei umane. Apare termenul de stimul provenit din interior, care îl determină pe individ să acționeze. Acest stimul intern, denumit „motiv”, reprezintă o nevoie a organismului sau a psihicului uman, care se cere a fi satisfăcută (nevoia de oxigen, substanțe nutritive, nevoia de mișcare, de acțiune, de relaxare, comunicare cu cei din jur etc.). Motivul activează și direcționează individul spre inițierea unei acțiuni ce va conduce la satisfacerea nevoilor. Un alt concept folosit în descrierea motivației este cel de trebuință, care desemnează o anumită stare internă. Nevoia, la rândul ei, semnifică adesea o anumită lipsă sau un deficit. Identificarea motivelor este un pas important către împlinirea nevoilor. Oamenii reacționează diferit și se orientează în anumite situații în funcție de aceste motive și trebuințe. În stabilirea cauzei unei activități întreprinse de un individ, căutăm ce anume a determinat acțiunea. În aflarea scopului acțiunii, se urmărește spre ce tinde activitatea, ce urmărește persoana să realizeze și mai ales, ce anume îl determină, sau îl mobilizează. De asemenea, este căutat ce il stimulează și il menține în continuare focusat spre realizarea scopurilor. Astfel, conceptele enumerate mai sus devin factori interni de susținere ai activității în paramaetrii optimi și în concordanță cu aspirațiile.
Pe lângă funcția de activizare generală, motivația îndeplinește, deci, și funcția de direcționare. Specific motivării este, nu declanșarea ca atare a răspunsurilor, ci și activarea și menținerea tonusului dinamic necesar pe toată durata activității. Putem spune astfel că motivarea optimă a activității poate ușura efortul individului îi poate produce stări afective pozitive și mai ales, îi poate mări performanțele. Mai mult decât atât, conduita omului funcționează printr-o orientare selectivă și reacții preferențiale în fața stimulilor externi (preferință pentru anumiți stimuli sau refuz față de alții), fapt ce se datorează în cea mai mare măsură motivației,
Motivația este legată de viața afectivă, deoarece apare necondiționat într-o formă sau alta a trăirilor afective. Ea nu poate fi separată nici de procesele cognitive. Motivația, în formele sale superioare, apare în urma stimulării activității intelectuale din aproape în aproape, de la explorare perceptivă a mediului înconjurător, la reproducerea din memorie a informațiilor obținute astfel din mediu, la înțelegerea lor și apoi prelucrarea lor sub alte forme, apelând la creativitate. Cea mai strânsă legătură o are însă cu activitatea voluntară, deoarece manifestările de voință nu pot fi explicate decât prin înțelegerea substartului motivațional (Aniței, 2010).
Desigur, cea mai cunoscută teorie în ceea ce privește nevoile este cunoscută „piramidă a lui Maslow”, care oferă o clasificare, mai bine spus o ierarhie a nevoilor. În ordine, prima nevoie care trebuie satisfăcută este cea fiziologică; urmează apoi cele de securitate, sociale, stimă de sine, iar ultima dintre ele, cea aflată pe cea mai înaltă treaptă a piramidei, este nevoia de actualizare, definită ca nevoia de dezvoltare și de realizare a propriului potențial (Zlate, 2009). Deși nevoile sunt prezentate în această ordine, satisfacerea lor depinde foarte mult de necesitățile individuale. De exemplu, o persoană a căror nevoi de bază au fost mereu satisfăcute, dar care nu are posibilitatea, timp de multă vreme, să și le satisfacă pe cele de nivel înalt (un sportiv accidentat, de exemplu, nu își va mai putea urmări cariera și drumul spre medalii pentru o vreme), poate renunța, în timp, la aceste nevoi de dezvoltare.
În urma cercetărilor întreprinse în acest scop, reiese faptul că nevoile fiziologice primează, într-adevăr, în fața celorlalte, dar nu s-a putut dovedi că celelalte nevoi sunt activate în ordinea propusă de Maslow. Conceptul de „actualizare” este, de asemenea, slab definit, și nu poate fi tratat ca o nevoie distinctă. Nevoile unei persoane au tendința de a fluctua de-a lungul timpului și de a se schimba, de a-și modifica ordinea importanței.
Conflictul care poate apărea în cazul în care două nevoi sunt activate simultan (nu pe rând, cum pretinde Maslow), poate pune o persoană în dificultatea de a alege care nevoie va fi satisfăcută și care nu. Un exemplu de incompatibilitate uzual întâlnit între nevoi poate fi cazul în care o persoană este nevoită să țină un regim alimentar, dar știe că va fi respinsă de cercul de prieteni pe care îl frecventează pentru acest lucru, deoarece nu va putea frecventa aceleași localuri și restaurante împreună cu aceștia. Nevoia de afiliere poate avea sau nu întâietate în acest caz, în funcție de preferințele persoanei respective.
Cea mai simplă distincție care poate fi făcută între tipurile de motivație este între motivația extrinsecă și cea intrinsecă. Motivația extrinsecă apare atunci când suntem determinați să acționăm de o recompensă palpabilă sau o pedeapsă. La rândul ei, motivația intrinsecă determină spre acțiune, dar de această dată se poate vorbi de a face un lucru din plăcere. După câteva decenii de cercetare în domeniul motivației, s-a ajuns la concluzia că performanța și calitatea experienței în drumul către performanță poate diferi substanțial, în funcție de tipul de motivație predominant dintre cele două forme amintite mai sus. În concluzie, între aceste două tipuri de motivație generale, există diferențe funcționale.
La fel de importantă este însă explicarea diferitelor tipuri de motivație care aparțin conceptului lărgit de motivație extrinsecă și respectiv intrinsecă. În literatura clasică, cele două forme de motivație sunt în contrast una cu cealaltă. Pe de altă parte, teoria autodeterminării propune o conceptualizare diferită. Ea presupune existența mai multor tipuri de motivație extrinsecă și intrinsecă, unele forme fiind lipsite de substanța motivațională, altele reprezentând agenți activi ai determinării spre acțiune.
Oamenii pot fi motivați extrinsec să atingă un obiectiv dificil de obținut, dar să acționeze cu dezinteres, resentimente și rezistență. Pe de altă parte, pot manifeta o atitudine îngăduitoare, care reflectă acceptarea sarcinilor și intuirea valorii sau utilității probelor la care sunt supuși. În primul caz, cazul clasic al motivației pur extrinseci, persoana respectivă se simte împinsă către acțiune. În celălalt caz, scopul exterior a fost internalizat și acceptat. Înțelegerea acestor diferite tipuri de motivație extrinsecă și ceea ce le favorizează apariția este esențial în înțelegerea comportamentelor. Motivația extrinsecă și intrinsecă au fost mereu studiate, iar distincția dintre ele a jucat un rol important în multe ramuri ale psiholigiei și ale științelor educației.
1.1.2 Motivația intrinsecă
Pe la începutul anilor 1960, apare o nouă perspectivă în domeniul psihologiei. Teoreticieni din diferite arii au început să reacționeze cu privire la limitările paradigme dominante ale motivației extrinseci. Utilizând setările sărace în informații ale învățării condiționate ca și punct de plecare, au început să examineze forme ale motivației care nu păreau să se potrivească modelului tradițional al motivației extrinseci. Aceste forme motivaționale proveneau „din organism”, se produceau și persistau în absența evenimentelor externe care puteau fi foarte ușor identificate ca și presupuse recompense sau pedepse.
Acest nou „fenomen” identificat a fost denumit de teoreticienii de atunci motivație intrinsecă. Au fost incluse și diverse surse potențiale ale acestui tip de motivație, cele mai proeminente dintre ele fiind: provocarea, curiozitatea și controlul (Hunt, apud. Lepper, 1996).
Cercetătorii au pornit de la studiul oamenilor și animalelor aflați în activitatea de explorare activă, învățare sau manipulare a mediilor lor înconjurătoare. Ei au observat că, deși recompensele și pedepsele externe lipseau în aparență, aceștia erau motivați intrinsec să rezolve problemele, să caute și să găsească soluții la provocările mediului. Activitățile care provocau, cele care promiteau dobândirea unor cunoștințe noi, activități nici foarte ușoare dar nici foarte grele, ci mai degrabă unele aflate la un nivel optim de dificultate și incertitudine, erau cele căutate pentru a fi rezolvate.
În același timp, o a doua clasă de concepte ale motivației intrinseci a fost teoretizata: curiozitatea, nesiguranța, incongruența și discrepanța. Aceste concepte vizează importanța efectelor parametrilor informaționali ai evenimetelor din mediul înconjurător. Acești parametrii sunt: noutatea, complexitatea, variabilitatea și incongruența stimulilor. Oamenii sunt văzuți ca niște procesori de informații. Ipotetic, ei sunt motivați de activități și evenimente care le oferă un nivel intermediar de discrepanță, incongruență și surpriză față de ceea ce erau obișnuiți în mod natural.
Richard de Charm (apud. Lepper, 1996), unul dintre teoreticienii vremurilor, a adăugat o a treia formă a motivației intrinseci, un motiv pentru control și autodeterminare. Din această perspectivă, oamenii erau priviți ca niște actori ce caută să exerseze și să valideze un simț al controlului asupra mediului înconjurător extern. Teoria lansată spunea că oamenii preferă să persiste în activitățile care le furnizează oportunități de a face alegeri, de a-și controla propriile rezultate și de a-și determina propriul destin. Oamenii vor dori, conform acestui concept, să se vadă ca promotori ai propriilor acțiuni, mai degrabă decât niște pioni ai forțelor externe provenite din mediu.
În accepțiunile noi ale acestui concept, motivația intrinsecă este definită ca inițierea și continuarea unei acțiuni mai degrabă pentru satisfacția pe care o produce decât pentru consecința ei finală. O persoană motivată intrinsec trece la acțiune datorită provocărilor care îi ies în cale sau pentru că îi place acea acțiune viitoare și nu datorită presiunii venite din exterior sau a recompenselor de orice tip.
În cazul oamenilor, motivația intrinsecă nu este unica formă a motivației sau a actului volitiv, dar este extrem de importantă sub această formă. Încă de la naștere, oamenii sănătoși sunt activi și curioși, mereu căutători de nou, dorind mereu să învețe și să exploreze și nu au nevoie de stimuli externi pentru a face toate acestea. Această tendință naturală a ființelor vii (și animalele se înscriu în aceiași notă) este un element critic în dezvoltarea cognitivă, socială și psihică. Acumularea de cunoștințe și competențe este în beneficiul fiecărei persoane. Interesul și înclinația către nou și asimilare activă, și către aplicarea creativă a competențelor dobândite, se păstrează de-a lungul vieții, nelimitându-se doar la perioada copilăriei. De asemenea, aceste atribuții naturale ale omului sunt menite să influențeze și să afecteze, într-un fel sau altul, performanța, persistența și starea de bine în decursul tuturor perioadelor vieții.
Dintr-un punct de vedere, putem spune că motivația intrinsecă există și provine din „interiorul” indivizilor. Totodată, putem spune că motivația intrinsecă există și în relația dintre indivizi și activitățile întreprinse de aceștia. Oamenii sunt motivați intrinsec de anumite actvități, nu de toate activitățile în general. În același timp, nu toată lumea este motivată intrinsec de o activitate în mod particular.
Deoarece motivația intrinsecă își face simțită prezența în relația dintre o persoană și o sarcină primită, unii autori au definit motivația intrinsecă în funcție de mai sus amintita sarcină (care în cazul motivației intrinseci este interesantă pentru individ), în timp ce alții au definit motivația în funcție de satisfacția primită de o persoană. În mare măsură, aceste definiții diferite derivă din faptul că acest concept al motivației intrinseci a fost propus ca o reacție crtică îndreptată către teoriile behavioriste. Așa cum este amintit mai sus, Skinner (apud. Lepper, 1996) își susținea poziția conform căreia toate comportamentele (umane sau animale), sunt motivate de recompense (hrană, bani). Activitățile motivate intrinsec erau cele pentru care recompensa era activitatea în sine. Cercetătorii au investigat mai departe acest aspect, luând în calcul caracteristicile care pot face o activitate interesantă pentru individ. În contrast cu acestea, Hull (apud. Lepper, 1996), în teoria învățării, afirma că toate comportamentele sunt motivate de unități fiziologice și derivatele lor. El considera că activitățile motivate intrinsec erau cele care aduceau satisfacție imediată nevoilor fiziologice. Mai departe, cercetătorii au căutat nevoile de bază care sunt satisfăcute prin intermediul comportamentelor motivate intrinsec.
Ryan și Deci (2000) au ales să se focuseze pe nevoile psihologice: nevoile de competență, autonomie și asociere. Au recunoscut însă ca nevoie de bază satisfacția care rezultă din angajarea în activități interesante. Ei considerau că ține de utilitatea practică să se focuseze pe proprietățile sarcinilor și pe potențialul lor de a trezi interesul „intrinsec”, deoarece acesta duce spre o selecție mai bună a sarcinilor care întăresc motivația. Motivația intrinsecă a fost definită în diverse moduri. Sunt două tipuri de definiții care sunt întâlnite cel mai des.
Cercetările experimentale s-au bazat în principiu pe măsurarea motivației din perspectivă comportamentală, metodă numită „liberă alegere”. În experimentele bazate pe această metodă, participanții trebuiau să îndeplinească o sarcină în diferite condiții (cu sau fără recompensă finală). Cercetătorul le spunea participanților, la un moment dat, în timpul desfășurării experimentului, că nu mai este nevoie să continue neapărat să își îndeplinească sarcina, iar apoi erau lăsați singuri în încăperea în care se desfășura cercetarea, având posibilitatea să întreprindă mai multe activități. Astfel, aveau la dispoziție o perioadă de „liberă alegere”, în care se puteau întoarece la activitatea inițială – sarcina experimentului, dacă doreau. Se presupune că, atunci când nu există motivație extrinsecă pentru a face o sarcină (nici o recompensă sau aprobare), cu cât subiecții petrec mai mult timp rezolvând sarcina inițială, cu atât mai mult sunt motivați intrinsec să o facă. Pe această metodă s-au bazat următoarele studii asupra dinamicii motivației intrinseci. O altă abordare comună a măsurătorilor inițiate asupra motivației instrinseci este prin folosirea modelului auto-raportării intereselor vizavi de activitățile întreprinse.
În pofida evidențelor observabile a faptului că oamenii sunt înzestrați în mod natural cu tendințe motivaționale intrinseci, aceste înclinații apar și se manifestă doar în anumite condiții specifice. Drept urmare, cercetările în domeniu au pus accent pe aceste condiții care cauzează, susțin și sporesc acest tip special de motivație. Au fost luate în calcul, de asemenea, acele condiții care o diminuează și o inhibă. Teoria autodeterminării se încadrează în mod specific în acest curent ideologic. Ea face referire la acei factori sociali și de mediu care pot facilita sau, din contră, submina motivația intrinsecă. Se poate presupune că motivația intrinsecă este o proprietate naturală a organismului. Această proprietate este catalizată mai degrabă decât cauzată, atunci când indivizii se află în anumite condiții specifice, care conduc spre afirmarea și exprimarea ei.
1.1.2.1. Teoria Evaluării Cognitive
Teoria Evaluării Cognitive (Cognitive Evaluation Theory – CET) a fost prezentată de Deci și Ryan în 1985 și a scos în evidență factorii din contextul social care produc variabilități ale motivației intrinseci. Această teorie este considerată un subconcept al teoriei autodeterminării și aduce în prim plan evenimentele și structurile interpersonale (recompense, comunicare, feedback) care conduc spre „sentimentul de competență” apărut în timpul realizării acțiunii. Acesta se referă la senzația individului că se află în controlul situației și că deține atribuțiile necesare pentru a rezolva problemele noi apărute. În timpul acționării către atingerea scopului, acest concept unic întărește motivația către acțiune, deoarece face apel la satisfacerea nevoii de competență.
Teoria Evaluării Cognitive specifică faptul că sentimentul de competență nu va întări motivația intrinsecă decât daca va fi acompaniat de un „simț al autonomiei”. Oamenii nu trebuie să fie doar competenți sau eficienți în realizarea sarcinilor, trebuie să și conștientizeze acest lucru pentru a putea menține și întări motivația intrinsecă. Altfel spus, pentru un nivel înalt al motivației intrinseci, oamenii trebuie să își satisfacă nevoile de competență și autonomie. Multe cercetări s-au axat pe efectele imediate ale condițiilor contextuale ale sarcinilor, care pot sprijini sau, din contră, pot contracara nevoile de competență și autonomie. Unele studii au demonstrat însă că sprijinul poate proveni uneori din resursele interioare ale individului care susțin aceste sentimente de competență și autonomie.
Dogmele Teoriei Evaluării Cognitive au ca punct central nevoile de competență și autonomie. Ele au fost formulate cu scopul de a integra un set de rezultate ale studiilor inițiale asupra efectelor recompenselor, al feedbackului și a altor evenimente externe care influențează motivația intrinsecă. Ulterior, au fost confirmate atât de experimentele de laborator cât și în studii aplicate de teren.
Studiile inițiale au demonstrat că feedbackul oferit pentru o performanță bună, pozitivă a întărit motivația intrinsecă, în timp ce feedbackul oferit pentru performanța negativă a diminuat motivația. Altele au arătat rolul de mediator al competenței percepute, iar altele au susținut ipoteza conform căreia mărirea nivelului de competență perceputa trebuie să fie acompaniat de un simț al autonomiei, pentru ca primul să poată crește motivația intrinsecă (Ryan apud. Ryan și Deci, 2000).
