Frauda Financiara Si Frauda Fiscala

CAPITOLUL I

Frauda financiara si frauda fiscala – COMPONENTE

1.1. Considerații generale privind frauda fiscală și frauda financiară

1.1.1. Definirea evaziunii fiscale și a fraudei fiscale

Obiectivul performanței bugetare impune necesitatea ca sistemele fiscale să se bazeze pe respectarea principiului echității fiscale, în vederea asigurării egalității tuturor contribuabililor în fața impozitului.

Indiferent de formă, evaziunea fiscală și frauda fiscală, prin consecințele pe care le produc asupra veniturilor bugetare și a mediului de afaceri, reprezintă obstacole importante în respectarea acestui principiu.

De aceea, evaziunea fiscală și frauda fiscală reprezintă unele dintre fenomenele cele mai studiate din dreptul fiscal, deoarece efectele acestora se resimt direct asupra veniturilor fiscale. Acestea determină distorsiuni în mecanismul pieței și nu în ultimul rând, pot contribui la crearea unor inechități sociale.

Totuși, domeniul de manifestare al evaziunii fiscale și al fraudei fiscale nu este suficient de conturat și bine delimitat, ceea ce face ca măsurile de prevenire, reprimare și limitare, să nu fie suficient de bine fundamentate.

Cadrul legislativ fiscal din unele state încearcă să pună în evidență cu predilecție formele de manifestare și consecințele negative ale evaziunii fiscale și ale fraudei fiscale, dar în mai mică măsură este abordată o definire foarte clară a acestor fenomene, ceea ce induce concluzia că aceste state au în vedere aplicarea principiului „sublata causa, tollitur efectum” (înlăturarea cauzei conduce la înlăturarea efectului).

Definițiile date fenomenului sunt în esență generate de ideea sustragerii (legale sau ilegale), înregistrării și plății impozitelor, taxelor, contribuțiilor ce ar trebui să alimenteze bugetul.

Astfel, Dicționarul Enciclopedic Ilustratdefinește evaziunea fiscală ca: „sustragerea de la plata obligațiilor fiscale” .

Academicianul Iulian Văcărel consideră că evaziunea fiscală reprezintă „sustragerea de la impunere a unei părți din materia impozabilă”. Același autor consideră că „evaziunea poate fi săvârșită de către o persoană la adăpostul legii sau cu încălcarea prevederilor legale” .

Pornind de la această definiție se poate considera că sustragerea de la plată a obligațiilor fiscale se poate face în mod legal (evaziune fiscală „legală”) sau în mod ilegal, prin încălcarea prevederilor fiscale (fraudă fiscală).

Prin fraudă fiscală se înțelege sustragerea, în mod fraudulos, de la declararea, plata impozitelor sau omiterea cu bună știință a îndeplinirii obligațiilor fiscale la termenele stabilite prin legile fiscale, fie că s-a ascuns cu bună știință o parte din sumele supuse impozitării, fie că s-a organizat insolvabilitatea sau s-a împiedicat, prin alte mijloace ilegale, plata impozitului.

Se poate susține că frauda fiscală reprezintă o evaziune fiscală ilicită sau nelegitimă, care presupune eludarea în mod deliberat a legilor fiscale, fapta fiind sancționată cu amendă penală sau cu privare de libertate.

În țările anglo-saxone se folosesc termeni diferiți pentru delimitarea celor două noțiuni. Astfel, C. V. Brown și P. M. Jackson definesc evaziunea fiscală ca pe o „aranjare legală” a unei afaceri în scopul plății unui impozit mai mic, iar frauda fiscală ca pe o „rearanjare legală” a unei afaceri cu scopul de a minimiza sau eluda obligația fiscală.

M. B. Brocewell în lucrarea sa „Tax avoidance and evasion” susține că evaziunea fiscală este minimizarea excesului de impozitare prin utilizarea alternativelor acceptabile, reale. Autorul consideră că frauda fiscală este determinată de contribuabili sau consilieri profesioniști, preocupați de intenția de a nu ține seama de legea fiscală în vigoare. În unele cazuri, schemele evaziunii sunt exprimate în forme care nu înfățișează realitatea .

Maurice Duverger afirmă simplu și concis: „există evaziune fiscală, în sensul propriu al termenului, când cel care trebuie să plătească impozitul, nu îl plătește, fără ca obligația acestuia să fie transmisă asupra unui terț”.

În unele lucrări din domeniul fiscalității se încearcă să se facă o delimitare între evaziunea fiscală și frauda fiscală. De exemplu, Pierre Beltrane în lucrarea sa „Ma fiscalité en France”, pe lângă faptul că definește noțiunea de fraudă fiscală, încearcă să identifice elementele pe care trebuie să le îndeplinească aceasta. Autorul consideră că „frauda fiscală reprezintă acea infracțiune săvârșită de contribuabil având ca țintă scăparea de impozit sau reducerea sumei ce trebuie plătită sub această formă”.

Pentru ca fapta săvârșită de contribuabil să fie fraudă fiscală trebuie să îndeplinească concomitent două condiții:

în urma faptei săvârșite de contribuabil să se producă un prejudiciu bugetului, adică să fie îndeplinită condiția materială a faptei;

intenția contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitului, presupune că acesta a acționat voluntar, în totală cunoștință de cauză, adică a avut intenția de a produce fapta (latura subiectivă).

Dacă fapta săvârșită de contribuabil nu îndeplinește aceste condiții concomitent, nu este considerată fraudă fiscală.

O contribuție însemnată la definirea noțiunii de evaziune fiscală și a fraudei fiscale a avut-o Virgil Cordescu în urma elaborării tezei de doctorat „Evaziunea fiscală în România” la Iași în 1936. Acesta consideră că „evaziunea fiscală poate fi ilicită, îmbrăcând uneori forme ale fraudei fiscale și de evaziune legală sau mai bine zis tolerată. Evaziunea fiscală este asimilată cu acea acțiune a contribuabililor, în scopul de a ocoli legea, recurgând la o combinație neprevăzută de legiuitor și deci tolerată prin scăpare din vedere.” Ea se produce datorită inadvertenței sau unor lacune ale legii și este frecventă mai ales când apar noi forme de întreprinderi sau noi impozite.

„Prin fraudă fiscală se înțelege acțiunea contribuabilului care violează prescripțiunea legală cu scopul de a nu plăti impozitul cuvenit.Frauda fiscală este atunci când contribuabilul este obligat să furnizeze în sprijinul declarației sale, justificări nereale în scopul înșelării fiscului sau când veniturile nedeclarate trebuie să fie justificate materialicește, încât voința fraudatorului să apară evidentă”. Mai departe autorul definește evaziunea fiscală ca „totalitatea procedeelor ilicite și licite cu ajutorul cărora cei interesați se sustrag în totalitate sau în parte, obligațiilor stabilite prin legile fiscale”. De asemenea, același autor subliniază și unele cauze ale fenomenului: „Evaziunea fiscală este rezultanta logică a defectelor și inadvertențelor unei legislații imperfecte și încă rău asimilată, a metodelor și modalităților defectuoase de aplicare, precum și neprevederii și nepriceperii legiuitorului, care este atât de vinovat ca și cei care provoacă fapte de evaziune”.

Alături de aceste concepții „integraționiste” despre evaziune, există și concepția care distinge net evaziunea de fraudă și se bazează, în general, pe criteriul legalității. Spre deosebire de fraudă, evaziunea constă într-un mijloc legal, legitim, de a nu plăti impozitul, profitând de neclaritatea legii, de nepriceperea (sau intenția ocultă) a legiuitorului. În cadrul acesteia, nuanțele o pot separa în două forme: prima, care este legitimă constă în abținerea de a realiza actul generator al impozitului; a doua, mai aproape de abilitatea contribuabilului de a exploata lacunele legislației se situează la jumătatea drumului dintre evaziunea legală și fraudă, într-o zonă „gri”.

