Frânturi din căr țile care mi -au căzut pe g ânduri …Azi vă propun: Dumnezeul gândurilor mărunte Nicolae Turcan [609975]

Frânturi din căr țile care mi -au căzut pe g ânduri ….Azi vă propun: Dumnezeul gândurilor mărunte! – Nicolae Turcan

Ca temă pentru zi ua care trece și timpul care vine: Ratarea, Trândăvia și Vocația.
• Într-o ierarhie a gratuită ții acțiunilor umane, ratarea s -ar situa, desigur, pe cea mai înaltă treaptă, de vreme ce,
pentru a o realiza, nu -ți trebuie absolut nimic .
• Ultimul gest, cel al ratării, nu ține de acțiune, ci de contemplare. De aceea ratatul are sentimentul c ă înțelege
nici mai mult nici mai pu țin decât totul.
• Ratații nu se aleg dintre oamenii obiectivi .
• Talentul ratării: capacitatea de nu fi niciunde acasă, în niciun domeniu.
• Ratarea e o noble țe, ultima care i -a rămas omului lipsit de credin ță.
• Că ratarea este o artă superioară, ne -o dovedește și faptul c ă în momentul în care publicul lipse ște, ea nu se
stinge.
• Are trândăvia o solu ție? Înclin s ă cred c ă în niciun caz una omenească.
• Contrariul trândăviei nu e ac țiunea, ci virtutea, orice virtute.
• Trândavul e un ratat care nu s -a pasionat niciodată de posibilitatea propriei deveniri. El n -a pierdut nicio
carieră, despre el nu se poate spune că nu s -a realizat, deși ar fi putut; tr ândavul nu -și pierde vreo calitate, ci
doar pe sine însuși.
• Să-ți vinzi toate averile (toate certitudinile, to ate așezările comode, toate blocajele hedoniste) , cum spune
parabola evanghelic ă, pentru împărăția lui Dumnezeu, a șa arat ă vocația.
• Împărăție a lui Dumnezeu ce fractureaz ă istoria personal ă, deschizând calea .
• Pentru cel care și-a găsit vocația, rata re nu mai exist ă. Vocația nu e important ă pentru c ă se împlinește în
ceva — operă de art ă, fapte de sfi nțenie etc. —, ci fi indcă preschimb ă o viață fără direcție, dominat ă de
facticitate, într-una destinală.
• Vocația întoarce lucrurile cu fa ța către Dum nezeu.

………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………………….. .
Apoi – Gânduri despre bine și rău Nicolae Velim irovici
Nu ajunge ca omul să aibă numai tăria voinței, nici numai tăria simțirii, nici numai tăria cugetării. Nici toate
acestea împreună nu sânt de ajuns, fără un țel luminat. La ce -i folosesc atletului iuțeala picioarelor și tăria plămânilor,
dacă de tea ma lui toți îl ocolesc și nimeni nu -i vrea ajutorul? Înveșmântate în bezna nopții, toate stihiile puternice și
învolburate ale naturii îl umplu pe că lător de frică; dar când sânt luminate de soarele dimineții, călătorul se
împrietenește cu ele. Asemenea sâ nt și așa -zisele suflete tari. Îmbrăcate în întunericul iubirii de sine și al deșertăciunii,
ele ajung de t emut pentru oameni și natura din jur. Înve șmântate însă în lumina dumnezeiască, ele se fac izvor de
bucurie pentru toți cei din jur. Grindina este ma i tare decât ploaia; cu toate acestea, grindina nu are nici un prieten pe
pământ.
Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbești: despre Dumnezeu, până c e nu-ți întărești credința în El; despre
păcatul altuia, până ce nu -l cunoști pe al tău; și despre ziua d e mâine, până ce nu se luminează de ziuă.
Când câștigul este privit de aproape, se vede ca un câștig. Când câștigul este privit de departe, se vede ca o
pagubă. Când paguba este privită de aproape, se vede ca o pagubă. Când paguba este privită de departe, se vede ca un
câștig. Câștigarea lui Dumnezeu este singurul câștig care rămâne câștig și privit de aproap e, și de departe.

