Frazeologie și Cultură Românească

LUCRARE DE

DISERTAȚIE

Coordonator științific

Prof. univ. dr. Vasile Spiridon

Absolvent

Georgiana-Andreea Petroșanu

Bacău

2016

Complexul „Dinicu Golescu” în cultura română

Coordonator științific

Prof. univ. dr. Vasile Spiridon

Absolvent

Georgiana-Andreea Petroșanu

Bacău

2016

Declarație

Subsemnatul/Subsemnata ___________________________________________,

prin prezenta declar pe proprie răspundere că lucrarea de licență/disertație cu titlul

_________________________________________________________________________

este rezultatul muncii mele de cercetare, este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată parțial sau integral la o altă instituție de învățământ superior din România sau străinătate.

De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe Internet, sunt indicate de mine în lucrare, cu respectarea strictă a regulilor de evitare a plagiatului.

Bacău, data

Absolvent

_________________________

(semnătura în original)

CUPRINS

Argument

Capitolul I. Omul și activitatea literară

Capitolul II.

Capitolul III.

Concluzii

Bibliografie generală

Argument

Lucrarea de disertație Complexul „Dinicu Golescu” în literatura română își propune să reliefeze o concepție pertinentă asupra personalității lui Dinicu Golescu, nume mai puțin celebru în literatura română, autorul fiind printre primii navigatori români în cultura și civilizația europeană modernă de la începutul secolului al XIX-lea.

S-a afirmat că trecerea graniței a transformat complet conștiința acestui autor, până atunci, boier român ca toți boierii români și că „schimbarea la față” ar reprezenta criza cea mai spectaculoasă a secolului al XIX-lea. Dinicu nu a făcut decât să se autodescopere ca european ce era încă înainte de a călători în Europa.

Alegerea temei s-a bazat pe faptul că autorul român a cuprins în singura sa operă reprezentativă Însemnare a călătoriii mele, făcută în anii 1824, 1825, 1826, impresii din statele central europene vizitate și totodată face referiri critice la situația Țării Românești. În această lucrare își exprimă convingerea că regenerarea țării este posibilă doar prin „luminarea poporului”.

Prezenta lucrare va fi împărțită în trei capitole. În primul capitol, întitulat Omul și activitatea literară am încercat să prezentăm câteva dintre datele biografice ale pelegrinului valah.

În capitolul al doilea, intitulat …….. am analizat opera din perspectiva unui jurnal de călătorie.

În cel de-al treilea capitol, intitulat …….. am prezentat semnificațiile complexului ”Dinicu Golescu”.

Însemnare a călătoriei mele este o carte de învățătură despre străinătate. Proza nu este scrisă pentru a fi citită ca literatură, ci ca un jurnal de drum, ca însemnări, fragmente, impresii.

Ceea ce îi reușeste lui Golescu este radiografierea exactă a moravurilor epocii sale, care, prin reiterare, se transmit tuturor epocilor. Din acest punct de vedere, omul secolului al XIX-lea nu este cu mult diferit de cel contemporan sau de cel al secolelor viitoare. „Fericirea altor neamuri” era idealul său moralicesc de călător.

Capitolul I

Omul și activitatea literară

Conform Dicționarului biografic al literaturii române, în Golești, veche așezare strămoșească, se năștea la 7 februarie 1777, Golescu Dinicu (prenumele la naștere: Constandin), fiul cel mai mic și cel mai drag al banului Radu Golescu și al Zoiței, fiica clucerului Constantin Florescu, după cum spune el însuși în dosul portretului său păstrat și acuma la Golești. Golescu descinde dintr-o veche familie de boieri, ale cărei prime atestări documentare sunt din secolul al XVI-lea. Studiile le-a început în casa părintească împreună cu ceilați frați ai săi și sub îndrumarea unor dascăli anume tocmiți.

Radu Golescu acorda o mare importanță instruirii feciorilor săi deoarece făcea parte dintre boierii „aprețuitori ai învățăturii”. Printre profesorii angajați de el se aflau specialiști în elină, latină, italiană și franceză. Copiii aveau la dispoziție întreaga bibliotecă, plină de manuale grecești în manuscris. Din conținutul puținelor cărți conservate (o geografie, o mitologie, un compendiu de istorie universală, o aritmetică, a geometrie, o pravilă, o istorie a bisericii de Apus și de Răsărit și o antologie a poeților greci, clasici ai antichității) cuprinzând pagini din Hesiod, Teocrit, Anacreon, Pindar, Aristofan ne putem forma o idee despre cunoștințele timpurii căpătate de Dinicu acasă.

Cultura și-a completat-o la Academia grecească din București sub conducerea unor profesori eruduți. Mulți dascăli de aici, printre care și Kirie Ștefan Comita (care i-a fost dascăl de limba grecească), erau cărturari de seamă ai vremii, erudiți care au transmis elevilor nu numai prețuirea culturii antice, ci și interesul pentru ideile noi, iluministe. Dinicu s-a format în timpul studiilor, mai cu seamă la izvoarele filosofiei iluministe austriece, al cărei reprezentant autorizat a fost Cristian Wolff. Fiind atras de limba lui Homer, acesta și-a însușit-o temeinic încât, mai târziu, a putut să traducă pagini întregi din operele lui Platon sau Aristotel, pentru necesitățile didactice.

Intrat încă de tânăr în slujba țării, a ocupat pe rând, cele mai înalte trepte la care fusese chemat atât prin meritele sale, cât și pentru vaza de care se bucura tatăl său. Astfel, Dinicu a parcurs toate treptele dregătoriilor feudale, de la ispravnic (dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească sau care conducea, ca reprezentant al domnului, un județ sau un ținut), vel agă (mare ofițer din armata otomană), hatman (boier de divan din Moldova, care era însărcinat de domn cu comanda întregii oști, având în același timp și funcția de pârcălab și portar al Sucevei; mare spătar; titlu purtat de marii comandanți ai oștilor polone și ai celor căzăcești), până la mare logofăt (titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al Sfatului domnesc).

Se căsătorise în 1804 cu Zoe Farfara. Cei patru fii ai lui, Ștefan, Nicolae, Alexandru și Radu, vor deveni personaje importante în viața politică a țării, dar și actori de seamă în mișcarea de la 1848, iar o fată i se mărită cu Alexandru Racoviță. În perioada anterioară anului 1821, din care sunt puține date referitoare la biografia lui Golescu, se situează o probabilă călătorie a acestuia la Paris, ca observator al unei misiuni a boierului Nicolae Dudescu pe lângă Napoleon Bonaparte.

Însă, numele lui va rămâne în istoria culturală a țării din pricina unei alte activități. În perioada tulbure a istoriei românești care precede și urmează mișcarea lui Tudor Vladimirescu, el a trebuit de mai multe ori să se expatrieze și să călătorească în Rusia și în Apus.

Această împrejurare a avut o înrăurire hotărâtoare asupra dezvoltării spiritului său. Înzestrat cu un profund dar de observație, el nu se oprește ca alți boieri călători de același fel, asupra strălucirii domnilor mari cu care se întâlnea și asupra meselor și petrecerilor la care a asistat, ci caută să înțeleagă și să explice binefacerile civilizației și ale culturii, ochii minții lui se întorc mereu, cu jale, la cele de acasă, pe care le arată rele cum sunt, fără înconjur și fără cruțare, și arată apoi și mijloacele prin care s-ar putea îndrepta.

Golescu nu se mulțumește doar cu arătarea soluțiilor, ci se pune însuși la lucru, în mai multe direcțiuni. El formează o societate literară, luptă pentru înființarea unei gazete și fiindcă Guvernul de atunci, de la 1828, nu îndrăzni să-i dea voie, el trimite pe I. M. C. Rosetti în Apus, la Leipzig, să tipărească primul ziar românesc Fama Lipscăi în câteva numere care nu s-au găsit.

În timpul răscoalei antifeudale de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, Dinicu se restrage la Brașov în 1821 împreună cu fratele său Gheorghe Iordache Radovici Golescu, ca mulți alți boieri munteni. Aici el participă la proiectele de reforme politice și culturale discutate de boierii și cărturarii pribegi. Este, astfel, printre cei care inițiază la Brașov, în 1822, o societate secretă ce nu dăinui, dar din ideea căreia ieși în 1827 Soțietatea literală rumânească începută în casele sale, și din care făcu parte și I. Eliade Rădulescu. Tot din Brașov, Golescu pleacă în 1823 într-o misiune politică în Rusia. Din acest oraș a făcut călătorii în Ardeal, Banat, Ungaria și în Europa Centrală și nu s-a întors în țară decât după 1826. În același an, revenit din călătorie, începe să participe la lucrările unei loje bucureștene.

După documentele vremii, Golescu ar fi fost prieten cu Tudor, întrucât acesta cerea, în mod expres, vătafului de pai de la Câmpina să-i înlesnească marelui logofăt trecerea unor vile în Ardeal. Iordache Golescu, prins la Pitești de răsculați, a fost nu numai eliberat din ordinul Vladimirescului, ci i s-a dat și pază până la graniță: „Însă-mi făcură, zice Iordache, o mare cinste că-mi deteră un căpitan cu cinsprezece catane, spre pază pe drum dă ceilalți zavergii, și mă duseră ca pe un pașă pă drum, din conac în conac”. Într-un document, numele lui Dinicu este menționat printre cei care militau activ pentru răscoala poporului din 1821: „Aflându-mă în București, în leat 1820, au murit și domnul Suțul, și-l ținu tăinuit vreo doo săptămâni, până au început zavera a să da pe față, în leat 1821, ghenar întâi; în Țara Românească domnu Tudor, iar în Grecia un Riga și Corais! Dar era de propaganții în Țara Românească Thoma Brătianul, Golescu Dinicu, Ilarion Argeșiu și un Dionisie Lupu. Și au făcut multe jafuri boierilor”. Tot el este acela care îl întâmpină pe Tudor în satul Ciorogârla-Domnești, urându-i bun venit și cerându-i să se ocupe de București. Acesta înțelegea răscoala lui Tudor, dar nu putea fi adeptul ei deoarece nu dorea desființarea pe cale revoluționară a proprietății latifundiare. Fiind mare moșier și demnitar al țării poseda, împreună cu frații săi, o mică sticlărie în Dâmbovița, precum și cârciumi, prăvălii, hanuri, în afara celor 20 de moșii. Din acest motiv era interesat în lichidarea restricțiilor feudale, a abuzurilor de tot felul, în suprimarea apăsătorului jug turcesc.

După intrarea în țară a oștilor otomane, Dinicu se retrage din nou la Brașov, de unde semnează memorii către țarul Rusiei, alături de alți boieri refugiați.

În 1823, Golescu trece din Transilvania în Rusia, unde rămâne impresionat de frumusețea locurilor. Pleacă apoi, între 1824-1825, în Ungaria, Austria, Italia, precum și în câteva provincii germane și în Elveția. Rodul acestor călătorii a fost Însemnare a călătoriii mele. Întors în țară, Golescu a vrut să contribuie nu numai prin cartea sa, ci și în mod direct la schimbarea moravurilor și instituțiilor feudale, la îmbunătățirea situației oropsiților țărani valahi.