În legislația țărilor din Uniunea Europeană au existat preocupări în definirea fraudei și evaziunii fiscale.

Deși există o prevedere a Uniunii Europene în Convenția privind protecția intereselor financiare ale U.E. din 26 iulie 1995 privind definirea fraudei fiscale în țările europene, definițiile variază chiar dacă, în esență, principiul avut în vedere rămâne același.

O etapă importantă în acest domeniu o reprezintă intrarea în vigoare în octombrie 2002, ca urmare a ratificării de către statele membre, a Convenției privind Protejarea Intereselor Financiare și a protocolului, existent încă din 1996, privind competența Curții de Justiție.

În virtutea acestei convenții, „statele membre sunt obligate în special să integreze definirea penală a fraudei și a corupției (activă și pasivă) care aduce prejudicii intereselor financiare ale Comunității în dreptul lor național și să prevadă responsabilitatea penală pentru aceste infracțiuni”.

La nivelul Uniunii Europene nu există o reglementare unitară cu privire la definirea și sancționarea fraudei fiscale, fiecare țară având propria legislație. Excepție face sancționarea falsificării monedei euro.

În Olanda, frauda fiscală este definită ca fiind scrierea în mod intenționat a unei declarații inexacte, prezentarea de documente false sau nerespectarea obligației legale de a furniza administrației anumite informații necesare stabilirii sau controlului impozitului.

Conform legii, în Luxemburg, frauda fiscală îmbracă două forme care sunt sancționate în mod diferit. Astfel, frauda simplă, care prezintă un caracter involuntar și este comisă de oricine în calitatea sa de contribuabil, de mandatar sau orice altă persoană care se ocupă de afacerile unui contribuabil și care prin neglijență realizează reducerea încasărilor fiscale, acordarea ori menținerea nejustificată a avantajelor fiscale. Această infracțiune este pasibilă numai de o amendă a cărei sumă variază în funcție de gravitate, dar nu poate depăși un milion de franci.

În aceeași legislație este definit și delictul împotriva ordinii fiscale, denumit „blakettgesetz”. Acest delict este comis de „oricine contravine, în mod intenționat sau prin neglijență, în calitate de contribuabil sau în gestionarea afacerilor unui contribuabil, atât legii fiscale cât și unei decizii luate în procedura impozitării care menționează că nerespectarea sa este pedepsită penal”.

În Germania, delictul de fraudă fiscală este definit ca refuzul conștient de a prezenta administrației fiscale elementele care condiționează stabilirea impozitului sau de a comunica informații inexacte ori incomplete, condiții în care aceste acțiuni conduc la micșorarea impozitului sau la realizarea de avantaje fiscale nejustificate autorului lor sau unui terț.

Legislația fiscală din Germania prevede trei concepte care definesc frauda fiscală. Primul dintre ele este evitarea plății impozitelor, care este perfect legală și admisibilă, evaziunea fiscală, care nu este permisă, dar odată descoperită poate fi corectată fără a se impune sancțiuni și ultimul este fraudă fiscală care este considerată o ofensă ce se pedepsește conform legii.

În situația în care inspectorul fiscal are o suspiciune privind o fraudă fiscală, mai întâi informează autoritatea fiscală competentă, a cărei atribuție este de a încadra frauda în tipul de legislație fiscală specifică domeniului respectiv.

Spania se confruntă cu fraudă fiscală pe fondul situației complexe din punct de vedere sociologic și specificului sistemului fiscal – mai complicat, având o toleranță ridicată la infracțiunile „simple”.

Codul penal al Finlandei conține o definiție detaliată a fraudei. Cele trei cuvinte cheie ale definiției sunt:

„premeditare”: evazionistul este conștient de posibilele consecințe ale acțiunilor sale, prin care el intenționează să se sustragă de la plata taxelor.

„informație incorectă”: aceasta se referă la informația care este relevantă pentru dimensionarea taxelor, furnizată verbal, în scris sau pe alte căi.

„consecințele”: rezultatul comportamentului contribuabilului este acela că volumul taxelor de plătit este situat la un nivel redus sau taxa este sustrasă de la plată în totalitate.

Legea definește conceptul de „evaziune fiscală” în Codul de Procedură Fiscală astfel:

„Evaziunea fiscală se referă la determinarea eronată a bazei impozabile și a sumei reprezentând taxe și impozite de plată, prin ascunderea datelor și a circumstanțelor relevante pentru impozitare și prin comportamentul conștient de declarare incorectă a datelor cu scopul de a reduce povara fiscală. Dubla facturare, ca și utilizarea metodei transferului prin prețuri, țintind reducerea impozitelor și a taxelor, în contradicție cu regulile care stabilesc modalitățile de determinare a bazei impozabile și a impozitelor vor fi considerate evaziune fiscală”.

În legea penală, evaziunea fiscală nu este menționată ca o faptă condamnabilă, cu toate că frauda financiară, ca și concept, este descrisă în linii mari. :

Conceptul de fraudă financiară nu include numai activitățile care aduc atingere Trezoreriei, ci menționează și acele fapte care fraudează atât instituțiile publice și civile, cât și persoanele juridice și fizice.

În România, raportul juridic fiscal izvorăște din aptitudinea generală, stabilită prin Constituție și prin legi speciale, a Statului ca persoană juridică, de a obliga persoanele fizice sau juridice la o prestație imediată sau viitoare, dar fără a se obliga el însuși la o contraprestație echivalentă. În cadrul raportului juridic fiscal are loc o transmisiune de proprietate din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice în patrimoniul statului, cu caracter obligatoriu și cu titlu gratuit, fără însă ca acest fapt să îmbrace caracter de penalizare sau expropriere.

Fiscalitatea este categoric o inoportunitate pentru orice contribuabil, indiferent de conștiința civică sau, dimpotrivă, de civismul fiscal pe care l-ar dovedi acesta, însă fiscalitatea este indiscutabil necesară. Nimeni până acum nu a putut înlocui acest mijloc de finanțare și de susținere a statului, oricare ar fi fost timpurile. Prin urmare, impozitul este un rău necesar.

Fiind o ramură a dreptului public, dreptul fiscal reglementează și organizează încasarea regulată a impozitelor și taxelor, stabilind totodată norme specifice de represiune contra omisiunii de plată, inclusiv a fraudelor în acest domeniu.

Chiar dacă în România, înainte de 1989, „evaziunea fiscală nu era tratată cu importanța cuvenită, cu siguranță ea s-a amplificat odată cu invazia de pseudoinvestitori, străini sau autohtoni, profilați pe introducerea în țară a unor sortimente de produse de contrabandă, însoțite și de importante fraude fiscale” și a fost potențată de creșterea accelerată a instabilității legislative referitoare la modul de așezare și de percepere a impozitelor către bugetul de stat, de existența companiilor înregistrate în „paradisuri fiscale” și de alți factori.

Legea nr. 87/8 octombrie 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, în prezent abrogată prin Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale în art. 1 prevedea că: „evaziunea fiscală reprezintă sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor și altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor sociale, de către persoanele fizice sau juridice, denumite în continuare contribuabili”. Prin acest act normativ s-a enunțat atât o definiție a evaziunii fiscale, cât și a subiectului și obiectului acesteia. În acest sens, subiectul activ al evaziunii fiscale este întotdeauna contribuabilul – persoană fizică sau juridică, română sau străină-care desfășoară activități pentru care se percep impozite, taxe și alte sume de către subiectul pasiv al evaziunii fiscale – statul.