Orice virtute aduce uitarea d e sine. Orice virtute, în toată măsura ei, aduce pieirea de sine. Virtutea cea mai
de seamă, dragostea, este cea mai deplină uitare de sine și cea mai deplină pieire de sine. Uitarea de sine se preschimbă
în pieire de sine, iar aceasta duce la viața veșnic ă. Prin ceea ce este lung, cunoaștem ce este scurt, iar prin ceea ce este
scurt, cunoaștem ce este lung. Prin ani lungi de trudă, lehamite și de iubire de sine cunoaștem această scurtă
vremelnicie, iar prin s curtele clipe de virtute cunoaștem veșnicia cea nemăsurată.
Cine nu s’a speriat niciodată de sine însuși, acela nu știe ce este frica. Pentru că toate g rozăviile din afară de
care se teme omul se află în lăuntrul lui, și încă într’un chip neîmb lânzit. Se află în noi un hău peste care, aplecându –
se cândva , omul rămâne uimit și îngrozit până la moarte. Toate lumile pot încăpea în acest hău, fără să -l umple. Și cu
toate numele date de noi acestui hău: suflet, minte, voință, simțuri, afecte, patimi, om lăuntri c, conștiință – hăul rămâne
negrăit, nedeslușit și nenumit. Omul se întinde până unde se întinde foamea lui. Limita unui sălbatic este cea a privirii
ochilor săi. Limita unui om cu înălțime duhovnicească se întinde dincolo de marginile întregii lumi. Dacă întregul
cosmos s’ar preface într’o masă, cu toate darurile lui întinse pe această masă, omul duhovnicesc se va ridica flămând
de la ea. Căci tot acest c osmos împodobit ca o masă de nuntă este despărțit de Dumnezeu pentru cei săraci
duhovnicește. El nici n u există pentru a sătura foamea, ci pentru a o stâ rni. Cum poate el astâmpăra foamea unui om
duhovnicesc? Cum poate el sătura pe cel căruia îi și stârneș te foamea?
Viața aceasta nu ar putea fi închipuită fără de acestea trei: fericirea, nefericirea și moartea. Puțină fericire,
puțină nefericire și moartea fac cu putință această viață. Chimia morală a acestei lumi este mult mai uimitoare decât
chimia fizică . Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea – îngăduința lui Dumnezeu, iar moartea – biruința lui
Dumnezeu. Fericirea neîntreruptă, fără amestecul ne fericirii, ar ajunge să fie lipsită de culoare și plictisitoare.
Nefericirea nesfârșită, fără moarte, ar preschimba această viață într’un iad fără scăpare. În fericire, oamenii nu vor să –
și amintească de Dumnezeu; chiar și în nefericire nu vor să -și aminte ască de Dumnezeu; la moarte, însă, sânt siliți s’o
facă.
Toată frumusețea firii vine din taina celui T ainic. Fără această taină a celui Tainic, fir ea nu ar putea păstra
nici măcar o clipă acea frumusețe liniștită și blândă care strălucește din ea.
Deasupra r âsului omenesc de fericire și tânguirii de nefericire stă un zâmbet tainic, care încălzește, dar nu
arde. Acest zâmbet este cu totul deosebit de zâmbetul celui cinic și disprețuitor, care te îngheață. Zâmbetul maicii
către copilul vioi sau bolnav și zâmbet ul sfântului către cei puternici și cei slabi se asemuiește acestui zâmbet tainic și
înalt. Ce altce va înseamnă acest zâmbet decât părtășie la bucuria celor veseli și la mâhnirea celor întristați? Ce altceva
spune acel zâmbet decât că bucuria peste măsură pe pământ se va micșora degrabă prin întristare, și că întristarea
peste măsură pe pământ se va micș ora degrabă prin bucurie? Este cumplit cum neghiobia omului este cel mai bine
înfățișată de două ani male ca maimuța și hiena. Caută să te înfrânezi cât mai mult cu putință de la schimonoseala
nebunească a maimuței și de la hlizeala nebunească a hienei. Ami ntește -ți întotdeauna de surâsul tainic și cald,
asemenea surâsului maicii și al sfântului, surâsulu i care arată firescul, sănătatea, înțelepciunea, milosti virea și veșnicia.
