Franta Lui Charles de Gaulle In Fata Constructiei Europene Intre Obiectivele Nationale Si Ambitiile Europene

Introducere

Tema centrală a acestei lucrări de cercetare este analizarea obiectivelor politicii naționale franceze a omului de stat Charles de Gaulle în temeiul construcției europene. Viziunea gaullistă percepea ca națiunea franceză să-și proiecteze influența asupra unei entități la scară largă. În lucrarea mea de cercetare, voi încerca să examinez modul în care întemeietorul celei de a V-a Republici franceze a încercat să-și maximizeze interesele naționale în cadrul proiectului european ce a prins contur o dată cu finalizarea celui de-al doilea război mondial. Așa cum preciza în cartea sa ''Excepția franceză'', autorul Laurent Wirth nota că Franța avea o slăbiciune pentru măreție și poartă mândria de nedescris a unei națiuni pline de istorie și glorie. Voi pune în discuție concepția națională și politica europeană a lui Charles de Gaulle, deoarece acestea sunt instituțional vorbind principalii piloni ai proiectelor naționale. Franța, slăbită de cele două războaie mondiale considera că proiectul european era singura modalitate de a se impune din nou o dată cu declinul secolului XX. Bineînțeles, construcția europeană nu reprezenta doar o oportunitate ci și o amenințare: prin implicarea în cadrul proiectului european ea nu putea să-și asume singură viitorul, cu cât construcția europeană progresa și instituțiile sale se consolidau, cu atât mai puțin Franța putea să domine singură lumea. Cum construcția europeană era văzută atât ca o oportunitate cât și ca o amenințare pentru statul francez, este important să analizez dacă de Gaulle a încercat menținerea unui echilibru viabil. Un stat se identifică prin conducătorul său! Consider că astăzi, ca și acum cinci decenii, instituția unui șef de stat trebuie să aibă ca prim raționament al actelor sale primordialitatea statului său, Charles de Gaulle reprezentând omul politic cu o viziune amplă asupra propriei națiuni, ce avea la bază recâștigarea statutului său. Istoria, ne-a demonstrat până în zilele noastre, că statele lumii au trecut sau trec, unele într-o măsură mai ridicată, altele într-o măsură mai mică, prin oscilații la nivel internațional, caracterizate de perioade de declin sau prosperitate. Voi încerca să analizez ambițiile unui șef de stat care credea în puterea destinului națiunii sale și pe care și-o dorea în fruntea ierahiei internaționale, jucând rolul primordial.

Perioada de studiu a cercetării se extinde pe parcursul traiectoriei politice a lui Charles de Gaulle, începând cu scrierea primului memoriu al său când vorbește despre ''une certaine idee a la France'' până la finalul celui de al doilea mandat al său, în anul 1969. Am cuprins o perioadă mai largă pentru că era esențialmente important să înțelegem concepția politică a generalului în ceea ce privesc atât obiectivele naționale cât și ambițiile europene.

Din punct de vedere spațial, lucrarea de cercetare are la bază analizarea statului francez, Franța din timpul lui Charles de Gaulle. Un stat bogat în istorie ce o dată cu secolul XX și-a pierdut măreția și prestigiul la nivel internațional și pe care conducătorii săi, în cazul acestui demers, Charles de Gaulle a încercat să le redobândească.

Rațiunea alegerii acestei tematici de licență rezidă din necesitățile reale existente la nivelul spectrului mondial, impactul pe care instituția șefului de stat o are asupra poporului său reprezentând axa centrală în definirea unui stat. Am considerat important să abordez tematica națională al unui om politic pentru a înțelege importanța acestui fenomen la scara mondială. Consider că influența exercitată de către un conducător este esențialmente importantă pentru mecanismul funcționării statale. Națiunile, de-a lungul istoriei, au oscilat între fenomene de progres sau de declin, conducătorul constituind pionul principal pentru evoluția sau involuția unui stat. Am ales Franța în perioada lui Charles de Gaulle din două considerente primordiale. În primul rând, pentru Franța acelei perioade, fenomenele produse la nivel global i-au produs dezechilibre majore, ce au înlăturat-o din rândul celor puternici. Asa cum amintea Laurent Wirth în cartea sa ''Excepția franceză'' Franța avea o slăbiciune pentru măreție și purta mândria de nedescris a unei națiuni pline de istorie și glorie. De la domnia lui Ludovic al XIV-lea, revoluția franceză și Napoleon, Franța a urmărit visul măreției și credea, mai ales dupa 1789 că avea o misiune certă de îndeplinit. Franța a dominat Europa din secolul al XVII-lea până în secolul XIX și această influență se afla conectată densității populației. Până în secolul XIX, ea era cea mai populată țară din Europa și printre cele mai populate din lume. O dată cu înfrângerea suferită la Sedan în 1870, în timpul războiului prusac, declinul puterii franceze începe să fie dezvăluit. Sentimentul declinului și al măreției pierdute începe să fie simțit tot mai puternic de-a lungul secolului XX, în ciuda victoriei de la sfârșitul primului război mondial și atinge punctul culminant după anul 1940, când statul francez a fost ocupat de Germania. După cel de-al doilea război mondial, Franța și-a pierdut statutul de mare putere, ''națiunea veche și frumoasă'', nu mai era ceea ce a fost cu zeci de ani în urmă. La sfârșitul anului 1945 ea nu putea să joace un rol important pe scena internațională și nu se putea ridica la nivelul marilor super-puteri ale vremii. Datorită rolurilor puternice jucate în timpul lui Ludovic al XIV-lea sau Napoleon, o dată cu declinul secolului XX, în Franța se simte o nostalgie puternică pentru perioada în care a controlat sau a cucerit Europa. Chiar dacă măreția se pierduseră, visul de a redeveni ce a fost nu era pierdut.

Altfel spus, am ales un popor ce avea în urma sa o istorie imposibil de uitat, și care și-a pierdut prestigiul și măreția. Instituția unui șef de stat nu puteam să o ilustrez decât în cazul unei astfel de situații la nivel național. Al doilea considerent pentru care am ales această temă este de a ilustra cum un șef de stat intuia să-și maximizeze obiectivele naționale în cadrul spectrului european, cum considera omul de stat Charles de Gaulle construcția europeană benefică pentru ca Franța să-și recâștige poziția. Michael Sutton susține în cartea sa, Franța și Construcția Europei, că ea considera proiectul european un ''imperativ geopolitic''. Construcția Europei a reprezentat oportunitatea ca Franța să poată continua a juca rolul său pe scena internațională. Conform lui Sutton, rolul și poziția Franței vizavi de construcția europeană au fost motivate de considerentele geopolitice, fiind în interesul acesteia să se construiască o uniune de state europene în care să joace un rol de conducere. Proiectul european permitea Franței să-și proiecteze influența asupra unei entități mai mari și mai importante în scopul de a obține beneficii puternice. Contextul internațional nu poate fi unul neglijabil în lumina reprezentării statului de către un președinte. Necesitatea unui climat de securitate o dată cu finalul celui de-al doilea război mondial, cât și noile provocări de ordin economic cât și politic au determinat statele să se ralieze construcției europene. Subiectul expus examinării în această lucrare constituie exact conceptul de națiune franceză abordat în cadrul proiectului european apărut la finalul celui de-al doilea război mondial.

Interesul abordat de o astfel de temă a fost determinat de actualitatea unor multiple probleme ale șefilor de stat în a apăra interesele naționale, fapt ce de multe ori în secolul XXI a provocat dezorganizarea societăților și revolte nenumărate. Importanța lucrării este de a demonstra traseul anevoios al unui șef de stat pentru a recâștiga poziția propriei națiuni.

Totodată, consider că informațiile, analizele și concluziile acestei lucrări de licență vor contribui la crearea unei viziuni mai ample a ceea ce a însemnat instituția unui șef de stat asupra politicii naționale a statului său în contextul internațional.

În ceea ce privește conceptele abordate în această lucrare, vom întâlni obiectivele naționale ca prim concept de bază cu care se va opera pe parcursul lucrării. Termenul de obiectiv este un termen simplu, cunoscut. Obiectivul este defapt rezultatul scontat ce trebuie obținut în urma unui efort de atingere a scopului, fiind pasul pentru a ne apropia de acesta. Dar, vom vorbim de termenul de obiectiv la plural pentru că problematica acestei licențe tratează nu doar un obiectiv, ci mai multe. Cercetarea are în vedere conceptul de obiective naționale, percepute ca axa centrală a politicii generalului Charles de Gaulle. Așadar, după cum am relatat, obiectivul reprezintă atingerea unui scop, urmat de adjectivul național. Altfel spus, Charles de Gaulle urmărește atingerea unor obiective ale propriei sale națiuni, ale propriului stat. Obiectivele naționale cu care operează șeful de stat sunt acelea de recâștigare al rangului, independenței, măreției și prestigiului. Prin urmare obiectivele naționale ale generalului se identifică cu pașii realizați de acesta pentru atingerea scopului național, acela de recâștigare a statutului de forță mondială. Un al doilea termen pe care îl vom întâlni în această lucrare de cercetare este reprezentat de ambițiile europene. O simplă căutare în dicționar a termenului de ambiție ne duce la ideea că ea constituie o dorință arzătoare de a îndeplini ceva. În cazul de față, ambiția europeană ilustrează dorința generalului Charles de Gaulle de a îndeplini obiectivele naționale în spectrul proiectului european, apărut o dată cu sfârșitul celui de al doilea război mondial. De asemenea, alte concepte folosite în proiectul de cercetare sunt: construcție europeană, comunitate europeană, veto (analizat pe larg în cadrul studiului de caz privind relațiile franco-britanice), conferință, aderare. Atunci când citim o lucrare de istorie legată de proiectul european, întâlnim des astfel de cuvinte. Deși există o largă discuție despre ideea de construcție europeană, mă voi limita doar la a defini în linii mari termenul pentru a înțelege liniile generale ale proiectului de cercetare. După cum bine știm, nevoia de unificare a Europei a apărut pe fondul ruinelor celui de-al doilea război mondial, construcția europeană constituind necesitatea unei noi abordări la nivel internațional. Termenul de construcție europeană este folosit pentru a înțelege politica generalului Charles de Gaulle privind redarea prosperității franceze. Strâns legat de conceptul de construcție europeană este cel de comunitate europeană apărută ca un efort al statelor europene de a coopera pentru buna funcționare a mecanismului internațional, veto-ul constituind dreptul de a decide al statelor fondatoare comunității europene în legătură cu o situație dată, în cazul acestui demers, fiind vorba despre refuzul Franței de a accepta aderarea, adică acțiunea de intrare a Marii Britanii în cadrul comunității. Vom vedea că toate aceste fenomene produse aveau la bază un singur raționament: atingerea obiectivelor naționale.

În ceea ce privește sursele pe care se va baza cerceterea de față vom folosi atât sursele primare edite (memorii ale generalului, discursuri din conferințe de presă ale lui Charles de Gaulle, poziții ale diverselor guverne referitoare la veto-ul francez), cât și surse secundare aici intrând nenumărate lucrări generale, lucrări speciale, cât și articole de presă( ziare franceze privind anumite situații legate de poziția generalului). Atât conferințele de presă, cât și pozițiile guvernelor sau speech-urile diverșilor oameni politici au fost găsite pe site-ul http://www.cvce.eu/ , acesta reprezentând o bază de date ale UE al cărui scop este de a oferi tuturor celor interesați documente originale. Am reușit să găsesc o selecție de informații variate și nu doar documente referitoare la Uniunea Europeană. Site-ul conține mai mult de 15.000 de documente de diferite tipuri și în diferite limbi, cele mai accesibile fiind în engleză și franceză. Pentru diverse publicații franceze am folosit site-ul http://www.persee.fr/web/guest/home , unde am găsit diverse articole de ziar. Cercetarea se va baza, în principal, pe documente deoarece intenționăm să fie o interpretare cât mai personală a obiectului cercetat. Majoritatea surselor, atât cele primare, cât și cele secundare se găsesc în limba franceză sau limba engleză fapt ce dovedește că cercetarea autohtonă este destul de săracă în ceea ce privește subiectul politicii naționale al omului de stat Charles de Gaulle.

În acest proiect de cercetare, vom examina modul în care șeful de stat francez Charles de Gaulle a căutat să mențină un echilibru între obiectivele măreției și suveranității naționale prin construirea ambițiilor europene pe marile scene ale politicii internaționale. Pentru această cercetare, ne vom axa pe conferințele de presă ale generalului, declarațiile acestuia cât și opere câtorva autori. Printre aceștia, important de amintit este cartea lui Alain Peyrefitte, C'était De Gaulle, unde se găsesc nenumărate declarații oficiale ale generalului ca urmare a întâlnirilor și notițelor luate de către autor. Lucrările lui Michael Sutton și Gerard Bossuat reprezintă alte două lucrări în care autorii analizează politica lui Charles de Gaulle.Vom analiza cartea lui Michael Sutton, France and the construction of Europe 1945-2007, o cercetare admirabilă a scriitorului cuprinzând o istorie aprofundată a politicii europene a Franței începând cu 1945. Autorul a evidențiat episoadele centrale ale construcției europene, începând cu Comunitatea Economică Europeană, până la Tratatul de la Maastricht, accentuând influența liderilor francezi exercitată în contextul construcției europene. Important este de remarcat politica șefului Charles de Gaulle în contextul proiectului european, autorul însuși specificând în cartea acestuia că Europa era văzută de către general ca un ''imperativ geopolitic'', cele două arii de interes, Franța și Europa constituimd și esența lucrării noastre de cercetare. Cea de a doua lucrare de importanță majoră în studiul politicii gaulliste asupra proiectului european este cartea lui Gérard Bossuat, Faire l'Europe sans défaire la France reprezentând o primă sinteză istorică asupra politicii franceze privind construcția europeană. Bineînțeles, cuprinsul cărții vizează un spectru mai larg prin analizarea politicii mai multor președinți francezi, plecând de la conceptualizarea obiectivelor generalului Charles de Gaulle. Pentru a analiza politica națională franceză în raport cu construcția europeană prin prizma mai multor șefi de stat ar consta într-o analiza mult prea amplă, acesta fiind motivul alegerii primului președinte francez ce a jucat un rol vital o dată cu realizarea unității europene.

Prin această lucrare ne propunem să demonstrăm importanța instituției unui șef de stat în contextul abordării internaționale a proiectului european. Relevanța acestei teme a fost determinată de actualitatea multiplelor probleme ale șefilor de stat în a apăra interesele naționale. Se urmărește crearea unei viziuni mai ample a ceea ce reprezintă instituția unui șef de stat asupra politicii naționale în contextul internațional.Vom demonstra că Charles de Gaulle a avut ''anumite idei privind Franța'', corespunzând obiectivelor naționale de recâștigare a statutului de mare putere. Va reuși Charles de Gaulle ceea ce și-a propus în politica europeană? Va reuși generalul să readucă gloria, măreția și prestigiul pierdut al Franței? Va reuși să creeze Franța din timpul lui Napoleon și să conceapă o Europă a francezilor? Vom încerca să examinam modul în care liderul politic dorea să-și maximizeze interesele naționale în cadrul proiectului european ce a prins contur o dată cu finalizarea celui de-al doilea război mondial și să analizam metodele folosite de către general pentru a obține scopul propus. Vom vedea că proiectul de cercetare va avea o amplă tratare a veto-ului francez privind aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană datorită necorespunderii statului britanic obiectivelor naționale franceze și conceptului de ''Europă a francezilor''. Va reuși Charles de Gaulle prin unilateralismul politic concretizat metodelor folosite în contextul european să obțină reafimarea națiunii franceze? Vom trata aceste subiecte în cadrul celor trei capitole printr-o cercetare amănunțită atât a viziunii cât și a metodelor folosite de acesta pentru obținerea propriilor dorințe.