Majoritatea cercetărilor care au studiat efectele mediului asupra motivației intrinseci s-au focusat pe problema controversată a autonomiei și a controlului (autonomie versus control), mai degrabă decât pe cea a competenței. Inițial, a fost demonstrat faptul că recompensele extrinseci pot submina motivația intrinsecă (Deci, apud. Ryan și Deci, 2000). Cu alte cuvinte, recompensele mută centrul motivațional din interior spre exterior. Deși subiectul recompenselor a fost mereu dezbătut, se poate spune că orice tip de recompensă tangibilă pentru realizarea unei sarcini nu face decât să submineze motivația intrinsecă. Mai mult decât atât, pe lângă recompense, mai sunt responsabile de acest lucru și amenințările, deadlinurile, directivele și presiunea competiției. Din punctul de vedere al Teoriei Evaluării Cognitive, oamenii percep acești factori enumerați mai sus ca și „controlori” ai comportamentului. Pe de altă parte, posibilitatea de a alege și oportunitatea de a se auto-direcționa spre acțiune oferă un mai mare simț al autonomiei și, drept urmare, întăresc motivația intrinsecă.
Semnificația „autonomie versus control”, din prisma menținerii motivației intrinseci, a fost observată de nenumărate ori în diverse studii despre învățare. Multe dintre acestea au arătat că profesorii care oferă suport (în contrast cu controlul) pot trezi în studenții lor o motivație intrinsecă mai mare, curiozitate și dorința de a înfrunta noi provocări. Un antrenor care oferă suport de acest fel unui atlet de performanță îl va ajuta pe acesta nu numai în scopul trecerii unor probe. Elevul său va fi determinat să învețe cât mai multe despre sportul care îl practică și va accepta provocări noi în antrenamentele sale, care îi vor îmbunătăți performanțele în competiții. În contrast cu acest exemplu, studenții sau elevii care sunt mereu controlați cu strictețe își vor pierde inițiativa de a studia pe cont propriu și vor fi mai slabi la învățătura mai ales atunci când vor da de noi provocări, de o materie mai complexă, care necesită abilități conceptuale mai dezvoltate și o procesare creativă. Totodată, copiii ai căror părinți oferă suport de acest gen sunt mai determinați să se dezvolte mai armonios explorând spontan și fără ajutor mediul ce îi înconjoară, decât copii părinților care își exercită controlul mai strict.
Teoria Evaluării Cognitive, apare ca un subconcept al Teoriei Autodeterminării (Ryan și Deci, 2000) și sugerează că mediile de învățare pot facilita sau din contră, submina efectele motivației intrinseci, sprijinind sau zădărnicind nevoile de autonomie și competență. Este de menționat importanța faptului că motivația intrinsecă își va face simțită prezența doar în cazul activităților care trezesc interesul unui individ, acele activități care au trăsături ca noutate, provocare, sau au o anumită valoare pentru acel individ. Pentru celelalte activități care nu trezesc interes, principiile Teoriei Evaluării Cognitive nu se aplică. Pentru a înțelege motivația, pentru a îndeplini sarcini și activități care nu trezesc interesul în mod inerent, firesc, trebuie analizată natura și dinamica motivației extrinseci.
Deși motivația intrinsecă este în mod clar un tip important de motivație, majoritatea activităților întreprinse de oameni nu sunt motivate intrinsec. Odată cu trecerea perioadei copilăriei timpurii (vârsta cuprinsă între 1 an și 3 ani), libertatea individului este din ce în ce mai îngrădită de cerințele sociale și de rolurile pe care acesta trebuie să și le asume pentru a îndeplini sarcini pentru care nu dezvoltă interes. Motivația intrinsecă devine din ce în ce mai greu de obținut și scade din ce în ce mai mult cu cât copilul înaintează în vârstă.
1.1.3. Motivația extrinsecă
Deși motivația intrinsecă este cea care însoțește individul încă din primii ani ai vieții, în literatura de specialitate, motivația extrinsecă a evoluat prima. În anii de început ai psihologiei, domeniul motivației își avea rădăcinile în studiile învățării condiționate. Până în anul 1960, paradigmele experimentale tipice pentru studiul motivației erau modelele clasice ale învățării condiționate ale lui Pavlov, prin asociații involuntare, și modelele lui Watson și Skinner, sau condiționarea operantă. Ambele paradigme au derivat din studiul animalelor inferioare (șobolani sau porumbei). Mai târziu, au fost studiați oamenii, în medii artificiale, puși în situații simplificate în mod deliberat. Aceste experimente au servit la întărirea similarităților dintre procesele de învățare la oameni și animale. În contextul prezent, ambele paradigme implică studiul învățării relațiilor esențiale dintre răspunsurile selectate arbitrar ale organismului, stimulii arbitrari ai mediului înconjurător și recompensele și pedepsele externe arbitrare. De exemplu, o persoană poate fi rugată să apese pe un buton, să comunice o preferință, în prezența unui clopoțel, a unei lumini, a unei culori, cu scopul de a obține mâncare, băutură, bani, aprobare socială. Mai pe scurt, teoriile motivaționale ale vremurilor respective au fost concentrate în mod deliberat și exclusiv asupra formelor de motivație extrinsecă.
Motivația extrinsecă este un construct care apare ori de câte ori este întreprinsă o activitate, cu scopul de a obține un rezultat. Acest tip de motivație contrastează, așadar, cu motivația intrinsecă, care se referă, așa cum am amintit mai sus, la a face o activitate pentru plăcerea activității în sine, mai degrabă decât pentru rezultatul final. Deși din unele perspective comportamentul motivat extrinsec este văzută ca invariant neautonom, Teoria Autodeterminării postulează că motivația intrinsecă poate varia foarte mult până în măsura în care devine autonomă. De exemplu, un sportiv aleargă toate turele de stadion impuse de antrenor deoarece nu vrea să primească sancțiuni din partea antrenorului său. El este motivat extrinsec deoarece aleargă pentru a obține un rezultat și anume evitarea sancțiunilor. În mod similar, un alt sportiv care se antrenează deoarece consideră că este important pentru cariera sa, este de asemenea motivat extrinsec. El, la rândul său, se antrenează pentru valoarea instrumentală a antrenamentului, și anume dobândirea de noi capacități fizice care îl vor ajuta în a obține performanța, și nu pentru că ar găsi interesant antrenamentul. Ambele exemple implică factori instrumentali. Diferența dintre ele este că, în primul caz, avem de a face cu simpla respectare a regulilor provenite dintr-un control extern, în timp ce în al doilea caz implică obțiunea de a alege și presupune aprobarea personală. Ambele comportamente sunt intenționate, dar cele două tipuri de motivație extrinsecă variază în autonomia lor relativă.
1.1.3.1. Teoria Autodeterminării
Multe activități de învățare din mediu nu sunt făcute să fie interesante. Întrebarea în acest caz ar fi cum pot fi motivați indivizii pentru ca aceștia să valorifice și să auto-reglementeze astfel de activități și să îndeplinească sarcini de unii singuri, fără o presiune venită din exterior. În cadrul Teoriei Autodeterminării (Ryan și Deci, 2000), această problemă e abordată prin promovarea internalizarii și integrării valorilor și normelor de comportament. Internalizarea este procesul prin care se asimilează o valoare sau o normă/regulă de comportament. Integrarea este procesul prin care individul trece normele menționate prin filtrul propriei conștiințe și le transformă în norme proprii. Conceptul internalizării descrie cum motivația unui individ pentru a acționa poate varia de la demotivare sau refuz de întreprinde o acțiune, la acord pasiv, la angajament personal activ. Odată cu creșterea internalizării (și implicit, a angajamentului personal), apare o percepție pozitivă mai bună a sinelui, o mai mare persistență și o mai bună calitate a angajamentului.
În cadrul Teoriei Autodeterminării, a fost introdusă o a doua subteorie, cea a Integrării Organice (Organismic Integration Theory – OIT). Aceasta detaliază diferența dintre diferitele forme ale motivației extrinseci și între factorii contextuali care promovează sau împiedică internalizarea și integrarea normelor și regulilor pentru aceste comportamente (Ryan și Deci, 2000).
Autorii amintesc în cadrul acestui concept și de amotivare („Amotivation”). Ea este o situație aparte în care individului îi lipsește impulsul și intenția de a acționa. Lipsa motivației rezultă din faptul că individul nu valorifică o activitate, nu se simte competent pentru a îndeplini o sarcină, sau crede că îndeplinirea acțiunii nu îi va aduce rezultatul dorit. Teoreticienii care au tratat motivația ca pe un concept unitar au fost interesați exclusiv de distincția dintre ceea ce se numește în cazul de față demotivare și motivație.
Cea mai puțin autonomă formă a motivației extrinseci, deci forma cea mai slabă a acestui tip de motivație este denumită reglare externă. Astfel de comportamente asociate acestui tip de motivație extrinsecă urmăresc să satisfacă o cerință externă sau să obțină o eventuală recompensă impusă din exterior. Indivizii au un comportament reglementat extern, care este totodată controlat sau alienat. Este, de asemenea, singurul tip de motivație recunoscut de teoreticienii operanți (ca de exemplu Skinner), și este tipul de motivație care a fost confruntat cu motivația intrinsecă în cadrul experimentelor și studiilor inițiale de laborator.
Un al doilea tip de motivație extrinsecă este reglarea prin introiecție. Introiecția descrie un tip al reglării interne care poate fi controlat din exterior deoarece oamenii întreprind acțiuni atunci când sunt sub presiune, pentru a evita sentimentul de vină sau anxietate, sau pentru a obține întăriri ale propriului ego sau chiar mândrie în urma unei realizări. Altfel spus, introiecția reprezintă reglare prin condiționarea stimei de sine. O formă clasică a introiecției este implicarea egoului, atunci când o persoană acționează pentru a întări sau menține stima de sine și a sentimentului de valoare. Deși reglarea este internă, comportamentele motivate prin introiecție nu sunt percepute ca parte a sinelui.
O formă cu mult mai autonomă și auto-determinantă a motivației extrinseci este reglarea prin identificare. În acest caz, o persoană s-a identificat cu importanța pentru propria persoană a comportamentului și a acceptat reglarea ca venind de la sine însăși. Dacă un sportiv se antrenează în sala de forță pentru că această acțiune i se pare relevantă pentru performanța sa în concursuri, lucru pe care îl valorifică ca și scop al vieții, s-a identificat cu valoarea activității pe care o practică.
Cea mai autonomă formă a motivației extrinseci este reglarea integrată. Integrarea are loc atunci când reglarea prin identificare a fost asimilată pe deplin de sine. Acest lucru se petrece prin examinarea sinelui și prin aducerea unor noi reglementări în congruență cu valorile și nevoile personale. Cu cât este internalizat mai mult motivul pentru acțiune și acesta este asimilat de către sine, cu atât mai mult acțiunile motivate extrinsec devin auto-determinante. Formele integrate ale motivației împart multe calități cu motivația intrinsecă, fiind deopotrivă autonome și totodată, neintrând în conflict. Cu toate acestea, ele sunt considerate extrinseci deoarece comportamentele motivate de reglarea integrată sunt făcute pentru valoarea lor instrumentală.
În concepția autorilor Ryan și Deci, procesul internalizării este important în dezvoltare. Valorile sociale și reglările sunt internalizate continuu de-a lungul vieții. Cu toate acestea, individul nu trebuie să treacă prin fiecare stadiu al internalizării. Desigur, cineva poate adopta un nou comportament de orice tip, depinzând de experiențele trăite până la acel moment și de factorii situaționali. O persoană poate întreprinde inițial o activitate fiind motivată de o recompensă – în acest caz intervine reglarea externă; dacă această recompensă nu îți exercită controlul și nu este percepută ca a fi presantă, acest lucru ar putea determina o schimbare de orientare, persoana în cauză simțind un interes intrinsec asupra acțiuni întreprinse. Totodată, o persoană care s-a identificat cu valoarea activității poate pierde acest lucru, dacă presiunea din afară devine prea mare și este greu de suportat (cum ar fi presiunea exercitată de un profesor asupra elevilor), poate reveni la reglare externă.
Ryan și Connell (apud. Ryan și Deci, 2000) au investigat comportamentele de dobândire (rezolvarea temelor) pe un lot de elevi din școala primară. Ei au evaluat motivele externe, introjecte, identificate și intrinseci care determină angajarea în aceste comportamente de învățare. Au fost evidențiate diferențe în atitudini și adaptare, care au fost de asemenea asociate cu diferite tipuri de motivație intrinsecă. De exemplu, cu cât elevii manifestau reglare externă mai pregnantă, cu atât mai mult aveau un interes scăzut, sau depuneau minimul de efort în îndeplinirea sarcinilor și, totodată, aveau o tendință mai pronunțată de a da vina pe ceilalți pentru rezultatele negative (de obicei, profesorii erau cei vizați). Reglarea introjectă a fost asociată în mod pozitiv cu depunderea unui efort substanțial în îndeplinirea taskurilor, dar și cu o mai mare anxietate, metode foarte puține de coping și eșecuri școlare. Motivația intrinsecă a fost corelată cu interesul pentru sarcină, competență, bucuria de a învăța și coping pozitiv.
Ulterior, alte numeroase studii au extins aceste constatări despre diferitele tipuri de motivație extrinsecă și au corelat-o, printre altele, cu o mai mare implicare în sarcină, cu o rată mai scăzută a abandonului, o putere mai mare de a învăța și un nivel mai mare de bunăstare psihologică.
Atunci când internalizarea este mai mare, se pot obține mai multe avantaje adaptative, incluzând mai multă eficacitate (datorită accesului mult mai mare la resursele personale) și experimentarea bunăstării (well-being).
Deoarece comportamentele motivate extrinsec nu sunt în mod inerent interesante pentru indivizi, trebuie să fie inițial determinate extrinsec. Motivul primar pentru care oamenii vor întreprinde în mod voluntar acțiuni de acest tip, este pentru că acestea sunt importante pentru persoanele apropiate lor, pentru cei cu care se simt (sau de care ar dori să se simtă) conectați, indiferent dacă sunt membrii ai familiei, grupul de persoane apropiate, sau chiar societatea din care fac parte și în care trăiesc. Acest lucru sugerează că fundamentul care facilitează internalizarea furnizează un simț al apartenenței și al conexiuni individului cu persoanele, grupurile, sau cultura cu care își împărtășește scopurile și cu care se simte „înrudit”. Altfel spus, indivizii care se simt respectați și îngrijiți sau doriți de către cei din jur sau din mediul înconjurător vor accepta cu mai multă ușurință valorile acelui mediu. Astfel, ei vor internaliza mai ușor reglările comportamentele impuse.
De asemenea, indivizii vor adopta și vor internaliza mai ușor un scop anume dacă îl înțeleg și, totodată, au și toate instrumentele necesare la îndemână pentru a ajunge la el.
Potrivit Teoriei Autodeterminării, o reglare care a fost internalizată poate fi doar introjectă. Cu toate acestea, atunci când o reglare ajunge să devină introjectă și, drept urmare, ajunge să fie controlată, aceasta nu va lăsa indivizilor senzația de auto-determinare. Pentru o reglare să fie pe deplin internalizată, și, deci, să devină autonomă, oamenii trebuie să cuprindă întregul ei înțeles și întreaga ei valoare. Oferind un raționament semnificativ pentru un comportament care nu trezește interes, împreună cu suport pentru autonomie (menționat mai sus), se poate promova internalizarea și integrarea.
În concluzie, Teoria Autodeterminării a încercat să facă o distincție critică între comportamentele volitive și acompaniate de liberatea și autonomia de a alege (acele comportamente care vin de la sine), și acele comportamente care sunt acompaniate de exercitarea unor presiuni exterioare și a unui control extern, care nu sunt reprezentative pentru sine. Comportamentele motivate intrinsec, care sunt întreprinse din interes propriu și care satisfac nevoile psihologice înnăscute pentru competență și autonomie sunt prototipul comportamentului autodeterminat. Pe de altă parte, comportamentele motivate extrinsec (acele comportamente care sunt executate pentru că sunt esențiale pentru atingerea unor scopuri), pot varia în privința modului în care reprezintă autodeterminarea. Internalizarea și integrarea sunt procese prin care comportamentele motivate extrinsec devin autodeterminate (mai mult sau mai puțin).
Teoria Autodeterminării a fost extrem de dezbătută și a fost, de asemenea, ținta a numeroase critici. În primul rând, a fost stipulat că teoria oferă o viziune optimistă și pozitivă asupra vieții și tinde să ignore părțile negative și pesimiste ale realității în care majoritatea oamenilor își trăiesc viața. În al doilea rând, criticii semnalează faptul că teoria presupune că toți oamenii au o tendință naturală și activă de a crește ;i a se dezvolta. De asemenea, mai afirmă că indivizii au o tendință specific umană de a tinde spre bunăstare, medii sănătoase de viață și spre căutarea de lucruri necesare vieții. În viața de zi cu zi, se poate observa că aceste presupuneri nu se aplică în cazul tuturor oamenilor.
În al treilea rând, teoria a mai fost criticată pentru că ia în considerare și lucrează doar cu trei dintre nevoile de bază, lăsând la o parte nevoia de securitate, nevoia de dezvoltare, nevoia de stimă de sine. De asemenea, se mai poate aminti că teoria prezentată mai sus nu definește în mod adecvat satisfacerea nevoilor și nu examinează modul în care nevoile de bază intră în conflict și ce rezultat are acest conflict asupra motivației.Mai multe decât atât, teoria nu examinează cum se modifică cele trei nevoi de bază la care face referire, odată cu trecerea timpului.
