Franciza în România. Kfc Vs. Mcdonald’s
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ
FACULTATEA DE RELAȚII COMERCIALE ȘI FINANCIAR – BANCARE INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT:
„AFACERI INTERNAȚIONALE”
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Coordonator științific:
Prof.Univ.Dr. Folcuț Ovidiu
Absolvent:
Burinaru D. Robert – Mircea
București,
2016
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ
FACULTATEA DE RELAȚII COMERCIALE ȘI FINANCIAR – BANCARE INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT:
„AFACERI INTERNAȚIONALE”
Franciza în România
KFC vs. McDonald’s
Coordonator științific:
Prof.Univ.Dr. Folcuț Ovidiu
Absolvent:
Burinaru D. Robert – Mircea
București,
2016
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1 – Notiuni teoretice
– Concept si origine
– Conceptul de know-how
– Tipuri de franciza
– Argumente pentru a alege franciza ca model de afacere
Capitolul 2 – Prezentarea francizelor
2.1 – McDonald’s
2.1.1 – Prezentarea companiei
2.1.2 – McDonald’s in Romania
2.1.3 – Analiza SWOT
2.2 – Kentucky Fried Chicken – KFC
2.2.1 – Prezentarea companiei
2.2.2 – KFC in Romania
2.2.3 – Analiza SWOT
Capitolul 3 – McDonald’s vs KFC
3.1 – Specificul fiecarei companii
3.2 – Misiunea si viziunea
3.3 – Evolutia logo-urilor
3.4 – Gama de produse
3.5 – Date financiare
Concluzii si propuneri
Bibliografie
Anexe
Introducere
Contractul de franciză este unul dintre instrumentele favorite ale globalizării, dar și o metodă relativ sigură și ieftină de a obține profit. Dacă din punct de vedere economic contractul de franciză nu este nimic altceva decât o formă de expansiune, în afara teritoriului lor de origine, a afacerilor renumite, prin “clonarea” mărcilor de success și replicarea acestora oriunde există oportunități, dacă din punct de vedere social contractual de franciză este o bună metodă de a crea sau, dimpotrivă, de a distruge locuri de muncă, dacă din punct de vedere cultural contractual de franciză poate fi văzut că un instrument al “imperialismului cultural”, ei bine, din punct de vedere juridic contractul de franciză este o tehnică judiciară complexă, care implică raporturi juridice contractuale, dar și raporturi juridice pre și post-contractuale, care îmbină sau, uneori, transgresează diferite ramuri de drept și care pune în discuție instituții ale teoriei generale a obilgațiilor, ale dreptului de proprietate intelectuală, ale dreptului commercial general și ale dreptului concurenței etc.
Contractul de franciză, că tehnică judiciară, este un acord de voințe între francizor și francizat prin care titularul unei mărci sau afaceri de success pune la dispoziția unui comerciant marca, stilul de afaceri ori know-how-ul său, în vederea exploatării cu success a acestora într-un alt teritoriu decât cel de origine și în schimbul plății unei redevențe.
Francizorul vinde francizatului un pachet de drepturi de proprietate industrial, dar, în plus, îl asistă în executarea contractului atât prin furnizarea continuă cu materii prime și material necesare exploatării mărcii sau stilului de afaceri, cât și în promovarea continuă a mărcii.
Până în anul 1997, contractul de franciză a fost un contract nenumit în dreptul nostru. Printr-un act normativ emis de guvern în acel an, contractul de franciză a devenit un contract numit. Legiuitorul român a ales să predetermine prin lege o serie de clauze contractuale obligatorii în contractul de franciză, ceea ce lasă o marja redusă de negociere părților, limitând și mai mult libertatea economică și juridică a francizatului. Dar în legislația noastră este prezentă și o reglementare a perioadei pre-contractuale (perioada în care viitorii parteneri contractuali se cunosc și se analizează reciproc, își comunică informațiile necesare contractului, inclusiv o parte din informațiile relative la marca ce vor face parte ulterior din contract etc; în caz de eșec al negocierii, între acești parteneri de negocieri se leagă raporturi juridice extra-contractuale ce țin de protecția datelor confidențial referitoare la afacere), dar și a perioadei post-contractuale, când important pentru francizor este ca francizatul să păstreze confidențialitatea asupra datelor furnizate cu ocazia contractului și să nu i se facă în vreun fel concurență comercială.
Capitolul 1 – Notiuni teoretice
Concept si origine
Franciza, cuvant ce deriva din englezescul franchise, semnifica, din punct de vedere etimologic, un drept, o concesie, o autorizatie, o prioritate sau un privilegiu; cuvantul are si sensul de piata sau afacere concesionta. Operatiunea de franchising are in vedere concesiunea unui model de afaceri, incluzand operatiuni de marketing, vanzare, inventariere, contabilitate si de personal precum si piata produsului sau serviciului respectiv
Franciza, ca modalitate de organizare a distributiei in retea, analizata din prisma juridica a contractului care genereaza o pluralitate de raporturi juridice intre promotorul retelei – francizorul – si distribuitori, numiti francizati, sau in conceptia legiuitorului roman, beneficiari, are o origine nord-americana, mai exact fiind localizata pentru prima data la finele secolului al XIX-lea in SUA.
Datorita originii sale americane si indeseobi naturii si inspiratiei sale pur economice, acest contract fiind o creatie a comerciantilor nevoiti de legislatia restrictiva sa adopte un subterfugiu menit a le asigura supravietuirea, precum si datorita importului ca atare in spatiul european, contractul de franciza prezinta particularitati care-l exclud matricei clasice a contractelor comerciale. Pozitia de independenta juridica a francizatului, dublata insa de precaritatea financiara a acestuia, precum si interesul comun al celor doi pentru dezvoltarea si bunul mers al retelei, il determina pe francizat, poate mai mult ca in cazul oricarui alt tip de contract, sa-si “plaseze” toata increderea sa in francizor. Asa cum aprecia presedintele Curtii de Apel din Mans, dl Christian Jassogne, in deschiderea seminarului avand ca tema “Contractul de franciza”, organizat la Liège in septembrie 2000, “pana la a sustine ca in redactarea contractului de franciza nu se poate strecura nici cea mai mica lipsa de loialitate nu ramane decat un pas pe care, personal, il trec cu bucurie”.
Echilibrul sub al carui semn este redactat contractul de franciza va ”jongla” cu interdependenta partilor, juxtapusa insa necesitatii respectarii legislatiei, in special a celei din domeniul concurentei, cu care interfereaza adesea.
Asadar, si din aceasta perspectiva, contractul de franciza va necesita o abordare distincta ca metodologie, o analiza care va urmari succesiunea clauzelor contractuale specifice si masura in care se poate stabili un raport convenabil intre interesele mebrilor retelei de franciza si respectarea prevederilor legale (clauzele necesare protectiei retelei ori necesare desfasurarii activitatii in retea fiind cele care ridica probleme din punctul de vedere al normelor anticoncurentiale) fiind cea mai adecvata.
Tot in spiritul mentinerii acestui echilibru, dar si al loialitatii, care in cadrul contractului de franciza dobandeste noi valente, va fi obligatia de informare legala care va permite formarea consimtamantului viitorului membru al retelei in deplina cunostinta de cauza, iar in prelungirea acesteia, clauzele prin care se stabileste modalitatea de comunicare a know-how-ului francizorului viitorilor membri, dar si modalitatea in care acestia vor beneficia de asistenta tehnica necesara atat in debutul relatiei contractual, cat si ulterior. Clauzele prin care se realizeaza protectia know-how-ului ridica problem delicate, fiind necesare mentinerii avantajului concurential al retelei, dar avand adesea un aspect anticoncurential.
Contractul de franciza a aparut in secolul al XIX-lea in spatiul American, venind in contrapondere cu legislatia anti-trust care, in dorinta de a stopa comercializarea directa a automobilelor (a caror industrie era in expansiune in acea epoca) de catre constructorii utilizatorilor, a creat astfel o noua metoda de comercializare a produselor. Ulterior insa, datorita succesului de care a avut parte, aceasta metoda de comercializare s-a extins si in alte sectoare de activitate, iar dupa Primul Razboi Mondial, si in Europa. Statele Unite ale Americii a fost si primul stat unde s-a legiferat franciza, prin celebra lege intitulata Full Disclosure Act.
Franciza este definita in dreptul roman de O.G. nr.52/1997 si de Codul fiscal ca fiind “un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continua intre persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoana, denumita francizor, acorda unei alte persoane, denumita beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.
In mod similar a fost definita de Codul deontologic european al francizei ca fiind: “un sistem de comercializare de produse si/sau servicii si/sau tehnologii, bazat pe o colaborare stransa si continua intre agenti economici distincti si independenti din punct de vedere juridic si financiar, respectiv francizorul si francizatii, in care francizorul le acorda francizatilor sai dreptul si le impune obligatia de a exploata activitatea in conformitate cu conceptul sau. Dreptul astfel concedat autorizeaza si obliga francizatul, in schimbul unei contributii financiare directe sau indirecte, sa utilizeze emblema si/sau marca produselor si/sau serviciilor, know-how-ul si alte drepturi de proprietate intelectuala, fiind sustinut prin aportul continuu in asistenta comerciala si/sau tehnica in cadrul si pentru durata unui contract scris de franciza, incheiat de parti in acest scop”.
Regulamentul comunitar 4087/88 definea franciza ca fiind ”un ansamblu de drepturi de proprietate industrial sau intelectuala privind marcile, denumirile comerciale,emblemele, desenele si modelele, drepturi de autor, know-how-ul sau brevetele destinate a fi exploatate in vederea revanzarii produselor sau prestarii serviciilor catre utilizatorii finali”.
Acelasi act normativ definea si acordul de franciza ca fiind “un accord prin intermediul caruia un comerciant, francizorul, acorda altui comerciant, francizatul, in schimbul unei contraprestatii financiare directe ori indirect, dreptul de a exploata o franciza in scopul de a comercializa produse si/sau servicii determinate; acordul trebuie sa cuprinda cel putin urmatoarele obligatii: utilizarea unei denumiri ori a unei embleme comune si o prezentare uniforma a magazinelor si/sau a mijloacelor de transport prevazute in contract, comunicarea know-how-ului de catre francizor francizatului, furnizarea continua de catre francizor a unei asistente comerciale si tehnice pe durata executarii contractului”.
Observam ca atat in dreptul comunitar, cat si in legislatia romana sunt definite si termenii de “franciza” si “acord de franciza” (contractul de franciza) in mod similar.
Asa cum observa un autor francez, termenul de franciza este “un sistem de comercializare prin care o persoana, denumita francizor, acorda unei alte persoane, denumite beneficiar, dreptul de a exploata”. Drepturile si obligatiile partilor iau nastere prin intalnirea vointei partilor, ci nu prin intermediul sistemulu insusi. Definitia O.G. nr.52/1997 da nastere echivocului, intocmai situatiei semnalate in dreptul francez.
Conform unei opinii, definitia data acordului de franciza de Regulamentul 4087/88 releva urmatoarele caracteristici ale contractului: “plata unei contraprestatii financiare directe ori indirecte, comunicarea unui know-how, asistenta continua din punct de vedere tehnic sau comercial, aplicarea conceptului, in principal prin intermediul utilizarii marcii comune si a organizarii uniforme a punctelor de desfacere a marfii”. Conform aceluiasi autor, definitia redata de Codul deontologic european releva mai multe caracteristici ale contractului de franciza, respectiv: “colaborarea intre agenti economici distincti si independenti, exploatarea de catre francizat a activitatii in conformitate cu conceptual francizorului, o contributie financiara directa sau indirecta, transferul know-how-ului prin intermediul metodelor comerciale sau tehnice, aportul continuu in asistenta comerciala si/sau tehnica, un contract scris de franciza”. In ceea ce priveste definitia data de Liniile directoare francizei, acelasi autor afirma ca aceasta reia caracterele anterior definite de catre Regulamentul 4087/88.
Contractul – model de franciza international, redactat de Camera Internationala de Comert (CCI) defineste contractul de franciza ca fiind “acordul prin intermediul caruia francizorul concedeaza francizatului, in schimbul unei prestatii financiare directe ori indirecte, dreptul de a exploata un ansamblu de drepturi de proprietate intelectuala sau industriala constand in principal din know-how, marca, emblema, dar si dreptul de a beneficia de asistenta continua pe intreaga durata a contractului”.
