Franciza In Relatiile Comerciale Interne

CUPRINS

Capitolul I – Introducere 3

Capitolul II – Noțiunea, particularitățile și caracteristicile

contractului de franciză. Categorii de franciză. 5

Secțiunea I – Contractul de franciză ca instituție juridică 5

Secțiunea a II-a – Originea și evoluția conceptului de franciză 6

Secțiunea a III-a – Definiția francizei 8

Secțiunea a IV-a – Caracterele contractului de franciză 11

§ 1. Caracterul sinalagmatic 11

§ 2. Caracterul consensual 12

§ 3. Caracterul intuitu-personae 13

§ 4. Caracterul oneros 13

Secțiunea a V-a – Categorii de franciză 14

§ 1. Acorduri de franciză industrială 14

§ 2. Acorduri de franciză de distribuție 15

§ 3. Acorduri de franciză de servicii 15

§ 4. Contractul de fracniză principală (master franchise) 15

Secțiunea a VI-a – Particularități ale contractului de franciză 16

§ 1. Forma contractului de franciză 17

§ 2. Libertatea contractuală 17

§ 3. Obligația de colaborare pentru reușita partenerului 18

§ 4. Caracterul intuitu-personae 20

§ 5. Independența părților 21

Secțiunea a VII-a – Comparația contractului de franciză

cu alte contracte 22

§ 1. Contractul de franciză și contractul de revânzare 24

§ 2. Contractul de franciză și sucursala 24

§ 3. Contractul de franciză și concesiunea de vânzare 24

§ 4. Contractul de franciză și contractul de muncă 26

Capitolul III – Elementele contractului de franciză 28

Secțiunea I – Obiectul contractului de franciză 28

§ 1. Mărcile individuale (de fabrică, de comerț, de servicii) 30

§ 2. Indicațiile geografice 32

§ 3. Numele comercial (firma) și emblema 32

§ 4. Desenele și modelele industriale 33

§ 5. Brevetele de invenție 35

§ 6. Drepturile de autor 36

§ 7. Know-how-ul (savoir faire-ul) 37

Secțiunea a II-a – Părțile în contractul de franciză 39

Secțiunea a III-a – Conținutul contractului de franciză 42

Capitolul IV – Încheierea, executarea și încetarea contractului de

franciză. Constituirea rețelei de franciză 45

Secțiunea I – Încheierea contractului de franciză 45

§ 1. Selecționarea beneficiarilor 45

§ 2. Obligația precontractuală de informare 46

§ 3. Obligația de confidențialitate și contractul de exclusivitate 47

Secțiunea a II-a – Executarea contractului de franciză 49

§ 1. Obligațiile francizorului 50

§ 2. Obligațiile beneficiarului 54

Secțiunea a III-a – Încetarea contractului de franciză 59

§ 1. Încetarea existenței uneia din părți 60

§ 2. Expirarea termenului pentru care a fost încheiat

contractul de franciză 60

§ 3. Anularea contractului de franciză 61

§ 4. Rezilierea contractului de franciză 61

§ 5. Efectele încetării contractului de franciză 62

Secțiunea a IV-a – Constituirea rețelei de franciză 63

Capitolul V – Concluzii 66

Anexă – Contract de franciză (model) 70

Bibliografie 84

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

România este a doua țară din lume, după Statele Unite, care a adoptat un act normativ privind regimul juridic al francizei (reglementarea din provincia Alberta în Canada are un caracter regional, iar cea din Franța nu privește decât în subsidiar, franciza).

Limba română și-a îmbogățit vocabularul adoptând cuvintele „franciză” și „francizor” prin Ordonanța nr. 52/1997, privind regimul juridic al francizei. Ordonanța a fost aprobată prin Legea nr 79 din 9 Aprilie 1998 . Legea care a eliminat, modificat sau abrogat unele titluri și articole din Ordonanță, dar nu a reușit să înlăture toate neajunsurile acesteia.

Potrivit art.1 din Ordonanța nr 52/1997, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 79/1998 „franciza este un sistem de comercializare, bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.

Ce este cu adevărat franciza, ce avantaje și dezavantaje prezintă afacerile în sistem de franciză, care sunt drepturile și obligațiile pe care un contract de franciză le creează și ce trebuie să cuprindă un astfel de contract sunt doar câteva dintre întrebările la care trebuie să răspundem pentru a putea încadra corect în comerțul român noțiunea de franciză, pentru a vedea dacă întreprinzătorii români se pot angaja în astfel de afaceri.

Franciza se realizează prin reproducerea unei afaceri de succes în condițiile convenite cu titularul acestei afaceri. Franciza presupune un transfer de cunoștințe de la titularul afacerii de succes către întreprinzătorul pe care l-a selecționat. Franciza presupune exploatarea unor drepturi de proprietate intelectuală și industrială aparținând titularului unei afaceri de succes de către un nou întreprinzător în schimbul prețului convenit. Franciza înseamnă un parteneriat total între francizor și beneficiar, un schimb permanent de informații între acești parteneri, o cooperare strânsă și continuă pentru reușita comună în afacere.

Există în România, puține, dar există, afaceri care merg bine. Există în lume o mulțime de afaceri de succes. Există peste tot în lume oameni dispuși ori chiar constrânși a face eforturi pentru a obține succesul și în același timp, conștienți că reinventarea unei rețete de succes este mai puțin productivă – atunci când este sortită chiar eșecului – decât copierea acesteia. Sunt oameni dispuși să-și investească sume de bani pe care le dețin, să muncească pe brânci și să învețe. România este plină de astfel de oameni și ei sunt potențialii francizați (beneficiari).

La punctul de întâlnire între titularii afacerilor de succes care doresc să se extindă, să pătrundă pe noi piețe, să investească inteligență și să-i învețe și pe alții rețeta succesului și cei care au doar puțini bani, puține și, oricum, insuficiente cunoștințe, dorința de a învăța, curaj și dorință de a munci, se află o afacere, un concept de afacere, nu atât nou, cât de actualitate, care poate spori faima primilor și aduce succes și celor din urmă. Câștigători nu vor fi doar ei, ci și consumatorii, beneficiari ai unor produse și servicii de calitate la prețuri accesibile și care sunt, de fapt, cei care, prin cerere, determină creșterea ofertei pentru produsele și serviciile apreciate, determină indirect multiplicarea afacerilor de succes, a francizelor.

CAPITOLUL II

NOȚIUNEA, PARTICULARITĂȚILE ȘI CARACTERISTICILE CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ. CATEGORII DE FRANCIZĂ

SECȚIUNEA I

Contractul de franciză ca instituție juridică.

Contractul de franciză face parte, alături de contractul de concesiune comercială și contractul de distribuție selectivă, din categoria „contractelor relative la distribuție”

Reprezentând tehnici contractuale adoptate pentru organizarea rețelelor de distribuție – elemente esențiale ale fenomenului integrării comerciale -, aceste contracte relevă, deopotrivă, dialectica „independenței juridice și a dependenței economice” pe de altă parte, și cea a liberului joc al concurenței și libertății contractuale, pe de altă parte.

Prin contractul de franciză „o persoană numită francizor se obligă față de o altă persoană, numită beneficiar, de a-i transmite un know-how, folosința muncii sale și eventual de a aproviziona, beneficiarul obligându-se, la rândul său, la exploatarea know-how – ului transmis, utilizarea mărcii și, eventual, de a se aproviziona de la francizor”.

Conceptul de franciză reprezintă conjuncția originală a trei elemente:

dreptul de proprietate asupra semnelor distinctive pentru consumatori: marca, firma, emblema, marca de fabrică, de comerț sau de servicii, sigla, logo etc.;

dreptul de folosință al unui know-how, al unei experiențe;

ansamblul de produse și/sau servicii și/sau tehnologii ce urmează a fi exploatate și/sau dezvoltate.

Franchisingul este un contract bilateral, consensual, intuitu-personae și cu titlu oneros. Contractul se încheie pe o durată ce poate ajunge până la 20 de ani iar prin elementele pe care le cuprinde are un caracter complex și general.

Așa cum subliniază literatura de specialitate prin intermediul acestui contract se realizează o unitate economică simplă între întreprinderi de producție și cele specializate în vânzare exclusivă a mărfurilor fabricate de primele prin folosirea procedeelor de comercializare și prestare de servicii ale acestora; în cadrul unor asemenea unități economice, pe lângă concentrarea capitalului, actul creator al producătorului se prelungește până la comercializarea finală a produsului.

Rezilierea contractului poate interveni de plin drept, ori de câte ori o parte nu-și respectă obligațiile asumate, prin punerea acesteia în întârziere printr-o scrisoare recomandată.

SECȚIUNEA a II-a

Originea și evoluția conceptului de franciză

Contractul de franciză este de origine americană – franchising – și a apărut o dată cu legislația antitrust, prin care s-a interzis desfacerea mărfurilor de către producători.

Legislația antitrust din S.U.A. a interzis atunci distribuirea mărfurilor (automobilelor în cazul acelui moment) de către însuși producătorul lor, distribuirea trebuind să o facă altă firmă. În aceste condiții, vânzarea către consumatorul direct a fost concesionată unor societăți specializate de desfacere, iar această concesiune constituie însuși obiectul activității de franchising.

În limba franceză cuvântul „franchise” are înțelesul de scutire de impozit, concesiune pentru vânzarea unor produse. Se susține că originea cuvântului este verbul „affranchir” care înseamnă a elibera (un sclav), a scuti (de o taxă), a timbra, și că în Evul Mediu, a avut înțelesul de acordare a unui privilegiu. Unii autori francezi susțin că în limba lor cuvântul este „franglais” adică un neologism de origine engleză. Într-adevăr, în limba engleză cuvântul are înțeles de imunitate, privilegiu, scutire de taxe, iar în engleza americană este folosit și cu înțelesul de concesiune.

În Evul Mediu, termenul a apărut în momentul creerii primelor rețele de relații bancare, navale și comerciale, cu înțelesul de ocrotire a unui privilegiu, a unei libertăți. Dar deși, la început privilegiul acordat în general de lege se referea la colectarea taxelor locale, organizarea târgurilor, editarea de cărți, producerea de băuturi, adică monopolul într-un domeniu de activitate, în 1840 termenul va fi folosit cu înțelesul pe care îl are astăzi.

La acea dată, producătorii de bere din Germania au acordat francize unor băcani care aveau dreptul exclusiv de a le vinde marfa. În Europa se va dezvolta instituția concesiunii, aceasta fiind convenția prin care o persoană dobândește dreptul de a exploata anumite servicii publice sau bunuri ale statului în schimbul unor beneficii care revin acestuia. Franciza va reveni în Europa după ce, peste Ocean, va deveni o afacere de succes.

În 1851, Singer Sewing Machines Company a pus la punct un sistem de vânzare a mașinilor sale de cusut printr-o rețea de distribuitori independenți, cărora le oferea know-how-ul și asistența tehnică. În spatele afacerii puse la punct pare a fi fost nevoia de a eluda legislația antitrust care așa cum am mai spus interzicea vânzarea produselor către utilizatori, direct de fabricanți. Prima rețea modernă de franciză de distribuție este considerată a fi ce organizată de Peter Sloan, directorul Companiei producătoare de autoturisme General Motors, în 1929, conceptul de vânzare pus la punct de acesta aducând companiei o creștere a rentabilității ieșită din comun.

În Europa, prim franciză industrială a fost creată în Cehoslovacia de firma BATA, urmată la puțin timp de Lânăria din Roubaix, care a creat un lanț numit „Pingouin”, rețea creață tot în 1929. dar abia în anii 50 ai secolului XX franciza a devenit ceea ce este astăzi, iar succesul îl va cunoaște tot în America.

Din anul 1995 evoluția conceptului de franciză

Contractul de franciză este de origine americană – franchising – și a apărut o dată cu legislația antitrust, prin care s-a interzis desfacerea mărfurilor de către producători.

Legislația antitrust din S.U.A. a interzis atunci distribuirea mărfurilor (automobilelor în cazul acelui moment) de către însuși producătorul lor, distribuirea trebuind să o facă altă firmă. În aceste condiții, vânzarea către consumatorul direct a fost concesionată unor societăți specializate de desfacere, iar această concesiune constituie însuși obiectul activității de franchising.

În limba franceză cuvântul „franchise” are înțelesul de scutire de impozit, concesiune pentru vânzarea unor produse. Se susține că originea cuvântului este verbul „affranchir” care înseamnă a elibera (un sclav), a scuti (de o taxă), a timbra, și că în Evul Mediu, a avut înțelesul de acordare a unui privilegiu. Unii autori francezi susțin că în limba lor cuvântul este „franglais” adică un neologism de origine engleză. Într-adevăr, în limba engleză cuvântul are înțeles de imunitate, privilegiu, scutire de taxe, iar în engleza americană este folosit și cu înțelesul de concesiune.

În Evul Mediu, termenul a apărut în momentul creerii primelor rețele de relații bancare, navale și comerciale, cu înțelesul de ocrotire a unui privilegiu, a unei libertăți. Dar deși, la început privilegiul acordat în general de lege se referea la colectarea taxelor locale, organizarea târgurilor, editarea de cărți, producerea de băuturi, adică monopolul într-un domeniu de activitate, în 1840 termenul va fi folosit cu înțelesul pe care îl are astăzi.

La acea dată, producătorii de bere din Germania au acordat francize unor băcani care aveau dreptul exclusiv de a le vinde marfa. În Europa se va dezvolta instituția concesiunii, aceasta fiind convenția prin care o persoană dobândește dreptul de a exploata anumite servicii publice sau bunuri ale statului în schimbul unor beneficii care revin acestuia. Franciza va reveni în Europa după ce, peste Ocean, va deveni o afacere de succes.

În 1851, Singer Sewing Machines Company a pus la punct un sistem de vânzare a mașinilor sale de cusut printr-o rețea de distribuitori independenți, cărora le oferea know-how-ul și asistența tehnică. În spatele afacerii puse la punct pare a fi fost nevoia de a eluda legislația antitrust care așa cum am mai spus interzicea vânzarea produselor către utilizatori, direct de fabricanți. Prima rețea modernă de franciză de distribuție este considerată a fi ce organizată de Peter Sloan, directorul Companiei producătoare de autoturisme General Motors, în 1929, conceptul de vânzare pus la punct de acesta aducând companiei o creștere a rentabilității ieșită din comun.

În Europa, prim franciză industrială a fost creată în Cehoslovacia de firma BATA, urmată la puțin timp de Lânăria din Roubaix, care a creat un lanț numit „Pingouin”, rețea creață tot în 1929. dar abia în anii 50 ai secolului XX franciza a devenit ceea ce este astăzi, iar succesul îl va cunoaște tot în America.

Din anul 1995 această formă de comerț a înregistrat cea mai largă expansiune din tot comerțul Statelor Unite ale Americii (în 1970 activitatea de franchising reprezenta 90 de miliarde de dolari, respectiv 10 % din produsul național brut american).

În S.U.A., o treime din produse sunt vândute consumatorilor în virtutea unor contracte de franciză. În prezent această formă de comerț se consideră că este practicată în peste 1200 de întreprinderi „mamă” sau „fondatoare” și multe firme își datorează dezvoltarea rapidă acestei forme de comercializări. Cele mai cunoscute rețele de franciză sunt Holiday Inn, Novotel, Sofitel, Europa Cars, Herty, Pingouin, Fast-Fouds, McDonald’s, Pizza Hut, Hilton, Ari, Rent a Car etc.

SECȚIUNEA a III-a

Definiția francizei

Regruparea oamenilor care se unesc pentru a pune în comun competența lor și își unesc forțele într-un scop comun constituie principiul din care s-a născut franciza.

În una din primele abordări ale francizei în doctrina noastră s-a arătat că „contractul de franciză” este o varietate recentă a și foarte răspândită a contractului de concesiune și reprezintă concesiunea unei mărci (de produse sau de servicii) la care se adaugă concesiunea ansamblului de metode și mijloace apte să asigure exploatarea și gestiunea și cele mai bune condiții de rentabilitate. Același autor arată că „franciza reprezintă un instrument juridic ce împrumută caracterele unui contract de vânzare, cumpărare cu monopol, ale unui contract de licență, ale unui contract de know-how și ale unui contract de reprezentare cu un întins drept de control din partea francizorului asupra activității concesionarului. Prin intermediul acestui contract se realizează o unitate economică suplă de întreprinderi specializate în vânzarea exclusivă a produselor sau serviciilor francizorului, o concentrare economică în cadrul căreia concesionarii prelungesc actul creator al producătorului până la stadiul comercializării.

Doctrina nu este unitară în definirea francizei și acordurilor de franciză. Chiar și specialiștii francizei, în codurile adoptate, definesc franciza în mod diferit.

Astfel, în Codul deontologic al Federației Europene de Franciză, aceasta este definită ca fiind: „un sistem de comercializare a produselor și/sau serviciilor tehnologiilor, bazat pe o colaborare strânsă și continuă între întreprinderi, distincte și interdependente sub aspect juridic și financiar, francizorul și francizații săi, în care francizorul acordă francizaților săi dreptul și impune obligația de a exploata o întreprindere în conformitate cu conceptul francizorului”. Dreptul astfel concedat autorizează și obligă pe francizat, în schimbul unei contribuții financiare directe sau indirecte, să utilizeze firma și/sau marca produselor și/sau serviciilor, savoir faire-ul și alte drepturi de proprietate intelectuală, susținut prin aportul continuu de asistență comercială și/sau tehnică în cadrul și pe durata contractului de franciză scris, încheiat între părți în acest scop. Este și definiția care a fost însușită și de legiuitorul român.

Comisia Comunităților Europene, în Decizia nr 4087/88 din 30 noiembrie 1988 privind aplicarea art.85 paragraful 3 al Tratatului de la Roma la diferitele categorii de acorduri de franciză distinge între franciză și acordurile de franciză. Potrivit Deciziei, Franciza este „un ansamblu de drepturi de proprietate industrială sau intelectuală privind mărci nume comerciale, firme, desene și modele, dreptul de autor, savoir faire sau brevete destinate a fi exploatate pentru vânzarea de produse și prestarea de servicii către utilizatorii finali”.

Acordul de franciză, potrivit reglementării comunitare este acela prin care o întreprindere, francizorul acordă alteia, francizatul, în schimbul unei compensații financiare directe sau indirecte, dreptul de a exploata o franciză în scopul comercializării unor produse și/sau servicii determinate; acordul trebuie să cuprindă cel puțin următoarele obligații:

utilizarea unui nume sau unei firme comune și o prezentare uniformă a localurilor și/sau mijloacelor de transport vizate în contract;

comunicarea de către francizor francizatului sau a savoir faire-ului;

furnizarea continuă de către francizor francizatului a unei asistențe comerciale sau tehnice pe durata acordului (art. 1, 3b din Decizie).

Definiția dată de Comisia Comunităților Europene privește doar distribuirea de produse sau servicii, dar acorduri de franciză pot fi încheiate și pentru producția de bunuri de orice fel.

Guvernul României, adoptând Ordonanța nr. 52/1997 a definit franciza ca fiind: „un sistem de comercializare a produselor, serviciilor sau tehnologiilor, bazat pe o colaborare strânsă și continuă între persoane fizice sau juridice, interdependente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu”. Parlamentul României, prin Legea nr. 79/1998 pentru aprobarea Ordonanței nr. 52/1994, a reformulat definiția în următorii termeni: „franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice și/sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.

Ordonanța nr.52 din 28 august 1997 aprobată prin Legea nr 79 din 9 aprilie 1998 prezintă numeroase lacune.

Legea a delimitat, modificat sau abrogat unele titluri și articole din Ordonanță, dar nu a reușit să înlăture toate neajunsurile acestuia. Uneori, legea sporește confuzia, folosind pentru instituții cunoscute cum ar fi de exemplu: know-how în art. 1 lit. d alte definiții decât cele consacrate. Astfel în art. 7: „în cadrul clauzelor de reziliere se vor stabili în mod clar circumstanțele care pot să determine o reziliere fără preaviz”. Dar potrivit art.8: „francizorul va notifica în scris beneficiarului orice încălcare a obligațiilor contractuale și îi va acorda un termen rezonabil de remediere”. Care va fi dispoziția legală căreia judecătorul îi va acorda preferință în acest caz? De ce trebuie pus judecătorul în situația unei opțiuni care să încurajeze partenerul nediligent?