Veșnicie, căci râsul și plânsul sânt trecătoare, pe când zâmbetul este nepieritor .
Nenumărați oameni lucrează, de dimineață și până seara, la lumina Soarelui, fără să privească la Soare, fără
să simtă Soarele, fără să cugete măcar o dată la Soare! Nenumărați oameni își petrec veacul în lumină, cu puterea și cu
ajutorul lui Dumnezeu, fă ră măcar să privească la Dumnezeu, fără să cugete măcar o dată la Dumnezeu! Și Soarele
tace fără mânie, și continuă să lumin eze neîncetat. Și Dumnezeu tace fără de mânie, și continuă să ajute neîncetat.
Însă, când se face întuneric, când cade ceața, când c iupește gerul, atunci oamenii își aduc aminte de Soare, își întorc
privirea spre Soare, laudă Soarele, suspină după Soare. T ot așa, când încep suferințele, lipsurile, chinurile în neputință
și strâmtorările fără ieșire, oamenii își aduc aminte de Dumnezeu, își întorc privirea spre Dumnezeu, Îl laudă pe
Dumnezeu și suspină după Dumnezeu.
…………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………… ……………………….
Apoi Un om – Ciprian Ciula
„Nu fac binele pe care îl doresc, ci răul pe care nu -l doresc” – Epistola către Romani cap. 7

Binele se define ște ca stare de comunicare între om și Dumnezeu ( „fără de Mine nu pute ți face nimic ”); comuniune
în care omului i se deschid noi valen țe și coordonate ale vie ții („viață am cerut de la Tine și mi-ai dat lungime de zile ”
– nu ca prelungire istorică, ci ca împlinire istorică, ca sens și rost zilnic…tr ăiesc acest timp liturgic „între deja și nu
încă” în care pregust bun ătatea divin ă revărsată zilnic în spațiul mundan și peste oamenii pe care îi trăiesc – alături, în
același urcuș spre înviere.
Binele – pătimirea divină, dincolo de meritul uman – îl scoate pe om din dependen ța de timp și spațiu și îl reașază –
din teama de moarte și teama de via ță (văzând viața doar ca o povar ă zilnic ă) în unitatea uman ă asumat ă de Hristos –
în acest „ca to ți să fie una ”, în care nu este „schimbare sau umbr ă de mutare ” (Iacov 1:17) – ci o „bucurie neobosit ă
în Cu vânt” (rugăciunea –„rugați-vă neîncetat ”).
Ieșirea din comuniunea cu Hristos îl arunc ă pe om într-o căutare disperat ă a sensului; sens care nu îl provoacă spre
viață ci îl apas ă, dobor ând parc ă lumina lui ( înțelegerea și trăirea) în nonsens.
Binele e per sonal pentru că rela ția om Dumnezeu este personal ă; aspectul personal al omului cheam ă prin manifestare
pe Dumnezeu în mod unic (Biseric a – unitate în diversitate), dar efectul orizontal (expresia mundană – felul de a fi al
omului social) se transpune în î nțelegere unitar ă.
Trăim o intimitate între noi și Dumnezeu dar ne cuprindem reciproc în același Cuv ânt. În aceeași tain ă a rostirii în
inimile noastre a „adierii divine” ne regăsim to ți – doar cel ce a cunoscut t ăcerea înțelege frumuse țea Cuv ântului!
Omu l trăiește în același timp starea de r ăspuns (ca revendicare a chem ării lui Hristos – Iată, Eu stau la u șă și bat! Dac ă
aude cineva glas ul Meu și deschide u șa, voi intra la el și voi cina cu el, și el cu Mine) de a fi în Cuv ânt sau de a fi f ără
Cuvânt; ne găsim în afara cuv ântului c ând nu reg ăsim Cuv ântul în noi. Nimeni nu poate tr ăi Cuv ântul (Hristos – „La
început era Cuv ântul și Cuv ântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuv ântul” Ioan 1:1) ie șind din comuniune –
cuvântul omului (f ără Dumnezeu) devine vorb ărie – omul transform ându-se într-un spectator al propriei vie ți (toate
sunt ale lui și despre el).