Asadar, trebuie facuta o diferenta intre franciza, care este un sistem de comercializare, in termenii O.G. nr. 52/1997 si ai Codului deontologic european al francizei, ori un ansamblu de drepturi de proprietate intelectuala si industrial, in termenii vechiului Regulament 4087/88, si contractul de franciza, care este acordul prin intermediul caruia sistemul de comercializare este pus in practica de catre comercianti, care confera dreptul de a exploata afacerea. Franciza este, asa cum s-a apreciat, un sistem de gestiune al societatii comerciale.
Conceptul de know-how
Know-how-ul a fost definit in doctrina romana dinaintea aparitiei O.G. nr.52/1997 ca fiind “1. Cunostinte tehnice prezentand o noutate relative si subiectiva, nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate, referitoare la fabricarea, functionarea, intretinerea ori comercializarea unor marfuri sau privitoare la elaborarea si punerea in lucrare a unor tehnici ori procedee; 2. Ansamblul formulelor, definitiilor tehnice, documentelor, desenelor si modelelor, retetelor tehnice, procedeelor, experientei de productie si a altor asemenea elemente ce servesc la fabricarea unui produs determinat; 3. For-mula prin care se desemneaza arta de fabricatie, subsumand ansamblul de notiuni, de cunostinte si de experienta, de operatii si procedee necesare unui produs (…); 4. Cunostintele si experienta acumulata pentru aplicarea in practica a unei anumite tehnici; 5. Expresie ce desemneaza procedeele de fabricatie sau cunostintele privitoare la utilizarea si aplicarea de tehnici industrial (…) se distinge prin doua trasaturi esentiale: noutatea si secretul”.
Termenul de know-how este preluat din dreptul American, unde “know-how” reprezinta prescurtarea locutiunii know how to do it si este intrebuintat ca atare, leguitorul roman optand in a nu-l traduce, cum s-a procedat, de exemplu, in limbajul juridic francez unde s-a implementat traducerea formei abbreviate, respective aceea de savoir-faire.
O.G. nr 52/1997, actul normative care constituie prima consacrare legislative a francizei in dreptul roman, dar fiind, totodata, si actul normativ cu cea mai mare relevanta in domeniu, reglementand inclusiv reteaua de franciza, defineste conceptul de know-how intr-o maniera laconica si care nu se armonizeaza cu reglementarea comunitara. Astfel, definitia nu precizeaza care sunt caracteristicile know-how-ului, nu defineste in mod real notiunea, enumerand exemplificative elementele care ar putea alcatui know-how-ul.
Prin actele normative ulterioare, respective Regulamentul Consiliului Concurentei privind aplicarea art. 5 alin (2) din Legea concurentei nr.21/1996, in cazul intelegerilor vertical si Regulamentul Consiliului Concurentei privind exceptarea acordurilor de transfer de tehnologie de la aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurentei nr.21/1996, au fost adoptate in dreptul roman definitii ale know-how-ului care se indeparteaza de definitia O.G. nr.52/1997, dar care se apropie pana la identitate cu definitiile din dreptul comunitar. In acelasi timp, definitia redata de Codul fiscal roman face nota discordanta fata de toate definitiile date know-how-ului, atat in dreptul roman, cat si in dreptul comunitar.
Inca anterior definitiile date termenului de know-how in dreptul comunitar, doctrina a cautat a circumscribe aceasta notiune. Astfel, know-how-ul a fost definit ca “fiind cunostinte tehnice, conferind un avantaj economic, transmisibile, secrete, nebrevetate si identificate”, ori “ansamblu de procedee comerciale si tehnice pe care francizorul le-a pus la punct de-a lungul activitatii sale si care este constant perfectionat”, sau, mai detaliat, “ansamblu final de cunostinte practice, transmisibile, care nu sunt imediat accesibile publicului, nebrevetate si care confera celui care le stapaneste un avantaj concurential”.
Tipuri de franciza
In functie de obiectul lor, se disting trei tipuri de francize:
franciza industriala care se refera la fabricarea de produse;
franciza de distributie care priveste vanzarea produselor;
franciza de servicii care se refera la prestarea serviciilor.
Franciza indsutriala sau de productie a fost semnalata pentru prima data in dreptul comunitar de catre Curtea de Justitie cu ocazia afacerii Pronuptia, cand a fost definita ca fiind acea forma de franciza prin intermediul careia “francizatul fabrica el insusi, in conformitate cu indicatii oferite de catre francizor, produse pe care le comercializeaza sub marca francizorului”.
Asadar, franciza industriala permite francizatului atat a fabrica, cat si a comercializa produse pe care le obtine cu sprijinul francizorului care ii comunica o serie de informatii referitoare la procedeele de fabricatie, respective know-how-ul sau, ii licentiaza brevetul sau marca, ii furnizeaza asistenta tehnica.
Datorita ambivalentei acestui tip de franciza, s-a apreciat in doctrina ca ar trebui denumita “franciza de productie si comercializare”. Intr-adevar, denumirea astfel cum a fost impusa, inclusiv prin Regulamentul 4087/88, este necorespunzatoare, necircumscriindu-se intregii categorii de operatiuni care pot fi desfasurate prin acest sistem de comercializare.
Avantajele pe care le obtine fiecare dintre contractanti la incheierea unui astfel de acord sunt evidente: francizorul va proceda in acest fel la extinderea afacerii sale, chiar intr-un teriroriu indepartat, fara a fi nevoi sa mobilizeze sume in acest scop; francizatul, pe alta parte, va beneficia de un veritabil “salt tehnic”. Desigur ca dezavantajele vor fi direct proportionale cu avantajele create, cel putin pentru francizor care transfera un know-how important, riscand astfel a-i fi dezvaluit secretul afacerii. Mai mult, francizorul va avea tot interesul de a urmari ca realizarea produselor de catre francizat sa fie conforma standardelor impuse, pentru a nu aduce atingere reputatiei marfii. Drept urmare, in cazul acetui tip de franciza, esentiala va fi transmisiunea know-how-ului, respectiv protejarea acestuia.
Franciza de distributie, care in terminologia Regulamentului 4087/88 se refera la vanzarea produselor, a fost definite, de asemenea, cu ocazia afacerii Pronuptia, ca fiind aceea “in virtutea careia francizatul se limiteaza a vinde anumite produse intr-un magazin, sub marca francizorului”.
In cadrul acestui tip de franciza, francizorul poate fi ori un producator care isi comercializeaza produsele, ori un distribuitor care achizitioneaza anumite produse pentru ca mai apoi sa le revanda.
Atunci cand francizorul actioneaza in calitate de distribuitor, va avea la dispozitie trei modalitati de organizare a activitatii de distribuire:
sa alcatuiasca o lista de produse pe care sa o comunica francizatilor care vor face achizitiile in conformitate cu respectiva selectie, direct de la producatori;
sa cumpere el insusi produsele in nume propriu si pe seama francizatilor-in acest caz, fracizorul actioneaza in tocmai precum un comisionar, desfasurandu-si activitatea care face obiectul unei central de cumparare
sa cumpere in numele si pe seama sa produsele, pentru ca, mai apoi, sa le revanda francizatilor.
Aceste modalitati de desfasurare a activitatii francizorului pot fi combinate intre ele.
Asa cum s-a precizat in doctrina, know-how-ul francizorului consista, in cazul acestui tip de franciza, in selectionarea produselor. Asadar, are o mai mica importanta in cazul acestui tip de franciza transmisiunea know-how-ului, in contrapondere cu obligatia francizorului de a-l aproviziona pe francizat. Bineinteles ca francizatul ca desfasura activitatiile de comercializare in conformitate cu standardele impuse de catre francizor, care va acorda asistenta necesara amenajarii magazinelor francizatilor sai.
S-a observant ca se poate renunta la punctele de comercializare ale produselor, vanzarea facandu-se direct la client, fara ca modalitatea de desfasurare a activitatii sa se situeze in afara ariei francizei. In acest caz, franciza de distributie este denumita franciza mobile ori ambulanta. Putem semnala o varietate a acestui tip de franciza si pe piata romaneasca, desfasurata prin intermediul retelelor de tip multi level marketing si care angreneaza, intr-un sistem piramidal o intreaga retea de distribuitori.
Aceasta forma de franciza de franciza este cea mai raspandita. Trebuie insa precizat ca, desi reprezinta, totodata, si cea mai simpla forma de activitate francizabila, nu trebuie a se confunda franciza de distributie – atunci cand francizorul este producatorul produselor astfel comercializate -cu franciza de productie ori industriala. Ceea ce trebuie analizat este sistemul care va fi pus la dispozitia francizatului si care este unul de distribuire a produselor, iar nu de fabricare a acestora.
Intr-adevar, in cazul in care francizorul este si producator, dar si promotorul unei retele de distribuire a proprilor produse, acesta intruneste doua calitati care insa nu se vor prelungi la fel inspre francizati. Nimic nu il impiedica pe francizor sa dezvolte o retea de productie, deci o retea de franciza industriala alaturi de reteaua de franciza prin intermediul careia isi comercializeaza produsele. Cele de doua retele sunt distincte prin obiectul lor de activitate drept urmare prin know-how-ul transmis, precum si prin prin asistenta acordata.
Franciza de servicii a fost, la fel ca celelalte tipuri de francize, definita de catre Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene cu ocazia afacerii Pronuptia ca fiind aceea “in virtutea careia francizatul ofera un serviciu sub marca francizorului si in conformitate cu dispozitile acestuia”.
Franciza de servicii este considerata a fi “figura-tipica” a francizei, aici calitatea know-how-ului fiind esentiala pentru reusita afacerii. Nu mai putin importante sunt insa, in cazul francizei de servicii, si calitatile francizatilor, care trebuie sa aiba capacitatea de a-si insusi know-how-ul transmis si de a-l pune in practica in tocmai francizorului.(autorul arata ca profilul intelectual al francizatului este determinat in alegerea pe care o face francizorul, atat in cazul francizei de servicii, cat si a celei industriale. In cazut francizei de servicii, consideram insa ca apar a fi chiar mai importante calitatile francizatului tocmai datorita specificului acesteia. Serviciul se presteaza, de cele mai multe ori, repetitive, ca, de exemplu, serviciile de coafura. Daca producerea unei bauturi racoritoare marca Coca-Cola este susceptibil a fi realizata la standardele impuse de francizor datorita retetei si a utilajelor folosite, in ceea ce priveste realizarea unei coafuri, pentru ca aceasta sa se pastreze la anumite standarde, este nevoie de indemanarea personalului francizatului deci de calitati ale francizatului). Diferenta fata de franciza industriala, dar si fata de franciza de distributie este ca, in mod constant in sectorul serviciilor, trebuie adoptata o pozitie standard de catre francizati, ceea ce va determina o atentie deosebita in pregatirea acestora.
Mai mult, daca in cadrul francizei industriale investitiile facute de catre francizati sunt ridicate, in cadrul francizei de servicii situatia nu este similara, francizatii, odata ce au deprins tehnica francizorului, putand parasi fara retinerile de ordin financiar pe care le-ar fi justificat reteaua in cadrul francizei industriale. In scopul de a impiedica dezavoarea know-how-ului, francizorul trebuie sa introduca in contract clauze pentru protejarea acestuia precum clauza de non-concurenta.
Pe de alta parte tot datorita specificului activitatii de prestari de servicii, francizatii vor avea nevoie in permanenta de asistenta din partea francizorului, care la randul sau are interesul de a controla daca membrii retelei desfasoara activitatea care face obiectul francizei in conformitate cu standardele impuse si fara a aduce, deci, atingere imaginii marcii.
Asa cum s-a apreciat in doctrina, deosebirea intre franciza de distributie si franciza de servicii rezida in natura “produsului” oferit, care in cazul francizei de distributie consta din bunuri material, iar in cazul francizei de servicii, in prestatii specifice.