Tot în categoria dispozițiilor contradictorii intră și definirea rețelei de franciză în art.1 lit e ca fiind „un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor și mai mulți beneficiari și art. 13 „rețeaua de franciză este formată din francizor și beneficiar”.

SECȚIUNEA a IV-a

Caracterele contractului de franciză

Contractul de franciză este un contract sinalagmatic, având o structură complexă, consensual, încheiat intuitu-personae, cu titlu oneros, de regulă, de lungă durată și care intervine, întotdeauna, între comercianți-persoane fizice și/sau juridice-independenți din punct de vedere financiar.

De regulă, el are un caracter comercial presupunând o colaborare strânsă și continuă între francizor și beneficiar, uneori, însă poate avea caracter civil (de pildă activități artizanale, literale etc.)

§ 1. Caracterul sinalagmatic.

Contractul de franciză este bilateral sau sinalagmatic pentru că părțile se obligă reciproc una către alta.

În baza contractului de franchising, francizorul sau concedentul are obligația:

de a ceda beneficiarului uzul mărcii și mijloacele de comercializare a mărfii sau serviciului, precum și engineering-ul, constând în studii prealabile creării bazei de desfacere;

aprovizionarea și asigurarea sortimentelor de mărfuri sau servicii, ritmicitatea aprovizionării și constituirea stocurilor actuale de mărfuri, prin afilierea la o centrală de cumpărare;

asigurarea marketing-ului, adică a metodelor, mijloacelor și tehnicilor de comercializare, studii ale pieței, folosirea unor însemne cu reputație, publicitatea produsului, lansarea de noi produse;

obligația de a ameliora și moderniza produsele și serviciile pe care le oferă beneficiarul (organizarea contabilă, administrativă) urmărirea bunului mers al acestora;

veghează la păstrarea calității mărfurilor pe care le livrează și serviciilor pe care le păstrează beneficiarul sub numele francizorului;

acordă asistența tehnică, financiară și juridică beneficiarului și se preocupă de formarea sa profesională.

Francizorul primește de la beneficiar o taxă de intrare pentru acordarea dreptului de a folosi marfa și sistemul de lucru al acestuia și o redevență stabilită în procente sau cotă fixă, din desfacerile realizate de beneficiar.

Beneficiarul cu toate că este un comerciant, are obligația prin contract:

să se conformeze politicii economice și regulilor stabilite de francizor, renunțând într-o oarecare măsură la independența sa;

trebuie să șină seama de planurile tip ale francizorului; să renoveze periodic instalațiile, în funcție de gama articolelor și imaginea mărcii;

să desfacă produsele sau să presteze serviciile cu respectarea strictă a condițiilor contractuale;

să asigure organizarea vânzărilor în zona teritorială în care acționează, potrivit convenției;

pentru serviciile pe care și le oferă francizorul, beneficiarul trebuie să plătească o taxă de intrare în grupul economic și apoi o redevență, royalty, care se calculează în procente sau o cotă fixă în funcție de desfacerile realizate.

§ 2. Caracterul consensual.

Contractul de franciză se încheie prin realizarea acordului de voințe al părților. Acest acord de voință trebuie să îmbrace formă scrisă pentru că această formă scrisă a contractului este de natură a ocroti interesele părților și terților și pentru apărarea intereselor publice.

În sfârșit, strânsa colaborare a părților contractante poate releva existența unei societăți de fapt.

Contractul de franciză trebuie să cuprindă următoarele clauze:

obiectul contractului;

drepturile și obligațiile părților;

condițiile financiare;

durata contractului;

condițiile de modificare, prelungire, reziliere.

Dacă clauzele contractuale acordă puteri excesive francizorului – împrejurare de natură să releve caracterul mai mult sau mai puțin impus al contractului – contractul de franciză devine un contract individual de muncă.

§ 3. Caracterul intuitu – personae.

Contractul de franciză are un caracter intuitu – personae în privința beneficiarului (franchise – ului) care trebuie să execute personal drepturile și obligațiile sale ce decurg din contract.

Caractrul intuitu personae al contractului de franchising este dat dat de faptul că francizorul selecționeazăși acceptă numai pe beneficiarul care, după o cercetare corespunzătoare, face dovada competențelor sale, a calităților persoanel și a capacității financiare pentru exploatarea afacerii respective.

De altfel, dispoziții exprese în acest sens sunt cuprinse în chiar actele normative care reglementează franciza din majoritatea legislațiilor naționale. Tocmai de aceea, suntem de părere că acest caracter (intuitu personae) ține de însăși natura intrinsecă a contractului de franchising.

§ 4. Caracterul oneros.

În cadrul contractului de franciză, fiecare dintre părți urmărește un folos, o contraprestație în schimbul aceleia pe care o face ori se obligă să o facă în favoarea celeilalte părți.

Francizorul, pe lângă beneficiile rezultate din vânzarea produselor și prestarea serviciilor prin intermediul francizatului mai are dreptul la o sumă plătită de beneficiar (francizat) odată cu încheierea contractului, precum și la redevențe.

La rândul său beneficiarul, care prin propriile mijloace nu ar fi reușit să se lanseze pe piață, reușește să-și asigure extinderea operațiunilor comerciale în timp scurt și cu o investiție minimă beneficiind de numele, marca, experiența tehnică și comercială a francizorului, de sistemul de organizare și publicitate al acestuia.

Beneficiarul are asigurată exclusivitatea operațiunilor în zonă sub marca francizorului de la care poate primi sprijin în obținerea de credite, formarea personalului și procurarea unor mijloace. Prin exclusivitatea teritorială beneficiarul anihilează concurența și își asigură clientela.

Cu toate acestea, beneficiarul își păstrează independența juridică și poate chiar revinde afacerea comercială unei persoane agreate de francizor.

SECȚIUNEA a V-a

Categorii de franciză.

Corespunzător domeniilor de activitate economică și manierei în care se realizează, se disting acorduri de franciză în domeniul producției de bunuri, a distribuției de mărfuri și a prestărilor de servicii, precum și o formă specială de franciză denumită și întâlnită frecvent sub denumirea de „master franchise” sau franciză principală.

§ 1. Acorduri de franciză industrială.

Acordul de franciză industrială vizează producția de bunuri. Beneficiarul este autorizat, prin mijlocirea unei licențe, să fabrice, sub marca francizorului și cu asistența sa tehnică, produsele acestuia. Beneficiarul are astfel posibilitatea de a-și face cunoscute produsele sale în străinătate sub propria sa marcă, fără a fi nevoit să facă investiții importante. Francizorul acordă consultanță managerială, pregătește personalul, oferă asistență tehnică și comercială know-how-ul, dreptul de a folosi marca sa, precum și alte drepturi de proprietate industrială și intelectuală, se ocupă de publicitate. Foarte cunoscute acorduri de franciză industrială sunt cele care au ca obiect produsele: CAMPARI, SCHWEPPES, COCA-COLA și PEPSI-COLA.

§ 2. Acorduri de franciză de distribuție.

În aceste acorduri, francizorul este fie un producător care desface produsele sale prin intermediul unui beneficiar, fie un angrosist care revinde produsele sub marca sa unor beneficiari (francizați). În aceste acorduri francizorul acordă consultanță, pregătește personalul, oferă beneficiarului dreptul de a folosi marca sa pentru produsele ce fac obiectul francizei.

Francize de distribuție foarte cunoscute sunt: SANTAL, VERITAS, UNIC, YVES ROCHER, CHRISTIANSENS.

§ 3. Acorduri de franciză de servicii.

Sunt acorduri prin care francizorul, care a pus la punct o metodă sau tehnică specifică de prestare de servicii, autorizează pe beneficiar să utilizeze aceste metode și tehnici în prestarea aceluiași gen de servicii.

Aceste tipuri de acorduri de franciză sunt cele mai răspândite între ele numărându-se: FAST-FOODS, McDONALD’S, PIZZA HUT, AVIS, RENT A CAR, HILTON, HOLIDAY INN etc.

Acordurile de franciză nu se limitează la cele enunțate. Legea noastră vorbește despre franciză în domeniul exploatării și dezvoltării unor afaceri, produse, tehnologii, servicii.

§ 4. Contractul de franciză principală (master franchise).

Există rețele de franciză construite în etape. Prin acordul de franciză principală (master franchise), întreprinderea francizoare acordă altei persoane, subfrancizor, în schimbul unei compensații financiare directe sau indirecte, dreptul de a exploata o franciză în vederea închirierii de contracte de franciză cu terți francizați (art. 1, 3c al Regulamentului nr. 4087/88).

SECȚIUNEA a VI-a

Particularități ale contractului de franciză.

Specificul contractului sinalagmatic – cum este și cel de franciză – constă în caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor părților; fiecare dintre părți are, concomitent, calitate de creditor și de debitor, față de contractant. Așadar, obligația unei dintre părți uneia dintre părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți.

Legea noastră conține dispoziții privitoare la contractul de franciză în articolele 4 –7 și 10 din Ordonanța nr. 52/1997. dar nici una dintre aceste dispoziții nu se referă la forma contractului.

Contractul de franciză este, potrivit legii noastre, un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, intuitu-personae, implicând o colaborare strânsă între părți independente din punct de vedere financiar.

Cu privire la aceste contracte, legea noastră prevede că:

„contractul de franciză trebuie să reflecte interesele membrilor rețelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrială sau intelectuală ale francizorului prin menținerea identității comune și a reputației rețelei de franciză” (art.4 din Ordonanța nr. 52/1997)

„contractul de franciză trebuie să definească, fără ambiguitate, obligațiile și responsabilitățile fiecărei părți, precum și orice alte clauze ale colaborării” (art. 5 al.1 din Ordonanța nr. 52/1997)

„contractul de franciză va cuprinde clauze ca : obiectul, drepturile și obligațiile părților; condițiile financiare, durata contractului, condițiile de modificare, prelungire și reziliere” (art.6 Ordonanța nr. 52/1997)

§ 1. Forma contractului de franciză.

Legea noastră nu prevede vreo condiție de formă pentru contractul de franciză, iar omisiunea legiuitorului nu poate fi decât regretabilă.

Complexitatea reporturilor născute din acest tip de contract face necesară încheierea acestuia în formă scrisă.

În lipsa înscrisului, contractul de franciză încheindu-se între comercianți, dovada acestuia s-ar putea face, potrivit art.46 din Codul Comercial, prin orice mijloc de probă. Dar dacă prin contractul de franciză se transmit și drepturi de autor, existența și conținutul contractului nu pot fi dovedite decât prin act scris. Și în acest caz, cerința formei scrise este ad-probaționem nu ad-validitatem.

§ 2. Libertatea contractuală.

Definind beneficiarul ca fiind persoana fizică sau juridică selecționată de francizor, creând o obligație de informare și conferind francizorului un întins drept de control, legea creează impresia că părțile în contractul de franciză au o libertate limitată și că se află pe poziții de inegalitate.

Obligația de informare este prevăzută atât în legea franceză ori în cea a provinciei canadiene Alberta, cât și în cea americană și are, în fiecare dintre acestea, un dublu sens, ea existând atât pentru francizor, cât și pentru beneficiar.

Obligația de informare (urmată în dreptul francez de o perioadă de gândire de 20 de zile, pe care candidatul o are la dispoziție) în sarcina francizorului are însăși menirea de a oferi candidatului beneficiar acele date și informații despre conceptul de afacere oferit, care să-i permită a se angaja în deplină cunoștință de cauză.

Dreptul de control al francizorului se justifică, de asemenea, de calitatea lui de garant al respectării elementelor constitutive ale mărcii, al cărei titular este și care, la rândul ei, reprezintă simbolul identității și al renumelui rețelei de franciză, constituie garanția calității produsului și serviciilor furnizate consumatorilor.

Autonomia de voință a părților, și mai ales cea a beneficiarilor este limitată, în mod special, în negocierea clauzelor care privesc standardele de calitate pretinse de francizor contractul de franciză având în această privință certe caracteristici ale unui contract de adeziune. Este și firesc acest lucru, pentru că francizorul multiplicând afacerea sa de succes, nu o poate compromite oferind, chiar indirect, sub marca ori firma sa produse și/sau servicii sub nivelul celor care au făcut-o cunoscută. De aceea trebuie să i se recunoască francizorului dreptul de a impune anumite reguli a căror menire este să păstreze prestigiul conceptului său de afaceri și sancționarea eficientă a oricărui act prejudiciabil și refuzul de a contracta cu candidații care nu acceptă să adere la aceste reguli.

Conținutul contractului de franciză este stabilit de părți pe baza principiului libertății contractuale, în măsură „să reflecte interesele membrilor rețelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrială sau intelectuală ale francizorului, prin menținerea identității comune și a reputației rețelei de franciză” (art. 3 din Ordonanță).

Dreptul de a impune anumite reguli acordat francizorului se reflectă și prin definiția dată beneficiarului prin art.1 lit. c din Ordonanța nr. 52/1997 ca fiind „un comerciant, persoană fizică sau juridică, selecționat de francizor, care aderă la principiul omogenității rețelei de franciză, așa cum este ea definită de francizor”.

§ 3. Obligația de colaborare pentru reușita partenerului.

Într-o rețea de franciză, interesele francizorului și ale beneficiarilor sunt legate atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. În acest tip de contracte, progresul unui din părți servește și celeilalte părți. Dezvoltarea rețelei este profitabilă atât francizorului, cât și beneficiarilor, beneficiul lor crescând în același timp.

Considerat, nu doar la noi, un contract de interes comun (de unde și rezerva noastră în desemnarea francizatului prin cuvântul beneficiar), contractul de franciză presupune o strânsă colaborare între părți. Principiul este unanim subliniat în doctrină și confirmat în practică. Legea noastră, asemănător Codului decretologic francez și Codului deontologic european prevede între altele că:

contractul de franciză trebuie să reflecte interesele membrilor rețelei de franciză (art.4 din Ordonanța nr. 52/1997);

francizorul trebuie să asigure beneficiarilor săi o pregătire inițială, precum și asistență comercială și/sau tehnică, pe toată durata existenței drepturilor contractuale;

beneficiarul trebuie să dezvolte rețeaua de franciză, să menționeze identitatea sa comună și reputația acesteia:

beneficiarul trebuie să furnizeze francizorului orice informație de natură a facilita cunoașterea și analiza performanțelor și a situației reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza;

francizorul controlează respectarea tuturor elementelor constitutive ale mărcii.

Obligația de colaborare presupune încheierea contractului de franciză pe anumită durată și bună-credință în raporturile cu partenerii.

Realizarea obiectivului comun presupune fixarea duratei contractului ținându-se seama de termenul necesar pentru amortizarea eventualei taxe de intrare și a investițiilor indispensabile, ca și termenele fixate de beneficiar în angajametele asumate față de terți.

Noțiunea de bună-credință trebuie privită cu mai mare exigență în contractele de franciză. Puterea economică diferită a partenerilor pune părțile, încă de la început pe poziții inegale. În rețeaua de franciză regulile sunt stabilite de francizor. Posibilitățile beneficiarului de a negocia contractul sunt limitate, iar impunerea unor clauze leonine nu pare un lucru dificil.

Obligația de bună-credință nu se poate limita strict la îndatoririle contractuale. Ea ar permite, de exemplu, sancționarea francizorului care ar desemna încă un beneficiar într-un sector determinat, atunci când un studiu de piață serios ar demonstra că nu este loc pentru doi, după cum se face posibilă și sancționarea rezilierii unui contract pentru motive nejustificate și înșelătoare.

În practică a fost sancționată deschiderea unui magazin nou lângă un altul deja existent, considerându-se că se încalcă obligația de colaborare reciprocă la reușita partenerului atunci când se transmit unui terț drepturi care pot aduce atingere proprietății întreprinderii beneficiarului.

Faza precontractuală are ca scop să permită fiecărei părți să-și confirme decizia de a colabora (art. 2 alin. 1 din Ordonanța nr.52/1997).

În dreptul comunitar este practicat, uneori, așa-numitul contract „de corner”. Prin această convenție un comerciant independent din punct de vedere financiar – proprietar al fondului său de comerț și titular al proprietății comerciale (deci și al clientului) – rezervă o parte a magazinului sau comercializării produselor unui producător renumit, potrivit metodelor comunicate de producător.

Dacă produsele vor avea vânzare, producătorul poate propune partenerului său de a destina întregul magazin acestei afaceri și de a încheia un adevărat contract de franciză.

§ 4. Caracterul intuitu – personae.

Într-un contract în care succesul este condiționat și de colaborarea părților, este firească alegerea partenerului în funcție de calitățile și caracteristicile acestuia. Dar elementele de apreciere, determinante în selecționarea partenerului, vor fi diferite.

Pentru beneficiar, determinante vor fi domeniul de activitate al francizorului, imaginea mărcii, prestigiul firmei și al însemnărilor distinctive, calitatea savoir-faire-ului, valoarea altor drepturi intelectuale de care dispune.

Caracterul intuitu-personae al contractului de franciză se păstrează atât în cazul persoanelor fizice, cât și al persoanelor juridice.

Caracterul intuitu-personae al contractului de franciză determină reguli speciale în ceea ce privește încetarea acestuia în cazul decesului, incapacității, falimentului ori dizolvării, considerându-se că aceste situații nu operează transmiterea drepturilor. Legea noastră prevede, în art. 7, că în contractul de franciză vor fi prezente condițiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract, care vot fi cu claritate precizate, în special condițiile de desemnare a unui succesor. Textul legii permite interpretarea potrivit căreia transmiterea drepturilor privind franciza este posibilă atât prin acte între cei vii, cât și pentru cauză de moarte, în condițiile stabilite perin contract. Dar dacă în contract nu s-au prevăzut astfel de clauze, drepturile, în considerarea caracterului intuitu-personae al caracterului de franciză nu pot fi transmise.

§ 5. Independența părților.

Legea noastră definește franciza ca fiind „ un sistem de comercializare bazat pe o colaborare strânsă, între persoane juridice, independente din punct de vedere financiar” (art.1 lit. a din Ordonanța nr.52/1997). În același sens sunt și dispozițiile articolului 6 al.2 potrivit cărora „francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o persoană independentă din punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane”.

Codul deontologic european subliniază că părțile sunt independente atât din punct de vedere juridic, cât și financiar.

Consecințele modului de a privi independența sunt multiple și foarte importante. Independența juridică implică independența financiară. Reciproca nu este valabilă. Lipsa independenței din punct de vedere juridic transformă întreprinderea francizatului (beneficiarului) într-o sucursală a francizorului și pe beneficiar într-un simplu angajat. Dar în acest caz, francizorul este un comitent care va răspunde pentru fapta prepușilor săi, beneficiarii, independența financiară a acestora din urmă neputând fi opusă creditorilor comuni.

Beneficiarul, pierzându-și, odată cu încheierea contractului de franciză, independența juridică și devenind angajat al francizorului, nu va putea cere nici anularea contractului pentru eroarea de drept în care s-a aflat pentru că pierderea independenței operează pe temeiul legii, iar legea este prevăzută a fi cunoscută.

În același timp, astfel reglementată problema independenței părților în legea noastră, ea se constituie într-un factor descurajator pentru francizorul străin care, în mod firesc nu este dispus să-și asume riscul răspunderii într-o afacere plasată într-o zonă nesigură și în care legea devine o capcană periculoasă pentru el.

Independența juridică a părților are următoarele consecințe:

beneficiarul acționează în nume propriu și pe cont propriu. El nu este nici mandatar, nici agent, nici angajat al francizorului. El va suporta singur riscurile neplății creditorilor săi și ale eșecului afacerii sale.

Francizorul, la rândul său, nu va răspunde față de terți pentru actele ilicite ale beneficiarilor săi, excepție făcând cazurile în care răspunderea sa este angajată pentru culpa proprie.

Pentru a evita orice confuzie, Regulamentul nr. 4087/88 al Comisiei Comunităților Europene subordonează acordarea de scutiri indicării de către beneficiari a calității de comercianți independenți.