Referitor la definiția fraudei fiscale, legislația românească în vigoare nu face mențiuni exprese. Nici ca infracțiune generică, nu este prevăzută punctual și în mod expres de legislația penală română, ea incluzând, în sens etimologic, o vastă arie a infracționalității prevăzută atât de Codul penal, cât și în alte legi speciale.

Cunoscând specificul fiecărei infracțiuni circumscrise fraudei, se poate aprecia că frauda fiscală adâncește economia subterană și slăbește siguranța sistemului economic național, constituind astfel o componentă specifică față de care sistemul legislativ urmărește permanent diversificarea măsurilor de prevenție și combatere, absolut indispensabile într-o societate aflată în curs de aplicare a reformelor structurale.

Despre evaziunea fiscală și frauda fiscală, literatura de specialitate a consemnat mai multe definiții, unele dintre acestea fiind deja menționate mai sus, altele urmând a fi enunțate.

Sintetizând, frauda fiscală se definește ca fiind sustragerea intenționată a contribuabilului de la obligațiile fiscale ce-i revin potrivit legii, comisă fie prin încălcarea directă a legii, deci printr-o insubordonare fățișă față de rigoarea normei, fie prin eludarea, ocolirea cerințelor fiscale cu ajutorul unor acte simulate, aparent conforme cu norma legală.

Evaziunea și frauda fiscală sunt rezultatele logice ale defectelor și inadvertențelor unei legislații imperfecte, ale metodelor defectuoase de aplicare, precum și ale neprevenirii și nepriceperii legiuitorului, a căror fiscalitate excesivă, de exemplu, poate fi tot atât de vinovată ca și cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune și fraudă.

Indiferent cum este definit fenomenul, evaziunea și frauda fiscală reprezintă, în ultimă instanță, neîndeplinirea, de către contribuabil a obligațiilor fiscale.

1.1.2. Formele de manifestare a evaziunii fiscale și fraudei fiscale în România

Spiritul de evaziune fiscală nu este decât o formă a egoismului uman și se naște din simplul joc al interesului,oricare ar fi mărimea impozitului perceput, se poate spune că fenomenul are o tendință naturală, individuală a omului de a-și proteja proprietatea și, în genere, interesele patrimoniale.Această mentalitate există până și la omul cel mai cinstit, care nu va ezita câtuși de puțin,dacă i se va oferi prilejul,să se sustragă de la îndatoririle lui față de fisc.

Amenzile nu-l vor determina pe contribuabil să declare exact veniturile sale, ci el va recurge la o serie de măsuri și precauții, cât mai minuțioase, pentru a se sustrage de la obligațiile față de stat. Există o psihologie a contribuabilului de a nu plăti ceea ce poate să nu plătească.

Sustragerea de laîndeplinirea obligațiilor bugetare se poate realiza prin interpretarea legilor fiscale în favoarea contribuabilului, exploatarea insuficienței legislative sau chiar posibilitățile lăsate de legiuitor cu anumite intenții, caz în care avem de-a face cu evaziune fiscala legală(evaziune la adăpostul legii sau evaziune laterală), care nu constituie infracțiune, dar și prin procedee ilicite, caz în care avem de-a face cu evaziune fiscală frauduloasă(evaziune fiscală ilicită sau frauda fiscală). Cu toate acestea, în realitate, operațiunea de trasare a unei frontiere între evaziunea fiscală tolerată și frauda fiscală este incertă datorită întrepătrunderii celor două fenomene și se bazează, în special, pe interpretarea legalului și soluțiile dreptului comparat.

Evaziunea fiscală este consecința unor situații nefavorabile ori a unor fapte ilegale, cum ar fi:

imperfecțiunea legii,în sensul că actele normative prin care se reglementează taxele și impozitele nu sunt suficient de clare și cuprinzătoare, ceea ce favorizează eludarea fiscului;

lipsa de uniformitate, de standarde în activitatea organelor financiare,cu privire la stabilirea și perceperea taxelor și impozitelor, determinată de inexistența unor norme metodologice de aplicare a legii;

conduita unor categorii de contribuabilicare folosesc cele mai diverse mijloace de disimulare a materiei impozabile;

lipsa de exigență ori corupția funcționarilor publicidin cadrul organelor fiscale.

Toate situațiile prezentate mai sus conduc la evaziune fiscală (licită sau frauduloasă).

1.1.2.1. Mijloace de evaziune fiscală licită

Diminuarea la maxim a plăților către administrația fiscală reprezintă un element de luat în calcul de către orice agent economic, mai ales dacă acest lucru se realizează în limitele cadrului legal. Beneficiarii evaziunii fiscale sunt asociații sau acționarii societății, aceștia urmărind să obțină un profit maxim cu o impunere minimă din partea statului. Prin neplata obligațiilor fiscale sau reducerea la maxim a acestora ori chiar numai prin amânarea plăților se creează un surplus de fonduri la dispoziția firmei,utilizată în scopul finanțării activităților proprii.

Strategiile de „forțare a legii” pe fiecare impozit în parte, căutând mijloacele de diminuare a bazei de impozitare, de diminuare a impozitului calculat și de amânare a plății acestuia, se regăsesc și în următoarele aprecieri:

A. Taxa pe valoarea adăugată, fiind o taxă suportată de consumatorul final, este o taxă neutră pentru firmă. Ea nu face obiectul evaziunii fiscale legale întrucât este o taxă bine așezată în sistemul fiscal, având un mecanism de aplicare foarte clar.

Totuși, legile fiscale cuprind anumite reglementări care permit săvârșirea faptelor de evaziune fiscală, respectiv:

optarea contribuabililor pentru sisteme simplificate privind plata T.V.A. (forfetare sau franciză);

scutirea de la plata T.V.A. pentru anumite produse, lucrări, servicii, în scop social;

utilizarea de cote reduse de T.V.A. pentru vânzarea anumitor produse și servicii;

legalizarea taxării inverse privind T.V.A. pentru importul de utilaje, materii prime și în cazul unor bunuri realizate din producția internă;

scutirea de la plata T.V.A. a contribuabililor cu un volum redus de activitate.

Prin aceste facilități fiscale contribuabilii pot să-și reducă obligația de plată a T.V.A. respectând legea.

O altă modalitate de evaziune fiscală relativ legală o reprezintă facturarea cu întârziere, care duce la amânarea evidențierii contabile a T.V.A. colectat și reducerea T.V.A. de plată pentru perioada respectivă.

B. Accizele sunt taxe speciale de consum, care se datorează bugetului de stat, pentru următoarele produse provenite din producția internă sau din import: bere, vinuri, băuturi fermentate, produse intermediare, alcool etilic, tutun prelucrat, produse energetice și energie electrică, cafea, produse de parfumerie, arme de vânătoare, bijuterii din aur și/sau platină, iahturi și/sau alte nave și ambarcațiuni pentru agrement cu sau fără motor etc.

Societățile care comercializează aceste produse sunt supuse presiunii accizei prin faptul că trebuie să cedeze o mare parte din profitul lor (inclus în preț)pentru a menține interesul clienților față de aceste produse.

Modalitățile de a evita plata accizelor în limitele legalului sunt relativ restrânse. În acest sens se exemplifică o serie de scutiri de la plata accizelor, în cazul utilizării alcoolului etilic la producerea oțetului și a aromelor alimentare, medicamentelor, în scop medical în spitale și farmacii, în industria cosmetică etc. De asemenea, scutiri de la plata accizelor se regăsesc și pentru produsele energetice și energia electrică. Aceste facilități fiscale determină reducerea obligației privind plata accizelor către bugetul consolidat al statului.