In dreptul roman, niciunul dintre actele normative care fac referire la franciza nu cuprinde o clasificare a acesteia in functie de obiectul activitatii desfasurate, dar, avand in vedere universalitatea activitatilor economice, aceasta clasficare va opera identic si pentru spatiul roman.
Dupa modalitatile particulare de exploatare a francizei, distingem:
franciza financiara
franciza de stand
franciza afiliata
franciza zonala
polidistributia
polifranciza
multifranciza
Franciza financiara, spre deosebire de alte francize, implica investitii importante din partea francizatilor . Pentru a se ajunge la un consens in privinta resurselor financiare, una din solutiile la care s-a ajuns consta in crearea francizei pe baza principiului disocierii intre francizatul investitor si francizatul gestionar. Functionarea sistemul este garantata de echilibrul care se creaza intre doua tipuri de functii, astfel francizatul gestionar administreaza punctul de vanzare ca un bun profesionist ce este, in timp ce francizorul investitor are grija rentabilitatii investitiei sale, el detasandu-se de problemele concrete ale activitatii. Francizorul investitor il poate inlocui pe francizatul gestionar cu un alt francizat in cazul in care apar conflicte contractuale, deoarece francizatul este privit ca un salariat al francizorului.
Luand in considerare amploarea financiara pe care o implica acest tip de franciza, o vom intalni practicata in domeniul retelelor hoteliere si a lanturilor de restaurant.
Franciza de stand se mai numeste partial sau de colt – corner, si permite amenajarea intr-un vast spatiu commercial a unui stand distinct dupa conceptia francizorului, spre a oferi clientilor produsele si serviciile francizorului, urmand propriile tehnici comerciale.
Drepturile contractual ale francizatului sunt limitate la spatiul commercial unde trebuie sa-si desfasoare activitatea, si unde are exclusivitate.
Franciza zonala presupune exploatarea directa ci nu prin sub-beneficiari, de catre francizor a noilor puncte de distributie sau productie ce au fost deschise in zona de exclusivitate oferita.
Polidistributia ofera posibilitatea mai multor francizori diferiti de a acorda dreptul de exploatare a francizei aceluiasi francizat, dar exista polidistributie si atunci cand francizorul isi deschide pe cont propriu o unitate cu acelasi obiect de activitate exploatat de francizat.
Multifranciza reprezinta modalitatea prin care francizatii dobandesc mai multe francize, dar toate fac parte din acelasi lant de franciza.
Plurifranciza ofera posibilitatea francizatului de a exploata mai multe francize care apartin unor francizori diferiti, dar pe sectoare de activitate complementare. In acest caz, nu trebuie sa existe o clauza de exclusivitate.
Franciza afiliata este cea create intre un comerciant independent care active deja pe piata si o unitate francizoare; comerciantul isi transforma activitatea intr-una de franciza.
In functide gradul de determinare a conceptului francizabil, putem intalni:
franciza afacerii
franciza multi-conceptuala
acordul reciproc de franciza
franciza Nisa
subfranciza principala
franciza mixta
Franciza afacerii incorporeaza toate elementele specific contractului de franciza: transfer de know-how, folosirea insemnelor de atragere a clientele si asistenta tehnica sau financiara.
Practic se cloneaza afacerea de success a francizorului, care o ofera spre exploatare francizatului.
Franciza multi-conceptuala se refera la posibilitatea ca francizorii se dezvolte alte concept de franciza si sa le foloseasca in cadrul retelei. Acelasi lucru il poate si francizatul, care la randul sau devine francizor.
Acordul reciproc de franciza se realizeaza intre doi comercianti care ofera produse sau servicii identice sau considerate astfel dupa proprietatile lor, pretul sau folosinta lor; acest tip de acord este reglementat de Comisia Europeana prin art.5 pct.a al Regulamentului nr.4087/88.
Prin intermediul acestor acorduri de franciza francizorii pot obtine monopol pe piata dorita, si de aceea, aceste acorduri sunt, de obicei, interzice de legislatia anti-monopol.
Franciza Nisa reprezinta franciza desvoltata mai ales pentru restaurante si hoteluri. Prin intermediul acestui tip de franciza se exploateaza insemnele comerciale care beneficiaza de un anumit renume, faima la nivelul unui anumit segment de piata pe care doreste sa il satisfaca.
Denumirea de Nisa provine de la numele localitatii unde s-au intalnit mai multi francizori care erau in posesia unor francize de renume.
Subfranciza sau franciza principala reprezinta contractul care se incheie intre beneficiarii unei francize si un interpus al francizorului (master franchiser), care la randul sau este fata de francizor un benfeiciar principal.
Franciza mixta presupune un obiect de activitate mixt, combinand productia de bunuri cu distributia lor, precum si prestarea de servicii cu valorificarea acestor bunuri.
Avand in vedere considerare natura juridical a relatiilor care se creaza intre francizor si francizat, intalnim:
franciza directa
master franciza
Franciza directa reprezinta tipul obisnuit de franciza in care francizorul incheie contractul direct cu francizatul si ii transfera dreptul de a exploata o marca, un produs, o afacere. Acest tip de franciza are avantajul ca este foarte economica, dar naste o seria de probleme in ceeea ce priveste partile contractului. Faptul ca aria geografica este necunoscuta, situatia concreta cultural si legislativa, de asemenea lipsa unei comunicari permanente si rapide intre parteneri conduce de cele mai multe ori la faptul ca francizorul nu poate garanta calitatea si respectarea standardelor impuse de el.
In situatia in care promotorul unei retele de franciza doreste sa-si extinda activitatea, respectiv reteaua intr-o arie teritoriala indepartata si care cuprinde un teritoriu extins, o poate face inclusiv prin intermediul francizei principale, (master franchise in terminologia anglo-saxona).
Vechiul Regulament comunitar 4087/88 definea acordul de franciza principal ca fiind acela “prin intermediul caruia un comerciant, francizorul, acorda altuia, francizatul principal, in schimbul unei compensatii financiare directe sau indirect dreptul de a exploata o franciza in vederea inchirierii de contracte de franciza cu terti, francizati”, in timp ce Codul deontologic European al francizei precizeaza doar ca nu se aplica decat in relatiile dintre francizatul principal si francizati, nu si intre francizor si francizatul principal. Noua reglementare comunitara doar trimite la termenul de franciza principal, la fel ca legislatia romana, fara a o defini.
Asadar, franciza principal inglobeaza mai multe contracte de franciza: unul intre francizorul care doreste sa-si extinda reteaua, contractand in acest scop cu un comerciant de pe piata unde doreste a-si implanta afacerea, si mai multe contracte de franciza incheiate intre francizatul principal si francizati. Aceste din urma contracte vor avea fizionomia specifica acordurilor de franciza.
In ceeea ce priveste acordul intre francizor si francizatul principal, situatia este diferita, francizatul principal avand un rol deosebit in derularea operatiuniii francizabile, fiind responsabil de adaptarea si de implementarea conceptului pe teritoriul unde isi desfasoara activitatea, care, in general, se refera la un intreg teritoriu national. Francizatul principal, fiind “prelungirea” francizorului in respectivul teritoriu, va avea si exclusivitate teritoriala in aria geografica stabilita de catre parti. Diligenta in alegerea francizatului principal trebuie sa fie cu atat mai sporita cu cat francizorului ii va fi dificil a urmari desfasurarea activitatii din cauza indepartarii.
Argumente pentru a alege franciza ca model de afacere
Tabel 1.1 – Argumente pentru a alege franciza ca model de afacere prin prisma fiecarei parti
Capitolul 2 – Prezentarea francizelor
2.1 – McDonald’s
2.1.1 – Prezentarea companiei
McDonald's (NYSE: MCD) este cel mai mare și mai cunoscut brand tip fast food din lume. Compania are un succes incredibil operand la nivel global peste 36.000 de locații în 119 țări și susține a servi mai mult de 60 de milioane de clienți în fiecare zi.
Privind aceste cifre impresionante putem spune că McDonald's este liderul incontestabil în industria fast-food, servind totuși numai cca. 1% din populația globală.
Modelul de afaceri
Modelul de afaceri McDonald's este unul simplu. Acesta oferă o experiență culinară bogată, mâncare de calitate și o servire rapidă în locațiile sale. Peste 80% din restaurante sunt în sistem de franciză, ceea ce înseamnă că ele sunt deținute de un antreprenor care cumpără dreptul de a utiliza marca McDonald's și de a vinde produsele sale. Proprietarii de franciză au de asemenea acces la sistemului de preparare și de vânzarea a produselor McDonald's și nu în ultimul rând la o publicitate și resurse de marketing extinse.
Francizații convențional contribuie la veniturile companiei prin: taxa de franciză, garanția ințială, plata unei chirii și a unor redevențe ce reprezintă un procent din vânzări. Aranjamentul de franciză convențională este, de obiciei, pe o perioada de 20 de ani.
Compania cere beneficiarilor să îndeplinească standarde riguroase și în general nu poate funcționa cu investitorii pasivi. Relația de afaceri cu francizații este concepută pentru a asigura un climat consistent și de o înaltă calitate în cadrul tuturor restaurantelor McDonald's.
Peste 70% din restaurantele francizate funcționează sub regim de franciză convențională.
Aceștia sunt de asemenea responsabili pentru reinvestirea capitalului în afacerile lor în timp. În plus, pentru a accelera punerea în aplicare a anumitor inițiative, compania “mamă”, frecvent co-investește alături de francizați pentru a aduce, mai rapid și mai efficient, îmbunătățiri restaurantelor sau sistemului de operare a acestora.
Aceste investiții, dezvoltate cu o participare financiară din partea McDonald's cu scopul de a îmbunătății performanțele afacerii locale, aduc un plus de valoare mărcii, brandului, prin dezvoltarea unor restaurante modernizate, mai atractive ce generează venituri mai mari.
Despre McDonald’s
Afacerea McDonald’s a început în 1940, cu un restaurant deschis de frații Richard și Maurice McDonald în San Bernardino, California.
Introducerea sistemului "Speedee Service System", în anul 1948, a determinat principiile moderne ale restaurantelor fast-food. Primul restaurant McDonald's, ce avea sigla din ziua de azi (cele două arcuri curbate, aurii, ce compun litera M), a fost deschis în Phoenix, Arizona în Martie 1953.
Mascota originală McDonald 's era un om cu o bonetă de bucătar, aceasta fiind pusă pe un cap în formă de hamburger, botezat "Speedee". În cele din urmă, "Speedee" a fost înlocuit cu, nouă mascotă, "Ronald McDonald" , imaginea unui clown ce s-a dovedit de succes de-a lungul anilor.
Pe 4 mai 1961, compania a făcut primele demersuri pentru a înregistra marca americană "McDonald's" cu descrierea "Drive-In Restaurant Services", ce continuă a fi reînnoite până la sfârșitul anului 2009.
În data de 13 septembrie, în același an, compania a înregistrat logo-ul format din două “arcuri-duble” ce se suprapun și crează “litera-simbol” M.
Compania prezentă datează de la deschiderea primului restaurant sub formă de franciză, de către Ray Kroc, din dată de 15 Aprilie 1955 în Illinois, fiind al nouălea restaurant McDonald’s în total, la acea vreme; acesta a fost demolat în anul 1984.
Mai târziu Kroc a achiziționat de la frații McDonald acțiunile acestora și a condus compania la o expansiune la nivel global, fiind listată pe piața de valori publice zece ani mai târziu.
Kroc a încercat, prin practici agresive, obervate de toată lumea, să îi convingă pe frații McDonald să părăsească industria fast-food definitiv. Setea de putere ia învrăjbit pe frații McDonald cât și pe Kroc, așa cum este prezentat în ambele autobiografii, a lui Kroc și a fraților McDonald.
Restaurantul San Bernardino a fost demolat în 1976 (1971, după spusele lui Juan Pollo). Proprietatea servește acum că și sediu pentru lanțul de restaurante Juan Pollo, dar și ca muzeu pentru McDonald's și Route 66.
Odată cu extinderea companiei McDonald's în multe piețe internaționale, aceasta a devenit un simbol al globalizării și răspândirii modului de viață american. Dimensiunile și importanța ei au făcut, de asemenea, un subiect frecvent de dezbateri publice despre obezitate, etica corporativă și responsabilitatea consumatorului.