Din punct de vedere al metodologiei, lucrarea se va baza pe abordarea analizei istorice a evenimentelor marcate de perioada liderului politic Charles de Gaulle. Analiza de text, realizând o imagine de ansamblu asupra viziunii generale a liderului politic este de o reală importanță. Voi încerca explicarea tuturor conceptelor și analizarea lucrărilor de specialitate astfel încât textul să fie redat cu claritate. Dintre metodele care vor fi folosite pe parcursul cercetării amintim: analiza critică de text (a diferitelor lucrări secundare în încercarea de a oferi o interpretare originală evenimentelor respective); compararea surselor primare (speech-uri ale diverșilor oameni politici cu privire la politica realizată de general), narațiunea istorică (este extrem de utilă când vom avea în vedere evoluția politicii franceze); precum și sinteza (care va fi metoda folosită în vederea redactării concluziilor finale).

Conținutul lucrării este structurat în 3 capitole și 8 subcapitole care ne vor permite o abordare cât mai detaliată, actuală și coerentă în scopul urmăririi obiectivelor stabilite și care subliniază tematica complexă a lucrării de licență.

În primul capitol intitulat ''Viziunea lui Charles de Gaulle privind Franța. Înclinația către măreție!'' voi trata viziunea generalului cu privire la statul său. Așa cum vom preciza în contextul istoric, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în contextul declinului Franței, Charles de Gaulle avea drept misiune redarea prosperității națiunii franceze. Capitolul constituie două elemente esențiale referitoare la concepția gaullistă asupra statului francez raportat la scară mondială cât și la principiile de recâștigare al statutului său.

Următorul capitol ''Franța pe primul loc în lume?'' va oferi o perspectivă istorică a analizării conceptelor naționale gaulliste în contextul construcției europene. Vom vedea care sunt obiectivele naționale ale lui Charles de Gaulle în temeiul proiectului european și ce dorea să realizeze o dată cu unificarea europeană. Vom urmări ambițiile generalului legate de crearea unei Europe franceze în care Franța să dețină monopolul primordial și vom analiza liniile generale de realizare a unui astfel de obiectiv, prin politicile promovate de către omul de stat.

Ultimul capitol constituie un studiu de caz intitulat ''Relațiile franco-britanice în timpul președinției lui Charles de Gaulle și problematica extinderii proiectului european în viziunea generalului'' ce va oferi o imagine amplă a politicii generalului Charles de Gaulle privind cererea britanică de aderare la Comunitatea Economică Europeană. Vom trata motivele șefului de stat de a fi în opoziție cu cele cinci state europene și vom observa că liderul politic nu a renunțat ușor la ideea creării unei Europe favorabile francezilor. Vom trata două momente importante, atât anul 1963, cât și 1967 în care vom analiza detaliat motivele invocate de către general de a se afla în opoziția extinderii uniunii.

Capitolul I.Viziunea lui Charles de Gaulle privind Franța. Înclinația pentru măreție!

O anumită idee a Franței

''Toata viata mea'', declară Charles de Gaulle în primele fraze ale memoriilor sale, ''am avut o anumită idee despre Franța''. Generalul Charles de Gaulle folosește termenul ''anumit'' în cadrul memoriilor sale scrise înainte de a deveni fondatorul Republicii a V-a, reprezentând un adjectiv nedeterminat, dar în realitate el a avut idei foarte precise și concrete despre statul francez.

1.1.1 Contextul istoric

Anul 1944 a reprezentat pentru Franța contextul eliberării din cadrul celui de-al doilea război mondial. Pe data de 26 august, Charles de Gaulle, conducătorul ''Franței Libere'' a defilat pe Champs-Elysees în mijlocul unei mulțimi demonstrându-și entuziasmul de nedescris. Pe data de 5 mai 1945, așa cum ar fi vrut 5 ani mai devreme generalul de Gaulle, Franța a fost prezentă la masa victoriei. Acesta, șeful guvernului provizoriu, se gândea la drept și dreptate. Important de reținut este faptul că acest entuziasm răspundea tulburărilor ca urmare a anilor de opresiune. O dată cu eliberarea Franței, ea suferea efectele directe ale războiului și luptelor ce avuseseră loc pe teritoriul său. Principalele echipamente au fost distruse în totalitate, infrastructura demolată și o situație financiară dezastruoasă. Deși făcea parte din tabăra învingătorilor, statul francez se afla într-o situație economică și socială frământată, produsul național brut fiind diminuat la jumătate.

Franța nu mai era ce a fost. După cum bine cunoaștem, ea a fost învinsă de Germania în doar câteva săptămâni, intervenția forțelor aliate provocându-i câștigul. Altfel spus, deși a câștigat războiul, ea nu a fost considerată un câștigător major, nefăcând parte din categoria ''celor mari'', așa cum se aflau poziționate Statele Unite, Uniunea Sovietică sau Marea Britanie, fapt profund marcat și de neparticiparea în cadrul conferințelor de la Yalta și Postdam. Prin urmare, Franța nu urma să joace un rol predominant în soarta Europei o dată cu predarea Germaniei, ponderea franceză fiind marginalizată și devenind un actor de plan secund.

Pentru omul de stat, Charles de Gaulle, în momentul respectiv șef al guvernului provizoriu Republicii franceze, era clar ce misiune avea de îndeplinit, nu numai aceea de a reconstrui națiunea franceză, de a reorganiza teritoriul său și de a moderniza economia, ci, mai presus de orice, a restabili rangul francez, poziția acesteia în lume. În 1945, națiunea era liberă. Poporul lui Charles de Gaulle vibra cu o nouă tinerețe, una din misiunile acestuia fiind clară încă de la început: nu numai aceea de a conduce țara la victorie ci și aceea de a restabili statul.

Astfel în acest capitol voi încerca să proiectez liniile generalului Charles de Gaulle de a restabili poziția franceză, implicând totodată și concepțiile acestuia. Potrivit lui, era necesar ca Franța să-și recâștige prestigiul și măreția. El era convins că ''Franța nu putea fi Franța fără măreția sa''. Acest lucru implica faptul că în concepția generalului era de neexplicat dependența de oricare altă putere. Statul francez trebuia să fie unul puternic, echilibrat și prestigios. Era necesar pentru Franța să-și asigure propria independență pentru a putea deveni un jucător de cheie. Principalul factor în politica gaullistă a fost determinarea atingerii independenței Franței și afacerile mondiale (deși negarea interdependenței nu a fost nerecunoscută ) și obiectivul secundar a fost de creare a unei Europe de sine stătătoare sub conducere franceză.

Prin urmare, acest subcapitol ilustrează poziția Franței o dată cu finalul celui de-al doilea război mondial și viziunea generalului Charles de Gaulle asupra refacerii prosperității franceze, o Franță aflată în rândul celor puternici, independentă, cu-n grad înalt de prosperitate, în care măreția și prestigiul său sunt larg recunoscute la nivelul spectrului mondial.

1.1.2 Concepția națională a liderului politic Charles de Gaulle

În istoria contemporană a Franței, generalul de Gaulle s-a impus ca o figură excelentă al unui om puternic. Parcursul său politic, spre deosebire de a celorlalți șefi de stat, l-a plasat în poziția conducătorului cu cel mai ridicat grad de voluntarism pentru apărarea propriei națiuni. Acesta se impune ca o personalitate puternică în rândul democrațiilor liberale. Prin magia cuvintelor sale, el reușește să-și impulsioneze influența atât a sa cât și a Franței, exprimând o agendă ambițioasă. El întruchipa aspirațiile unei Franțe multi-seculare, lăsând o moștenire impresionantă asupra caracteristicilor sale esențiale.

Pentru Charles de Gaulle, citatul ''ideii privind Franța'' reprezintă singura doctrină. Această idee referitoare la Franța era fără îndoială originea concepției gauliste despre stat, un stat legitim, democratic, respectat. Acesta este motivul acțiunii sale în politică. Conceptul de idee face referire la opinia sa privitoare la națiune, la sentimentele sale profund personale. Viziunea istorică a generalului era marcată de două principii complementare. El refuza determinismul sau fatalismul. El vorbea despre libertatea subiectului istoric, nevoia de voluntarism pentru schimbarea cursului evenimentelor. Istoria este pentru el măsura miturilor, o morală și un discurs purtat de magia cuvintelor. Această viziune este exemplificată în cadrul primului său volum de memorii, atunci când vorbește despre ''ideea de Franța''.

''O anumită idee a Franței'' induce și asupra coordonării viitoarei politici europene, ce avea în centrul concepției lui natura ideilor sale geopolitice. Interpretările politicii franceze corespundeau '' viziunii asupra lumii implicând un set foarte specific de reguli pentru politica națională'', bazată pe trei principii: naționalism, independență și putere militară. El percepea Franța primul lider în istoria lumii, fapt ce denotă rezultatul unei intuiții, al unui atașament spiritual și al propriului său raționament, în care interesul general era reprezentat de interesul național, națiunea fiind caracterizată de el drept cea mai mare comunitate umană integrată posibil.

Ideologia politică a lui de Gaulle avea în centrul său naționalismul, el crezând în primatul de necontestat al modelului ''stat-națiune'' ca un instrument politic pentru exercitarea legitimă și efectivă a intereselor naționale. Primatul statului-națiune și exercitarea măreției și independenței sunt completate de o credință realistă în forța militară ca mijloc decisiv pentru a-și proiecta puterea și influența. De Gaulle, aparent credea într-o ierarhie a problemelor, a celor politico-militare tradiționale. Termenul de ''apărare națională'' constituie, conform acestuia ''primul motiv de a fi al statului''.

Nu putem trata concepția națională a liderului politic Charles de Gaulle fără a face unele referiri legate la relația acestuia cu Marea Britanie, studiată amănunțit în contextul ultimului capitol. Relația dintre Marea Britanie și Franța, atât în timpul războiului cât și după a fost caracterizată de relația dintre Churchill și de Gaulle. Poziția lui Charles de Gaulle asupra Marii Britanii este esențială pentru obiectivul numărul trei al acestei licențe, și anume perioada anilor 1959-1969. Seria reuniunilor dintre Churchill și de Gaulle la Londa și în Franța au schimbat cursul istoriei celor două țări și totodată, lumii întregi. De multe ori, dar nu întotdeauna, întâlnirile dintre cei doi au reprezentat sursa conflictelor, dar și în momentul în care conflictele nu proveneau din întâlnirile lor directe, ele izvorau din ciocnirile de interese dintre cele două națiuni. Reuniunile dintre cei doi, menționate mai sus, au reprezentat un scurt preludiu la ceea ce a urmat ulterior, atunci când o națiune mândră se confrunta cu-n om de neclintit. În vara anului 1940, de Gaulle a lucrat la stabilirea ''Franței Libere'', semnele relației dintre Churchill și Charles de Gaulle, fiind de o importanță semnificativă: Churchill l-a lăsat să folosească radioul BBC pentru emisiunile sale și la 27 iunie 1940, acesta l-a recunoscut pe de Gaulle ca lider al cuvintelor: ''Tu ești singur. Bine, am să te recunosc singur(..) ca lider al francezilor liberi, oriunde ar fi ei.'' A doua zi, pe 28 iunie, guvernul britanic a emis o recunoaștere publică a lui de Gaulle. Conform site-ului Globe and Mail: ''Marea Britanie n-ar putea cere mai mult de atât, un ofițer tânăr, strălucit și galant''. Important de reținut, este faptul că deși adunarea în primele săptămâni a coagulat puține persoane, ea a fost acceptată cu succes de Marea Britanie. Legătura dintre cele două state a fost relativ marcată de puține evenimente în perioada 1945-1946, traversată atât de momente mai lente cât și de ciocniri mai puternice, în special o dată cu apariția Statelor Unite în război. Cu toate acestea, liniștea diplomatică a Marii Britanii a luat sfârșit o dată cu venirea generalului la conducere.

În imaginea sa patriotică generalul Charles de Gaulle vedea Franța ca o persoană, o ființă vie. Conform acestuia, Franța era ''o prințesă din povești, sau o Madonna''. O anumită idee a Franței este, de asemenea, în concepția acestuia ideea că Franța este compusă dintr-un stat și un popor, acest lucru putând explica fazele destinului său național. Astfel, în scrierile sale, el vorbește despre '' mediocritate'' ca fiind o ''cauză a greșelilor francezilor, nu al geniului patriei''. Conform acestuia, pentru a fi demn de Franța și de patria sa, oamenii săi ''trebuie să viseze tot mai sus și să fie corecți ''. În concepția lui de Gaulle, Franța trebuia să ocupe primul loc pe scena mondială. Așa cum reiese după cel de-al doilea război mondial în memoriile sale el credea cu tărie că ''Franța se află în frunte''. Locul privilegiat al Franței se datora conform generalului istoriei sale exceptionale.

Prin urmare viziunea gaullistă asupra propriului său stat fusese excelent concretizată de dinainte de a fi conducătorul suprem, memoriile sale caracterizau un om cu o viziune amplă și profund implicată asupra conceptului de stat. Liniile politice realizate pe parcusul traiectoriei marelui general vizau recâștigarea propriului rang, primordialitatea franceză în cadrul valorilor internaționale. Un viitor devotat ambițiilor propriei națiuni !

1.1.3 În căutarea măreției pierdute

Generalul Charles De Gaulle este văzut în prezent ca ''un om modern de stat și vizionar''. Acesta a fost un naționalist convins pentru care măreția, idealurile, gloria și suveranitatea sa au fost planificate în scopuri politice. Potrivit acestuia, în Franța nu exista loc de mediocritate, fiind nevoie de modele bine concretizate. Altfel spus, Charles de Gaulle a încercat depășirea poziției secundare pentru a deveni primul loc în lume. Franța, viza în acțiunea ei ''trei esențiale obiective care se aflau interconectate''. Primul obiectiv consta în dezangajarea din fostele teritorii coloniale, dar crearea unui cadrul de '' cooperare contractuală și regulată'' cu acestea. Al doilea obiectiv a fost de a ''contribui la construirea Europei astfel încât să se plieze securității și prosperității franceze și, în același timp, încercarea de a restabili posibilitatea unui echilibru european vis-a-vis de țările estice''. Al treilea obiectiv a fost acela de a ''realiza crearea unui efort național modern cu programe științifice, tehnice, economice și sociale, în cadrul alianțelor necesare și în speranța unei destinderi internaționale care să joace un rol important în propriul destin''.

Două principii esențiale constituie esența gândirii sale :

Prima îngrijorare majoră a lui de Gaulle, atestată de-a lungul memoriilor sale, este de a asigura, în termenii săi ''grandoarea Franței'' și, ca o condiție prealabilă pentru realizarea acestui scop, era necesară menținerea independenței statului său. Pentru orice francez, care a trăit prin prisma războiului umilitor și al anilor postbelici, suveranitatea națională reprezintă o preocupare demnă de înțeles, indicând o dorință de a revigora o națiune ce a reprezentat o perioadă lungă de timp, o importantă putere reflectând necesitatea de a restabili respectul de sine în accepțiunea unei națiuni pierdute în chinul etern. În accepțiunea generalului, un conducător francez trebuie să joace rolul de lider al Europei. Conform lui Marc Bloch, de Gaulle a acceptat ca și constitutiv al identității franceze, atât moștenirea dreptei cât și a stângii, cu condiția ca acestea să contribuie la măreția franceză.