În Franța, potrivit unei hotărâri din 21 februarie 1991 „orice persoană care vinde produse sau prestează servicii, legată fiind de un francizor printr-un acord de franciză, trebuie să informeze consumatorii asupra calității de întreprindere independentă de o manieră lizibilă și vizibilă” (Code de Commerce, 1992 f. 1547)

SECȚIUNEA a VII-a

Comparația contractului de franciză cu alte contracte.

Calificarea juridică a raporturilor dintre părți este în sarcina judecătorilor care nu sunt ținuți de denumirea pe care părțile au dat-o actului încheiat de ele. Un contract denumit de părți „de franciză” poate primi o calificare atunci când conținutul său și împrejurările cauzei o justifică.

Riscul schimbării valorii unui contract de franciză nu este doar teoretic. Voința francizorului de a da fiecărei întreprinderi exploatate în regim de franciză o imagine identică se poate manifesta printr-o intervenție sau un control asupra beneficiarului care compromite independența acestuia sau constituie chiar un amestec în gestiunea sa.

Tentația recalificării de către judecători a contractului va fi cu atât mai mare cu cât prin aceasta va da părții mai slabe o protecție care altfel i-ar fi refuzată ori ca adăuga, la debitorul aflat în dificultate financiară care a provocat un prejudiciu unui terț, în altul mai solvabil.

În contractul de franciză supus legii noastre, puterea de apreciere a judecătorului este limitată, dar este foarte puțin probabil față de criticile ce au fost aduse acesteia, ca francizorii străini să accepte a supune convenția încheiată cu un autohton, legii române. În dreptul continental, în lipsa unei reglementări speciale a francizei, puterea de apreciere a judecătorilor este însă mult mai largă.

În dreptul nostru, încheierea actelor este supusă principiului consensualismului, de aceea interpretarea, operație deosebită de edificare, are un câmp de acțiune destul de vast; interpretul având obligația de a stabili intenția reală a părților prin toate mijloacele legale cu depășirea sensului literal al termenilor folosiți de părți la încheierea actului.

Calificarea este expresia menită să determine cărui tip de act juridic stabilit in abstracto de lege îi aparține un act concret și ce regim juridic este incident. Iar pentru stabilirea naturii juridice a unui act încheiat într-un caz dat este necesar, când există controverse sau îndoieli, să se determine în prealabil care a fost voința reală a părților, sarcină care revine interpretării.

Interpretarea dă răspuns unei probleme de fapt: ce au voit părțile atunci când au încheiat actul?

Calificarea soluționează o problemă de drept: cărei categorii juridice îi aparține operația săvârșită de părți și ce dispoziții legale sunt aplicabile acestei operații.

Dificultatea interpretării și a calificării unui act juridic ca fiind un contract de franciză este sporită de complexitatea acestuia. Într-adevăr, nu este simplu a da o calificare unui contract care împrumută din regulile concesiunii, ale contractului de vânzare-cumpărare cu monopol, al contractului de licență, ale contractului de know-how și ale contractului de reprezentare, la care se adaugă întinsul drept de control de care dispune francizorul asupra întreprinderii francizate.

§ 1. Contractul de franciză și contractul de revânzare.

Beneficiarul nu este un „revânzător” clasic. Revânzătorul nu are grijile și responsabilitatea unui creator de întreprindere. Revânzătorul comercializează produsele cumpărate en gros de la furnizorii săi, având același obiectiv realizarea unui profit suficient. Foarte solicitat, într-o economie normală, de producătorii săi de distribuitori reprezentând numeroase mărci, revânzătorul se mulțumește să ofere clienților săi produsele pentru care a optat și pe care le poate vinde desfășurându-și comerțul sub propria sa marcă.

Beneficiarul, într-o franciză de distribuție, nu este un astfel de „revânzător”. Chiar dacă el oferă consumatorilor produsele francizorului, acesta rămâne titularul afacerii sale. În același timp oferta sa trebuie să îndeplinească standardele francizorului și să fie făcută în maniera stabilită de acesta, conform conceptului de afacere al acestuia.

§ 2. Contractul de franciză și sucursala.

Beneficiarul nu este un „sucursalist”. Crearea de sucursale constituie o modalitate de descentralizare a activității unei societăți, dar acestea nu reprezintă decât dezmembrăminte ale societății care le-a creat, lipsite de personalitate juridică și patrimoniu propriu, acționând pentru îndeplinirea obiectivelor societății-mamă.

În materie de francize, astfel de legături sunt excluse. Beneficiarul nu este salariatul francizorului. Aceștia sunt, fiecare, titularii unei afaceri proprii, legați printr-un contract, dar păstrându-și fiecare independența din punct de vedere economic și juridic.

§ 3. Contractul de franciză și concesiunea de vânzare.

Deși contractul de franciză se aseamănă cu contractul de concesiune comercială dar nu se identifică cu acesta din urmă, deoarece obiectul său nu îl constituie mărfurile, ci marca sub care mărfurile sau serviciile se vând sau se distribuie; aceasta înseamnă că în cadrul franchisingului are loc concedarea unei mărci de fabrică sau de serviciu de către fabricant sau prestator de serviciu, denumit francizor, unei persoane beneficiar care acționează pe un anumit teritoriu în schimbul unei remunerații – franchise – fee.

Franciza de distribuție prezintă numeroase asemănări cu concesiunea de vânzare. Concesiunea în activitatea de comerț cuprinde o întreagă gamă de contracte comerciale generate de grija producătorilor de a-și organiza în modul cel mai eficient vânzarea mărfurilor pe care le produc. În acest scop, producătorii caută să cointereseze pe cei cărora le comisionează desfacerea mărfurilor într-o strategie comună a pieței de desfacere impusă de interesele și exigențele lor concordante.

Contractul de concesiune exclusivă pentru vânzarea mărfurilor se încheie între concedentul care vinde unei alte persoane – concesionar – mărfuri pe care acesta din urmă le revinde propriilor săi clienți. Concedentul se obligă să-i dea concesionarului o exclusivitate a vânzărilor pentru anumite produse, pe un teritoriu stabilit și eventual, garanții sau service-ul pentru aceste produse după vânzare iar concesionarul se obligă să efectueze, la rândul său, anumite prestații. Contractul de concesiune, în materie comercială, este o convenție legând furnizorul de un număr limitat de comercianți cărora le rezervă vânzarea unui produs sub condiția ca aceștia să îndeplinească anumite obligații. Trei elemente definesc statutul concesionarului exclusiv:

un angajament de furnizare de produse;

licența unei mărci (a furnizorului produselor) contra unui preț;

o zonă geografică protejată prin exclusivitate (pentru care furnizorul nu poate încheia un contract de concesiune).

În cazul contractului de franciză, acordarea pentru beneficiar a dreptului de a vinde produse fabricate sau distribuite de francizor conține elementele concesiunii exclusive, chiar dacă în contract acest lucru nu este prevăzut în mod expres. Dar la aceste elemente se adaugă încă unul, care face din contractul de franciză o figură juridică distinctă.

Concesionarii și francizații (în francizele de distribuție) sunt comercianți independenți care vând produse în nume și pe cont propriu, dar folosind o marcă aparținând concedentului său francizorului. În Franța, concesiunea exclusivă și contractul de franciză sunt calificate drept contracte de interes comun. Mai mult, aceste contracte sunt supuse aceleiași legi (Legea nr.79-1008 din 31 decembrie 1989 privind dezvoltarea întreprinderilor comerciale și artizanale, denumită și legea Doublin).

Propriu contractului de franciză – și prin aceasta se deosebește de concesiunea exclusivă – este transmiterea savoir faire –ului și utilizarea de către beneficiar a semnelor distinctive ale francizorului.

§ 4. Contractul de franciză și contractul de muncă.

Beneficiarul este, din punct de vedere social, fiscal și comercial, independent. Legea noastră privește atât pe francizor, cât și pe beneficiar ca fiind independenți doar din punct de vedere financiar. Dar dacă o persoană juridică își exercită activitatea în raporturi de subordonare juridică, el trebuie considerat ca salariat al celui cu care se află în raporturi de subordonare și va beneficia de dispozițiile care reglementează aceste raporturi.

Consecințele subordonării din punct de vedere juridic sunt multiple, iar evitarea surprizelor nu se poate face prin evitarea clauzelor cale evocă astfel de raporturi de subordonare. Tentația impunerii lor este însă mare cu atât mai mult cu cât pretenția exploatării afacerii în condiții similare și păstrarea imaginii mărcii justifică dreptul de control al francizorului, iar acesta implică un anume grad de subordonare.

Un beneficiar lipsit de dreptul de a-și stabili liber prețurile de vânzare ori de a-și atinge furnizorii care trebuie să urmeze instrucțiunile francizorului și să supună controlului acestuia a fost considerat salariat printr-o hotărâre pronunțată de Curtea de Casație din Franța la 23 iunie 1966.

Dar, în prezent, excepție făcând dispozițiile relative la prețurile de vânzare, alegerea furnizorilor, respectarea instrucțiunilor francizorului și dreptul de control al, acestuia sunt clauze normale într-un contract de franciză și raporturi firești între francizor și beneficiar, care nu schimbă natura contractului.

Încheierea contractului de franciză cu o persoană juridică înlătură, desigur orice posibilitate de recalificare a acestuia în contract de muncă. Dar dacă, într-o astfel de situație, în temeiul clauzelor contractuale sau violând aceste clauze, francizorul exercită în fapt conducerea sau administrarea societății francizate, el va răspunde civil sau, după caz, penal pentru actele săvârșite, iar nu beneficiarul. Din păcate, accentuând pe independența financiară a părților, legea noastră conduce spre o altă soluție, pe care doar logica juridică o respinge.

CAPITOLUL III

ELEMENTELE CONTRACTULUI

DE FRANCIZĂ

Contractul de franciză prezintă elementele specifice tuturor contractelor:

obiectul contractului;

părțile contractului;

conținutul contractului.

În sine, contractul nu are obiect, ci produce efecte ce constau în crearea unei obligații sau unor obligații. Părțile contractului sunt francizorul și beneficiarii iar în ceea ce privește conținutul contractului de franciză acesta este stabilit de părți pe baza principiului libertății contractuale.

SECȚIUNEA I

Obiectul contractului de franciză.

Obiectul contractului de franciză îl reprezintă interesele reglementate de părți prin mijlocirea actului încheiat. Prin contractul de franciză se transmite de către francizor co-contractantului un concept original, verificat și de succes pentru comercializarea de produse sau servicii ori pentru fabricarea de produse. Contraprestația beneficiarului este, în principal, de ordin financiar dar nu numai.

În raport de natura francizei (industrială, de distribuție, de servicii ori principală), francizorul va transmite beneficiarului:

dreptul de a exploata și dezvolta o afacere;

dreptul de a fabrica un produs sub marca sa;

dreptul de a presta un serviciu sub marca sa;

dreptul de a utiliza o tehnologie de care dispune.

Marca francizorului, simbol al identității și reputației rețelei, constituie garanția calității produsului și/sau serviciilor și/sau tehnologiei oferite consumatorilor.

Împreună cu aceste drepturi se transmit ori se pot transmite beneficiarului:

dreptul de a utiliza o marcă de comerț de fabrică sau de servicii;

dreptul de a utiliza alte însemne folosite de francizor, cum sunt firmele (când aceasta este posibil), denumirile de origine, indicațiile geografice, invențiile, desenele și modelele, know-how-ul (savoir-faire) adică ansamblul cunoștințelor noi, nebrevetate, aplicabile industrial, având caracter secret și alte drepturi de proprietate intelectuală.

Premisa îndeplinirii acestor obligații este asigurată atunci când francizorul:

deține și exploatează o activitate comercială, anterior lansării rețelei de franciză;

este titularul drepturilor de proprietate intelectuală;

asigură beneficiarilor săi o pregătire inițială, precum și asistență comercială și/sau tehnică permanentă pe durata prevăzută în contract (art.5 din Ordonanța nr.52/1997).

În ceea ce privește pe beneficiar, la obligația de plată a taxei de intrare în rețea și a redevențelor stabilite se adaugă, în raport de natura francizei următoarele:

de a exploata și dezvolta afacerea;

de a folosi drepturile intelectuale transmise conform cu natura lor și clauzele contractuale;

de păstrare a secretului know-how-ului;

de a menține reputația rețelei de franciză, a mărcii, ori celelalte însemne ale francizorului;

de informare a francizorului asupra performanțelor și situației financiare.

În lipsa unor dispoziții în legea specială, obiectul francizei va fi examinat sub aspectul condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească, conform cu regulile din dreptul comun (art. 962-965 Cod Civil), adică să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să se afle în circuitul civil, să fie licit și moral, să constituie un fapt personal al debitorului.

În definițiile formulate de legiuitorul nostru în cuprinsul Ordonanței nr. 52/1997 constatăm că există următoarele drepturi de proprietate intelectuală și industrială francizabile:

mărcile individuale (de fabrică, de comerț, de servicii);

indicațiile geografice;

numele comercial (firma) și emblema;

desenele și modelele industriale;

brevetele de invenție;

drepturile de autor;

know-how-ul (savoir-faire-ul).

§ 1. Mărcile individuale (de fabrică, de comerț, de servicii).

Mărcile constituie bunurile incorporale fără de care franciza pare de neconceput. Ordonanța nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei prevede în art.1 lit. b că francizor este un comerciant care, între altele:

este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate, drepturile trebuie să fie exercitate pe o durată cel puțin egală cu durata contractului de franciză:

utilizează personal și mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale.

Aceeași Ordonanță prevede în art.6 al.2 că „marca francizorului simbol al identității și al renumelui rețelei de franciză, constituie garanția calității produselor / serviciului / tehnologiei furnizate consumatorului. Această garanție este asigurată prin transmiterea prin controlul respectării know-how-ului, furnizarea unei game omogene de produse și/sau servicii și/sau tehnologii”.

În România, regimul juridic al mărcilor este reglementat în prezent prin Legea nr.84 din 23 Aprilie 1998 privind mărcile și indicațiile geografice, lege de dispozițiile căreia beneficiază și persoanele fizice și juridice străine cu domiciliul sau cu sediul în afara teritoriului României, în condițiile convențiilor internaționale privind mărcile și indicațiile geografice la care România este parte.

Potrivit legii române, dreptul asupra mărcii este dobândit și protejat prin înregistrarea acesteia la O.S.I.M. (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci)

Marcă înregistrată constituie un drept francizabil. Dar vocația de a fi francizabil nu o are decât marca pe care titularul ei a făcut-o cunoscută clientelei prin calitatea produselor și/sau serviciilor oferite prin publicitatea asigurată.

În cazul contractelor de franciză, beneficiarul este autorizat să folosească marca francizorului pe un teritoriu limitat. În acest caz, drepturile asupra mărcii transmise au caracterul unei licențe care poate avea, în principiu, și un caracter exclusiv, dar aceasta ar însemna că pe durata contractului încheiat se limitează pentru francizor dreptul de a mai încheia și alte contracte de franciză.

Marca transmisă prin contracte de franciză pierde însă din natura ei de marcă individuală, manifestând tendința de a deveni o marcă colectivă, adică o marcă destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor rețelei de franciză de produsele sau serviciile aparținând altor persoane (art.3 lit. d Ordonanța nr.52/1997). Potrivit art.6 din aceeași Ordonanță francizorul este îndreptățit să controleze „respectarea elementelor constitutive ale imaginii mărcii”. De asemenea, potrivit aceluiași text „marca francizorului este simbolul identității și al renumelui rețelei de franciză și constituie garanția calității produsului / serviciului / tehnologiei furnizate consumatorului”

Obligațiile beneficiarului în raport cu marca transmisă sunt mult mai mari decât în cazul licenței simple a mărcii, beneficiarul fiind dator să folosească marca, având obligația, iar nu facultatea de a informa asupra calității sale de comerciant independent, deși operează folosind însemnele distinctive ale francizorului, de a contribui financiar la eforturile de promovare a mărcii sau de a face personal publicitate, pe plan local, mărcii transmise.

În ceea ce privește legea aplicabilă transmiterii mărcii prin contractul de franciză, atunci când contractului i se aplică legea română, regulile vor fi cele cuprinse în Ordonanța nr.52/1997 și Legea nr.81/1998, completată cu dispozițiile dreptului comun. Contractul de franciză trebuie privit însă ca un tot unitar, iar în fața unui astfel de contract nu ne vom afla decât în măsura în care totalitatea raporturilor juridice care se nasc din contract pot fi calificate ca raporturi de franciză.

§ 2. Indicațiile geografice.

Indicațiile geografice sunt denumirile care servesc la identificarea unui produs originar dintr-o țară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputație sau are caracteristici determinante pot fi în mod esențial atribuite acestei origini geografice. Indicațiile geografice sunt protejate în România, conform Legii nr.84/1998, prin înregistrarea acestora la O.S.I.M. și pot fi folosite numai de persoanele care produc sau comercializează produsele pentru care aceste indicații au fost înregistrate.

Potrivit art.78 din Legea nr.84/1998. dreptul de folosire a unei indicații geografice nu poate să facă obiectul nici unei transmiteri. Totuși, produse purtând indicații geografice pot face obiectul unor contracte de franciză de distribuție (ex: pentru vinuri, ape minerale etc.).

§ 3. Numele comercial (firma) și emblema.

Potrivit art.30 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerțului, republicată, firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează. Emblema este semnul vizibil sau denumirea care deosebește un comerciant de altul de același gen.

Firmele și emblemele, individualizând comercianții, nu trebuie confundate cu mărcile care identifică produsele sau serviciile acestora, chiar dacă ele îndeplinesc, într-o anumită măsură, și o funcție comună: acea de atragere și menținere a clientului. Dacă în cazul mărcilor transmisiunea este permisă de lege prin contracte de cesiune și licență, în cazul numelor comerciale (firmelor), Legea nr.26, în acest art.42, interzice înstrăinarea acestora separat de fondul de comerț la care este întrebuințat.

În cazul francizelor, lucrurile nu stau așa, pentru că rețeaua de franciză operează sub numele comercial al francizorului (ex: Pizza Hut, Holiday Inn, McDonald’s, Pingouin etc.) în toate unitățile, punctele de vânzare, etc, deși beneficiarii continuă să fie comercianți independenți, având chiar obligația de a face această mențiune, iar francizorii își păstrează fondul de comerț.

Posibilitatea transmiterii firmei (și emblemei) în cazul francizei rezultă din interpretarea art.1 lit. b din Ordonanța nr.52/1997, care definește francizorul ca fiind un comerciant care „conferă dreptul de a exploata o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”. De altfel, întreaga reglementare a francizei ( și nu doar în dreptul nostru) conduce la aceeași concluzie: francizorul este titularul unei afaceri, al unui concept verificat și de succes, pe care dorește să-l extindă, multiplicarea conceptului având ca rezultat o rețea omogenă, rețea care poartă numele comercial al francizorului și, după caz, folosește emblema și/sau marca acestuia.

Rezultă că folosirea numelui comercial al francizorului și transmiterea dreptului de a folosi acest nume de către francizat este o componentă importantă a francizei și a contractului de franciză, că nu este de conceput o rețea de franciză care să poarte un alt nume comercial decât cel al francizorului. Din acest punct de vedere, contractul de franciză constituie o excepție de la regula înscrisă în art.42 din Legea nr.26/1990 potrivit căreia firma unui comerciant nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerț.

Contractul de franciză trebuie, așadar, să cuprindă și dispoziții privitoare la firma și emblema folosită, condițiile în care acestea vor fi utilizate de beneficiar, răspunderea acestuia pentru prejudiciile morale și patrimoniale, pentru prejudiciile aduse prin utilizarea necorespunzătoare a acestor semne ale francizorului.

§ 4. Desenele și modelele industriale.