Oferta McDonald’s
Restaurantele McDonald's oferă un meniu “uniform”, deși există variații geografice pentru a se potrivi gusturilor și preferințelor consumatorilor locali. În plus, McDonald's testează în permanență produse noi.
Meniul de la McDonald's include hamburgeri și cheeseburgeri, Big Mac (este o marca înregistrată a francizei McDonald’s, hamburgerul fiind inventat chiar în cadrul restaurantelor proprii; Acesta a fost denumit în prima fază "the Aristocrat", denumire considerată greu de pronunțat de către consumatori; s-a încercat o a două “înfățișare” sub numele Blue Ribbon Burger, nici aceasta din urmă neavând success, s-a ajuns la denumirea de Big Mac, care s-a dovedit potrivită, debutând în 1967, în Pennsylvania pentru prețul de 45 de cenți.), Quarter Pounder with Cheese, Filet-O-Fish, câteva sandwich-uri cu pui, Chicken McNuggets, wraps (sandwich-uri învelite în lipie), cartofi prăjiți, salate, fulgii de ovăz, shake-uri, deserturi McFlurry, sundaes, plăcinte, băuturi răcoritoare, cafea, băuturi McCafé ș.a. În plus, sunt prezente în restaurante o varietate de alte produse specific tradiționale în timpul unor campanii cu durata limitată.
Restaurantele McDonald's prezente in SUA dar și din alte piețe internaționale oferă un meniu mic dejun complet sau parțial. Oferta pentru mic dejun include Egg McMuffin, Sausage McMuffin cu ou, McGriddles, omlete, cu bacon sau șuncă, biscuiți, sandwich-uri în chiflă și clătite americane (pancakes),.
Calitatea, alegerea și nutriția sunt din ce în ce mai importante pentru consumatorii McDonald’s iar meniul oferit evoluează permanent pentru a satisface nevoile clienților.
Cel mai mare atu pentru McDonald's este acela că este un brand deosebit de ușor de recunoscut. Majoritatea asociază McDonald's cu fast-food-ul și câteva lucruri specifice precum hamburgerii și cartofi prăjiți. Unii observatori creditează McDonald's cu schimbarea obiceiurilor alimentare globale prin introducerea fast-food-ului în lume.
În același timp o problemă pentru Mcdonald’s este aceea că mulți consumatori au o părere cum că produsele vândute de aceștia sunt de o calitate inferioară față de ceea ce servesc concurenții lor. De asemenea unii clienți văd mâncarea McDonald’s că fiind una mai puțin sănătoasă față de competitori și asociază marca în sine cu una pentru clasa inferioară, pentru persoanele mai puțin înstărite.
Un alt punct forte ale companiei McDonald’s este numărul de țări în care activează. Aceasta generează în jur de 60% din venitul său în afara Statelor Unite. Acest lucru înseamnă că poate supraviețui declinului afacerilor pe piața din SUA, spre deosebire de unii adversari, cum ar fi Burger King, care realizează 98% din venitul sau pe piața americană.
2.1.2 – McDonald’s în România
Valorile McDonald’s în România
Așezăm experiența consumatorilor noștri la baza a tot ceea ce facem.
Suntem parte a vieții consumatorilor noștri, în fiecare dintre aspectele care contează pentru ei: mâncare bună, preparată proaspăt și servită rapid, într-un restaurant în care le face plăcere să revină.
Suntem dedicați oamenilor noștri.
McDonald’s este angajatorul care stimulează studiul, performanța, munca în echipă, dezvoltarea profesională și personală. În egală măsură recunoaștem contribuțiile individuale excepționale și avem încredere în cei care demonstrează astfel de aptitudini.
Credem în Sistemul McDonald’s.
Modelul de afaceri McDonald’s are la bază trei piloni: proprietarii sau companiile în sistem de franciză, furnizorii și angajații companiei. Echilibrarea intereselor celor trei este cheia succesului companiei.
Ne conducem afacerea cu etică.
Ne conducem compania la standarde ridicate de corectitudine, onestitate și integritate. Suntem responsabili atât individual cât și colectiv.
Oferim înapoi comunității.
Restaurantele McDonald’s sunt o parte importantă a comunității. Este datoria noastră să ne implicăm și să organizăm activități pentru comunitate precum strângeri de fonduri pentru Fundația Ronald McDonald, McHappy Day sau să organizăm Ziua Copilului pe 1 iunie la McDonald’s.
Ne dezvoltăm afacerea în mod profitabil.
McDonald’s este o companie tranzacționată la bursele internaționale. Ca atare, preocuparea noastră continuă este aceea de a oferi creștere susținută acționarilor noștri. Acest lucru necesită o atenție continuă pentru clienții noștri și pentru buna funcționare a sistemului McDonald’s.
Ne străduim continuu să fim mai buni.
Suntem o organizație aflată într-o continuă învățare, preocupată să înțeleagă, să anticipeze și să răspundă la schimbările din viața clienților, a angajaților și a sistemului McDonald’s, prin evoluție constantă și prin inovație.
McDonald’s a intrat pe piața din România cu ocazia deschiderii primului restaurant, în anul 1995, în București, în zona Piața Unirii.
În anul 1994, divizia McDonald’s din Viena, răspunzătoare de Europa Centrală și de Est, s-a hotărât să prospecteze piață românească pentru a identifica posibila rentabilitate în cazul aducerii lanțului american de restaurante în această zonă. După ce s-a hotărât investirea în piața românească a fost nevoie de aproximativ 9 luni pentru găsirea și amenajarea spațiului, angajarea pesonalului etc.
Primele restaurante deschise în România nu erau în sistem de franciză, ci erau unități ale companiei McDonald’s. Conform datelor furnizate pe site-ul oficial , din totalul celor 67 de restaurante din România doar 7 sunt în sistem de franciză.
La începutul anului acesta, McDonald’s a vândut operațiunile din România companiei malteze Premier Capital, care va plăti 65.33 milioane de dolari pentru restaurantele McDonald's din România. Această tranzacție include toate cele 67 de restaurante McDonald’s din România, cele 19 cafenele McCafé și franciză locală a McDonald’s.
La finele anului trecut, McD Systems of România avea active brute de 69,5 milioane de dolari și profit de 11 milioane de dolari, potrivit datelor furnizate de Premier Capital. McD Systems of România este unicul acționar al McDonald's România.
Pentru Premier Capital din Malta, România devine a șasea piață unde compania deține franciza McDonald’s și va fi totodată și cea mai mare în contextul în care local sunt deschise 67 de unități sub brandul fast-food. Prin comparație, în toate celelalte cinci piețe sunt circa 60 de restaurante, potrivit site-ului Premier Capital.
Încă de acum un an și jumătate grupul american își căuta un partener care să preia franciza operațiunilor locale, în contextul în care România este o piață prea mică pentru o prezența directă. Americanii au local 67 de restaurante cu afaceri de aproape 100 mil. euro, fiind de departe cel mai mare jucător local de pe piață de restaurante. McDonald’s deține de astfel 10% din toată piața locală de restaurante.
2.1.3 – Analiza SWOT
Tabel 1.2 – Analiza SWOT a companiei McDonald’s
2.2 – KFC – Kentucky Fried Chicken
2.2.1 – Prezentarea companiei
Bazat în Louisville, Kentucky, KFC Corporation este francizorul celui mai popular lanț de restaurante, profilată pe carnea de pui, din lume, specializându-se în: Original Recipe®, Extra Crispy™, Kentucky Grilled Chicken®, Hot Wings™ și sandwich-uri proaspete cu pui.
Celebru pentru al său pui prăjit Original Recipe®, care este făcut cu același amestec secret de 11 ierburi și condimente pe care colonelul Sanders le-a perfecționat în urmă cu mai mult de o jumătate de secol, KFC servește clienții cu meniuri, de familie, complete, proaspăt preparate de când colonelul Harland Sanders a fondat conceptul în 1952.
Se estimează că, în medie, peste 185 de milioane de persoane văd o reclamă KFC cel puțin o dată pe săptămână – înseamnă mai mult de jumătate din populația Americii.
Sistemul KFC servește mai mult de 12 de milioane de clienți în fiecare zi în peste 115 țări și teritorii din întreaga lume. KFC este deținută de Yum! Brands Inc., cea mai mare companie la nivel global, în domeniul restaurantelor, ce deține francize de tip fast-food, cu aproape 43.000 de locații în peste 130 de țări și care lucrează cu peste un milion de asociați. Compania Yum! Brands a fost clasată, în anul 2015, pe locul numărul 228 în clasamentul Fortune 500, cu venituri de peste 13 miliarde de dolari. (conform site-ului www.yum.com)
Despre KFC
KFC este un brand de fast-food (numit și QSR sau quick serve restaurant) specializat în pui. Cu peste 19.500 de unități în peste 115 țări, KFC (Kentucky Fried Chicken) este al doilea cel mai mare lanț de restaurante din lume, după McDonald's, din punct de vedere al vânzărilor, și cel mai popular brand de pui din lume. Meniul KFC a evoluat de la legendarul pui prăjit Original Recipe® (“11 ierburi și condimente") și garnituri până la pui la grătar, fâșii din piept de pui, sandwich-uri cu pui, aripiroare picante și deserturi.
KFC a fost fondat de "Colonelul" Harland Sanders în Kentucky în anul 1930 în timpul Marii Depresiuni. Prima franciză Kentucky Fried Chicken a fost deschisă în Salt Lake City, Utah în 1952 de Pete Harman, care a introdus " Bucket O’Chicken " în 1957. Harman este creditat cu sloganul brandului "It’s finger-lickin’good".
Francizații KFC primesc suport continuu prin intermediul Yum! Value Network, o rețea de programe și sprijin ce include recunoașterea brand-ului, atragarea clienților, avantaj competitiv, sistemul de valori al francizei, o creștere continuă, stabilitate economică, expertiză de dezvoltare, accesul la finanțare, suport solid de afaceri, training de o calitate superioară, un lanț de aprovizionare sigur, și randamentul investițiilor.
Istoria companiei
Kentucky Fried Chicken, pionerat de colonelul Harland Sanders, a crescut pentru a deveni unul dintre cele mai mari sisteme de servicii alimentare rapide din lume – cu mai mult de 1 miliard de mese "finger lickin' good" Kentucky Fried Chicken servește anual în peste 80 de țări și teritorii. Dar succesul nu a venit cu ușurință.
În 1896 tatăl colonelului Sanders Harland a murit, acest lucru forțând-o pe mama sa să muncească pentru a sprijini familia. La frageda vârstă de șase ani, tânărul Harland a trebuit să aibă grijă de frații săi mai mici și a trebuit, într-o mare măsură, să și gătească pentru familia sa. Un an mai târziu a fost deja un maestru al mai multor preparate tradiționale. Pe parcursul a următorilor 30 de ani, Sanders a avut locuri de muncă de la conductor de tramvai până la broker de asigurări, dar trecând peste toate talentul sau de bucătar a rămas.
Bucătarul devine colonel
În anul 1930, la cei 40 de ani, Sanders lucra într-o benzinărie în Corbin, Kentucky, și acolo a gătit, pentru prima dată, pentru călătorii înfometați care opreau pentru a alimenta. Acesta nu avea încă un restaurant , așa că își servea clienții la priopria-i masă din “umilul său colțișor personal”. În acea perioada a inventat conceptul de "home meal replacement" – vânzând meniuri complete pentru familii ocupate sau în criză de timp. El l-a denumit, "Sunday Dinner, Seven Days a Week." (“Cina de Duminică, Șapte zile pe săptămână”).
Întrucât faima lui Sanders a crescut, guvernatorul Ruby Laffoon i-a acordat titlul de “Kentucky Colonel”, în anul 1935, ca o recunoaștere a contribuției sale aduse bucătăriei din acel stat. În mai puțin de patru ani, restaurantul său a fost listat în lucrarea de referință din domeniul culinar a criticului Duncan Hines intitulată "Adventures in Good Eating; good eating places along the highways of America"
Pe măsură ce clienții au început să vină strict pentru mâncare, el și-a mutat locația peste drum pentru a-și mării capacitatea. Pe parcursul următorului deceniu și-a perfecționat amestecul secret de 11 ierburi și condimente și tehnica de preparare, care se folosește și în ziua de azi.