În al doilea rând, de Gaulle, francezul naționalist, era de asemenea și un ''naționalist european''. Charles De Gaulle dorea împiedicarea Franței în a deveni ''un simplu pion pe o tablă de șah internațională'', dorind să se asigure că Europa, pe care o vedea ca o mamă a civilizației, poate deveni din nou unul din principalii jucători, după ce, timp de ani a fost considerată ca fiind o miză prin greșeala propriei divizii. Ceea ce justifică această preocupare a generalului este faptul că acțiunile marilor puteri ne-europene ce domina lumea nu erau compatibile cu măreția și puterea Europei, cu ''grandoarea acesteia''. De mai multe ori, la fel ca în cazurile de la Berlin sau a negocierilor pentru controlul armamentelor și a dezarmării, s-a considerat că ''the great powers'' puteau ajunge la o înțelegere numai în detrimentul european. La acest punct, precum și la cel precedent, amintirile lui de Gaulle s-au concentrat pe memoriile războiului, când destinul Europei a fost determinat fără europeni, și uneori soarta Europei de est a fost decisă chiar și împotriva europenilor.

Generalul, era destul de conștient, la momentul respectiv, că într-un univers de giganți, o țară de mărimea Franței nu poate recâștiga de la sine rangul de mare putere.

Cum de Gaulle a perceput Franța și poziția ei în lume este extrem de relevant pentru înțelegerea acțiunilor sale ulterioare. Un pasaj celebru al lui de Gaulle, în care el descrie cum vede Franța, este primul paragraf de memorii și prevedea: ''toata viața mea am avut o anumita idee a Franței. Aceasta a fost inspirată mai mult din sentiment decât din motiv. Partea emoțională a mea își imaginează Franța ca o prințesă de basm sau o Madonna a destinelor fresce destinate unei soarte excelente și exceptionale(..) Pe scurt, în opinia mea, Franța nu este Franța fără măreție.'' Cuvintele sale merită unele explicații și comentarii ulterioare. El a avut o viziune foarte clară asupra Franței și în conformitate cu această viziune, Franța nu a putut să joace rolul decât a uneia din cele mai frumoase națiuni din lume. Câteva observații ar putea fi făcute, cu toate acestea, asupra faptului că a pus această afirmație în primul paragraf al memoriilor sale în trei volume. Introducerea aceasta în memoriile sale a contat pentru a sublinia cum vedea el Franța. Având în vedere că a fost scrisă dupa cel de al doilea război mondial și că el a devenit celebru prin acțiunile din timpul războiului, alegerea sa de a plasa acest aspect al viziunii despre Franța în memoriile sale a fost cauza a două lucruri, sau cel putin, al unui amestec: fie a fost dornic să explice și să facă lumină asupra lui – la unele acțiuni ilogice din timpul războiului, sau pur si simplu a pus accent pe rolul Franței pentru a fi evidențiat. Este dificil de a determina în ce măsură a fost una sau alta sau o combinație între acestea.

Indiferent de presupunerile făcute, cuvintele sale au devenit legendare și indiferent de intenția introducerii, intenția cuvintelor a fost lipsită de ambiguitate și sensul a fost mereu clar determinat. Admirația sa pentru Franța a strălucit prin poziția sa politică. Chiar dacă el a fost departe de a fi un politician de la început, el a trebuit să se manifeste pe scena politică chiar dacă nu a urmat o carieră politica, fiind descris de către A.C Cummings ca "ultraconservator în politică, într-adevăr, reacționar, având un patriotism înflăcărat pentru țara sa, la fel de devotat ca și religiei sale".Mai mult, el a avut mai puțină admirație pentru politica franceză a anilor 1930 în care destinul Germaniei a ocupat ordinea de zi încă de la Tratatul de la Versailles. El a văzut cu spaimă cum Hitler a uzurpat puterea în Germania și a descris, în unele cazuri, că politicieni de frunte francezi au fost "devorați de politică și paralizați", declarând melancolia sistemului. Tot el, în memoriile sale spunea: ''Sunt convins că Franța va fi supusă la încercări teribile și că sensul vieții, contează ca într-o zi, să-i fac statului meu o favoare semnificativă''

Așadar, un om modern de stat și vizionar care și-a cârmuit politica pe baza principiilor de creare a statutului de mare putere pentru Franța, un om cu obiective clar exprimate, cuvintele sale devenind istorice pentru a demonstra admirația sa privind poporul francez. Un popor ce nu putea avea alt loc în lume, decât cel al supremației și al puterii!

Capitolul II. Franța pe primul loc în lume?

2.1 Franța în fața construcției europene

''Dorindu-se și propunându-se organizarea unei Europe cu propria sa politică, Franța va servi echilibrul, pacea și progresul universului.''

În timpul celui de-al doilea război mondial, o dată cu haosul internațional produs, dorința constituirii unei Europe democratice și unificate a fost exprimată în mai multe țări europene, printre care și în Franța. Bineînțeles, anii grei ai războiului, pierderile suferite și dezastrele colosale au constituit o dorință puternică de a ieși din acea perioadă în care Europa, a devenit un continent mai divizat ca niciodată. După anii războiului, ideea constituirii unei Europe unificate a prins forme. Care era scopul Franței? Trebuia ea să-și mențină rangul său în fața absorției de către Europa? Sau, în schimb, ar trebui să-și asume intrarea în Europa, ca o condiție a păcii, cu toate consecințele pe care aceasta le implica? În acest capitol, voi încerca să investighez politica lui Charles de Gaulle privind asigurarea obiectivelor sale naționale, în termeni mai exacți cum măreția și suveranitatea în perioada respectivă au fost asigurate în fața noii provocări a construcției europene. Această experiență, vom vedea, nu a avut numai lucruri reușite, ci a fost și un traseu dificil, cu tactici anevoioase.

2.1.1 Dorința unității

După cel de-al doilea război mondial, Europa era fărămițată și devastată. Perioada post războiului a fost caracterizată de necesitatea de a reconstrui totul și totodată a vizat o dorință puternică de a evita un nou moment sângeros în istorie. Europa s-a văzut frământată din punct de vedere material, divizată prin ''cortina de fier'' în două blocuri. Politica internațională creată după război s-a constituit pentru a fi capabilă să consolideze Europa, fiind înființate o serie de organizații internaționale. Toți aveau același spectru '' Niciodată, niciodată un nou război! '' Marele război a făcut posibilă dorința comună de unitate, de depășire a antagonismelor naționale, de construire a unei entități care să fie caracterizată de prevenirea unor noi conflicte și de o pace justă și durabilă. Finalul războiului marchează începutul construcției europene. O dată cu apariția Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, Europa merge de la o idee la realitate.

În conformitate cu credinciosul său ex-prim ministru, Michel Debre, de Gaulle a lansat ideea unei ''organizații europene'', la Alger în 1943, și a vorbit despre o ''confederație de popoare'' în 1947.

În ceea ce privește Franța, dorința unei construcții europene se observă încă din anul 1945, în centrul politicii sale externe. Trei considerente speciale fac din acest ''grandios design'' o prioritate de top. În primul rând, dorința națională a fost aceea de a pune capăt conflictelor care au slăbit considerabil Franța și care au contribuit la divizarea Europei. În plus, era necesar, în contextul Războiului Rece (ce a urmat ulterior după al doilea război mondial), să se echilibreze stabilitatea continentului pentru a asigura securitatea națiunilor democratice de la vest de ''cortina de fier''. Ideea de unitate europeană, o precizează în 1947 într-un discurs rostit la Lille: „Înțeleg o Europă formată din oameni liberi și din state independente, organizată într-un întreg, susceptibil să îngrădească orice pretenție eventuală la hegemonie și să stabilească între cele două mase rivale elementul de echilibru de care pacea nu se va putea dispensa.” Un an mai târziu, într-o scrisoare adresată contelui Richard N. de Coudenhove-Kalergi, unul din personajele-cheie ale primului deceniu de construcție europeană, de Gaulle preciza și care va fi elementul de echilibru între „Commonwealth și o Germanie care se cauta pe sine'':''de bună seamă, Franța'' Construcția europeană era singura modalitate ca Franța să poată controla Germania. Deși, ''dușmanul vechi'', dupa cum vom vedea în capitolul următor, era defapt, Marea Britanie, ea s-a caracterizat, în special cu o obsesie privind ''pericolul german'', odată cu catastrofele inițiate în timpul războiului mondial. Această obsesie germană a francezilor este întărită de anii de ocupație al celui de-al doilea război mondial. Conștientă de vulnerabilitatea sa față de Germania, Franța a apelat la Europa, care permitea să monitorizeze Germania învinsă.

Prin urmare, acest subcapitol vizează necesitatea integrării franceze în cadrul noi realități inevitabile la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în care dorința de unitate reprezenta dorința națiunilor. Charles de Gaulle, favorabil construcției europene, își manifesta acordul în fața acestui deziderat de dinainte de constituire. Cum bine am precizat, încă din anul 1943, el vorbește despre crearea unei organizații europene. Fondatorul viitoarei Republici a V-a era conștient că realizarea obiectivelor sale naționale la nivel mondial, nu se puteau ilustra mai bine decât în interiorul spectrului european. Care erau motivele dorinței de necontestat al omului ''de la 18 iunie'' cu privire la funcționarea statului francez în cadrul construcției europene

2.1.2 Nevoia de Europa

Dorința în Franța, după cel de-al doilea război mondial de unitate și integritate europeană, era puțin în contradicție cu obiectivul principal al Franței, acela de a-și păstra măreția și suveranitatea națiunii. Construirea unei Europe unificate pare atât în contradicție cu obiectivele naționale ale Franței, cât și cu dorința de a influența lumea. În cadrul memoriilor lui Charles de Gaulle, acesta exprima în termeni riguroși refuzul oricărei dependențe a Franței de orice altă putere, dar cu toate acestea era gata să-și asume intrarea și participarea în cadrul unei Europe unite. Ce strategie era la baza voinței și ambiției Franței de a participa la construcția Europei?

Noi am văzut că Franța, care se vede și se vrea ''grandioasă'' de secole, simte o nostalgie puternică atunci când își dă seama că ea nu mai era ce a fost. Statutul său a început să fie balansat încă din timpul războiului prusac, ''rangul'' de mare putere fiind amenințat, iar o dată cu ocuparea de către Germania în timpul celui de-al doilea război mondial, statutul său de mare putere se pierde. Franța nu mai deținea mijloacele necesare pentru a juca în liga mare, în ciuda încercărilor lui Charles de Gaulle de a restabili rangul său.

Singura modalitate pentru ca Franța să poată continua a juca un rol important pe scena internațională este de a proiecta influența sa asupra unei entități mai mari. Acesta este rolul pe care Franța îl va juca în cadrul Comunității Europene. Sutton a descris că vede Franța, un '' imperativ geopolitic'', determinat să continue cântărirea sa în lume, ea transformându-se în cadrul Europei pentru a-și face auzită și simțită vocea. Ea vrea construirea unei Europe convenabile, care să-i extindă ambițiile și obiectivele naționale. Folosind Europa, ea dorea să rămână un jucător important pe scena mondială. Totodată susține conceptul de construcție europeană, în speranța de a contrabalansa marile puteri. Franța, implicit Charles de Gaulle vedea în ea crearea unei a treia forțe europeană, între cele două mari super puteri, SUA și URSS.

Așadar, Charles de Gaulle era convins că integrarea în cadrul construcției europene îi vor aduce prețul mult luptat. O Franță în liga marilor puteri, o a treia forță în lume!

2.2 Construirea unei Europe a francezilor

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a marcat și sfârșitul ''mitului măreției''. Excepționalul Ludovic al XIV-lea din Franța cât și Napoleon nu mai existau în a doua jumătate a secolului XX. Influența Franței în lume a scăzut, ea asumându-și o dată cu intrarea în Europa consecințele ulterioare, în speranța redobândirii propriului statut. Cu toate acestea, așa cum am văzut în primul capitol, Charles de Gaulle nu și-a pierdut visul măreției. El a rămas convins că Franța nu poate fi aceeași fără măreția sa și era hotărât să restabilească rolul acesteia ca mare putere în cadrul proiectului european.

După cum bine am enunțat în capitolul anterior, marea îngrijorare a lui de Gaulle, atestată de-a lungul memoriilor sale era aceea de a-i restabili rangul și măreția Franței, fiind necesară menținerea propriei independențe. Suveranitatea națională era reprezentată de dorința de a aduce statul său în poziția de lider mondial. Charles de Gaulle a jucat un rol important în ceea ce privește integrarea europeană. Vis-a-vis de Comunitatea Europeană, Generalul a caracterizat politica franceză într-o alternanță de ''da'' și ''nu'', uneori fiind favorabil deciziilor din cadrul european, alteori nu.Capitolul viitor va constitui o analiză în ceea privește refuzul dat de Charles de Gaulle extinderii Comunității Europene, prin veto-ul negativ acordat Marii Britanii.

Dorința de a restabili statul francez în spectrul construcției europene, avea în prim plan construirea unei Europe a francezilor: Franța nu poate fi de acord cu proiectul european, decât în cazul în care se încadrează obiectivelor sale naționale. Sutton crede că rolul și poziția sa față de proiectul european sunt motivate în mare măsură de considerente geopolitice. De asemenea, el afirmă că Franța face toate eforturile pentru a construi o Europă puternică, în care poate juca un rol important.

Cu toate că dorința de unitate era comună tuturor națiunilor, Charles de Gaulle considera că va fi favorabil în întregime proiectului european doar în cazul în care se încadra obiectivelor sale naționale. Ce strategie se afla la baza gândirii gaulliste?

2.2.1 ''Europa Europeană''a lui Charles de Gaulle

Politica europeană a lui Charles de Gaulle a fost marcată de căutarea măreției franceze. El întotdeauna a avut ''o anumită idee'' despre Europa. Convins de utilitatea construcției europene, el a fost în favoarea acesteia.