Fiind contemporan cu Gheorghe Lazăr, Gh. Asachi și Eliade Rădulescu, acesta din urmă l-a ajutat în 1827 să pună bazele Societății literare de la București, care trebuia să devină o societate cu vădit caracter politic. Acest lucru reieșea din statute, unde se fixau următoarele țeluri: 1. Transformarea școlii de la Sfântul Sava în „colegiu” și crearea unei școli asemănătoare în capitala micii Valahii; 2. Înființarea de școli normale în toate reședințele din județ, de școli elementare în toate satele; 3. Fundarea unuia sau a mai multor ziare în limba națională; 4. Crearea unui teatru național; 5. Încurajarea literaturii naționale și traducerea operelor reprezentative ale literaturii universale; 6. Înlăturarea monopolului acordat unor tipografi privilegiați; 7. O educație completă, o transformare radicală a spiritului public, pentru a face să se uite pe cât posibil vechiul regim administrativ fanariot.

În satul Golești din județul Muscelului, marele logofăt înființează un fel de școală internat unde se pot adăpa la izvoarele culturii toți copiii fără deosebire de stare socială și fără obligația de a plăti vreo taxă, mențiuni inserate în prospectul școlii tipărit în broșură: „Așadar, fieșcare părinte, de orice treaptă va fi, sau neguțătoriu, sau boiariu, sau birnic, sau măcar și rob, poate a-și trimite copiii la această școală, spre aceste învățături, făr’ de nici o plată”. Copiii trebuiau să aibă numai mijloace de hrană, și nu aveau a se îngriji „pentru lăcaș și învățătură”. La acea școală aduce ca profesori pe Heliade Rădulescu și pe Aaron Florian „învățătoriul limbii latinești”, precum arată un prospect din 1826.

La sfârșitul anului elevii au jucat tragedia morală Regulus, tradusă din germană de poetul Iancu Văcărescu. În acest mod se înfiripă un mic teatru în limba națională.

Pentru uzul școlarilor săi, Dinicu tălmăcește și tipărește lucrările: Elementuri de filosofie morală de Neofit Vamva, apărută în 1827 la „Typografia de la Cișmea”, și o Adunare de pilde bisericești și filosofești de întâmplări vrednice de mirare, de bune gândiri și bune neravuri, de fapte istoricești și anecdote, imprimată la Buda în 1826 în „Crăiasa typografie a Universitatei Ungur”. Această traducere cuprinde multe comentarii critice inedite, care anticipează pe cele din jurnalul de călătorie.

Golescu a alcătuit și o lucrare utilă pentru istoria diplomației, întrucât ea ne îngăduie să cunoaștem relațiile dintre două mari puteri, Rusia și Turcia. Această lucrare e intitulată Adunare de Tractaturile ce s-au urmat între prea puternica împărăție a Rusiei și nalta Poartă, însă acelea numai care sânt pe seama Prințipaturilor Valahiii și Moldavii, începute de la pacea ce s-au săvârșit la Kainargik în anul 1774 și până la cea de acum de la Akerman 1826. În Prefața acestei lucrări Dinicu își exprimă bucuria că s-a revenit la domnie pământeană și cere apoi negoț slobod, înmulțirea școlilor pentru luminarea norodului și îndepărtarea luxului.

Tot lui i se atribuie traducerea unui capitol privitor la țările românești din cartea The present state of Turkey (Londra 1807) a lui Thomas Thornton. Relatând situația din Valahia și Moldova, Thornton dezvăluie deplorabila stare de lucruri din cele două principate.

Și începuturile presei în țara noastră sunt legate de numele lui Dinicu Goescu deoarece în 1828 el fundează în străinătate, la Leipzig, ziarul Fama Lipscăi. Obține în 1828 de la generalul Kiselef autorizația pentru apariția Curierului rumânesc, pe care îl va conduce Ion Heliade Rădulescu.

Tot Dinicu a întocmit și o hartă statistică a Țării Românești care cuprindea toate județele cu mărcile lor, orașele, plaiurile, mineralele, morile etc. Harta era însoțită de o istorie prescurtată a patriei, începând cu două sute de ani înaintea erai noastre și încheindu-se cu evenimentele din vremea autorului. Acest produs al ostenelilor urma să fie litografiat.

Aceste călătorii au avut un impact puternic asupra sufletului său și au făcut din boierul bun, mărinimos, iubitor de țara lui, dar oriental în cugetare, un spirit mai occidental, sau cum l-a numit Pompiliu Eliade „cel dintâiu Român modern.”

Fondează la Golești o școală de băieți și își propune să facă la Belvedere o școală de fete, după cum se vede din următoarea notiță: „D. Golescu a întreprins a așăza la moșia sa Belvedere ce este la marginea Bucureștilor un institut pentru educația fetelor, în care să învețe românește, franțuzește, italienește și nemțește; Catihismul, Sfânta Istorie, Aritmetică, Grămatică, Retorică, Gheografie, Istorie universală, Mitologia, Moralu, Economia casi, cusături, croituri, pictura sau zugrăveala, muzica și danțu. Pentru școala băeților de la Golești, cine s-a întâmplat la examinele ce s-au făcut, acela judecă mai bine norocitele sfârșituri a osteneliolor sale.”

Într-o altă notiță din Curierul românesc asupra mișcării literare din țările românești, se spun, privitor la activitatea sa literară și la școala sa, următoarele: „D. Marele logofăt C. Golescu a scris și a dat la lumină cu cheltuiala sa o carte pentru cele dintâiu învățături ale copiilor, în care se coprind învățături, glume și fabule alese, un cuvânt al lui Xenofon pentru economie și un cuvânt povățuitor al lui Iscorat către Demonic, care a împărțit-o în dar pe la școli la copii. A tipărit o adunare de toate tractaturile ce s-au făcut după vremi între împărăteasca Curte a Rosiei și între înalta Poartă; a tipărit încă o descriere a călătoriilor sale în Europa, alăturând la toate locurile și prilejurile starea țării noastre; a tradus și a tipărit în sfârșit Elementurile de Filosofia morală a D. Vamva. Are încă gata de a da la lumină un regulament al unei soțietăți de dame făcătoare de bine din Peștea. A întemeiat și ține cu a sa cheltuială o școală la moșia sa Golești pentru învătătura copiilor sărmani, al căria spor dovedesc ecsamenile ce s-au făcut, la care s-au cercetat copiii în Grămatică, Geografie, Aritmetică, Istoria sfântă și universală, Istoria naturală, și în limba latină, care științe s-au învățat cu atâta lesnire în limba românească.”

Marele logofăt încetează din viață la 5 octombrie 1830 (la numai 53 de ani). Heliade Rădulescu prezicea însă în cuvântul funebru că, prin activitatea și scrierile sale, el va continua să existe: „Te înalți, pieri dintre noi, dar pomenirea ta nu va pieri, scrisurile tale vor sta de față… Numele tău va fi drag învățăturii și celor ce se adapă din dânsa.”

Capitolul II

Jurnalul lui Dinicu Golescu

Însemnare a călătoriei mele a creat în literatura noastră, modelul relației de călătorie iluministe, premoderne, deosebită de cea pașoptistă, dar reprezentând o etapă în drumul spre ea. Cartea izvorăște dintr-o intenție didactică și nu din desfătarea călătorului, manifestă interes precumpănitor pentru aspectele economico-sociale și nu pentru cele artistice, pentru util și nu pentru frumos, pentru mulțimi și nu pentru individualități, pentru fenomene generale și nu pentru înfățișarea lor particulară sau pitorească. Autorul nu are sensibilitate pentru sublim sau insolit, e complet lipsit de simțul umorului și nu narează ci descrie, demonstrează sau pledează pentru câteva adevăruri pe care și le-a însușit în urma unui profund proces de meditație asupra realităților românești și străine.

Prezentând etapă cu etapă călătoria din 1824, întregând apoi imaginea „Evropei” prin descrierea lucrurilor nou văzute în 1825 și 1826, cartea are o schemă arhitectonică subiacentă, întemeiată pe antiteză. Descoperind în toate țările occidentale vizitate o realitate bazată pe muncă, ordine și respect al cetățeanului, pe care, în propriu-i cuget, marele boier muntean de fapt o dorește și o anticipează, el o pune în contrast cu domnia arbitrariului, incuria administrativă, luxul și nepăsarea pentru suferința semenului încetățenite în patria sa, Valahia.

Însemnare a călătoriei mele este o carte românească de învățătură despre străinătate. Proza nu este scrisă pentru a fi citită ca literatură, ci ca un jurnal de drum, de călătorie, ca însemnări, fragmente, impresii. Cartea este în același timp memorialul unui călător și jurnalul apariției și dezvoltării unui nou spirit; în ea își găsește întruchiparea cea mai pregnantă transformarea conștiinței politice și sociale sub influența ideilor luminării.

În Dicționarul explicativ al limbii române termenul „jurnal” (din fr. journal) este definit ca ”însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei de viața sa; însemnări zilnice ale unor obseravații științifice”, în timp ce ”jurnalul de călătorie” reprezintă ”o relatare în scris, zi de zi, a unei călătorii”.

Dinicu este unul dintre primii care dă glas complexului de inferioritate și sens aspirației către Europa. Nu-i scapă nici participarea tuturor claselor la dezvoltarea civilizației în țările europene: „iar nu ca la noi, unde făr’de deosebire toți caută numai din spinarea rumânului (să ia), din care pricină le sânt și spinările goale, făr’de a face și ui un cât de mic ajutor și bine”. Și spune mai departe: „Mult m-am depărtat de descrierea Vienii, dar mult mi s-au și amărât sufletul văzând adevărata fericire a altor neamuri”.

Observând buna administrație în Austria, Golescu este nevoit să constate scurgerea bogățiilor din țara sa din cauza abuzurilor administrației și incompetenței celor promovați prin sistemul clientelar. El dezvăluie efectele negative ale luxului: sărăcia și scăderea populației din cauza cărora „în hula gurii lumii am căzut și condeie streine ne-au zugrăvit”.

Boierul muntean este fascinat de grija ocârmuitorilor din țările europene față de condițiile de viață ale popoarelor lor și rămâne impresionat de diversitatea spitalelor și a școlilor, dar și de educarea claselor conducătoare pentru a se îngriji de popor. Prin contrast, românii sunt lipsiți de asemenea instituții: „căci învederat lucru este că noi am rămas în urma tutulor neamurilor”.

Călătorul muntean face un rechizitoriu boierimii și instituțiilor, caracterizate prin diletantism administrativ, ocuparea de funcții pentru care nu au nicio pregătire, luxu, nostalgia trecutului, iar în societate „toate urmările ne sunt întemeiate în nedreptate și în neorânduială”.

Impresiile culese din călătoria în Austria îl obligă, inevitabil, la comparații cu starea cutremurătoare a țăranului român, descriere apropiată de aceea a lui Eminescu. În satele românești constată sărăcia lucie, locuințele care sunt, multe, simple bordeie, „o gaură numai în pământ”. Să nu uităm că toate aceste fapte sunt dezvăluite de un mare boier. Obligați la dări greu de suportat, nefericiții țărani sunt persecutați de funcționari ai domniei, în timp ce clasele conducătoare nu le cunosc direct situația: „Ci pricina este căci domnii și noi boierii nu-i vedem pe aceștia niciodată, ci îi văd numai aceia care merg să-i siluiască, să-i pedepsească și să împlinească, care au suflete otrăvite și fără nici o cunoștință de datoriile către omenire. Golescu se consideră unul dintre profitorii de pe urma norodului „care nu-ș are nici hrana din toate zilele”, și cere compatrioților săi „să hotărâm ca să ne dezbrăcăm de această streină haină și să ne îmbrăcăm în haina milostivirii, a unirii și a virtuții hotărând fieșcare să slujească patrii, după cum slujesc în toată Evropa”, iar ca soluții propune „depărtarea de lux și îmbrățișarea iconomii”, învățarea limbilor străine pentru a fi traduse și în limba română scrieri din culturi europene.

