Fractura de antebraț [617240]

Lucrare
De
Licență
Fractura de antebraț
Nume elev:
Profesor coordonator:
Grupa:

Cuprins
1. Introducere
1.1 Motivația alegerii lucrării;
1.2 Noțiuni generale ale fracturii de antebraț;
2. Anatomia și fiziologia organismului afectat
2.1 Sistemul osos/Scheletul corpului uman;
2.2 Scheletul antebrațului
2.3 Sistemul muscular
3. Fractura de antebraț:
3.1 Definiții;
3.2 Clasificarea fracturilor de antebraț;
3.3 Cauze și factori declanșatori;
3.4 Tabloul clinic;
3.5 Diagnostic – Investigații clinice și paraclinice;
3.6 Diagnostic diferențiat – Afecțiuni cu care fracturile pot fi confundate;
3.7 Tratament;
3.8 Evoluție.Prognostic.Complicații;
3.9 Rolul asistentului medical în îngrijirea pacientului;
4. Studiu de caz
4.1 Informații generale
4.2 Motivarea internării
4.3 Îngrijirea preoperatoare
4.4 Îngrijirea postoperatoare
4.5 Evaluare finală
4.6 Fișa tehnică a examenului radiologic al antebrațului.
5. Concluzii
6. Bibliografie.

1. Introducere
1.1 Motivația alegerii lucrării
Am ales această temă, întru-cât, în ciuda simplității aparente, fractura de antebraț reprezintă o
afecțiune frecventă la toate vârstele, atât la femei, cât și la bărbați.
O altă motivație este aceea că, în cazul fracturilor, rolul asistentului este extrem de important în
tratarea afecțiunii, cât și în recuperarea ulterioară, toate acestea presupunând o colaborare asistent-
pacient: [anonimizat], alături de tratamentul medicamentos de specialitate, răbdare, înțelegere și suport
moral.
V orbind acum într-un mod mai general, un lucru important de menționat este acela că, în funcție de
fractură, dar și de modul dobândirii ale acesteia/acestora și de vârsta pacientului, factorul psihologic
contează extrem de mult. Atât în cazul fracturilor ce presupun imobilizarea la pat, dar și în cazul
fracturilor de antebraț, pacientul are nevoie de suport pentru a trece peste incident, în special în cazul
persoanelor cu vârste înaintate.
Nu în ultimul rând, fracturile presupun o diferită abordare în funcție de diferiți factori (vârsta
pacientului, mediul din care vine, modul de dobândire a fracturii, etc) asistentul medical având datoria
de a se adapta pentru a-i fi cât mai de ajutor pacientului în tratamentul și recuperarea sa. Acest lucru
presupune o reactualizare constantă a cunoștințelor asistentului privind îngrijirea pacienților.
Toate acestea constituie, alături de baza bogată de informații, motivația compunerii acestei lucrări care,
în compoziția ei va reuni noțiuni de anatomie și fiziologie ale organismului uman, noțiuni despre
fracturi în general, în special despre cele ale antebrațului cât și dezvoltarea pe larg a fracturii de
antebraț, lucrul cu pacienții cu această afecțiune și tratarea afecțiunii.
1.2 Noțiuni generale ale fracturii de antebraț
Fracturile reprezintă o întrerupere a continuității osoase, ce poate fi produsă de suprasolicitare, sau de
o presiune externă, care acționează asupra osului ce poate fi slăbit de o afecțiune anterioară/prezentă
(osteoporoză, tumoare osoasă, etc, afecțiuni întâlnite la persoanele în vârstă, osteoporoza fiind
preponderent întâlnită la femei), dar și a osului sănătos tânăr sau adult.
Este, deci, vorba de fracturi ale oaselor tinere/sănătoase și fracturi ale oaselor bolnave, numite
impropriu fracturi patologice.
Fracturile sunt întâlnite la toate vârstele, totuși, majoritatea o reprezintă cei cu vârste cuprinse între 20
și 40 de ani, aceasta fiind o vârstă activă, iar fracturile sunt des întâlnite în urma accidentelor casnice,
accidentelor la locul de muncă și în accidentele de mașină. În cazul bătrânilor, fracturile pot apărea și în
urma unor traumatisme cu o intensitate mai mică, rezistența osoasă scăzând în timpul înaintării în
vârstă.
Asemeni unei săbii cu două tăișuri, dezvoltarea tehnologică aduce noi măsuri de identificare ale
fracturilor (radiografii, computer tomograf), alături de dezvoltarea sistemelor și regulilor de protecție a
muncii, dar aceeași dezvoltare tehnologică aduce noi modalități de accidentare, fracturile continuând să
ocupe un raport destul de important din totalul traumatismelor. Numărul mare de accidente rutiere, de
exemplu, susțin creșterea numărului de oameni ce suferă de fracturi. Acest exemplul nu susține numai