Desenul sau modelul industrial este aspectul ornamental sau estetic al unei creații sau al unui obiect utilitar, având vocația de a fi reprodus industrial. Desenul este o creație în două dimensiuni, care se distinge și se opune modelelor care sunt creații tridimensionale. Desenul reprezintă un ansamblu de linii sau de culori care produce un efect decorativ nou, imprimă unui obiect un caracter nou și specific, îl particularizează prin efecte estetice. Modelul industrial este o formă plastică nouă care conferă unui obiect industrial o configurație distinctă, o fizionomie originală (ex: ambalajele diferitelor produse, forma nouă a unor produse cum sunt stilourile, caroseriile de autovehicule etc.)

În plan juridic, distincția între desene și modele este foarte importantă: transformarea unui desen în model este susceptibilă de a conferi realizatorului modelului protecția legii, sub rezerva protecției drepturilor operei originale. Dar faptul că desenele și modelele se situează la intersecția între industrie și artă le conferă acestora o natură ambiguă: prin destinație și reproducere, care permit comercializarea produselor, ele aparțin dreptului de proprietate industriale, pe când prin natura efortului creator, ele aparțin dreptului de autor.

În dreptul nostru, desenelor și modelelor industriale le sunt aplicabile dispozițiile următoarelor acte normative:

Legea nr.129/1992 privind desenele și modele industriale;

Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor și cele conexe;

Legea nr.44/1992 privind ratificarea Aranjamentului de la Haga din 1925 privind depozitul internațional de desene și modele industriale.

În cazul francizei, transmiterea dreptului de folosință a unui desen sau model are loc în principiu, sub forma licenței, titularul transmițând folosința dreptului său exclusiv de exploatare a desenului sau modelului beneficiarului, licența convenită fiind de regulă, neexclusivă și parțială, pentru că titularul își păstrează atât dreptul de a folosi el însuși desenul sau modelul, cât și dreptul de a transmite folosința acestora și altor persoane. O licență exclusivă ar echivala cu limitarea posibilităților de extindere a francizei deoarece oferă beneficiarului exclusivitatea folosinței desenului sau modelului.

Când franciza se exploatează prin contracte de franciză principală este posibilă cesionarea drepturilor asupra desenelor și modelelor subfrancizorului, ca și în cazul francizelor exploatate prin filiale și societăți mixte.

Cesiunea și licența, aidoma mărcilor, se fac cu titlu oneros, dar nu este exclus ca transmiterea desenelor și modelelor să se facă prin contracte cu titlu gratuit (de exemplu, în cazul înființării de filiale pentru exploatarea de francize).

Probleme speciale se ridică în cadrul contractului de franciză având ca obiect și desene, și modele industriale francizabile cu privire la durata contractului. Trebuie să admitem că expirarea duratei protecției desenelor sau modelelor nu poate avea ca efect încetarea contractului de franciză, ci doar încetarea dreptului titularului la sumele aferente acestor drepturi a căror exploatare a devenit liberă. Specific francizei este faptul că desenul sau modelul transmis prin contracte de franciză trebuie exploatat, în vreme ce în cazul cesiunii ori licenței de drept comun, pentru cesionar există doar obligația de plată a prețului, nu și aceea de a exploata desenele sau modelele transmise.

§ 5. Brevetele de invenție.

Invenția poate fi definită ca fiind creația intelectuală constând în rezolvarea sau realizarea tehnică dintr-un domeniu al cunoașterii care prezintă noutate și progres față de stadiul tehnicii cunoscut, rezultată dintr-o activitate inventivă și este susceptibilă de aplicarea industrială. Brevetele de invenție este documentul eliberat de O.S.I.M inventatorului sau persoanei căreia i s-au transmis drepturile sale și prin care se recunoaște titularului dreptul exclusiv de a exploata invenția un anume timp. Brevetul este instrumentul de apropiere privativă a invenției, având o durată de valabilitate de 20 de ani.

Brevetul de invenție și drepturile patrimoniale decurgând din realizarea invenției constituie drepturi francizabile. Durata acestor drepturi este cunoscută. La încheierea contractului de franciză, dar acesta din urmă poate depăși durata protecției invenției prin brevet. Dacă acest lucru se întâmplă în cursul execuției contractului de franciză, obligațiile patrimoniale ale beneficiarului rezultate din transmiterea dreptului de folosință a unei invenții încetează ori trebuie reconsiderate, pentru că la expirarea brevetului invenția poate fi folosită liber.

Și în cazul invențiilor, titularul brevetului, identificat în persoana unui titular de afacere francizabil, își va putea cesiona dreptul asupra brevetului subfrancizorului, filialei sau societății mixte, ori transmite acestora o licență de exploatare. Beneficiarul va dobândi, de regulă, doar o licență simplă pentru exploatarea invenției.

Cedentul de franciză și al drepturilor asupra unei invenții are obligația de remitere și de garanție în ceea ce privește invenția, dar în ceea ce privește și dobânditorul dreptului de a exploata invenția, acesta are obligații mai mari în cazul contractului de franciză decât al licenței de drept comun, el fiind dator să exploateze invenția în condițiile de exigență impuse de francizor. Și în cazul francizei, transmiterea drepturilor asupra invenției trebuie înregistrată la O.S.I.M. pentru a fi opozabilă terților.

§ 6. Drepturile de autor.

În dreptul nostru, protecția dreptului de autor și a drepturilor conexe este reglementată de:

Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe;

Convenția de la Berna pentru Protecția operelor literare și artistice, revizuită la Berlin în 1908 ratificată de România la 2 iunie 1928.

Obiectul dreptului de autor îl constituie operele literare, artistice și științifice, reprezentând rezultatul unei activități creatoare, originale, care îmbracă o formă concretă de exprimare perceptibilă simțurilor și susceptibilă de aducere la cunoștință publicului. Protecția operei este asigurată, potrivit legii române, independent de valoarea ei și independent de aducerea acesteia la cunoștința publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată.

Pentru ca francizorul să poată dispune prin contracte de franciză de drepturile de autor, el trebuie:

să fie autorul operei francizabile, caz în care exercită, pe tot timpul vieții, drepturile morale și patrimoniale. După moartea sa, drepturile patrimoniale se transmit prin moștenire succesorilor săi pe o perioadă de 70 de ani;

să fi dobândit drepturile patrimoniale de autor, pentru care nu are personal calitatea de autor, asupra operelor protejabile și francizabile, prin contracte de cesiune.

Beneficiarul, comerciant independent căruia i s-a transmis de către francizor folosința unor astfel de drepturi prin contractul de franciză, nu poate răspunde alături de francizor într-o acțiune îndreptată împotriva acestuia de autorul operei care ar invoca încălcarea drepturile sale sau exploatarea acestuia în alte condiții decât cele convenite prin contractul de cesiune, afară de cazul în care beneficiarul și francizorul sunt de conivență. Dacă francizorul este evins printr-o astfel de acțiune, beneficiarul este îndreptățit la despăgubiri, dacă evicțiunea francizorului îl păgubește.

Cu referire la toate drepturile de proprietate industrială și intelectuală, contractul de franciză trebuie să cuprindă informații și clauze privind:

drepturile de proprietate intelectuală și industrială de care francizorul dispune ca drepturi francizabile.;

titlul francizorului asupra acestor drepturi;

durata drepturilor patrimoniale exercitate de francizor, data la care acestea încetează;

modalitățile de utilizare convenite cu cedentul;

garanțiile oferite de francizor.

§ 7. Know-how-ul (savoir faire-ul).

Know-how-ul reprezintă obiectul afacerilor și contractelor de franciză din practica economică și este parte componentă a pachetului de franciză.

După uzanța limbi vorbite, noțiunea de „know-how” înseamnă, în interpretarea generală „a ști cum” să realizeze cineva, cu minim de cheltuieli (costuri) un scop practic și rațional, în condiții optime.

Este, de aceea, firească preocuparea pentru păstrarea „secretului” care a adus succes unui comerciant, ori valorificarea acestui „secret” în condiții care să-i aducă ori să-i sporească profitul. Eforturile celui care a creat o rețetă de succes trebuie răsplătite.

Acestea sunt premisele care stau la baza protecției a ceea ce în practică, în doctrina ori în actele normative se numește în general know-how, ori savoir-faire. În actele normative și în doctrina românească, conceptul a fost preluat cu denumirea de know-how, cu tendința de a include în aceasta toate informațiile comerciale care nu sunt destinate publicității.

În România, până la adoptarea Ordonanței nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, nu a existat o definiție a know-how-ului. Dar în practică, informația confidențială s-a bucurat și se bucură încă de o protecție adesea exagerată. Pe de altă parte, recunoașterea valorii know-how-ului este demonstrată de faptul că acesta a făcut obiectul unor contracte de licență, iar în România a existat chiar o întreprindere cu obiect de activitate și în acest domeniu. (ROMCONSULT).

Know-how-ul, potrivit art.1 lit. d din Ordonanța nr.52/1997, este reprezentat de „ansamblul formulelor, definițiilor tehnice, documentelor, desenelor și modelelor, rețelelor procedeelor și al altor documente analoage, care servesc la fabricarea și comercializarea unui produs”.

Know-how-ul este o totalitate de cunoștințe tehnice practice nebrevetate, care se întemeiază (bazează) pe experiența francizorului, precum și pe verificările practice ale acestuia și care sunt secrete, esențiale și identificabile (Definiția formulată de Comisia Uniunii Europene).

În contextul acestei definiții, atributele de secret, esențial și identificabil vor trebui interpretate după cum urmează:

SECRET înseamnă că substanța, structura sau punctul de vedere al părților componente, know-how-ul nu este în general cunoscut sau nu este accesibil. În asemenea condiții, francizorul își rezervă dreptul contractual ca acest know-how să fie păstrat în secret față de terțe persoane.

ESENȚIAL înseamnă ansamblul de cunoștințe cuprinse în noțiunea de know-how, importante în privința distribuției de mărfuri și de prestări de servicii. Know-how-ul va trebui să fie folositor și eficient pentru beneficiar astfel încât, prin prelucrarea acestuia să se îmbunătățească activitatea de franciză, având consecințe pozitive cu privire la creșterea cifrei de afaceri sau la pătrunderea pe noi piețe de desfacere.

IDENTIFICABILITATEA se referă la modul amănunțit în care trebuie să fie descris know-how-ul, pentru a se putea stabili și controla dacă acesta întrunește aspectele caracteristice ale atributelor de secret și esențial, în sfera afacerilor de franciză.

Descrierea principiilor detaliate ale know-how-ului va trebui să figureze în contractul general de franciză ca parte componentă a pachetului general de franciză.

Know-how-ul trebuie să fie în totalitate consemnat până la detalii într-un document: carte, caiet, ghid etc. și el trebuie în permanență actualizat.

Un know-how neactualizat își pierde orice valoare iar consecința este eșecul afacerii, eșecul rețelei de franciză create. De aceea există un interes comun pentru francizor și beneficiarii săi în ameliorarea know-how-ului. Numai actualizarea permanentă a know-how-ului asigură continuitate în succes, permite modernizarea și sporirea calității produselor și serviciilor oferite, menținerea clientelei.

Ameliorarea know-how-ului este în sarcina francizorului, dar obligația de colaborare pentru reușita partenerului și propriul interes implică o participare a beneficiarului la efortul de actualizare, de îmbogățire a conținutului acestuia.

SECȚIUNEA a II-a

Părțile în contractul de franciză.

Părțile în contractul de franciză sunt francizorul și beneficiarii. Potrivit art.1 din Ordonanța nr.52/1997, părțile în contractul de franciză sunt comercianți, persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar.

Codul deontologic european, prevede, în art.1 că francizorul și francizații sunt independenți și din punct de vedere juridic, formulă la care legiuitorul nostru a renunțat, probabil, datorită raporturilor contractuale și a strânsei legături între francizor și beneficiari.

Într-adevăr, părțile în contractul de franciză sunt dependente una de alta, dar această dependență este și de ordin financiar. Dependența juridică și financiară nu afectează însă identitatea părților.

Francizorul este, în concepția legii noastre:

un comerciant, persoană fizică sau juridică, independent din punct de vedere financiar;

titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate, drepturile trebuind să fie exercitate pe o durată cel puțin egală cu durata contractului de franciză;

cel care conferă dreptul de a exploata sau dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu;

cel care asigură beneficiarului o pregătire inițială pentru exploatarea mărcii înregistrate;

cel care utilizează personal și mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării și inovației, asigurând dezvoltarea și viabilitatea produsului (art.1 lit. c din Ordonanța nr.52/1997)

Condițiile impuse de legiuitorul nostru sunt, cel puțin în parte, greșit formulate. Francizor poate fi un comerciant, persoană fizică sau juridică, titular al unei afaceri și al unor drepturi susceptibile de exploatare în rețele de franciză.

Codurile deontologice, în special cel francez, impun condițiile din care s-a inspirat legiuitorul nostru, dar acelea sunt corect formulate.

Din condiția impusă de legiuitorul nostru ca francizorul să fie titularul unei mărci înregistrate, rezultă următoarele consecințe:

că franciza are ca obiect exclusiv marca înregistrată;

că un comerciant care, potrivit legii țării sale, își apropie o marcă prin prioritate de folosință, nu poate deveni francizor în România;

că mărcile notorii, protejate independent de orice formalitate de înregistrare, nu pot fi valorificate în sistem de franciză.

În realitate, franciza presupune un ansamblu de drepturi de proprietate intelectuală care pot fi valorificate de titularii acestora, comercianții, cum ar fi cele prevăzute în cadrul secțiunii primitoare la obiectul contractului de franciză adică: mărcile, firma, emblema, brevetele de invenții etc. Dacă numai marca ar fi valorificată în această modalitate, ne-am afla în fața unui contract de cesiune și nu în fața unui contract de franciză.

Condiția mărcii înregistrate este greșit formulată și francizorul poate fi titular și al unei mărci apropiate prin prioritate de folosință.

De altfel, în Codul deontologic al Federației Franceze de Franciză condiția care corespunde celui din legea noastră este formulată altfel. Potrivit art.2 din Cod „francizorul este un întreprinzător, independent, persoană fizică sau juridică, titular al drepturilor asupra unor semne … între care se găsește în mod necesar o marcă protejată …”.

Codul francez conține o condiție care nu a fost preluată de legiuitorul nostru și care prevede că francizorul este persoana care „a pus la punct și exploatează cu succes un concept original”.

Beneficiarul este persoana fizică sau juridică, comerciant independent din punct de vedere financiar și selecționat de francizor, care:

și-a exprimat manifestarea de voință de a colabora și de a adera la principiul omogenității rețelei de franciză (art.1 lit. c din Ordonanță nr.52/1997);

se obligă să nu divulge terților know-how-ul comunicat de francizor, atât pe durata contractului cât și ulterior (art.4 alin.3 punctul din Ordonanța nr.52/1997);

face cunoscut, printr-o publicitate adecvată, ce este o persoană independentă din punct de vedere financiar, în raport cu francizorul ori terțe persoane (art.6 alin.2, în fine, din Ordonanța nr.52/1997).

Cred că desemnarea partenerului francizorului ca fiind „beneficiar” este greșită. Beneficiarul este cel care obține un folos, ori prin contractul de franciză ambii parteneri urmăresc obținerea, realizarea unor foloase.

De vreme ce prin Ordonanța nr. 52/1997 și Legea 79/1998 limba română s-a îmbogățit cu cuvintele „franciză” și „francizor”, era mai potrivit să fie consacrat cuvântul derivat și care corespunde cel mai bine pentru partenerul francizorului, acela de francizat.

Părțile, de comun acord, se obligă ca, permanent pe durata colaborării, să respecte următoarele principii:

să acționeze loial și de o manieră echitabilă, în relațiile reciproce, francizorul va notifica, în scris, beneficiarului orice încălcare a obligațiilor contractuale și va acorda un termen rezonabil de remediere (art.7 Ordonanța nr.52/1997);

în orice situație, părțile își vor soluționa litigiile pe cale amiabilă, prin comunicare și negociere directe.

SECȚIUNEA a III-a

Conținutul contractului de franciză.

Conținutul contractului de franciză este stabilit de părți pe baza principiului libertății contractuale, în măsură „să reflecte interesele membrilor rețelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrială sau intelectuală ale francizorului, prin menținerea identității comune și a reputației rețelei de franciză (art.3 Ordonanța nr.52/1997)

Ordonanța nr.52/1997 privind regimul juridic al francizei și Legea nr.79/1998 prin care Ordonanța a fost aprobată, fără a defini contractul de franciză, conțin numeroase dispoziții privind conținutul contractului și principiile pe care acestea trebuie să le respecte.

În lumina art.6 din Ordonanța nr.52/1997 coroborat însă cu punctul 5.3 din Codul deontologic european al francizei (menționăm că în Codul deontologic european al francizei se prevede în plus că în cazul în care părțile contractului de franciză sunt comercianți di țări diferite, având limbi oficiale distincte, textul contractului trebuie tradus în limba oficială a statului beneficiarului) apare necesar includerea în contractul de franciză a unui minim de clauze privind:

obiectul contractului:

drepturile francizorului:

drepturile beneficiarului:

bunurile și/sau serviciile și/sau tehnologiile furnizate beneficiarului;

obligațiile francizorului;

obligațiile beneficiarului;

condițiile financiare pentru beneficiar;

durata contractului;

condițiile de reînnoire a contractului dacă va fi cazul;

condițiile în care vor putea să opereze cesiunea/transferul drepturilor decurgând din contract și condițiile de precauțiune ale francizorului;

condițiile de utilizare, de către beneficiar, a însemnelor distinctive ale francizorului: firma, emblema, marca, marca de fabrică sau de comerț, sigla etc.;

dreptul francizorului de a dezvolta obiectul francizei;

rezilierea contractului;

recuperarea, de către francizor, a oricărui element corporal sau necorporal care-i aparține, în caz de încetare a contractului înainte de termenul de scadență prevăzut.

În doctrină, clauzele contractului de franciză au fost sistematizate în: clauze generale și clauze specifice care, la rândul lor, includ: clauze privind utilizarea mărcii; clauze privind regimul aprovizionărilor și furnizărilor și clauze de marketing sau de promovare a vânzărilor.

Un element important în calificarea convenției părților ca fiind un contract de franciză în reprezintă transmiterea know-how-ului.

Potrivit art. 4 și 5 al.1 din Ordonanța nr.52/1997, contractul de franciză:

trebuie să reflecte interesele membrilor rețelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrială sau intelectuală ale francizorului, prin menținerea identității comune și a reputației rețelei de franciză;

trebuie să definească, fără ambiguitate, obligațiile și responsabilitățile fiecărei părți, precum și orice alte clauze ale colaborării.

Potrivit art.7 din Ordonanța nr.52/1997, contractul de franciză respectă următoarele principii:

termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investițiilor specifice francizei;

francizorul va înștiința pe beneficiar, cu un preaviz suficient de mare, asupra intenției de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contract;

în cadrul clauzelor de reziliere se vor stabili în mod clar circumstanțele care pot să determine o reziliere fără preaviz;

condițiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract vor fi cu claritate precizate în special condițiile de desemnare a unui succesor;

dreptul de preemțiune va fi prevăzut, dacă interesul menținerii sau dezvoltării rețelei de franciză necesită recunoașterea acestui drept;

clauzele de neconcurență vor fi cuprinse în contract pentru protejarea know-how-ului;

obligațiile financiare ale beneficiarului vor fi cu claritate precizate și vor fi determinate astfel încât să favorizeze atingerea obiectivelor comune.

Prin contractul de franciză, francizorul controlează respectarea tuturor elementelor constitutive ale imaginii mărcii.

Marca francizorului simbol al identității și al renumelui rețelei de franciză, constituie garanția calității produsului / serviciului / tehnologiei furnizate consumatorului. Această garanție este asigurată prin transmiterea și prin controlul respectării know-how-ului, furnizarea unei game omogene de produse și/sau servicii și/sau tehnologii. Dreptul care se transferă obligă beneficiarul la plata unei redevențe și îl autorizează să utilizeze marca produselor și/sau semnelor și/sau tehnologiilor, know-how-ul ori o altă experiență deosebită de franciză, precum și orice alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, după caz, susținut permanent de asistența comercială și/sau tehnică a francizorului, pe toată durata de valabilitate a contractului de franciză.