O altă critică adusă este excluderea nevoii de putere. Nu este dată nici o explicație asupra modului în care oamenii prioritizează nevoile, sau care este mecanismul cu ajutorul căruia calculează costurile și beneficiile satisfacerii unei nevoi, în detrimentul altor nevoi. Oamenii tind spre situații în care nevoile le sunt satisfăcute și evită situațiile care nu îndeplinesc acest criteriu. Acest lucru este omis de teoria mai sus prezentată.
A fost, de asemenea, pus sub semnul întrebării conceptul de autonomie, așa cum a fost prezentat în teoria de față, versus ideea de liber arbitru. Teoria susține că liberul arbitru (libertatea decizională) nu există, deoarece nu sunt situații în care comportamentul uman este complet independent de influența externă. În schimb, criticii au argumentat că acest liber arbitru poate cauza, exclusiv și de unul singur, comportamentul uman.
1.2. Vârsta – particularități fizice și psihice
În decursul vieții, omul parcurge trei cicluri de dezvoltare, fiecare cu caracteristicile specifice: copilăria, tinerețea și perioada adultă. Din cadrul acestor etape, se desprind și alte perioade (subetape) relativ distincte, diferențiate între ele în funcție de particularitățile psihice, fizice, de relaționalizare cu mediul și interpersonale.
Stadiile vârstei adulte au fost sintetizate de psihiatrul Roger L. Gould (apud. Golu, 2010) în 1978. În urma cercetărilor realizate, a stabilit șapte stadii, după cum urmează: etapa 16 – 18 ani, momentul în care indivizii simt nevoia să se desprindă de părinții lor; etapa 19 – 22 ani este momentul în care postadolescenții se desprind de familie, deși pot rămâne dependenți financiar (dar și emoțional) o perioadă de timp; în perioada 23 – 28 ani majoritatea tinerilor au un loc de muncă și încearcă să își construiască un viitor atât pe plan profesional, cât și personal; stadiul 29 – 34 de ani poate fi diferit pentru fiecare individ, deoarece unii dintre ei și-au stabilizat cariera și viața de familie (unii dintre ei au copii), iar alții să fie în continue căutări pe ambele planuri; 35 – 43 de ani este o etapă în care poate prima cariera, văzută ca o ocazie de a realiza o parte din neîmpliniri, pe altă parte, indivizii sunt mai atașați emoțional de proprii copii și familia pe care și-au format-o; 44 – 50 ani este un stadiu în care adultul conștientizează experiențele etapelor trecute, dar în același timp realizează trecerea timpului; ultima etapă a vieții adulte este între 51 – 60 ani, o etapă în care adulții au mai multă toleranță față de cei din jur, renunță la presiunea timpului și devin mai răbdători și relaxați.
În abordarea ciclurilor vieții, psihologii au avut în vedere, pe de o parte, natura și educația subiectului, iar pe de altă parte, maturizarea și învățarea, considerându-le esențiale pentru dezvoltarea individului. Ființa umană cunoaște numeroase modificări de-a lungul vieții: dezvoltări pe direcțiile biologice, cu transformări fizice, morfologice și biochimice, și transformări psihologice, cu optimizări calitative ale proceselor, funcțiilor și însușirilor psihice și sociale, care duc la corelarea conduitei umane, în relațiile cu mediul social.
În cadrul cercetării de față, am abordat și detaliat caracteristicile segmentelor de vârstă pentru studiul de față. În general, sportul poate fi practicat la orice vârstă. Sportul recreativ este chiar recomandat a fi practicat de către persoanele apte de exercițiu fizic. În cadrul cluburilor de sport și fitness, în general, limita inferioară de vârstă pentru practicarea sportului este de 16 ani (uneori și 14, cu acordul scris al părinților). Limita superioară de vârstă, în genere, nu există, dar conform datelor recoltate, vârsta maximă a fost 49 de ani. Subiecții cercetării se încadrează în subetapele: adolescență și post adolescență (16-20 ani), tinerețe (25-35 ani), perioada adultă (respectiv adultul tânăr și adultul matur), etape ce vor fi detaliate în capitolele următoare.
Definirea termenului de „vârstă” nu este un lucru uzual, majoritatea gândindu-se la vârstă doar prin prisma numărului, a cifrei de care este reprezentată, ce include indivizii într-o anumită categorie dintre cele menționate mai sus. Conceptul de vârstă, în schimb, ascunde diferite valențe. Prin prisma societății care o definește, vârsta este văzută ca un set de expectații comportamentale asociate cu coordonatele vieții. Comportamentul social este prescris în termeni de permisiuni și restricții. Acestea sunt, la rândul lor, integrate în conceptul de norme sociale sau standarde de comportament. Aceste standarde stabilesc ceea ce este potrivit ca oamenii să facă și ceea ce nu este potrivit, la diferite vârste, din aceste considerente ele devenind norme ale vârstei (Kimmel apud. Golu 2010).
1.2.1. Adolescența și postadolescența
Adolescența este cuprinsă între 14 și 20 de ani și este urmată de postadolescență, perioadă ce durează până la vârsta de 25 de ani. Schimbările și transformările ce au loc în această etapă a vieții sunt ample și complexe, deoarece, în perioada adolescenței, putem vorbi de un adevărat proces de definire umană. Ambele etape sunt, de asemenea, considerate vârste ale învățării. Sarcinile principale ale dezvoltării în această perioadă sunt: dezvoltarea independenței emoționale față de părinți, înțelegerea și acceptarea sinelui, înțelegerea sex-rolurilor, îndeplinirea satisfăcătoare a tuturor noilor roluri, dezvoltarea conștiinței sociale (Garrison, apud. Crețu 2009).
În aspectele dominante ale acestei etape putem remarca un avans cognitiv remarcabil, acea „sete de cunoaștere” specifică, integrarea în viața socială și culturală a comunității, intensificarea căutării identității proprii, obținerea autonomiei, apariția unor noi componente ale personalității, și un aspect foarte importat – apariția conștiinței apartenenței la generație.
Schimbările biologice nu mai sunt spectaculoase în această perioadă, dar cele psihice devin mai intense. Se remarcă o creștere a capacităților perceptive și de reprezentare (acuitate vizuală crescută, discriminările se realizează mai rapid, extrag cu ușurință informația din figuri complexe, au capacități observative crescute descoperă semnificații diferite și personalizate ale percepțiilor). Gândirea (împreună cu operațiile ei) devine formală și face transferuri cu mare ușurință, se formează și consolidează scheme de gândire și intervine raționamentul ipotetico-deductiv.
Comunicarea și limbajul, aflate în strânsă legătură cu gândirea, se dezvoltă în același ritm alert. Se remarcă o creștere remarcabilă a vocabularului și se consolidează stereotipurile verbale de receptare, codificare, pronunție. Se remarcă aici „o plăcere caracteristică pentru dialog, pentru discuții în contradictoriu pe teme generale: inteligența, cultura, justiția, referințele culturale, dreptatea, valoarea stilurilor de conducere a unor organizații sociale etc.” (Crețu, 2009, p. 284). Altfel spus, se resimte tot mai acut o nevoie intensă de socializare. Comunicarea non-verbală devine, la rândule ei, mai nuanțată și mai bogată (devin semnificative și sunt conștient folosite tăcerea, postura, spațiul intim etc.).
Evoluția motivației în adolescență este orientată spre două direcții principale: reierarhizarea structurilor motivaționale generale și amplificarea și intensificarea motivației prin învățare și manifestarea ei diferențiată (Crețu, 2009). Se remarcă o manifestare activă a trebuințelor de autorealizare și autoafirmare și o căutare intensă a diverselor ocazii de testare a abilităților. Competiția își face simțită prezența, la fel și nerăbdarea de a acționa, de a face ceva remarcabil, într-un cuvânt de a se afirma.
Autorealizarea se exprimă prin eforturi de a fi cel mai bun (obținerea satisfacției în caz de succes). Se remarcă încercări repetate de a se autorealiza, dorința de a-și cunoaște forțele, abilitățile, aptitudinile și trăirile intense ale succeselor în activitățile întreprinse. De asemenea, se dezvoltă noi forme de motivație, cum ar fi concepția de viață, sistemul propriu de valori, idealul de viață, aspirațiile puternice de a se apropia de statutul adultului.
Motivația intrinsecă este constituită din interese cognitive de durată și profunde, interese creative, satisfacția depășirii obstacolelor și a neclarităților sau incertitudinilor.
Motivația extrinsecă se îmbogățește și dobândește o valoare socială mai mare decât în stagiile anterioare de dezvoltare. Adolescenții și postadolescenții înțeleg că societatea actuală cere o mai mare competență, care nu este întotdeauna asigurată de școală sau mediul de studiu. Începe interesul pentru asigurarea unui viitor profesional (în cazul postadolescenților se poate cristaliza un început de carieră). Există un interes de a câștiga stima celorlalți, prin obținerea succesului în diverse arii.
Motivația pentru învățare (nu se referă exclusiv la școlarizare și studiu) cunoaște o importantă evoluție și dezvoltare. Apare implicit și o motivație negativă, care dezvoltă intensități diferite. Frica de insucces sau de pierdere a reputației, frica de pedeapsă sau de dezamăgire provocată cuiva apropiat sunt unele dintre cauzele accentuări acestui tip motivațional.
Se poate observa că toate planurile motivațiilor sunt socializate puternic, de aceea motivația extrinsecă este un determinant al conduitei în cadrul multor activități întreprinse de indivizi. Apar modelele sociale, adolescenții și postadolescenții caută să se identifice cu diferite personalități influente (personalități publice sau persoane influente din grupurile pe sociale pe care le frecventează). Adeseori, aceste modele se schimbă. Indivizii trec foarte ușor de la un stadiu la altul, mai ales în perioada adolescenței, schimbând preferințele pentru stil vestimentar, muzică, locațiile frecventate, hobbyuri, modalități de petrecere a timpului liber. Toate aceste schimbări sunt considerate normale și îmbogățesc substanțial experiența.
Evoluția voinței și a caracteristicilor sale este în strânsă legătură cu dezvoltarea motivației, fiind nevoie de un grad mai ridicat de maturizare a mecanismelor voluntare. Planurile caracteristice voinței în această etapă a vieții se leagă de perspectiva pregătirii pentru o eventuală profesie, în realizarea autonomiei și independenței și de angajarea în realizarea unor activități autoformative. Manifestarea voinței se caracterizează prin construirea unor scopuri realizate și de perspectivă (alegerea unei cariere), urmărirea scopurilor cu o intesitate stabilită în funcție de motivație, ierarhizarea scopurilor (de multe ori acest lucru are loc, de multe ori, după criterii afective), luarea deciziilor (autonomie).
Personalitatea adolescentului și postadolescentului suferă multe structurări și restructurări, însă începând cu această etapă a vieții se poate vorbi, pentru prima dată de personalitate ca un ansamblu organizat și unitar, deși încă insuficient consolidat. Evoluția se întâlnește pe mai multe planuri. Lărgirea relațiilor sociale este un factor extrem de important. Indivizii sunt apți în a-și însuși propriile valori, cu mențiunea că acestea sunt influențate socio-cultural, mai exact, valorile sunt cele promovate de societatea în care trăiesc. Apartenența la grupurile sociale conduce spre sentimentul de apartenență la generație. Conștiința apartenenței la generație se traduce prin determinarea de a gândi și acționa în grup.
Se poate spune că indivizii unei generații au elemente și trăsături comune în gândire, atitudini, stil de viață – determinanți generaționali. Se remarcă astfel existența unor „subculturi” ale adolescenților. Acestea, la rândul lor, se subsumează curentelor globale ale diferitelor societăți (spre exemplificare, se poate aminti cultura anilor '60, '80 sau diferențele de cultură dintre continente
Dezvoltarea capacităților cognitive face posibilă prelucrarea unui volum mare de cunoștințe din diverse domenii. Aviditatea de cunoaștere poate fi mai ușor satisfăcută (față de deceniile precedente) datorită unei abundențe de informații existente din toate domeniile. Se poate apela foarte ușor la mediul online, domeniul internetului fiind foarte ofertant din multe puncte de vedere. Apar interese tot mai multe și mai variate, iar hobby-urile pot cuprinde arii total opuse față de cele oferite de mediul școlar.
Imaginea de sine este, de asemenea, o componentă orientativă a personalității, cu un rol aparte. În această etapă a vieții, conștiința de sine se accentuează și conduce spre formarea propriei identități. în cunoașterea de sine, autoobservarea, autoanaliza și autoreflecția joacă roluri importante. Implicarea în diferite activități este o cale directă de dezvoltare, vie și aducătoare de experiențe noi. Adolescenții au o mai mare tendință de a face alegeri superficiale în alegerea activităților de „cunoaștere”, preferând diferite forme de divertisment. În postadolescență aceste alegeri se rafinează, indivizii putând alege deja activități specifice, necesare dezvoltării unor abilități cât și pentru punerea bazei unei viitoare cariere.
Compararea socială are o foarte mare importanță în această etapă a vieții. Indivizii au tendința de a intra în competiție pe mai multe planuri. De asemenea, se remarcă o tendință de a se analiza în funcție de reacțiile celor din jur în legătură cu felul în care se prezintă, comunică, acționează (prietenii devin mai importanți decât părinții din acest punct de vedere). Compararea cu persoane din afara grupului de cunoștințe sau contacte directe, respectiv vedete media, este foarte des întâlnită. Tendința este de încercare de copiere a diverselor comportamente ale acestora, mai ales a stilului vestimenatar, de a se comporta, sau a stilului de viață în general. Acest lucru poate altera uneori construirea unei imagini de sine reală, deoarece aceste modele sunt adeseori doar niște creații false ale mass-media, ele nu apar cum sunt defapt în realitate.
Particularitățile efortului de autocunoaștere au fost sintetizate de Crețu (2009). Adolescenții sunt considerați mai capabili în a-și identifica capacitățile, calitățile defectele, temerile. De asemenea, au un interes sporit față de propria viață, ei devenind coautori la propria dezvoltare. În această etapă, este căutată în mod expres unicitatea și originalitatea propriei ființe (de exemplu, frații gemeni vor simți o nevoie accentuată de a se distinge în toate). Cunoașterea de sine va fi permanent evaluativă și va avea nevoie de ocazii și criterii permannente de comparare, în special cu cei de aceiași vârsta. Standardele generale vor fi însă cele impuse de societate.
Eul fizic va fi componenta aflată în centrul autocunoașterii. El este în strânsă legătură cu dezvoltarea biologică și este valorizat în contextul relațiilor dintre sexe. Din acest motiv, i se acordă o foarte mare atenție, punându-se accentul pe activități de îmbunătățire, respectiv atenție la modă, aspect fizic etc. Tot în legătură cu eul fizic pot să apară foarte ușor complexe de inferioritate, acestea având două urmări posibile: pot determina apariția unei timidități accentuate (indivizii devin timizi, tăcuți, pasivi) sau îi pot împinge spre a manifesta tendințe extreme. Acestea pot fi de mai multe tipuri, cum ar fi exagerări în privința stilului vestimentar, tatuaje, piercing-uri (pentru a atrage atenția) sau angajarea în activități extreme (un exemplu elocvent ar fi cursele de mașini) sau îi pot împinge spre a-și dori să atingă anumite obiective fizice cu orice preț, prin cure de slăbire cu efecte adverse în planul sănătății, sau cu excesul de antrenamente fizice ce pot duce la diverse accidentări.
Eul social este consolidat și el în acest stadiu. Individul face parte din numeroase grupuri, în care este integrat mai mult sau mai puțin, grupuri ce îi vor modela opiniile și îi vor orienta stilul de viață. Desigur, alegerile le va face singur, după criteriile proprii, însă de multe ori, aceste criterii coincid cu cele ale grupului sau grupurilor sociale din care face parte. El va fi de asemenea conștient de faptul că persoane diferite îl vor vedea în mod diferit și îi vor percepe în mod diferit reacțiile și atitudinile. Stima de sine și implicit, atitudinea pozitivă față de sine este un mod de a se simți capabil și valoros. Dacă aceasta a fost ridicată în perioada copilăriei, acest lucru este posibil să se mențină și pe perioada post copilăriei. Mulți adolescenți însă experimentează o stimă de sine oscilantă, sau chiar scăzută, cu impact negativ asupra stilului de viață și al realizărilor.
Din punct de vedere al abilităților fizice, adolescenții și postadolescenții sănătoși din punct de vedere clinic se află într-un stadiu foarte bun al capacităților. Un avantaj îl vor deține postadolescenții care încep să își încheie dezvoltarea fizică. Ei dețin toate condițiile necesare practicări activităților fizice și au energia optimă pentru practicarea sportului în orice formă, atît de performanță, cât și recreațional. Implicarea pe termen lung în practica sportivă este foarte rar întâlnită. De foarte multe ori, aceștia se implică sezonier și uneori au nevoie de susținere (întreprind activitatea dacă cineva din grupul lor social le este alături).
1.2.2. Tinerețea
Conform standardelor psihologice, această etapă se încadrează între 25 și 35 de ani, și este considerată o perioadă de manifestare deplină a potențialului fizic și psihic uman. Încadrarea în această etapă este încă o controversă, deoarece unii specialiști includ tinerețea în intervalul 22 – 44 ani. În psihologia românească limita superioară a segmentului de vârstă este de 35 de ani.
În această perioadă, tinerii sunt conștienți de capacitățile lor fizice și psihice și sunt în stadiul intrării depline în rolurile semnificative din viața economică și socială. Trăsăturile specifice ale acestui stadiu sunt: vigoare fizică și psihică, consolidarea structurii personalității și a identității profesionale și familiale, realizarea protiectelor de viață, accentuarea sentimentului de apartenență la generație. De asemenea, se remarcă o accentuare a modului personal de manifestare a capacităților fizice și psihice. Construirea unui statut profesional propriu este specific acestei perioade, dar schimbări în carieră pot fi întâlnite și cu înaintarea în vârstă.