Hristos Cuvântul se apleacă peste in ima omului dar găse ște de multe ori altceva ca st ăpânitor al ei – „Căci acolo unde
este comoara ta, acolo va fi și inima ta”, de aceea datori suntem a ne cur ăți inima noastr ă („inimă curat ă zidește întru
mine Dumnezeule/ și duh drept înnoiește întru cele di nlăuntru ale mele” psalm 50) – „ochiul inimii mele îl ridic către
Tine” – ridicarea min ții din „ce sunt ” spre „pentru ce sunt” – ridicarea inimii din „voia mea ” spre „fie voia Ta ”
ridicarea firii spre „fratele meu este via ța mea! ” bucuria și împlinirea vie ții mele (mucenicia – „nu este faptă mai mare
decât a -ți pune via ța pentru aproapele t ău”; mucenicia este con știința cur ată în care îi regăsesc pe to ți ca dor împlinit
în viața mea – nu este fapt ă mai mare dec ât prietenia – prietenia este jertfa pe altarul inimii, este cheză șia inimii pentru
aproapele meu – „Însă v-am numit pe voi prieteni, pentru c ă toate c âte le-am auzit de la Tat ăl, vi le -am făcut cunoscute.
Nu voi m -ați ales pe mine, ci eu v -am ales pe voi și v-am pus ca s ă merge ți și să aduce ți rod, ia r rodul vostru să rămână,
pentru ca orice îl veți ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea. Aceasta vă poruncesc: să vă iub iți unul pe altul!” (In 15,
16). Căci cu cât ne sim țim furați de bun ătatea inimii noastre cu at ât vom înseta mai mult pentru iubirea de aproapele
– ca un izvor/fântână din care orice trecător î și astâmpără apăsarea; c ăci frumuse țea apei aceasta este c ă nu vorbește
despre ea – ci bucur ă pe cel ce o bea. Cur ăția este locul lini știt al firii – sfântul Isaac Sirul – căci fără curăție nu este
cunoaștere ( „Hristos st ă ascuns în poruncile sale și pe m ăsura împlinirii lor omul îl cunoaște pe Dumnezeu ”); ochiul
curat al inimii vede prezen ța divin ă ca aburul dimine ții așezat peste realitate (d ând prospe țime – în compara ție cu
blazarea, melancolia pli ctisul – akedia, răutatea inimii, invidia, orgoliul, egolatria – „mie idol m -am făcut, prin patimile
sufletului”, nefire scul, închiderea în confortul vie ții/ parabola talan ților, … pe care ni le d ă păcatul; „Mi-e gândul nuc ă-
nțepenit ă-n coaj ă” – închis, ascuns, baricadat în fa ța Binelui).

Păcatul ne dă, cum spun Sfin ții Părinți, – „haina de piele ” sau c ăderea în materiali tate și simțualitate – devenind astfel
obsedați de pl ăcerile vieții („viața este ceea ce mi se întâmplă în timp ce eu sunt ocupat ce alt ceva” – o parafrazare a
absenței voite a omului din propria decizie – poporul rom ân are „omul sfințește locul ” arătând că locul se vrea ridicat
prin sensul și rostul pe care omul îl așează lumii în relație cu Dumnezeu).
Credința dezm ărginește persoana și arat ă ființa ca minune; c ăci ființa ori e minune, ori nu exist ă (raportarea p ărintelui
la copil: Trebuie s ă crezi c ă te pot iubi! Și raportarea copilului la p ărinte – vezi parabola fiului risipitor – venindu și în
sine/ I ubirea o poate primi doar venindu și în sine, căci nimeni nu poate să iubească păcatul și căderea din copilul lui,
dar nimeni nu pune c ăderea lui înaintea i ubirii p ărintești: „Datori suntem noi cei tari s ă purtăm slăbiciunile celor
neputincio și și să nu căutăm plăcerea noastră” Romani cap. 15). Credin ța nu poate fi p ătruns ă decât în dinamismul
cuvântului: ”Trebuie s ă crezi c ă te pot iubi! ”, ceea ce oblig ă inima noastr ă spre smerenie, n ădejde și dragoste pentru
omul contemporan; orice început este apofatic ( de negrăit, de necuprins) – spunea Daniil Sandu Tudor, căci ce poate
fi mai firesc decât în țelegerea ne înțeleasă – că suntem pentru Via ță!