C. Taxele vamale au rolul de a reduce competitivitatea mărfurilor de import și de a realiza venituri la bugetul de stat pe seama cererii acestora pe piața românească.

Evaziunea fiscală legală este, și în cazul taxelor vamale, foarte restrânsă, reducându-se la câteva metode:

transferul de la anumite poziții tarifare cu cote ridicate către poziții tarifare cu cote mai reduse.Acest mijloc se poate realiza, de regulă, și cu complicitatea furnizorului,care modifică denumirile produselor importate pe factură;

importul sub forma unei donații către o organizație nonprofit,deoarece legile fiscale în vigoare prevăd scutirea de taxe vamale a donațiilor cu caracter social, umanitar, cultural sau sportiv către aceste organizații. Se poate contura un circuit al importului astfel: firma străină donează unei asociații nonprofit mărfurile, mijloacele fixe etc, iar aceasta le recepționează; asociația fie le donează la rândul ei unor persoane fizice sau societăți comerciale, fie le vinde unor societăți după un anumit timp, fie le lasă spre utilizare în alte scopuri decât cele declarate, pentru care a beneficiat de exonerarea vamală.

D.Impozitul pe venit este un impozit direct, a cărui sferă de cuprindere include veniturile obținute de persoanele fizice, române sau străine, pe teritoriul României, sub formă de salarii, din cedarea folosinței bunurilor și din activități independente (venituri comerciale, din profesii libere sau din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală etc.).

Modalitățile de evaziune fiscală legalăîn materie de impozit pe venit se regăsesc în următoarele:

utilizarea normelor de venit ca sistem de impozitare;

practicarea metodei accelerate de amortizare a mijloacelor fixe de către persoanele independente;

acordarea de donații și sponsorizări de către persoanele independente;

utilizarea sistemului mixt de impozitare a veniturilor din drepturile de proprietate intelectuală;

scutirea unor venituri de la impozitare;

acordarea unor facilități salariaților de către angajatori (bonuri de masă etc).

În urma acordării acestor facilități fiscale se reduce obligația de plată a impozitului pe venit în mod legal.

E. Impozitul pe profit reprezintă cel mai uzitat impozit în fenomenul evaziunii fiscale legale. El afectează cel mai important obiectiv al investitorului: profitul. Acesta va fi interesat să îl protejeze cât mai mult de impunerea fiscală.

Realizarea de către contribuabil a unui profit real maxim dar și determinarea unui profit fiscal mic, respectiv impozit pe profit redus, se bazează pe utilizarea sistemului de impozitare simplificat, practicarea metodei de amortizare accelerată a mijloacelor fixe, acordarea de donații, sponsorizări, burse private, recunoașterea limitată a deductibilității unor cheltuieli, deductibilitatea pierderilor fiscale etc.

Aplicarea acestor facilități fiscale contribuie la reducerea obligației fiscale privind plata impozitului pe profit către bugetul consolidat al statului în modlegal.

În raport cu cele prezentate mai sus, definim evaziunea fiscală ca acțiune a contribuabilului prin care acesta ocolește legea, utilizând ansamblul posibilităților oferite de legislația fiscală pentru a diminua sau înlătura în totalitate povara fiscală pe veniturile sau averea sa. Acest tip de evaziune nu este posibilă decât atunci când legea este lacunară sau prezintă inadvertențe și este mai frecventă în epoci când se reglementează impozite noi ori se dau interpretări noi reglementărilor vechi.

Evaziunea fiscală legală există atunci când o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale sunt sustrase de la impunere datorită modului în care legislația fiscală dispune de stabilirea obiectului impozabil.

Se poate spune că evaziunea fiscală legală (licită) există atunci când un venit este stabilit în funcție de unele criterii exterioare ori după anumite urme medii și care determină un venit impozabil inferior celui real.

În cazul evaziunii fiscale legale, contribuabilul caută să se plaseze într-o poziție cât mai favorabilă pentru a beneficia într-o mai mare măsură de avantajele oferite de reglementările legale în vigoare. Contribuabilii, exploatând insuficiențele legislației, le eludează în mod legal, sustrăgându-se în totalitate sau în parte plății impozitelor tocmai datorită unei insuficiențe legislative.

În opinia noastră, evaziunea fiscală legală nu există, ea nefiind urmarea intrinsecă a voinței legiuitorului, a portițelor lăsate deliberat pentru a testa abilitatea celor supuși obligațiilor fiscale, ci mai degrabă consecința incapacității legiuitorului de a surprinde explicit, în temeiul și textul legii, totalitatea situațiilor de fapt ale activității economico-financiare, ce se supun sau ar trebui supuse obligațiilor fiscale. Acest tip de evaziune, denumit generic evaziune legală nu este decât un rebut al perspicacității și al profesionalismului corpului legislativ, ce concură la închegarea și definitivarea textului de lege ce definește obligația și nu un rabat de la obligațiile fiscale ale contribuabililor destoinici în a găsi figurile și portițele deschise.

1.1.2.2. Mijloace de fraudă fiscală

Frauda fiscală se manifestă în numeroase forme deoarece reprezintă, în principiu, tot ce se desfășoară dincolo de limita cadrului legal, cu același scop bine definit de a ocoli impunerea fiscală, adică infinite combinații de situații, fapte și strategii ilegale.

Deși personajele implicate cad sub incidența legii penale, totuși mărimea sumelor implicate, lipsa de competitivitate a firmelor și nevoia de surse bănești îi determină pe administratorii firmelor să acționeze dincolo de cadrul legal. Semnificative sunt modalitățile de fraudă fiscală după natura acestora:

A. Majorarea cheltuielilor deductibile fiscal

Cheltuielile cu materiile prime, materiale și mărfuri pot fi majorate prin cumpărarea la prețuri mai mari decât cele practicate pe piață între firme aparținând aceluiași proprietar.

Astfel, o firmă A vinde unei firme B o cantitate de produse sau mărfuri, cu scopul de a încărca cheltuielile firmei B și a majora veniturile firmei A. Acest transfer de valoare între cele două firme poate avea drept scop diminuarea profitului firmei B, care este cea care realizează prelucrarea și/sau comercializarea produselor și mărfurilor. Firma A este firma – suport a evaziunii fiscale asupra căreia se aplică alte procedee de diminuare a profitului impozabil.

Creanțele legate de participații (adică împrumuturi acordate altor unități economice în schimbul achiziționării de titluri sau interese de participare) pot constitui un mijloc de evaziune fiscală prin acordarea unui credit altei societăți cu o dobândă mai mare sau mai mică în funcție de nevoia de transfer de valoare între firme (cum ar fi necesitatea acoperirii cheltuielilor cu dobânda din veniturile financiare și alte venituri ale societății debitoare).

Cheltuielile cu dobânzile pot constitui mijloc de evaziune fiscală aparent legală prin specularea posibilității de a negocia liber dobânzile între firmele partenere. Astfel se pot transfera fonduri bănești de la o firmă la alta, în scopul modelării veniturilor și cheltuielilor.

B.Transferul bazei de impozitare

Acest mijloc de fraudă fiscală se referă la transferul bazei de impozitare de la societățile mari, impozitate după legea ordinară, către microîntreprinderi, ținându-se cont și de natura afacerilor. Aceste societăți comerciale dispun de regimuri de impozitare diferențiate și anume veniturile microîntreprinderilor sunt impozitate cu 2% în anul 2007, 2,5% în 2008 și 3% în 2009.