CAPITOLUL IV

ÎNCHEIEREA, EXECUTAREA ȘI ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ. CONSTITUIREA REȚELEI DE FRANCIZĂ

SECȚIUNEA I

Încheierea contractului de franciză.

§ 1. Selecționarea beneficiarilor.

Logica impune ca primă operație pentru încheierea unui contract de franciză recrutarea și selecția beneficiarilor, deși legea noastră se referă la acest lucru abia în art.7 (Ordonanța nr.52/1997). Potrivit art.7 „francizorul selecționează beneficiarul care face dovada competențelor solicitate, respectiv: calității manageriale și capacitate financiară pentru exploatarea afacerii”. Abia după selecționarea acestuia de către francizor se naște pentru acesta din urmă obligația precontractuală de informare iar pentru candidatul selecționat obligația de confidențialitate. Dacă lucrurile nu s-ar desfășura în această ordine ar însemna că inițiatorul unei rețele de franciză ar fi constrâns să-și divulge informații pe care chiar și candidații selecționați sunt obligați să le păstreze.

Potrivit art.13 din Ordonanța nr.52/1997, publicitatea pentru selecționarea beneficiarilor trebuie să fie lipsită de ambiguitate și să nu conțină informații eronate.

Documentele publicitare, cele care reprezintă rezultatele financiare previzionate ale unui beneficiar, vor trebui să fie obiective și verificabile. (art.14 din Ordonanța nr.52/1997, ce reproduce textul pct.3.2. al Codului deontologic european al francizei).

Francizorul selecționează în urma unei anchete minuțioase, fac dovada calităților solicitate: competență profesională, calități personale, capacitate financiară pentru exploatarea afacerii etc.

Faza precontractuală are ca scop să permită fiecărei părți să-și confirme decizia de a colabora (art.2 alin.1 din Ordonanța nr.52/1997)

§ 2. Obligația precontractuală de informare.

Obligația precontractuală de informare este prevăzută atât în actele normative adoptate pentru reglementarea francizei, cât și în codurile deontologice.

Pentru a permite viitorului beneficiar să participe, în deplină cunoștință de cauză, la executarea contractului, francizorul se obligă să-i comunice acestuia informații privind:

experiența dobândită și transferabilă;

condițiile financiare ale contractului, respectiv redevența inițială sau taxa de intrare în rețea, redevențele periodice, redevențele din publicitate, determinarea tarifelor privind prestările de servicii și tarifele privind produsele și/sau serviciile și/sau tehnologiile, în cazul clauzei obligațiilor contractuale de cumpărare;

elementele care permit beneficiarului să determine rezultatul previzionat și să-și întocmească planul financiar;

obiectivele și aria exclusivității acordate;

durata contractului, condițiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.

Lista nu este exhaustivă, putând fi completată, după caz, și cu alte informații. Francizorul este obligat să răspundă cât mai complet posibil informațiilor solicitate suplimentar de beneficiar.

§ 3. Obligația de confidențialitate și contractul de exclusivitate.

Prin contractul de franciză se transmite beneficiarului și know-how-ul (savoire-faire-ul), adică ansamblul de soluții și/sau cunoștințe noi, aplicabile industrial, nebrevetate, transmisibile și având, în principiu, caracter secret.

Know-how-ul „ nu beneficiază de protecție prin intermediul unui drept subiectiv de proprietate industrială (drept de exploatare exclusivă). Deținătorul său va trebui să recurgă la o apărare de fapt, amenajându-și apărarea și păstrarea secretului cunoștințelor sale. Desigur, o asemenea apărare este mult mai puțin sigură decât cea conferită de un brevet sau alt titlu de proprietate industrială. Transmițătorul know-how-ului (inclusiv în cadrul contractului de franchising) are la dispoziție posibilitatea stabilirii unor clauze contractuale prin care se instituie obligația beneficiarului de a păstra secretul cunoștințelor transmise, iar în ipoteza încălcării acestor clauze, transmițătorul va avea la dispoziție acțiunea contractuală pentru plata de despăgubiri care să acopere prejudiciul cauzat (cu condiția dovedirii acestuia și a cuantumului său).

De regulă, know-how-ul se transmite prin contractul de franciză sau un document separat, în care vor fi prevăzute și obligațiile de nedivulgare ale beneficiarului. Dar în cursul negocierilor, fancizorul poate fi pus în situația de a-și dezvălui conținutul know-how-ului, deși, pentru a-i conserva valoarea, el ar trebui să rămână secret până la încheierea contractului.

Codul francez, în art.2, reglementează contractul de rezervare. Legea noastră reglementează contractul de exclusivitate similar contractului de rezervare din codul francez.

Dacă francizorul propune semnarea unui contract de exclusivitate, părțile vor respecta următoarele reguli, stabilite prin art.9 din Ordonanța nr.52/1997:

dacă este încasată, o taxă de intrare în rețeaua de franciză, la semnarea contractului de franciză, suma privind drepturile de exclusivitate, prevăzută în contract, este proporțională cu taxa de intrare și se adaugă acesteia;

în lipsa taxe de intrare, modalitățile de rambursare a taxe de exclusivitate sunt precizate în cazul rezilierii contractului de franciză;

taxa de exclusivitate poate fi destinată pentru a acoperi o parte a cheltuielilor necesare implementării francizei și/sau pentru know-how-ul transmis;

contractul de exclusivitate în funcție de caracteristicile proprii fiecărei francize.

Francizorul poate impune o clauză de nonconcurență și de confidențialitate, pentru a împiedica înstrăinarea know-how-ului transmis pe durata contractului de exclusivitate (art.10 din Ordonanța nr.52/1997).

Contractul de exclusivitate nu este deci o promisiune pentru contractul de franciză, ci mai curând o convenție impunând obligații de conduită loială în perioada de negocieri.

În schimbul unei taxe de rezervare (exclusivitate) care fie se impută asupra taxei de intrare, dacă se încheie contractul fie se reține în parte pentru acoperirea cheltuielilor francizorilor, fie se restituie total sau parțial, francizorul se obligă să nu trateze cu alt candidat, iar candidatul este îndreptățit să primească contractul în forma definitivă ori clauzele esențiale, în special cele financiare, ale acestuia și își asumă obligația de a nu divulga sau folosi savoir-faire-ul în folos propriu.

Reglementările prevăzute în articolele 9 și 10 din Ordonanța nr.52/1997 le regăsim și în textul 2 alin 2 din Codul deontologic al Federației franceze de franciză.

Legea noastră a preluat, în parte, dispozițiile art.2 din Codul francez în care reglementează contractul de exclusivitate.

Dacă exclusivitatea privește contractul de rezervare prevăzut de Codul francez, atunci locul dispozițiilor cuprinse în art.9 și 10 ar fi fost în continuarea articolului 3 și sub denumirea de contract de rezervare și confidențialitate, chiar dacă rezervarea asigură candidatului o exclusivitate limitată la negociere până la încheierea contractului sau până la eșecul negocierilor.

SECȚIUNEA a II-a

Executarea contractului de franciză.

Contractul de franciză presupune o colaborare strânsă și continuă a părților, principiul fiind unanim subliniat în literatura juridică . în codul deontologic european se subliniază, în art.1, ideea colaborării strânse și continue, formulă preluată și în art.1 din Ordonanța nr.52/1997. dar legea nr.79/1998 a eliminat cuvântul „strânsă”, iar în ceea ce privește independența părților a limitat-o, la una de ordin financiar.

În termenii legii noastre, deși părțile nu sunt independente din punct de vedere juridic, deși au interese comune, deși există obligația de informare și pregătire și un întins drept de control, s-a preferat eliminarea ideii de colaborare strânsă, formulă acceptată de Codul european și care exprimă o realitate în executarea contractelor de franciză.

Obligația de colaborare se întinde pe toată durata contractului și subzistă chiar în lipsa unei clauze contractuale, ea trebuind să fie considerată obișnuită pentru acest tip de contracte, deci subînțeleasă (art.981 și art.970 alin.2 Cod Civil).

Legea noastră nu și-a însușit nici trimiterile la obligația părților de „a acționa echitabil în relațiile mutuale” și la buna-credință în îndeplinirea obligațiilor, considerându-le, presupunem, subînțelese.

Obligația de colaborare pentru reușita parterului este o obligație comună pentru francizor și beneficiar. Vom arăta în cele ce urmează obligațiile specifice părților dintr-un contract de franciză. Ele variază de la un contract la altul, dar sunt câteva esențiale, în lipsa acestora convenția neputând fi calificată ca acord de franciză.

După cum s-a arătat în literatura de specialitate, în temeiul contractului de franchising, francizorul își asumă următoarele obligații mai importante:

să acorde partenerului asistență în domeniile pregătirii profesionale, instalării, conducerii etc;

să asigure promovarea produsului sau serviciului (obiect al contractului); scutindu-l pe beneficiar de cheltuielile de publicitate;

să stabilească sortimentul mărfurilor sau serviciilor;

să asigure aprovizionarea ritmică, constituirea stocurilor, completarea colecțiilor și modelelor.

Conform art.5 alin.2 don Ordonanța nr.52/1997, francizorul trebuie să îndeplinească și următoarele cerințe:

să dețină și să exploateze o activitate comercială, pe o anumită perioadă, anterior lansării rețelei de franciză;

să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală și/sau industrială;

să asigure beneficiarilor săi o pregătire inițială, precum și asistența comercială și/sau tehnică permanentă pe toată durata existenței drepturilor contractuale.

De asemenea francizorului îi revine obligația legală de a veghea la păstrarea identității și reputației rețelei de franciză, în calitatea sa de inițiator și garant al acestei rețele.

Obligațiile esențiale ale beneficiarului sunt:

respectarea normelor impuse de francizor;

păstrarea secretului know-how-ului;

plata taxelor și redevențelor (obligații financiare);

aprovizionarea exclusivă;

nonconcurența;

realizarea cifrei minime de afaceri;

publicitatea.

§ 1. Obligațiile francizorului.

a).Transmiterea know-how-ului.

Pentru a ne afla în prezența unui contract de franciză, transmiterea know-how-ului este o condiție de bază. În privința know-how-ului, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să aparțină francizorului;

să reprezinte un ansamblu de cunoștințe noi, aplicabile industrial, nebrevetate, verificate, nedezvăluite public, probate de francizor în întreprinderea proprie și constituind rețeta pentru reușita afacerii;

să fie transmisibil și să fie transmis beneficiarului.

Informațiile care constituie know-how-ul sunt adunate și transmise, de regulă, într-un document separat (manual, carnet de instrucțiuni, ghid de operațiuni, caiet tehnic etc.)

Transmiterea know-how-ului este o obligație de a face în sarcina francizorului, dar nu se limitează la simpla trimitere a documentului. Ea presupune acordarea unei asistențe care să-i permită cu adevărat beneficiarului însușirea know-how-ului.

Regulamentul 4087/1988 subliniază importanța transmiterii know-how-ului ca element care permite a se distinge contractul de franciză de alte convenții cum sunt cele de licență a mărfii sau concesiunea de vânzare. Dar transmiterea know-how-ului nu are importanță egală în toate contractele de franciză.

Când rețeaua de franciză se întemeiază pe notorietatea unei mărci ori tehnicile de vânzare, ori în cazul francizelor industriale, pe o invenție, apropierea know-how-ului de către beneficiar nu va fi elementul primordial al francizei.

Franciza industrială (de producție) este o operațiune complexă prin care beneficiarul – societate comercială de producție – fabrică el însuși, respectând indicațiile francizorului, anumite produse industriale, pe care le vinde apoi sub marca francizorului.

b)Transmiterea dreptului de utilizare a semnelor distinctive ale francizorului.

Pentru atragerea clientului beneficiarul trebuie autorizat să utilizeze elemente ale fondului de comerț ce aparțin francizorului cum sunt: firma, emblema sau marca, legea noastră subliniind în mod deosebit transmiterea dreptului de folosire a mărcii înregistrate.

Dreptul de a utiliza semnele distinctive ale francizorului nu înseamnă transferul acestor semne în fondul de comerț al beneficiarului. Utilizarea acestor semne distinctive de către beneficiar este supusă unei duble limitări:

pe de o parte, ele nu pot fi utilizate, în alte scopuri decât cele prevăzute în contract;

pe de altă parte, beneficiarul nu poate aduce acestor semne nici o modificare. Francizorului trebuie însă să i se recunoască dreptul de a aduce modificări semnelor distinctive pentru o mai bună adaptare la evoluția pieței.

Se evidențiază și sub acest aspect nevoia sublinierii independenței juridice a părților, pentru că numai atunci dacă există o astfel de independență francizorul își poate conserva drepturile sale de proprietate intelectuală. În lipsa unei astfel de interdependențe aceste drepturi ar putea fi gajate ori chiar urmărite de creditorii beneficiarului.

c)Asistența tehnică și/sau comercială.

Simpla remitere a know-how-ului, tehnologiei sau brevetului de invenție nu este suficientă pentru a asigura beneficiarului folosința acestora. De aceea, Codul european asociază obligației de transmitere a drepturilor și pe cea de acordare a asistenței tehnice sau comerciale și de pregătire care revin francizorului.

Legea noastră în art.5, prevede de asemenea că francizorul trebuie să asigure beneficiarilor săi o pregătire inițială, precum și asistența comercială și/sau tehnică permanentă, pe toată durata existenței drepturilor contractuale.

În cadrul colaborării, pregătirea inițială și asistența comercială și/sau tehnică reprezintă o formă de ajutor pe care francizorul trebuie să îl dea pentru reușita beneficiarului.

Neîndeplinirea obligației de pregătire și asistență poate avea ca efect prejudicierea consumatorilor. Va răspunde în acest caz francizorul? Va opera o răspundere solidară a francizorului și beneficiarului? Răspunsul diferă după cum vom considera că francizorul și beneficiarul sunt sau nu independenți juridic.

Problema naște o altă întrebare. Nefiind prevăzute sancțiuni în legea noastră, cum trebuie să considerăm dispozițiile acesteia? În cazul în care pregătirea inițială și asistența sunt clauze care se subînțeleg în contractul de franciză, lipsa lor nu constituie o problemă în aprecierea culpei. Din art.6 al legii noastre care reglementează cuprinsul contractului nu rezultă expres că o clauză de pregătire inițială și asistență este obligatorie.

d)Obligația de aprovizionare.

Așa cum prevede și literatura de specialitate una dintre obligațiile francizorului este să asigure aprovizionarea ritmică, constituirea stocurilor, completarea colecțiilor și modelelor.

Dacă în temeiul convenției beneficiarul vinde produse pe care trebuie să le procure de la francizor, acesta din urmă trebuie să livreze primului produsele care sunt comandate. Francizorul se va afla în acest caz în poziția unui vânzător și își va asuma responsabilitățile. Dacă francizorul este un fabricant, el se va expune responsabilităților derivând din această calitate pentru fapta lucrului sau pentru obligațiile de garanție proprii producătorului.

Dacă francizorul și-a asumat obligația de livrare a tuturor produselor comandate de beneficiar, trebuie stabilite și împrejurările în care francizorul poate fi dispensat de executarea acestei obligații. dar facultatea de a nu accepta anumite comenzi ale beneficiarului nu poate fi exercitată decât în limitele bunei-credințe.

e)Exclusivitatea teritorială.

Prin folosirea unor firme, embleme, mărci, beneficiarul dispune de o clientelă preconstituită, dar instalarea în apropierea unui alt beneficiar va duce la pierderea parțială a acestuia. De aceea, contractul de franciză trebuie să conțină clauze privind exclusivitatea teritorială în favoarea beneficiarului.

Exclusivitatea teritorială sau menținerea limitelor acesteia sunt condiționate de cifra minimă de afaceri, numărul consumatorilor și perspectiva creșterii acestora. Dar chiar și în lipsa unei clauze de exclusivitate teritorială buna-credință interzice francizorilor să acorde o nouă franciză în zona ocupată de franciza existentă. O astfel de obligație poate f i considerată ca existând în temeiul obligației de colaborare loială pentru reușita partenerului.

f).Publicitatea.

semnele distinctive au o putere de atracție cu atât mai mare cu cât sunt mai cunoscute. De aceea, o publicitate adecvată va contribui la creșterea imaginii și a renumelui semnelor distinctive folosite și a rețelei de franciză. Operatorii de afacere în sistem de franciză consideră chiar că „motorul francizei” este publicitatea și semnalează într-un documentar difuzat la Salonul european al francizei în Martie 1977 la Paris, că cele șase rețele de franciză cele mai performante astăzi în America sunt aceleași rețele care au investit cel mai mult în publicitate.

În principiu, publicitatea se realizează, atât pe plan național, cât și pe plan local, de către francizor, care este titularul drepturilor exclusive asupra semnelor distinctive folosite în rețeaua de franciză, dar o participare financiară din partea beneficiarilor nu numai că nu poate fi exclusă, ea este și necesară. Mai mult, aceștia pot, ei înșiși, realiza o campanie publicitară pe plan local.

§ 2. Obligațiile beneficiarului.

Eficacitatea rețelei de franciză depinde în mod special de modul în care beneficiarii se prezintă consumatorilor. Dacă înfățișarea exterioară este uniformă, franciza va fi identificată și semnele distinctive își vor exercita din plin puterea de atragere a populației.

Un astfel de rezultat presupune, mai întâi, că francizorul și-a stabilit și definit concepția nu doar în ansamblu, ci până la detalii: alegerea localurilor, forma acestora, amenajarea interioară și exterioară, lista produselor și serviciilor oferite, prezentarea generală a mărfurilor și ambalajelor, ținuta vestimentară a personalului și rolul fiecăruia, modul de realizare a publicității.

Dar aceste obiective nu pot fi atinse decât dacă francizorul impune aceste reguli partenerilor săi și interzice orice deviere care pune în pericol uniformitatea rețelei.

Regulamentul comunitar la unele categorii de franciză consacră respectarea normelor francizorului ca făcând parte integrantă din sistemul de franciză. În acest scop beneficiarul trebuie să asigure transparența organizării sale față de francizor și să se supună controlului acestuia.

Legea noastră definește beneficiarul ca o persoană care „care aderă la principiul omogenității rețelei de franciză, așa cum este ea definită de francizori” și instituie în mod expres pentru acesta obligația de a acționa pentru „menținerea identității comune și a reputației” rețelei de franciză.

a)Păstrarea secretului know-how-ului.

Transmiterea know-how-ului care aparțin francizorului este de esența contractului de franciză. Acesta acordă, de altfel, beneficiarului dreptul de a-l folosi în limitele convenite prin contract, nu și pe acela de a-l divulga ori de a-l folosi la încetarea contractului.

Valoarea comercială a know-how-ului, este dată de faptul că nu este cunoscut publicului, iar legea română instituie know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toată durata contractului de franciză cât și ulterior.

b).Plata taxelor și redevențelor.

Beneficiarul datorează, în schimbul serviciilor și drepturilor de folosință transmise de francizor:

taxa de intrare („entry fee” sau „front money”). Această sumă exigibilă de regulă la încheierea contractului sau la un termen stabilit perin contract, remunerează transmiterea know-how-ului și asistența la demararea francizei;

redevențele („royalties” sau „continuing franchisee fee”) reprezentând remunerarea pentru formarea și asistența continuă asigurată pe durata contractului și pentru dreptul de folosire a altor semne distinctive ale acestuia. Redevența este un corolar al colaborării partenerilor în contractul de franciză, considerată în dreptul european ca inerentă formulei și care nu se regăsește în alte sisteme de distribuție, cum este, de exemplu, concesiunea de vânzare. Legea noastră se referă la obligațiile financiare în articolele 6 și 7, fără a le detalia, și în art.3 care reglementează obligația precontractuală de informare, obligând pe francizor să furnizeze candidatului informații cu privire la „condițiile financiare ale contractului, respectiv redevența inițială sau taxa de intrare în rețea, redevențele periodice, redevențele din publicitate, determinarea tarifelor privind prestările de servicii și tarifele privind produsele, serviciile și tehnologiile în cadrul clauzei obligațiilor contractuale de cumpărare”.