White (apud. Birch, 2000) a identificat 5 direcții ale dezvoltării în perioada adultă dominată de tinerețe: stabilizarea identității eului, cu angajare intensă în rolurile sociale; independența relațiilor personale, cu dezvoltarea unor opinii stabile și cu o scădere a interesului pentru propria persoană, deci o atenție mai mare oferită celor din jur; creșterea intereselor, cu angajare în numeroase activități, hobby-uri (sportul recreațional poate fi unul dintre acestea); umanizarea valorilor, prin conștientizarea aspectelor și valorilor umane și a modului lor de aplicare în societate; extinderea ocrotirii, în special asupra membrilor apropiați ai familiei. Aceste direcții de dezvoltare nu sunt atinse de către toți indivizii, majoritatea fac progrese pe toate planurile, dar doar câteva dintre aceste scopuri sunt îndeplinite complet.
Din punct de vedere fizic, tinerii ating maximul de potențial. Creșterea fizică este deja încheiată la începutul acestui stadiu, astfel, înălțimea și greutatea rămân constante, organismul fiind pe deplin format și consolidat (dereglările în greutate se produc, în cea mai mare parte de excese). De asemenea, este un stagiu de vârstă care înregistreaza cele mai puține probleme de sănătate.
Forța musculară atinge maximul între 20 și 30 de ani (după vârsta de 30 de ani scade ușor, dar diferențele nu sunt extreme). Alte particularitate ale acestei etape sunt precizia mișcărilor și viteza de reacție, ambele cu o dezvoltare maximă. Se remarcă de asemenea o foarte înaltă capacitate de învățare a mișcărilor, acestea devenind eficiente. Până la vârsta de 30 de ani, se obțin cele mai bune rezultate în învățarea mișcărilor compexe, după această vârstă, rapiditatea scade ușor. Putem spune că tinerii pot dobândii orice fel de abilități motorii (Crețu, 2009). Complexitatea și gradul de perfecționare însă depinde de mai mulți factori, printre care dorința de implicare în activitate (motivația) și dotarea ereditară, nativă, care îi face mai abili pentru un sport sau altul. În genere însă, sportul recreațional poate fi practicat de oricine în condiții normale. În concluzie, tinerii clinic sănătoși nu numai că sunt apți pentru sport, dar au și maximum de potențial pentru a practica activități de acest gen.
În ceea ce privește procesele cognitive, acestea își conservă caracteristicile dobândite mai ales în perioada postadolescenței. Se remarcă o mai mare înclinare spre folosirea operațiilor concrete în viața de zi cu zi, operațiilor formale fiind utilizate în domeniul profesional. Tinerii au o gândire relativă, acceptând existența „căilor de mijloc” în rezolvarea problemelor. Memoria este influențată de aceiași factori ca în adolescență, dar își păstrează capacitățile doar dacă este folosită la aceiași parametrii. Este însă etapa în care se atinge gradul cel mai înalt de păstrare a celor memorate. Imaginația se va manifestă atunci când i se va perimite (depinde de profesie, hobby-uri alese pentru a o pune în practică).
La tineri, în general, domină învățătura practică și învățarea independentă (cea instituționalizată permite și ea un grad de independență). Majoritatea studiilor întreprinse se fac pentru dezvoltarea abilităților necesare carierei, deoarece în acest stadiu al vieții, munca ocupă o mare parte a timpului, iar tinerii se dedică vieții profesionale, uneori investind și afectiv. Investițiile afective se fac în acest stadiu mai ales în viața personală, fiind o etapă în care se întemeiază cele mai multe familii. De asemenea, se poate dobândi statutul de părinte. În concluzie, cariera și viața de familie sunt cele două entități importante ale perioadei.
Trebuințele de autorealizare sunt în curs de înfăptuire, prin încercarea de a realiza planurile propuse încă din perioadele anterioare. De asemenea, se pot construi planuri noi. Motivația joacă un rol important în carieră. Unii tineri aleg posturi slab plătite, motivați fiind intrinsec de jobul respectiv. Alții, renunță în a-și urma cariera visată, pentru a se lansa într-un job care poate aduce venituri substanțiale (motivație extrinsecă).
Din punct de vedere al personalității, în planul identității de sine apar „subidentități” care se vor construi și consolida în timp: subidentitatea profesională, subidentitatea maritală și subidentitatea socioculturală. Tinerii au tendința de a se proiecta în viitor, deoarece simt că au tot timpul înainte. Din acest motiv, au preferința pentru ce este nou (înfruntă „noul” cu curaj), au libertatea de a alege, își acordă posibilitățile cu aspirațiile, mijloacele cu scopurile, sunt conștienți de potențialul pe care îl au și încearcă să il fructifice, au idealuri mai realiste și o motivație mult mai puuternică.
Se remarcă o structură a personalității mature, caracterizată prin energie și dinamism, orientare spre nou și viitor, aspirații înalte, generozitate, curaj, prețuirea banilor și confortului (Chelcea, apud. Crețu, 2009). Conștiința apartnenței la generație este activă și puternică și este susținută de independența și autonomia dobândite treptat în etapa anterioară.
Nevoia crescută de socializarea din adolescență și postadolescență continuă, uneori chiar își mărește orizonturile. Grupurile de apartenență sunt mai bine definite și mai bine alese, fiind în concordanță cu aspirațiile individului, ale căror preferințe sunt de acum consolidate. Există grupuri fixe care se pot păstra de-a lungul timpului, sau care suferă schimbări minore, cum sunt familia și colectivul de muncă. Relațiile tind să se consolideze mai puternic, deoarece sunt văzute mai realist.
1.2.3. Perioada adultă
Autorii români din psihologia modernă consideră că acest stadiu se întinde de la 35 la 65 de ani și se împarte în alte trei substadii, respectiv: adultul tânăr (35 – 45 de ani), cu roluri familiale și sociale bine conturate și încărcate de responsabilități și o adaptare profesională mare; adultul matur (45 – 55 de ani), care se află în vârful carierei sale și are un rol social amplificat, în timp ce rolul parental începe să se diminueze; adultul tardiv (55 – 65 de ani), care este preocupat de menținerea statutului profesional în prima parte, apoi de pregătirea ieșirii din câmpul muncii, cu efectele aferente asupra statutului social și parental (de reamintit că mulți adulți în această perioadă au nepoți, deci se remarcă apariția unui nou rol).
Acest stadiu este marcat de începerea unor „scăderi” pe mai multe planuri, un lucru vizibil și resimțit din plin este scăderea forțelor fizice și psihice. Pe de altă parte, personalitatea este deja consolidată, iar mecanismele reglatoare și energetice se maturizează.
Cum aminteam mai sus, în plan fizic apar numeroase schimbări, începând cu vârsta de 40 de ani. Nivelul de funcționare organic trebuie să fie echilibrat și stabilizat, pentru ca majoritatea activităților să se poată desfășura normal. Pe fondul acestui echilibru, se pot remarca unele schimbări ușoare, privind modificarea tensiunii arteriale, funcționarea inimii, a aparatului respirator. Sistemul nervos central nu mai este la potențialul său maxim, datorită ieșirii din funcție a unor neuroni. Deși acest proces începe încă de la vârsta de 25 de ani (și se accentuează de-a lungul stadiilor), se face resimțit abia începând cu această etapă a vieții. Declinul din punct de vedere hormonal aduce modificări substanțiale. Pierderea de țesut osos se accentuează iar tonusul muscular scade ușor în primul substadiu, urmând să se resimtă cel mai mult în ultimul substadiu, cel al adultului tardiv. Datorită acestor aspecte clinice, se produc modificări și la nivelul fizicului, crește greutatea corporală, aspectul și silueta se modifică. Inițial aceste schimbări sunt discrete si nu par evidente pentru persoanele din jur, dar ele se fac resimțite mai ales în plan psihic pentru indivizi. Imaginea de sine are mult de suferit. Iar acest lucru simulează găsirea unor modalități de compensare.
Schimbările funcționale în planul percepțiilor (auditive, vizuale, tactile, olfactive) se accentuează odată cu trecerea timpului, însă ele se funcționa optim o vreme dacă individul are o profesie care pune accent pe utilizarea mai intensă a uneia dintre ele, deoarece acest lucru le poate conserva mai multă vreme (meseria de bucătar de exemplu poate menține simțurile olfactive mai mult timp).
Psihomotricitatea scade începând cu vârsta de 40 de ani din punct de vedere al rapidității și preciziei (scăderea poate începe chiar și de la 30 de ani, dacă individul nu își exersează abilitățile motrice). În plan real, în viața de zi cu zi, acest lucru se resimte mai mult după 50 de ani, cu mențiunea că intensitatea acestor fenomene este întodeauna raportată subiectiv de către indivizi.
Pe fondul acestor schimbări, poate apărea o conștientizare a fenomenelor și o nevoie de a schimba stilul de viață. Astfel, în această etapă, apare preocuparea mai intensă spre un stil de viață sănătos la unii dintre indivizi. Pentru a contracara, fie și pentru o perioadă limitată de timp, schimbările apărute mai ales în plan fizic, ei caută soluții și sunt dispuși să le pună în aplicare. Se încearcă schimbări în alimentație, în modul de abordare a timpului liber. Apare un interes pentru sportul recreativ deoarece simt că acest lucru îi va menține în formă o perioadă mai îndelungată și îi va feri de problemele de sănătate. Posibilitățile de informare sunt foarte mari, iar unele persoane au posibilități, atât de timp, cât și financiare pentru a-și ocupa timpul liber cu diverse alte activități.
În privința gândirii și inteligenței, în această etapă se produc sscăderi continue și semnificative, în mare parte datorită condițiilor psihofiziologice. Mai târziu, în special la finalul ultimului stagiu, poate apărea și o ușoară alienare, mai ales la indivizii care au părăsit câmpul muncii și nu au activități care să le mențină capacitățile la nivel optim. De asemenea, randamentul intelectual va fi menținut la un nivel mai înalt de cei care au petrecut mai mult timp în învățământul instituționalizat. Adulții își păstrează capacitățile de memorare, dar recunoașterile, reproducerile, memoria de scurtă durată vor începe să scadă treptat.
În planul afectivității și al motivației, spre diferență de celelate caracteristici, adultul este în progres evident și atinge cotele maxime ale manifestărilor. Până la această vârstă, adultul a experimentat o gamă largă de emoții, sentimente, trăiri, și astfel își poate stabiliza sentimentele, găsind un echilibru afectiv și o stăpânire și acceptare de sine. Motivația în acest stadiu are câteva particularități, iar motivele pregnante sunt cele profesionale și cele pentru viața familială.
Motivația pentru viața socială este activă și rămâne la fel pe toată durata etapei și poate întrece vârsta de 65 de ani. Se poate remarca o restrângere a grupurilor sociale, datorită unei mai mari centrări asupra familiei. Alți indivizi însă, au tendința de a frecventa grupuri sociale noi, diferite de cele familiale și de muncă sau de prieteni, cunoștințe mai vechi. Orientarea spre diverse hobby-uri poate însemna căutarea contactului cu persoane cu aspirații și preocupări diferite de cele cu care era obișnuit individul. De asemenea, se remarcă încercările de socializare cu persoane mai tinere și aderarea la grupuri cu membrii aparținând mai multor etape ale vârstei. Toate acestea le pot îmbogăți existența și experiențele de viață, spori starea de bine și relaxarea. Încrederea în sine, care poate fi scăzută datorită pierderilor unor atuuri mai ales fizice, poate crește semnificativ dacă individul întâlnește aprecierea. Conform psihologului american Santrock (apud. Crețu, 2009), integrarea socială și existența grupului de prieteni au efecte benefice asupra afecțiunilor fizice sau a depresiei și sunt un factor securizant în fața unor evenimente grave de viață.
1.3. Caracteristici ale psihologiei sportului
Psihologia sportului și a culturii fizice în general, a fost pentru multă vreme o ramură nouă a științelor psihologice, constituită în ultimele câteva decenii. Literatura din țara noastră a fost și este dedicată în cea mai mare parte sportului de performanță. Cercetările în domeniu de asemenea, ocolesc sportul și activitățile practicate recreațional. Preocupările teoretice și practice ale specialiștilor vizează pregătirea sportivilor de performanță sau a elevilor aflați în școală. Psihologia sportului, de altfel, este un subsistem al psihologiei activităților corporale, alături de psihologia educației fizice, a jocurilor și a activităților corporale recreative (Tüdös, 2003).
Termenul de „educație fizică” denumește activitatea de valorificare sistematică a ansamblului formelor de practicare a potențialului bilogic al omului, în concordanță cu cerințele sociale (Kramar, 1997). Altfel spus, psihologia sportului studiază modalitățile de influențare a omului prin prisma bio-psiho-socială, cu ajutorul exercițiilor fizice. Cunoașterea naturii psihice a motivelor angajării indivizilor în activitatea fizică poate permite, pe de o parte, reliefarea tipurilor de personalitate ale practicanților, iar, pe de altă parte, asigură eficiența instructiv – educativă în acest tip de activitate, prin crearea de motivație pozitivă în scopul menținerii dorinței de practicare.
Pentru a înțelege mai bine motivația sportivă este necesar să fie luate în considerare orientările indivizilor. Se disting astfel motive pozitive și motive negative, ambele cu sens opus, dar în același timp la fel de active în echilibarea conduitei. Motivele pozitive implică angajarea în activitate, în timp ce motivele negative duc spre evitare, respingere, abținere și renunțare la activitate. În raport cu acțiunea de îndeplinit, sunt de amintit motivele intrinseci și extrinseci. Primele sunt interne și sunt satisfăcute direct prin îndeplinirea acțiunii, activitatea sportivă având la bază trebuința activismului, a mișcării. Motivele extrinseci, sau indirecte, exterioare acțiunii în cauză, apar atunci când motivul acțiunii și scopul nu coincid.
În mod real, activitatea sportivă este motivată atât intrinsec, cât și extrinsec, deoarece întregul sistem motivațional, ce parcurge evoluția de la impulsul amintit mai sus până la îndeplinirea scopului, acționează concomitent (Kramar, 1997).
1.3.1. Sportul recreativ și fitness-ul
Activitățile fizice nonformale (recreative) au numeroase obiective, printre care amintim: promovarea mișcării continue, sistematice, raționale, care devine o obișnuință, fapt ce duce la îmbunătățirea și menținerea stării de sănătate; realizarea de schimbări pozitive în stilul de viață, valori, atitudini, comportamente; formarea și dezvoltarea unui set de competențe în sensul desfășurării cu succes a activităților aflate în afara ariei sportive; cultivarea valorilor socio-morale și caracteriale (Uță, 2012). Ca și funcții ale activităților recreative, efectuate în timpul liber, amintim funcția de divertisment, destindere, odihnă activă, recreere, refacere psihică și formare (Epuran, 2008).
Oamenii își pun în pericol sănătatea în viața de zi cu zi, prin ritmul de viață alert și prin lipsa unei griji pentru propriul corp. Multe dintre bolile de azi, obezitatea, bolile cardiace, anxietatea, depresia, stresul, sunt rezultate ale sedentarismului și a unei alimentații nesănătoase. În sportul recreațional, cel mai adesea, oamenii se implică din motive colaterale, cum este dorința de a scăpa de kilogramele în plus sau de a avea un tonus muscular mai bun. Cu timpul, ajung însă să facă sport din plăcere, datorită sesizări unor influențe pozitive asupra aspectelor morfologice și funcționale ale organismului. Aceste schimbări conduc spre un element foarte important, și anume obținerea stării de bine a organismului, care va avea efecte benefice în toate planurile de funcționare ale individului.
Sumarizând, practicarea sportului aduce numeroase beneficii, în planul sănătății, al atitudinii și din punct e vedere social. Înlăturarea stresului, refacerea, relaxarea, detensionarea, prevenirea unor boli, creșterea capacității de muncă, sunt câteva dintre efectele sanogene. În plan atitudinal, putem face referire la îmbunătățirea vizibilă a imaginii de sine, un management mai bun al emoțiilor, o mai mare toleranță la eșec și frustrare, un mai bun management al conflictelor, un control ridicat al violenței, descoperirea și aprecierea resurselor personale, un management mai bun al riscului. În plan social, putem aminti între beneficii: respectul colectivității și afirmarea individualității, fair-playul și spiritul de echipă, abilitatea de a se integra prin sport în diferite grupuri, capacitatea de a cunoaște și a recunoaște valorile stabile ale societății.
Termenul de „fitness” își are originile în literatura anglo-saxonă și denumește capacitatea motrică. Practica fitness-ului și a activităților adiacente lui (amintim aici aerobicul și varațiunile sale) trezesc interesul publicului larg din ce în ce mai mult. Multe teme predilecte din ziare și reviste de profil, cărți de specialitate și nu numai, au ca subiect un stil de viață sănătos, obținut prin intermediul sportului și al nutriției.
Fitness-ul este văzut ca un element favorizant al creșterii calității vieții (Dragnea și Bota, 1999). Se încearcă o integrarea a sportului recreativ în stilul de viață a omului modern, indiferent de vârstă, condiție materială sau socială. Practicarea fitness-ului este în strânsă dependență de calitățile motrice deținute de un individ, de aceea specialiștii din domeniu sunt preocupați de dezvoltarea acestor calități pentru a optimiza efortul fizic depus în sălile de sport.