Generalul nota în memoriile sale: ''Pentru mine, dintotdeauna, dar acum mai mult ca niciodată, am resimțit foarte puternic ceea ce au în comun națiunile care populează Europa.'' Începând cu anul 1958, Charles de Gaulle vorbește despre '' Europa de la Atlantic la Ural''.'' Europa de la Atlantic la Ural '' este expresia atribuită generalului, dar pe care el nu a folosit-o întotdeauna sub această formulă. ''Atlantic'' și ''Ural'' se regăsesc combinate în scrierile și declarațiile sale, în primul rând în cadrul conferintei de presă de la Paris, în 16 martie 1950, în vremea celei de a Patra Republici. Președintele RPF evoca o schimbare de atmosferă ''de la Atlantic până la Ural'', fondatorul Republicii a V-a utilizând diferite formule precum ''de la Atlantic până la Urali''( 7 iunie 1959, Roanne), ''Din Atlantic până în Urali''( 17 iunie 1962, Montbeliard ), ''Între Atlantic și Ural''(25 martie 1959, Paris). El era convins că Europa ar putea servi pentru crearea ''marelui său design''. Pentru Charles de Gaulle, Europa era ''modalitatea prin care Franța putea să redevină ceea ce a încetat să fie după Waterloo: prima în lume''. El a avut ambiția de a construi o Europă puternică pentru ca Franța să poată ajunge la nivelul celor două superputeri mondiale. Deși Charles de Gaulle era favorabil proiectului european, el a respins o Europă supranațională, în care Franța să fie subordonată instituțiilor europene. În opinia sa, Europa își va construi ulterior marii puteri franceze sensul său interguvernamental.O atitudine esențială a generalului în legătură cu construcția națională era reprezentată de neîncrederea acestuia pentru supranaționalismul integrării, fie pentru reunificarea Europei, fie pentru consolidarea indispensabilă a Alianței Atlantice. Suspiciunea acestuia era construită de ideea transferului de suveranitate de la membrii statelor la organele supranaționale, fie format din categoria oamenilor de stat care acționează cu majoritate de voturi sau de funcționari publici ai carei datorie era de a reprezenta interesul comun mai degrabă decât poziția națională. Această suspiciune are la bază mai multe surse, considerate a fi importante pentru studiul viziunii generalului privind construcția europeană. Pe de o parte, atât generalul cât și Jean Monnet, împreună cu suporterii acestuia aveau propriile suspiciuni legate de modul în care unificarea Europei avea să fie construită. Susținătorii instituțiilor supranaționale subliniau virtuțiile propriilor metode, pe care le considerau a fi aplicabile tuturor problemelor cu care Europa avea să se confrunte. Conducătorul francez considera că metodele invocate de către supranaționaliști ar putea fi de valoare în domenii de importanță politică limitată, dar că risca pierderea eficienței în momentul maximizării unuia pe scara relevanței politice din ce în ce mai aproapiate de treptele puterii militare si diplomatice. Charles de Gaulle considera că fiecare popor trebuie să rămână același ''fiecare popor, este diferit, unic, neschimbat''. Conform acestuia ''Europa nu poate fi decât una a statelor''. Dar cu toate acestea, în concepția lui națiunile europene nu trebuie să-și piardă ''corpul, sufletul și figura lor''.

În ceea ce privește politica europeană a generalului el a jucat în cadrul a patru evenimente majore: Planul Fouchet, Politica Agricolă Comună, veto-ul Marii Britanii (pe care îl vom analiza explicit în cadrul studiului de caz) și politica scaunului gol. Prin intermediul celor patru strategii, Charles de Gaulle a încercat să creeze o Europă a francezilor. Important de menținut că analiza licenței mele constituie un punct esențial asupra votului Marii Britanii.

Propunerea Planului Fouchet

Organizațiile europene, create înainte de președinția lui Charles de Gaulle au avut drept scop restabilirea economiei, o dată cu dezastrul celui de-al doilea război mondial. Astfel, în 1950 Comunitatea Economică Europeană a fost formată pentru a plasa industria cărbunelui și oțelului în centrul economiei, urmată de Comunitatea Economică Europeană și Euratom.

Ambițiile europene ale lui Charles de Gaulle erau destul de diferite. El se opunea organizării supranaționale a comunitățiilor europene. Dincolo de Comunitatea Economică Europeană, Charles de Gaulle râvnea la crearea unei Uniunii politice, bazată pe o simplă cooperare internațională a statelor. El dorea crearea unei Uniuni politice europene, organizată în jurul axei Paris-Bonn, care să fie capabilă să-și asume propria existență, scopul acestuia fiind de a construi o Europă mai puțin dependentă de SUA.

În mai 1960 a avut loc la Paris o conferință internațională a ''celor patru mari'' privind dezarmarea și chestiunea Berlinului. Generalul de Gaulle a profitat favorabil de rateurile diplomatice date de către Hrusciov și Eisenhower pentru a propune revigorarea proiectului cooperării europene. El discutase ulterior de mai multe ori cu Adenauer la Rambouillet în 1960 și Rondorf în iulie 1961, în cadrul întâlnirilor oficiale cât și private, cancelarul, fiind de acord cu realizarea unui proiect de consolidare al relațiilor politice.

În iulie 1961, la Summit-ul European de la Bonn, Charles de Gaulle s-a consultat cu partenerii săi europeni cu privire la problema organizării politice a Europei, ceea ce a dus la crearea unui "grup de studiu", prezidat de diplomatul francez Christian Fouchet, fiind cel responsabil de prezentarea propunerilor pentru uniunea politică europeană. Astfel, în noiembrie 1961, Comisia propune, la inițiativa lui Charles de Gaulle, "Planul Fouchet", care presupune crearea unei uniuni a statelor interguvernamentale ale Comunității Europene, pentru a permite o cooperare mai adecvată în ceea ce privește politica externă, apărare , știință și cultură.

Poziția Generalului în Europa este cunoscută și prin propunerea planului Fouchet prezentat celor cinci parteneri ce a fost ghidat de cerințele inerente ale liderului politic, amintind trei dintre cele mai importante:

– De Gaulle dorea crearea unei ''Europe europene'' care să se ferească de ambițiile Uniunii Sovietice și tutelei americane. El voia o politică de independență, în care Franța să devină a treia putere în lume pentru a contrabalansa cele două superputeri.

– Reconcilierea franco-britanică a reprezentat al doilea obiectiv ghidat de către general. Axa Paris-Bonn trebuia să devină cheia de boltă a ''Europei națiunilor'', această strategie fiind implementată printr-o serie de contacte de prietenie între 1960-1962 cu cancelarul Adenauer.

Acest demers era inseparabil de proiectul său asupra unei Europe a statelor, evocată în conferința de presă din 22 decembrie 1951 și 25 februarie 1953, ilustrând în concepția acestuia o confederație de state în care fiecare națiune să-și păstreze suveranitatea. Această Europă politică trebuia în concepția proprie să fie efectuată de un organ independent care să reunească șefii de stat și de guvern. Excludea ferm opțiunea suprastatală pentru construirea Europei politice.

Cu toate acestea, Franța se afla singură împotriva celor cinci state europene, în special planul a fost respins de către Belgia și Țările de Jos, care se temeau de slăbirea legăturilor cu Statele Unite și hegemonia potențială a Franței sau a axei franco-germane cu privire la Europa occidentală. Partenerii europeni s-au opus versiunii franceze, unele din temeri fiind aceea că dominația franceză putea prevala în relațiile externe ale celor șase. Aceștia refuză, de asemenea, accentuarea caracterului interguvernamental al instituțiilor, văzându-l ca pe o amenințare la adresa independenței și caracterului supranațional al organelor comunitare. În fața rezistenței celor cinci state, de Gaulle și-a întărit poziția și a renunțat la compromisuri, prezentând pe 18 ianuarie 1962 o versiune nouă a planului, denumită Planul Fouchet II, care se proiectează de această dată pe încrederea competențelor economice drept organismul cooperării interguvernamentale. De asemenea, a doua opțiune face mai mult referire la Alianța Atlantică. O dată cu propunerea celui de-al doilea plan Fouchet, a crescut sentimentul că generalul de Gaulle va instala eforturile de integrare depuse în cadrul Comunităților Europene sub controlul unei structuri interguvernamentale dominată de Franța.

În ciuda eșecului proiectului Uniunii politice europene, Charles de Gaulle și-a exprimat poziția în legătură cu sensul supranațional al construcției europene. Acesta, dorea o Franța suverană într-o Europă puternică, continuîndu-și obiectivul '' Europei Europene :''O Europă independentă de Statele Unite, non-atlantică, care'' există de la sine doar pentru ea''.

Politica Agricolă Comună

Prin acceptarea în anul 1957 a creării pieței comune europene industriale, Franța și-a asumat un mare risc, deoarece aceasta nu se regăsea în categoria marilor puteri industriale. A fost necesar, ulterior ca aceasta decizie să fie una compensată. Acesta este motivul pentru care, Charles de Gaulle a refuzat să accepte crearea pieții comune fără existența unei piețe agricole comune. Important de reținut este faptul că la momentul respectiv, Franța, se afla în poziția de lider al țărilor agricole din Europa de Vest.

El preciza în Cabinetul său: ''Nu va fi Piață Comună fără Politică Agricolă Comună..Franța este Europeană doar cu agricultura ei''.

Instituirea pieței comune agricole poate fi considerată ca fiind interesul major al politicii europene franceze. Rolul generalului în aplicarea politicii agricole comune a fost esențial, dar paradoxal: el a împins integrarea economică, dar în același timp refuza integrarea instituțională și politică.Acest plan se regăsește în locurile fruntașe ale scopurilor marelui general. Bineînteles, acestă opțiune de creare a pieței comune agricole era favorabilă pieței autohtone franceze, importanța cooperării agricole pentru Franța fiind legată de problema surplusului intern. Charles de Gaulle nota în memoriile sale: ''Franța poate produce prin terenurile ei frumoase mai multe alimente decat ar putea consuma.'' Unul din obiectivele fundamentale ale generalului era acela de a exporta surplusul agricol ''la prețuri care să răspundă nevoilor producătorilor noștri''.

Cu toate acestea, de reținut este faptul că produsele agricole franceze erau exportate la prețuri costisitoare, datorită subvențiilor de stat. Astfel, fermierii francezi nu se aflau în competiție pe piața internațională, fiind ''detronați'' de prețurile americane mult mai scăzute. Franța trebuia să renunțe la subvențiile considerabile și la prețurile garantate pentru a se plasa într-o poziție privilegiată la nivelul pieței comune internaționale. Generalul de Gaulle estima că fără politică agricolă, Franța ar fi în Comunitatea Europeană o afacere proastă.

Înființat pe 25 martie 1957, tratatul de la Roma a definit obiectivele generale ale politicii agricole comune ce a reunit șase țări europene. Obiectivele sale generale erau: creșterea productivității agricole, asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru întreaga populație agricolă, stabilizarea piețelor, asigurarea aprovizionării și asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori. Politica agricolă comună a reușit să fie implementată pe 1 ianuarie 1962. Fondată în speranța de a unifica statele europene după al doilea război mondial, precum și pentru a face continentul independent în produse alimentare, această politică comună a contribuit în mare măsură la modernizarea agriculturii europene, Charles de Gaulle având beneficii viabile de pe urma acestei politici.

Prin crearea în 1962 a pieței comune agricole, Franța obținea simultan cele două obiective. Ele se compuneau din patru principii: crearea unei pieței comune agricole (care să permită unicitatea prețurilor și libertatea de circulație a produselor agricole), ridicarea nivelului de trai al agricultorilor prin creșterea prețurilor garantate, preferința produselor agricole europene la produsele de pe piața internațională(prin impunerea unei taxe pe importurile din țările terțe, precum și acordarea de subvenții UE pentru exporturile către țările terțe), dar și solidaritatea financiară. Așadar, el preciza în discursul său din 1962 că: ''Există, astfel, o organizație economică care estompează, treptat, barierele vamale ale celor șase state.'' Toate statele europene aveau contribuția de a finanța politica agricolă comună, nemulțumirea Germaniei fiind evidentă datorită faptului că ea era principalul contribuator financiar. Chiar dacă reticența germană era una evidentă, Charles de Gaulle obținuse ceea ce și-a propus, o politică agricolă comună, în conformitate cu interesul francez. Era un succes pentru Franța anilor respectivi, ea, ca principală țară agricolă, devenea principalul beneficiator. Politica agricolă comună a permis marelui șef de stat, nu numai scutirea bugetului statului său, ci și asigurarea măreției Franței ca mare putere agricolă. Astfel, Comunitatea Europeană a devenit unul dintre principalii exportatori de produse agricole din lume, în concurență directă cu Statele Unite.

Politica ''scaunului gol''

Acum este oportun de a trata un ultim element al politicii europene gauliste: confruntarea directă cu partenerii săi europeni și absența Franței din instituțiile comune în timpul crizei scaunului gol, în iulie 1965 – ianuarie 1966.

Ostilitatea lui de Gaulle privind supranaționalismul a devenit mult mai evidentă o dată cu criza scaunului gol. Criza a fost sustinută de un dezacord asupra propunerii Comisiei de a finanța politica agricolă comună în perioada dinspre expirarea regulamentului financiar inițiat în luna iulie 1965 și sfârșitul perioadei de tranziției al Comunității în 1970. Jean Marc Boegner nota:''Îmi amintesc cele două principii enunțate de către de Gaulle: agricultura trebuie să fie luarea în considerare a liberalizării comerțului în domeniul industrial și Franța nu putea accepta să o înlocuiască oricine în ceea ce privește definirea și apărarea intereselor sale.''

Două principii majore explică atitudinea lui Charles de Gaulle vis-a- vis de Europa, în iulie 1965. Originile nemulțumirii se regăsesc în propunerile lui Walter Hallstein, președintele Comisiei Europene și federalist convins. Acesta nu este doar determinat de a da noi puteri bugetare instituțiilor comunitare (în detrimentul suveranității statelor membre) dar, de asemenea el a intenționat să aplice principiul votului cu majoritate calificată în luarea deciziilor comunitare. Reformele instituționale prevăzute de către Comunitatea Europeană erau în dezacord cu politica dusă de către Charles de Gaulle, ele axându-se pe instituțiile comunitare, mai precis spus integrarea supranațională. El preciza: ''Pe de altă parte, tratatele instituie fiecăruia o configurație executivă sub forma unei comisii independente de state, deși membri ei au fost numiți și plătiți de aceștia, precum și o reprezentare legislativă sub forma unei adunări reunite din membri ai diferitelor parlamente(..) afectând democrația franceză. Pentru Charles de Gaulle, care se opunea oricărei puteri supranaționale era destul de important ca ''suveranitatea franceză să aparțină poporului francez''. El refuză extinderea puterii instituțiilor comunitare, inclusiv modificarea principiului umanității în luarea deciziilor în beneficiul votului majorității comunității, datorită pierderii suveranității și puterii franceze în Europa.

În semn de protest, prin intermediul lui Maurice Couve de Murville, reprezentantul său la Bruxelles, el a transmis partenerilor săi europeni că nu mai vrea să facă parte la reuniunile instituțiilor europene până nu-și rezolvă toate diferendele. Maurice Couve de Murville spunea: ''Promisiunile nu au fost păstrate, am încheiat ședința''. Această politică a scaunului gol provoacă paralizie cooperării europene, reprezentând defapt efortul final al lui Charles de Gaulle de a nu-și lăsa alegerile și deciziile limitate de către instituțiile supranaționale.

După aproape șase luni de impas, Franța revine în ianuarie 1966. Ea fusese hotărâtă să participe la o reuniune a miniștrilor de externe din Luxemburg privind rezolvarea crizei comunitare. Întâlnirea se finalizează cu ''Compromisul de la Luxemburg'' care își găsește dezacordul între Franța și partenerii săi europeni cu privire la modificarea votul unanim în favoarea votului majoritar în luarea deciziilor. Compromisul de la Luxemburg oferea fiecărui stat membru un drept de veto atunci când venea vorba despre ''interes semnificativ'', și dacă era necesar discuțiile aveau să continue până ''se ajungea la un numitor comun''. În ceea ce privește punctele esențiale ale Compromisului de la Luxemburg, acestea sunt legate de problemele vizând votul unanim și majoritar, reglementările financiare ale produselor agricole, negocierile multilaterale dintre Comunitate și restul statelor precum și fuziunea și cooperarea construcției europene. Ceea ce obținuse Charles de Gaulle odată cu acest compromis fusese acela de a împiedica luarea deciziilor cu majoritate calificată în comunitatea europeană.