În ceea ce privește reorganizarea administrației, memorialistul pledează pentru schimbarea radicală a sistemului de numire și avansare în funcțiile de stat, adică pentru așezarea slujbelor statului pe principiile învățăturii și experienței: „am lua dregătoriile de la cea mai de jos treaptă , și fiecare după a sa învățătură și cunoștință, s-ar sui până la cea mai de sus”. Schimbarea ar trebui începută cu clerul (bisericesc). Printre cauzele care au determinat starea de înapoiere și lipsa de civilizație, Golescu enumeră „nestatornicia”.

Acesta observă în lumea vizitată expresia unei situații normale, în comparație cu starea din Țara Românească, zugrăvită ca anormală, aberantă chiar, iar „cuvântările deosebite” intercalate în relatarea călătoriei au scopul de a-l conștientiza pe cititor asupra decalajului de civilizație dintre români și europeni și, totodată, de a-l stimula la acțiune, la o atitudine nouă, pentru a înlătura deprinderile și modul oriental de viață stagnant.

Dinicu Golescu începe prin a constata că pe când în bibliotecile străine sunt sumedenie de cărți despre călătorii făcute de europeni prin țările cee mai îndepărtate, în țara sa nu a văzut astfe de cărți, nici de la aceia care ar fi putut scrie și mai multe și mai bine decât el. Nici el nu ar fi îndrăznit așa ceva „înfrânat de cunoștința micșoririi” sale „în științe și ascultării întru învățături”, dacă cele din Patrie, și constatând cât erau de bune, nu se poate opri să nu dorească să le facă cunoscute compatrioților săi și să le vadă realizate în țara lui, căci binele l-au învățat oamenii unii de a ații, și civilizația s-a născut din contactul popoarelor, unul cu altul.

Momentul i se pare cu atât mai bine venit, cu cât acuma „Domnia este încredințată pe mâini de otcârmuitor și Domn pământean”, acum s-au așezat școli naționale, în care se învață până și Filosofia în limba românească, iar mulți feciori de boieri s-au întors din străinătate, din „Europa cea luminată”, și sunt gata să lucreze pentru luminarea Patriei.

În curs de 24 de ani, din 1800 încoace, Dinicu a trebuit să-și părăsească casa și să rătăcească prin străinătate de patru ori. El nu s-a mulțumit doar cu Brașovul și Sibiul ci a cutreierat Transilvania, Banatul, Ungaria, Italia de nord, Bavaria, Elveția, Baden și Wurttembergul. Văzând pe toți călătorii „însemnând”, ia și el condeiul tot drumul scrie, pentru ca „publicarisind” cele văzute să „comunească” și compatrioților minunile lumii. Oriunde merge însemnează lucrurile demne de vedere, frumusețile naturii și ale clădirilor, insistă asupra instituțiilor de binefacere și de cultură, pomenește de bogățiile naturale și de cele create de energia omenească, iar neîncetat se întoarce cu ochii minții la starea precară a oamenilor și a lucrurilor din țara sa. Iar această stare o arată cu accente de sinceritate, de dureroasă și elecventă compătimire, care trebuie să impună și celor mai sceptici și celor mai răi.

În aceste „însemnări” de călătorie, nota personală este ascunsă aproape cu totul, și chiar când apare, este totdeauna foarte discretă. Astfel, asupra greutăților pe care le-a întâmpinat cu scrierea notelor sale de călătorie, și relativ la lipsa termenilor tehnici în limba românească, el scrie următoarele: „Eu plecând din Brașov, am început să scriu cele ce vedeam în limba națională, și nu după zile multe; ci după puține, am fost silit să scriu în limba grecească; căci foarte des întâmpinam vederi de lucruri ce nu le avem numite în limba națională, cum: șadârvanul, statue, cascade și altele, pentru care ar fi trebuit să zăbovesc ceasuri, socotindu-mă de unde s-ar cuveni să le întrebuințez, și așa am fost silit să las limba națională, și să încep grecește. Și aceasta nu făr’de a încerca rușine, căci toți tovarășii drumași scriia fieșcare în limba sa cea națională, și scriind și eu, m-au întrebat de este aceasta scrisoare în limba nașională? și de nevoe am spus că este grecească, – mai poftorind că, în Patria noastră, toți fiii nobleții obicinuesc mai mult în limba grecească să scrie.”

Dar e evident că numai notele luate în pripă sunt în grecește, iar redactarea finală a fost românească și povestirea sa, cu toată aparența stângace în unele părți, va rămâne ca o pildă de limbă românească cumpănită și câte odată în adevăr frumoasă.

Aflăm apoi că într-un an a fost dinadins ca să-și ducă copiii, cei patru băieți, în străinătate, lăsând pe doi dintre ei, pe Radu și Alexandru, la Institutul din Munchen, iar pe cei mari, Ștefan și Nicolae, la Universitatea din Geneva.

Dinicu asistă la încoronarea Împărătesii a Împăratului Francisc I, săvârșită la 25 septembrie 1825, „lucru adevărat vrednic de vedere și de însemnare”, dar ceea ce îl izbește, nu este fastul serbărilor, nu vederea strălucirii lucrurilor împărătești, ci entuziasmul și aclamațiunile nesfârșite ale norodului, „încât gândea cineva că se cutremură pământul de răsunetul glasului lui”, au fost acele lucruri care l-au făcut pe el, deși străin, să nu poată să-și stăpânească emoția.

Explicând ce este „ailvagenul” și câte locuri sunt în el, el arată că „în locul vizitiului, supt un deosebit acoperiț întocmai ca coșul calescii, șade conductorul, adică îngrijitorul, întovărășit încă de un călătoriu”, și zice că acolo ședea și el „mai bucuros.” Cu această trăsură călătorea el de preferință, fiindcă cu altă trăsură nu avea „acea mulțumire a tovărășiei și a cunoștinții ce face cu mulți voiajori… de la care multe află și învață”. Așa i s-a întâmplat la întoarcerea de la Triest la Viena, să fie „șapte neamuri în carâta cea mare, Englezi, Nemți, Franțozi, Italieni, Moldoveni, Grec, și eu, Românul”. Și atunci poate cineva va observa obiceiurile naționale, „căci pe unul aude vorbind toată zioa, ne mai dând altuia vreme de vorbă; pe altul vede uitându-se la acela și făr’ de a-i răspunde, îi arată că să miră de el; și pe altul iarăș, vorbind patru cuvinte numai în toată vremea zilii și nopții; și pe altul iarăș că este cu foarte bună voe, și vorbește cu fieșcine cu destulă umilință; și pe altul căutând către toți, mândru și cu nebăgare de seamă, și altul toate aceste întâmplări judecându-le și spuindu-mi-le. Iar băgătorul de samă, (adică, el însuși), ca un mai neînvățat decât toți, mirându-să”.

Într-o notă, vorbind despre Triest, aduce vorba și despre vapoare, și arătând într-un mod naiv, dar foarte clar, ceea ce se înțelege prin acest mijloc de locomoțiune, relativ nou pe vremea aceea, își sfârșește povestirea cu următoarele cuvinte:

„Când am mers de la Triest la Veneția călătorind cu vaporul, am mers opt miluri; iar când m-am întors, vrând să aflu și drumul ce fac celelante corăbii, am intrat în corabie. Dar mi-am blestemat ceasul întru care am hotărât să am acea băgare de seamă, căci am călătorit până în Triest 40 de ceasuri, și într’ acestă toată vreme, nici am mâncat, nici am dormit, ci numai am vărsat și am plâns ca un copil mic”.

La Viena, Golescu a vrut să intre și în Spitalul nebunilor, dar „dohtorul” nu i-a dat voie, cerându-i de altfel destulă iertăciune, și motivându-și interdicția prin faptul că boierul nostru era îmbrăcat în haine turcești, și cum îl vor vedea cei internați, „toți se vor turbura atât, încât Spitalul se va amesteca”.

Acest lucru îl face să se gândească la un fapt politic: „Pentru care adevărat mi-au părut rău, dar nu căci nu i-am văzut, ci de ciudă, pentru ce numai nebunii să nu poară suferi de a vedea Turc, iar cei înțelepți, și luminate neamuri în învățături și în cunoștința dreptăților omenirii, își pun trupurile înnaintea gloanțelor grecești, ca întâi ei să le oprească”.

De altfel, cugetările de ordine superioară nu lipsesc nici din această carte, de un ordin așa de modest: „Nu va găsi nimeni vre-o deosebire între cenușa din trupul împăratului și dintr’a săracului”.

„Neînvățătura și înjuguirea prostește pe om, făcându-l și rău”.

„Celui bun trebue să i se facă răsplată, spre pilda celui rău”.

Golescu însemnează cu mare îngrijire distanțele pe drumul poștei dintre un oraș și altul, vorbește de mijloacele de comunicare și de ușurința lor, precum și de culturile agricole pe care le întâlnește, despre îngrășăminte, despre cultura rațională, cu repaosul pământului, și despre irigații, – la 1826!

Se ocupă apoi foarte de aprope de starea locuitorilor, de cultura și obiceiurile lor. Sașii au case frumoase, oamenii sunt vrednici, foarte muncitori și totdeauna curat îmbrăcați, „iar Sas cu picior gol, nu să va învrednici nimeni să vază”. Pe lângă Brașov Golescu a observat că semănăturile sunt bune, că pe la Avrig sunt mulți pomi roditori. La Graz neamul e muncitor, dichisit și lucrătorii câmpului ”era așa de frumos îmbrăcați, încât putea zice cinevaș că sunt gata de bal, iar nu de muncă: căci toți aveau în cap pălării mari legate cu o panglică lată și cu colțurile atârnate, îmbrăcați cu șpențuri de postav roșu, cu pantaloni negri, numai până în genunche, din îngenunche până în jos, ciorapi de bumbac și cizme scurte puțin mai sus de glesne, legate ca cele soldățești”. În Bavaria ”vitele sânt mari, și de o grăsime necrezută”, pe lângă Padua tot omul își udă semănăturile cu ajutorul irigațiilor, peste tot și oamenii cei mici de jos sunt ”politepsiți” și desghețați, adică cu ”firească slobozenie, nu sasistiți și crunți la uitătură ca acei din Valahia, în Șvițera țăranii citesc ”gazeturi” și știu să deosebească Cronstadtul rusesc de cel transilvan. Acolo sunt școli bune pentru toți, unde se învață până și elinica necum muzica. Copila de zece ani a unui birtaș i-a cântat Golescului din gură și la clavir, ceea ce l-a ”odihnit”, amărându-l însă asupra condițiilor patriei. Dar hanurile cu paturi curate, dar poșta! În Elveția ”nobil și prost nu este, și toți sânt frați compatrioți”. Pretutindeni pe unde a fost locuitorii ”se interesarisesc” de patrie, ce este ”o maică care își iubește pre toți fii”. La Vicenza a băgat de seamă că ”într’aceste locuri, socotesc teatrele de folositoare, fiind că ne arată pildele acelor vrednici de pomenire”.