Stilul de gătit al Colonelui s-a extins în întreaga lume
În 1955, încrezător în calitate propriului produs, colonelul s-a devotat dezvoltării afacerii sale în regim de franciză. În mai puțin de 10 ani, Sanders avea peste 600 de francize KFC în SUA și Canada, iar în 1964 a vândut compania pentru 2 de milioane de dolari unui grup de investitori, din care făcea parte John Y. Brown Jr. (care a devenit ulterior guvernator al statului Kentucky).
Până când a fost lovit fatal de leucemie în 1980, la vârsta de 90 de ani, colonelul a călătorit 250.000 de mile anual, vizitând restaurantele KFC din întreaga lume.
Sub conducerea noilor proprietari, Kentucky Fried Chicken Corporation a crescut rapid. A devenit o companie de interes public în 1966, a fost listată la Bursa din New York în 1969 și în cele din urmă a fost achiziționată de PepsiCo. Inc. în 1986.
În 1997, PepsiCo. Inc. a transformat restaurantele sale cu servire rapidă -inclusiv KFC- într-o companie independentă de restaurante, Tricon-Global Restaurants Inc.. Astăzi, compania de restaurante (acum YUM! Brands Inc.), este cea mai mare în ceea ce privește sistemul de unități, cu aproape 43.000 în peste 130 de țări și teritorii.
Brandurile companiei YUM! Brands – KFC, Pizza HUT și Taco Bell – sunt liderii globali în carnea de pui, pizza și mâncare în stil mexican. La nivel mondial, Yum! Brands deschide peste șase noi restaurante pe zi, în medie, făcând-ul un lider în dezvoltarea de retail global.
2.2.2 – KFC în România
Franciza Kentucky Fried Chicken, parte din grupul YUM! Brands, a fost adusă în România de compania US Food Network SA, ce deține licența de franciză pentru țara noastră, în anul 1997, prin primul restaurant deschis în București pe Bulevardul Magheru. Prima locație deschisă în afară București-ului, a fost în anul 2004, în Tomis Mall din Constanța, aceea fiind a 7-a unitate deschisă în România.
De atunci și până acum au fost inaugurate 59 de restaurante, dintre care 7 de tip drive-thru. Dintre cele de tip drive-thru 3 sunt în București, 1 în Sibiu, 1 în Arad, 1 Tg. Mureș și 1 în Iași.
Investiția medie într-o locație KFC este în jur de 350.000 euro, în timp ce o unitate drive-thru necesită o invesție dublă. De asemenea și numărul angajaților se mărește considerabil în cazul unui drive-thru, fiind nevoie de aproximativ 50 de persoane comparativ cu un restaurant clasic unde angajații sunt în număr de 20-30 de persoane.
O unitate drive-thru sau drive through, este un tip de servicii furnizate de o afacere care permite clienților să achiziționeze produse fără a părăsi automobilul lor, un format inițiat în Statele Unite în 1930. Formatul a devenit popular printre lanțurile de fast-food.
Franciza KFC (Kentucky Fried Chicken) a recuperat teren în ultimii ani; în anul 2014 vânzările au crescut cu 18% în România, ajungând la 57 milioane EUR. US Food Network și-a mărit numărul angajaților cu 500, ajungând la 2.000 în 2014, conform datelor publice.
Strategia KFC, pentru următorii ani, este de a deschide mai multe restaurant de tip drive-thru.
KFC a lansat în vara acestui an o campanie de marketing foarte interesantă. Această s-a numit “Wi-Fi Test”, campanie prin care restaurantele de tip Drive Thru dar și cele stradale, din România, au “donat” internet gratuit elevilor ce se pregătesc pentru bacalaureat. Aceștia au implementat un soft, pentru toate routerele din restaurante, ce înlocuiește parola pentru rețeaua Wi-Fi cu o întrebare legată de materia pentru examenul de bacalaureat, testându-le astfel atât pregătirea activă pentru examen cât și cunoștințele acumulate de-a lungul anilor. Aceste întrebări au fost realizate de profesori, pornind de la materia pentru bacalaureat.
Pentru a avea acces la internet, prin rețeaua Wi-Fi, elevii trebuie să răspundă la intreabarea primită. Dacă au răspuns corect primesc o oră de internet. După ce s-a scurs această oră, procesul trebuie reluat. În caz că nu au răspuns corect la întrebare, sau chiar nu au știut să răspundă, pot accesa răspunsul, care este detaliat, pentru a-și fixa cunoștințele pentru examen.
„Am plecat de la o statistică îngrijorătoare, conform căreia promovabilitatea examenului de Bacalaureat este în continuă scădere în România. Observând elevii care ne calcă pragul, constatăm că ei accesează în număr foarte mare rețeaua de Wi-Fi din restaurante, motiv pentru care ne-am gândit să valorificăm acest canal în folosul lor. Wi-Fi Test este o metodă alternativă pentru ei de a-și fixa cunoștințele pentru bac, un mod de a le reaminti că e important să învețe și că poate fi distractiv în același timp”, declară Monica Eftimie, Chief Marketing Officer KFC.
2.2.3 – Analiza SWOT
Tabel 1.3 – Analiza SWOT a companiei Kentucky Fried Chicken
Capitolul 3 – McDonald’s vs KFC
3.1 – Specificul fiecarei compani
McDonald’s și KFC sunt două dintre cele mai importante lanțuri de fast-food apreciate de numeroase persoane din intreaga lume. În materie de burgeri, McDonald’s este alegerea de top în timp ce, în ceea ce privește puiul prăjit, KFC este de departe primul care îți vine în minte.
Justificarea stă la baza numeroaselor rezultate ale acestor două lanțuri care au condus la transformarea distinctă în propriile mărci comerciale și personalități individuale. Dar totuși și McDonald’s și KFC servesc în cea mai mare parte produse prăjite.
3.2 – Misiunea si viziunea
Viziunea și misiunea celor două companii au la baza un set de principii ce se aseamănă dar cu mici diferențe din punct de vedere al target-ului de viitor.
În timp ce viziunea companiei McDonald’s este de a fi cel mai bun și de a conduce industria fast-food la nivel global, cunoscând în trecut o expensiune incredibilă, Kentucky Fried Chicken dorește să cunoască secretele unei creșteri pe termen lung, pentru a se putea extinde și a ajunge la numărul mare de unități prezente în toată lumea a concurentului principal, McDonald’s, adaptându-se la specificul fiecărei regiuni în parte.
Misiunea, în linii mari, este asemănătoare, ambele companii dorind a promova și îmbunătăți calitatea serviciilor oferite, punându-se accent pe satisfacerea cerințelor clienților din punct de vedere al curățeniei dar și a promptitudinii servirii.
Un alt aspect comun îl reprezintă dorința de a oferi mâncare de calitate, utilizând și produse locale, îndelung testate din punct de vedere calitativ tocmai pentru a respecta promisiunea făcută consumatorului și de a stabili relații de afaceri solide și de durată. În acest fel furnizorii devin de încredere și se crează o colaborare pe termen lung ceea ce duce la atingerea unuia dintre scopuri, și anume păstrarea unicității gustului pe zona respectivă.
3.3 – Evolutia si transformarea logo-urilor
In ciuda faptului ca specialistii din domeniu nu recomanda utilizarea unui logo ce contine o fata umana, considerand-o riscanta, KFC a utilizat fototgrafia stilizata a Colonelului Sanders inca de la inceputuri, din anul 1952, cand Pete Harman, proprietarul unui restaurant fast-food din Salt Lake City, vrajit fiind de reteta speciala de pui a lui Harland Sanders, l-a convins pe acesta sa porneasca impreuna in “lumea puiului prajit”. Ei au denumit afacerea “Kentucky Fried Chicken” si datorita popularitatii dobandite, restaurantele francizei au inceput sa se raspandeasca in intreaga tara.
La inceputul anilor ’90, abrevierea KFC a fost folosita pentru a scapa da conotatiile “daunatoare” ale cuvantului prajit (fried).
Logo-ul KFC a fost pastrat cu consecventa de-a lungul anilor si il infatiseaza pe insusi Colonelul Sanders, iar in timp a suferit mici modificari, din punct de vedere vizual, adaptandu-se vremurilor respective si schimbarilor din industria fast-food. Pe tot acest parcurs, defapt a suferit imbunatatiri treptate ajungandu-se la formula din 2007, cea care este folosita si in prezent.
Emblema KFC, aceasta fata zambitoare a Colonelului Sanders, imbracat in jacheta alba cu papion negru, a devenit una dintre cele mai faimoase imagini din lume.
In anul 2007, KFC a schimbat logo-ul companiei in care Colonelul Sanders isi schimba jacheta alba cu un sort rosu, facandu-l mai credibil in postura de chef bucatar. Culoarea rosie folosita, impreuna cu literele ingrosate, dau oricarui mesaj publicitar un impact vizual mai mare, lucru recunoscut si de specialistii din publicitate, fapt care a dus la revigorarea si improspatarea logo-ul, acesta devenind mai atragator pentru consumatori.
Este dificil să găsești o persoană, în intreagă lume, care să nu recunoască “M-ul” aurit, logo-ul McDonald’s.
Înființat în 1940, că un alt restaurant drive-thru, McDonald’s a ajuns să domine lumea fast-food-ului. “Arcurile galbene” distinctive pot fi văzute în toată lumea, iar numărul consumatorilor este de ordinul miliardelor. Un lucru important dar distinctiv, ce a lucrat tot timpul în favoarea McDonald’s este înfățișarea logo-ului. Este greu să îți imaginezi că poți merge pe drumurile statelor unite fără să vezi faimoasele “arcuri aurii”.
Oricine ar vrea să pătrundă pe această piață ar trebui să ia în seamă povestea de succes a logo-ului McDonald’s. Nu intotdeanua un logo foarte complex îți garantează succesul. Câteodată, cele mai simple sunt și cele mai bune.
La începuturile sale, McDonald’s a avut un logo și o mascotă total diferite față de cele de mai târziu. Sigla originală întruchipa un bucătar desenat, pe nume Speedee, menit să simbolizeze mâncarea lor grozavă și servirea rapidă. Acesta nu a avut succes așa că a fost înlocuit cu bine-cunoscutul semn al “arcurilor aurii”.
În anul 1953, când s-a construit prima locație a francizei McDonald’s, arhitectul a considerat că montarea unor arcuri aurii în loc de mânerele ușilor, ar conferi o personalitate proprie restaurantelor. De-a lungul anilor “arcurile” au devenit emblema McDonald’s.
În spatele celebrului “M” se ascund semnificații importante, cum ar fi: culoarea aurie care simbolizează bogăția și inspiră la nivel subconștient, pe oricine ar dori să își deschidă propriul restaurant, că acesta este o posibilă “mînă de aur”; de asemenea forma simboliza stabilitatea și siguranța, locul unde poți te relaxezi după o zi de muncă.
siguranța, locul
3.4 – Gama de produse
Chiar daca ambele companii activeaza in domeniul restaurantelor de tip fast-food, mancarea servita este diferita, McDonald’s vanzand in principal hamburger, cheeseburger, cartofi prajiti, shake-uri s.a., in timp ce KFC este specializat in preparate din pui (aripioare picante, sandwich-uri cu pui, pui in lipie, salate).
KFC ofera atat sandwich-uri ca atare, separate de meniu, cum ar fi: Booster, Hot Booster, Crispy Sandwich, Dublu Booster, Fillet, Zinger, Twister Classic/Fillet Bites (in lipie), Twister fara carne s.a., cat si meniuri complete, ce contin sandwich-uri sau bucati de pui alaturi de cartofi prajiti si sucuri la alegere. Cateva dintre acestea sunt: Meniu Kentucky, Meniu Hot Wings, Meniu Fillet Bites, Meniu Samba Twister.
O alta alegere preferata de consumatori o reprezinta varianta “Buckets” (Galeata), cu o mare varietate de combinatii la alegere. Dupa modelul celor de la McDonald’s, nu au fost neglijati nici copii, fiind creat un meniu special pentru ei, (“Meniu de copii”), din care nu lipseste desertul (porumb dulce) si jucaria.