În acest capitol, am vrut să demonstrez faptul că revenirea la putere a lui Charles de Gaulle, în calitate de șef al statului francez în 1959, nu a trecut neobservat în domeniul politicii europene. Charles de Gaulle, care a avut ''une certaine idee'' despre Europa, a văzut în ea modalitatea pentru ca Franța să-și restaureze prestigiul veritabil de măreție. El a avut o mare ambiție europeană, fapt pentru care a reușit să-i creioneze un loc important Franței. Generalul a vrut să construiască o Europă conform intereselor franceze. Respingând conceptul de supranaționalitate, semnificând orice putere supranațională, acesta a dorit creearea unei cooperări europene între statele suverane organizate în jurul unei Franțe puternice. El a văzut pentru Europa ''un mare destin'' și și-a continuat idealul său de creare a ''Europei europene'', independentă de Statele Unite. Hotărât să construiască o Europă a francezilor, Charles de Gaulle a jucat de multe ori un rol important în luarea deciziilor comunitare. Atitudinea sa în ceea ce a privit construcția europeană a reprezentat de multe ori apariția unor crize comunitare. Este incontestabil faptul că politica europeană a generalului Charles de Gaulle a fost motivată de considerente geopolitice, așa cum a precizat Sutton. Acțiunile sale au fost marcate de căutarea rangului și măreției. Pe tot parcursul președinției sale, el a visat construirea unei Europe care să convină intereselor Franței. Cu ajutorul Europei, Charles de Gaulle a vrut să modernizeze agricultura, economia și industria franceză, lucru pe care l-a și reușit. Concluzionând, putem spune că Charles de Gaulle a reușit să apere interesele naționale și să joace un rol important în cadrul construcției europene.

Capitolul III. Studiu de caz: Relațiile franco-britanice în timpul președinției lui Charles de Gaulle și problematica extinderii proiectului european în viziunea generalului

3.1 Traseul anevoios al Uniunii Europene

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a reprezentat momentul existenței națiunilor Europei pentru a doua oară în ruinele dezastrului în ultimii 40 de ani. Dezastrul colosal marcat o dată cu finalul războiului a evidențiat nevoia unei noi abordări pe scară europeană, conturându-se și luând forme ideea conceptului de Uniune Europeană. Aceasta a început o dată cu apariția Comunităților Europene, continuându-și istoria și astăzi. Importanța și fascinanța conceptului de Uniune Europeană nu reprezintă aspectele esențiale ale acestui capitol decât în măsura în care am considerat-o necesară pentru înțelegerea dilemei și diferențelor dintre Franța și Marea Britanie, o dată cu votul lui Charles de Gaulle privind statutul de membru al Angliei în cadrul Comunității Europene, atât în anul 1963 cât și 1967, realizând o analiză a celor doua opoziții ale generalului.

3.2 Reconstrucția națiunilor în perioada 1945-1963

În perioada de după al doilea război mondial, căile străbătute atât de Marea Britanie cât și de Franța au fost într-o relație divergentă. Multiplicarea relațiilor internaționale și complexitatea acestora, după cel de-al doilea război mondial, au concretizat apariția și specializarea fără precedent a organizațiilor internaționale, extinderea dezvoltării acestora fiind o axă prioritară în secolul XX. Astfel, Marea Britanie a încercat consolidarea economiei sale prin crearea Asociației Europene a Liberului Schimb, (AELS), împreună cu Danemarka, Suedia, Austria, Elveția și Portugalia, în timp ce Franța a fost o forța majoră în spatele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, (CECA), împreună cu Belgia, Germania de Vest, Italia, Luxemburg și Țările de Jos, denumite și ''Cele Șase''. Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului și-a început activitatea în anul 1951, spre deosebire de Asociația Europeană a Liberului Schimb, ce și-a început activitatea în 1960, CECO devenind un instrument viabil comparativ cu AELS. În cadrul comitetului reprezentanților celor șase state europene de negociere, Marea Britanie a fost invitată să facă parte din tratate dar ea s-a retras datorită opțiunii sale pentru o cooperare internațională și un comerț liber, fără existența unei uniuni vamale. Legătura privilegiată pe care statul britanic o avea cu SUA, precum și angajamentele cu statele din Commonwealth justificau atașamentul Angliei pentru comerțul liber. Dezacordul Marii Britanii va avea repercursiuni evidente încă din 1963, prin veto-ul francez. Relațiile franco-britanice au fost destul de lipsite de evenimente în perioada 1945-1956, cel mai probabil datorită faptului că cele două state au traversat căi separate și pentru că au fost destul de preocupate de reorganizarea structurilor interne ale propriilor societăți, construirea statului social fiind una dintre preocuparile majore și proeminente ale britanicilor. Cu toate acestea, francezii au încercat o apropriere începând cu 1949, dar fără niciun succes.

În anul 1959, de Gaulle și-a făcut apariția în funcția de președinte al Franței, schimbarea regimului politic o dată cu venirea acestuia zdruncinând fundamental procesul construcției europene. Generalul, începând cu instaurarea celei de a Cincea Republici a încercat să impună partenerilor săi propria sa viziune despre construcția europeană. S-a vehiculat că absența acestuia de la președinția Palatului Elysee ar fi avut un rol proeminent în menținerea relațiilor pașnice dintre cele două state, un lucru fiind sigur o dată cu venirea acestuia: liniștea diplomatică vizavi de Marea Britanie se sfârșise.

3.3. Cererea britanică de aderare la Comunitatea Economică Europeană în 1963

După cum spuneam, Asociația Europeană a Liberului Schimb și Comerțului s-a constituit ca o reacție în fața pericolului reprezentat de crearea uniunii vamale vest-europene asupra comerțului european. Cea mai viabilă diferență între Comunitatea Economică Europeană și AELS a fost inexistența unui tarif vamal extern comun, astfel încât, fiecare membru din cadrul Asociației a fost liber să își stabilească taxele vamale proprii împotriva schimburilor comerciale cu statele terțe AELS. Potențialul economic al acestei asociații era mai mic decât al CEE, încercând găsirea unor soluții pentru depășirea statutului incipient în care se afla la sfârșitul lunii iulie al anului 1961. Menținerea unor strânse raporturi comerciale cu statele din Comunitatea Economică Europeană au făcut posibilă trecerea Marii Britanii peste viziunea sa economică manifestându-și formal disponibilitatea pentru negocieri privind accesul în structurile comunitare. Primul ministru al Angliei, Horald Macmillan, a anunțat la 31 iulie intenția guvernului de a deschide negocierile cu cele șase state pentru a deveni membră a Comunității Economice Europene. Motivele britanice pentru această întoarcere în politica externă sunt multiple. Cum deja am menționat, Marea Britanie nu a putut avea același avânt economic ca în cazul celor șase, stagnarea ei fiind actul primordial al acestui rezultat. Creșterea economică britanică a avut un istoric respectabil dar slab contabilizat în comparație cu omologii săi europeni, în special Germania și Franța, istoricul Martin Pugh susținând că inflația a fost principalul vinovat pentru declinul Marii Britanii într-o perioadă de creștere economică, post 1945- 1960. Descrierea lui Pugh a stimulentelor economice pentru a aplica pentru statutul de membru al CEE a fost susținută de Staegmeyer în Zuddeutsche Zeitung care afirmă că schimburile comerciale din cadrul celor șase state europene a crescut de două ori mai rapid decât în cazul AELS.

La începutul anilor 1960, a fost din ce în ce mai clar că o nouă situație trebuia să-și facă apariția pe scena națională britanică, și anunțul lui Macmillan din iulie 1961 a fost văzut cu mirare în lumina situației economice britanice și a națiunilor din interiorul Comunității Economice Europene. Negocierile au început în toamna lui 1961, și în conformitate cu Pugh, progresele considerabile au fost făcute în 1962 datorită acceptării Marii Britanii a politicii agricole comune, politicii comerciale și traficului extern. Acest lucru a indicat un curs destul de neproblematic al negocierilor, deși s-au realizat concesii unilaterale din partea Marii Britanii cu scopul de a avansa negocierile, studiu conturat de catre Geoffrey Warner. Disponibilitatea de a accepta condițiile indicate de Pugh nu este expusă în lucrarea lui Geoffrey Warner, care oferă cititorului o descriere mai complexă. Studiul lui Warner este confirmat de un raport privind negocierile emise de Comisia CEE, în care au fost investigate problemele cererii britanice de aderare la Comunitatea Economică Europeană. Contrar lui Pugh, Warner nu menționează că britanicii au acceptat cerințele în totalitate ale Comunității Economice Europene. Defapt, el spune că la intervale regulate s-au realizat progrese lente și au fost făcute concesii puține și rare. Poziția britanică și concesiile indicate de Pugh nu sunt confirmate nici de cartea lui Pinder și Pryce, care, la un moment dat menționează "numărul de condiții atașate" cererii de aderare la CEE. Într-un raport al Comisiei Comunității Economice Europene se precizează că, la prima reuniune ministerială, britanicii au acceptat fără rezerve articolele 2, 3 si 4 privind armonizarea activităților economice, eliminarea unor bariere naționale și crearea unei Adunări Europene, unui Consiliu, unei Comisii și o Curte de Justiție.

Nimeni nu a crezut că negocierile privind aderarea britanică la Comunitatea Economică Europeană ar fi o chestiune de formalități și toți cei implicați au înțeles complexitatea cererii britanice datorită relației sale strânse cu Commonwealth: "Guvernele membre ale Comunității Europene sunt conștiente că, Guvernul Majestății Sale are nevoie de a ține seama de relația specială cu Commonwealth-ul, precum și de interesele esențiale ale agriculturii britanice și ale celorlalți membri ai Asociației Europene a Liberului Schimb".

În plus, în luna noiembrie 1961, de Gaulle și președintele Comisiei CEE, Walter Hallstein, au fost de acord că "negocierile se vor realiza pe o perioada lungă de timp". Sarcina de a încorpora Marea Britanie în cadrul Comunității Economice Europene a fost incontestabil impresionantă și obstacolele au fost semnificative.

În ciuda eforturilor britanice de accedere la construcția europeană, generalul și-a continuat linia politică, considerând Anglia nepregătită pentru a putea răspunde provocărilor europene. În fond, motivele omului de la ''18 iunie'' erau multiple, în subcapitolele viitoare voi încerca să evidențiez principalele obstacole în calea extinderii proiectului european.

3.3.1 Rolul Franței în cadrul negocierilor

Pentru refuzul de a participa încă de la început în cadrul construcției europene, unde și-ar fi găsit propria așezare, Marea Britanie și-a văzut mult timp politica externă dominată de căutarea unor relații viabile cu Comunitățile Europene. Altfel spus, în geneza opoziției generalului este viabil să amintim câteva repere importante. În cadrul negocierilor de aderare a Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană, Charles de Gaulle a avut un rol esențial. Bineînteles, influența franceză a fost concretizată încă de dinainte de începerea oficială a negocierilor reale, în momentul protestului privind numirea Ministrului de Externe belgian, Paul Henry Spaak în calitate de președinte permanent al negocierilor. Dar, francezii nu au fost singurii opozanți ai acestei sugestii, chiar britanicii s-au alăturat inițiativei ''libertatea de acțiune a guvernelor, și în special al francezilor va fi redusă considerabil dacă o astfel de propunere va fi acceptată'', adoptându-se astfel principiul rotației președinției. În conformitate cu Warner și De la Serre, au existat multe rezerve din partea francezilor începând cu toamna anului 1961, într-un memorandum din data de 13 octombrie 1961 Francois Valery expunându-și opinia cu privire la opoziția unui membru britanic idei de bază a Comunității Economice Europene, de Gaulle sprijinindu-l și-n concepția privind anunțarea de către britanici obținerii unor concesii în mod nejustificat și a intenției acestora de a transforma Comunitatea într-un dispozitiv global, contrar intereselor franceze, o dată cu aducerea Commonwealth-ului în CEE.

Timpul a fost un factor crucial, britanicii dorindu-și îmbunătățirea economiei cât mai repede cu putință. Francezii au enunțat aspectele importante intrării britanicilor în CEE : problemele legate de Commonwealth, AELS, relația cu SUA și aspectul armelor nucleare. Olivier Wormser, unul dintre negociatorii francezi, a precizat în mod clar că "graba [ … ] nu trebuie să devină un element în negociere".

Contrastele motivației au fost evidente: britanicii nu aveau tot timpul din lume iar francezii aveau multe rezerve în ceea ce privesc negocierile. Pentru francezi, timpul nu reprezenta un factor, fiind dedicat organizării negocierilor. Marea Britanie, așadar, a plătit scump refuzul Comunității Economice Europene din 1957, Charles de Gaulle contribuind la acest fenomen.

3.4 Votul acordat de către fondatorul Republicii a V-a franceze accederii Marii Britanii la construcția europeană în anul 1963

'' L'Angleterre, ce n'est plus grand chose ''- Charles de Gaulle.

Întregul proces privind negocierea în cazul aderării Marii Britanii, a fost unul timpuriu, chiar dacă veto-ul oficial a marcat ziua de 14 ianuarie 1963. Pe data de 17 decembrie 1962, se indica cu tărie faptul că Anglia nu era pregătită integrării sale în cadrul Comunității, subliniindu-se în același timp că posibilitatea nu fusese pierdută pentru totdeauna. Se acordase prioritate pentru demonstrarea faptului că Marea Britanie nu era pregătită să accepte toate regulile și obligațiile Pieței Comune. Cu toate acestea, momentul decisiv a fost marcat de conferința din 14 ianuarie 1963, în care de Gaulle a vorbit despre obiecțiile sale cu privire la intrarea în CEE, argumentele sale fiind împărțite în două categorii: De ce cele șase au fost acceptate în cadrul Comunității? De ce Marea Britanie, nu?

Răspunsul lui a fost destul de clar, fără ambiguități și destul de lung: ''Tratatul de la Roma a fost încheiat între șase state continentale. State, care din punct de vedere economic, au aceeași natură. În ceea ce privește producția lor industrială sau agricolă, schimburilor comerciale, obiceiurilor, ele sunt mai mult asemanatoare, decât diferențiate.(…) Sunt adiacente.''

Dacă generalul a vorbit despre compatibilitățile existente între cele șase state europene, a existat o largă discuție și despre motivele neacceptării Marii Britanii în cadrul Comunității Economice Europene. Privind Marea Britanie, de Gaulle a vorbit despre natura insulară a statului britanic, despre teritoriile îndepărtate din care se importă produse ieftine și faptul că reprezintă o problemă în cazul în care subvențiile trebuiau acordate agricultorilor britanici în temeiul Regulamentului CEE. El afirmă totodată, că înainte ca Marea Britanie să poată fi inclusă în Comunitatea Economică Europeană, ea trebuie să renunțe la preferința în ceea ce privește Commonwealth-ul, să accepte că agricultura sa nu poate fi privilegiată și să renunțe la AELS: '' Anglia, de fapt, este insulară, maritimă, legată de schimburile sale, piețele sale, liniile sale de aprovizionare de țările cele mai îndepărtate. Ea își desfășoară activitatea mai mult industrială și comercială și foarte puțin agricolă. Ea are în tot ceea ce face, obiceiuri și tradiții foarte originale.''

De Gaulle, afirma că Marea Britanie trebuie să fie de acord cu trei cerințe pentru a putea fi permisă ca și membru:

-să renunțe la toate preferințele Commonwealth-ului.

-să înceteze orice pretenție de privilegiere a agriculturii sale.

-să renunțe la tratarea angajamentelor cu celelalte țări din zona de liber schimb.