Credința este cul tura dialogului. Ascultarea este cultura cunoa șterii lui Dumnezeu. Prin credin ță rostesc – dau nume
(precum Adamul cel vechi în fa ța creației) și recunosc Numele în tot și toate (liturghia – „ale Tale dintru ale Tale, Ție
îți aducem de toate și pentru toat e”).
L-am bănuit întotdeauna pe Dumnezeu de tandre țe! Omul este locul în care El se întâlnește cu pr opria Lui fire
(asumată prin na șterea din Fecioar ă) – cu făptura Sa. Intimitatea întâlnirii omului cu Dumnezeu este poezia vie ții în
veșnica ei „tinerețe fără bătrânețe”. Viața nu e altceva dec ât un l ăuntric de aceea tr ădează/arat ă o intimitate –
„împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”.
Nu prin fiin ță se deosebe ște o persoan ă de alta, nici prin lucrare, ci prin rela ție. O persoan ă nu exist ă decât în relație
cu alta, fie c ă o naște, fie prin alte moduri de comunicare. „Chipul slavei Tale sunt, deși port în mine r ănile p ăcatelor ”.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu caut ă în noi s ă Se identifice de fiecare dat ă și aș adăuga g ândul acesta al Sf ântului Macarie
Egipteanul, care zice c ă la Judecat ă, Hristos va c ăuta să vadă cât regăsește din El în sufletul nos tru.
F. M. Dostoievski în romanul „Demonii” aminte ște poziționarea fa ță de Hristos, pe care omul nu o poate refuza –
fiind sensul și rostul fiin țării sale: „Dacă Hristos este în afara Adev ărului, îl aleg pe Hristos ”. Același cuvânt îl întâlnim
și la sf ântul Maxim Mărturisitorul – „nu faceți pace în detrimentul Adev ărului! ” – gândul lumii e p ătimaș – ”mintea
lui Hristos ” e rostul și ridicarea omului.
Noi put em cunoa ște pe Domnul Hristos din cuvintele Lui, și, în măsura în care Îl cunoaștem, trebuie s ă ne m odelăm
după El. Înnoirea înseamnă, în primul rând, să ai mintea lui Hristos. Ce înseamnă să ai mintea lui Hristos? În cuvintele
Sfinților P ărinți apare term enul omotheia – înțelegând „de un obicei cu Dumnezeu ”. Obstacolul major între noi și
Dumnezeu este a devărul nostru. Adevărul (nostru) ni -L ține departe /ascuns pe Dumnezeu.
Părintele Arsenie Boca – Dumnezeu să -l odihnească – zicea „că -n mintea strâmbă și lucrul drept se str âmbă”. Prin
urmare, dac ă vrei s ă înnoiești o minte, trebuie s -o modelezi, trebuie s-o schimbi spre bine, trebuie s -o faci dreaptă, că,
altfel, strâmbă și lucrurile drepte. Trebuie s ă avem minte pream ăritoare de Dumnezeu, minte care se su pune lui
Dumnezeu.
Ființa virtuților din fiecare (om tr ăitor în Hristos) este Cuv ântul cel unic – Hristos – Ambigua sf ântul Maxim
Mărturisi torul.
Cu Hristos, prin Hristos, spre Hristos – obișnuirea omului cu Dumnezeu și dezlegarea de obi șnuința cea rea a
păcatului devine treapt ă în omul ce pune început cale și finalitate Chipul frumuse ții noastre – Hristos. „cu Hristos ”
este începutul biruin ței noastre, asceza (rugăciune, post și faptele iubirii) și râvna inimii noastre (Bucur ă-mi sufletul,
cu Chipul T ău, Hristoase! – rugăciunea bunicii mele) – starea în care omul caut ă să înțeleag ă în mod tainic – taina

întâlnirii cu Hristos și trece de la iu birea pătima șă, egoist ă și neduhovniceasc ă – ce e Dumnezeu pentru mine? (cum
trebuie s ă fie oamenii care m ă înconjoa ră) – la iubirea fireasc ă (a obișnuirii – a urcușului spre Tabor) ce sunt eu pentru
aproapele meu și implicit pentru Dumnezeul (1 Corinteni cap. 9 „Căci, deși sunt liber față de toți, m -am făcut rob
tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulți; Cu iudeii am f ost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege,
ca unul de sub lege, deși eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege; Cu cei ce n -au Legea, m -am făcut ca
unul fără lege, deși nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui H ristos, ca să dobândesc pe cei ce n -au Legea;
Cu cei slabi m -am făcut slab, ca pe cei slabi să -i dobândesc; tuturor toate m -am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc
pe unii. ….”