În Austria dregătoriie se dau după știința fiecăruia, spre folosul treburilor obștești, nu ca la noi unde boierii se mândresc cu ”pielea samurului și a râsului, pentru care și de râs au rămas”. Marele logofăt a văzut a Viena o sumedenie de ”întocmiri, ce caută spre bună pază, podoabă, odihna obștii, și în scurt spre toate fericirile”. Prin împrejurimi erau grădini minunate. La Klasi (Glacis) ciubucele erau sobode, la Folx-Garten ciubucele ”nu sânt slobode”, la Paradais-Garten ”ciubucul iar este slobod”.

În Cluj „lăcuesc mulți Domni unguri, de neam mare… Acest neam de oameni este foarte iubitor de străini; mesile lor sânt bogate și clobode, și cu bucurie primesc pe fieșcare, mai vârtos pe aceia care cu îndrăsneală întră în casele lor, -căci nu să prea îndatorează de politica (politețea) cea multă și mincinoasă. Iar norodul unguresc nu este fericit: sânt îmbrăcați prost, au lăcuințe proaste și făr’ de multă avere”.

Locuitorii din câmpia Ungariei, sau de pe Pustă, cum o numesc ei, sunt de semenea „proști și făr’ de nici o învățătură, urât și soioș îmbrăcați”, deși „sămănăturile Ungariei hrănesc și alte țări”. Ei lucrează câte 104 zile pe an, iar cei din Ardeal 198, și cu toate acestea, -adaugă el,- sunt mai fericiți decât românii noștri, care lucrează numai 12 zile pe an.

În orașe, atențiunea lui este atrasă de monumentele publice, muzeele de antichități și de istorie naturală, de biblioteci, pe care le descrie. Insistă mai cu seamă asupra școlilor, a spitalelor, a societățior și instituțiilor de binefacere. Dintre acestea amintește de o „adunare de cocoane vrednice de audă care se chipzuesc și pun în lucrare ori ce vor socoti că poate fi spre folosu obștii. Lucru ce pe la noi, bărbații nici în vis nu-l văd, – în alte părți, muerile îl săvârșesc”. Dintre orașele pe care le-a văzut, cele care i-au lăsat o impresie puternică au fost Viena, Munchenul și Ianul. În primul i-au plăcut clădirile, grădinile publice, școlile și instituțiile de binefacere, dar mai ales „viețuirea cea liniștită a Vienezilor”, „obșteasca viețuire veselă și fericită, care să pricenuește din dreptele hotărâri pravilnicești, ce nu îș au puterea urmărilor numai către cei mici, ci și către cei mari, și nu numai către cei săraci, ci și către cei bogați”.

Biserica Sfântului Ștefan îi place foarte mult, și luase multe notițe despre ea, dar după ce a văzut ce cea din Milan, renunță de a le mai da, ca să nu scrie de două ori aceleași lucruri. De altfel, observă el în altă parte, „cine au văzut bisericile Rosii, – poate numai pentru Roma va vorbi”.

La Munchen îl izbesc relațiile dintre suveran și popor, școlile, spitalele, biblioteca, galeria de pictură și de sculptură, asupra cărora dă și câteva amănunte interesante.

Milanul, care „au luat numire de Parisul cel nou, poate să se sfădească cu toate orașele ce până acuma am numit, pentru întâirea frumusețării, atât pentru clima ui cea dulce și potrivită, cât și pentru frumusețea cea de oameni alcătuită”.

Făcând băi în mare la Triest, Dinicu Golescu s-a întâlnit cu un neamț, care întrebându-l de unde este și pe unde a umblat, și spunându-i că a fost și la Milan, neamțul, om bătrân ca de 60 ani, ca un nebun a sărit și l-a îmbrățișat, strigând: „A! Milanul! Milanul!”. Apoi, aflând că Golescu nu a stat decât o zi și jumătate în Milan, „puțin a fost să nu-l scuipe”.

„Așa este Milanul de frumos, încât bătrânul neamț, căci șezuse în anul trecut trei luni de zile, cuvântând numele Milanului, îl coprinsese neastâmpărare”.

La Pesta îi plac muzeele și clădirile făcute „pe seama învățăturii”, dar a și făcut baie la cabine care „sânt împodobite întocmai ca casele celor mai mari și bogați domni, cu canapele și scaune îmbrăcate în stofă, oglinzi mari din tavan până în pardoseală, și așternute cu covoare de cele scumpe, și hainele de îmbrăcat foarte bune și curate”. „O prea puternice Părinte al tuturor noroadelor! – striga Golescu – Niciodată nu o să se ridice deasupra neamului românesc acest nor întunecos, plin de răutăți și de chinuri?”. Și se gândea la „frații noștri” țăranii, spânzurați cu capul în jos și afumați în coșare ca să plătească dările.

Venitul tuturor acestor așezăminte este de aproape 400.000 de fiorini, cu toate că „această Pestă nu poate să se potrivească nici cu Craiova, atât la venituri, cât și la toate”…

Un astfel de lucru, „nici în vis nu l-au văzut ai noștri, ci de multe ori stăpânitorii au stricat și acele mici școale dinadins, ca să nu se deștepte norodul, și dintr’ acele puține venituri, iarăș au luat și l-au întrebuințat în alte lucruri, nu spre folosul Patrii”.

Toate acestea îl fac să revină cu durere la cele de acasă: „…Ocrotitorul celui mic și neputincios este chiar pravila cea dreaptă legiuită, care făr de deosebire în veac să urmează; -iar ca pe la noi, unde îmi trebue hârtie de voi voi șă înșir numele acelor trănțăroși și cu picioarele goale, sau streini sau pământeni, care făr de avere de o sută lei, au ajuns în puțini ani milioniști cu palaturi și cu moșii, întocmai ca familiile ce le agonisesc în vreme de doaă, trei sute ani, și nu ajută nici Patria, nici trebuințele orașului, cu nici un mijloc, măcar să dea din averea lui dintr-o mie una, – ci strâng numai din averea norodului, făr’de a se folosi și norodul de la ei”.

„Și, în scurt, după acelea care știu, când eu am fost în slujbele Patrii, zic că toți acești mulți speculanți, stăpânirea cu toți cei de prin prejuru-i și făr’de deosebire, toate treptele dregătoriior de la mare până la cel mai mic, necontenit și făr’de milostivire zleesc toată sudoarea norodului, făr’de a pricinui nici unul acestui neam, acestor frați, folos măcar cât bobul de meiu.”

Noi am rămas în urma tuturor neamurior, deși „în anii cei vechi, au fost începere de deșteptare prin mulți care au dus la lumină”, cu tălmăciri de cărți, cu tipografii, cu școale și cu spitaluri.

Școlile s-au stricat, toate lucrurile s-au risipit, „dându-se veniturile mănăstirești… în stăpânirea călugărilor spre dobândirea și folosul lor”.

„O! Cine poate zice că așa este plăcut Dumnezeirii? În loc să se folosească obștea – să se îmbogățească trei persoane călugărești, una de la Anadol, alta de la America și alta de la Bagdat. Și fie măcar și pământean, ce folos pot aduce Patrii, când acestea au ajuns să se vânză și să se cumpere ca o marfă, făr’de a se mai păzi acele hătărâte orânduieli de titor, ce s-au străduit și au cheltuit spre folosul obștii, – iar nu spre a sta călugării răstornați în colțurile odăior, îmbrăcați în haine scumpe, cu șaluri de mult preț încinși, și fie măcar și căldură, cu câte două blane de miluri și samururi îmbrăcați, în desfrânări și în desfătări petrecând”.

Chiar și ei trebuie să recunoască „că au găsit un norod orb, și de aceea s-au strâns unul peste altul”.

Dinicu Golescu ajunge la concluzia că ar trebui ca veniturile mănăstirești să se folosească altfel, și anume: prima dată pentru pomenirea celor care le-au lăsat, ajutându-se școlile, plătindu-se cum se cade dascălii din toate județele, nu ca pe niște vizitii, apoi pentru construirea și întreținerea de spitale și pentru îngrijirea sănătății publice, în fiecare județ; pentru ajutorarea unei societăți de învățați care să traducă și să tipărească cărți folositoare nației; în sfârșit, să se trimită tineri în țări străine, spre învățătură, „ca cu vremea aceia să învețe pe alții în Patria noastră, deschizându-se Academie”. „Și cel mai mare ajutor spre a tipări cărțile, ce mulți din nou pot scrie, sau tălmăcesc cărți folositoare nații, și mijloc nu au de a le tipări”.

Își dă seama de însemnătatea teatrului pentru înaintarea culturii.

„Toate lucrurile bune, -zice el,- se ațâță în om, sau din auzirea cuvântării preotului, sau a profesorilor, sau a teatrului…”

Admiră pe acelea din Italia și chiar pe cele din satele Austriei. „Această orânduială nu să urmează ca pe la noi, unde este un teatru în toată Țara-Românească, în orașul București, în scaunul otcârmuirii, ce are norod poate peste o sută de mii, și de multe ori într’acest și numai teatru, abia sânt 100 oameni. Și această micșorare să pricinuește căci în Naționul Românesc, vorbesc în teatru limba nemțească, -parcă ar fi silit acest norod a ști toți limba nemțească”.

Același lucru l-a constatat și un Englez, care, întorcându-se de la Țarigrad, a trecut prin București și a alergat cu mare râvnă la teatru ca să audă reprezentația în limba națională, dar auzind vorbindu-se nemțește și, mirat, întrebând de este așa de răspândită limba nemțească, a trebuit să i se spună adevărul. „Apoi aflând că din câți să află în teatru, numai a zecea parte pot pricepe, au zis că acest lucru, nu numai nu l-au văzut, în câtă lume au umblat, ci nici că crede că într’altă parte vor vorbi în teatru întru altă limbă, ci nu întru acea națională..” Golescu era de părere că dacă s-ar fin vorbit în teatru în limba națională, patru teatre ar fi fost puține pentru că în București văzuse multă lume.

Un prieten îi spuse lui Golescu „mirarea și râsul acestui Englez asupra teatrului”, iar acesta încheie cu cuvintele „Acuma nu am ce alt mai zice, decât că cel ce nu are mândrie națională, rămâne nesupărat”.

Constatând starea înfloritoare a țăranilor, a oamenilor proști din împrejurimile Vienii, citează exemplul unui cărbunar care văzându-și de treabă, ajunsese în timp de 40 de ani să facă nițică stare și să-și înzestreze copiii. Această constatare îl face să se întoarcă la starea țăranului român și să arate „pricinile pentru care birnicul Țării Românești, care lăcuiește într acel bogat și frumos pământ, este într-o sărăcie și întru o ticăloșie atât de mare, încât un strein este peste putință să crează această proastă stare”.

Nimeni nu se ocupă de el, nimeni nu-l vede, nici Domnul nici boierii, ci numai cei ce vin în numele stăpânirii să-l siluiască, să-l pedepsească și să împlinească birurile.

Iar pentru banii de bir, s-au urmat și pedepse grozave. „O! Se cutremură mintea omului când își va aduce aminte că făptura Dumnezeirii, omenirea, frații noștri, au fost câte zece așternuți pe pământ cu ochii în soare și o bârnă mare și grea pusă pe pântecile lor, ca muțcându-i muștele și țânțarii, nici să poată a să feri… Alți creștini, tot pentru dare de bani au fost spânzurați cu capu în jos, și alții iarăși închiși în coșare de vite, unde le-au dat fum, și alte multe asemenea pedepse”.