Natura sa insulară și maritimă nu pot fi discutate ca atare, nici poate faptul ca ea a realizat activități secole întregi cu țările din Commonwealth. În conformitate cu Heath și raportul Comisiei Europene, 36 % din importurile britanice provin din Commonwealth în momentul cererii de aderare, reprezentând mai mult de o treime din importurile naționale și prin urmare, o parte semnificativă din economia britanică. Fără informații statistice corespunzătoare, care nu au fost disponibile, analiștilor le-a fost foarte greu să ofere informații despre raportul dintre comerț, industrie și agricultură, dar faptul că Marea Britanie a fost o națiune industrială cu mai multe activități comerciale decât agricole, sugerează o fiabilitate relativă asupra industriei. Îndiferent de raportul real dintre segmentele de producție, de Gaulle a folosit acest raționament. Cum agricultura poate fi un punct central în refuzul francez aderării Angliei la CEE, este greu de explicat și irelevant, iar afirmația că statul britanic deține obiceiuri și tradiții diferite comparativ cu cele șase state este o afirmație subiectivă. Cele doua puncte se poate spune că sunt controversate datorită condițiilor în care Franța s-a alăturat Comunității Economice Europene în 1957. Franța a primit dispoziții speciale în Tratatul de la Roma cu privire la teritoriile sale de peste mări și la regulamentul în domeniul comerțului, un aspect pe care Heath îl subliniază în discursul său de deschidere de la prima întâlnire între cele șase si Marea Britanie, găsit în articolul 227 al Tratatului de la Roma.

În ciuda mesajului clar al lui de Gaulle, negocierile s-au desfășurat încă doua săptămâni, ajungând la un sfârșit definitiv pe 29 ianuarie 1963. S-a vorbit foarte mult despre veto-ul lui de Gaulle și raționamentul său, scopul acestui subcapitol fiind de a stabili măsura în care de Gaulle a acționat în mod unilateral, în numele Franței sau daca a fost sprijinit și de celelalte cinci.

3.4.1 Poziția „celor cinci” cu privire la votul francez

Dacă poziția generalului privind integrarea Marii Britanii în structurile europene a produs o amploare fără precedent, consider că important este să amintim și poziția celorlalte state emergente Comunității Europene. Atunci când vorbim de celelalte, ne referim la Belgia, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, considerate a fi ''cele cinci''.

Cu toate argumentele invocate de către de Gaulle, partenerii Franței din cadrul Comunității nu au fost dispuși să accepte poziția unilaterală a Franței. Prin urmare, au încercat să găsească soluții alternative pentru a ieși din impas și să mențină perspectiva aderării pentru țările candidate. Dar, toate propunerile au venit împotriva opoziției generalului de Gaulle. A devenit astfel, din ce în ce mai izolat de celelalte state membre și a mers până la posibilitatea părăsirii Comunității în cazul unei aderări britanice. Diferența de opinie între Franța și partenerii săi cu privire la problema aderării britanice afectau activitățile Comunității. Astfel, a devenit esențial să se găsească o soluție la problema britanică, pentru ieșirea din impas și urmărirea dezvoltării Comunităților.

Primul stat ce a emis o declarație după veto-ul francez a fost Luxemburg, în care citează faptul că statul luxemburghez nu a văzut nicio justificare serioasă pentru a suspenda negocierile, relațiile între cele șase state devenind un test serios, subliniind faptul că solidaritatea este un element esențial ce trebuie să rămână baza, indiferent de diferențele de opinie.

Pe 29 ianuarie, când negocierile au luat sfârșit în cele din urmă, atât Paul Henri Spaak și Gerhard Schroder, miniștrii de externe din Belgia și Germania, au ținut propriile discursuri legate de eveniment. Spaak nu a fost foarte optimist și s-a referit la dreptul de veto ca fiind o înfrângere și a declarat răspicat că aceasta a fost opinia celor cinci de excludere a Marii Britanii, fără nici un motiv întemeiat.

Schroder a subliniat divizia între cele șase și a declarat că doar unul dintre membrii statelor nu a văzut niciun motiv pentru continuarea negocierilor și că cele cinci au rămas pozitive găsirii unei soluții viabile. În plus, el a fost de acord cu Spaak în a spune că francezii nu au avut niciun motiv valabil în a-și susține ipoteza, subliniind gravitatea acestor lucruri. Walter Hallstein, care a fost de partea lui de Gaulle, a fost oarecum "tulburat" în legatură cu veto-ul dat de către de Gaulle, exprimându-și îngrijorarea asupra unei eventuale defecțiuni în Comunitate.

În general, în conformitate cu autorul Davis, dezamăgirea lui Heath a fost larg împărtășită și de alte state. Mai târziu, el descrie cum politicieni din Europa au rămas surprinși, mai ales datorită veto-ului președintelui francez, și chiar daca opiniile fundamentale și opoziția cu privire la intrarea britanicilor în Uniunea Europeană erau cunoscute, era de necrezut caracterul unilateral al lui de Gaulle în privința cererii de aderare. O indicație a unor rezerve a celor cinci, în afară de Franța, este dat de către Warner, și anume vorbește despre unele probleme fundamentale în aplicarea condițiilor britanice de către președintele Adenauer. Germanii, cu toate acestea, au dorit continuarea negocierilor în ciuda perspectivelor sumbre cauzate de declarația lui de Gaulle și au propus o investigație tehnică pentru reînnoirea negocierilor, dar francezii au fost mult mai reticenți acestei idei datorită impactului pe care l-ar cauza apariția de noi membri asupra structurii CEE, negocierile terminându-se pe 29 ianuarie, opoziția lui de Gaulle cu ceilalți fiind evidentă.

Ziarul italian, Corriere della Sera, concluzionează pe 20 ianuarie 1963 că Franța a ieșit "victorioasă, dar izolată''. Autorul articolului notează că guvernul italian nu era pregătit să accepte consecințele politice ale veto-ului generalului, deoarece "generalul de Gaulle nu poate guverna Europa''. În Germania, de Gaulle a fost citat în surse ca o "iritare gravă" și reiterează faptul că "Franța este izolată la Bruxelles".

Astfel spus, dacă celelalte state erau de acord cu o modificare permanentă a negocierilor, pentru o eventuală aderare, Franța a fost vehementă de la începutul până la finalul acestora. Cu alte cuvinte, intenția celor cinci state europene a fost de a continua negocierile în vederea realizării statutului de membru al Marii Britanii. Belgia și Olanda au fost de acord încă din 1962 că nu vor continua dezvoltarea CEE într-o uniune politică cu restul statelor membre fără ca Marea Britanie să nu se regăsească printre statele Pieței Comune.

Important este de reținut faptul că Marea Britanie nu a fost blocată doar în cadrul acestui veto de către de Gaulle, acesta acționand într-un mod unilateral. Deși statele membre erau conștiente că negocierile vor fi reluate, momentul 1963 a blocat aderarea statului britanic la Piața Comună, subliniind faptul că generalul nu a găsit sprijin public din partea celor cinci în această etapa a veto-ului.

3.4.2 Reacția britanicilor

Putem spune că nu numai politicienii, oamenii, ziarele au reacționat, ci și britanicii, aflați în cauză.

Așa cum amintește ziarul german Suddeutsche Zeitung, veto-ul lui de Gaulle a fost un șoc, un șoc la nivel internațional, deși toată lumea cunoștea poziția generalului. Conform autorului german: ”Președintele francez nu a avut niciun interes special în rezultatul pozitiv al negocierilor cu Marea Britanie”. Șocul a fost canalizat puternic în mass media, declarații ale multor delegați, trimiși și politicieni ai Parlamentului reacționând față de situația creată.

Heath a descris modul în care șocul a fost intensificat, făcând o analiză a discursului Ministrului de Externe francez, Couve de Murville, acesta precizând că nu există obstacole majore care să împiedice o negociere de succes, guvernul britanic având surprinderea o dată cu venirea la numai trei zile a veto-ului francez. Heath, de asemenea, a reacționat la un discurs a lui Murville în ultima zi de negocieri, în care ministrul francez de externe a declarat că negocierile au stagnat încă din octombrie și că nu au existat prea multe probleme de discutat.

Macmillian, care a instigat cererea britanică de aderare la CEE, a declarat pentru Cabinet că întreruperea negocierilor „ar trebui să fie văzută ca o responsabilitate a guvernului francez”. El afirmă de asemenea în lucrarea sa că „Dominația franceză în Europa este o caracteristică nouă și alarmantă(..)..ne-am pierdut totul”. Tot acesta afirmă cu răutate că ''revine la neîncrederea și antipatia lui".

Un diplomat britanic, Tomkins a vorbit despre eveniment : ”guvernul francez a stabilit în mod deliberat unul din obiectivele principale ale politicii britanice”.

Ambasadorul britanic în Franța, Pierson Dixon, a fost destul de activ în a denunța veto-ul francez și s-a plâns despre ceea ce el a conceput ca fiind "minciuni și interpretările greșite [ …] cu autoritatea deplină a generalului de Gaulle"

Pe data de 2 mai 1963 el îi scria lui Horald Caccia, printre altele că: „Obiectivul principal al generalului este acela de a obține o poziție proeminentă a Franței pe continentul european și un rol proeminent al Franței, care să fie la fel de important pentru sine cat si pe scena mondială”. Pe data de 16 mai 1963 ambasadorul a adăugat că : ”trebuie să ne amintim în fiecare moment că, în tot ceea ce vom face, francezii vor profita de orice ocazie pentru a se transforma într-un obstacol.”

Într-o scrisoare controversată din cadrul Ministerului de Externe, în toamna lui 1963, el își termină discursurile privind veto-ul francez și îl descrie pe președinte ca : ''un om cu totul periculos, dar atât el cât și politicile sale vor primi cu trecerea timpului ceea ce merita, adică ce e mai rau.”

Așa cum am precizat, reacțiile la adresa francezilor au fost destul de vehemente, Dixon, ambasador britanic la Paris trăind zi de zi cu francezii, a fost unul din oamenii politici capturați în cea mai mare dificultate. În afară de Davis, care a scris în operele sale destul de mult despre reacția britanicilor privind primul veto francez, alte surse oferă informații prea puține despre acest eveniment, într-un interviu cu-n jurnalist de la postul de radio francez „Economist”, după conferința de presă a lui de Gaulle, îl denumește pe acesta”Mister No”.

„The Guardian” susține că de Gaulle după conferința de presă ar fi trântit ușa și tot el susține că Marea Britanie nu este acceptată în CEE datorită relațiilor sale cu Statele Unite.

Relația cu Franța, dupa veto-ul lui de Gaulle a fost considerată un punct slăbit, veto-ul francez fiind larg discutat și provocând o reacție destul de emoțională la nivelul britanicilor, datorită argumentării lui de Gaulle.

3.5 Cererea britanică privind Comunitatea Economică Europeană din 1967

În mai 1967 Marea Britanie a solicitat din nou în mod oficial aderarea la Comunitatea Economică Europeană, motivele fiind în esență cam aceleași ca în cazul primei aplicări, singura diferență existentă fiind aceea că declinul economic de la începutul anilor '60 a fost mai proeminent decât în primul caz. Poziția CEE se afla într-un stadiu de avânt al consolidării și Marea Britanie se afla tot în scădere din punct de vedere economic, influența și puterea sa aflându-se în declin relativ cu succesele Comunității Economice Europene, USA sau China. În afară de Marea Britanie, cerere de aderare a existat si din partea Danemarcii, Irlandei și Norvegiei.

La 29 septembrie 1967, Comisia Comunității Economice Europene a emis un raport în care se precizau cerințele de bază pentru solicitanți și se concluziona că negocierile trebuiau realizate într-un spirit pozitiv cu statele candidate. Judecând din concluziile raportului final al Comisiei, drumul negocierilor a fost unul deschis, fără obstacole.

3.5.1 Al doilea veto al lui Charles de Gaulle

Al doilea veto al lui de Gaulle s-a cristalizat în două etape: prima etapă a fost în cadrul conferinței de presă din 16 mai 1967, la mai puțin de o săptămână după cererea britanică de aderare, unde a vorbit despre preocuparile sale în ceea ce privește cea de a doua cerere britanică, și două luni mai târziu, după raportul Comisiei, la 27 noiembrie 1967 când a anunțat explicit opoziția sa față de aderarea Marii Britanii la CEE, împiedicând negocierile între cele șase state și Marea Britanie. Cu ocazia acestora, de asemenea au fost comentate noi aspecte și perspective.

Conferința de presă din 14 ianuarie 1963 a marcat o nouă etapă în acțiunile generalului Charles de Gaulle. Temele discutate în cadrul conferinței de presă au fost legate atât de politica internă cât și externă. Altfel spus, de Gaulle a vorbit despre toate problemele de la nivelul Comunității Europene, dar făcând referire la subiectul tezei noastre privind Marea Britanie, acesta a subliniat încă o dată problemele Commonwealth-ului, dar de această dată întoarce deficitele plăților de echilibru și dependența americană. În cadrul raportului Comisiei de la Bruxelles, preciza el, s-a demonstrat în mod cert că aderarea la CEE era incompatibilă cu economia Marii Britanii, cu deficitul său cronic economic în balanța de plăți.

În cadrul conferinței de presă, el acuza Marea Britanie de o ''ostilitate profundă'' față de construcția europeană. Generalul a afirmat că Marea Britanie a arătat o ''lipsă imensă de interes'' pentru Piața Comună si că ar necesita o ''transformare radicală înainte de aderare''. Prezenta Piață Comună este incompatibilă cu economia, în formă actuală, a Marii Britanie'', a spus acesta. El a concretizat totodată faptul că luptele din trecut dintre Franța și Germania au fost lăsate în urmă și toate cele șase națiuni sunt mult mai înclinate să susțină decât să respingă. Totodată, expresiile sale au captat un "aer de milă" el specificând că Marea Britanie va fi zdrobită de creșterea taxelor și prețurilor dacă va fi acceptată.

El a descris trei soluții posibile:

Marea Britanie intră în CEE în prezentul stadiu cu toate exceptiile și dispozițiile speciale, nefiind în concordanță cu natura Comunității Economice Europene.

Marea Britanie, precum și celelalte state candidate, intră într-un sistem de asociere cu CEE.

Marea Britanie conduce transformările necesare economiei ei și alte aspecte legate de structurile interne înainte de a intra ; o transformare pe care Franța ar saluta-o călduros.

În general, el sublinia compatibilitățile existente între cele șase state și imposibilitatea încorporării Marii Britanii în Comunitate. În conformitate cu de Gaulle, cele șase au fost înclinate să se sprijine reciproc și nu să fie adversari. Dacă el vede o divergență între relațiile mutuale ale celor șase și între Marea Britanie și cele șase, aceasta trebuie să însemne faptul că britanicii nu sunt înclinați în a sprijini statele europene, ci în a se opune și a deveni o contrapartidă, reprezentând faptul că divergențele între Franța și Marea Britanie din trecut nu au fost uitate.

Veto-ul efectiv a venit practic la conferința de presă din 27 noiembrie 1967, fiind o reiterare a argumentelor sale din luna mai. Totodată el a precizat că britanicii au fost invitați mai devreme a negocia bazele Tratatului de la Roma respingând propunerea.