Doritorii pot servi chiar si micul dejun, in restaurantele KFC, savurand o cafea alaturi de un sandwich: Chicken Toast, Egg Toast sau clatite, briose, fursecuri.
De asemenea o varianta mai usoara o prezinta diversitatea de salate: Salata KFC cu Pui, Greek Salad, Vegi, Coleslaw.
McDonald’s ofera preparate din carne de vita, cum ar fi: clasicul Hamburger, Cheeseburger, in varianta simplu sau dublu, Big Tasty, Royal Deluxe, celebrul si adoratul Big Mac, Classic Beef McWrap. Acestia pot fi serviti atat separat cat si in cadrul unui meniu, alaturi de o portie de cartofi prajiti (french fries) si un pahar de CocaCola; putem aminti: Meniu Big Mac, Meniu Big Tasty, Meniu McChicken, Meniuri Filet-O-Fish, Meniu Dublu Cheeseburger etc.
Chiar daca sunt renumiti pentru hamburger-ul de vita, acestia au inclus in meniu cateva produse din carne de pui: Chicken McNuggets, Chicken Grill, McChicken, McPuisor.
La fel ca si KFC, McDonald’s serveste micul dejun cu produsele renumite McMuffin Fresh, Cheese McMuffin cu ou, Sausage McMuffin, Bacon McMuffin cu ou s.a.
Bucuria copiilor o reprezinta meniul Happy Meal, care le aduce intotdeauna o jucarie actuala.
Cafenelele McCafe ofera o gama bogata de bauturi pe baza de cafea, de la clasicul espresso pana la Caffe Frappe, fresh-uri, multiple deserturi, ciocolata calda etc.
3.5 – Date financiare
Un restaurant McDonald’s vinde în medie în România de 1,62 milioane de euro pe an, de două ori mai mult decât media de la nivel mondial, potrivit calculelor Ziarului Financiar.
Situația este similară și în cazul KFC, un restaurant din acest lanț câștigând, în România, 1,1 milioane de euro, aproape dublu față de media mondială, de 600.000 de euro. Rezultatele celor doi lideri pe piața restaurantelor fast-food atât la nivel mondial, cât și pe piața locală se explică prin avântul pe care l-au luat în România restaurantele cu servire rapidă și shaormeriile, în condițiile în care veniturile românilor au scăzut ca urmare a crizei financiare. Comparativ cu restaurantele clasice, produsele oferite de cele de tip fast-food sunt mai ieftine și mai căutate, deși sunt considerate a fi mai puțin sănătoase. Un meniu la McDonald’s costă, în medie, 10-15 lei, sub media unei mese de prânz la un restaurant clasic.
McDonald’s Romania S.R.L.
Tabel 1.4 – Date financiare
Evolutia cifrei de afaceri si a profitului net intre anii: 2013- 2015
In cei 20 de ani, McDonald’s Romania a investit peste 700 de milioane lei. In 2015, numarul de vizite in restaurantele McDonald’s a crescut cu 7%, iar peste 4,5 de milioane de clienti sunt serviti lunar in unul dintre cele 67 de restaurante ale companiei. Totodata, rezultatele financiare se afla pe un trend ascendent, cifra de afaceri a crescut cu 4,8% in anul 2014, fata de anul precedent, precum si profitul cu 28% fata de acelasi an. McDonald’s are 67 de restaurante in 21 de orase din Romania.
In anul 2015 McDonald’s a reusit performanta de a depasi pragul de 100 de milioane de euro, inregistrand o cifra de afaceri de aproximativ 115 milioane de euro.
Daca in decursul acestor 3 ani, cifra de afaceri a avut o crestere constanta, profitul net a inregistrat, in anul 2015, o crestere uriasa, cu aproximatix 170% fata de anul precedent, aceasta fiind evaluata la peste 6 milioane de euro. Acest lucru ne demonstreaza eficienta metodelor de marketing aplicate.
Strategia folosita a inclus modernizarea restaurantelor, studii de marketing avansate ce au condus la o publicitate mai agresiva, promovand noi produse traditionale incluse in meniurile restaurantelor. (in Romania au fost lansati McMicii, sandwich-ul cu port si hrean si carnaciorii oltenesti)
In restaurantele McDonald's din toata lumea cele mai vandute produse sunt burgerii Big Mac si cartofii prajiti.
La nivel global, în ciuda faimei de care se bucură, McDonald's s-a confruntat cu un declin al cotei de piață și al veniturilor, în ultimii ani. McDonald's a raportat venituri totale de 25.41 mld. dolari pentru anul 2015, o scădere cu 2,03 mld. față de 2014, când lanțul a raportat venituri de 27.44 mld dolari. Scăderea veniturilor indică faptul că vânzările brandului McDonald's sunt într-o scădere serioasă, ceea ce înseamnă o dificultate în menținerea cotei de piață.
Micșorarea cotei de piață nu pare să fi afectat profitabilitatea McDonald’s; Acesta a raportat o marja de profit de 18,5% și un venit net de 4.53 mld. dolari la sfârșitul anului 2015. McDonald's este de asemenea foarte popular în rândul investitotorilor din pricina câștigurilor mari și a dividendelor livrate. Era capabil să recompenseze acționarii cu un randament al dividendului de 3,31% și a capitalurilor proprii de 32.35% pe 30 iunie 2015.
US FOOD NETWORK S.A.
Tabel 1.5 – Date financiare
Evolutia cifrei de afaceri si a profitului net intre anii 2013-2015
Lantul de restaurante KFC, cu o experienta in domeniu de peste 60 de ani (din 1952), a inregistrat o crestere constanta a profitului net cat si a cifrei de afaceri in decursul ultimilor 3 ani. Cu toate acestea nu a reusit sa egaleze, la nivel procentual, cresterea inregistrata de concurentul sau principal McDonald’s. La nivel financiar profitul este foarte apropiat, fiind o diferenta de sub 800.000 de euro, pentru anul 2015.
KFC, desi are o cifra de afaceri inferioara celei inregistrate de McDonald’s, reuseste an de an, cel putin in ultimii 3 ani, sa aiba o marja de profit net superioara adversarului. In anul 2013, desi amandoua au avut un profit net asemanator, KFC a inregistrat o marja de profit de 5,94% fata de cele 3,10 procente a lui McDonald’s. In anul urmator a existat o diferenta si mai mare, de aproape 6%, iar in 2015 de 4%.
Strategia aplicata si care a condus la aceste rezultate consta in deschiderea cat mai multor restaurante de tip drive-thru pe teritoriul tarii. In prezent exista deja 7 unitati de acest fel care functioneaza cu succes. Pentru clientii din Romania, restaurantele drive-thru sunt solutia ideala deoarece acestia isi pot cumpara produsele preferate din pui in aproximativ 1 minut.
In vara anului 2015, KFC a desfasurat campania denumita “Gusturi de vacanta”, ce s-a derulat pana in luna septembrie, ocazie cu care a lansat pe piata noi produse ca o alternative la cele deja consecrata. Pe perioada campaniei, celebrele aripioare picante au fost inlocuite cu o varianta mai putin picanta, au fost introduse noi sandwich-uri cu pui si amestecuri inedite de salata.
Scopul principal al campaniei a fost acela de a te duce ca gandul la atmosfera si preparatele exotice specifice verii.
Ca si costuri ambele modele de franciza necesita investitii foarte mari, dar care aduc si succesul dorit. Suma necesara deschiderii francizei este asemanatoare, ea situandu-se in cazul KFC intre 1.2 si 2.5 milioane de dolari, iar pentru McDonald’s intre 900.000 si 2.3 milioane de dolari.
Atat McDonald’s cat si KFC le cer potentialilor francizati sa dispuna de lichiditati care se aproprie de costurile minime necesare deschiderii unui restaurant. Taxa initiala de franciza este aceeasi in cazul amandurora, 45.000 de dolari, iar ulterior se percep mai multe redevente sub forma de procente lunare din vanzari, 4% in cazul McDonald’s, respectiv 5% pentru KFC, garantii nepurtatoare de dobanda etc., toate acestea acoperind fonduri de marketing si publicitate, utilizarea marcii, chiria pentru spatiu s.a.
Concluzii si propuneri
Bibliografie
Mihaela Mocanu, „Contractul de franciză”, Editura C. H. Beck, București, 2008.
Potecea Valeriu, Caraiani Gh., Jeleriu-DUmitru Daniela, Surdu-Nitu, Georgiana, „Contractele de agent, distributie, consignatie, leasing si franchising in afacerile internationale”, Editura Universitara, Bucuresti, 2012.
Eugen Driga, Corina Driga, „Primii pași în franciză”, București, Editura C.H. Beck, 2006
Mutulescu, A., Paliță, R., Dragomir, E., Ciobotea, G., „Contractul de franciză. Teorie și
practică internă și internațională”; Studii de caz; Modele de contracte, București, Editura Nomina Lex, 2009
Antonio-Silviu Mutulescu, Roxana Paliță, Eduard Dragomir, Georgia Ciobotea, „Contractul de franciză”, Editura Nomina Lex, București 2009.
Mihai Roșcovan, Vasile Golocvo, Corneliu Secrieru, Alexandru Chisnencu, Valentin Bozu, Larisa Bugaian, „Franchising: tehnică de afaceri și oportunități pentru antreprenori”, Proiectul Bizpro, Chișinău, 2002
Jean Marie Leloup – „La franchise – droit et practique”, Paris, Ed. Delmas, 1983
Eduard Dragomir, Roxana Palita, Georgiana Ciobotea, „Contractul de Franciza”, Editura Nomina Lex, Bucuresti, 2008
Felicia Bejan, „Franciza sau Cum sa faci avere prin metode testate de altii”, Editura Rentrop si Straton, 2008
Diana Loredana Hogas, „Pe taramul francizei: o introducere in contractul de franciza”, Editura Lumen, Iasi, 2011
Ioan Macovei, Alexandru Amititeloaie, „Contractul de Franciza”, Editura Candy, Iasi, 2000
Ene Ch, „Contractul international de franchising”, Editura Universitara, Bucuresti, 2009
Turcu N.G., „Operatiunile de franciza”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002
http://lege5.ro/Gratuit/heydcmrv/legea-concurentei-nr-21-1996
http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/id8047/lege_nr21_1996_actualizata_20160303.pdf
http://legeaz.net/dictionar-juridic/contract-de-franciza
http://www.francizor.ro/lectii-despre-franciza.html
http://www.scrigroup.com/afaceri/CONTRACTUL-DE-FRANCIZA44624.php
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=17678
http://www.yum.com/annualreport/
http://www.aboutmcdonalds.com/content/mcd/investors/financial-information/annual-report.html
http://www.aboutmcdonalds.com/content/dam/AboutMcDonalds/Investors%202/2015%20Annual%20Report.pdf
https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_McDonald%27s
http://www.franchising.com/kfc/
Anexe
Anexa nr.1 – Legea concurenței nr. 21/1996 ,
Text publicat în M.Of. al României.
CAPITOLUL I – Dispoziții generale
Art. 1.
Prezenta lege are drept scop protecția, menținerea și stimularea concurenței și a unui mediu concurențial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.
Art. 2.
(1) Dispozițiile prezentei legi se aplică actelor și faptelor care au sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței săvârșite de:
a) agenți economici sau asociații de agenți economici – persoane fizice sau juridice – de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină, denumiți în continuare agenți economici;
b) organele administrației publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operațiuni de piață, influențând direct sau indirect concurența, cu excepția situațiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.
(2) Când agenții economici, determinați conform alin. (1) lit. a), participă la o grupare realizată pe cale convențională prin acord, înțelegere, pact, protocol, contract și altele asemenea, fie ea explicită, publică ori ocultă, secretă, dar fără personalitate juridică și indiferent de formă – antantă, coaliție, grup, bloc, federație și altele asemenea -, pentru actele și faptele prevăzute la alin. (1), săvârșite în cadrul participării la o asemenea grupare, dispozițiile prezentei legi se aplică fiecărui agent economic, ținând seama de principiul proporționalității.