Se apără că nu exagerează, și spune că dacă nu e adevărat ceea ce spune, să-l împungă remușcarea că a scris o minciună, – „iar de au săvârșit-o un Român cătră frații lui Români, numai ca să se întoarcă cu bani mulți strânși, aducându-și aminte, împungându-l pe el cugetul, și de acum înainte părăsească-se de acele urmări”.

„Căci întrevăzând puterea bine făcătoare a presei, -condeile nu vor mai fi uscate, și asemenea urmări nu vor fi cunoscute numai duhovnicilor și suferite de pătimași, -ci condeiul va da în veleagul obștiei, atât urmările cele spre folosul neamului, cât și cele spre prăpădenia lui”.

Urmează apoi o pagină cu adevărat clasică, care poate sta alături cu celebra caracteristică a țăranului dată de Labruyere, poate mai puțin literară, dar mai dureros de adevărată:

„Aceste nedrepte urmări, și nepomenite peste tot pământului, i-au adus pe ticăloșii lăcuitori întru așa stare, încât intrând cinevaș într’acele ocuri unde să numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici gard împrejurul casii, nici car, nici bou, nici vacă, nici oaie, nici pasăre, nici pătul cu sămănăturile omului, pentru hrana familii lui, și în scurt, nimica: -ci numai niște odăi în pământ ce le zic bordeie, unde întrând cinevaș, nu are a vedea alt, decât o gaură numai în pământ, încât poate încăpea cu nevasta și cu copii împrejurul vetrii, și un coș de nuiele scos afară din fața pământuui și lipit cu balegă, – și, după sobă, încă o altă gaură, prin care trebue el să scape fugând, cum va simți că au venit cinevaș la ușă-i, -căci știe că nu poate fi alt, decât un trimis spre împlinire de bani, și el ne-având să dea, ori o să-l bată, ori o să-l lege și o să-l ducă să-l vânză, pentru un an, doi, și mai mulți, sau la un boierinaș, sau la un arendaș, sau la cine va găsi, ca el să-i slujească acei ani, și banii ce să dau pentru slujba acelor ani, să să ia pentru birul lui…”

„Și apoi, întrând cinevaș întru acele bordeie ale lor, peste putință era de a găsi pe trupurile lor și în casă lucru de zece lei; că și căldarea cu care o să-și facă mămăliga, nu o are fieșcine, ci sânt 5, 6 tovarăși pe una. Și când aceștia, din norocire, prindea de veste că vinea în satul lor zapciu, polcovnicu, căpitanu, mumbașir isprăvnicesc, mumbașir domnesc, fugea atât ei, cât și muerile lor, și copiii care putea fugi, prin păduri și pe munți, întocmai ca dobitoacele cele sălbatice când le gonesc vânătorii cu câinii!”

Golescu arată apoi pe larg starea administrației și cauzele destrăbălării ei, abuzurile nesfărșite provenite mai ales din pricina vânzării slujbelor Statului și a nestatorniciei lor, din arendarea veniturilor directe și indirecte, din împlinirea impozitelor, mai ales. Paginile acestea formează icoana cea mai credincioasă a regimului fanariot care adusese țările românești până în marginea prăpastiei. O înfățișare mai exactă și mai plastică a acestui regim nu se găsește în toată istoriografia românească.

G. Călinescu spunea despre Golescu: „Ca privitor de lucruri de artă și de frumuseți, Golescu este însă nici vorbă un primitiv, cu cât inferior rafinatului de Cantemir! El are înțelegerea țăranului care merge la bâlciu, sperietura de tot ce e mare și cu meșteșug”. Măsura lui estetică este ”stânjenul”. La Pesta a măsurat cu pasul o latură a unei piețe și și-a făcut socoteala că ocolișul tot va fi de 800 de stânjeni, acolo casele erau lucrate ”tot cu arhitectură”, dar mai ales dădeau ”venit” mare. Dintre toate curiozitățile din nu știm ce muzeu vienez i-a plăcut ce-a fost mai cu iscusință, adică pajura austriacă făcută din săbii și cuțite. Cine nu ar fi văzut această minune, venind la Viena, ar fi fost ”vrednic de pedeapsă”. Mormântul Arhiducesei Cristina făcut de ”scobitorul de piatră, Canova” îi place, însă îl descrie în amănunte, de unde se vede că prețuiește ca un adorator de icoane simbolul, nu forma. La fel cu ”cadrele”. La Belvedere a văzut o icoană lungă de cinci stânjeni, în mozaic, ceea ce i-a dat o înaltă idee despre valoarea ei. Tablourile sunt descrise cu mare uimire pentru ”asemănarea” lor, cu alte cuvinte pentru iluzia de adevăr. Îl oprește, bunăoară, ”o fereastră zugrăvită cu fofezele deschise”, cu un cap de om scos pe fereastră. Golescu nu are numai spiritul de panoramă, dar și sentimentalitatea ușoară a celor de jos. El crede că privitorii unui tablou care arată plecarea unui bărbat la război sunt obligați să se întristeze și dimpotrivă cei care văd scena întoarcerii să se înveselească și cum tablourile sunt la rând, privitorii și ai unuia și ai altuia să treacă pe rând prin cele două stări. ”Și fiindcă sânt puse amândouă într-o adae, și intrând se vede întâiu cea tristă, cu adevăr, toți câți o văd se întristează foarte, încât cei mai slabi lăcrămează. Apoi întorcându-se către cea veselă cadră, negreșit trebue să se bucure, căci atâta sânt de mult semuite cu patima întristării și a bucuriei omenești”.

La Luxemburg e un turn cu 170 de trepte, iar în firida lui un ticălos legat cu lanțuri de mâini și de picioare. ”Ticălosul” e o jucărie de lemn, totuși Golescu ne încredințează că ”privitorul îndestul să cutremură”. Criteriul stânjenului și lăcrămării îl duce călătorul în toate artele. În Triest a fost la teatru și ”înfățișarea”, adică piesa, a fost atât de ”simțitoare” încât multă ume se vedea ștergându-și lăcrămile, ceea ce nu ne vine să credem. La Veneția ochiul e atras tot de o mașinărie, de cei doi ”draci” de aramă care bat orele în turul ceasornicului. După o măsurătoare cu stânjenul a celor văzute ajunge la concuzia că ”au fost săvărșite cu mari cheltuieli”. În colo, orașul ă se părea fără aspect arhitectonicesc: ”Casele pe afară nu sunt frumos împodobite după obiceiul arhitectonicesc de acuma, ci în felurimi de făpturi din vechime, care frumusețea s-au pierdut-o; dar urmele se cunosc. Se cunoaște că au fost acest oraș un ce deosebit, se cunoaște că au lăcuit într’însul oameni mari, și că odată a dat pravilă în toată Evropa. Aci vede cinevaș feliurimea de isvoade de zidiri, vede muțime statue, încât poate zice omul, că fieșcare casă este o bucată de antică, pentru care aleargă oamenii prin țări, spre a le găsi și a le vedea, în odăi, dar toate acestea au plecat spre o așă dărăpănare, încât poate sămui acest oraș ca un om trecut de 100 de ani, pe carele după ce l-au lăsat toate puterile, și se află întru așa proastă stare, stă lângă el și un tânăr voinic și frumos carele privește, cum din zi în zi să dea bătrânului brânci în râpă”.

În zidirea unde locuia ”cel mai mare Doju” vede cadre, vede statui, pe care le prețuiește iarăși cu stânjenul, după scumpețe sau după mulțimea figuranților din ele. Orașele italiene le-a văzut foarte superficial. La Milano, unde n-a putut vizita într-o zi și jumătate măcar Castelul sforzesc, râămâne uimit de Dom, însă fiindcă e ucrat cu mult meșteșug și e mare (240 de stânjeni).

Mai sunt și alte motive de inferioritate pe care le relevează, insistând asupra alegerii greșite a marilor slujbași ai Statului, asupra lipsei lor de experiență, asupra vieții luxoase și destrăbălate a contemporanilor săi, asupra prigonirilor nesfârșite pentru hotaree moșiior, asupra lipsei de cultură a preoților, care trebuie să fie adevărații educatori ai poporului, și altele.

Dar crede că acum, „vremea este ca toți de obște, de la cel mai mare până la cel mai mic, să hotărâm să ne desbrăcăm de această streină haină și să ne îmbrăcăm cu haina milostivirii, a unirii și a virtuții, hotărând să slujească Patrii după cum slujesc în toată Europa”.

„Și atunci, și noi și fieșcine, vom câștiga adevărata cinste și fericire, și norodul peste puțini ani negreșit va ajunge întru acea stare, întru care să află noroadele a ceilalți Europii…”

Patria! – cuvântul acesta îl scrie de cele mai multe ori cu literă mare, – acesta este gândul care trebuie să adune pe toți cei cu cugete bune.

Prin buna ei credință, prin naivitate această carte e o lectură plină de delicii, fără a fi lipsită pe alocuri de fiorul poeziei. Căci tocmai din pricina simplității, Golescu e în stare de simțiri mai proaspete în fața priveliștii lumii occidentale. Cu incapacitatea lui de a se analiza, de a-și da seama de valorile țării lui, el cade în extaze profunde la cele mai neînsemnate lucruri, așa cum boierii, tovarășii lui de clasă socială, se năruiau turcește la un cântec de lăutar. Sunetul, nu mai puțin complicat, al unor clopote, se propagă în sufletul lui cu mari dureri lirice. ”Au noao copote – zice el de catedrala din Berna – pe care trăgându-le cu meșteșug, nu fac numai sunete de clopote mari sau mici, ci fac o armonie foarte plăcută urechilor dimpreună jalnică și grozavnică”. Descrierea Schonbrunnului dă o pagină rară de poezie orientală, cu evlavii și uimiri, cu turburări exprimate naiv, de un sălbatec, rudimentar verlainianism:

„A aceștii grădini frumusețea, peste putință este de a putea cinevaș să-i facă descrierea făr de greșeală. Atât numai pociu zice că, un om care întâiaș dacă va intra, după puterea sau mulțimea simțirii sufletului, negreșit una din trei trebue să i se întâmple, adică că: sau întristat fiind și întrând întrânsa poate să se bucure; sau vesel fiind, când au intrat poate să se întristeze, sau deși nu va fi fost stăpânit, nici de întristare, nici de bucurie, una dintre amândouă trebue să-l coprinză; scăpare de a avea, este peste putință…

Acum este un mare lăcaș împărătesc și cu mulțime odăi împrejurul zidului curții, unde zic că încape 10.000 oaste, cu toate ale lor trebuincioase.