faptul că numărul celor care suferă de fracturi ale sistemului locomotor este în creștere, ci și faptul
îngrijorător că aceste fracturi și modurile de obținere ale acestora se agravează.
Fiind o afecțiune ce presupune o colaborare cu pacientul, fracturile, printre care și cea care face
subiectul lucrării, fractura de antebraț, pun în valoare pregătirea cadrelor medicale atât în examinarea și
descoperirea problemei, cât și în susținerea morală a pacientului. Toate astea înaintea stabilirii unui
tratament calificat.
Rolul asistenței medicale în îngrijirea acestei afecțiuni este, astfel, extrem de important. Cei afectați
având nevoie de investigații atente, de specialitate, de indicații și de contra-indicații care vin cu
suportul asistenței în respectarea acestora.
Moduri de clasificare ale fracturilor:
1. În funcție de acțiunea forței traumatismelor:
a)Fracturi directe.
b)Fracturi indirecte.
2. În funcție de gradul de fracturare a osului:
a)Fracturi complete.
b)Fracturi incomplete.
3. În funcție de integritatea pielii:
a)Fracturi închise.
b)Fracturi deschise.
În ceea ce privește simptomele fracturilor, durerea este principalul indice, întru-cât aceasta este
prezentă în cazul tuturor fracturilor. Durerea este intensă în locul leziunii și în jurul acestei zone, iar
aceasta se agravează cu mișcarea, implicând chiar dificultate sau imposibilitate de mișcare sau de
mișcare normală, mișcarea nenaturală fiind, la rândul ei un indiciu ce conduce la depistarea unei
fracturi. Un alt simptom este reprezentat de schimbarea culorii pielii (învinețirea) în cazul sângerării
interne provocate de fractură. Poziția nefirească a membrului/scurtarea acestuia/diformitatea
membrului, pierderea forței fizice, sensibilitate, amorțire, alterarea sensibilității locale cauzate de
presiunea exercitată asupra unui nerv completează tabelul de simptome ale unei fracturi. Dacă nu se
poate stabili imediat existența unei fracturi, traumatismul trebuie tratat ca fractură până în momentul
ajungerii la un consult de specialitate în vederea stabilirii exacte a afecțiunii și primirii tratamentului
avizat. Se va apela la specialist în cazul în care simptomele au început să se manifeste în cazul unui
traumatism sau a unui traumatism puternic.
Fiind o afecțiune atât de des întâlnită în diferite forme și în urma unui divers număr de traumatisme,
ridicarea nivelului de educație sanitară a populației prin cursuri de prim ajutor constituie o bună
modalitate de ținere sub control a efectelor traumatismelor, scăzând astfel șansele ca fractura să
dezvolte complicații. Printre aceste complicații se numără cele imediate (ce presupun leziuni vasculare
sau nervoase) și complicații tardive.