În componența fitness-ului, intră următoarele elemente: forță, rezistență cardiovasculară, rezistență musculară, compoziție corporală, mobolitate, suplețe. Aceste 5 componente sunt dependente însă de starea de sănătate a individului. Fitness-ul, ca și concept general, desemnează un set de atribute prin care individul face față solicitărilor fizice și funcționale ale activității cotidiene sau sportive, dependent de condiția sa anatomică fiziologică și psihologică (Dragnea și Bota, 1999). Efectele practării acestui tip de sport sunt starea de bine resimțită atât fizic cât și psihic, desfășurarea activităților motrice cu o mai mare vigoare, reducerea riscului de îmbolnăviri, stabilirea unei baze solide pentru practicarea sportului de performanță.
Importanța componentei cardiovasculare a fitness-ului, (prezentă în majoritatea orelor de aerobic) este evidențiată în câteva studii. Din punct de vedere fizic, se înregistrează efecte benefice asupra fincționalității organismului, printre care scădere presiunii arteriale, reducerea nivelului de colesterol și al trigliceridelor (deci scăderea grăsimilor din corp) și o frecvență cardiacă mult mai bună. Reducerea anxietății și depresiei sunt unele dintre beneficiile din punct de vedere psihologic ale aerobicului asupra indivizilor practicanți (Boyd et al., 2002).
În cazul fitness-ului, putem vorbi de anumite obiective generale, subsumate la rândul lor domeniului larg al sportului recreativ. Îndeplinirea unei stări optime de sănătate a practicanților, corelată cu creșterea potențialului de muncă și de viață este unul dintre cele mai importante obiective. Este și motivul pentru care fitness-ul este acum practicat la scală largă, mai ales în țările dezvoltate, unde activitatea fizică este apreciată. Contribuția la dezvoltarea unor calități și trăsături intelectuale, estetice și morale este alt scop, determinat social. Alte obiective sunt: favorizarea proceselor de creștere și optimizare a dezvoltării fizice, dezvoltarea și educarea a calităților motrice de bază, formarea corectă a unui set de deprinderi și priceperi motrice și valorificarea lor în practica sportivă, formarea capacității și obișnuinței de practicare corectă și conștientă a exercițiilor fizice, mai ales în timpul liber.
Sportul nonformal se corelează foarte bine cu valorile educaționale ale dezvoltării umane, respectiv educația intelectuală, morală, spirituală, tehnico-profesională și estetică.
Din perspectiva educației intelectuale, sportul transmite practicanților cunoștințe teoretice din domeniul anatomiei, fiziologiei, a motricității, a nutriției. Acestea asigură un fond, o bază a practicii si a obținerii unor rezultate optime. De asemenea, sportul determină dezvoltarea și funcționalitatea optimă a sistemului nervos și implicit, a tuturor proceselor cognitive și de învățare. De asemenea, individul are de câștigat și în planul proceselor afective, volitive și cele de formare a personalității, în sensul unei mai bune echilibrări ale acestor sisteme.
Conexiunea sportului cu latura cultural – estetică conduce la educarea gustului pentru frumos, la tehnicizarea execuțiilor și mai ales, la dezvoltarea corporală armonioasă și estetică. Aici intervin exercițiile practicate pe fond muzical (dansul sportiv sau unele clase de aerobic ce necesită o coregrafie specială), care dezvoltă unele trăsături de ordin estetic: expresivitatea, coordonarea, grația. De asemenea, se cunosc efectele muzicii asupra sistemului nervos și al analizatorului auditiv, care determină și dezvoltă o înaltă coordonare neuromusculară.
Rolul sportului în educația socio – morală este de a crește valorile și a întării calitățile ce definesc profilul moral: responsabilitate, onestitate, încerdere, solidaritate, respect, fair – play, demnitate.
În cazul educației tehnico – profesionale, sportul ajută la dezvoltarea și perfecționarea unolr deprinderi psihomotrice, necesare pentru desfășurarea activităților la locul de muncă. De asemenea, prin latura recuperatorie, sportul poate repara deficiențele fizice cauzate de practicarea unei profesii, sau le poate prevenii. Practicarea activității fizice în grupuri (cum sunt clasele de aerobic, de exemplu) contribuie la dezvoltarea comunicării, la întreținerea relațiilor interumane, integrarea în colectivități variate și mixte, formarea unor deprinderi organizatorice, capacitatea de cooperare, manifestarea ca lider (Uță, 2012).
Sportul recreativ, diferit ca motivație și ca scopuri de cel de performanță, este practicat de o populație largă, în vederea păstrării unui echilibru al sănătății și al funcționării corporale, în același timp punând în evidență nevoia permanentă de mișcare corporală de la orice vârstă. În ziua de azi, practicarea sportului într-un cadru nonformal (cluburi de fitness, săli de sport) câștigă tot mai mulți adepți. Oamenii capătă, treptat, atitudini pozitive față de mișcare și participă constantă la activități de acest tip.
1.3.2. Cercetări în domeniul psihologiei sportive
Studiul activităților sportive are ca scop dezvoltarea și amplificare cunoștiințelor în domeniu. De-a lungul timpului, investigațiile au reușit să impulsioneze evoluția și perfecționarea metodelor și tehnicilor, care au dus la progrese evidente și la rezultate din ce în ce mai bune. În sportul recerațional, cercetările sunt vizibil mai puține, deoarece ele nu au efecte directe în plan sportiv, ci mai degrabă în plan personal indivizilor.
Metoda de investigare în sport depinde, ca în orice altă arie, de natura și specificul obiectului de studiu și de caracteristicile domeniului cercetat. Astfel, s-au întreprins cercetări asupra diferitelor tipuri de activități sportive (individuale, colective, de luptă, de forță), care exprimă, fiecare, cerințe diferite. Un spațiu important a fost acordat cercetărilor asupra motricității, care vizau realizarea celor mai eficiente studii asupra deprinderilor motrice. Efectele antrenamentului sportiv asupra individului sunt un produs al unui cumul de factori, ca inteligență – în alegerea sportului potrivit, atitudine, disciplină, rigurozitate (care este o trăsătură de caracter), și alți factori ce țin de motivație, voință, afectivitate. Mediul socio-cultural are și el o influență foarte mare asupra practicării sportului, așa cum am explicat în capitolele anterioare.
Motivația a fost și este una dintre cele mai des utilizate variabile în cercetările întreprinse și o variabilă importantă atât în sportul practicat de elevi la orele de educație fizică, dar și a sportului practicat în timpul liber (Lonsdale et al. 2011)
Pe lângă metodele clasice ale observației, a interviului, a experimentului de laborator sau a evaluării performanțelor, un volum mare de informație din lumea sportului (atât de performanță cât și recreațional) provine din metoda testării cu probe standardizate, științifice. Foarte mulți cercetători apelează la această metodă atunci când doresc a investiga motivația, atitudinea față de sport sau alte date cuantificabile. Caracteristicile subiecților care pot influența performanța și atitudinea în sport țin de anumite elemente specifice, ca genul și vârsta sau apartenența la o anumită cultură.
Moreno et al. (2007) au analizat efectele vârstei, genului și a frecvenței antrenamentelor prin prisma motivației, a orientării scopurilor, a mediatorilor motivației, a motivației personale și a satisfacției obținute în urma practicării exercițiilor fizice. Cercetarea a fost întreprinsă pe un lot de 394 de practicanți de sport recreațional, neprofesioniști, cu vârsta cuprinsă între 12 și 54 de ani. Datele au fost colectate cu ajutorul a cinci chestionare, care măsoară percepția climatului motivațional (CMI – Scale of Perception of the Climate of Motivation of the Same Ones), orientarea scopurilor în exercițiul fizic (GOES – Scale of Orientation of Goal in the Exercise), mediatorii motivației în activitatea fizică (EMMAF – Scale of Mediators of Motivation in the Physical Activity), plăcerea în exercițiul fizic (PACES – Scale of Enjoyment in the Physical Activity) și reglarea conduitei în exercițiul fizic (BREQ – 2 – Questionnaire of Regulation of the Conduct in the Physical Exercise – 2).
Rezultatele au arătat că subiecții de gen masculin au scoruri mai mari ale competenței percepute decât subiecții de gen feminin. De asemenea, în ceea ce privește satisfacția în privința competențelor, bărbații au obținut scoruri mai mari față de femei, care la rândul lor au prezentat un nivel mai ridicat al satisfacției prin socializare.
În privința vârstei, grupul de vârstă (24-54 de ani) prezintă o motivație mai puternică, o plăcere mai accentuată în a face sport și o nevoie mai mare de socializare. Studiul demonstrează că odată cu înaintarea în vârstă, indivizii sunt motivați în a face sport de factori emoționali și sociali. Grupul de socializare, interacțiunea, distracția, sunt factori care nu sunt încărcați de presiune socială (nevoia de a câștiga, de a fi superior celorlalți), așa cum se întâmplă în sporturile competitive, de performanță.
De asemenea, cercetarea arată că subiecții care practică sport mai mult de trei zile pe săptămână sunt mai orientați către sarcină, mai implicați în activitatea depusă, deci, implicit, sunt motivați intrinsec.
În concluzie, studiul confirmă importanța consolidării motivației de sine, pentru ca practicanții de sport să poată obține o mai mare plăcere din activitățile fizice întreprinse și prin urmare, să dezvolte un angajament mai mare față de antrenamente. Cercetătorii consideră că este esențial ca indivizii să dezvolte percepțiile vizavi de competență, autonomie și relațiil interpersonale, pentru a mări gradul de interes pentru sport și pentru menținerea acestuia la un nivel optim. De asemenea, ei recomandă promovarea sportului și a activităților fizice la orice vârstă, pentru a ridica nivelul de sănătate al populației și a face din sport un stil de viață.
Milavić et al. (2010) au întreprins un studiu cu scopul determinării relației dintre diferite tipuri de motivație în sport (intrinsecă/extrinsecă) și competența percepută de subiecți (competența pe care subiecții o resimt) în domeniul sportiv. Lotul de subiecți a fost format din 222 de elevi, 118 de gen feminin și 104 de gen masculin. Cercetătorii au folosit diferite instrumente de colectare a datelor, printre care TEOSQ (Task and Ego Orientation Sport Questionnaire) pentru măsurarea motivației, PSC (Percived Sport Competence) pentru măsurarea competenței, un nou instrument alcătuit de cercetători, cu referire la PSDQ (Physical Self-Description).
Conform analizei rezultatelor studiului, nu a fost obținută o diferență semnificativă statistic între sexe în ceea ce privește nivelul orientării motivației în sport. Se întâlnește o diferență semnificativă statistic în ceea ce privește competența: subiecții de gen masculin au înregistrat valori mai mari decât cei de gen feminin.
Cercetătorii au mai observat că numărul subiecților motivați intrinsec este mult mai mare față de cei motivați extrinsec. Cei motivați intrinsec se concentrau mai mult pe sarcinile sportive și reușeau să își îmbunătățească rezultatele mai bine și mai repede.
Un studiu întreprins de Kondrič et al. (2013) a examinat diferențele de nivel ale motivației în ceea ce privește participarea la diferite activități sportive, pe un lot de 390 de studenți, provenind din orașe diferite din Slovenia, Croația și Germania. Subiecții au completat chestionarul motivației de participare PMQ – Participation Motivation Questionnaire.
Rezultatele au arătat că principalii șase factori ai motivației în sport pentru studenți sunt: practicarea sportului alături de un prieten, popularitatea, fitness și sănătate, statut social, evenimente sportive, relaxare prin sport.
Cercetătorii au mai evidențiat diferențe notabile în funcție de gen. Subiecții de genul masculin văd sportul ca pe un mijloc de a dobândi popularitatea în rândul prietenilor și în societate, în timp ce subiecții de gen feminin văd sportul ca pe o modalitate de relaxare. Aceste stereotipuri sunt congruente cu modelele tradiționale ale societăților din care tinerii fac parte. Nu au fost în schimb găsite diferențe relevante din punct de vedere al vârstei subiecților.
Boyd et al. (2002) și-au propus să examineze percepția de sine și orientarea către scop, în relație cu motivația intrinsecă, pe un lot de 261 de studente cu vârsta cuprinsă între 21 și 43 de ani, practicante de fitness-aerobic.
Concluziile au arătat că motivația intrinsecă pentru a face sport este asociată cu o bună percepție a eului fizic și o orientare către scop. Pentru a menține un nivel optim de motivație în activitatea fizică, practicanții ar trebui să întărească orientarea către sarcină, mai degrabă decât competența în fitness în general, sau a modalității de execuție a mișcărilor, în particular. O orientare către sarcină și eforturile de a îmbunătății acest aspect poate conduce ulterior la o percepție mult mai bună a eului fizic, lucru care, conform rezultatelor, este asociat cu un nivel mai mare a motivației intrinseci de a practica exerciții fizice și cu un nivel mai scăzut de renunțare la activitatea fizică în general.
Se remarcă o tendință generală de a atribui valențe sociale sportului practicat în timpul liber. Relațiile interpersonale sunt cultivate prin prisma activităților fizice întreprinse laolaltă cu grupul. Satisfacția în sport este adusă de participarea alături de prieteni, iar indivizii se simt mai bine dacă nu au presiunea competiției asupra lor. În cazul tinerilor, sportul poate deveni și o modaliatate de afirmare în societate și în grupul de prieteni.
Un nivel ridicat al motivației intrinseci este asociată cu o mai mare implicare în practicarea de durată a sportului, în timp ce motivația extrinsecă determină mai mult o implicare sezonieră.
Un alt motiv general regăsit în studiile analizate este tendința spre un stil de viață sănătos, obținut prin sport (fitness sau alte activități asemănătoare, practicate în timpul liber) și nutriție. Oamenii întreprind activități fizice pentru a-și conserva și îmbunătăți sănătatea și funcționarea organismului, fapt ce conduce spre o stare de bine generală și o mai bună calitate a vieții.
1.3.3 Motivația în sport
Atunci când vorbim despre interesul unei persoane despre sport în general, trebuie amintite patru caracteristici de bază: activitatea fizică oferă întotdeauna o experiență subiectivă; experiența subiectivă este personală și unică; activitatea fizică poate fi întreprinsă fără a avea o înțelegere deplină a activității respective (sau a principiilor disciplinei); activitatea fizică în sine își pierde din importanță dacă nu obținem satisfacție în urma ei (Hoffman și Harris, apud. Milavić et al., 2010).
Ultima caracteristică menționată mai sus, respectiv satisfacția obținută în urma activității fizice este cea mai importantă, deoarece determină repetarea anumitor activități. Motivația de a repeta activitatea sportivă întreprinsă este dată de obținerea sentimentului de satisfacție ce vine în urma practicării sportului și continuării practicării lui.
Weinberg (apud. Milavić, 2010), susține că motivația în sport este definită prin elemente simple ca direcția și intensitate efortului individual depus în activitatea sportivă. Direcționarea energiei este un mijloc de a angaja efortul individual în căutarea accesului către sport și activități fizice în general. Intensitatea efortului depus este în strânsă legătură cu suma „investițiilor” eforturilor depuse într-o anumită activitate sau situație. De exemplu, un baschetbalist se antrenează (abordare motivațională), dar nu investește prea mult efort în timpul antrenamentului (intensitatea motivației, care în acest caz este scăzută).
Motivația a fost declarată în mod constant ca fiind elementul cheie a succesului în sport (atât în sportul de performanță, cât și in sportul recreațional) și elementul cheie al persistenței unei persoane care efectuează un exercițiu fizic (determină o persoană să continue, oricât de epuizant ar fi efortul depus).
În 1978, Harter (apud. Milavić, 2010) propunea o teorie a motivației pentru realizare. Baza acestei teorii a fost construită pe experienței competențelor personale ale sportivilor. Conform acestei teorii, toți indivizii sunt motivați în mod natural spre realizare și îndeplinire în toate ariile activității umane. Implicit, acest criteriu se aplică și în cazul ariei activităților sportive. Pentru ca o persoană să își îndeplinească nevoia de realizare, el sau ea trebuie să ajungă să dețină și să stăpânească anumite abilități particulare. Înțelegera drumului parcurs de către un individ către perfecționarea acestor abilități și a succesului (sau a eșecului) său în încercarea de dezvoltare a abilităților poate dezvolta sentimente pozitive sau negative. Încercările reușite finalizate cu succes sprijină sentimentul (senzația) de autoeficiență și de competență personală, care la rândul lor, întăresc motivația de competență în general. Întărind acest tip de motivație, persoana care practică sport (de performanță sau recreațional) devine și mai încurajată (și stimulată) spre a deprinde abilități noi.
Conform abordării socio-cognitive a motivației de realizare, există două metode de a formula obiectivele în sport: concentrare asupra sarcinei (orientarea spre sarcină) și orientarea spre rezultat (orientarea egoului). Relația dintre ele este și ea luată în calcul, în funcție de situație. Pentru persoanele concentrate asupra sarcinii, succesul este o perfecționare a capacității și metodei de învățare și de stăpânire a unor abilități noi. Indivizii concentrați pe rezultate au un cadru extern de referință pentru estimarea și evaluarea succesului și se așteaptă mereu la un „premiu”, la o recompensă palpabilă pentru munca investită. Nevoia de realizare în cazul acestora se realizează prin obținerea rezultatului scontat. Individul se bazează pe faptul de a fi mai bun, în comparație cu alții. Cu toate acestea, orientarea spre rezultat are și unele părți bune, respectiv determină indivizii să fie competitivi, atât la nivel de grup, cât și în plan particular. De asemenea, unii dintre ei dezvoltă un nivel mai înalt de competitivitate și în viața de zi cu zi, în afara ariei sportive.