Va exista astfel o societate comercială principală în care se derulează afacerile și mai multe societăți – anexe, prin care se vor colecta veniturile. Dacă societățile – anexă sunt microîntreprinderi se va căuta să li se reducă la minim cheltuielile alocate sau să se transfere aceste cheltuieli către societatea plătitoare de impozit pe profit.

De exemplu, pentru a reduce cheltuielile unei microîntreprinderi și a le transfera către societatea impozitată ordinar se poate întocmi un contract de comodat, prin care anumite utilaje consumatoare de energie electrică sau combustibil sunt date în folosința societății principale, în scopul deducerii cheltuielilor cu carburantul sau energia electrică.

În situația când volumul depășește limita maximă a nivelului admis microîntreprinderii (echivalentul a 100.000 euro obținuți în anul precedent) se vor crea mai multe astfel de societăți, prin intermediul cărora se va absorbi în final întregul profit al societății principale.

C.Modalități de plată a partenerilor în regimul fraudei fiscale

Plățile prin conturi bancare nedeclarate. Agenții economici își pot deschide conturi la bănci nedeclarându-le la organele fiscale pentru a efectua tranzacții financiare în lei sau valută, aferente unor activități în afara regimului impunerii legale.

Prin invocarea secretului bancar se creează premisele producerii faptelor de fraudă fiscală.

Plata cash este cea mai des folosită în acțiunile care eludează legea datorită faptului că nu există intermediarul terțiar, reprezentat de bancă. Prin utilizarea acestei modalități de plată există riscul neînregistrării veniturilor impozabile și, în consecință, reducerea ilegală a obligațiilor fiscale.

Operațiuni de plăți cu bani „negri”. Banii „negri” sau „murdari” provin din activități care nu respectă legile comerciale și civile și cu atât mai mult legile fiscale. Menționăm în acest sens activități de producție și comercializare narcotice, armament, furt de valori (opere de artă, titluri de valoare) etc.

D.Desfășurarea de activități fără documente legale sau neînregistrarea lor în contabilitate

Potrivit analizelor efectuate de specialiștii Gărzii Financiare din anii 2003-2008, rezultă că într-o proporție ridicată societățile comerciale românești au efectuat tranzacții care nu au fost înregistrate în contabilitatea acestora și, ca urmare, au eludat impozitarea. Aceste operații de eludare a fiscului sunt variate, concretizându-se în distrugerea facturilor de la furnizori, vânzarea produselor prin magazinele proprii fără evidențiere în contabilitate sau chiar societăți care nu înregistrează nicio activitate de comerț.

Comerțul fără facturi este practicat de agenții economici care vând populației produse de consum, solicitând distribuitorilor să le livreze marfa fără factură, plata făcându-se în numerar.Comercianții cu amănuntul vând marfa însușindu-și profitul fără plata impozitelor și taxelor aferente. Distribuitorii pot întocmi facturi și pot înregistra vânzarea în contabilitate ca și când tranzacția s-ar fi desfășurat legal sau pot să se angajeze, la rândul lor, în procesul de fraudă fiscală (să nu emită factură deloc sau să factureze sub costul de achiziție).

Utilizarea de documente fictive pentru majorarea cheltuielilor în contabilitate sereferă la înregistrarea de activități fictive prestate în favoarea unității,pentru care se primesc facturi.

În scopul de a face activitatea mai credibilă sunt folosite mai multe societăți pentru a dispune de numere de facturi diferite, care vor fi contabilizate în evidențele societății căreia se dorește să i se diminueze rezultatele fiscale. Totodată, facturile respective nu vor fi trecute în evidențele societăților care dețin numerele de facturi respective. Se pot folosi și denumiri de societăți fictive și acte false, însă cu consecințele legale de rigoare.

Neînregistrareaîn totalitate avânzărilor unei firme determină compensarea uneicumpărări fără factură cu o vânzare fără factură. Acest mijloc de fraudă fiscală se referă la distrugerea documentelor de vânzare a unui lot de marfă sau a prestării unui serviciu.

În cazul prestărilor de servicii, încasările pot intra direct în contul proprietarului firmei, fără a mai fi înregistrate în contabilitate.

Comerțul cu marfă de contrabandă și contrafăcută sau care a fost introdusă în țarăprin nerespectarea normelor interne din codul vamal.

Un exemplu al comerțului cu marfă de contrabandă este acela al produselor supuse accizelor și taxelor vamale, care sunt comercializate sub altă titulatură (băuturispirtoase incolore în ambalaje de apă minerală), evitându-se plata unor accize și taxe vamale foarte importante.

O altă situație este aceea a disimulării în masa mărfii legal comercializate a unei alte categorii de marfă care este supusă altor reglementari legale. Avem în acest cazîn vedere exportul de produse cu volum mic(bijuterii), ascunse în produse-suport (mărfuri alimentare).

Contrabanda clasică, efectuată prin trecerea frontierei prin afara punctului vamal a țigărilor, alcoolului, drogurilor, este o formă de fraudă cu o dinamică ridicată întreținută în special de corupția din vămile statelor est-europene.

E.Societățile comerciale de tip „ecran, paravan” reprezintă forma cea mai avansată de fraudă fiscală

Caracteristica principală o reprezintă faptul că totalitatea actelor de comerț derulate nu sunt supuse impunerii fiscale și totodată este cea mai riscantă datorită posibilităților multiple de încălcare a legii.

Societățile comerciale de tip „ecran, paravan” pot fi folosite și în tranzacții cu parteneri comerciali pentru fraudarea acestora prin solicitarea unor avansuri, pentru ca după o scurtă perioadă conturile societății să fie lichidate, iar proprietarii să-și deruleze afacerile în alte țări, care nu implică un risc juridic important.

Acestea sunt folosite frecvent pentru a realiza fraude fiscale de proporții. Autorii care pun în practică asemenea formă de fraudă au în vedere operații economice care impunmobilizarea unor sume importante, respectiv: importul de mărfuri, comercializarea bunurilor supuse accizelor, operații comerciale de amploare care generează profituri mari.

Pentru a evita impunerea se regizează o vânzare în lanț: în pierdere pentru societatea care plătește impozitele și în câștig pentru societatea ,,ecran, paravan”.

Impozitul pe profit cuvenit statului nu va fi niciodată achitat, deoarece societatea își încetează activitatea. Forma juridică cea mai utilizată este societatea cu răspundere limitată, datorită facilităților legate de statutul ei.

F.Organizarea și conducerea de activități contabile duble

Această activitate se referă la necesitatea apărută în cadrul firmelor care se angajează în activități de fraudă fiscală, de a ține o evidență contabilă reală a tuturor operațiunilor pentru a determina rezultatul real și o evidență contabilă fictivă pe care o raportează fiscului în scopul diminuării sarcinilor fiscale.

G.Falsurile și frauda fiscală

În atingerea scopului fraudei fiscale, uniievazioniști apelează la înregistrarea de acte false(facturi, chitanțe, declarații vamale, întocmirea declarațiilor de impunere false etc.) în contabilitatea firmei. Această practică este utilizabilă numai în măsura în care falsificarea actului respectiv nu poate fi dovedită de organul fiscal.De exemplu, întocmirea unui contract de muncă fictiv este greu de dovedit a fi fals de către organul de control, însă o factură falsă poate fi identificată printr-un control încrucișat.

H.Neaplicarea legii fiscale și calculul incorect al impozitelor și taxelordatorate statului

Interpretarea ilegală în favoarea contribuabilului a legii fiscale, prin neaplicarea ei sau aplicarea parțială, are ca scop reducerea sumelor reprezentând impozite și taxe datorate bugetului consolidat al statului.