2.Anatomia si fiziologia sistemului afectat:
Atunci când vorbim sau ne gândim la mișcare (la un corp în mișcare) trebuie să privim totul din
perspectiva unui total, a unui sistem bine închegat și perfecționat pentru punerea în funcțiune a mai
multor aparate și sisteme ce lucrează împreună. Atunci când vorbim despre mișcare, această
manifestare fizică nu se raportează la acțiunea izolată a mai multor sisteme ce acționează independent
una de cealaltă.
Această mișcare se bazează pe colaborarea organelor aparatului locomotor (oase, articulații, mușchi) și
organe ale sistemului nervos toate acestea compunând factorii morfofuncționali ce stau la baza
mișcărilor.
Aparatul locomotor este aparatul ce asigură efectuarea mișcărilor corpului uman, iar funcția acestui
aparat se numește “funcție de locomotie”. La locomoție participă două mari sisteme, sistemul osos
(scheletul) care participă în mod pasiv și sistemul muscular, care contribuie în mod activ la locomoție.
Pentru o analiză mai amănunțită, aparatul locomotor este alcătuit din oase, tendoane (ligamente),
articulații și mușchi. Întreaga structură osoasă a unui corp formează scheletul acelui corp. Acesta
constituie punctul de sprijin care conferă formă generală și proporții corpului omenesc. Scheletul
contribuie la menținerea posturii organismului ( Ca de exemplu:coloana vertebrală curbată în forma
literei “S” pentru a facilita poziția verticală necesară deplasării bipede). Legăturile/Articulațiile diverse
dintre oase permit acestora o mobilitate reciprocă, având astfel posibilitatea mișcării scheletului prin
diferite îndoiri. (flexarea brațului, Fig.1) sau de rasucire (mișcarea de supinație-pronație a antebrațului
Fig.2). Așa cum am specificat mai sus, aceasta reprezintă partea pasivă a sistemului locomotor, partea
activă fiind reprezentată de mușchii striați scheletici ce vin și se
fixează pe oase. Acestea constituie elementele mișcătoare ale
aparatului locomotor, acționând asupra oaselor asemeni unor
pârghii.
Fig.1 Mișcarea de flexare/extensie Fig.2 Mișcarea de supinație/pronație
a antebrațului. a antebrațului.
În continuarea lucrării vom elabora fiecare parte a sistemului locomotor, prezentând compoziția
acestora, diferite afecțiuni ale fiecărui sistem, concentrându-ne, în cadrul fiecărui sistem, asupra
antebrațului.

2.1 Sistemul osos/Scheletul corpului uman
Sistemul osos este reprezentat de totalitatea oaselor din corp, scheletului corpului uman reprezentând
totalitatea oaselor așezate în poziție anatomică. (Fig. 3). Știința care se ocupă cu studiul scheletului
uman și al oaselor este osteologia.
Scheletul uman este alcătuit din 200-220 de oase care se împart în 3 regiuni ale acestuia, respectiv în:
scheletul capului (craniul, 29 de oase), scheletul trunchiului (coloana vertebrală, 26 de oase, cutia
toracică 25) și scheletul membrelor (oasele membrelor superioare, 64 oase, oasele membrelor
inferioare, 62 de oase).
Scheletul cranului (Astfel cum poate fi văzut în
figurile 3 și 4) este alcătuit din:
➢Neurocraniu (cutia craniană)
– 2 oase parietale
– 2 oase temporale
– os frontal
– os occipital
– o etmoid
– os sfenoid
Fig. Reprezentarea cutiei craniene
Cutia craniană are rolul de a proteja encefalul, cele două oase (parietale și temporale) fiind oase
perechi, celelalte fiind oase neperechi.
➢Viscerocraniu (oasele feței)
– 2 oase maxilare (superioare)
– 2 oase lacrimale
– 2 oase nazale
– 2 oase palatine
– 2 oase zigomatice
– 2 cornete nazale inferioare.
– V omerul
– Mandibula
Fig. 4 Reprezentarea din față a craniului