Sentimentul de a avea succes în sport și în activitățile sportive nu înseamnă doar a câștiga medalii sau a te situa mereu pe primele poziții în clasamente. Succesul în sport se poate traduce și ca avansarea către un nou grad de dificultate al exercițiilor, atingerea unor noi abilități sau perfecționarea altora (coordonare mai bună, mobilitate mai mare, viteză mai mare în execuția mișcărilor). Totodată, acest sentiment de succes în sport contribuie la menținerea și chiar intensificarea persistenței cu care o persoană caută perfecționarea abilităților (fapt ce depinde de intensitatea motivației) și, prin urmare, la crearea unor posibilități mai mari de succes în ducerea la un nivel superior a acelor abilități.
Atitudinea față de posibilitățile personale de a face sport, bazate pe experiența subiectivă a fiecărui individ în parte, este denumită competența percepută în sport. De obicei, este considerată o caracteristică ce se regăsește la persoanele tinere, care au trecut cu succes de câteva proceduri de selecție în sporturile pe care le practică, sau care s-au specializat pe un anumit tip de sport și practică un antrenament specific. De asemenea, aceste persoane au o motivație extrem de ridicată pentru a practica sport și, drept urmare, e de așteptat să aibă o competență percepută în sport foarte ridicată. Mulți autori au acordat însă o mai mare atenție modului în care structura și tipul de motivație sunt determinate. Competența percepută în sport este evaluată, în general, foarte rar.
2. OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
Obiectivele și ipotezele cercetării
Studiul a fost făcut pe un eșantion constituit din 184 de subiecți, practicanți de fitness și aerobic. În urma observației comportamentelor în sala de sport și vestiare, am pornit de la premisa că atât vârsta, cât și motivația, ar putea exercita o anumită influență asupra frecvenței antrenamentelor practicate de subiecți. Drept urmare, lucrarea de față propune studiul frecvenței antrenamentelor în funcție de motivație și vârstă.
Suportul științific vine să completeze această afirmație. Conform unor studii, persoanele tinere au tendința de a internaliza modelele promovate de mass-media și de a se compara cu ceilalți în ceea ce privește aspectul fizic (Tariq, 2009), având obiceiul de a exagera în privința frecvenței exercițiilor fizice și de a se supraantrena. Motivația lor în a practica exerciții fizice este cu precădere extrinsecă. Cu cât se înaintează în vârstă însă, interesul pentru un stil de viață sănătos, care include practicarea activităților fizice organizate, devine mai pregnant după vârsta de 30 de ani (Hong et al., 2007). Motivația intrinsecă este cea care determină, în acest caz, preocuparea pentru starea de bine a organismului.
În ceea ce privește vârsta, atuurile fizice ale persoanelor mai tinere (rezistență fizică, energie crescută) ar trebuie să mărească frecvența antrenamentelor săptămânale. Lipsa timpului liber, stresul cotidian și apariția altor preocupări zilnice ar trebui să aibă ca efect scăderea numărului de antrenamente, odată cu înaintarea în vârstă.
Drept urmare, presupunem că subiecții motivați intrinsec au o frecvență mai mare a antrenamentelor decât cei motivați extrinsec.
Totodată, presupunem că există o frecvență mai mare a antrenamentelor în cazul persoanelor tinere, iar această frecvență scade odată cu înaintarea în vârstă.
Ipotezele cerectării sunt următoarele:
Variază frecvența antrenamentelor în funcție de motivație?
Variază frecvența antrenamentelor în funcție de vârstă?
Există o variație a frecvenței antrenamentelor în funcție de un efect combinat al motivației și vârstei?
2.2 Lotul investigat
Participanți la această cercetare au fost 184 de subiecți, de ambele sexe (102 femei și 82 bărbați), practicanți de sport, respectiv fitness și aerobic. Vârsta participanților este cuprinsă între 16 și 49 de ani, cu o medie de vârstă de 27,7 de ani. De asemenea, vechimea practicări acestor tipuri de activitate fizică este între 1 an și 30 ani. Majoritatea subiecților sunt înscriși la centre de fitness și aerobic din București.
Pentru a asigura acuratețea cercetării, s-a încercat excluderea din cercetare a participanților la competițiile de fitness și culturism, atât cele pentru amatori, cât și cele pentru profesioniști. Sportivii de performanță au, de regulă, un număr mult mai mare de antrenamente săptămânale, determinat de faza competițională în care se află, iar în cazul lor, acționează resorturi motivaționale diferite de restul practicanților de sport recreațional.
2.3.Variabilele
Variabila dependentă în acest studiu este frecvența antrenamentelor, măsurată la nivel cantitativ, reprezentată prin numărul de antrenamente efectuate într-o săptămână. Valorile atribuite acestei variabile au fost între 1 și 7. Din punct de vedere teoretic, antrenamentele efectuate doar o dată pe săptămână nu sunt eficiente, dar având în vedere că avem de a face cu sportivi amatori, nu am exclus subiecții din analiza datelor. La fel se poate spune și despre cei ce se antrenează de 7 ori pe săptămână. Multe persoane înțeleg prin antrenament și o activitate fizică simplă, ce îi solicită între 15 și 30 minute în ziua respectivă (destul de puțin din punct de vedere al eficienței), dar, ca și în cazul celor de mai sus, a fost acceptat chestionarul.
Variabilele independente sunt vârsta și motivația, ambele măsurate pe scală categorială. Subiecții au fost împărțiți în trei categorii de vârstă: grupa ”16-24 ani”, grupa ”25-30 ani” și grupa ”31-49 ani”.
Prima categorie de vârstă cuprinde segmentul de populație tânăr, reprezentat în mare parte de liceeni și studenți. Această perioadă este marcată de un program lejer și în continuă schimbare a vieții cotidiene. Socializarea este extrem de importantă pentru această grupă de vârstă, mulți preferă antrenamentul cu un partener, sau vin mereu însoțiți de prieteni la clasele de aerobic. De asemenea, renunță foarte ușor la antrenamentul programat în ziua respectivă, dacă partenerul de antrenament nu îi acompaniază. Leagă foarte ușor prietenii noi și au tendința de a rămâne la un club de fitness unde cunosc o mare parte a clienților ce îl frecventează. Foarte mulți își formează imagini adeseori nerealiste în ceea ce privește aspectul fizic, raportându-se la modelele de proveniență externă, în cea mai mare majoritate, vedete media. Frecvența antrenamentelor în acest caz ar trebui să fie mai ridicată în cazul subiecților motivați extrinsec. Aici putem întâlni tendința de supraantrenament, deoarece obiectivele nu sunt clar determinate, sau se pot schimba foarte des.
A doua categorie de vârstă este marcată de o perioadă de tranzit, o perioadă încărcată în ceea ce privește viața cotidiană, cu un program uneori strict și solicitant la locul de muncă pentru majoritatea subiecților. Nevoia de socializare este încă mare, dar nu determină atât de mult programarea antrenamentelor la sală ca în cazul grupei precedente. Timpul liber alocat activităților sportive poate juca un rol important aici în determinarea frecvenței antrenamentelor.
A treia grupă de vârstă, respectiv subiecții peste 31 de ani, pot fi împărțiți în două categorii în ceea ce privește nevoia de socializare, timpul alocat activităților sportive și tendința de a se supraantrena. Nevoia de socializare este ori foarte mare, ori foarte scăzută. Pot fi întâlnite persoane care nu socializează deloc și nu preferă compania altora în sala de sport. Alte persoane merg până la a-și crea o adevărată rețea de prieteni, un bun exemplu ar fi membri unor clase de aerobic care își dau întâlniri și socializează și în afara clubului de fitness.
Se poate remarca o tendință accentuată de a avea un stil de viață sănătos („wellnes„), prezența lor într-o sală de fitness nefiind motivată doar de obținerea aspectului fizic dorit. Cu toate acestea, nu putem spune exact dacă această tendință provine din interior, sau este determinată de urmărirea unui model, a unui trend de viață sănătoasă, promovat în media. Majoritatea subiecților au viață de familie și loc de muncă stabil, iar activitatea fizică devine parte integrantă a programului zilnic. Uneori însă, se poate ajunge la supraantrenare, respectiv la un număr mare de antrenamente pe săptămână.
Conform unor cercetări în domeniul de wellnes și well being, după vârsta de 35 de ani apare preocuparea mai intensă pentru o viață sănătoasă. Declinul funcțiilor corpului începe să se resimtă din ce în ce mai acut, un lucru considerat normal de altfel, și este accentuat de stresul vieții cotidiene (Hong et al., 2007). Ca metodă de prevenție a acestui lucru, pentru o persoană capabilă de activitate fizică, mișcarea moderată este recomandată.
A doua variabilă independentă este motivația. Din acest punct de vedere, subiecții se diferențiază în cei motivați intrinsec și cei motivați extrinsec. Practicarea sportului în timpul liber este de multe ori o alegere personală, iar această alegere este determinată de tipul de motivație predominant. Cei motivați intrinsec sunt orientați spre un stil de viață sănătos, au un scop bine determinat, practică sportul pentru ei înșiși și iau această implicare în activitatea sportivă ca pe un angajament pe termen lung.
Motivația extrinsecă determină implicarea în activități sportive cu scopul de a căuta dezirabilitatea socială. Majoritatea celor din această categorie ce practică fitness-ul, respectiv aerobicul, caută să îndeplinească anumite standarde, fizice și de comportament, promovate de societate. Aceste standarde ne impun o anumită imagine corporală, pentru ambele sexe, preluată din mass-media și televiziune, care este internalizată și care produce efecte la nivelul imaginei corporale și implicit a imaginei de sine (Bergstrom et al., 2009).
De asemenea, pentru această categorie de subiecți, socializarea este foarte importantă, iar în cazul lor, clubul de fitness și sala de antrenament devine un mediu bun pentru a creea noi legături sociale. Activitatea practică sportivă trece, în acest caz, pe locul doi. În ultimii ani, sălile și cluburile de fitness au creat un nou trend, iar a merge la sală poate însemna orice altceva, pe lângă „a face sport”.
2.4 Metodologia utilizată
În prezenta cercetare a fost utilizat chestionarul Sport Motivation Scale II (SMS-II; Pelletier et al., 2012), o variantă revizuită a versiunii inițiale a SMS (SMS; Pelletier et al, 1995), o scală de evaluare a motivației în sport. Aceasta măsoară trei factori: motivația extrinsecă, motivația intrinsecă și demotivația. Evaluarea răspunsurilor se face pe o scală de tip Likert de la 1 la 7, unde 1 nu corespunde cu afirmația respectivă, iar 7 corespunde exact.
Pe lângă itemii chestionarului prezentat, au mai fost adăugate și alte întrebări, necesare pentru a colecta date demografice, respectiv vârsta, numărul de antrenamente dintr-o săptămână, sexul și anii de când practică sport în mod regulat. Chestionarul a însumat, în total, din 22 de itemi.
Decizia de a utiliza varianta revizuită și îmbunătățită a chestionarului a fost luată în primul rând din considerente practice, deoarece SMS inițial era compus din 28 de itemi și putea deveni mai anevoios de completat pentru subiecți. De asemenea, a fost luat în calcul și faptul că a mai fost adăugat un număr de întrebari pentru colectarea datelor. Ambele variante însă au fost folosite cu succes în diverse cercetări în domeniul sportiv, cu scopul măsurării, predicției și înțelegerii motivației pentru practicarea sportului atât de către amatori, cât și de către profesioniști (Pelletier et al., 2012).
Chestionarul a fost tradus din limba engleză în limba română pentru a nu limita administrarea lui exclusiv subiecților ce cunosc limba engleză, dar și pentru a facilita înțelegerea lui de către subiecți. Metoda de traducere a urmat câțiva pași simpli. În prima etapă, chestionarul a fost tradus din română în engleză. Ulterior, acesta a fost dat spre a fi tradus, de această dată din română înapoi în engleză, unui număr de trei persoane. Scopul a fost de a verifica dacă sensul expresiilor traduse inițial a fost păstrat. După ce au fost facute modificări, acolo unde era cazul, varianta în română a chestionarului a fost aplicată unui număr de cinci subiecți, care au fost rugați să semnaleze orice nelămurire sau neînțelegere cu privire la formulările itemilor. Singurele modificări au fost făcute la scala demotivației.
Analizând consistența internă pe factori a chestionarului SMS-II pe lotul de 184 de subiecți, s-au obținut următorii coficienți Cronbach Alpha:
Tabel 1. Coeficienții Cronbach Alpha
În cercetarea de față au fost folosite cele două scale ale chestionarului ce măsoară motivația intrinsecă și extrinsecă, fără a utiliza și scala demotivației. Pentru cele două scale folosite, coeficienții Cronbach Alpha arată o consistență internă bună și foarte bună. Numărul mare de subiecți al cercetării (184) și utilizarea unei scale Likert în șapte trepte sunt două dintre motivele unei bune consistențe interne a chestionarului.
Pentru aplicarea chestionarului, a fost aleasă metoda online, deoarece disponibilitatea subiecților pentru a completa chestionarul în sala de sport a fost extrem de scăzută. Un avantaj substanțial în această situație a fost excluderea posibilității de omitere a unor întrebări ale chestionarului de către subiecți. Drept urmare, nu au existat valori lipsă în analiza datelor chestionarului și toate chestionarele înregistrate au fost validate. Chestionarul a fost distribuit pe mail, pe forumuri care au ca subiect antrenamentele de fitness și stilul de viață sănătos, sau prin intermediul retelelor de socializare. În prezentarea chestionarului, a fost menționat scopul cercetării și faptul că acesta are ca țintă practicanții amatori de sport. Subiecții au avut posibilitatea de a comunica orice fel de neînțelegere la nivelul formulării itemilor.
Verificarea și validarea datelor a fost o etapă premergătoare analizei la care au fost supuse, urmând apoi codificarea informațiilor în scopul prelucrării cantitative a datelor. Dimensionarea controlată a eșantionului a fost necesară pentru a avea un număr aproximativ egal în cazul variabilei vârstă.
3. PRELUCRAREA STATISTICĂ A DATELOR
3.1. Analiza exploratorie a datelor
Variabila dependentă în acest studiu este frecvența antrenamentelor, măsurată la nivel cantitativ, reprezentată prin numărul de antrenamente efectuate într-o săptămână. Variabilele independente sunt vârsta și motivația, măsurate pe scală categorială
Grupurile comparate sunt aproximativ de volum egal în cazul grupelor de vârstă: 64 subiecți în grupa ”16-24 ani”; 61 subiecți în grupa ”25-30 ani” și 59 subiecți în grupa ”31-49 ani”. În cazul variabilei motivație, 134 subiecți sunt motivați intrinsec pentru a face sport, 46 extrinsec:
Tabel 2. Repartiția subiecților în funcție de tipul de motivație predominant și grupe de vârstă
Eșantioanele sunt aleatorii și nu sunt afectate de erori, iar grupurile comparate sunt independente. Nu se întâlnesc valori extreme în cazul variabilei dependente și nici valori lipsă pentru nici una dintre variabile.
Valoarea p a testului de normalitate este p=0<0,05, ceea ce nu confirma normalitatea distribuției variabilei dependente.
Analiza grafică a valorilor variabilei dependente ne arată o asimetrie ușor negativă. De asemenea, media frecvenței antrenamentelor pentru lotul studiat este de 4,5 antrenamente pe săptămână, un număr pe care îl putem considera ridicat, având în vedere că recomandarea de specialitate pentru practicanții amatori de fitness este de 3-4 antrenamente săptămânale.
Omogenitatea varianței la nivelul grupurilor a fost confirmată cu ajutorul testului Levene: p=0,629 ˃ 0,05, fapt ce indica respingerea ipotezei de neomogenitate.
Aspectele prezentate mai sus îndeplinesc condițiile impuse de utilizarea procedurii factoriale ANOVA, exceptând distribuția la nivelul populației pentru scorurile variabilei dependente. Cu toate acestea, eșantionul are un număr mare de subiecți, 184, iar în fiecare celulă există, aproximativ, același număr de subiecți, în cazul variabilei vârstă.
3.2. Analiza rezultatelor
Datele au fost prelucrate folosind procedura factorială ANOVA, model (2X3).
Mediile grupurilor și abaterile standard ale grupurilor analizate sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Tabel 3. Mediile și Abaterile Standard ale grupurilor analizate
Rezultatele ANOVA factorial sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Tabel 4. ANOVA factorială pentru relația dintre motivație și vârstă și frecvența antrenamentelor
Relația dintre vârstă și tipul de motivație predominant, pe de o parte, și frecvența antrenamentelor de fitness, pe de altă parte, a fost supusă analizei de varianță factoriale. Rezultatele, prezentate în tabelul 4, arată un efect global foarte mic (F = 1,478, Sig. = 0,199, eta pătrat parțial = 0,04). Acesta provine de la efectul factorului motivație (F=1,27, Sig. = 0,261, eta pătrat parțial = 0,007) și factorul vârstă (F=2,3, Sig. = 0,102, eta pătrat parțial = 0,025). Interacțiunea motivație/vârstă nu are nici un efect asupra frecvenței antrenamentelor.
Analiza post-hoc, efectuată cu testul Bonferroni, nu prezintă nici o diferență semnificativă între cele trei categorii de vârstă (valoarea lui p > 0,005 în toate cele 3 cazuri).