În general, în cadrul conferinței a acordat o atenție sporită dificultăților economice folosindu-se de argumentul devalorizării recente a lirei ca un exemplu al declinului economiei britanice. El afirma de asemenea că CEE ar trebui să reprezinte o contrapondere a celor două super puteri SUA si URSS, iar aderarea Marii Britanii ar reduce capacitatea economică a Comunității în raport cu cele doua super-puteri, specificând că nu este o chestiune de negocieri, ci doar hotărârea britanică de a se conforma cerințelor construcției europene.

Motivele lui Charles de Gaulle au fost contestate atât de Marea Britanie, cât și de celelalte state europene, fiind criticat de faptul că unilateralismul său nu se afla în conformitate cu pozitia celor cinci. Kersaudy, afirma că cei ce văd în refuzurile lui de Gaulle în a permite Marii Britanii să adere la CEE, drept o răzbunare la greșelile din trecut, ignoră câteva aspecte importante. De Gaulle ar fi putut fi profund convins de argumentele sale dar asta nu înseamnă că el nu ar fi avut și alte motive pentru veto-ul lui, decât cele declarate public.

În ceea ce privește Marea Britanie, aceasta ar fi putut avea motive egoiste pentru a dori intrarea în Comunitatea Europeană, dar și-a căutat beneficii reciproce privind motivația pentru proiectul european. Istoricul James Ellison subliniază, ''Europa nu a fost doar un loc de conflict pentru Marea Britanie de-a lungul secolelor, a fost, deasemenea, un loc al acordurilor diplomatice, comerțului, cooperării, păcii și stabilității'', spune el.

Bineînțeles, motivele pe care Charles de Gaulle le-a avut referitor la aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană au fost contestate atât de Marea Britanie, cât și de poziția celor cinci, așa cum vom observa în subcapitolul următor. Acesta a fost criticat de faptul că unilateralismul său, nu se află în conformitate cu cele cinci state. Kersaudy, afirmă faptul că cei ce văd votul drept o răzbunare a trecutului, ignoră unele aspecte importante, necontestând faptul că e posibil existența unor motive neinvocate de acesta în conferința publică.

Ca o constatare, este important de reținut faptul că de Gaulle nu lega experiențele sale din timpul războiului de motivele votului efectiv, el conturând percepția gaullistă asupra Europei, cât și viziunea sa privind Uniunea Europeană.

Reacția britanicilor

Primul ministru Wilson a emis o replică la argumentele lui de Gaulle două zile mai târziu. Argumentele lui de Gaulle au fost cam în masura celor enunțate în 1963. Pe scurt, Wilson și-a exprimat opinia în legatură cu eliminarea negocierilor, conform articolului 237 ce prevedea că orice aderare este supusă negocierii și citează raportul Comisiei dat înainte unde se menționează ideea negocierilor deschise. El contesta pretențiile privind incompatibilitatea celor două economii și problema Commonwealth-ului făcând referire la acordurile speciale încheiate între Franța și celeltate state europene ale Comunității. Britanicii au fost foarte dezamăgiți de cel de-al doilea veto al lui de Gaulle, dezamăgire exprimată în declarația lui Wilson.

Campbell, în cartea sa a notat faptul că reacțiile britanicilor au fost, în general, mai puternice de această dată decât în cazul primului veto, în sensul că a fost aplicată o retorică mai puternică la adresa francezilor. Astfel spus, reacțiile britanicilor par a fi fost destul de rare, dar mult mai puternice cu ocazia celui de al doilea veto deși nu a fost nicio surpriză pentru ei decizia în privința aderării, mai ales că ei aveau ca și experiență anul 1963 și conferința de presă a lui de Gaulle din 16 mai 1967. De asemenea, Lordul George Browns, secretarul britanic de externe adresa în Camera Comunelor la 20 decembrie 1967 faptul că este "o lovitura gravă pentru relația noastră" și că poziția franceză se bazează pe "o vedere falsă privind viitorul Europei".

Poziția celor cinci

După prima conferință a lui de Gaulle în mai 1967, au existat puține reacții. Cele britanice au venit târziu, când deja veto-ul era o realitate incontestabilă, făcându-se cu toate acestea câteva comentarii în ziarele europene.

În Germania s-a constatat că de Gaulle a impus o barieră continentală și atrage analogii la eforturile lui Napoleon de a asigura hegemonia franceza în Europa, în timp ce în Belgia au existat întrebări legate de unirea celor șase și dacă Comunitatea Economică Europeană era destul de echilibrată pentru a contrabalansa puterea SUA si URSS, fără Marea Britanie. Cu toate acestea, îndoielile sunt, de asemenea, exprimate în ceea ce privește corectitudinea cererilor britanice la proiectul european și sunt exprimate preocupări legate de natura conflictuală a celor două puteri coloniale, nu numai datorită situației actuale ci și a situațiilor precedente.

Reacțiile cu privire la conferința din 1967 sunt complet diferite de cazul primului veto, în care s-au legat strict de evenimentul veto-ului, în momentul 1967 discutându-se despre istoria colectivă a celor două națiuni cât și de dezvoltarea viitoare și ambiția CEE. Este momentul în care opinia publică începe să contureze ideea că ar fi existat și alți factori decât cei politici în jocul generalului. În loc de a se discuta despre veto, o largă discuție a existat despre principiile lui de Gaulle, analizand sursele existente.

Ca și în 1963, ceilalți cinci nu au sprijinit decizia guvernului francez în 1967. Dupa veto-ul efectiv din luna noiembrie, Germania și-a exprimat dezamăgirea și a susținut faptul că Franța a abuzat de dreptul de veto, aderarea Marii Britanii reprezentând o consolidare a Comunității, nu o slăbire. Italienii au sugerat că cei cinci ar trebui să creeze un bloc pentru a lucra în jurul veto-ului francez, un sentiment împărțit de către germani. Ziarul francez Corriere della Sera afirma faptul că proiectul european se afla într-o criză în care politica franceză contribuie într-o măsură ridicată.

Ministrul de externe belgian, Pierre Harmel, subliniază în fața Senatului Belgiei că extinderea Europei este vitală și că negocierile sunt esențiale pentru a avansa Comunitatea la un nivel urmator, necesar și puternic.

Ziarul francez L'Express rezuma situația europeană tensionată și că Franța se afla singură între cei șase, citând un delegat francez ce spunea că celelalte națiuni s-au "auto-neprihănit", luând poziția cea mai convenabilă și lăsând Franța să preia întreaga responsabilitate și vină pentru situația creată. Articolul îl citează pe de Gaulle spunând că a reușit asigurarea viitorului Comunității, ajungând la concluzia că situația actuală, indiferent de ceea ce Marea Britanie decide să facă cu privire la CEE, este o rivalitate franco-britanică pentru conducerea Europei.

Divizarea celor sase era clară, iar imaginea de ansamblu era aceea că cele cinci națiuni erau molestate pe unilateralismul francez, iar Franța se afla supărată pe atitudinea celorlalte state cu privire la problemele ce implica aderarea Marii Britanii, un fenomen numit" laissez faire. "

Ca o constatare, politica externă franceză a fost semnificativ diferită în timpul președinției gaulliste, politică marcată de dorința de a păstra autonomia Franței, indiferent de consecințele ulterioare, cum ar fi exemplul votului negativ acordat extinderii proiectului european prin aderarea Marii Britanii. Charles de Gaulle a încercat să impună partenerilor săi europeni propria viziune despre construcția europeană. Reacțiile la adresa evenimentelor marcate de accederea statului britanic la construcția europeană au fost nenumărate, dar Charles de Gaulle și-a menținut poziția fără eschivare. După cum am văzut, au existat opoziții nu numai din partea britanicilor ci și din partea statelor europene. Raționamentul lui de Gaulle urma linia proiectării obiectivelor sale naționale la nivel european. Putem afirma că deși Charles de Gaulle nu a reușit a construi întru totul o Europă dominată de francezi, datorită consolidării instituțiilor și progresului european, el a reușit să ofere prosperitatea industriei, economiei și agriculturii franceze, putându-se afirma că unele dintre obiectivele sale au fost realizate cu succes. Am văzut totodată că deciziile acestuia au stagnat extinderea proiectului european în perioada președinției gaulliste. Hotărât să construiască o Europă a francezilor, Charles de Gaulle a jucat de multe ori un rol important în luarea deciziilor comunitare. Motivele invocate de către general de neacceptare a extinderii Comunității Europene se limita în mare la a apăra construcția europeană de declinul economiei britanice, dar în fond obiectivele sale personale erau apărarea intereselor franceze în cadrul spectrului european, fapt pe care le-a realizat cu succes. Este incontestabil faptul că politica europeană a generalului a fost motivată de considerente geopolitice, așa cum a precizat Sutton. Pe tot parcursul președinției sale, el a visat construirea unei Europe care să convină intereselor franceze, concluzionând că la sfârșitul mandatelor sale a reușit să construiască o națiune suverană care să joace în marile ligi ale Europei.

Concluzii

Așa cum am arătat în capitolul introductiv, întrega lucrarea a fost concepută și structurată pe baza câtorva obiective generale. În urma tratării acestor obiective s-au conturat concluziile redactate la finalul fiecărei secțiuni a capitolelor, urmând ca în continuare să facem o sinteză a acestora.

Ținându-se cont că lucrarea de cercetare a avut drept obiectiv analizarea politicii naționale a generalului Charles de Gaulle în temeiul construcției europene, consider oportun să tragem câteva concluzii generale pe baza fiecărui capitol studiat având ca prim obiectiv crearea unor răspunsuri asupra întrebărilor formulate în ipoteza de lucru. În primul capitol, s-a constituit o viziune de ansamblu asupra concepției liderului francez privind Franța la nivel mondial. Așa cum am precizat și în capitolul introductiv la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, națiunea franceză se afla într-un declin vizibil, marcat de nenumăratele pierderi suferite. Am văzut că Franța avea o slăbiciune pentru măreție și purta mândria de nedescris a unei națiuni pline de istorie și glorie, o dată cu rolurile puternice jucate în timpul lui Ludovic al XIV-lea sau Napoleon. Totodată, sentimentul prestigiului nu fusese pierdut, Charles de Gaulle fiind primul lider politic ce și-a propus recâștigarea prestigiului și măreției franceze. În cadrul memoriilor sale, el vedea Franța ''o printesă din povești, o Maddona''. Se gândea că era necesar ca statul său să fie primul lider în istoria lumii, fapt ce denotă rezultatul unei intuiții, al unui atașament spiritual si al propriului său raționament. Dar, această concepție națională a fost proiectată în cadrul unei entități la scară europeană. Franța, slăbită de cele două războaie mondiale a văzut în proiectul european singura modalitate de a se impune din nou. Am văzut că proiectul european nu reprezenta doar o oportunitate ci și o amenințare: prin implicarea în cadrul construcției europene ea nu putea să-și asume singură viitorul, cu cât construcția europeană progresa și instituțiile sale se consolidau, cu atât mai puțin Franța domina singură lumea. Potrivit autorului Wirth, Franța era preocupată de pierderea părților esențiale din suveranitate în cadrul Europei și de posibilitatea dizolvării într-o Europă federală, și nu franceză. De asemenea, Wirth afirmă că suveranitatea este în timpul președinției lui Charles de Gaulle asociată cu măreția, motiv pentru care ea trebuia să fie independentă și puternică. Gerard Bossuat, în cartea sa, ''Europa fără desfacerea Franței'' vorbește despre încercarea Franței de a găsi un echilibru între interesul național pe de o parte și construcția Europei pe de altă parte. Conform acestuia, Charles de Gaulle a căutat a echilibra ambiția europeană și capacitatea de a menține coeziunea și obiectivele națiunii. În lucrarea mea de cercetare, am examinat modul în care întemeietorul celei de-a V-a Republici franceze a încercat să construiască o Europă a francezilor fără a pierde din vedere obiectivele naționale, adica, măreția și suveranitatea Franței. Am văzut liniile generale marcate de către liderul politic în politica europeană în cel de-al doilea capitol. Având drept scop crearea unei Europe a francezilor, acesta și-a pus amprenta asupra proiectului european prin politicile promovate. Am văzut că propunerea planului Fouchet, favorabil politicii franceze a fost respins în cele din urmă de către statele europene. Totodată, am analizat Politica Agricolă Comună, ca un obiectiv de îndeplinit pe agenda franceză, un obiectiv realizat cu succes. Am văzut că generalul a avut o confruntare directă cu partenerii săi europeni și a aplicat ''politica scaunului gol'', ostilitatea sa privind supranaționalismul devenind evidentă. În cele din urmă, după o absență de 7 luni din cadrul instituțiilor comune, revine pe scena europeană, aplicându-se ''Compromisul de la Luxemburg''. Larga discuție de creare a unei Europe franceze a avut în centru respingerea de către general a extinderii proiectului european. Respingerea aderării Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană a reprezentat o largă discuție la nivel european, fiind pilonul pe care se bazează acest plan de cercetare. În dorința creării unei Europe franceze, problematica extinderii proiectului european reprezenta un impediment. De asemenea, acțiunile generalului au fost criticate și analizate intens. Sub diverse motive, Charles de Gaulle a fost nefavorabil aderării Marii Britanii. Am văzut că politica europeană a generalului a fost marcată de căutarea măreției, având ambiția de a construi o Europă puternică pentru ca Franța să ajungă a treia putere mondială. Politica europeană a lui Charles de Gaulle a fost determinată de căutarea echilibrului între obiectivele naționale și ambițiile europene? Structura lucrării mele a mers pe : primul capitol dorința de măreție și independență în Franța. Am abordat concepția națională a lui Charles de Gaulle, un om de stat vizionar prin excelență ce a a avut ''une certaine idee'' a Franței. Apoi am examinat în ce măsură această idee a fost integrată construcției europene, întrebarea fiind aceea dacă integrarea europeană poate fi văzută ca un imperativ geopolitic pentru Franța. Apoi, am explicat cum Charles de Gaulle a integrat obiectivele naționale de măreție și independență în contextul proiectului european, cu o analiză profundă asupra studiului de caz al relațiilor franco-britanice în încercarea de extindere a comunității europene. Evident, există multe alte strategii care vizează creșterea ponderii Franței pe scena mondială (descurajare nucleară, Organizația Națiunilor Unite, a Francofoniei, relațiile cu China și lumea a treia), dar având în vedere amploarea subiectului, am încercat să analizăm doar unele aspecte. Am arătat că ''anumite idei'' despre Europa a generalului s-a bazat pe câțiva piloni importanți, ideea unei ''europe europeene'', dorința de conducere franceză în Europa, dorința de a construi instituții interguvernamentale, și nu supranaționale. Pe baza acestor piloni a încercat construirea unei Europe a francezilor. Dar acest lucru a fost unul imposibil, Franța trebuia să accepte că reîntoarcerea la ceea ce a fost nu mai era posibilă în contextul proiectului european, în care construcția europeană se consolida, și insitutițiile progresau. Deși, putem afirma că liderul politic a reușit redarea prosperității franceze, prin contribuția adusă progresului în industrie, economie și agricultură. Am văzut încercarea lui Charles de Gaulle de realizare a propriilor politici, atât prin crearea planului Fouchet, Politica Agricolă Comună, cât și vehemenței acestuia de extindere a Comunității Europene. Cu toate că a reușit să readucă Franța în liga europeană, acesta trebuia să accepte că lumea se află într-o permanență concurență. Este timpul ca Franța să pună capăt mitului independenței absolute și să abandoneze politica de căutare a măreției. Astăzi, când Europa se confruntă cu criza economică, este mai important decât oricând pentru Franța să funcționeze bine cu partenerii săi europeni și pentru a atinge soluții comune. Franța nu poate să depășească obstacolele viitoare în calea progresului fără Europa, și Europa va avea nevoie întotdeauna de Franța.