Frauda fiscală a fost identificată și în cazul taxelor de timbru pentru activitateanotarială. Astfel, în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, părțile se înțeleg ca prețul vânzării înscris în actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie inferior celui practicat în realitate, pentru ca taxa de timbru să se calculeze la un preț mic.

Modalitățile de fraudă fiscală prezentate mai sus produc importante pierderi de venituri pentru bugetul de stat.

Având în vedere cele menționate mai sus, frauda fiscală constă în disimularea obiectului impozabil, în subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului datorat.

În mod direct, frauda fiscală se referă la încălcarea fără echivoc a formei și spiritului legii, având la bază elementul intenționat.

Raportat la căile și modalitățile prin care se poate realiza frauda fiscală, redăm mai jos o cazuistică sintetică a posibilităților de fraudă fiscală practicată de societățile comerciale în privința a patru categorii de impozite și taxe:

Posibilități de evaziune fiscală în cazul impozitului peprofit:

Formele cele mai răspândite de diminuare a veniturilor:

necuprinderea în declarațiile de impunere a veniturilor ce se realizează prin toate subunitățile (sucursale, filiale, depozite, magazine, puncte de lucru), diminuând veniturile realizate;

dobândirea și comercializarea de produse și mărfuri fără documente de proveniență, cu intenția de a ascunde veniturile realizate din vânzarea acestora;

efectuarea de operațiuni comerciale fictive, între societățile comerciale ale aceluiași patron sau între societăți ale unor patroni diferiți aflați într-o rețea de interese, fără mișcarea efectivă a bunurilor, cu scopul de a transfera profitul de la o societate plătitoare de impozit la o altă societate scutită sau care beneficiază de unele facilități fiscale;

înscrierea în documentele de livrare a unor date nereale, în legătură cu cantitatea și prețul bunurilor comercializate, în vederea diminuării scriptice a veniturilor, a bazei de impozitare;

organizarea și conducerea de evidențe contabile duble ori alterarea memoriilor aparatelor de taxat, de marcaj, fiscale sau a altor mijloace de stocare a datelor în scopul diminuării veniturilor supuse impozitării.

Supradimensionarea costurilor de producție sau a cheltuielilor activităților desfășurate în scopul diminuării profitului (venitului impozabil):

înregistrarea în evidențele financiar-contabile a unor cheltuieli care nu sunt aferente veniturilor realizate;

menținerea pe sold a unor cheltuieli sau diferențe de preț mai mici decât cele corespunzătoare mărfurilor și produselor nevândute, existente în stoc;

includerea în costuri a unor cheltuieli cu natura investițiilor și a dobânzilor bancare aferente împrumuturilor pentru investiții;

supraevaluarea cheltuielilor inclusiv a cheltuielilor care nu sunt deductibile și includerea în costuri a unor cheltuieli ce nu privesc activitatea societății ci a altor societăți ale aceluiași patron, unde acesta are interese în scopul de a micșora profitul impozabil al societăților plătitoare de impozit pe profit;

înregistrarea pe cheltuieli a unor amenzi și penalități pentru care nu se admite deducerea fiscală;

includerea în costuri a unor cheltuieli salariale fictive;

înregistrarea în actele contabile sau alte documente justificative de cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale.

Posibilitățide evaziune fiscală în cazul impozitului pe venit:

existența unui contract de angajare sau prestări servicii doar pentru o parte din activitățile desfășurate de angajat;

inexistența unui contract de angajare sau prestări servicii, – „munca la negru”.

Posibilități deevaziune fiscală în cazul taxei pe valoarea adăugată:

majorarea fictivă a T.V.A. deductibilă, prin intrări fictive de bunuri;

micșorarea T.V.A. colectată ca urmare a subevaluării ieșirilor de produse, mărfuri și servicii.

Posibilități de evaziune fiscală în cazul accizelor:

înscrierea în documentele justificative a unor operațiuni fictive de producție, import sau comercializare;

micșorarea bazei de impozitare prin subevaluarea produselor importate în vamă, prin folosirea de documente false;

aplicarea de cote incorecte asupra bazei impozabile prin schimbarea denumirii produselor, pentru a fi încadrate în altă categorie cu accize mai mici;

înscrierea în documentele de export a unor operațiuni fictive, nereale pentru a beneficia de accize aferente produselor finite (în realitate neexportate).

Având în vedere modul de săvârșire și implicațiile economico-financiare, frauda fiscală se sancționează, în funcție de consecințe, cu amendă sau privare de libertate.

Scopul evident al actelor de evaziune și fraudă fiscală, a activității economiei subterane în general, este acela de a maximiza veniturile indiferent de metodele și mijloacele care urmează a fi folosite pentru aceasta.

Întrucât frauda fiscală este în primul rând o problemă socială, ea reflectă prin procedeele sale atât structura societății cât și nivelul tehnic al sistemului fiscal al acesteia. Indiferent de locul ocupat pe scara socială, contribuabilul evazionist folosește cele mai diverse tehnici, de la cele mai elementare, până la cele mai sofisticate.

Tehnicile de fraudare se pot clasifica după mai multe criterii:

criteriul fiscal este criteriul pe baza căruia se distinge frauda care vizează așezarea impozitului și cea care are loc în stadiul plății obligației fiscale. Frauda fiscală care are loc cu ocazia plății obligațiilor fiscale se referă în special la taxele vamale (evaziunea vamală) și taxa pe valoarea adăugată;

criteriul material permite să se distingă două mari tehnici de fraudă -prima-ascunderea materiei impozabile și cea de-a doua – majorarea cheltuielilor deductibile;

criteriul selectiv, care se referă la autorii fraudei, distinge frauda fiscală săvârșită de persoanele fizice de cea săvârșită de persoanele juridice;

criteriul cantitativ opune frauda artizanală,foarte larg răspândită, fraudei industriale,aceasta din urmă putând fi caracterizată ca o componentă a crimei organizate;

criteriul geografic delimitează evaziunea fiscală națională de cea internațională, chiar dacă granița dintre acestea a fost deja surmontată.

Frauda fiscală artizanală are ca o caracteristică majoră faptul că este definită mai puțin de modalitățile de săvârșire sau de amploarea sustragerilor de impozite de la plată, cât și de modul izolat, pe cont propriu, de acțiune al autorilor ei. Într-o asemenea situație făptuitorul acționează singur sau ce mult în forme clasice de participațiune penală, sfera acestor participațiuni mărginindu-se la nivelul salariaților din firmă, familie, prieteni, parteneri de afaceri. Nu se recurge la o organizație clandestină înființată în acest scop. Frauda artizanală este un fenomen cotidian. Exemplele sunt multiple și ele merg de la o banală diminuare a prețului real de vânzare a unui imobil, până la omiterea înregistrării veniturilor în contabilitate sau la majorarea cheltuielilor deductibile.

Tot o formă de fraudă fiscală artizanală este și munca „la negru”, care estesimptomatică pentru rezistența la impozit. Ea permite celui care o exercită să obțină venituri nedeclarate. Atunci când ea este efectuată în cadrul unei activități salariale, îl scutește pe patron (subiectul activ principal al infracțiunii) de cheltuielile sociale. Cu cât diferența dintre salariul net efectiv primit de lucrător și costul global al locului de muncă (salariul brut plus cotizațiile sociale) este mai mare, cu atât patronul este interesat să recurgă la mâna de lucru nedeclarată. Prin urmare, pierderile din astfel de actede evaziune fiscală pot deveni considerabile.