Viscerocraniul are rolul de a proteja și susține organele de simț și mușchii capului. Oasele maxilare,
lacrimale, nazale, palatine, zigomatice și nazale inferioare fiind oase perechi, celelalte fiind oase
neperechi.
Scheletul trunchiului (Astfel cum se poate vedea in figurile 5 si 6) este alcătuit din:
➢Coloana vertebrală (33-34 de vertebre)
– 7 vertebre cervicale
– 12 toracale
– 5 lombare
– 5 sacrale
– 4-5 coccigiene
Fig. 5 Reprezentarea coloanei vertebrale.
Oasele sacrale și oasele coccigiene sunt sudate, primele formând osul sacrum, iar cele din urmă
formând coccigele (La unele animale acesta formând coadă).
Coloana vertebrală, cunoscută popular drept șira spinării și anatomic drept rahis, este reprezentată de
un șir de piese osoase, articulate între ele, sunt situate în partea mediană și posterioară a corpului,
constituind “scheletul axial’. Aceasta are o lugime de 70-75 de cm, cele mai mari dimensiuni fiind
prezente la coloanele vertebrale masculine. Între vertebre se găsesc discuri intervertebrale cu rol în
absorbția șocurilor și în mișcărilor coloanei. Datorită posturii bipede, coloana vertebrală este supusă
greutății trunchiului, capului și membrelor superioare, fiind astfel nevoie de curburile fiziologice
prezente în plan sagital și frontal pentru a îi mări rezistența.
Unul dintre rolurile importante ale coloanei vertebrale este acela de a proteja măduva spinării, care
este învelită în trei foițe meningeale. Leziunile coloanei vertebrale sunt real pericol la adresă măduvei
spinării. Alt rol al coloanei vertebrale este acela static, coloana fiind un ax ce susține capul, trunchiul și
membrele superioare și împarte greutatea spre
pelvis și membrele inferioare. Un ultim rol
este acela biomecanic, coloana vertebrală (în
special zonele lombara și cervicală) fiind
supusă în numeroase mișcări.

➢Coaste – In numar de 12 perechi.
– I-VII Coaste adevărate
– VIII-X Coaste false
– XI-XII Coaste libere.
Coastele de la 1 la 7 (Cele adevărate) au cartilajul articulat cu osul stern.
Coastele de la 8 la 10 (Cele false) se articuleaz ă cu sternul prin intermediul coastei numarul 7.
Coastele 11 si 12 (Cele libere) nu au cartilaj si nu ajung la stern.
➢Sternul (Osul pieptului)- Os lat
Scheletul membrelor (Fig. 7 si 8) este format din:
➢Scheletul membrelor superioare (Fig. 7)
-Oasele centurii scarpiene (scapulare): ‣Clavicula
‣Omoplatul
-Oasele membrului propriu-zis:
– Osul brațului: ‣Humerul
– Oasele antebra țului: ‣ Radius
‣ Cubitus (Ulna)
-Oasele mâinii: ‣ Carpiene (Oasele incheieturii)
‣ Metacarpiene(Oasele palmei)
‣ Falange (Oasele degetelor)

Fig 7. Reprezentarea scheletului membrelor superioare
Fig. 8 Reprezentarea scheletului membrelor inferioare
➢Scheletul membrelor inferioare (Fig. 8)
– Oasele centurii inferioare (pelviene): Oase coxale
– Oasele membrului propriu-zis: ‣Oasele coapsei – Femurul
‣Oasele Gambei – Tibia
– Peroneul
‣Oasele Piciorului – Tarsiene (ale incheieturii)
-Metatarsiene
‣ Falange