Pe supt acest lăcaș împărătesc trece norodul slobod întru această grădină, unde vede un ochiu de grădină limpede, făr de copaci, numai cu loze și cu flori, lungul peste 20 stânjeni, și latul pe jumătate. La isprăvitul acestor două sute de stânjini, unde să începe cam deal, un havuz împrejurat cu zid de piatră, mare ca de 50 stânjini lungul, și 30 latul, plin de feliurimi de pește, din care cel mai mult ca fața argintului, și roșii ca para focului. Din sus la margina acestui havuz, o zidire de piatră, asipra căriia doi cai de mare, a cărora mărime este îndoită decât cel firesc ca de pe uscat; asupra acestora, călări două Nireide și acestea de două ori mai mari decât trupul unii mueri, și prin prejurul lor multe alte dobitoace, și toate acestea de piatră. Dintru această zidire drept înainte, încet încet să face deal destul de nalt, și tot limpede făr de copaci, asupra căruia este un foișor mare, și tot de piatră, și deasupra învălit drept cu lespezi, și cu stâlpi mulți, frumoși și toți de piatră, și cu scări de două părți; la ale cărora începere sânt 4 mari postamenturi care au asupră-le 4 statue; trupurile lor de două ori mai nalte decât un om nalt, îmbrăcați cu toate acele vechi haine ostășești din vremea Romanilor, și împresurați de multe dobitoace sălbatice, cum și leul tocmai în mărimea lui. Și toate acestea tot de piatră. Într’acest foișor este și un pat cu meșteșug, pe care șăzând omul cu răpeziciune îl sue deasupra învelișului unde are o vedere minunată; văzând toată grădina aceasta limpede ce am zis, și împotrivă lăcașul împărătesc, și celelante grădini; pentru care mai nainte voi vorbi, și toată Viena cu mărimea câmpiilor.

La dreapta și la stânga acestui limpede ochiu de grădină, sânt multe postamenturi cu statue, tot de deosebiți oameni din vremea Romanilor.

La spatele acestor statue, copaci foarte nalți, deși și tunși. Acest ochiu de grădină curat cu aceste statue la două părți și la spatele lor, aceste două înnălțate zidiri de copaci la un cap: palatul împărătesc, prin care întră lumea, la celalant cap, pe munte pridvorul, la mijloc havuzul cu celelante felurimi de loze, pricinuesc privitoriului o mare mirare, dar veselă, bucuroasă și de desfătare; (căci am zis că sânt locuri care pricinuesc și întristare). La dreapta a toatii aceștii lungimi de grădină, alt feliu de grădină, cu mai multă mărime, dar tot de copaci, cu feliurimi de alee, unele iar de copaci mari tunși ca zidul; altele boltite, de tot întunecoase, și altele cu copaci mari rari, și de la un feliu de alee, până la alta, feliurimi de grădini în multe chipuri făcute și cu mare socoteală. Căci la o parte uitându-se cinevaș, vede întru acea cuprindere de copaci, o bucată de grădină mare, limpede și slobodă la vedere, în feliurimi înfrumusețări de loze, cari pricinuesc veselie; și întorcându-se la celalantă parte, întristarea și posomorârea trebue să-l coprinză, căci se află întru o întunecoasă pădure întocmai ca noaptea, cu feliurimi de figuri și șăderi ascunse, și alte lucruri, care toate aduc întristăciuni și gânduri amestecate”.

Nu mai puțin solemnă și noroasă de nedeslușite emoții, desfășurate într-o bună gradație, este descrierea căderii Rinului:

„Cale de un ceas departe începe a să auzi un zgomot cu o oareș care duduială, ce se pricinuiaște din răpedea aruncătură a Rinului; dar aceasta este nimic, pe lângă mirarea și sfiala cu plăcere ce coprinde pe om, când vine lângă aruncătură-i și împotrivă-i și vede că dintr-o nălțime de 10 st. și lățime 35, să aruncă apa jos, fiind strâmtorată din partea dreaptă de un munte de piatră asupra căruia este zidită o cetățuie, și în veci toată zidirea să cutremură, și din stânga de alt munte mare… Printr’acești 2 munți curgând gârla Rinului în înălțimea ce am zis, și având tocmai la muchea mărginii, unde cade apa, alte 2 colțuri de piatră ce es din lumina apii ca de 3 st., – să desparte curgerea în trei limbi, tocmai în locul repeziciunii și căderii, unde strâmtorându-să curgerea apii, ia o iuțeală grozavnică și necrezută la cel ce nu au văzut-o; aciia să pricinuește acel înfricoșat sgomot, și jos în căderea apii, ne mai văzându-se curgerea de gârlă, ci în toată lățimea o albă spumă ca zăpada umflată și prin repeziciune aruncată foarte departe. Și de jos, iară din pricina loviturii în apă cu așa iuțeală, se ridică un nor întrupat de acele mărunte stropituri peste toată acea lățime, stând în veci acel nor în văzduh, predidind totdeauna alte stropituri pe cele ce cad. Și această priveală iarăș îș are vremea, căci este de 10 ori mai pre sus de a o vedea cinevaș spre sară, când lovesc razele soarelui în tot cataractul; din care pricină și să cunoaște cât de mare și nalt este acel nor pricinuit de stropituri, și acea spumă ce este pe locuri groasă, și pe la alte supțire, petrecând-o iarăș razele soarelui face o vedere, pe care eu n’am putere de a o descrie”.

Putem spune că aceasta este cartea omului de inimă, a profundului observator, a patriotului fără seamăn, carea a fost Constantin Golescu.

Este greu de susținut că Dinicu Golescu este „primul român modern”, cum scrie Pompiliu Eliade, dacă îl asociem la seria istorică și culturală deschisă de Școala Ardeleană. Cert este că el este primul boier român care și-a depășit condiția socială întrucât a văzut noua direcție pe care trebuie s-o adopte societatea românească. Pe Dinicu îl definește curajul de a accepta noile prefaceri din Europa ca elemente de progres, și de aceea judecă totul plecând de la civilizația modernă. Prin Însemnare a călătoriei mele, ca și prin activitatea sa, Golescu apare ca un model de om modern, recrutat din rândul clasei conducătoare. Este exemplar pentru modul în care respinge, în numele unor noi idealuri, comportamentul și viziunea propriei clase. Modernizarea ar fi realizabilă numai prin impulsul pe care trebuie să-l dea boierii, în dezvoltarea potențelor poporului român de origine nobilă, cu un trecut glorios care trebuie scos din decăderea în care a căzut.

Constantin Schifirneț spunea: „Concepția lui Golescu se înscrie în problematica teoriei formelor fără fond din altă perspectivă, aceea a valorificării raportului cu celălalt (contactul cu Apusul) spre beneficiul societății. El nu este critic cu autoritățile străine văzute, dar este foarte aspru cu tot ce se întâmplă în Țara Românească, întrucât scopul său este de a arăta marele decalaj de civilizație dintre români și Europa”.

Se poate afirma că Dinicu Golescu este adevăratul întemeietor al ”genului” jurnalului de călătorie în literatura română. El n-a avut cum să cunoască însemnările de același fel făcute înaintea lui, deoarece acestea au fost date tiparului mult mai târziu. Numai așa se explică de ce afirmă cu tărie că ”la noi nu s-au văzut o acest feli de carte”.

Însemnarea este unul dintre cele mai impresionante documente contemporane cu privire la abuzurile săvârșite de unii boieri, iar înfățișarea țăranului transformat în troglodit, trăind în mizerie și urmărit veșnic de teama că trimișii stăpânirii vor veni să-i mai ceară bani, este de-a dreptul sfâșietoare. Golescu atestă însă în cartea sa și stadiul incipient al formării opiniei publice („veleagul obștii”), care începe să reacționeze în fața acestei stări de lucruri. Transformările pe care le dorește în mentalitatea publică și privată și în sistemul de guvernare sunt, de fapt, radicale și realizarea lor ar fi însemnat o adevărată revoluționare a instituțiilor sociale.

În tot programul său, destul de detaliat, vizând principalele categorii sociale ale vremii, învățătura (prin școală, dar și prin teatru și răspândirea culturii în general) ocupă locul central. Prin această trăsătură raționalistă și „pedagogică” și, în general, prin centrele sale de interes specifice, ca și prin unele dintre procedeele de punere în pagină, Golescu inaugurează o tradiție a jurnalului de călătorie românesc care, deși evident legată de iluminism, va fi ilustrată și de autori din generația următoare: Gheorghe Asachi, Timotei Cipariu și George Bariț. (crispedia.ro)

Însemnare a călătoriii mele a constituit un model pentru scriitorii din veacul trecut ca: Ion Codru Drăgușanu (Peregrinul transilvan), Nicolae Filimon (Excursiuni în Germania meridională), Vasile Alecsandri (Călătorie în Africa) și Dimitrie Bolintineanu (Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, Călătorii în Asia Mică).

Capitolul III

Conform Dicționarului explicativ al limbii române termenul de „complex” reprezintă „un format din mai multe părți, care întrunește în sine mai multe laturi sau elemente diferite”, în timp ce „complexul de inferioritate” este „un sentiment de neîncredere în forțele proprii, care se formează de obicei în copilărie, uneori în legătură cu o dificiență fizică sau psihică”.

Complexele culturale ce se leagă de ideea de europenitate sunt „complexul Dinicu Golescu”, „expresie a unei nostalgii funciare”, de care vorbea Adrian Marino, „complexul Cioran”, „care absolutizează fascinația negativă a ideii europene din perspectiva neantizatoare a unei culturi mici”, „complexul Eminescu”, „care este unul grav și demn, de sincronizare prin organicism, la care se adaugă „non complexul Brâncuși”, sculptorul care luase cu sine în Franța „formele arhetipale românești”. Aspirația culturii românești spre un „Centru axiologic identificat cu europenismul” este, în viziunea lui Mihai Cimpoi încărcată și de valențe metafizice, având semnificația „unei obțineri a valorii de ordinul evidenței, a unei identități universale”.

În Carnete europene, Adrian Marino afirma că orientarea fundamentală constă în asumarea și în depășirea a ceea ce el ar numi „complexul Dinicu Golescu” latent nu numai în orice călător român cultivat, dar infuz în întreaga conștiință culturală română modernă. Notele acestui „complex” ar fi: 1. Conștiința unei deosebiri foarte variabile de civilizație, cultură, standard economic, moravuri; 2. Permanenta comparație critică („nu ca la noi”); 3. Impuls de mare progres și reformă prin imitație și emulație, în spirit profund patriotic („luminare”, „deșteptare”, „folosul neamului”). Definiția lui Dinicu Golescu „speriat” de occident, obsedat doar de aspectele materiale ale civilizației măsurată în „stânjeni” este caricaturală și înfirmată de Însemnare a călătoriei mele făcute în 1824, 1825 și 1826, de substanța și orientarea sa ideologică, mereu actuală fie și ca punct de reper inițial, într-o formă sau alta.

Primul autor care prezintă coerent complexul decalajului dintre europeni și români este Dinicu Golescu. Contactul cu Apusul l-a transformat într-atât, încât devine un agent al modernizării. Însemnare a călătoriii mele este prima lucrare de analiză critică a societății românești prin comparație cu civilizația europeană.

Relatarea călătoriei se realizează prin antiteza întunecat-lumină, civilizat-barbar. Țara Românească este cea întunecată, în timp ce Europa ar fi cea luminată. Golescu observă dependența românilor de străini până și în ceea ce privește cunoașterea țării prin intermediul scrierilor în alte limbi: „Mulțimea de istorii ale Țării Românești se află în Evropa scrise în limbile ei, și în limba românească, dar tot de streini, iar de vreun pământean al acestei țări făcută, nu să pomenește”. Autorul deplânge înapoierea țării lui, în comparație cu apusul. Boierul muntean își pune speranța în tinerii ce au studiat „în Evropa cea luminată”, care vor lumina poporul cu învățăturile lor.