De asemenea în art.7 din Ordonanța nr.52/1997 se prevede că „dreptul care se transferă obligă beneficiarul la plata unei redevențe și îl autorizează să utilizeze marca produselor și/sau serviciilor și/sau tehnologiilor, know-how-ul ori de câte ori o altă experiență deosebită de franciză, precum și orice alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, după caz, susținut permanent de asistența comercială și/sau tehnică a francizorului, pe toată durata de valabilitate a contractului de franciză”.

c).Aprovizionarea exclusivă.

Contractul impune adesea beneficiarului obligația de a se aproviziona exclusiv de la francizor sau de la vânzătorii agreați de acesta. Legea noastră nu conține o dispoziție expresă în acest sens.

Regulamentul 4087/88 al Comisiei Europene, admite că unele clauze de aprovizionare exclusivă pot fi impuse beneficiarului. În măsura în care această clauză este necesară pentru apărarea drepturilor de proprietate industrială sau intelectuală ale francizorului sau menținerii identității comune sau reputației rețelei de franciză. Aceste clauze sunt enunțate în Regulament astfel:

beneficiarul (francizorul) trebuie „să vândă sau să folosească în cursul prestării serviciilor, în exclusivitate, produse care să satisfacă cerințele minime de calitate prevăzute de cedentul de franciză (francizor)”;

beneficiarul (francizatul) trebuie „să vândă sau să folosească, în cursul pregătirii serviciilor, bunuri care sunt fabricate numai de către cedentul de franciză (francizor( sau de către terțe părți agreate de către acesta, în cazul în care acest lucru este impracticabil datorită naturii bunurilor care fac obiectul francizei, să aplice cerințele de calitate corespunzătoare”.

d).Obligația de nonconcurență.

Lupta cu mijloace economice pentru acapararea pieței, desfășurarea unor produse, pentru clientelă ori pentru obținerea unor câștiguri cât mai mari, trebuie să se desfășoare cu respectarea uzanțelor cinstite. Concurența constituie mijlocul prin care, într-o economie dominată de libertatea comerțului și industriei, comercianții mediocrii sunt eliminați. Concurența obligă pe producători să-și înnoiască și să-și îmbunătățească produsele și serviciile, să vândă mai puțin și să ofere servicii mai eficace.

Acordurile de franciză interesează, în special, legislația din domeniul concurenței comerciale, legislația antimonopol și, în mai mică măsură, cea din domeniul concurenței neloiale.

Principalele probleme din materia concurenței neloiale apar în legătură cu folosirea fără drept a însemnelor de atragere a clientelei (firma, emblema), altele decât cele care beneficiază de o protecție specială, aspecte care au fost tratate la partea dedicată transmiterii semnelor distinctive.

Legislația antimonopol din România are la bază Legea concurenței nr.21/1996 – legea antimonopol – care interesează în egală măsură atât contractele naționale de franciză cât și contractele internaționale de franciză.

Componența juridică a concurenței presupune că, pentru a fi efectivă, schimbările în structura pieței nu trebuie să cunoască piedici artificiale, ca agenții economici să fie lideri în acțiunile și opțiunile lor. Aceste exigențe implică fixarea regulilor, definirea limitelor a ceea ce este permis, presupune ca întreprinderile să fie protejate contra oricărei împiedicări a exercitării normale a activității. Pe aceste considerente se întemeiază sancționarea practicilor monopoliste și a acordurilor anticoncurențiale.

Contractul de franciză are față de terți efecte anticoncurențiale. Curtea de Justiție a Comunităților Europene, sesizată cu această problemă, a decis că contractul de franciză nu este incompatibil cu Tratatul de la Roma – care interzice practicile anticoncurențiale – dar că nici nu trebuie să conducă la împărțirea pieței între membrii rețelei de franciză.

Raporturi de concurență trebuie să existe în concurenți care își dispută aceeași piață. Între părți animate de voința de a colabora pentru interese comune nu poate exista concurență, mai ales atunci când, în atingerea obiectivelor părțile sunt legate prin contract. Cu atât mai mult se justifică clauzele de neconcurență în contractele de franciză prin care beneficiarul dobândește dreptul de a folosi semnele distinctive ale unui agent care, în lipsa convenției, își era rival.

Contractele de franciză conțin, de aceea, clauze de nonconcurență, obligație impusă beneficiarului atât în raport cu francizorul, cât și cu ceilalți membrii ai rețelei de franciză.

Clauzele de nonconcurență, în raporturile de franciză, sunt considerate licite mai ales când ele sunt limitate în timp, în spațiu și cu privire la obiect.

Jurisprudența, admițând validitatea unor convenții (cum sunt contractele de adeziune și contractele de exclusivitate, categorie în care intră și contractele de franciză), în temeiul principiului libertății contractuale, a adus acestora, în numele principiului libertății comerțului, un dublu corectiv. Astfel s-a considerat pe de-o parte, că prin asemenea contracte nici una dintre părți nu poate să fie complet lipsită de libertatea sa economică, iar pe de altă parte, aceste contracte nu pot să aducă atingere prin eliminarea liberei concurențe, intereselor colectivității de a fi aprovizionată în condiții normale.

Ordonanța nr.52/1997 restrânge clauzele de nonconcurență la protejarea Know-how-ului. Astfel potrivit art. 7 „clauzele de nonconcurență vor fi cuprinse în contract pentru protejarea know-how-ului” iar în art. 5 alin. 3 lit. C este mai cuprinzător. Potrivit acestui text, beneficiarul (francizatul) atâta timp cât acestea sunt necesare apărării drepturilor de proprietate industrială și intelectuală ale cedentului de franciză (francizor) sau menținerii identității comune reputației rețelei de franciză, trebuie să nu se angajeze, direct sau indirect, în orice afacere similară într-o zonă în care ar face concurență unui membru al rețelei francizate, inclusiv cedentului de franciză (francizor); beneficiarul (francizat) poate avea această obligație și după terminarea contractului, pentru o perioadă rezonabilă de timp care nu va depăși un an pentru teritoriul pe care a exploatat franciza.

e).Realizarea cifrei minime de afaceri.

Adesea francizorii impun beneficiarilor realizarea unei cifre de afaceri minime. Clauza are menirea să asigure francizorului un venit minim cert, atunci când redevența datorată de beneficiar se stabilește proporțional cu cifra de afaceri. Caracterul acestei obligații este exclusivitatea teritorială pe care francizorul o acordă beneficiarului.

Realizarea cifrei de afaceri minime poate avea valoarea unei condiții rezolutorii sau poate permite beneficiarului exercitarea dreptului de reziliere anticipată a contractului.

f).Publicitatea.

În măsura în care este necesar pentru protejarea drepturilor de proprietate intelectuală ale francizorului sau pentru menținerea identității comune și a reputației rețelei de franciză, prin contract se poate impune beneficiarilor obligația de a realiza ei înșiși publicitate, obținând în prealabil acordul francizorului asupra conținutului acestuia.

Contractele de franciză cuprind clauze prin care beneficiarii își asumă răspunderea față de terți – în relațiile de afaceri cu aceștia – pentru neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate.

Rațiunea rezidă în împrejurarea că beneficiarul este comerciant independent nefiind prepusul francizorului.

Spre a se evita orice confuzie, în acest sens, beneficiarul printr-o publicitate adecvată (de pildă, prin intermediul unui logo ori a unei sigle etc.) va face cunoscut că este independent din punct de vedere financiar, în raport cu francizorul sau cu alte persoane.

Legea noastră evidențiază acest lucru în art.17 alin.2 din Ordonanța nr. 52/1997 în care se prevede că „francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o persoană independentă din punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane”.

Potrivit art. 15 din aceeași Ordonanță „documentele publicitare care prezintă rezultatele financiare previzionate ale unui beneficiar vor trebui să fie obiective și verificabile. Este însă evident că legea nu limitează publicitatea exclusiv la relevarea independenței financiare a beneficiarului, că publicitatea și obiectivele generale și speciale ale acesteia.

SECȚIUNEA a III-a

Încetarea contractului de franciză.

Se poate vorbi, în ceea ce privește contractul de franciză, nu de cauze speciale de încetare, ci doar de particularități ale acestora în materia francizei. Legea noastră nu reglementează în mod special încetarea contractului de franciză, dar conține unele dispoziții care privesc încetarea contractului și efectele încetării.

§ 1. Încetarea existenței uneia din părți.

Contractul de franciză, având caracter intuitu-persoane, încetarea existenței uneia din părți are ca efect încetarea convenției. Francizorul sau beneficiarul își încetează existența prin deces, dacă sunt persoane fizice. Dar același efect trebuie să-l aibă și incapabilitatea care lovește pe una din părțile contractante, fără deosebire de cauzele acesteia (rezultat al unei incompatibilități profesionale, care interzice părților exercitarea activității de comerț, rezultat al unei condamnări sau puneri sub interdicție).

În cazul contractanților persoane juridice, încetarea existenței poate fi rezultatul expirării duratei pentru care s-a constituit, al lichidării convenționale sau judiciare, al falimentului.

Potrivit art.7 din Ordonanța de Guvern nr. 52/1997, contractul de franciză trebuie să suprindă și condițiile de desemnare a unui succesor. Rezultă că atunci când transmiterea drepturilor (implicit și a obligațiilor) este posibilă, condițiile cesiunii, în special de desemnare a unui succesor, trebuie prevăzute în contract. În lipsa unei clauze contractuale exprese față de caracterul intuitu-personae al contractului de franciză, încetarea unuia dintre părți are ca efect încetarea convenției.

§ 2. Expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de franciză.

În general, contractul de franciză se încheie pe o durată determinată în funcție de specificul obligațiilor contractuale ale fiecărui contract în parte. La expirarea duratei pentru care a fost încheiat, părțile nu sunt obligate la reînnoirea acestuia.

Expirarea duratei pentru care contractul a fost încheiat are în mod normal ca efect încetarea acestuia. În materie de franciză, legiuitorul nostru a adoptat o soluție discutabilă.

Astfel potrivit art.6 din Ordonanța de Guvern nr.52/1997, contractul de franciză trebuie să cuprindă și durata acestuia, și condițiile de modificare, prelungire și reziliere. Termenul va fi fixat, potrivit art.7, astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investițiilor specifice francizei. Dar tot în art.7 se prevede că francizorul va înștiința pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenției de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contract.

Soluția este cuprinsă în art.7, care prevede „principiile” pe care trebuie să le respecte contractul de franciză. Intrepretând textele enunțate în articolele 6 și 7, se ajunge la concluzia că un contract de franciză încheiat pe durata determinată nu încetează la ajungerea la termen decât dacă francizorul înștiințează pe beneficiar asupra intenției de a nu reînnoi contractul. Mai mult chiar, înștiințarea trebuie făcută „cu un preaviz suficient de mare”.

Cu alte cuvinte, un contract de franciză ajuns la termen este considerat prelungit de drept dacă francizorul nu și-a exprimat opunerea, într-un termen sufiicient de mare.

§ 3. Anularea contractului de franciză.

Contractul de franciză poate fi anulat în condițiile dreptului comun.

Față de complexitatea acestui tip de convenții credem că probleme deosebite se pot ridica în ceea ce privește vicierea consimțământului prin eroare asupra naturii actului ce se încheie, eroarea, viciul de consimțământ și dolul.

Complexitatea contractului și problemele pe care le ridică formarea consimțământului sunt argumentele reglementării fazei precontractuale pentru contractele de franciză și a dispoziției cuprinse în art. 14 din Ordonanța de Guvern nr. 52/1997 potrivit căreia „publicitatea pentru selecționarea beneficiarilor trebuie să fie lipsită de ambiguitate și să nu conțină informații eronate.

§ 4. Rezilierea contractului de franciză.

Condiția rezolutorie, ca în orice alt contract sinalagmatic, este subînțeleasă și în contractul de franciză. Legea noastră a prevăzut totuși că acest contract trebuie să cuprindă și condițiile de reziliere și că „în cadrul clauzelor de reziliere se vor stabili în mod clar circumstanțele care pot să determine o reziliere făsă preaviz.

Dispoziția cuprinsă în art. 8 din Ordonanța de Guvern nr. 52/1997, anihilează practic efectele clauzelor rezolutorii stabilite de părți, atunci când prevede că „francizorul va notifica în scris beneficiarului orice încălcare a obligațiilor contractuale și îi va acorda un termen rezonabil de remediere”.

Rezoluțiunea și rezilierea sunt sancțiuni care intervin în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor izvorâte din contracte sinalagmatice, iar pactele comisorii în special cele de gradele II, III și IV, au menirea de a simplifica procedura desființării contractelor în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor. Ori legea noastră, obligând francizorul să notifice pe beneficiar șă să-i acorde un termen rezonabil de remediere, complică procedura desființării contractelor de franciză, face ineficiente pactele comisorii în această materie și încurajează pe beneficiarul nediligent. În același timp, în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către francizor, pentru beneficiar nu există obligația notificării și acordării unui termen rezonabil. O astfel de reglementare pune părțile în contractul de franciză pe poziții inegale și nu ține seama de faptul că rezilierea, legată de o neexecutare culpabilă, se fundamentează pe reciprocitatea și interdependența obligațiilor născute din contractul bilateral.

§ 5. Efectele încetării contractului de franciză.

Restituirea și reparațiile sunt efectele desființării și care prezintă importanță și particularități în cazul contractului de franciză.

Atunci când contractul de franciză încetează, drepturile incorporale transmise spre folosință beneficiarului vor fi restituite francizorului. Beneficiarul nu va mai putea folosi nici marca, nici alte semne distinctive și nu va mai putea uza de know-how-ul transmis.

De la data încetării contractului se vor produce efectele clauzelor de nonconcurență convenite de părți. Reamintim că legea noastră limitează clauzele de nonconcurență doar la protejarea know-how-ului și nu conține un termen, asemănător celui din Regulamentul 4087/88.

Dar pentru ca astfel de clauze să fie validate în justiție este necesar ca ele să fie eliminate din timp, în obiect și conținut.

Problema prezintă o importanță specială în cazul stocurilor. Soluția restituirii contra cost a produselor în stoc la încetarea contractului către francizor se justifică în unitatea economică formată de francizor și beneficiar în temeiul contractului de franciză.

Soluția nerestituirii produselor în stoc se întemeiază pe argumente de ordin exclusiv juridic: beneficiarul a cumpărat fără condiții produsele rămase în stoc și pe riscul său. Soluția recunoașterii dreptului de a vinde produse rămase în stoc echivalează cu o prelungire a contractului de franciză și poate încuraja abuzurile beneficiarului, chiar dacă aparent pare cea mai echitabilă.

În fața acestor soluții posibile și care nu pot da satisfacție deplină și nici nu sunt la adăpost de critici, este de preferat negocierea unei clauze privind stocurile la încetarea contractului.

În ceea ce privește reparațiile, atunci când încetarea contractului este urmare a conduitei culpabile a uneia dintre părți, iar acesta a pricinuit prejudicii co-contractantului, acesta este îndreptățit la despăgubiri potrivit regulilor dreptului comun. Nu se poate recunoaște beneficiarului dreptul la despăgubiri pentru clientela pierdută eventual la încetarea contractului.

SECȚIUNEA a IV-a

Constituirea rețelei de franciză.

Crearea unei rețele de franciză trebuie să parcurgă următoarele etape:

1.Întreprinzătorul – viitor francizor – pune la punct o afacere vizând lansarea unui produs, a unor servicii, a unei rețele de distribuție. El trebuie să devină titularul drepturilor asupra unei firme, embleme, mărci comerciale, know-how, drepturi de autor, brevete de invenție, desene și modele industriale etc., pe care le exploatează în afacerea pe care o conduce;

2.Exploatarea conceptului de afacere al viitorului francizor în două-trei unități pilot, pe durata a doi-trei ani. Conceptul de afacere este verificat, îmbunățățit, pregătit pentru multiplicarea în sistem de franciză, promovat printr-o publicitate adecvată împreună cu marca folosită de către întreprinzător.

3.Întocmirea planului de lansare a rețelei de franciză, care presupune:

un studiu asupra rezultatelor aplicării în practică a conceptului de afacere gândit și lansat de întreprinzător;

un studiu de piață privind cererea și oferta pentru categoria de produse sau servicii vizate, consumatorii potențiale, puterea de atracție a acestora perin produsele și serviciile oferite și marca folosită;

evaluarea costurilor lansării rețelei de franciză în sarcina francizorului;

formularea concretă (în carte, caiet, ghit al operațiunilor, etc) și evaluarea proprie a know-how-ului folosit;

pregătirea „documentului de informații al francizorului” (D.I.F.) ce urmează a fi pus la dispoziția candidaților ce vor răspunde ofertei francizorului;

pregătirea unui proiect de contract de franciză care va fi în îmânat împreună cu DIF, candidaților selecționați.

4.Lansarea ofertei de creare a rețelei de franciză (Oferta publică a francizorului poate fi urmată de numeroase răspunsuri care vor îngreuna selecția „în vreme ce o ofertă lansată cu disctrție poate să nu ajungă la candidații cu adevărat valoroși”. În practică este folosit pentru evitarea neajunsurilor rezultând din aplicarea acestor metode de lansare a ofertei, sistemul de preselecție, pe baza unor răspunsuri la chestionare întocmite de fracnizor).

5.Selecționarea candidaților care îndeplinesc criteriile stabilite de către francizor (Nu există nici un impediment pentru ca un candidat să formuleze o ofertă de parteneriat într-o afacere în sistem de franciză).

6.Încheierea (eventuală) cu candidații selecționați a unor contracte de rezervare, care asigură părților, în schimbul unui preț, o exclusivitate la încheierea unui contract de franceză, într-un anumit teritoriu, în perioada fixată și accesul la un număr mai mare de informații confidențiale ale francizorului, între care totalitatea clauzelor financiare ale contractului.

7.Punerea la dispoziția candidaților selecționați a documentului cu informații despre francizor și a conceptului său de afaceri, examinarea de către aceștia a documentului pus la dispozițe, completarea documentației la cererea candidaților, verificarea de către aceștia a conceptului francizabil al francizorului în unitățile pilot ale acestuia.

8.Negocierea contractului de franciză cu candidații care au acceptat parteneriatul în rețea de franciză, urmată de transmiterea drepturilor de proprietate intelectuală și industrială francizate.

9.Transmiterea către beneficiar a tuturor datelor și informațiilor care alcătuiesc conceptul francizabil al francizorului materializat în cartea, caietul sau ghidul întocmit de acesta, pregătirea inițială, asistența tehnică și/sau comercială pentru pregătirea spațiilor, dotarea acestora, pregătirea personalului și lansarea produsului sau serviciilor.

10.Verificarea respectării standardelor beneficiarului pentru produsele sau serviciile care urmează a fi oferite consumatorilor de către beneficiar în unitatea sa și deschiderea acesteia.

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Contractul de franciză prezintă avantajul de a fi o formă de distribuție remarcabilă prin suplețea sa. Este un contract – cadru fixând condițiile generale pentru încheierea altor contracte cum ar fi contractul de vânzare comrcială, contractul de exclusivitate dar este un contract și de lungă durată, încheiat, fiind, între comercianți independenți din punct de vedere financiar.

Interesul francizei constă în avantajele evidente pe care acest mijloc modern de distribuție comercială le conferă atât francizorului cât și beneficiarilor săi. Prin intermediul contractului de franchising se realizează o unitate economică simplă între întreprinderi de producție și întreprinderi specializate în vânzarea exclusivă a mărfurilor fabricate de cele dintâi, prin utilizarea procedeelor de comercializare și prestare de servicii ale acestora. În acest fel, se produce, pe de o parte, concentrarea capitalului, iar pe de altă parte, prelungirea actului creator al produsului până la comercializarea finală a produsului.

Principalul obiectiv urmărit de părți la încheierea unui contract de franciză este de a realiza beneficii, în același timp, atât francizorul cât și beneficiarul (sau beneficiarii săi), prin combinarea resurselor lor umane și financiare, fără ca în vreun fel să le fie afectată independența comercială. Mai mult, cu toate că părțile își păstrează statutul de comercianți independenți, un asemenea contract creează față de terți imaginea unui produs sau a unui serviciu unic, a unei activități unice.