În jurul nostru vedem corpuri de diferite mărimi, ceea ce înseamnă că și oasele din corpul nostru sunt
de diferite mărimi și forme, astfel că ele se pot clasifica în:
1) Oase lungi (Fig.9), caracterizate de lungimea ce depășește lățimea și
grosimea, acestea fiind formate dintr-un corp (diafiză) și două extremități
(epifize). Între diafiză și cele două epifize exista o zonă numită “metafiză”,
Aceste oase îndeplinesc rolul de pârghii în diferite mișcări și sunt întâlnite în
principal la nivelul membrelor, câțiva reprezentanți ale acestor oase fiind
humerusul, ulnă, țibia, etc.
Fig. 9 Reprezentare a oaselor lungi
1) Oasele plate (Fig. 10), ale căror lungime și lățime sunt
aproape egale, dar depășesc grosimea. Acest tip de oase se
caracterizează prin forma lor turtită, având două fețe și un
număr variabil de margini și unghiuri. Aceste oase
îndeplinesc funcția de alcătuire a unor cavități de protecție
(craniul) și de a oferi mușchilor o suprafață întinsă și
mobilă de inserție (omoplatul). În această categorie intră
oasele din cutia toracică, osul frontal, osul parietal, etc.
Fig. 10 Reprezentare a oaselor plate
2)Oasele scurte (Fig.11)au cele trei dimensiuni aproape
egale si se gasesc in regiunile unde este necesara o
soliditate mai mare, dar, in acelasi timp, unde exista
miscari variate cu amplitudini mici. In aceasta categorie
intra tarsienele, metatarsienele, falangele, etc.
Fig 11 Reprezentare a oaselor scurte
Întru-cât oasele sunt de diferite dimensiuni și forme, mai întâlnim 4 tipuri de clasificări ale oaselor.
1. Oasele pneumatice, (Fig 12) acestea fiind oase neregulate ce au spații cavitare pline cu aer,
tapetate cu membrane mucoase. (Oasele din jurul foselor nazale)
2.Oasele sesamoide, (Fig 13) fiind oase mici, lentiforme, dezvoltate în apropierea articulațiilor
(sesamoide particulare) sau în interiorul tendoanelor unor mușchi (sesamoide intratendinoase).
(Ex: rotula)

3. Oasele suturale,(Fig 14) fiind oase mici și plane, se dezvoltă din puncte de osificare
independente de oasele învecinate, acestea aflându-se fie la nivelul suturilor craniului, fie la
nivelul fontanelelor.
4.Oasele neregulate, (Fig 15) numite astfel datorit ă formei lor complicate, nepu tâ nd fi înscrise în
categoriile mai sus men ționate. (Ex:Palatinul. Sfenoidul)
Fig, 12 Oase pneumatice Fig. 13 Exemplu de os sesamoid- Rotula
Fig. 14 Reprezentare os
neregulat- Sfenoidul
Fig, 13 Reprezentare oase suturate

În ceea ce privește alcătuirea osului, acesta este format din
2 tipuri de țesut (Fig 16)
1. Țesut osos compact- acesta fiind cel mai dur țesut al
corpului uman și este întâlnit în partea de mijloc a osului
lung. La exteriorul osului se află membrana numită periost,
datorită căruia osul crește în grosime. În interiorul diafizei
există un canal care străbate lungimea acesteia, numit canal
medular în care se găsește meduva hematogenă ce are rolul
de a produce elementele figurate ale sângelui (leucocite,
eitrocite, trombocite).
2. Cel de al doilea tip de țesut osos este țesutul osos
spongios, a cărui structură relativ ușoară este mai puțin
dură și rezistentă. Extremitățile osului lung (epifize) sunt
formate în proporție de 95% țesut spongios în interior și
5% țesut osos compact spre exterior. Între epifiză și diafiză
se găsește metafiză, ce conține cartilajul de creștere
epifizo-diafizar ce susține creșterea în lungie a osului. Pe
suprafața de articulare a epifizei este întâlnit un strat
subțire de țesut cartilaginos hialin.
Fig. 16. Structura unui os lung.
Din punct de vedere chimic, osul este compus din 20-25% apa și 75-80% reziduu uscat.
Din această cantitate de reziduu uscat, substanța organică este doar 40%, restul de 60% de reziduu fiind
reprezentate de substanțe anorganice.
Substanța organică majoritară este o proteină moleculară numită “oseina”, specifică oaselor, aceasta
găsindu-se și în compoziția țesutului celular al pielii și a cartilajelor. În categoria substanțelor
anorganice sunt reprezentative sărurile minerale, poziția fruntașă fiind ocupată de calciu (Ca) aflat sub
formă de carbonat de calciu (CaCO3), fosfat tricalcic (Ca3(PO4)2), florura de calciu (CaF2),
bicarbonat de calciu (Ca(HCO3)2). Printre mineralele osului mai identificăm și ionii de magneziu
(Mg), sodiu (Na) și bicarbonați (HCO3).