Chiar dacă au trecut aproape 200 de ani de la scrierea primului jurnal de călătorie, trecerea timpului nu a șters imaginea unui boier precum Dinicu Golescu, acesta stârnind interesul a numeroși scriitori, printre care și Adrian Marino. Acesta afirma că Însemnarea lui Golescu i-a fost model în realizarea propriei călătorii pe care a intitulat-o Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1969-1975, doar că acum confruntarea de șoc la călătorii intelectuali a dispărut demult, ”complexul” a evoluat primind nuanțe particulare. Într-un interviu realizat de Mircea Iorgulescu Marino afirma: „Nu uitați că una din cărțile mele se cheamă Însemnare a călătoriei mele! Aproape am pastișat titlul cărții lui Dinicu Golescu”. Acesta spunea că a trăit senzația identică a lui Golescu, și anume șocul civilizației, șocul patriotic.

Reacții noi, unele de mare sensibilitate și finețe, au devenit inevitabile. O depășire a ”complexului Dinicu Golescu” se constată în primul rând prin această sublimare intelectuală, urmată de un transfer la polul opus, prin comparații critice în sens invers: de la noi spre ”Evropa”. Mitul și mirajul ”Europei” la adevărații întelectuali români a dispărut. În această perioadă de profunde răsturnări de optică și perspectivă, când o lume întreagă refuză tot mai hotărât ierarhiile și definițiile tradiționale, gestul de independență spirituală devine o manifestare organică, expresia firească a unei noi mentalități ”europene” și ”internaționale”.

„Complexul european” este directa urmare a „complexului de inferioritate” izvorât din conceptul „culturii mici” românești, suprapus, la rându-i, peste „imperativul europocentrării și al globalizării impulsionat dinăuntru și din afară, constituindu-se între o realitate concretă și o proiecție utopică și ideală”. Eseistul basarabean Mihai Cimpoi observă că din acest bizar complex s-au conturat două feluri de reacții, ca două modele: „unul adamic, natural și altul golemic, artificial”. Acestea, la rându-le, au creat mai multe atitudini relaționale față cu Europa. Prima a dezvoltat-o Dinicu Golescu, după călătoria lui în Occident, în cartea Însemnare a călătoriei mele. Destoinicul boier valah a fost atât de impresionat de cele descoperite în țările din vest, încât, întors în țară, a trecut la o intensă activitate de reformare culturală după model european, impuls preluat de generația pașoptistă, dar cu spiritul critic impus de direcția Daciei literare. Adrian Marino a numit reacția aceasta „complexul Dinicu Golescu”, pe care Mihai Cimpoi îl include în modelul natural, adamic, evoluat fie către „sincronizarea gravă și demnă” din ceea ce criticul numește „non-complexul Eminescu”, culminat în „non-complexul Brâncuși”, cu influență radicală în evoluția sculpturii moderne, fie către mimetismul conceptualizat de Eugen Lovinescu sub eticheta de sincronism. La polul opus, s-ar situa „complexul Cioran”, cu fascinația lui negativă, „neantul valah” determinându-l la o lepădare totală de cultura românească și adoptarea, prin creație, a limbii franceze. Ce-i drept, „complexul Cioran” ar merita o discuție aparte, căci nu este deloc simplu, nefiind confirmat de o ruptură ontologică radicală, altminteri, imposibilă, căci el n-a făcut, după propria-i mărturie, cunoscută de Mihai Cimpoi, decât să universalizeze o latură a eminescianismului (din Rugăciunea unui dac) în filosofie kynică de expresie franceză.

Se poate spune că Europa autentică are atâtea Centre câte națiuni și culturi are. De chestiune a fost frământat, aproape toată viața, și Adrian Marino. În Pentru Europa (1995), Marino a încercat să rezolve controversele dintre „autohtoniști” și „europeniști” printr-un program în patru puncte: „1. O afirmare energică a «Europei» și a adeziunii la acest ideal dintr-o perspectivă românească, printr-o asumare implicit personală; 2. Un punct de vedere «european» corespunzător momentului istoric pe care-l parcurgem; 3. O atitudine și un stil militant prin propagarea de idei active și, uneori, polemice, exprimate în mod civilizat și urban, polemică exclusivă de «idei», și nu de «persoane»; 4. A aduce în sfârșit – figurat vorbind – «Europa acasă», prin cât mai multe idei, valori și atitudini tot mai asimilate cunoștințelor noastre. A fi în același timp «român» și «european», în toate domeniile de activitate și cu toată convingerea și energia, constituie programul de bază.”

Europa concepută de cei grăbiți cu „integrarea” și cu demolarea valorilor autohtone, avertizează Mihai Cimpoi, este un produs utopic, croit și impus de aparente „necesități istorice stringente”, fără negocieri favorabile României, ca și cum integrarea ar fi lipsa oricărei alte soluții, impusă de un soi de imperativ categoric. Istoricul literar Theodor Codreanu spunea că o asemenea grabă, „alimentată și de toate complexele noastre și de uitarea propriului nostru europenism”, ne silește să abandonăm orice spirit critic, prezent, în schimb, la mari spirite precum Ortega y Gasset (v. Unitatea și diversitatea Europei), pentru care adevărata Europă „afirmă mărcile particularităților naționale și totodată aruncă într-o zonă incipientă plină de incertitudine o identitate europeană sintetică” . În schimb, la noi, partizanii europenismului fără condiții trăiesc cu iluzia că deja există o identitate europeană sintetică, opusă celei românești care trebuie abandonată. Mihai Cimpoi găsește însă și în rândul postmoderniștilor voci lucide, care nu-și fac iluzii cu privire la „organicitatea” apriorică a Europei.

Interesante, în acest sens, sunt observațiile critice ale lui Radu G. Țeposu dintr-o carte apărută în 1996, la Craiova – Revenirea în Europa: „Europa nu este o civilizație în sens istoric, ci într-unul eminamente comportamental. Cultura ei este eclectică. Civilizația sa, de asemenea. Devenit simbol al ieșirii din barbarie, spiritul european a ajuns, deseori, și semnul neliniștii anxioase, al convulsiei și al angoasei. Îi lipsește spiritului european, virilitatea, robustețea. Europa e mai degrabă reflexivă și artistă decât pragmatică și abilă. Este inconsecventă și agitată, n-are strategii de durată. E lipsită de spirit mesianic.” Toate acestea o fac vulnerabilă în fața altor civilizații și gata să cadă în fața unor ideologii totalitare, cum s-a întâmplat în secolul al XX-lea, sau, mai recent, în fața expansiunii și migrației islamice. Or, fervoarea „integrării” noastre, fără condiții, sesiza același Radu G. Țeposu, nu-i altceva decât „o exacerbare până la nevroză a idealului sincronizării de altădată”.
Mihai Cimpoi crede că ne-ar fi de folos imaginea lui Nietzsche asupra unei Europe policentrice, nu eurocentrice, o Europă care să se revendice deopotrivă din creștinism (recuzat de autorul lui Zarathustra), dar și din izbânzile spiritului grec. Apoi, întrucât europenismul s-a fundat și pe cultură, Nietzsche și-a pus întrebarea pe care cultură se va întemeia Europa unită? Soluția lui a fost tot spiritul grec. Pentru Mihai Cimpoi, la acesta trebuie adăugat, în ceea ce ne privește, romanitatea dacică românească: „Faptele noastre culturale concrete dovedesc că europenismul e codificat genetic în ființa noastră marcată de o romanitate iubitoare de luciditate, de exactitate geometrică, adică de ordine, de limpezime. Europenismul este esențialmente un dat ontologic al românismului.” Cu alte cuvinte, europenitatea românească este un măr de aur de găsit acasă, după călătoria inițiatică în labirintul Europei occidentale. Urmează argumentația finală: „În spiritul vechilor greci creatorii noștri exponențiali au avut o viziune asupra lumii prin plinurile ei. O voință irezistibilă de sinteză, prin excelență europeană, cultura română a materializat-o într-un permanent spirit umanist, enciclopedico-titanian de la Nicolae Milescu Spătarul și Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion Heliade Rădulescu și Nicolae Iorga până la – să zicem – George Călinescu, Vasile Pârvan, Lucian Blaga și Constantin Noica. Eminescu e un european în substanța viziunii sale de mare poet al ființei, viziune care urcă pe o largă scară ontologică ce însumează întreg spectacolul heideggerian al arătărilor/ascunderilor firii. Fundamentala temă a lumii ca teatru (theatrum mundi) este abordată cu nuanțe ale înțelegerii românești de Creangă, Caragiale și Ionescu, acesta impunând formula absurdului. Organicismul românesc este contribuția noastră adâncă la reprezentarea europeană a mersului istoriei, evoluției formelor și înnoirii revoluționare a fondului. Camil Petrescu concepea realitatea necesară ca pe un «sistem existențial», iar Liviu Rebreanu a realizat prin cele mai bune romane ale sale (Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraților) o sinteză a ființei cu «dinamismul și fluiditatea» și cu totalitatea «viului» printr-un «realism al esențelor». Am participat la impunerea celor mai importante paradigme ale modernismului și postmodernismului: trecerea de la modelul imitativ la cel meta-ficțional și non-ficțional, de la paradigma totalității la cel pluralist și fragmentarist, de la cuvânt la ne-cuvânt și tăcere (Lucian Blaga și Nichita Stănescu sunt exponenții acestei direcții). Am făcut filosofie a culturii (prin Blaga, Uscătescu), am dat lumii poate cel mai mare mitograf (Mircea Eliade) și cel mai mare lingvist (Eugen Coșeriu)./ E mult, e puțin pentru a demonstra europenismul nostru esențial?”

Faptul că Însemnarea lui Golescu construiește o utopie cu scop didactic și trasează un program de reformă a țării n-a scapat comentatorilor, ba chiar, la centenarul aparitiei sale, Perpessicius observa într-un articol din „Universul literar” ca „Dinicu Golescu a presarat aceleasi gânduri de programa sociala si în prefetele altor lucrari, precum în Adunare de tractaturi, Adunare de pilde bisericesti si filosofesti sau în Elementuri de filosofie morala…” De aici si pâna la a crede ca ea a avut un rol efectiv în evolutia „spiritului public” al contemporanilor nu era decât un pas si rafinatul iubitor de literatura care a fost Ion Pillat l-a si facut, scriind într-un text altfel comprehensiv ca „pe vremuri, cartea lui C.Golescu a fost pilda si învatatura pentru contemporanii autorului” (Opere, VI, p.220). Vorbind mai aproape de noi de notele de calatorie ale lui G.Barit, profesorul clujean G.E.Marica le atribuie aceeasi „vâna educativa ca si la Dinicu Golescu” si crede si el ca „se poate chiar vorbi de o filiatie literara, caci e de neconceput ca scriitorul nostru ardelean sa nu fi cunoscut jurnalul de calatorie al celui muntean” (G.Em.Marica, Notele de calatorie ale lui G.Baritiu, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, VI, 1963, p.123). Si asa mai departe. Din pacate însa n-a fost asa.