3.3 Interpretarea rezultatelor
Rezultatele arată că efectul global al vârstei și motivației, deși mic, este dat în totalitate de efectele înregistrate separat ale factorilor, însă acestea au, fiecare, o mărime a efectului neglijabilă. Ipoteza conform căreia frecvența antrenamentelor variază în funcție de motivație și vârstă nu este pe deplin confirmată pentru lotul de subiecți ai cercetării de față. Se poate intui totuși un efect global al celor doi factori, fără însă a putea extinde afirmația mai departe. Un număr mai mare de subiecți, sau repetarea cercetării pe un alt eșantion de subiecți ar fi recomandată în cazul de față, pentru a verifica ipotezele avansate de către acest studiu. Motivația nu este unul dintre factorii care crește sau scade determinarea subiecților de a veni mai frecvent sau, din contră, mai rar, în sala de sport.
Numărul subiecților motivați intrinsec pentru a face sport îl depășește de două ori pe cel al subiecților motivați extrinsec (138 motivație intrinsecă, 46 motivație extrinsecă). O analiză a statisticilor descriptive arată însă o pondere egală a ambelor tipuri de motivație în cadrul grupelor de vârstă. Astfel se poate spune că în sala de fitness se regăsesc clienți motivați atât extrinsec, cât și intrinsec, indiferent de vârstă. Ipoteza conform căreia frecvența antrenamentelor variază în funcție de vârstă nu este, așadar, confirmată. Reprezentanții ambelor tipuri motivaționale desfășoară activități variate în acest tip de sport, fără ca numărul antrenamentelor să fie mai mare sau mai mică în vre unul din cazuri.
Indiferent de segmentul de vârstă din care fac parte, clienții sălilor de sport din lotul studiat se antrenează și depun un efort constant. Se poate spune că din acest punct de vedere, subiecții nu se diferențiază sub aspectul timpului alocat activităților sportive.
În concluzie, ipotezele înaintate la începutul capitolului anterior nu au fost confirmate, pe acest lot de subiecți și în aceste condiții de cercetare. Nu putem astfel afirma că frecvența antrenamentelor de fitness variază în funcție de motivația predominantă a subiecților, sau în funcție de vârsta lor (în acest caz, al grupei de vârstă din care face parte).
4.DISCUȚII ȘI CONCLUZII
4.1 Concluziile cercetării
Datele statistice prezentate în capitolul anterior nu au confirmat nici una dintre ipotezele înaintate la începutul studiului. Putem trage concluzia că sportul recreațional este practicat la orice vârstă cu aceiași intensitate, iar diferențele dintre grupele de vârstă nu sunt notabile sub acest aspect. Interesul pentru sport și sănătate apare la vârste din ce în ce mai scăzute. De asemenea, idealurile fizice la care aspiră majoritatea se păstrează odată cu înaintarea în vârstă.
Socializarea în sala de fitness devine un bonus, nu un factor determinant pentru frecvența cu care o persoană vine în sala de antrenament. Relaționarea cu ceilalți colegi sau parteneri de antrenament este o modalitatea de a îmbunătăți și diversifica relațiile sociale și de a face experiența antrenamentului mai plăcută.
În cazul sportivilor amatori și deci, a activităților desfășurate în contexte neinstituționalizate, Gavriluță și Gavriluță (2010) considerau sportul un bun prilej de a relaționa, de a te deschide spre ceilalți și de a-i cunoaște. Oamenii pot descoperii afinități, pot lega prietenii cu ușurință. Se observă că o mare majoritate a celor care practică sport devin mai sociabili și în afara sălilor de antrenament.
Un studiu efectuat în Grecia de Alexandris et al. (2002) demonstrează efectele pozitive ale motivației extrinseci asupra unui grup de 257 de practicanți (adulți) ai sportului recreativ, în sensul creșterii frecvenței antrenamentelor. Cercetătorii consideră că motivele externe, cum sunt dorința de a fi sănătos, atractiv, de a menține greutatea sub control, sunt stimulente importante în practicarea sportului, iar aceste comportamente determinate extern pot deveni uneori autodeterminate, prin procesul identificării.
Imaginile vizualizate la televizor sau în diferite reviste sunt folosite adesea ca bază a comparațiilor și a evaluărilor propriei poziții, indiferent dacă este voba de posesiuni materiale sau aspect fizic (Richins, apud. Venkat și Ogden, 2002). Reclamele sunt văzute ca un factor ce determină standardele de frumusețe ale tinerilor. Totodată, standardele înalte folosite pentru comparația nerealistă cu propria imagine pot conduce la scăderea satisfacției în ceea ce privește propriul aspect fizic.
Majoritatea persoanelor care vin la sala de sport cu scopul de a slabi, caută, de obicei, un anumit model, au o imagine setată în minte. Deși motivația este inițial extrinsecă, resorturile motivaționale intrinseci vor acționa asupra voinței și vor conduce spre atingerea scopului. Motivația extrinsecă devine extrem de importantă în situațiile de cumpănă, atunci când o persoană a ajuns la limită și nu știe dacă poate continua sau nu regimul alimentar și antrenamentul respectiv. Aici motivația extrinsecă, reprezentată de o recompensă palpabilă (posibilitatea de a purta un anumit obiect vestimentar dorit, aprecierea primită din partea prietenilor) va reaminti persoanei respective de ce merită și este important să continue efortul și munca depusă.
Lockwood et al. (2005) au studiat impactul modelelor pozitive și negative de condiție fizică asupra motivației. Studiul a fost efectuat pe un grup de studenți la psihologie, iar rezultatele au arătat că un exemplu pozitiv de condiție fizică bună (limite normale ale greutății corporale și un tonus muscular crescut) poate determina indivizii să urmeze un stil de viață sănătos. Posibila condiție fizică la care pot ajunge activează o schemă comportamentală, care conduce către un scop bine determinat – obținerea unei imagini corporale dezirabile. Totodată, exemplul negativ (persoanele supraponderale) care evidențiază o condiție fizică slabă nu are impact în privința motivației de a efectua activități fizice. În schimb, aceste exemple negative au activat preocupările asupra propriului corp, în sensul de a evita în viitor asocierea cu o imagine corporală caracterizată de un surplus de greutate. Evitarea unui astfel de rezultat a fost asociată cu posibilele consecințele nefaste ale supraponderabilității asupra sănătății pe termen lung (un risc crescut de infarct miocardic, osteoporză).
Modelele media nu trebuie privite ca un lucru negativ. Urmarea unor diete sau a unor antrenamente promovate de anumite personalitați pot fi chiar benefice, dacă acestea se înscriu în anumite standarde corecte din punct de vedere nutrițional, fizic și psihic. Urmărirea anumitor modele așa zis ideale este perfect normal, dacă acestea sunt alese în funcție de caracteristicile somatice ale propriului corp.
De asemenea, modelele mass-media sunt trecute prin propriul filtru subiectiv. Pavelo (2006) a analizat modul în care media influențează negativ imaginea corporală și stima de sine prin imaginile subponderale promovate ca ideale. Eșantionul a fost constituit din 42 de femei tinere, studente la psihologie. Rezultatele au arătat că persoanele cu o stimă de sine crescută nu percepeau ca ideal acele modele media subponderale și nu simțeau nevoia de a se compara cu acestea. De cealaltă parte, persoanele cu o stimă de sine extrem de scăzută aveau tendința de a se compara cu modelele subponderale și a valorifica un astfel de ideal. Concluzia studiului a fost că modelele media au efecte diferite asupra imaginii unui „ideal”, răspunsurile persoanelor intervievate depinzând foarte mult de încrederea în sine a subiectului.
Efectele campaniilor mass-media ce promovau sportul recreațional și activitatea fizică în câteva orașe din Canada la începutul anilor ´80, au fost benefice asupra populației (Jackson, 1991). De exemplu, 24% din populația orașului Sakatoon a inițiat activități fizice. Deși, cu timpul, interesul acestora s-a atenuat, 15% au continuat, pe termen lung, practicarea sportului. În campanie au fost utilizate metode de promovare a unui stil de viață sănătos și a cătorva tipuri de antrenamente (aerobic, jogging, brisk walking). Oamenii au fost motivați atât intrinsec, prin internalizarea conceptelor amintite mai sus, cât și extrinsec, deoarece sportul era promovat în comunitate și erau invitați în a face sport împreună.
Motivația intrinsecă poate fi asociată, în cazul cercetării de față, cu apropierea de conceptul de stil de viață sănătos – „wellnes”, subsumat totodată conceptului de „well being”. Sportul nu este facut în acest caz pentru că „trebuie” ci pentru că „așa e bine pentru mine”.
Conceptul de well being este utilizat din ce în ce mai mult în sănătatea publică, cu precădere în țările dezvoltate, dar își face simțită prezența din ce în ce mai mult în lume. El însumează subconcepte ca sănătate fizică, psihică, emoțională, longevitate, comportamente sănătoase, conduită socială adecvată, datisfacție în viață, stare de productivitate optimă.
La începutul anilor ´50, Dunn (apud. Gasper, 2003) a definit prima oară conceptul de wellnes ca pe o metodă de funcționare orientată spre a maximiza potențialul cu care individul este capabil să funcționeze în mediul înconjurător, respectiv în societate. National Wellnes Institute promovează acest concept într-o manieră holostică și orientată spre sănătate, atribuindu-i șase dimensiuni: emoțională, intelectuală, fizică, socială, spirituală, vocațională.
Dimensiunea fizică, tratată din anumite puncte de vedere în acest studiu, are ca scop îmbunătățirea și menținerea sănătații la un nivel superior, prin întărirea sistemelor osos, muscular, cardio-vascular și prin îmbunătățirea flexibilității. Dimensiunea este percepută diferit de fiecare individ în parte, care alege propriul mod de abordare, în funcție de abilitățile și posibilitățile pe care le are. Poate deci opta pentru antrenamente intense, diete stricte, sau poate alege doar să își corecteze alimentația din punct de vedere nutrițional. Este, de asemenea, încurajată acumularea de cunoștințe noi în domeniile adiacente sportului (nutriție, elemente de medicină naturistă). Scopul este de a deprinde obiceiuri de viață sănătoase și de a descuraja comportamentele excesive. (Montague, 2010).
Este important de menționat că aceste concepte sunt promovate cu precădere în România în marile orașe și se adresează, în special, celor cu venituri medi și ridicate. Piața de sport în țara noastră și-a deschis porțile destul de târziu față de țările mai dezvoltate, însă clienții au învățat să caute programe accesibilie și diversificate. Față de anii 1990-2010, consumatorul de sport pentru amatori s-a educat, are acces la informații diverse și pretinde servicii de cea mai bună calitate. În noul context actual cultural, social și mai ales economic, a fost adusă tot mai des în discuție eficiența în bani a serviciilor. Clientul va calcula de fiecare dată de ce e mai rentabil să vină la un antrenament sau la altul, indiferent de bugetul și timpul alocat.
Se poate spune că cei ce își desfășoară activitatea în cluburile de fitness din care au provenit subiecții lotului cercetat au un nivel de trai mai ridicat, venituri mai ridicate, posibilitatea alocării unui interval de timp mai mare pentru orele de antrenament, disponibilitate psihică necesară pentru antrenament. Activitatea fizică întreprinsă într-un mod organizat este determinată, deci, de condiția socială. Sportul în sala de fitness tinde să devină un lux. Cei care activează în astfel de cluburi de fitness devin tot mai interesați de sport și de nutriție, dar totodată, aceștia tind să se alăture unui grup etilist.
Se remarcă apariția pe piață a numeroase școli de fitness ce oferă certificări pentru instructori de fitness, aerobic, tehnician nutriționist și alte meserii din domeniul de wellnes. Tot mai mulți clienți ai sălilor de fitness se îndreaptă spre astfel de cursuri pentru a se informa și a afla lucruri care îi pot ajuta să își îmbunătățească stilul de viață. De asemenea, un anumit procent urmează o carieră în domeniu.
Aceste rezultatele vin în contrast cu statisticile conform cărora în România există un număr foarte mare de persoane supraponderale. Se profilează astfel două extreme, cei ce fac sport și cei ce nu au deloc activitate fizică. Se admite, evident, existența celor care fac sport ocazional sau sunt persoane extrem de active care, deși nu fac sport în mod organizat, au un consum caloric mare prin munca depusă. De asemenea, sunt cei care nu pot fi integrați într-o categorie strictă, deoarece practicarea sportului se rezumă la un joc de fotbal sau o partidă de tenis pe săptămână.
4.2 Surse de eroare
Eventualele erori într-o cercetare sunt inevitabile, dar pot fi controlate atunci când se cunosc cauzele și mai mult decât atât, pot oferi anumite explicații cu privire la rezultatele obținute. Ele pot fi analizate în funcție de nivelul la care apar. În cazul lucrării de față, unele dintre erori pot fi înregistrate la nivelul eșantionului de subiecți și la nivelul chestionarului, dar și al modului de interpretare a conceptelor înaintate și a răspunsurilor date.
Eșantionul de subiecți a fost selectat din practicanții de fitness și aerobic din București. Deși s-a încercat excluderea din cercetarea a participanților la competiții sportive (fitness, culturism, maraton), acest lucru nu a putut fi verificat. Datorită aplicării chestionarului prin intermediul internetului, este posibil ca unii dintre respondenți să aparțină categoriilor mai sus menționate. Este, de asemenea, posibil ca unii dintre subiecți să activeze la cluburi și săli de fittness din alte orașe, deoarece nu întotdeauna a fost posibil contactul direct cu fiecare subiect în parte: chestionarele au fost transmise de la participant la alt participant (sau „share-uite” în mediul online). Acest lucru este posibil, totodată, să atenueze înțelegerea scopului cercetării și a importanței și a semnificației răspunsurilor pentru unii subiecți.
Traducerea chestionarului poate fi o sursă de erori, deoarece, prin traducere din limba engleză în limba română, sensul unor cuvinte și/sau expresii se poate pierde sau modifica substanțial. Acest lucru îngreunează înțelegerea sau dă un cu totul alt sens itemilor. Deși este posibil acest lucru, respondenții la chestionar nu au semnalat nici o nelămurire în legătură cu formularea itemilor. O soluție pentru a evita aceste impedimente ar fi aplicarea chestionarului direct în limba engleza, dar acest lucru ar putea limita numărul de respondenți și ar ridica întrebări cu privire la validitate.
O problemă mereu prezentă și foarte greu de interpretat și evitat, în cazul chestionarelor, este sinceritatea subiecților. De multe ori, aceștia înclină să răspundă dezirabil, în cazul cercetării de față, să raporteze un număr mai mare de antrenamente sau să atribuie scoruri mai mari întrebărilor pentru care știu că ar fi recompensați. O altă cauză a răspunsurilor de acest gen ar fi cunoștința faptului că cercetătorul sau persoana care împarte chestionarele activează în mediul fitness, iar un răspuns pe placul acestuia (înclinare către activitate sportivă și o frecvență mare a antrenamentelor) va fi dezirabil. Acest lucru a putut fi controlat, parțial, prin aplicarea chestionarului online, deoarece nu toți subiecții cunosc în mod direct persoana care aplică chestionarul.
Chestionarul mai poate fi sursă de eroare și prin prisma modului de a răspunde la itemi. În studiul întreprins, a fost folosit un chestionar cu răspunsuri pe scală Likert în șapte trepte. Deși este cea mai utilizată scală de răspuns, de multe ori măsurătorile pot suferi distorsiuni. O cauză ar fi reținerea manifestă a respondenților de a utiliza valorile extreme sau dimpotrivă, de a le folosi în mod exagerat, în funcție de natura răspunsului pe care trebuie să îl dea.
4.3. Direcții noi de cercetare și scopuri secundare ale cercetării
Rezultatelei cercetării nu pot fi extrapolate asupra unei populații mai mari deoarece lotul studiat este reprezentativ doar pentru practicanții de sport recreativ (fitness și aerobic), din București. Pentru a putea extinde rezultatele la un număr cât mai mare de persoane trebuie luată în calcul mărirea lotului de subiecți și includerea în cercetare a subiecților din alte orașe. O comparație ar putea fi făcută între practicanții de sport din marile orașe și cei din orașe mai mici sau zone de provincie. O altă opțiune interesantă pentru cluburile de sport ar fi repetarea cercetării de față, dar cu un eșantion format exclusiv din clienții clubului respectiv.
În cercetarea motivației și a implicării în activitatea sportivă recreațională este necesară luarea în calcul și a altor variabile, pe lângă cele propuse de studiul de față. Practicarea sportului în sala de fitness poate fi analizat din punct de vedere social, în funcție de venituri și timp liber alocat activităților fizice. De asemenea, rezultatele vizibile obținute în sala de sport ar trebui asociate atât cu frecvența antrenamentelor cât și cu eficiența acestora, deoarece multe antrenamente săptămânale nu sunt eficiente sau benefice pentru organism. Analiza tendinței de supraantrenament la subiecții motivați intrinsec, față de cei motivați extrinsec este un subiect ce poate fi abordat din mai multe perspective și cu beneficii atât pentru domeniul psihologic, cât și medical și sportiv.
Scopul practic al cercetării de față a fost unul cu aplicație managerială. În primul rând, cunoașterea persoanelor interesate și predispuse către anumite tipuri de antrenamente este important în abordarea diferitelor programe de către antrenori în cluburile și sălile de fitness. Promovarea acestori module/tipuri de antrenamente către o anumită categorie de persoane poate aduce venituri substanțiale, prin aducerea de noi clienți și prin păstrarea celor mai vechi. Este important de știut cine și de ce preferă antrenamentele de grup (de maxim zece persoane), antrenamentele doar cu unul sau doi parteneri de antrenament, sau antrenamentul individual.