Articulațiile:-Acestea reprezintă puncte de întâlnire formate din diferite elemennte (precum: capsula
articulară, cartilaj articular, membrana sinovială, lichid sinovial) și au rolul de a lega două sau mai
multe oase adiacente sau la distanță. Datorită lor, oasele se pot mișca fără ca suprafețele lor să se frece
între ele. Tot ele au rolul de distribuție a forțelor și de ameliorare a presiunii exercitate la nivelurie
respective.
Ramura anatomiei ce se ocupă cu studiul articulațiilor se numește artrologie sau sindesmologie.

În ceea ce privește clasificarea articulațiilor, întâlnim 3 tipuri.
1. Articulații neîntrerupte (articulații fixe)– Acestea sunt reprezentate doar de un strat intermediar de
țesut conjuctiv sau cartilaginos între oase, fisurile sau cavitățile fiind inexistente, Se mai numesc și
“sinartroze”.
2. Articulații întrerupte (articulații mobile)– Acest tip de articulații mai poartă numele și de
“diartroze”, fiind articulații mobile ce prezintă între oase unele cavități și o membrană sinovială ce
tapetează din interior capsula articulară.
3. Amfiartroze(semimobile) – Reprezentând forma de tranzacție de la sinartroze la diartroze, aceste
tipuri de articulații prezintă o mică fisură în stratul intermediar cartilaginos sau conjuctiv dintre oasele
unite. Acestea mai sunt numite și “semiarticulatii”

După tipul testului care leagă oasele sinartrozelor, întâlnim 3 categorii:
1. Sinostoză ce ține oasele legate prin țesut osos (Articulații imobile întâlnite la oasele craniului).
2. Sincondroză ce unește oasele prin lichid hialin.(Întâlnite în cartilajele epifizare ale oaselor în
creștere și între prima pereche de coaste și stern).
3. Sindesmoză ce loaga oasele prin țesut interosos, acesta fiind format din țesut conjunctiv dens.
(Simfiza pubiană). (Fig. 17)
Fig. 17 Reprezentare frontală a
bazinului masculin – Simfiza pubiană.