(3) Dispozițiile prezentei legi se aplică actelor și faptelor prevăzute la alin. (1), când sunt săvârșite pe teritoriul României, precum și celor săvârșite în afara teritoriului țării, atunci când produc efecte pe teritoriul României.
(4) Prezenta lege nu se aplică:
a) pieței muncii și relațiilor de muncă;
b) pieței monetare și pieței titlurilor de valoare, în măsura în care libera concurență pe aceste piețe face obiectul unor reglementări speciale.
Art. 3.
Administrarea prezentei legi și punerea ei în aplicare sunt încredințate Consiliului Concurenței, ca autoritate administrativă autonomă, învestită în acest scop, în condițiile, modalitățile și limitele stabilite prin dispozițiile ce urmează.
Art. 4.
(1) Prețurile produselor și tarifele serviciilor și lucrărilor se determină în mod liber prin concurență, pe baza cererii și ofertei. Prețurile și tarifele practicate în cadrul unor activități cu caracter de monopol natural sau al unor activități economice, stabilite prin lege, se stabilesc și se ajustează cu avizul Ministerului Finanțelor Publice, cu excepția celor pentru care, prin legi speciale, sunt prevăzute alte competențe.
(2) În sectoarele economice sau pe piețele unde concurența este exclusă sau substanțial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenței unei poziții de monopol, Guvernul poate, prin hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de control al prețurilor pentru o perioadă de cel mult 3 ani, care poate fi prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările care au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe.
(3) Pentru sectoare economice determinate și în împrejurări excepționale, precum: situații de criză, dezechilibru major între cerere și ofertă și disfuncționalitate evidentă a pieței, Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creșterii excesive a prețurilor sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită succesiv pentru durate de câte cel mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au determinat adoptarea respectivei hotărâri.
(4) Intervenția Guvernului în situațiile prevăzute la alin. (2) și (3) se face cu avizul Consiliului Concurenței.
CAPITOLUL II – Practici anticoncurențiale
Art. 5.
(1) Sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:
a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale;
b) limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvoltării tehnologice ori investițiilor;
c) împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări și achiziții ori pe alte criterii;
d) aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;
e) condiționarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
f) participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitații sau la orice alte forme de concurs de oferte;
g) eliminarea de pe piață a altor concurenți, limitarea sau împiedicarea accesului pe piață și a libertății exercitării concurenței de către alți agenți economici, precum și înțelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiți agenți economici fără o justificare rezonabilă.
(2) Pot fi exceptate de la interdicția stabilită la alin. (1) înțelegerile, deciziile luate de asociațiile de agenți economici sau practicile concertate care îndeplinesc cumulativ condițiile prevăzute la lit. a)-d) și una dintre condițiile prevăzute la lit. e), după cum urmează:
a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente pentru a compensa restrângerea concurenței provocată de respectivele înțelegeri, decizii luate de asociațiile de agenți economici sau practici concertate;
b) beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător celui realizat de părțile la respectiva înțelegere, decizie luată de către o asociație de agenți economici sau practică concertată;
c) eventualele restrângeri ale concurenței sunt indispensabile pentru obținerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înțelegere, decizie luată de către o asociație de agenți economici sau practică concertată părților nu li se impun restricții care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor enumerate la lit. e);
d) respectiva înțelegere, decizie luată de o asociație de agenți economici sau practică concertată nu dă agenților economici sau asociațiilor de agenți economici posibilitatea de a elimina concurența de pe o parte substanțială a pieței produselor ori serviciilor la care se referă;
e) înțelegerea, decizia luată de o asociație de agenți economici sau practica concertată în cauză contribuie ori poate contribui la:
1. ameliorarea producției ori distribuției de produse, executării de lucrări ori prestărilor de servicii;
2. promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătățirea calității produselor și serviciilor;
3. întărirea pozițiilor concurențiale ale întreprinderilor mici și mijlocii pe piața internă;
4. practicarea în mod durabil a unor prețuri substanțial mai reduse pentru consumatori.
(3) Regimul exceptării sub formă de dispensă, al deciziei de acordare a acesteia, termenele, informațiile de prezentat, durata și condițiile dispensei se stabilesc de către Consiliul Concurenței, prin regulamente și instrucțiuni. Beneficiul exceptării prevăzut la alin. (2) se acordă prin decizie a Consiliului Concurenței pentru cazuri individuale de înțelegeri, decizii luate de asociații de agenți economici sau practici concertate și se stabilește prin regulamente ale Consiliului Concurenței pentru cazurile de exceptare pe categorii de înțelegeri, decizii ale asociațiilor de agenți economici sau practici concertate. Agenții economici sau asociațiile de agenți economici pot solicita Consiliului Concurenței dispensă, probând îndeplinirea condițiilor stabilite la alin. (2).
(4) Categoriile de înțelegeri, deciziile luate de asociațiile de agenți economici și practici concertate, exceptate prin aplicarea prevederilor alin. (2), precum și condițiile și criteriile de încadrare pe categorii de acordare și de retragere a beneficiului exceptării se stabilesc de Consiliul Concurenței, prin regulament.
(5) Înțelegerile, deciziile luate de asociațiile de agenți economici și practicile concertate care se încadrează în vreuna dintre categoriile exceptate prin aplicarea prevederilor alin. (2) și stabilite prin prevederile alin. (3) sunt considerate legale, fără obligația notificării sau obținerii unei decizii din partea Consiliului Concurenței. Agenții economici sau asociațiile de agenți economici, care se prevalează de beneficiul exceptării pe categorii, sunt ținuți să facă dovada îndeplinirii condițiilor și citeriilor prevăzute la alin. (3) și (4).
(6) Deciziile de acordare a dispenselor pentru înțelegeri, decizii ale asociațiilor de agenți economici ori practici concertate, emise în aplicarea prevederilor alin. (3), vor prevedea data de la care se aplică, durata pentru care este acordată dispensa, precum și condițiile și obligațiile ce trebuie respectate de către beneficiari.
(7) Dispensa acordată conform alin. (6) pentru o înțelegere, decizie luată de o asociație de agenți economici ori practică concertată poate fi reînnoită, la cerere, dacă sunt satisfăcute în continuare condițiile cerute, și poate fi revocată dacă condițiile în care a fost acordată nu mai corespund; decizia de acordare a dispensei este nulă dacă a fost acordată pe baza unor informații false, inexacte ori incomplete în raport cu cele solicitate.
Art. 6.
Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute de către unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească ori pe o parte substanțială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurențiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activității economice ori prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuzive pot consta, în special, în:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile și refuzul de a trata cu anumiți furnizori sau beneficiari;
b) limitarea producției, distribuției sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor ori consumatorilor;
c) aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;
d) condiționarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
e) practicarea unor prețuri excesive sau practicarea unor prețuri de ruinare, în scopul înlăturării concurenților, sau vânzarea la export sub costul de producție, cu acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate consumatorilor interni;
f) exploatarea stării de dependență în care se găsește un alt agent economic față de un asemenea agent sau agenți economici și care nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente, precum și ruperea relațiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiții comerciale nejustificate.
Art. 7.
(1) Dacă, prin măsurile luate și prin sancțiunile aplicate de Consiliul Concurenței, conform prevederilor cap. IV-VI, unui agent economic abuzând de poziția sa dominantă, nu se obțin restabilirea situației și prevenirea repetării abuzului, Consiliul Concurenței, pentru motiv de afectare gravă a unui interes public major, poate cere Curții de Apel București să ordone măsurile adecvate pentru lichidarea poziției dominante pe piață a acestuia, instanța judecătorească putând dispune, după caz:
a) invalidarea unor contracte sau a unor clauze contractuale prin intermediul cărora se exploatează abuziv poziția dominantă;
b) invalidarea actului sau a actelor de realizare a unei concentrări creatoare de poziție dominantă, chiar atunci când prin actul sau actele juridice în cauză s-ar fi constituit o nouă persoană juridică;
c) limitarea sau interdicția accesului pe piață;
d) vânzarea de active;
e) restructurarea prin divizare a agentului economic.
(2) Consiliul Concurenței trebuie să specifice, prin trimitere la textul legal, măsura sau măsurile ce solicită a fi ordonate de instanță, fără a putea cere luarea, în cazul dedus judecății, a oricăreia dintre ele ori a tuturor, iar instanța neputând dispune o altă măsură decât cea sau cele la care se referă cererea.
(3) Instanța judecătorească va putea ordona una sau mai multe dintre măsurile prevăzute la alin. (1) numai sub condiția să fie evitată orice creștere a prețurilor din această cauză sau afectarea executării de către agentul economic a obligațiilor asumate față de terți.
(4) Se consideră interes public major, motivând cererea Consiliului Concurenței pentru dispunerea de măsuri extreme dintre cele prevăzute la alin. (1), securitatea publică, pluralitatea de agenți economici independenți, bunăstarea consumatorilor și regulile prudențiale. Sarcina probei afectării grave a unui interes public major incumbă Consiliului Concurenței.
(5) Împotriva sentinței Curții de Apel București, sesizată conform alin. (1), pot introduce recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție Consiliul Concurenței și agenții economici supuși măsurilor dispuse prin aceasta.
Art. 8.
(1) Prevederile art. 5 nu se aplică în cazul agenților economici sau grupărilor de agenți economici la care cifra de afaceri pentru exercițiul financiar precedent recurgerii la comportamente susceptibile a fi calificate practici anticoncurențiale nu depășește un plafon stabilit anual de către Consiliul Concurenței și:
– cota de piață totală a agenților economici implicați în înțelegerea, decizia asociației de agenți economici sau practica concertată nu depășește 5% pe nici una dintre piețele relevante afectate, în cazul înțelegerilor, deciziilor luate de asociațiile de agenți economici sau practicilor concertate dintre agenții economici concurenți; sau
– cota de piață a fiecărui agent economic implicat în înțelegerea, decizia asociației de agenți economici sau practica concertată nu depășește 10% pe nici una dintre piețele relevante afectate, în cazul înțelegerilor, deciziilor luate de asociațiile de agenți economici sau practicilor concertate dintre agenții economici care nu sunt concurenți*).
(2) Limitele prevăzute la alin. (1) nu sunt aplicabile practicilor anticoncurențiale interzise prin prevederile art. 5, atunci când acestea privesc prețuri, tarife, acorduri de partajare a pieței sau licitații.
*) Conform art. 1 din Ordinul președintelui Consiliului Concurenței nr. 519/2004, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.271 din 29 decembrie 2004, "Plafonul valoric raportat la cifra de afaceri, prevăzut de art. 8 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, cu modificările și completările ulterioare, se majorează de la 20 miliarde lei la 30 miliarde lei".
Art. 9.
(1) Sunt interzise orice acțiuni ale organelor administrației publice centrale sau locale, având ca obiect sau putând avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței, în special:
a) să ia decizii care limitează libertatea comerțului sau autonomia agenților economici, ce se exercită cu respectarea reglementărilor legale;
b) să stabilească condiții discriminatorii pentru activitatea agenților economici.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu fac obiectul aplicării excepției stabilite la art. 2 alin. (1) lit. b).
(3) În cazul în care organele administrației publice centrale sau locale nu se conformează deciziei Consiliului Concurenței, acesta are posibilitatea de a ataca acțiunea la Curtea de Apel București.
CAPITOLUL III – Concentrarea economică
Art. 10.
(1) Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent de forma acestuia și care, fie operează transferul proprietății sau al folosinței asupra totalității ori a unei părți a bunurilor, drepturilor și obligațiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de agenți economici de a exercita, direct sau indirect, o influență determinantă asupra unui alt agent economic sau mai multor alți agenți economici.
(2) O operațiune de concentrare economică are loc atunci când:
a) doi sau mai mulți agenți economici, anterior independenți, fuzionează;
b) una sau mai multe persoane care dețin deja controlul cel puțin asupra unui agent economic ori unul sau mai mulți agenți economici dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai multor alți agenți economici ori asupra unor părți ale acestora, fie prin luare de participare la capital, fie prin cumpărare de elemente de activ, prin contract sau prin alte mijloace.