Înafara rela ției cu Hristos omul penduleaz ă (ca alegere) între bine și rău – „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci r ăul
pe care nu -l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Romani cap. 7), „Căci nu este om drept pe p ământ care să facă binele și să
nu păcătuiască” (Ecclesiastul cap 7), de aceea omul nu se poate încrede în statornic ia credinței sale. Dator e omul s ă
trăiască cuvântul F ără de Mine nu pute ți face nimic (Ioan 15,5) nu ca pe o povar ă și încălcare a libert ății umane – ci
ca o împlinire și desăvârșire a tot ceea ce este uman prin Hristos (rug ăciunea Împărate ceresc – și pe toate le pline ști-
le des ăvârșești, le faci din cele slabe și căzute sub povara chipului p ăcatului, purt ătoare de via ță – „Viață a cerut de la
Tine și i -ai dat lui lungime de zile în veacul veacului” (psalmul 20); căci, îndumnezeirea sau purtarea Chipului (Hristos)
nu o facem („Căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; Nu din
fapte, ca să nu se laude nimeni” Efeseni cap. 2), ci o pătimim – fapta bună e o pătimire a noastră prin îngăduin ța
aproapelui și slava lui Dumnezeu. Sf ântul sau omul firesc este omul familiar cu Dumnezeu.

Slava Laudelor de la Bunavestire, în Minei – „Amăgitu -s-a dem ult Adam și dumnezeu poftindu -se nu s -a făcut. Om
se face Dumnezeu, ca dumnezeu (omotheia -de un obicei prin har cu Dumnezeu) pe Adam s ă-l facă”. Sfințirea este
pătimirea prin har, ca pe una ce este mai presus de fire; c ăci nu avem în fire putere (facultat e, abilitate) primitoare a
îndumnezeirii – Maxim Mărturisitorul. Căci a fi înseamnă a fi în comuniune! Despăr țirea d e sens (de Dumnezeu)
arunc ă omul din chipul firesc a iubirii ( ”Dumnezeu este iubire! ” – Evanghelia lui Ioan) în căutarea chipului, omul
îmbrăcând masca lumii dezbrăcată de tot binele (Augustin Buzura – „lumea e plină de mă ști…haine f ără
chipuri…trupuri lipsite de umanitate ”). Păcatul separ ă, uniformizeaz ă (în moarte to ți suntem la fel!) și schimonose ște
(Aleksandr Soljeni țîn în O zi din vi ața lui Ivan Denisovici vorbe ște despre omul plastilin ă, omul fr ământat de toat ă
răutatea lumii ce caut ă să-și impri me hidoșenia pe chipul uman) – doar prin jertfa ascetic ă (rugăciune, tainele Bisericii,
fapte bune, smerenie….)Dumnezeu devine dorul ini mii, iar rugăciunea odihna inimii în Cuvânt. Rugăciunea – Cuvântul
ce nu obose ște! Omul este imago Dei (chipul Chipu lui) adic ă receptor și emițător de înțelegere și iubire; cum spune
Lucian Blaga ( „Cutreier ”) „făptură în hain ă/ o tain ă în tain ă”. Fiecare o m este o încercare în absolut! – fiind chipul și
(spre) asem ănarea Absolutului. No țiunea om nu e proprie și nu poate fi folosit ă decât dac ă omul este altceva dec ât
lumea ( „omul sfințește locul ” – el e cel ce coboar ă (preotul în taine) și oglindește toate în sensul sădit în firea lui.
Numai omul identifică sensurile și convergen ța lor, tocmai pentru c ă în el converg ra ționalit ățile și sensurile lumii
(frumusețea plasticizat ă în toat ă creația – frumosul v ăzut prin sim țuri), pentru c ă el este sensul care dep ășește lumea.