Bibliografie

Documente edite:

Address given by Lord George Brown, Londra, 20 decembrie 1967, disponibil pe site-ul CVCE.en, http://www.cvce.eu/obj/address_given_by_lord_george_brown_london_20_december_1967-en-e7ee7494-c6b1-4e1a-901e-8f4f3380f9e2.html

Communique from the Commission of the European Economic Community, 1 August 1961, disponibil pe site-ul Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe(CVCE.fr), http://www.cvce.eu/en/obj/communique_from_the_commission_of_the_european_econmic_community_1_august_1961-en-661e1653-8d09-45ac-9349-81118d58f2e9.html

Conference de presse de Charles de Gaulle, 21 februarie 1963,disponibil pe site-ul Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe(CVCE.fr), http://www.cvce.eu/content/publication/1997/10/13/5b5d0d35-4266-49bc-b770b24826858e1f/publishable_fr.pdf

Conference de presse de Charles de Gaulle, Paris, 15 mai 1962, disponibil pe site-ul Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe(CVCE.fr), http://www.cvce.eu/collections/unit-content/-/unit/02bb76df-d066-4c08-a58a-d4686a3e68ff/c1ed0bc8-e8f2-4c77-b77a-c18cf59fe08c/Resources#98595c27-9bac-4b12-ab24-770b121b921d_fr&overlay

Conference de presse du 14 janvier 1963(sur l'entree de la Grande Bretagne dans la CEE), disponibil pe site-ul Charles-de-Gaulle-paroles-publiques, http://fresques.ina.fr/de-gaulle/impression/fiche-media/Gaulle00085/conference-de-presse-du-14-janvier-1963-sur-l-entree-de-la-grande-bretagne-dans-la-cee.html

European Economic Community – Commission, Report to the European Parliament on the state of the negotiations with the United Kingdom, Resolution adopted by the European Parliament on 6 February 1963, Bruxel, 26 februarie 1963, http://aei.pitt.edu/971/01/enlargement_UK_1963_report.pdf .

Gaulle, Charles de, Discours et messages, Vol.IV, Paris, Plon, 1970.

Gaulle, Charles de, Mémoires de guerre,Vol.1, Paris, Pocket, 2010.

Gaulle, Charles de, Mémoires d'espoir-Tome 1-Le renouveau : 1958-1962, Paris, Plon, 1970.

Intervention de Pierre Harmel au Senat Belge, ianuarie 1968, disponibil pe site-ul Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe(CVCE.fr), http://www.cvce.eu/obj/intervention_de_pierre_harmel_au_senat_belge_janvier_1968-fr-9643c4f9-7ea2-4dad-945a-309f48254649.html

Macmillan, Horald, At the end of the day, Londra, Macmillan,1970.

Position du gouvernement luxembourgeois, 22 ianuarie 1963, disponibil pe site-ul Connaissance sur l'Europe(CVCE.fr), http://www.cvce.eu/obj/position_du_gouvernement_luxembourgeois_22_janvier_1963-fr-59012e43-1c25-4c4c-be28-03942830c899.html

Report by the Commission of the EEC on the execution of the Treaty establishing the EEC, The Community and the rest of the world ,1962, disponibil pe CVCE.em, pp. 94-98, http://www.cvce.eu/en/obj/report_by_the_commission_of_the_eec_on_the_execution_of_the_treaty_establishing_the_eec_the_community_and_the_rest_of_the_world_1962-en-55a53e65-3e9c-4c1e-b1ba-67130c9d9aca.html

Speech by Gerhard Schröder, Minister for Foreign Affairs of the Federal Republic of Germany, Western European Union Assembly-General Affairs Committee-A retrospective view of the political year in Europe 1963, Bruxel, 29 ianuarie 1963, disponibil pe site-ul CVCE.en, http://www.cvce.eu/obj/address_given_by_gerhard_schroder_brussels_29_january_1963-en-adbe7e44-9ca7-45bf-8bba-f394faebc706.html

Speech by Paul-Henri Spaak, Minister for Foreign Affairs of Belgium, Western European Union Assembly-General Affairs Committee-A retrospective view of the political year in Europe 1963, Brussels, 29 ianuarie 1963, disponibil pe site-ul CVCE.en, http://www.cvce.eu/

Statement by Edward Heath, Paris, International Institute of Social History, 10 octombrie 1961, disponibil pe site-ul CVCE.en, http://www.cvce.eu/en/obj/statement_by_edward_heath_paris_10_october_1961-en-d990219a-8ad0-4758-946f-cb2ddd05b3c0.html

Lucrări speciale:

Bédarida, Francois, ''De Gaulle en son siècle-Dans la mémoire des hommes et des peuples'', La documentation francaise, Paris, Institut Charles de Gaulle, 1991.

Gladway, Lord, De Gaulle's Europe, or Why the general says No, Londra, Martin Secker & Warburg Ltd, 1969.

Hoffman, Stanley, ''De Gaulle, Europe, and Atlantic Alliance'', The University of Wisconsin Press Journals Division, Vol 18, No 1, 1964.

Johnson, Christopher, ''De Gaulle's Europe'', Journal of Common Market, Vol.1, Issue 2, 1962.

Mangold, Peter, The Almost Impossible Ally: Horald Macmillan and Charles de Gaulle, Londra, I.B Tauris, 2006, http://www.history.ac.uk/reviews/review/562

Moravcsik Andrew, ''De Gaulle and Europe'', Historical Revision and Social Science, Harvard University, http://aei.pitt.edu/39396/1/PSGE_WP8_5.pdf

Moravcsik, Andrew, ''De Gaulle and Europe'', Historical Revision and Social Science ,Harvard University, http://aei.pitt.edu/39396/1/PSGE_WP8_5.pdf

Rioux, Jean-Pierre, ''De Gaulle en son siecle-Dans la memoire des hommes et des pleupes'', La documentation francaise,Paris, Institut Charles de Gaulle,1991.

Thomson, David, ''De Gaulle and Europe'', Survival-Global politics and strategy, Vol.4, Issue 6, 1962, publicat online la data de 03 martie 2008, http://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/00396336208440353

Warner, Geoffrey, ''Why the General said no'', International Affairs, Vol. 78, Nr. 4, 2002, p. 870, http://www.jstor.org.www.baser.dk/stable/pdfplus/3095761.pdf

Lucrări generale:

Bibere, Octavian,Uniunea Europeană între real și virtual, București, Editura All Beck, 1999.

Bloch, Marc, ''L’Etrange défaite'', Paris, Société des Éditions Franc-Tireur, 1946, http://classiques.uqac.ca/classiques/bloch_marc/etrange_defaite/bloch_defaite.pdf .

Bossuat, Bossuat, Faire l'Europe sans défaire la France, Bruxelles, P.I.E.- Lang, 2005.

Campbell, Alan, ''Anglo-French Relations a Decade Ago: A New Assessment'', International Affairs , Vol. 58, Nr. 2, 1982, p. 240, http://www.jstor.org.www.baser.dk/stable/pdfplus/2617980.pdf

Casin, Rene, Les hommes partis de rien, Paris, Plon Casin, 1975.

Dinan, Desmond, Europe Recast : A History of European Union, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2004.

Hoffmann, Stanley, ''Decline or Renewal? France since the 1930's'', Political Science Quarterly,Vol.90, Nr.1, 1975, pp. 140-155, http://www.jstor.org/stable/2148735?seq=1#page_scan_tab_contents

Năstase, Adrian, Drept internațional economic, București, Regia Autonomă a Monitorului Oficial, 1996.

Neagu, Cornelia, Istoria construcției europene, Iași, f.e, 2006.

Peyrefitte, Alain, C'était De Gaulle, Paris, Editons Fayard, 1994.

Pinder, John, Pryce, Roy, Europe after the Gaulle, Middlesex, Penguin, 1969.

Pugh, Martin, State and society-A social and political history of Britain 1870-1997, Londra, Arnold, 1999.

Sutton, Michael, France and the construction of Europe 1944-2007, Oxford, Berghahn Books, 2007.

Presă:

***, ''Royaume-Uni et Marche Commun'', La Libre Belgique, 29 iunie 1967, disponibil pe site-ul CVCE.fr, http://www.cvce.eu/obj/royaume_uni_et_marche_commun_dans_la_libre_belgique_29_juin_1967-fr-329b79c8-a207-4696-bf5e-d519844f6f20.html

***, ''Six against one'', L'Express, 25 decembrie 1967, disponibil pe site-ul CVCE.en, http://www.cvce.eu/obj/six_against_one_from_l_express_25_december_1967-en-c022a1b4-34c8-49d3-b035-7bc5de322549.html

***, ''Strasbourg: European Parliament angered over French ‘blackmail’ threat of a breakup of the Six'', Le Monde, 30 noiembrie 1967, disponibil pe site-ul CVCE.en, http://www.cvce.eu/obj/strasbourg_european_parliament_angered_over_french_blackmail_threat_of_a_break_up_of_the_six_from_le_monde-en-4b7f88be-14fc-45ba-aeac-a8246a3fe393.html

Agulhon, Maurice, ''De Gaulle et l'histoire de France'',Vingtieme Siecle, Vol.53, Nr 53, 1997, p. 8, disponibil pe site-ul Persee-Portail de revues.fr, http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/xxs_0294-1759_1997_num_53_1_3591

Alibert-Fabre, Veronique, ''La pensee constitutionnelle du General de Gaulle a L'epreuve des circonstances'', Vol.40, Nr.5, 1990, p.699, disponibil pe site-ul Persee-Portail de revues.fr, http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/rfsp_0035-2950_1990_num_40_5_394510

Bartoli, Bartoli, ''Europe on the move'', Corriere della Sera, Nr. 301, 21 decembrie 1967, p. 1, disponibil pe site-ul CVCE.en, http://www.cvce.eu/content/publication/2003/3/26/2bc3493b-5faf-4ed9-9aca-4fa8a9d50f6c/publishable_en.pdf

Boegner, Jean-Marc, ''La politique de la chaise vide'', Espoir, Nr.69, 1989, disponibil pe Charles-De-Gaulle.org-Le site de reference par La Fondation Charles de Gaulle, http://www.charles-de-gaulle.org/pages/l-homme/dossiers-thematiques/de-gaulle-et-le-monde/de-gaulle-et-lrsquoeurope/temoignages/jean-marc-boegner-la-politique-de-la-chaise-vide.php

Cummings, A.C, General de Gaulle Foresaw Exactly What Came To Pass, Hamilton Spectator, Copyright, Southam.co, August 1940.

Darsie, Gillie, "Pourquoi le général de Gaulle a-t-il claqué la porte" , The Guardian, Nr. 36, 18 ianuarie 1963, p. 9, disponibil pe site-ul CVCE.fr, http://www.cvce.eu/content/publication/1999/3/31/aef75c12-868a-466d-867d-137ac86d62b9/publishable_fr.pdf

Frank, Robert, ''La France et son rapport au monde au XXe siècle'', Politique etrangere, Vol.65, Nr.3-4, 2000, p. 828, disponibil pe site-ul Persee-Portail de revues.fr, http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342x_2000_num_65_3_4986

Gerbet, Pierre, ''La politique agricole commune, 1958-1969'', Espoir, Nr.90, 1993, disponibil pe site-ul Charles de Gaulle.org-Le site de reference par La Fondation Charles de Gaulle, http://www.charles-de-gaulle.org/pages/l-homme/dossiers-thematiques/de-gaulle-et-le-monde/de-gaulle-et-lrsquoeurope/analyses/la-politique-agricole-commune-1958-1969.php

Heath, Edward, ''When France blocked our way'', The Times, 1 ianuarie 1994.

Houslaux, Albert, ''La taille de l'Europe'', Le monde du travail, 19 mai 1967, disponibil pe site-ul CVCE.fr, http://www.cvce.eu/obj/la_taille_de_l_europe_dans_le_monde_du_travail_19_mai_1967-fr-7133acc9-e69d-4b37-a8b3-622b107092f1.html

Jouve, Edmound, ''L'Europe dans L'Atlantique au l'Oural'', Espoir, Nr.18, 1977, disponibil pe site-ul Charles-de Gaulle.org-Le site de reference par La Fondation Charles de Gaulle, http://www.charles-de-gaulle.org/pages/l-homme/dossiers-thematiques/de-gaulle-et-le-monde/de-gaulle-et-lrsquoeurope/analyses/lrsquoeurope-de-lrsquoatlantique-a-lrsquooural.php

Labbé, Dominique, ''Les métaphores du général de Gaulle'', Mots, Vol.43, Nr. 43, 1995, p. 53, disponibil pe site-ul Persee-Portail de revues.fr, http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/mots_0243-6450_1995_num_43_1_1973

Moravcsik, Andrew, ''Le grain et la grandeur : les origines économiques de la politique européenne du général de Gaulle'', Revue francaise de science politique, Vol.49, Nr.4-5, 1999, p.513, disponibil pe site-ul Persee-Portail de revues.fr, http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/rfsp_0035-2950_2000_num_50_1_395454

Paulus, E.G, ''De Gaulle causes serious irritation'', Süddeutsche Zeitung , 16 ianuarie 1963, disponibil pe site-ul CVCE.en, http://www.cvce.eu/obj/de_gaulle_causes_serious_irritation_from_the_suddeutsche_zeitung_16_january_1963-en-297e92f6-1639-4ccd-a48f-5fde7be3b7e6.html

Plantey, Alain, ''Une certaine idee de l'Etat'', Espoir, Nr.108, 1996, disponibil pe site-ul Charles de Gaulle.org-Le site de reference par La Fondation Charles de Gaulle, http://www.charles-de-gaulle.org/pages/l-homme/dossiers-thematiques/1946-1958-contre-la-ive-republique/bayeux-1946/analyses/une-certaine-idee-de-l-etat.php

Raymond Bousquet, ''Pourquoi la politique de la chaise vide'' a Bruxelles?'', Politique etrangere, Vol.31, Nr.2, 1966, p. 125, disponibil pe site-ul Persee-Portail revues.fr, http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/polit_0032-342x_1966_num_31_2_2220

Serre, Francois, ''De Gaulle et la candidature Britannique aux Communautes Europennees'', Histoire, economie et societe, Vol. 13, Nr. 13, 1994, pp. 131-132, disponibil pe site-ul Persee-Portail revues.fr, http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/hes_0752-5702_1994_num_13_1_1734

Staegmeyr, Elly, ''Europas grösserer Markt'', Süddeutsche Zeitung, Nr. 184, 1961, p.1, disponibil pe site-ul CVCE.fr, http://www.cvce.eu/content/publication/1999/1/1/4e858bc3-a205-4e9f-9397-c82274cbb108/publishable_de.pdf

Turliuc, Cătălin, ''Țările vest europene în fața dezastrului economic postbelic'', Lumina, 18 mai 2008, http://ziarullumina.ro/pagina-de-istorie/tarile-vest-europene-fata-dezastrului-economic-postbelic

Surse web:

http://eup.sagepub.com/

http://perspective.usherbrooke.ca/

http://www.balcanii.ro/

http://www.bbc.com/

http://www.charles-de-gaulle.org/

http://www.cvce.eu/

http://www.diploweb.com/L-UE-modele-multipolaire.html

http://www.theguardian.com/uk

https://www.reseau-canope.fr/