Frauda fiscală industrialăse manifestă prin recurgerea la procedee complexeși la aranjamente juridice ingenioase. Frauda fiscală industrială se realizează printr-o divizare a acțiunii prin care se săvârșește frauda, în cadrul unei rețele subterane, care au rolul de a sprijini și acoperi operațiunile fictive.

În acest caz sunt implicate mai multe persoane fizice și/sau juridice, pentru realizarea, de regulă, de profituri foarte mari, prin sustragerea în mod fraudulos de la plata impozitelor.

În România,frauda fiscală industrială a devenit deja o componentă a crimei organizate, transnaționale, cu suspiciuni de finanțare a actelor de terorism. Operațiunile oferite procesului schimbării, coroborate cu insuficiența controlului legal, au favorizat mai ales criminalitatea orientată spre profit, care are tendința de a dobândi un caracter global, exploziv și organizat,agresând avutul public în ansamblul său, structurându-se și multiplicându-se neîncetat, concretizându-se în fapte penale de o mare complexitate și diversitate, sub aspectul numărului de participanți, metodelor folosite, prejudiciilor cauzate și instituțiilor vizate. Considerăm util catoate instituțiile să conlucreze pentru combaterea evaziunii și fraudei fiscale, care trebuie privită și în strânsă legătură cu prevenirea și sancționarea spălării banilor și combaterea finanțărilor actelor de terorism.

CAPITOLUL II

INVESTIGAȚIEA POLIȚIENEASCĂ A INFRACȚIUNILOR DE EVAZIUNE FISCALĂ

Livrări intracomunitare

Operațiuni scutite cu drept de deducere

Condiții:

dovada că mărfurile au părăsit teritoriul Statului Membru ;

cumpărătorul comunică furnizorului un cod de înregistrare valabil în scopuri de TVA emis în Statul Membru de destinație.

Neîndeplinirea cumulativă a celor două condiții, obligă furnizorul să colecteze TVA (factură cu TVA) similar unei operațiuni interne.

Achiziții intracomunitare

Regulă generală: TVA se plătește în statul de destinație (locul achiziției intracomunitare se consideră a fi locul unde se găsesc bunurile în momentul în care se încheie expediția sau transportul)

clientul, persoanăimpozabilăînregistrată caplătitor valabil de TVA înRomâniaînregistrează TVAaplicândmecanismul taxării inverse;

numaiexistădeclarațievamală de import.

REGLEMENTARI EUROPENE REFERITOARE LA FRAUDA TIP ,, CARUSEL”

Practicajudiciaraeuropeanaînmateriereglementeazafaptul ca:

– Daca o persoanaimpozabilaparticipa lafrauda de tip „carusel” în mod involuntar (fara a aveacunostinta de acestfapt),aceasta are dreptul de a deduce (si, implicit, de a compensasau de a rambursa)TVA-ulaferentoperatiunilor din amonte.

– Din aceastaperspectiva, fiecare firma dinlantul de tranzactiiaferentoperatiunilorintracomunitareva fi analizataîn mod individual,distinct

participarea la mecanismulfraudulos al caruseluinu se prezuma, citrebuieprobata, pornind de la analizacorelativa a fluxurilorbanesti, a circuituluiscriptic al documentelorsi a traseuluiefectiv al produselor.

Etapele investigării infracțiunilor de evaziune fiscală

– standardul de probă care este impus organelor de urmărire penală – este demonstrarea dincolo de orice dubiu rezonabil a comiterii unei infracțiuni (beyond reasonable doubt)

– standard distinct de cel cu care se operează în domeniul fiscal respectiv cel al balanței probabilităților (balance of probabilities).

– direcții de urmat în cadrul anchetei penale sunt:

1. Administrarea de probe privind circuitul economic.

2. Administrarea de probe privind circuitul financiar.

Administrarea de probe privind circuitul economic

Circuitul economic implică stabilirea trasabilității mărfurilor comercializate din punct de vedere documentar și fizic.

În ceea ce privește circuitul documentar – se va urmări identificarea facturilor fiscale emise de furnizori și ridicarea acestora (dacă acestea există) pentru ca pentru tot circuitul economic să se stabilească factura fiscală inițială căreia i-a fost asociat transportul, precum și modul în care facturile fiscale ulterioare au fost completate și emise pe circuit.

Astfel, se va stabili cum au fost furnizate informațiile necesare completării facturilor fiscale emise pe întregul circuit comercial (telefonic, prin email, pe suport electronic – cd, memory stick), dacă transportul s-a realizat de la prima la ultima societate de pe circuitul economic, cine a primit și de la cine au fost primite respectivele facturi fiscale în cadrul fiecărei societăți comerciale

În cadrul aceleiași etape a verificării documentare, se va proceda la obținerea următoarelor înscrisuri și informații: 

– dosarul de constituire a persoanelor juridice de la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul în a cărui circumscripție își au sediile sociale persoanele juridice

identificarea instituțiilor de credit la care persoanele juridice, cât și persoana fizică administrator/asociat are deschise conturi bancare în vederea stabilirii

modului de finanțare a activității persoanei juridice cu risc fiscal mare (OMFP 263/2010) – în acest scop urmând a se întocmi o adresă la ANAF – Direcția Generală de Reglementare a Colectării Creanțelor Bugetare (OMFP 600/2006)

– în cazul în care asociatul unic al persoanei juridice vizate nu este cetățean român, se va proceda la identificarea în baza de date a Oficiului Registrului Comerțului a tuturor societăților comerciale la care respectiva persoană apare ca asociat alături de alte persoane fizice; cu privire la aceeași persoană se vor efectua verificări în baza de date a Poliției de frontieră – secțiunea intrări/ieșiri pentru a se stabili dacă respectiva persoană a fost sau nu vreodată în țară.

solicitarea de la ANAF a Rapoartelor VIES, precum și a verificărilor încrucișate pe teritoriul național la care au fost supuși contribuabilii vizați în scopul identificării furnizorilor și clienților acestuia.

– solicitarea de la ANAF a cererilor formulate de autoritățile administrative fiscale române sau către acestea de autoritățile fiscale din statele membre UE cu privire la suspiciuni de fraudă în tranzacțiile intracomunitare (SCAC-uri) vizând contribuabilii cercetați.

– se vor solicita de la organul fiscal toate procesele-verbale de control întocmite pentru contribuabilii vizați, respectiv dosarele fiscale ale acestora, precum și toate declarațiile fiscale depuse de contribuabili (formularele 100, 101, 112, 300, 390).

– solicitarea de la INTRASTAT a declarațiilor depuse de contribuabil, fără ca acestea să poată fi folosite la stabilirea taxei pe valoarea adăugată ori ca probe în instanță – strict pentru determinarea statistică a valorilor mărfurilor declarate de contribuabil ca fiind livrate/achiziționate intracomunitar (art.7 din legea nr.422/2006).

– în cazul în care acest contribuabilii vizați de verificări au efectuat plăți externe către furnizori intracomunitari se va proceda la stabilirea valabilității codului de TVA al acelor persoane juridice prin utilizarea aplicației VIES de pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice.

– în cazul în care în privința persoanelor juridice s-a deschis procedura insolvenței, se va proceda la identificarea lichidatorului de la care vor fi solicitate înscrisurile contabile și comerciale care i-au fost predate de administrator.

– în cazul identificării unor indicii privind relații comerciale posibil fictive, vor fi solicitate analize conform programului C-Linx (Ex. pentru situația achizițiilor intracomunitare: în cazul în care persoana juridică impozabilă analizată raportează în declarațiile fiscale furnizori interni de la care declară achiziții, însă aceștia nu declară livări către contribuabilul analizat, iar către acei furnziori nu se efectuează nici plăți, însă sunt declarate de contribuabilul analizat livrări de valoare foarte mare, se va proceda la analiza declarațiilor depuse și de ceilalți furnizori. care controlează persoana juridică ce a ordonat transferul sumelor de bani).