(3) Operațiunile de asociere, având ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentului concurențial al agenților economici participanți care rămân independenți, nu constituie concentrare prin dobândiera controlului, chiar când asemenea operațiuni ar consta în crearea de entități economice comune. Dacă entitatea economică comună este o persoană juridică îndeplinind statornic toate funcțiile unei entități economice autonome, fără însă a realiza o coordonare a comportamentului concurențial fie între agenți economici fondatori, fie între ea și aceștia, operațiunea este o concentrare în sensul prevederilor alin. (2) lit. b).
(4) În sensul prezentei legi, controlul decurge din drepturi, contracte sau orice alte elemente care conferă, fiecare în parte ori luate împreună și ținând seama de circumstanțele de fapt sau de drept, posibilitatea de a exercita o influență determinantă asupra unui agent economic, în special din:
a) drepturi de proprietate sau de folosință asupra totalității ori a unei părți a bunurilor unui agent economic;
b) drepturi sau contracte care conferă o influență determinantă asupra constituirii, deliberărilor ori deciziilor organelor unui agent economic.
(5) Controlul este dobândit, conform prevederilor alin. (2)-(4), de către persoana sau persoanele ori de către agenții economici care sunt titulari ai drepturilor ori beneficiari ai contractelor menționate la alin. (4) sau care, fără a fi titulari ai unor asemenea drepturi ori contracte, au puterea de a exercita influența determinantă conferită de acestea.
Art. 11.
Nu constituie o operațiune de concentrare economică situațiile în care:
a) controlul este dobândit și exercitat de către un lichidator desemnat prin hotărâre judecătorească sau de către o altă persoană mandatată de autoritatea publică pentru îndeplinirea unei proceduri de încetare de plăți, redresare, concordat, lichidare judiciară, urmărire silită sau altă procedură similară;
b) băncile și alte instituții de credit, instituțiile financiare și societățile financiare, societățile de servicii de investiții financiare sau societățile de asigurare și reasigurare, a căror activitate normală include tranzacții și negocieri de titluri pe cont propriu sau pe contul terților, dețin, cu titlu temporar, participări de capital la un agent economic pe care le-au dobândit în vederea revânzării lor, cât timp ele nu exercită drepturile de vot aferente acestor participări astfel încât să determine comportamentul concurențial al respectivului agent economic ori le exercită numai în vederea revânzării acestei participări, cu condiția ca revânzarea respectivei participări să intervină în termen de un an calculat de la data dobândirii; la cerere, Consiliul Concurenței poate proroga termenul, dacă solicitantul dovedește că revânzarea participării dobândite nu a fost rezonabil posibilă în termenul fixat;
c) controlul este dobândit de persoanele sau agenții economici menționați la art. 10 alin. (2) lit. b), cu condiția ca drepturile de vot aferente participării deținute să nu fie exercitate, mai ales la numirea de membri în organele de administrare, conducere executivă, supraveghere și control ale agentului economic la care dețin participarea, decât în scopul salvgardării valorii integrale a acestei investiții, fără a determina direct sau indirect comportamentul concurențial al agentului economic controlat;
d) agenții economici, inclusiv cei care fac parte din grupuri economice, realizează operațiuni de restructurare sau reorganizare a propriilor activități.
Art. 12.
Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.
Art. 13.
(1) Pentru stabilirea compatibilității lor cu un mediu concurențial normal, operațiunile de concentrare economică se apreciază după următoarele criterii:
a) necesitatea de a menține și de a dezvolta concurența pe piața românească, ținând seama de structura tuturor piețelor în cauză și de concurența existentă sau potențială dintre agenții economici situați în România sau în străinătate;
b) cota de piață deținută de către agenții economici în cauză, puterea lor economică și financiară;
c) alternativele disponibile pentru furnizori și utilizatori, accesul lor la piețe și la surse de aprovizionare, precum și orice bariere instituite prin acte normative sau de altă natură la intrarea pe piață;
d) tendința cererii și a ofertei pentru bunurile și serviciile în cauză;
e) măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale consumatorilor;
f) contribuția la progresul tehnic și economic.
(2) Concentrările economice susceptibile a conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia pot fi autorizate dacă părțile interesate în operațiunea de concentrare dovedesc îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
a) operațiunea de concentrare urmează a contribui la creșterea eficienței economice, la ameliorarea producției, distribuției sau progresului tehnic ori la creșterea competitivității la export;
b) efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii concurenței;
c) de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă și consumatorii, în special prin prețuri reale mai reduse.
Anexa nr.2 – ORDONANȚA nr.52 din 28 august 1997
privind regimul juridic al francizei
CAPITOLUL I
Dispoziții generale
Art. 1. – În înțelesul prezentei ordonanțe, noțiunile de mai jos se definesc astfel:
a) Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
b) Francizorul este un comerciant care:
– este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie exercitate pe o durată cel puțin egală cu durata contractului de franciză;
– conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu;
– asigură beneficiarului o pregătire inițială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
– utilizează personal și mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării și inovației, asigurând dezvoltarea și viabilitatea produsului.
c) Beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau juridică, selecționat de francizor, care aderă la principiul omogenității rețelei de franciză, așa cum este ea definită de către francizori.
d) Know-how este ansamblul formulelor, definițiilor tehnice, documentelor, desenelor și modelelor, rețelelor, procedeelor și al altor elemente analoage, care servesc la fabricarea și comercializarea unui produs.
e) Rețeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor și mai mulți beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum și pentru dezvoltarea producției și distribuției unui produs sau serviciu.
*) Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 79 din 9 aprilie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.147 din 13 aprilie 1998, dându-se textelor o nouă numerotare.
Ordonanța Guvernului nr.52 din 28 august 1997 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.224 din 30 august 1997.
CAPITOLUL II
Norme privind relațiile dintre părți. Relațiile
precontractuale, contractuale, postcontractuale
Art. 2. – (1) Faza precontractuală are ca scop să permită fiecărei părți să-și confirme decizia de a colabora.
(2) Francizorul furnizează viitorului beneficiar informații care îi permit acestuia să participe, în deplină cunoștință de cauză, la derularea contractului de franciză.
(3) Francizorul se obligă să furnizeze beneficiarului informații despre:
– experiența dobândită și transferabilă;
– condițiile financiare ale contractului, respectiv redevența inițială sau taxa de intrare în rețea, redevențele periodice, redevențele din publicitate, determinarea tarifelor privind prestările de servicii și tarifele privind produsele, serviciile și tehnologiile, în cazul clauzei obligațiilor contractuale de cumpărare;
– elementele care permit beneficiarului să facă calculul rezultatului previzionat și să-și întocmească planul financiar;
– obiectivele și aria exclusivității acordate;
– durata contractului, condițiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.
Art. 3. – Contractul de franciză trebuie să reflecte interesele membrilor rețelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrială sau intelectuală ale francizorului, prin menținerea identității comune și a reputației rețelei de franciză.
Art. 4. – (1) Contractul de franciză trebuie să definească, fără ambiguitate, obligațiile și responsabilitățile fiecărei părți, precum și orice alte clauze ale colaborării.
(2) Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
a) să dețină și să exploateze o activitate comercială, pe o anumită perioadă, anterior lansării rețelei de franciză;
b) să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală și/sau industrială;
c) să asigure beneficiarilor săi o pregătire inițială, precum și asistență comercială și/sau tehnică permanentă, pe toată durata existenței drepturilor contractuale.
(3) Beneficiarul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
a) să dezvolte rețeaua de franciză și să mențină identitatea sa comună, precum și reputația acesteia;
b) să furnizeze francizorului orice informație de natură a facilita cunoașterea și analiza performanțelor și a situației reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza;
c) să nu divulge la terțe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toată durata contractului de franciză, cât și ulterior.
Art. 5. – Contractul de franciză trebuie să cuprindă următoarele clauze:
– obiectul contractului;
– drepturile și obligațiile părților;
– condițiile financiare;
– durata contractului;
– condițiile de modificare, prelungire și reziliere.
Art. 6. – (1) Contractul de franciză va respecta următoarele principii:
– termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investițiilor specifice francizei;
– francizorul va înștiința pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenției de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contract;
– în cadrul clauzelor de reziliere, se vor stabili în mod clar circumstanțele care pot să determine o reziliere fără preaviz;
– condițiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract vor fi cu claritate precizate, în special condițiile de desemnare a unui succesor;
– dreptul de preemțiune va fi prevăzut, dacă interesul menținerii sau dezvoltării rețelei de franciză necesită recunoașterea acestui drept;
– clauzele de nonconcurență vor fi cuprinse în contract, pentru protejarea know-how-ului;
– obligațiile financiare ale beneficiarului vor fi cu claritate precizate și vor fi determinate astfel încât să favorizeze atingerea obiectivelor comune.
(2) Prin contractul de franciză, francizorul controlează respectarea tuturor elementelor constitutive ale imaginii mărcii. Marca francizorului, simbol al identității și al renumelui rețelei de franciză, constituie garanția calității produsului/serviciului/tehnologiei furnizate consumatorului. Această garanție este asigurată prin transmiterea și prin controlul respectării know-how-ului, furnizarea unei game omogene de produse și/sau servicii și/sau tehnologii. Francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o persoană independentă din punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane.
(3) Dreptul care se transferă obligă beneficiarul la plata unei redevențe și îl autorizează să utilizeze marca produselor și/sau serviciilor și/sau tehnologiilor, know-how-ul ori o altă experiență deosebită de franciză, precum și orice alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, după caz, susținut permanent de asistența comercială și/sau tehnică a francizorului, pe toată durata de valabilitate a contractului de franciză.
Art. 7. – Francizorul va notifica în scris beneficiarului orice încălcare a obligațiilor contractuale și îi va acorda un termen rezonabil de remediere.
Art. 8. – (1) La încetarea relațiilor contractuale, relațiile postcontractuale se vor baza pe regulile unei concurențe loiale.
(2) Francizorul poate să impună obligații ferme fostului beneficiar, asigurând astfel protejarea caracterului confidențial al afacerii și, în special, neutilizarea know-how-ului de către o rețea concurentă.
Art. 9. – În cazul în care francizorul propune semnarea unui contract de exclusivitate, vor fi respectate următoarele reguli:
– dacă este încasată o taxă de intrare în rețeaua de franciză, la semnarea contractului de franciză, suma privind drepturile de exclusivitate, prevăzută în contract, este proporțională cu taxa de intrare și se adaugă acesteia;
– în lipsa taxei de intrare, modalitățile de rambursare a taxei de exclusivitate sunt precizate în cazul rezilierii contractului de franciză;
– taxa de exclusivitate poate fi destinată pentru a acoperi o parte a cheltuielilor necesare implementării francizei și/sau pentru a delimita zona și/sau pentru know-how-ul transmis;
– contractul de exclusivitate trebuie să prevadă o clauză de reziliere, convenabilă ambelor părți;
– durata este determinată în funcție de caracteristicile proprii fiecărei francize.
Art. 10. – Francizorul poate să impună o clauză de nonconcurență și de confidențialitate, pentru a împiedica înstrăinarea know-how-ului transmis pe durata contractului de exclusivitate.
Art. 11. – În temeiul relațiilor contractuale cu beneficiarii săi, francizorul va întemeia o rețea de franciză, care trebuie exploatată astfel încât să permită păstrarea identității și renumelui rețelei pentru care francizorul este garant.
Art. 12. – Rețeaua de franciză este formată din francizor și beneficiari. Prin organizare și dezvoltare, rețeaua de franciză trebuie să contribuie la ameliorarea producției și/sau distribuției de produse și/sau de servicii.
CAPITOLUL III
Publicitate și selecție
Art. 13. – Publicitatea pentru selecționarea beneficiarilor trebuie să fie lipsită de ambiguitate și să nu conțină informații eronate.
Art. 14. – Documentele publicitare, care prezintă rezultatele financiare previzionate ale unui beneficiar, vor trebui să fie obiective și verificabile.
Art. 15. – (1) Francizorul selecționează beneficiarul care face dovada competențelor solicitate, respectiv: calități manageriale și capacitate financiară pentru exploatarea afacerii.
(2) Francizorul, în calitate de inițiator și garant al rețelei de franciză, trebuie să vegheze la păstrarea identității și a reputației rețelei de franciză.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Franciza în România. Kfc Vs. Mcdonald’s (ID: 115709)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.