Franchisingul converge cu tendința actuală a fiecărui individ de a lucra pentru sine însuși, devenind propriul său stăpân.

Pe un plan teoretic mai larg, franchisingul poate fi considerat că are un rol modelator al fenomenelor social-politice pe baza influenței pe care metoda o poate avea, lumea dezvoltată jucând rolul francizorului, iar restul lumii rolul beneficiarului (francizatului) dar acest lucru depășește sfera comercialului.

Ordonanța nr.52/1997 prin care legiuitorul român a reglementat franciza în cadrul relațiilor comerciale interne reprezintă, în mare măsură, traduceri din Codul deontologic al, Federației Franceze de Franciză și din Codul deontologic al Federației Europene de Franciză. Însă încercarea de naturalizare a acestei ordonanțe nu a dat rezultatele urmărite. Dimpotrivă la 24 Martie 1998, investitorii străini au reacționat public împotriva Ordonanței, iar la 16 Aprilie și-au exprimat regretul pentru aprobarea acesteia de către Parlamentul României și promulgarea ei, cu motivarea că „Ordonanța are nevoie de mai multă claritate și explicitarea noțiunilor de bază și a însușirii conceptului de franciză și nu se aliniază legislației comunitare în domeniu, ducând la prejudicierea intereselor francizorilor care au investit în România.

Ordonanța privind regimul francizei s-a voit a fi conform art.1 lit. e din Legea 134/1997 care a abilitat Guvernul să adopte „o măsură care să conducă la accelerarea procesului investițional și de privatizare. Reacția investitorilor străini dovedește nu doar că scopul urmărit nu a fost atins, ci că a fost încă o dată compromis.

România se află astăzi în situația de a se număra între cele trei țări în care franciza a fost reglementată prin legi speciale, dar în vreme ce celelalte două țări (S.U.A. și Canada) ocupă primele două locuri în privința numărului de afaceri în acest sistem și al rețelelor de franciză, la noi conceptul de franciză este aproape necunoscut.

A reinventa o rețetă de succes poate fi un efort inutil, poate însemna pierdere de timp și bani. În plus, chiar dacă ideea ce se încearcă a fi pusă în practica este genială, șansele de reușită într-o nouă afacere, plecând de la zero, sunt limitate. În promovarea unor produse sau servicii noi, întreprinzătorul are de luptat cu o concurență acerbă, trebuie să facă eforturi publicitare pe care la început de drum, de regulă, nu și le poate permite. Un produs sau serviciu nou are însă de luptat pentru a se impune și cu rezistența consumatorilor, în general atașați față de produsele și serviciile preexistente.

Există apoi, o tendință de standardizare a produselor și serviciilor, tendință care se manifestă din plin în cadrul rețelelor de franciză care aduce acestora însemnate profituri și care are mai multe explicații, între care amintim:

standardizarea contribuie la reducerea costurilor produselor și serviciile oferite consumatorilor;

permite sporirea calității și rentabilității acestor produse și servicii;

permite satisfacerea mai rapidă și la nivelul cel mai ridicat a exigențelor consumatorilor;

facilitează, prin specializarea producătorului ori a prestatorului, eliminarea disfuncțiilor din procese de producție, organizarea de rețele omogene pe suprafețe întinse, o mai bună cunoaștere a gusturilor consumatorilor și adaptarea corespunzătoare a produselor și serviciilor la aceste gusturi;

procură avantaje concurențiale.

În România s-a dezvoltat în anii trecuți un comerț care a furnizat nu de puține ori produse contrafăcute sau expirate ori în condiții de igienă precare. Pe lângă acești comercianți s-a dezvoltat însă și un comerț de calitate, au apărut și marile case de distribuție oferind privirii un altfel de comerț: modern, civilizat, plăcut. Cei dintâi au dobândit și ei o experiență utilă, dar viitorul lor, continuând un comerț primitiv, este sumbru. Șansa lor este să-și regândească afacerile, să pună pe picioare un altfel de comerț. Șansa disponibilizărilor tranziției este, de asemenea, punerea pe picioare a unor afaceri. Șansa fiecăruia dintre aceștia poate fi o afacere în sistem de franciză.

În fond, dacă franciza este o afacere de succes la alții, iar conceptul de franciză presupune copierea afacerii de succes, reproducerea acesteia și exploatarea ei cu acordul titularului unei astfel de afaceri, suntem îndreptățiți să credem că va izbândi și la noi cu atât mai mult cu cât noi avem față de alții o mai mare motivație, o mai mare nevoie de reușită.

Următoarele argumente pot fi aduse în favoarea promovării francizei în România ca o posibilă soluție de potențare a firavului capital autohton:

sistemul de farnciză, în mod special în perioadele de început, promovează afaceri de proporții reduse care implică un efort financiar mic. Este cu alte cuvinte, cadrul în care se pot dezvolta mici afaceri, de care România are atâta nevoie și în care se pot pune în valoare capitaluri de valoare redusă;

este în măsură să reactiveze forța de muncă disponibilizată în procesul de restructurare, să pună această forță de muncă în valoare, să contribuie astfel la reducerea ratei șomajului și crearea de noi locuri de muncă (exemplu: societatea McDonald’s susține că în fiecare nou restaurant deschis sunt angajați între 60-100 de salariați și că fiecare nou loc de muncă în rețeaua sa creează 4 noi locuri de muncă, în alte domenii, cum sunt construcțiile, proiectarea, transporturile, agricultura, industria etc.), să se manifeste ca un factor de stabilitate prin reducerea implicită a tensiunilor sociale;

poate oferi economiei produse și servicii de calitate, contribuind prin aceasta la reducerea importurilor și echilibrarea balanței de plăți și se poate constitui într-o șansă de venituri prin exportul de bunuri, atragerea de turiști străini etc.;

contribuie la sporirea calității produselor și serviciilor printr-o concurență reală, îmbunătățirea sistemului de producție și distribuție a bunurilor de consum, precum și a serviciilor oferite consumatorilor.

Se poate invoca în favoarea francizei și argumentul că aceasta constituie pentru beneficiar (francizat) o școală de management și calificare profesională la un nivel de la care de regulă, se obține succesul într-o profesie, că experiența astfel dobândită rămâne un bun câștigat al beneficiarilor și poate fi valorificată fără a prejudicia pe francizor.

A crea pornind de la o franciză, este o oportunitate remarcabilă pentru orice întreprinzător care ezită să se lanseze singur, să pătrundă de unul singur, în ceea ce pentru un începător este o altă lume; o nouă lume.

A crea fără riscuri majore, chiar și cu prețul unor sacrificii financiare, ar putea fi o șansă atât pentru cei care trebuie să-și regândească afacerile, cât și pentru cei care, lipsiți de „siguranța unei slujbe” trebuie să-și regândească viitorul în lumea afacerilor.

În această nouă lume, franciza poate fi cheia succesului.

Anexă

CONTRACT DE FRANCIZĂ

(model)

Prezentul contract de franciză se încheie între:

1. S.C. …………………. S.A. (S.N.C., S.C.S., S.C.A, S.R.L.) cu sediul în………………………..‚ persoană juridică ………………………………………. (română; străină) înmatriculată în Registrul Comerțului al………………………………………..sub nr …………………………………… reprezentată de ………………………………….‚ numită în continuare FRANCIZOR‚ și

2. S.C. ……………………… S.A. (S.N.C., S.C.S.’ S.C.A., S.R.L.), persoană juridică română, cu sediul în ………………………………………… înmatriculată în Registrul Comerțului al Județului (Municipiului) ……………………………………. sub nr…………………………………….. reprezentată de ………………………………..‚ numită în continuare FRANCIZAT, în următoarele condiții:

Variantă: Dacă partenerul selecționat de francizor este un comerciant, persoană fizică, înmatricularea acestuia în registrul comerțului se face cu datele prevăzute în art. l3 din Legea nr. 26/1990, contractul de franciză adaptându-se acestui statut al francizatului.

DISPOZIȚII GENERALE

1. Francizorul este titularul unei afaceri având ca obiect de activitate …………………………………………….. (prepararea de produse de panificație, cofetărie, patiserie, restaurant etc.) înregistrată sub numele comercial „……………………………………………….”‚ și deținător al emblemei originale, alcătuită din (se descrie emblema). Afacerea a fost înființată în anul ……………….. în scopul producerii și comercializării de produse de …………………………………….. (panificație, patiserie, cofetărie, restaurant etc.) cu un profil în continuă creștere, grație calității produselor, modului de prezentare și desfacere, competenței, pregătirii și experienței personalului angajat, a metodelor de conducere și control puse la punct de francizor, a calității materiilor prime și utilajelor folosite în unitatea de producție, a clientelei în creștere.

În această afacere, francizorul dispune de următoarele drepturi de proprietate intelectuală și industrială și însemne distinctive:

– firma (numele comercial) adoptată prin actele constitutive (contractul și statutul autentificate sub nr …………..) și înregistrată în Registrul Comerțului ca firmă și emblemă ale francizorului (art. 30 din Legea nr. 26/1990);

– emblema, alcătuită din ……………………………. (urmează descrierea), creație originală asupra căreia francizorul are drepturi patrimoniale de autor, emblema fiind creația originală a ………………… cedată exclusiv (gratuit, contra cost) francizorului, conform contractului din ………………………… ;

– marca comercială alcătuită din ……………………………….. (urmează descrierea) înregistrată în România în Registrul Național al Mărcilor al O.S.1.M. sub nr ……….. și publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială al O.S.l.M. nr ……….. din ……………………………..;

– un program pentru calculator pentru gestiunea unităților, evidența datelor privind consumurile, producția și desfacerea, evidența examenelor de laborator a produselor etc., realizat după instrucțiunile francizorului și pentru care acesta este deținătorul drepturilor patrimoniale de autor în conformitate cu art. 74 din Legea nr. 8/1996;

– două brevete de invenție pentru utilaje de producție (malaxor și cuptor), conform brevetelor de invenție nr ………. și nr …….. eliberate de O.S.I.M. la data de ………………. brevete a căror dată de valabilitate expiră la …………… ;

– proiectele arhitecturale ale unității-pilot a francizorului, pentru care drepturile patrimoniale, incluzând și pe cel de reproducere au fost dobândite prin contractul de comandă încheiat cu ……………………………….;

– o unitate-pilot în care este aplicat conceptul de afacere al francizorului;

– un set de rețete proprii, nepublicate, pentru produsele de panificație, patiserie, cofetărie, restaurant etc.;

– un concept original realizat și pus la punct de francizor vizând aprovizionarea, standardele de calitate ale materiilor prime, rețetele de fabricație, de ambalare, prezentare și desfacere a produselor, conducerea și gestiunea unități, rezolvarea reclamațiilor, executarea comenzilor clienților, studii de piață și cu privire la materiile prime, de testare a opiniei și preferințelor consumatorilor etc., alcătuind know-how-ul transferabil, împreună cu celelalte drepturi de proprietate industrială și intelectuală, transferabile în folosința francizatului.

2. Francizorul are unitatea-pilot situată în ……………………….. str ………………… nr ……………… în care conceptul francizabil a fost testat și verificat, unitate care va constitui etalon de comparație pentru întreaga rețea de franciză.

3. Francizorul a pus la dispoziția francizatului, în faza precontractuală, documentul intitulat „Documentul de informații precontractuale”, după ce acesta și-a manifestat dorința de a se angaja în afacere și la rândul său a pus la dispoziția francizorului datele solicitate de acesta și a fost selecționat ca partener. „Documentul de informații precontractuale” a oferit francizatului date complete despre francizor, inclusiv aspectele financiare ale afacerii, oferindu-i-se posibilitatea și răgazul suficient pentru a-1 studia și a se angaja în afacere în deplină cunoștință de cauză.

4. Francizatul este o societate comercială având ca asociați (acționari) pe …………………………………….‚ obiectul ei de activitate fiind apropiat de cel al francizorului. Francizatul dispune de:

– un spațiu de producție;

– un spațiu pentru desfacerea produselor.

Spațiul în suprafață de ……………………… ‚ situat în ……………….‚ devine spațiul unității francizate și va fi organizat, dimensionat, dotat tehnic și mobilat conform concepției francizorului.

5. Francizatul a luat cunoștință de conținutul „Informării” francizorului, se declară satisfăcut de datele furnizate privind experiența dobândită și transferabilă, condițiile financiare ale contractului, obiectivele stabilite pentru rețeaua de franciză, durata contractului, condiții1e reînnoirii, rezilierii și cesiunii contractului, informații pe baza cărora se angajează în afacere în deplină cunoștință de cauză.

6. Angajându-se prin contractul de franciză în afacere, francizatu1 rămâne comerciant independent din punct de vedere juridic și economic, fiind răspunzător ca atare, în raporturile cu terții și cu autoritățile.

7. Părțile își declară voința de a colabora strâns, continuu și 1oia1 pentru reușita afacerii. Simbolurile rețelei de franciză sunt: numele, emblema și marca francizorului, iar unitatea francizat va opera folosind aceste însemne distinctive ale francizorului.

II. DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR

8. Obiectivele comune urmărite prin contractul de franciză încheiat de părți sunt:

deschiderea de către francizat a unei unități de producție și desfacere pentru produse de …………………… care să fie organizată, dotată cu mijloace de producție și spații de servire și exploatată conform conceptului de afacere pus la punct de către francizor;

colaborarea pentru reușita comună în afacere;

obținerea de beneficii și împărțirea acestora în mod echitabil;

întărirea poziției francizatului în raport cu concurența;

realizarea de studii pentru deschiderea de noi unități în sistem de franciză în teritoriul ce va fi convenit pentru fiecare unitate nouă. Deschiderea de noi unități nu se va face în detrimentul altor francizați, membri ai rețelei de franciză.

În acest scop:

9.Francizorul se obligă către francizat:

a).să transmită acestuia dreptul de folosință, pentru unitatea ce face obiectul contractului de față situată în ………………………. ‚ a numelui comercial, emblemei și mărcii sale;

b).să obțină prelungirea înregistrării mărcii pe toată durata contractului de franciză și să înregistreze transmiterea dreptului de folosință asupra mărcii și a altor drepturi de proprietate industrială ce vor fi transmise la O.S.I.M.;

c).să transmită, pentru dotarea spațiului de producție al francizatului, a dreptului de folosință a brevetelor de invenție enunțate în art. l pentru malaxor și cuptor,

d).să acorde francizatului dreptul de utilizare a programului pentru calculator prevăzut în art. l al contractu-lui pe toată durata acestuia. Actualizările, îmbunătățirile, modificările ce vor fi aduse programului vor fi puse la dispoziția francizatului fără nici o altă plată din partea acestuia;

e).să pună la dispoziția francizatului proiectele arhitecturale pentru amenajarea spațiilor de producție și desfacere;

f).să transmită francizatului know-how-u1 care constă în datele, informațiile, rețetele de produse, studiile de piață, surse de aprovizionare, modalități și strategii de abordare a clientelei etc., sub forma unui caiet. Francizatul va păstra confidențialitatea know-how-u1ui transmis și îl va folosi exclusiv pentru spațiul francizat;

g).să ofere francizatului asistența tehnică necesară pentru amenajarea spațiului francizat, dotarea și punerea în funcțiune a utilajelor, mobi1area spațiului conform conceptului de afacere pus la punct de francizor;

h).să asigure pregătirea inițială pentru managementul unității și a personalului cu atribuții în prepararea și distribuirea produselor;

i).să ofere francizatului asistența tehnică și/sau comercială prin specialiștii săi pe toată durata contractului de franciză și să asigure pregătirea continuă a francizatului și a personalului acestuia contra cost;

j).să promoveze marca rețelei de franciză prin publicitate pe plan (național, regional, local). Acțiunile de promovare a mărcii prin publicitate vor fi justificate de francizor sub aspectul costurilor. Contribuția francizatului la costurile pentru publicitate va fi proporțională cu numărul unităților din rețeaua de franciză cărora publicitatea le profită;

k).să asigure francizatului aprovizionarea cu următoarele materii prime ……………………………. la prețurile ce vor fi stabilite periodic.

La o calitate egală a materiilor prime obținute în condiții de preț mai avantajoase cu cel puțin ………………………. francizatul este îndreptățit să se aprovizioneze din alte surse. Opțiunea trebuie comunicată francizorului și nu poate fi refuzată de acesta decât dacă:

în urma analizelor de specialitate făcute de o persoană neutră stabilită prin acordul părților, se constată o calitate inferioară a materiilor prime din aceste surse;

la calitate egală, francizorul nu acceptă livrarea la prețuri reduse la limita ofertei mai avantajoase pentru francizat;

1).să nu încheie un contract de franciză cu un alt comerciant, pentru spațiul delimitat de ……………………………. pentru care se recunoaște o exclusivitate în favoarea francizatului partener, potrivit contractului de față;

m).să informeze pe francizatul său cu privire la expirarea protecției drepturilor de proprietate industrială transmise în fo1ositiță, a anulării titlurilor sale de protecție ori cu privire la acțiunile introduse împotriva sa în legătură cu aceste dreptul;

n).să garanteze pe francizor împotriva evicțiunii pentru drepturile transmise în folosință și să-l despăgubească în cazul în care, urmare a evicțiunii, francizatul suferă o pagubă;

o).să acorde partenerului francizat toate facilitățile și avantajele acordate altor membri ai rețelei de franciză, prin contracte încheiate ulterior;

p).să îmbunătățească conceptul francizabil, să actualizeze permanent know-how-ul, inclusiv pe baza datelor furnizate de francizat, și să le pună la dispoziția acestuia într-o formă corespunzătoare pentru a putea fi folosite.

10. Francizatul se obligă către francizor;

a).să amenajeze, din punct de vedere arhitectural, al dotărilor tehnice, decorațiunilor interioare, al mobilierului, fluxului de producție și servire a consumatorilor, spațiul francizat conform conceptului francizorului, pentru încadrarea unității în standardul de omogenitate al rețelei;

b).să asigure deschiderea unității la data de ……………..;

c).să prepare exclusiv acele produse care au fost stabilite de francizor și se produc în unitatea-pilot a acestuia, conform rețetelor de preparare ale francizorului, să asigure desfacerea acestor produse în spațiul stabilit, iar în alte locuri numai cu acordul francizorului, în teritoriul pentru care francizatului i se recunoaște exclusivitatea vânzărilor;

d).să se aprovizioneze cu materiile prime prevăzute în art. 9 lit. k din contract exclusiv de la francizor sau distribuitorii agreați de acesta. În cazul identificării unor surse de aprovizionare în condiții de preț și calitate mai avantajoase, francizatul se‚va putea aproviziona de la astfel de furnizori numai în condițiile enunțate în art. 9 lit. k alin. 2;

e).să vândă produsele la prețul convenit de comun acord cu francizorul;

f).să asigure calitatea produselor conform standardelor francizorului;

g).să asigure conducerea, controlul și gestiunea unității conform conceptului francizat. Gestiunea unității se va ține utilizând programul pentru calculator pus la dispoziție de francizor;

h).să permită francizorului controlul în unitate, de 2 ori pe lună:

– al calității produselor;

– al proceselor de producție și desfacere;

– al gestiunii unității.

Controalele vor fi efectuate în zilele de funcționare a unității. În cazul în care nevoia prelungirii controlului rezultă din actele efectuate, durata acestuia poate depăși limitele programului obișnuit de lucru al unității. Programul de lucru al unității nu este, în mod necesar, identic cu perioada de timp din cursul unei zile în care unitatea este deschisă consumatorilor, fiind fixat prin acordul părților;

i).să plătească, în fiecare primă zi lucrătoare a lunii ce urmează celei pentru care se datorează plata, redevența convenită. Neachitarea la termen a redevențelor atrage plata unor penalități de …….. % din suma datorată pentru fiecare zi de întârziere;

j).să nu divulge altor comercianți informațiile confidențiale ce i-au fost puse la dispoziție de către francizor prin „caietul de informații al francizorului”, să nu utilizeze personal aceste informații decât pentru nevoile exploatării francizei sale;

k).să furnizeze francizorului orice informații de natură a facilita cunoașterea și analiza performanțelor și a‚ situației financiare reale, pentru îmbunătățirea know-how-ului și a performanțelor rețelei de franciză;

1).să folosească marca transmisă numai pentru produsele convenite și să nu folosească pentru produsele unității francizate alte mărci;

m).să restituie la încetarea contractului drepturile transmise și să nu folosească informațiile confidențiale pe care le-a obținut în cursul derulării acestui contract într-o altă afacere;

n).să indice, în mod vizibil, calitatea de comerciant independent din punct de vedere juridic și economic și pe aceea de francizat, în interiorul și în exteriorul unității, pe documentele emise și în reclama personală, la nivel local, pe care o realizează;

o).să doteze și să folosească, pentru personalul său, ținuta vestimentară stabilită de francizor;

p).să comunice francizorului copia actelor de control întocmite de autoritățile cu astfel de atribuții, care au constatat nereguli cu privire la calitatea produselor și modul în care acestea sunt vândute consumatorilor.

