François Villon începutul poeziei moderne [605479]

François Villon – începutul poeziei moderne

Acest poet surprinzător se impune printr-o extraordinară moder nitate și prin imposibilitatea
delimitării viață – operă. Toată poezia sa ne revelă confesiune a unei vieți damnate și a trăirilor
contradictorii, un om trăitor într -o epocă medievală umbrită de primejdii și păcate. Student: [anonimizat], a prădat Colegiul Nav arra din Paris, a fost condamnar pentru omucidere, grațiat,
condamnat din nou la spânzurătoare și iertat apoi. Prezentarea operei lui începe cu Micul Testament, poem care apare ca o parodie a stilului
solemn ce domina poezia medievală din această perioadă. Testame ntul devine o lungă listă a
legatarilor, totul e recreat c u vervă umoristică. Remarcabil ap are portretul realist al poetului, cu doar
cațiva sfanți în buzunar, pe care curând îi va da gata. Lipseșt e sentimentul de suferință acută, e
pregnant spiritul ludic și picaresc. Mesajul poeziei sale îl situează printre moderni, chiar dacă a utilizat formele medievale de
versificație. Pe lânga balade le in argou si jargon, opera lui V illon include Lais 1456 (cunoscut drept
Micul Testament ), Testament 1461 (sau Marele Testament ) si poeme precum Debat du coeur et du
corps de Villon (Dezbatere între inima si trupul lui Villon ) si Epitaphe Villon , cunoscut si sub titlul
Ballade des pendus (Balada Spanzuratilor ), scrisă în timp ce Villon astepta aceeași soartă.
Lais si Testamentul sunt pline de jocuri de cuvinte , ironie, căintă și o preocupar e constantă
pentru moarte, umor suculent, r evoltă și milă. Unele balade și rondeluri, precum Ballade de la
grosse Margot , despre mostenirea pe care o la să unei prostituate, precum și Ballade des dames du
temps jadis (Balada doamnelor de altadata ) sunt incluse in Testament . Operele lui Villon s-au
păstrat în principal d atorită lui Clement Marot, care le-a adun at și le-a editat (1533).
Marele Testament cuprinde balade prezentate ca daruri lăsate prietenilor, de ai ci rezultând
varietatea și complexitatea cu legerii. Cele 16 balade, 3 rondel uri, 186 octave repezintă momente
supreme ale zbuciumului său. Adevăratul Villon se regăsește pen tru prima dată în închisoarea
Meung-sur-Loire. Aici vorbește cu o mare sinceritate ce depășeș te cu mult epoca sa. În fața
cititorului se etalează o conștiință care păstrează, totuși, sp eranța răscumpărării păcatelor sale.
Temele tradiționale ale poeziei primesc sensuri noi. Începem c u imaginea femeii, zugrăvirea
femeilor timpului ( Balada femeilor din Paris, Balada gr asei Margot, Balada frumoasei coif ărese),
distantându-se de prezen tarea idealizată a i ubirii și a femeii. Avem de-a face cu o dragoste abjectă,
lipsită de orice poezie. Urmează te ma conștiinței universalei t receri: Petreceți cat de bine sti ți/Dar
aduceți-vă aminte/C ă vine ziua s ă muriți,
legată de tema limitelor umanului.
Tema apropierii morții îl face pe Villon cel mai mare poet al morții din epoca sa.
Sentimentul tragic al sfârșitului are o intensitate deosebită, iar moartea apare ca o egalizare a
societății, o distrugere a clase lor, ca descompunere fizică și suferință eternă.
Dansul macabru, al scheletelo r, apare la mai mulți poeți, dar niciunul nu a simțit
efemeritatea ca Villon. Amintim în acest context Balada spanzura ților, caracterizată prin sfâșietoarea umanitate,
suferință fizică și morală, sentimentul vieții ratate: Frați oameni, ce trăiți și după noi: Protivnici nu ne stați, pietrite inemi, Căci milă-avînd de noi sărmanii,-apoi Și Domnul n-o uita din voi pre nimeni. Vedeți în furci, cinci, șase, cum ne ținem. Dar carnea ce-mbuibatu-s-au hulpavă

De mult e putregai și prav și pleavă…
Ni-s pulberi osemintele și zgure. Nu rîdeți de osînda-ne grozavă, Ci îl rugați pre Domnul să se-ndure!
François Villon, deși nu întrunea caracteristicile tipului rel igios, în urma unei vieți în afara
legii care i-a atras condamnarea la moarte, se întoarce într-un moment de pocaință către divinitate.
Poemul intitulat Balada Spânzuratilor cuprinde astfel sentimente împ ărtășite de cei cărora le era
pregatită aceeasi soartă cum ar fi căința, mila, dorința de mân tuire, de apropiere de providență.

Bibliografie:

Vulpescu, Romulus, , François Villon . Opurile magistrului, adic ă Diata Mare și Lasata,
Adaosul, Jergul si Baladele ; București, 1958.
Villon, F.: Oeuvres , îngrijită de Auguste Longnon, I V a ed., revăzută de L. Fole ș i A. Lanly,
Librairie, H. Champion, Paris, 1992. Thiry, Claude (ed.): François Villon – Poésies complètes , Paris, Livre de poche, Lettres
Gothiques, 1991.

Stanca Șovagǎu
profesor de limba francezǎ la Liceul de Arte Vizuale Romulus Ladea , Cluj-Napoca