Cartea de calatorii a lui Dinicu Golescu trebuia sa convinga pe decidentii politici, boierimea din primele cinuri, ca modelul occidental merita sa fie urmat. Cu diplomatie si cu exemple variate, apelând la dovada prosperitatii si a frumusetii acestei societati admirate, cititorii la care se gândea Dinicu Golescu în 1826 urmau sa accepte o serie de schimbari, sa renunte la o parte din privilegii. Dar desi cartea are acceptul cenzorului G.Petrovici de la tipografia din Buda din 2 septembrie 1826, ea n-a fost tiparita imediat, asa cum o arata faptul ca în ultima parte a celei de a treia calatorii sunt mentionate explicit date ulterioare: la 10 octombrie 1826, autorul se afla în „craiia Vitemberg” (regatul Würtemberg), iar la 20 noiembrie se afla din nou în Viena, dupa ce fusese în Elvetia si în Bavaria. Cartea nu putea sa apara deci înainte de începutul anului 1827, când a si fost probabil tiparita, fara sa fie însa pusa în circulatie. O instanta superioara cenzorului Petrovici, Oficiul gremial de revizuire a cartilor, cere la 18 dec.1827 sa fie oprita difuzarea ei pentru ca ar cuprinde o informatie daunatoare statului: paricidul din familia contelui Beleznay. În fine, probabil la începutul anului 1828, se admite punerea cartii în circulatie, cu recomandarea ca editiile ulterioare sa excluda pasajul respectiv. Desi este mentionata în doua publicatii contemporane, adica în prefata lui V.Popp la Psaltirea în versuri a lui Pralea, din 1827, si în editorialul lui Heliade din primul numar al „Curierului românesc”, din 8 aprilie 1829, Însemnarea calatoriei lui Dinicu Golescu n-a circulat, practic, în public si n-a ajuns la cititorii carora le era destinata.

Oferite, probabil, chiar de catre autor (Vasile Popp nu putea avea cartea altfel, pentru ca nu fusese pusa în circulatie în 1827), cele doua exemplare aflate la originea mentiunilor respective nu atesta raspândirea cartii. Daca tinem sema si de faptul ca unul dintre cei doi, Heliade Radulescu în Cuvântul rostit la înmormântarea lui Dinicu Golescu, în octombrie 1830, nici nu mai pomeneste Însemnarea între operele raposatului, putem spune mai degraba ca dimpotriva, cartea a fost ocultata si tinuta în rezerva: ea mai este pomenita în deceniile urmatoare de doua sau trei ori, doar din auzite (Kogalniceanu nici nu stie exact cine este autorul: în 1839, într-un text manuscris, vorbeste de „un voyage en Allemagne par Radu Golesco”). Prima mentiune a cuiva care o vazuse este a lui Gr.Tocilescu din 1875, pe baza unui exemplar cumparat la Praga si apoi, cu largi extrase, de M.Gaster, în 1885. Abia de atunci se poate vorbi de circulatia cartii, adica la mai bine de jumatate de secol de la tiparirea ei.

Este evident ca ceea ce Dinicu Golescu considerase util si posibil la sfârsitul anului 1826 nu mai era acceptabil si oportun în 1827 si 1828. Acesti ani sunt cei ai pregatirii si reluarii ofensivei rusesti catre vest, prin razboiul care continua pe cel încheiat în 1774. Acest al doilea pas catre realizarea planului de înfaptuire a Rusiei mari începe prin incursiunea cazacilor în Iasi, care îl ridica pe domnitorul Ionita Sandu Sturdza, în aprilie 1828, si se termina în septembrie 1829 prin pacea de la Adrianopole în virtutea careia se instituie ocupatia principatelor de catre Rusia pâna la plata datoriei turce de razboi. Sub supravegherea si cu aprobarea Rusiei se va elabora si corpul de legi denumite Regulamentul Organic, încheiat în martie 1830. Este evident ca în conditiile razboiului si ale ocupatiei rusesti, proiectul de dezvoltare si modernizare a tarii pe care îl propune Dinicu Golescu nu mai are sorti, nici de izbânda si nici macar de discutie; chiar daca unele puncte coincideau, concurenta pe care scrierea lui Dinicu Golescu ar fi facut-o demersurilor administratiei rusesti conduse de generalul Pahlen si apoi de Kiselev n-ar fi fost privita cu ochi buni si poate nici îngaduita de noii administratori. Dinicu Golescu, a carui atitudine era oricum favorabila rusilor si nu turcilor, a preferat sa puna la pastrare planurile sale si sa lucreze prin intermediul unor proiecte culturale limitate, dar cu bataie lunga: înfiintarea gazetei pe care o va conduce emulul sau Ion Heliade Radulescu, a unor scoli în tara si în Bucuresti, între care una pentru fete, sustinerea activitatii Societatii literare din Bucuresti s.a. Moartea timpurie opreste nu numai opera sa institutionala, dar lasa în uitare si pe aceea scrisa, în care Însemnare a calatoriei mele era înca nedifuzata. Apare astfel la începutul epocii moderne a tarii procedeul ocultarii literaturii din motive politice, de o lunga si trista istorie, care se adauga altor accidente de parcurs.

Dincolo de cacofonii, repetitii, dezacorduri, limbajul lui Dinicu Golescu

este atractiv. Cartea ofera imaginile Europei si ale Tarii Românesti asa cum se

reflectau în gândirea si constiinta unui român luminat.

Calatoria i-a produs lui Dinicu Golescu un soc cultural din care si-a

revenit rapid datorita luciditatii sale. El a înteles ca tara sa a ramas cu mult în urma

altor tari europene si ca trebuie sa se iasa din aceasta stare.

Daca, în zilele noastre, un calator ar porni pe drumurile europene

strabatute de Dinicu Golescu, n-ar fi tot atât de socat. În cei 180 de ani trecuti de la

scrierea cartii, ce s-a întâmplat cu decalajele? Desigur decalajele nu mai sunt tot

atât de mari. Totusi, inundatiile catastrofale, care au avut loc în ultimii ani în

România, au scos la iveala situatia caselor din satele noastre. Foarte multe case

sunt construite din chirpici si paianta. Unele sate arata jalnic, cu case mici acoperite

cu diferite mteriale, acoperisul semanând cu un mozaic. Multe garduri sunt facute

din felurite materiale, uneori, din ceea ce au arunca altii. Mergând cu trenul, îti dai

seama ca urmeaza un sat dupa imensa cantitate de gunoi aruncata pe terenurile

învecinate cu calea ferata sau pe malurile apelor. Înca nu stim sa gestionam

problema resturilor menajere si altor deseuri. Exista, totusi, multe sate frumoase în

care oamenii gospodari si-au ridicat case trainice, unele chiar falnice, având si

constructii auxiliare pentru pasari si animale.

Situatia drumurilor nu se prea deosebeste de aceea din 1826, chiar daca

asazi avem autostrazi. Sa ne gândim la strazile din capitala sau la autostrada

Bucuresti-Pitesti. Marele sociolog englez, Herbet Spencer, scria la sfârsitul

secolului al XIX-lea, ca o societate cu cât este mai evoluata, cu atat drumurile sale

sunt mai durabile, mai drepte, mai ramificate.

Desi ne-am întors la capitalism, nu respectam legile economice obiective

ale acestei societati. În comertul exterior, balanta de plati este deficitara, exportam

materii prime, ca si pe vremea lui Dinicu Golescu. Stam bine în domeniul culturii.

Avem teatre în limba româna si în limbile minoritatilor, avem muzee cu diferite

tematici, avem sali de concert si sali pentru amenajarea expozitiilor. Actorii,

muzicienii, pictorii, sculptorii nostri sunt la nivelul celo europeni. Uneori, îi

depasesc pe acestia.

Învatamântul de toate gradele pregateste tineretul în conformitate cu

cerintele actuale. Este adevarat ca dotarea tehnica din domeniul laboratoarelor de

cercetare este ramasa în urma. Multi tineri dotati pleaca în diferite tari din Europa

si de pe alte continente, contribuind, acolo, la dezvoltarea stiintei. Nimeni nu-si

pune problema – daca este moral sa preiei, gratis, atâta materie cenusie. Doar exista

dreptul omului la libera circulatie! Putem sa nu-l respectam?

Sa speram ca, în viitor, vom putea depasi decalajele fata de tarile vesteuropene

în domeniul economic, în amenajarea teritoriului, în cultivarea

pamântului, în nivelul de civilizatie.

Nota: Toate trimiterile din text sunt din Dinicu Golescu “Însemnare a calatoriei

mele Constantin Radovici din Golesti facuta în anul 1824, 1825, 1826”, Editura

E m i n e s c u , Bucuresti, 1971.

Capitolul III

Reprezentant de seamă al iluminismului românesc

Evoluția lui Dinicu Golescu de la mentalitatea tipic feudală, până la o concepție veritabil demofilă este rezultatul unui proces complex, expicabil printr-un șir întreg de factori, și anume: tradițiile patriotice și umanitariste din familia sa, instrucția școlară primită la Academia grecească din București, lecturile lui ulterioare, circulația pe teritoriul nostru a operelor unor reprezentanți de seamă ai iluminismului francez, atitudinea lui față de mișcarea revouționară a lui Tudor Vladimirescu și, în sfârșit, contactul direct cu realitățile sociale din țările occidentale, aflate în dezvoltare capitalistă. Aceste premise pot oferi o interpretare științifică a gândirii filosofice a lui Dinicu Golescu și pot explica existența ideilor iluministe, prezente nu numai în jurnalul său de călătorie, ci și în prefețele și originalele note care însoțesc toate traducerile sale imprimate în 1826-1827.

Programul, expus în scrierile sale, uneori complet, alteori doar schițat, este menit, în concepția autorului, să înlesnească progresul în toate domeniile vieții economice și sociale; negoț slobod, valorificarea bogățiilor subterane, prelucrarea materiei prime în țară, agricultura rațională, dezvoltarea căilor de comunicație terestre și fiviale, reforma agrară, secularizarea averilor mănăstirești, deschiderea unor instituții de învățământ superior, fondarea de teartre în limba națională, crearea de spitale, înmulțirea școlilor, reînființarea armatei naționale, îndepărtarea luxului etc.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Dicționare

• Dicționarul explicativ a limbii române, Ediția a II-a, București, Editura „Univers Enciclopedic”, 1996

• Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979

• Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura „Univers Encicopedic”, 2005

• Sasu, Aurel, Dicționarul biografic al literaturii române (DBLR), A-L, Editura „Paralela”

Lucrări de specialitate

• Cartojan, N, Istoria literaturii române vechi, postfață și bibliografii finale de Dan Simonescu, prefață de Dan Zamfirescu, București, Editura „Minerva”, 1980

• Golescu, Dinicu, Însemnare a călătoriii mele făcută în anul 1824, 1825, 1826, București, Editura ”Eminescu”, 1971

• Golescu, Dinicu, Însemnare a călătoriii mele făcută în anul 1824, 1825, 1826, Ediție îngrijită, prefață și tabel cronologic de Gheorghe Popp, Editura „Biblioteca pentru toți”, pdf.

• Golescu, Constantin, Însemnare călătoriei mele în anii 1824, 1825 și 1826, cu o prefață, indice de lucruri și de cuvinte de Petre V. Haneș (profesor secundar), București, Editura „Minerva”, 1915, pdf.

• Golescu, Constantin, Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărită din nou și însoțită de o introducere de Nerva Hodoș, București, Tipografia „Cooperativa”, 1910, pdf.

• Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol. I, ediție revizuită, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997

• Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol. I, București, Editura „Minerva”, 1990

• Marino, Adrian, Carnete europene, Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1976

• Popp, Gheorghe, Dinicu Golescu, Editura „Tineretului”, pdf.

• Schifirneț, Constantin, Formele fără fond, un brand românesc, București, Editura „Comunicare.ro”, 2007