De cele mai multe ori, apariția drept furnizor a unei personae juridice impozabile cu un comportament neeconomic implică obligatoriu și transferarea unor sume importante de bani în conturile acesteia, scopul fiind următorul:

-la nivelul acestei ultime persoane juridice se va realiza plata furnizorilor externi reali.

– restul sumei de bani reprezentând TVA colectat este retras în numerar și restituit persoanelor care controlează persoana juridică ce a ordonat transferul sumelor de bani.

Reținem în această etapă că declarația 394 este una informativă și nu poate fi folosită la stabilirea prejudiciului în cauza penală, funcția acestei declarații fiind aceea de a permite organelor de control fiscal să procedeze la efectuarea controalelor fiscale încrucișate.

În ceea ce privește circuitul fizic

În cazul realizării de achiziții/livrări intracomunitare, prezintă relevanță documentul de transport CMR care conform art.5 alin.1 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele nu trebuie să fie semnat decât de expeditor și de transportator, în sarcina destinatarului mărfurilor nesubzistând o astfel de obligație.Adoptată la Geneva la 19.05.1956 și ratificată de România prin Decretul nr.451/1972

CMR-urile atestă scriptic deplasarea fizică a bunurilor de la furnizor la client.

Pentru a se stabili realitatea executării transportului, se pot solicita hărțile rutiere determinate cu ajutorul GPS-ului pentru fiecare autovehicul, respectiv diagramele tahograf pentru verificarea distanțelor parcurse de șoferii menționați în CMR-uri, precum și cardurile individuale distribuite acestora cu ajutorul cărora se realizează plăți pentru alimentarea cu carburant și plata taxelor de drum.

Administrarea de probe privind circuitul financiar

– După solicitarea și obținerea încheierii de încuviințare a judecătorului de drepturi și libertăți conform art.153 C.proc.pen. se procedează la identificarea conturilor bancare ale persoanelor fizice/juridice care prezintă elemente de legătură cu fapta care este cercetată, subsecvent procedându-se la solicitarea încuviințării de către judecătorul de drepturi și libertăți a utilizării metodei speciale de supraveghere a obținerii de date privind tranzacțiile financiare ale unei persoane (art.138 alin1 lit.e C.proc.pen.), urmând a fi pus în executare mandatul de supraveghere tehnică.

– Următoarele înscrisuri și informații privind tranzacțiile financiare ale unei persoane vor fi solicitate a fi autorizate de judecătorul de drepturi și libertăți să fie furnizate de instituțiile de credit, respectiv de alte instituții financiare:

rulajele conturilor bancare identificate pentru perioada cercetată.

– documentele justificative depuse la instituția de credit pentru efectuarea operațiunile de plăți și încasări, respectiv retrageri de numerar însoțite de declarația privind destinația folosirii sumelor de bani retrase.

– dosarele de deschidere de cont.

– fișele cu specimenele de semnături.

– documentele contabile depuse de persoana juridică în cazul în care a solicitat o linie de credit sau un împrumut.

– datele de identificare ale persoanelor cărora li s-au eliberat tokenurile/digipass-urile, respectiv cardurile și parolele aferente acestora, precum și seriile acestora.

– declarația privind sursa fondurilor și a beneficiarului real al fondurilor.

– declarația privind persoanele împuternicite/autorizate să ordone plăți și să efectueze retrageri de numerar din conturile bancare.

– rapoartele de tranzacții suspecte.

În cazul în care există suspiciuni privind datele de identificare a unui beneficiar extern al sumelor de bani achitate de societăți comerciale din România identificate în cadrul unui circuit economic ca fiind fictive, precum și pentru a stabili dacă acel beneficiar extern al plăților a mai făcut obiectul unor analize din partea O.N.P.C.S.B. și dacă au mai fost persoane juridice din România care au efectuat transferuri externe către respectiva persoană juridică nerezidentă în România:

– se va proceda la solicitarea în temeiul art.8 alin.6 din legea nr.656/2002 a comunicării de către O.N.P.C.S.B. a tuturor informațiilor obținute de la instituțiile de credit din țară ori la solicitarea altor Unități de Investigație Financiară (F.I.U.),

– urmărindu-se, în principal:

 Transferurile de bani realizate de persoane fizice și juridice (peste plafonul de 15.000 de euro) prin sistemul financiar din România care prezintă legătură cu alte tranzacții financiare interbancare, indiferent de beneficiarul acestor transferuri;

Identitatea beneficiarilor acestor transferuri, precum și modul în care aceștia au folosit respectivele sume de bani (alt transfer sau retrageri de numerar cu stabilirea destinatarilor fondurilor etc.);

Efectuarea unei analize a circuitului financiar al sumelor transferate de persoanele fizice sau juridice prin sistemul financiar din România și prezentarea acesteia distinct pe fiecare sumă, cu indicarea instituției financiare externe prin care s-au transferat sumele de bani în sistemul financiar din România și a modului în care acestea au fost folosite, respectiv expatriate către o altă instituție financiară;

Se va efectua o analiză a tranzacțiilor financiare care au avut ca beneficiari persoanele fizice și juridice menționate, pentru aceeași perioadă.

INFRACTIUNI CONEXE

EVAEVAZIUNE FISCALA

COD PENAL

SPALAREA BANILOR

LEGEA CONTABILITATII

LEGEA SOCIETATILOR

FRAUDE VAMALE CONTRABANDA

PROBATORIUL

SPALAREAPROCURORI

INVESTIGATORI

ANALIȘTI IT

INVESTIGATORI FINANCIARI

ALȚI EXPERȚI

BANIL

Evaziunea fiscală în România

Estimarea din ”Raportul Consiliului Fiscal”, emis de către Ministerul Finanțelor Publice și INS, în perioada 2012-2014 prezintă următoarele valori:

– Pierderi zilnice din evaziune/economie = 54 mil.€;

– Evaziune fiscală/total economie națională ajunge la 15 % din PIB, adică la cca 20 mld €/an;

– NECESITATEA RECUPERĂRII PREJUDICIILOR CAUZATE.

Evaziunea fiscală în România
– sursa G.L.I. și moneda lei ( RON )

OBIECTIVE

identificarea antreprizelor criminale în domeniul fraudelor intracomunitare;

identificarea noilor modurilor de operare;

dezvoltarea capacității de reacție în timp real;

minimizarea efectelor negative pe care le produc fraudele intracomunitare și recuperarea prejudiciilor cauzate;

RECOMANDĂRI

– DEZVOLTAREA DE ABILITĂȚI ÎN CERCETAREA ACESTUI TIP DE FRAUDĂ.

– DEZVOLTAREA FLEXIBILITĂȚII ECHIPELOR DE CERCETARE.

– ACCESUL ȘI UTILIZAREA TEHNOLOGIILOR AVANSATE INCLUSIV ÎN DOMENIUL I.T.

DEZVOLTAREA COOPERARII CU TĂRILE DIN U.E ȘI NON – UE

CONCLUZII

Tendința în ceea ce privește sustragerea de la plata TVA poate fi prevăzută ca una ascendentă.

Limitele legislative îngreunează activitatea organelor de control și stabilirea cu operativitatea a valorii prejudiciilor cauzate.

Specializare rețelelor internaționale în săvârșirea unor astfel de fapte ilicite determinată, în special, de profiturile ilicite mari care pot fi obținute într-o perioadă scurtă de timp.