11. Francizorul este îndreptățit:

a).în calitate de titular al numelui rețelei de franciză, al emblemei și al mărcii sub care aceasta operează, să pretindă respectarea acestor însemne, promovarea lor atât prin oferirea de către francizatul său consumatorilor de produse conform standardelor sale de calitate și la prețurile convenite, cât și printr-o publicitate corespunzătoare;

b).de a pretinde și obține încetarea producției și distribuției de produse care nu îndeplinesc standardele sale, ori pentru care se folosesc materii prime din surse neautorizate. În acest caz, pentru luna în care, din motivele enunțate, produsele sau distribuția a fost oprită, redevența datorată de francizat este la nivelul celei mai mari redevențe lunare achitată până la acea dată;

c).să efectueze controale bilunare în condițiile enunțate în art. 10 lit. i și să înregistreze rezultatele controalelor în evidența proprie a unității și în cea a rețelei de franciză;

d).să notifice în scris pe francizat asupra neregulilor constatate și să fixeze termen de remediere. Actele de control întocmite de francizor, consemnate în scris, prin care s-au constatat nereguli, au valoarea notificărilor, dacă nu sunt contestate.

În cazul contestării rezultatului actelor de control, examinarea produselor va fi repetată în aceeași zi în laboratoare specializate ori de experți stabiliți de comun acord de părți la nevoie putându-se cere instanței competente conservarea de probe în procedura asigurării de dovezi;

e).să pretindă și să impună măsuri pentru exploatarea unității francizate la capacitatea maximă.

12. Francizatul este îndreptățit:

a).să beneficieze de asistența tehnică și/sau comercială pentru amenajarea și dotarea unității și de asistență continuă, precum și de pregătirea inițială și ulterioară a personalului unității;

b).să folosească numele, emblema, marca și alte însemne ori drepturi de proprietate intelectua1ă și industrială conform clauzelor contractuale și destinația acestora;

c).să contribuie la dezvoltarea conceptului francizabil cu informații, date și experiență proprie și la recompensarea acestei contribuții;

d).să-și afirme calitatea de comerciant independent din punct de vedere juridic și economic în raporturile cu terții;

e).să primească despăgubiri de la francizor în cazul în care acțiunile culpabi1e ale acestuia ori cele îndreptate de terți împotriva acestuia în legătură cu drepturile transmise lui îl păgubesc.

III. Amenajarea spațiului

12.Lucrările pentru construcția, reparația, amenajarea, dotarea și mobilarea spațiului francizat sunt în sarcina francizatului. Francizorul este dator să asigure, contra cost, aprovizionarea cu instalațiile și mobilierul specific rețelei, ori să indice distribuitorii acestor bunuri și să-i acorde asistența tehnică și/sau comercială (pentru cumpărarea lor în condițiile cele mai avantajoase, montarea și punerea lor în funcțiune).

*NOTĂ: în cazul brevetelor de invenție, transmiterea dreptului de folosință creează în sarcina cedentului o obligație de asistență tehnică.

13.Cheltuieiile pentru Construirea, amenajarea, repararea, dotarea, și mobilarea spațiului sunt în sarcina francizatului, iar dacă s-a convenit executarea acestor operații de către francizor, el este îndreptățit la plata contravalorii lor și, eventual, a unui comision, dacă a acționat în calitate de comisionar.

14.Unitatea francizat se va deschide la data de …………………‚ iar redevențele se vor plăti începând cu data primei luni întregi de activitate, în ziua fixată, conform art.10 lit. i din contract.

15.Dacă pentru realizarea investiției francizatul a apelat la credite bancare ori la alte împrumuturi, pentru garantarea acestora drepturile transmise de francizor nu pot fi angajate în nici un fel (sau pot fi angajate în următoarele condiții:………)

IV. Regimul drepturilor de proprietate industrială transmise

l6.Părțile convin că transmisiunea drepturilor de proprietate industrială asupra însemnelor distinctive, mărci, brevete etc.. ce fac obiectul contractului de față, către francizat, are regimul unei licențe neexclusive și limitate teritorial, potrivit contractului de față și limitelor impuse francizatu1ui în folosința acestor drepturi prin contract (eventual prin acte adiționale la contract).

V. Publicitatea

17. Pentru promovarea rețelei de franciză, a produselor și serviciilor sale și a însemnelor distinctive (firma, emblema, marca) se vor întreprinde acțiuni publicitare de către părți, constând în:

– la nivel național: spoturi publicitare prin televiziune, radio, presă scrisă (alte mijloace);

– la nivel local: reclame în localitatea în care unitatea funcționează, în zonă, pe stadioane apropiate, în presa locală etc.

Pentru publicitatea pe plan național, francizatul va contribui financiar cu o sumă lunară, cheltuielile făcute în acest scop justificându-se anual de către francizor. Sumele colectate de francizor pentru publicitate vor fi folosite exclusiv în acest scop.

Publicitatea locală este în sarcina și se face pe cheltuiala francizatului. Conținutul acestei reclame, implicând întotdeauna și însemnele distinctive ale francizorului, va fi stabilit de comun acord cu francizorul. Costurile publicității locale pot fi deduse din contribuția la care este obligat francizatul pentru publicitatea la nivel național, dacă efectele acesteia au fost evidente și benefice pentru întreaga rețea de franciză, cu acordu1 francizorului.

VI. Prețul contractului

18.Pentru drepturile a căror folosință este transmisă francizatului, asistența tehnică și/sau comercială furnizată, pregătirea inițială și cea continuă și know-how-ul transmis, francizatul va plăti francizorului următoarele sume:

a).o taxă inițială de ……………. reprezentând cheltuielile făcute de francizor pentru studiile realizate, întocmirea proiectelor și a setului de informații transmise francizatului, taxă plătibilă în termen de ………… zile de la încheierea contractului;

b).o redevență lunară ca1culată în procent de ……… % din încasările obținute de francizat din vânzarea produselor unității. Suma astfel datorată nu poate fi mai mică de ……………….;

c).o sumă lunară pentru cheltuielile de publicitate reprezentând ……….. % din încasările lunii pentru care se datorează această sumă, dar nu mai puțin de……….;

d).plata asistenței tehnice și/sau comerciale, conform tarifelor stabilite și care fac obiectul unei anexe;

e).plata contravalorii școlarizării și instruirii personalului, conform tarifelor stabilite în anexă.

Francizatul este îndreptățit la deducerea din sumele datorate:

a cheltuielilor de publicitate pe plan local făcute cu acordul și în conținutul stabilit cu francizorul, conform art. 17;

a echivalentului contribuției francizatului la creșterea eficienței rețelei de franciză prin informațiile și datele furnizate. Stabilirea echivalentului acestei contribuții se va face prin negocierea părților, iar avantajul acordat francizatului poate consta și în scutirea de plata redevenței pe o anumită perioadă, reducerea nivelului redevenței ori într-o sumă globală acordată acestuia.

19.Pentru produsele livrate francizatului de către francizor, plata acestora se va face potrivit contractelor încheiate separat, în acest scop.

20.Plata redevențelor și a taxei pentru publicitate se va face în condițiile stabilite prin art.10 lit. i din contract, iar plata asistenței tehnice și a cheltuielilor de școlarizare se va face odată cu redevența datorată pentru luna în care s-a acordat asistență ori instruire.

21.Neplata taxei inițiale în termenul stabilit, ori a redevențelor lunare datorate, pentru trei luni consecutiv, constituie cauză de reziliere de drept fără a fi necesară îndeplinirea unei alte formalități. Rezilierea contractului pentru aceste motive nu exonerează pe francizat de obligația de plată a penalităților. În acest caz, francizatul va plăti și o despăgubire calculată la echivalentul sumei necesare pentru deschiderea unei noi unități francizate în zonă.

VII. Clauze de neconcurență

22.Pe timpul executării contractului, părțile vor colabora permanent, în cadrul rețelei de franciză, pentru reușita comună a afacerii. În acest timp sunt interzise părților următoarele acte:

a)francizorului, să negocieze și să acorde o nouă franciză altui comerciant, în teritoriul pentru care s-a recunoscut o exclusivitate teritorială francizatu1ui, potrivit contractului de față. Dacă cererea justifică deschiderea unei noi unități, împrejurare confirmată de un studiu de piață, întocmit de părți, francizatul are un drept de preferință în negocierea unui contract;

b)francizatului, să depășească limitele teritoriale ale exclusivității recunoscute prin contractul de față, afară de colaborările în cadrul rețelei de franciză. E1 nu poate deschide în teritoriul pentru care i s-a recunoscut exclusivitatea, ori în teritoriul de exclusivitate a altui francizat din rețea o unitate cu profil asemănător;

c)la încetarea contractului de franciză se vor restitui de către francizat drepturile transmise în folosință. E1 nu va putea folosi informațiile ce i-au fost transmise și celelalte drepturi francizate pe timp de ……… ani după încetarea contractului și nu va putea transmite altor comercianți informațiile confidențiale de care a luat cunoștință.

VIII. Durata contractului și reînnoirea contractului

23.Contractul se încheie pe o durată de …….. ani, cu drept de prelungire pe perioade egale în următoarele condiții:

a).francizatul să-și manifeste dorința de reînnoire a contractului cu cel puțin …….. luni înainte de expirarea acestuia. Dacă o astfel de solicitare nu a fost formulată în scris în termenul arătat, contractul de față încetează la termenul pentru care a fost încheiat;

b).francizorul să fie de acord cu reînnoirea contractului solicitată de francizat în termenul arătat mai sus. Refuzul de reînnoire va fi comunicat francizatului în termen de ……….. luni de la primirea ofertei de reînnoire, dar nu mai puțin de trei luni înainte de data expirării contractului. Necomunicarea refuzului în acest termen echivalează cu o acceptare a reînnoirii.

Reînnoirea contractului nu implică în mod necesar renegocierea clauzelor contractuale, dar dacă contractul este reînnoit francizatul nu datorează o nouă taxă de intrare.

24.Contractul de franciză fiind încheiat în considerarea partenerului încetează înainte de termen prin: decesul francizatului, dizolvarea, lichidarea sau falimentul francizatului ori când francizatul, din motive independente de voința sa, nu mai poate conduce afacerea francizată.

În cazul decesului francizorului, al dizolvării, lichidării sau falimentului acestuia, dacă afacerea nu este continuată de succesori, francizatul este îndreptățit să utilizeze însemnele distinctive și drepturile de proprietate intelectuală și industrială transmise până la expirarea perioadei pentru care contractul a fost încheiat.

IX. Cesiunea și rezilierea contractului de franciză

25.Francizatul nu poate ceda contractul său unui terț decât cu acordul francizorului. Dacă o astfel de cesiune are loc, cesionarul nu beneficiază de clauza de prelungire convenită în art. 23.

26.În cazul decesului francizatului, dacă afacerea este preluată de descendenți ori soțul supraviețuitor, transmisiunea contractu1ui în aceste condiții este opozabilă francizorului. Este opozabilă transmisiunea succesorală și în cazul desemnării succesorului de către francizat, cu acordul francizorului, prin testament, oricare ar fi moștenitorul desemnat. Dispoziția din art. 25 se aplică în mod corespunzător.

27.Constituie cauze de reziliere:

a).nerespectarea standardelor calitative ale francizorului pentru produsele preparate de francizat, consemnate în trei acte consecutive de control, efectuate în condițiile art. 10 lit. h, ori ale standardelor legale, consemnate de organele de control ale autorităților publice de două ori într-un an și confirmate de autoritățile îndreptățite să soluționeze contestațiile împotriva acestor constatări;

b).neplata la termenele stabilite a taxelor și redevențelor prevăzute în art. l0 lit. e, l8 și 20 din contract;

c).respectarea obligației de aprovizionare exclusivă prevăzută în art. 9 lit. c și art. 10 lit. d din contract;

d).încălcarea obligației de neconcurență stabilită în art. 22 din contract;

e).folosirea mărcii pentru alte produse ori în alt scop decât cel stabilit prin contractul de față;

f).denigrarea mărcii francizorului prin acțiuni directe și publice ori aducerea de prejudicii însemnelor distinctive ale rețelei prin calitatea necorespunzătoare a produselor și serviciilor furnizate.

Rezilierea are loc de drept, fără îndeplinirea vreunei formalități, în cazul săvârșirii de către francizat a faptelor prevăzute în art. 27 lit. a, b, c.

X. Legea aplicabilă și soluționarea litigiilor

28.Contractul de față este supus Legii …………….. (legea română, legea franceză, legea canadiană etc., în materia francizei) și dispozițiilor dreptului comun din Legea …………….. (română, franceză, canadiană etc.) aleasă prin consens de părți.

29.În stabilirea conduitei și a obligațiilor profesionale specifice, instanțele investite vor avea în vedere statutele asociației profesionale din care părțile fac parte (Codul european al francizei, Codul deontologic al Federației Franceze de Franciză).

30.Litigiile în legătură cu executarea contractului de față vor fi soluționate pe cale amiabilă. Dacă o astfel de soluționare nu este posibilă, litigiile vor fi supuse judecății:

Varianta A: arbitrajului, scop în care părțile convin să se adreseze ……………… (Curții de Arbitraj București, C.C.I. etc.). Numirea arbitrilor se va face în conformitate cu Regulamentul instituției de arbitraj desemnate. Litigiul va fi soluționat de arbitri …………………… (în echitate, în drept) pe temeiul dispozițiilor contractului de față și al dispozițiilor legii alese de părți conform art. 28 și 29.

NOTĂ: Încheierea unei convenții arbitrale de tipul celei arătate mai sus exclude pentru litigiul născut în legătură cu executarea contractului competența instanțelor de drept comun.

Varianta B: de către instanțele judecătorești competente de la ………………… (locul încheierii contractului, sediul pârâtului etc.).

NOTĂ: O convenție arbitrală pentru soluționarea litigiilor ivite în legătură cu executarea contractului poate fi încheiată în forma compromisului și după nașterea litigiului.

Urmează semnăturile reprezentanților părților și, eventual, încheierea de autentificare, dacă părțile au înțeles să încheie contractul în formă autentică.

BIBLIOGRAFIE

I.ACTE NORMATIVE

Legea nr. 89-1008/1989 – privind dezvoltarea societăților comerciale și meșteșugărești – Legea Doublin aplicabilă în Franța, Contractele de franciză, 10 Ianuarie 1990;

Legea nr. 26/1990 – privind registrul comerțului, republicată, – publicată în Monitorul Oficial nr.121 din 7 Noiembrie 1990;

Legea nr. 129/1992 – privind desenele și modelele industriale – publicată în Monitorul Oficial nr.1 din 8 Ianuarie 1993;

Legea nr. 44/1992 – privind ratificarea Aranjamentului de la Haga din 1925 privind depozitele internaționale de desene și modele industriale – publicată în Monitorul Oficial nr.95 din 15 Mai 1992;

Legea nr. 8/1996 – privind dretul de autor și cele conexe – publicată în Monitorul Oficial nr.60 din 26 Martie 1996;

Legea nr. 21/1996 – Legea concurenței – publicată în Monitorul Oficial nr.88 din 30 Aprilie 1996;

Ordonanța de Guvern nr. 52/1997 – privind regimul juridic al francizei – publicată în Monitorul Oficial partea I, nr.147 din 13 Aprilie 1998 și apoi, republicată în Monitorul Oficial partea I, nr.180 din 14 Mai 1998;

Legea nr. 134/1997 – privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe – publicată în Monitorul Oficial nr.169 din 24 Iulie 1997;

Legea nr. 81/1998 – pentru aprobarea Ordonanței de Guvern nr.34/1997 privind completarea și modificarea unor reglementări referitoare la Taxa pe Valoarea Adăugată – publicată în Monitorul Oficial nr.150 din 15 Aprilie 1998;

Legea nr. 84/1998 – privind mărcile și indicațiile geografice – publicată în Monitorul Oficial nr.161 din 23 Aprilie 1998;

Codul deontologic al Federației Franceze de Franciză;

Codul deontologic al Federației Europene de Franciză;

Codul Comercial;

Codul Civil;

Decizia 4087/1988 a Comisiei Comunităților Europene – privind acordurile de franciză;

Decizia din 27 Februarie 1991 – privind informarea consumatorilor în sectorul francizei.

II.TRATATE

Anghelescu Virgiliu, Al. Deteșan, Ervin Hutira – „Contracte comerciale internaționale”, Editura Academia Ștefan Gheorghiu, București, 1980;

Căpățână Octavian – „Societățile comerciale”, Editura Lumina Lex, București, 1996;

Chartier Y. – „Droits des affaires” éd 3, Paris, 1996

Cosma D. – „Teoria generală a actului juridic civil”, Editura Academiei, București, 1969;

Costin M.N. – „Dicționar de drept internațional al afacerilor” vol 1, Editura Lumina Lex, București, 1997;

Dutilleul F. Collart, Ph. Delebeque – „Contracts civiles et comerciaux” 2é éd Dalloz, Paris, 1993;

Guyon Y. – „droits des affaires” 9 é ed. Economica, Paris, 1996

Macovei Ioan – „Dreptul comerțului internațional”, Editura Junimea, iași, 1980;

Motica I. Radu – „Dreptul comerțului internațional”, Tipografia Universității din Timișoara, 1968;

Munteanu R. – „Dicționar juridic al comerțului exterior” Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986;

Pătulea Vasile, Corneliu Turianu – „Instituții de drept economic și comercial”, Practică jurisdicțională, Editurile Continent XXI, Universul, București, 1994;

Popescu R. Tudor – „Formarea Contractului Internațional în Instituții de Drept Comercial Internațional”, Editura Academiei, București, 1973;

Roș Viorel – „Franciza sau cum să facibani pe reușita altuia”, Editura R&S, București, 1999;

Stănculescu C. – „Actul juridic ca izvor de obligații în Dreptul civil. Teoria generală a pbligațiilor” Editura All Back, București, 1992;

Shippey C. Karla – „Contracte internaționale”, Editura Teora, bucurești, 2000;

Urs R. Iosif, Chiriac Manușaride, Gabriela Neagu, Mariana Costache – „Contractele anului 2000 – 134 Modele de contracte civile și comerciale”, Editura R&S, București, 2000;

III.STUDII

Aristo – „Fondul de comerț”, Revista de Comerț nr.1/2001, Editura Tribuna Economică, București, 2001;

Bălan Ioan – „Contractul de franciză”, Revista „Dreptul”, nr.12/1998, Editura Lumina Lex, București, 1998;

Costin Mircea Călin – „Contracte de franchising”, Revista de drept comercial nr.11/1998, Editura Lumina Lex, București, 1998;

Drăgoi Janeta – „Costurile obținerii unei licențe de franciză”, Revista de comerț nr.9/2001, Editura Tribuna Economică, București, 2001;

Gheorgheiu, Gabriel N. Turcu – „Contractul de franciză. Franciza și legislația concurenței Comerciale”, Revista de drept comercial nr.1/2001, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Molico Tatiana, Eugen Wunder – „Know-how-ul. Obiect al afacerilor și contractelor de franciză”, Revista Contabilitatea, Expertiza și Auditul Afacerilor, nr.2/2002;

Patriche Dumitru – „Franciza în cadrul comerțului rural”, Revista de comerț nr.4/2001, Tribuna Economică, București, 2001.