Realizarea unei grile de programe de antrenamente zilnice pentru sălile de aerobic depinde de tipul de activitate pe care îl preferă clienții și de forma în care o preferă. Acest lucru este influențat de mulți factori, printre care segmentul de vârstă și ora la care aceste persoane frecventează sala de sport, la fel și numărul de antrenamente săptămânale pe care le practică.
Din prisma antrenorilor și instructorilor de fitness, importanța cunoașterii preferințelor potențiali clienților pentru diferite tipuri de antrenamente este importantă din două puncte de vedere. Orientarea spre anumite tipuri de clienți cu care sunt compatibili din punct de vedere al pregătirii profesionale depinde de cunoașterea segmentului de populație din care face parte clientului. De asemenea, este bine ca instructorii și antrenorii să știe către ce cursuri de perfecționare să se îndrepte. Din multitudinea de tipuri de antrenamente și a modului în care sunt abordate acestea (grup mic sau mare de clienți, antrenamentul cu un partener, antrenament individual), pot alege să urmeze un curs de perfecționare ce îi avantajaza, în funcție de cerințele clienților sălilor la care activează.
ANEXE
SMS – II Scala motivației în sport
De ce practicați sport?
Citiți următoarele afirmații și bifati cifra corespunzătoare pentru a indica gradul dumneavoastră de acord sau dezacord.
1.Imi face plăcere să învăț cât mai multe despre sportul pe care îl practic.
(1 2 3 4 5 6 7 )
2.Sportul este parte integrantă a vieții mele.
(1 2 3 4 5 6 7 )
3.Sportul este calea cea mai bună prin care am ales să îmi dezvolt și alte aspecte ale vieții.
(1 2 3 4 5 6 7 )
4.M-aș simți rău dacă nu a-și găsi timp necesar pentru practicarea activităților fizice.
(1 2 3 4 5 6 7 )
5.Oamenii la care țin ar fi nemulțumiți de mine dacă nu aș practica sport.
(1 2 3 4 5 6 7 )
6.Înainte aveam motive întemeiate pentru a face sport. Dar acum mă întreb dacă are rost să continui.
(1 2 3 4 5 6 7 )
7.Este foarte interesant să învăț cum pot să progresez în sportul pe care îl practic.
(1 2 3 4 5 6 7 )
8.Practicarea sportului este lucrul care mă reprezintă cel mai bine.
(1 2 3 4 5 6 7 )
9.Am ales sportul ca metodă de dezvoltare personală.
(1 2 3 4 5 6 7 )
10.Mă simt mult mai bine atunci când fac sport.
(1 2 3 4 5 6 7 )
11.Oamenii din jurul meu mă apreciază atunci când mă antrenez/fac sport.
(1 2 3 4 5 6 7 )
12.Am impresia că sunt incapabil/ă să am un rezultat în acest sport și nu știu de ce mai continui.
(1 2 3 4 5 6 7 )
13.Îmi face plăcere să descopăr noi strategii care duc spre performanță în sport.
(1 2 3 4 5 6 7 )
14.Prin sport trăiesc în conformitate cu principiile mele.
(1 2 3 4 5 6 7 )
15.Prin sport, am descoperit o cale bună de a dezvolta aspecte personale pe care le apreciez.
(1 2 3 4 5 6 7 )
16.M-aș simți inutil dacă nu aș face sport.
(1 2 3 4 5 6 7 )
17.Persoanele apropiate mie ar dezaproba faptul că nu fac sport.
(1 2 3 4 5 6 7 )
18.Nu cred că locul meu este în acest sport, nu îmi este clar de ce mai continui.
(1 2 3 4 5 6 7 )
19.De câte ori pe săptămână practicați sport?
(1 2 3 4 5 6 7 )
20.De câți ani practicați sport?
21.Care este vârsta dumneavoastră?
22.Genul (F/M)?
BIBLIOGRAFIE
Alexandris, K., Tsorbatzoudis, C., Grouios, G. (2002). Percived constraints on receational sport participation: investigating their relationship with intrinsic motivation, extrinsic motivation and amotivation. Journal of Leisure Reserch, 34(3), 233-252.
Aniței, M. (2010). Fundamentele psihologiei. București: Editura Universitară.
Bergstrom, R., Neighbors, C., Malheim, J. (2009). Media comparisons and threats to body image: seeking evidence of self – affirmation. Journal of Social and Clinical Psychology, 28(2), 264-280.
Birch, A. (2000). Psihologia dezvoltării, din primul an de viață până în perioada adultă. București: Editura Tehnică.
Boyd, M.P., Weinmann, C., Yin, Z. (2002). The relationship of physical self-perception and goal orientations to intrinsic motivation for exercise. Journal of Sport Behavior, 25(1), 1-18.
Crețu, T. (2009). Psihologia vârstelor. Iași: Editura Polirom.
Dragnea, A., Bota, A. (1999). Teoria activităților motrice. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Epuran, M., Holdevici, , Tonița, F. (2008). Psihologia sportului de performanță. Teorie și practică. București: Editura FEST.
Gasper, d. (2003). Human well-being: concepts and conceptualizations. Comunicare la 3rd Conference on the Capability Approach, .
Gavriluță, C., Gavriluță, N. (2010). Sociologia sportului: teorii, metode, aplicații. Iași: Editura Polirom.
Golu, F. (2010). Psihologia dezvoltării umane. București: Editura Universitară.
Hong, R., Xing, W-H., Fu, F.H. (2007). The concept of wellnes from the perspective of Chinese culture. Journal of Exercise Science & Fitness. 5(2), 95-101.
Hughes, R.L., Ginnett, R.C., Curpy, G.J. (2006). Leadership.Enhancing the lessons of experience, New York: McGraw-Hill.
, J.J. (1991). Mass participation in physical recreation: a fifteen-year study in . Recreation , 32-37.
Jalees, T. (2009). Impact of social culture factors on social comparison, internalization and body image, in . Market Forces.
Kondrič, M., Sindik, J., Furjan-Mandić, G., Schiefler, B. (2013). Participation motivation and students physical activity among sport students in three countries. Journal of Sport Science and Medicine, 12, 10-18.
Kramar, M. (1997). Psihologia culturii fizice și a sporturilor. : Editura Basile Goldiș.
Lepper, M. R., Sethi, A. S., Dialdin, D., & Drake, M. (1996). Intrinsic and extrinsic motivation: Developmental trends and issues. Developmental Psychopathology: Perspectives on Risk and Disorder, 23-50.
Lockwood, P., Wong, C., McShane, K., Dolderman, D. (2005). The impact of positive and negative fitness exemplars on motivation. Basic and Applied Social Psychology, 27(1), 1-13.
Londsdale, C., Sabiston, C.M., Taylor, I.M., Ntoumanis, N. (2011). Measuring [anonimizat] for physical education: examining the psychometric properties of the percived locus of causality questionnaire an the situational motivation scale. Psychology of sport and Exercise, 12, 284-292.
Martens, M.P., Webber, S.N. (2002). Psychometric properties of the sport motivation scale: an evaluation with college varsity athletes from the U.S. Journal of sport & exercise psychology, 24, 254 – 270.
Milavič, B., Dražen, G., Miletić, Ɖ. (2010). The relations between types of motivation in sport and percived sport competence. Physical Education and Sport, 8, 59-69.
Montague, J. (2007). Whole-Person wellnes for vital living, http://www.seniorfitness.net/Whole_Person_Wellness.html
Moreno, J.A.M., de San Roman Blanco, M.L., Villodre, N.A., Gonzales-Cutre Coll, D. (2007). Effects of the gender, the age and the practice frequency in the motivation and the enjoyment of the physical exercise. Fitness & Performance Journal, 6(3), 146-6.
Pavelo, M. (2006). How drive for thinnes moderates the influence of media on female body image. Journal of Undergraduate Psychology Reserch, 1.
Pelletier, L. G., Fortier, M. S., Vallerand, R. J., Tuson, K. M., Brière, N. M., & Blais, M. R. (1995). Toward a new measure of intrinsic motivation, extrinsic motivation, and amotivation in sports: The Sport Motivation Scale (SMS). Journal of Sport & Exercise Psychology, 17, 35-53.
Pelletier, L.G., Vallerand, R.J., Sarrazin, P. (2007). The revised six-factor Sport Motivation Scale (Mallett, Kawabata, Newcombe, Otero-Forero, & Jackson, 2007): Something old, something new, and something borrowed. Psychology of Sport and Exercise, 8, 615-621.
Pelletier, L.G., Meredith, A.R., Vallerand, R.J., Deci, E.L., Ryan, R.M. (2013). Validation of the revised sport motivation scale (SMS – II). Psychology of Sport and Exercise, 14, 329-341.
Ryan, R.M., Deci, E.L. (2000). Intrinsic and extrinsic motivations: classic definitions and new directions. Contemporary Educational Psychology, 25, 54-67.
Tüdös, Ș. (2003). Perspective actuale în psihologia sportului. Modele și soluții. București: Editura SPER.
Uță, F. (2012). Activitățile motrice nonformale la studenți – valori, percepții, motivații. Ploiești: Editura Tiparg.
Venkat, R., Ogden, H. (2002). Advertising-induced social comparison and body-image satisfaction: the moderating role of gender, self-esteem and locus of control. Journal of Consumer Satisfaction, Dissatisfaction and Complaining Behavior, 15, 50-67.
Zlate, M. (2009). Fundamentele psihologiei. Iași: Editura Polirom.
BIBLIOGRAFIE
Alexandris, K., Tsorbatzoudis, C., Grouios, G. (2002). Percived constraints on receational sport participation: investigating their relationship with intrinsic motivation, extrinsic motivation and amotivation. Journal of Leisure Reserch, 34(3), 233-252.
Aniței, M. (2010). Fundamentele psihologiei. București: Editura Universitară.
Bergstrom, R., Neighbors, C., Malheim, J. (2009). Media comparisons and threats to body image: seeking evidence of self – affirmation. Journal of Social and Clinical Psychology, 28(2), 264-280.
Birch, A. (2000). Psihologia dezvoltării, din primul an de viață până în perioada adultă. București: Editura Tehnică.
Boyd, M.P., Weinmann, C., Yin, Z. (2002). The relationship of physical self-perception and goal orientations to intrinsic motivation for exercise. Journal of Sport Behavior, 25(1), 1-18.
Crețu, T. (2009). Psihologia vârstelor. Iași: Editura Polirom.
Dragnea, A., Bota, A. (1999). Teoria activităților motrice. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Epuran, M., Holdevici, , Tonița, F. (2008). Psihologia sportului de performanță. Teorie și practică. București: Editura FEST.
Gasper, d. (2003). Human well-being: concepts and conceptualizations. Comunicare la 3rd Conference on the Capability Approach, .
Gavriluță, C., Gavriluță, N. (2010). Sociologia sportului: teorii, metode, aplicații. Iași: Editura Polirom.
Golu, F. (2010). Psihologia dezvoltării umane. București: Editura Universitară.
Hong, R., Xing, W-H., Fu, F.H. (2007). The concept of wellnes from the perspective of Chinese culture. Journal of Exercise Science & Fitness. 5(2), 95-101.
Hughes, R.L., Ginnett, R.C., Curpy, G.J. (2006). Leadership.Enhancing the lessons of experience, New York: McGraw-Hill.
, J.J. (1991). Mass participation in physical recreation: a fifteen-year study in . Recreation , 32-37.
Jalees, T. (2009). Impact of social culture factors on social comparison, internalization and body image, in . Market Forces.
Kondrič, M., Sindik, J., Furjan-Mandić, G., Schiefler, B. (2013). Participation motivation and students physical activity among sport students in three countries. Journal of Sport Science and Medicine, 12, 10-18.
Kramar, M. (1997). Psihologia culturii fizice și a sporturilor. : Editura Basile Goldiș.
Lepper, M. R., Sethi, A. S., Dialdin, D., & Drake, M. (1996). Intrinsic and extrinsic motivation: Developmental trends and issues. Developmental Psychopathology: Perspectives on Risk and Disorder, 23-50.
Lockwood, P., Wong, C., McShane, K., Dolderman, D. (2005). The impact of positive and negative fitness exemplars on motivation. Basic and Applied Social Psychology, 27(1), 1-13.
Londsdale, C., Sabiston, C.M., Taylor, I.M., Ntoumanis, N. (2011). Measuring [anonimizat] for physical education: examining the psychometric properties of the percived locus of causality questionnaire an the situational motivation scale. Psychology of sport and Exercise, 12, 284-292.
Martens, M.P., Webber, S.N. (2002). Psychometric properties of the sport motivation scale: an evaluation with college varsity athletes from the U.S. Journal of sport & exercise psychology, 24, 254 – 270.
Milavič, B., Dražen, G., Miletić, Ɖ. (2010). The relations between types of motivation in sport and percived sport competence. Physical Education and Sport, 8, 59-69.
Montague, J. (2007). Whole-Person wellnes for vital living, http://www.seniorfitness.net/Whole_Person_Wellness.html
Moreno, J.A.M., de San Roman Blanco, M.L., Villodre, N.A., Gonzales-Cutre Coll, D. (2007). Effects of the gender, the age and the practice frequency in the motivation and the enjoyment of the physical exercise. Fitness & Performance Journal, 6(3), 146-6.
Pavelo, M. (2006). How drive for thinnes moderates the influence of media on female body image. Journal of Undergraduate Psychology Reserch, 1.
Pelletier, L. G., Fortier, M. S., Vallerand, R. J., Tuson, K. M., Brière, N. M., & Blais, M. R. (1995). Toward a new measure of intrinsic motivation, extrinsic motivation, and amotivation in sports: The Sport Motivation Scale (SMS). Journal of Sport & Exercise Psychology, 17, 35-53.
Pelletier, L.G., Vallerand, R.J., Sarrazin, P. (2007). The revised six-factor Sport Motivation Scale (Mallett, Kawabata, Newcombe, Otero-Forero, & Jackson, 2007): Something old, something new, and something borrowed. Psychology of Sport and Exercise, 8, 615-621.
Pelletier, L.G., Meredith, A.R., Vallerand, R.J., Deci, E.L., Ryan, R.M. (2013). Validation of the revised sport motivation scale (SMS – II). Psychology of Sport and Exercise, 14, 329-341.
Ryan, R.M., Deci, E.L. (2000). Intrinsic and extrinsic motivations: classic definitions and new directions. Contemporary Educational Psychology, 25, 54-67.
Tüdös, Ș. (2003). Perspective actuale în psihologia sportului. Modele și soluții. București: Editura SPER.
Uță, F. (2012). Activitățile motrice nonformale la studenți – valori, percepții, motivații. Ploiești: Editura Tiparg.
Venkat, R., Ogden, H. (2002). Advertising-induced social comparison and body-image satisfaction: the moderating role of gender, self-esteem and locus of control. Journal of Consumer Satisfaction, Dissatisfaction and Complaining Behavior, 15, 50-67.
Zlate, M. (2009). Fundamentele psihologiei. Iași: Editura Polirom.
ANEXE
SMS – II Scala motivației în sport
De ce practicați sport?
Citiți următoarele afirmații și bifati cifra corespunzătoare pentru a indica gradul dumneavoastră de acord sau dezacord.
1.Imi face plăcere să învăț cât mai multe despre sportul pe care îl practic.
(1 2 3 4 5 6 7 )
2.Sportul este parte integrantă a vieții mele.
(1 2 3 4 5 6 7 )
3.Sportul este calea cea mai bună prin care am ales să îmi dezvolt și alte aspecte ale vieții.
(1 2 3 4 5 6 7 )
4.M-aș simți rău dacă nu a-și găsi timp necesar pentru practicarea activităților fizice.
(1 2 3 4 5 6 7 )
5.Oamenii la care țin ar fi nemulțumiți de mine dacă nu aș practica sport.
(1 2 3 4 5 6 7 )
6.Înainte aveam motive întemeiate pentru a face sport. Dar acum mă întreb dacă are rost să continui.
(1 2 3 4 5 6 7 )
7.Este foarte interesant să învăț cum pot să progresez în sportul pe care îl practic.
(1 2 3 4 5 6 7 )
8.Practicarea sportului este lucrul care mă reprezintă cel mai bine.
(1 2 3 4 5 6 7 )
9.Am ales sportul ca metodă de dezvoltare personală.
(1 2 3 4 5 6 7 )
10.Mă simt mult mai bine atunci când fac sport.
(1 2 3 4 5 6 7 )
11.Oamenii din jurul meu mă apreciază atunci când mă antrenez/fac sport.
(1 2 3 4 5 6 7 )
12.Am impresia că sunt incapabil/ă să am un rezultat în acest sport și nu știu de ce mai continui.
(1 2 3 4 5 6 7 )
13.Îmi face plăcere să descopăr noi strategii care duc spre performanță în sport.
(1 2 3 4 5 6 7 )
14.Prin sport trăiesc în conformitate cu principiile mele.
(1 2 3 4 5 6 7 )
15.Prin sport, am descoperit o cale bună de a dezvolta aspecte personale pe care le apreciez.
(1 2 3 4 5 6 7 )
16.M-aș simți inutil dacă nu aș face sport.
(1 2 3 4 5 6 7 )
17.Persoanele apropiate mie ar dezaproba faptul că nu fac sport.
(1 2 3 4 5 6 7 )
18.Nu cred că locul meu este în acest sport, nu îmi este clar de ce mai continui.
(1 2 3 4 5 6 7 )
19.De câte ori pe săptămână practicați sport?
(1 2 3 4 5 6 7 )
20.De câți ani practicați sport?
21.Care este vârsta dumneavoastră?
22.Genul (F/M)?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Frecventa Antrenamentelor de Fitness, In Functie de Varsta Si Tipul de Motivatiei Predominant (ID: 121309)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.