Hristos este Lumina lumii!; Lumina (sensul) care lumineaz ă toată lumea și Lumina în care se lumineaz ă lumea! Sf ântul
Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, „Ai cunoscut cum te -a făcut puterea Mea cu iubire de oameni, doar pentru
puțină credi nță și răbdare? Iat ă că fiind supus mor ții, te-ai făcut nemuritor și fiind ținut în stric ăciune te g ăsești mai
presu s de ea. Locuie ști în lume și ești împreun ă cu Mine…negre șit Eu te -am adus din nefiin ță la ființă”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul – „avem un dor de infinit sau un dor de infinitate; infinitatea în afara comuniunii
(cu Dumnezeu) e monotonie – moarte, sau rutină în bine”

Căderea în păcat (tot ceea ce faci pentru tine piere odată cu tine, dar tot ceea ce faci pentru al ții rămâne – Nichita
Stănescu „tot ceea ce am trăit în zadar s -a făcut zid, tot ce -am înțeles s -a făcut fereastr ă”) – sau forma (imaginea de

sine și nu imago Dei, voia mea și nu fie voia Ta) apare în om ca stare de akedie (obi șnuință – un bine al pl ăcerii, al
„mă simt bine – sunt bine”, nu ca o mul țumire pentru toate îngăduite de Dumnezeu în viața noastr ă – bune și rele, ci
ca o alegere uma nă – caut ceea ce m ă face fericit, împlinit, bucuros…ca o singur ătate în comuniune ); omul nu poate
fi definit dec ât ca ființare ( „De ace ea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” 1 Corinteni cap 10)
– ceea ce presupune o mi șcare continu ă, perpetu ă – îmbun ătățită prin discern ământ (un urcu ș al rug ăciunii – văzând
din ce în ce mai clar neputin țele firii noastre, un ur cuș al făptuirii – de la ce vreau eu pentru aproapele – la ce pot fi
eu pentru aproapele). Nevoia de form ă – formali smul (s ă fie făcut…c ă trebuie) arat ă în om foamea lui de moarte –
după cum spune sf ântul Maxim M ărturisitorul – „cel mai mare p ăcat care îl ține pe om într-o sfidare a existen ței (acest
pentru ce s ă..?) este egoismul, sau altfel spus – viața care se expl ică (pentru sine) și se consum ă doar pentru sine ”.
Omul p ăcatului este omul ce a închis viața în sine (Pe ștera – Carte de Jos é Saramago – omul cu fața spre peșteră (spre
puținătatea vieții lui, a înțelegerii și alegerii lui minimale – în defavoarea întregi i creații, și a relației cu Dumnezeu) va
vedea întotdeauna doar umbra sa…c ând stai cu spatele la Lumin ă toate poart ă chipul umbrei tale – a necurăției, a
puținătății și nefrumuse ții tale umane….; un o metafor ă lirică ca o descriere antinomic ă față de peșteră este pervazul
lui Dumnezeu – Ana Barton, în care omul casnic „nu mai sunte ți străini și locuitori vremelnici, ci sunte ți împreun ă
cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” – Efeseni cap. 2, stând pe pervazul lumii caută ca o a șteptare frumuse țea
mereu nou ă a Celui ce toate le înnoiește prin frumuse țea Sa. (poezia lui Radu Gyr: Noi Te -om a ștepta/C ăci pe Crucea
Ta/St ăm bătuți în cui e). Credin ța este bucurie vie – în tristețea (ispitele vie ții) îndep ărtării (îndoiala și păcatul) de
Dumnezeu.
A ierta (condiția iubirii – purtați-vă sarcinile unii altora și vă rugați unul pentru altul) v ădește a fi. A ierta este
a reașeza între mine și aproapele meu iertarea domnului celui îndelung -răbdător. Dumnezeu nu pedepse ște căderea
ci rămânerea în cădere! Cred ința este realism duhovnicesc – a trece de la calofilie (ca o c ăutare a frumuse ții exterioare
fără profunzimea comuniunii cu Dumnezeu) la fi localie (iubire de Frumos, a vedea în tot și toate frumuse țea divin ă
– „ca toți să fie una ”).