Diartrozele sunt articulații cu mobilitate crescută și se întâlnesc în locurile de joncțiune a oaselor lungi
(articulația genunchiului, a cotului, etc). Din punctul de vedere al clasificării, întâlnim 3 tipuri de
clasificare a diartrozelor:
1. Clasificare morfologică fiind reprezentată de diartrozele simple (cu o suprafață articulară),
diartroze compuse (cu mai mult de o pereche de suprafețe articulare) și diartroze compexe (sunt
prevăzute cu discuri articulare);
2. În funcție de tipul suprafeței articulare întâlnim articulații plane (situate între două oase),
sferoidale, de tip balama, elipsoidale, bicondiliene, selare, trohoide;
3. După numărul de axe pe care îl produce mișcarea, diartrozele sunt clasificate în: diartroze
uniaxiale, diartroze biaxiale, diartroze triaxiale, diartroze poliaxiale;
Diartrozele sunt alcătuite din suprafețe articulare, cartilaj articular, structuri intra-articulare (discuri
articulare, meniscuri articulare, labrumuri, ligamente) și capsula articulară ce prezintă o membroana
fibroasă și una sinovială.
În funcție de morfologia lor, articulațiile sinoviale (articulații mobile) permit următoarele tipuri de
mișcări:
•Alunecarea – Reprezentată de mișcarea prin care o suprafață osoasă platase deplasează față
de o altă suprafață osoasă din față în spate sau dintr-o parte în alta fără ca unghiul dintre cele
două să se modifice semnificativ;
•Rotația – Reprezintă mișcarea unui os în jurul axei sale;
•Mișcări speciale – În această categorie intrând protactia, retracția, dorsiflexiunea,
inversiunea, eversiunea.;
•Mișcări unghiulare – Mișcare ce poate mări unghiul dintre cele două oase ce formează
articulația. În această categorie intră mișcările de flexie și extensie reprezentate la figura 1.
Amfiartrozele reprezintă articulații cu mișcări mai ample, semimobile, întâlnite în coloana vertebrală,
legătura dintre corpul vertebrelor făcându-se printr-un disc fibrocartilaginos, ce are forma vertebrelor și
prezintă o serie de lame concentrice de țesut fibrocartilaginos la capetele sale, iar în centru având o
substanță gelatinoasă numită nucleu pulpos.
Afecțiuni ale sistemului osos. Aceste afecțiuni determină fragilitatea scheletului, crescând șansele unor
fracturi. Una dintre cele mai comune afecțiuni ale oaselor este osteoporoza, ce se caracterizează prin
densitatea scăzută (apărută atunci când oasele suferă de o deficiență de minerale, precum calciul) a
oaselor și degradarea structurii acestora. Sistemul osos este extrem de imporant pentru existența
noastră, astfel că, sănătatea acestui sistem este esențială pentru o viață sănătoasă lipsită de disconfort și
dureri. Pe lângă rolul lor de susținere a corpului și acela de a proteja diferite organe importante din
corpul nostru, oasele reprezintă și un “depozit” de minerale de care nu ne putem lipsi pentru a avea o
viață normală. Importanța acestui sistem este dat și de faptul că, în cazul unei boli, a osteoporezei de

exemplu, problema nu este doar boala în sine ci și declinul fizic și mental care vin împreună cu ea.
Aceste afecțiuni nu scad doar calitatea vieții, dar pot, prin dureri constante sau agravări, să ducă până la
incapacitatea unui om de a merge, de a sta sau de a face alte activități ce presupun mișcări. Pe lângă
aceste dureri constante, fragilitatea oaselor poate duce la fracturi dureroase, cele mai frecvente fiind la
șold, la încheietura mâini și la coloana vertebrală.
Câteva dintre cele mai comune afecțiuni ale sistemului osos sunt:
•Osteoporoza – Care afectează preponderent femei trecute de 50 de ani, dar numărul este
considerabil și în rândurile bărbaților. Această boală se caracterizează prin scăderea masei
osoase, acestea din urmă fiind lipsite de cantitățile optime de minerale. Poate fi diagnosticată
și tratată.
• Artrita – Această afecțiune afectează articulațiile, caracterizată prin inflamarea acestora și
poate fi întâlnită sub următoarele forme: Artrită reumatoidă (boală autoimună), artrita septica
(infecția la nivelul articulațiilor),osteoartrită (articulații degenerate) și artrita posttraumatică
(ce survine în urma unei accidentări, în general, la genunchi).
• Fibromialgia – Este o afecțiune cronică, ce se caracterizează prin durere și oboseală în tot
corpul, diagnosticată ca un sindrom. Pentru această boală nu există un mod de vindecare,
șansa de a duce o viață normală celor care suferă de această boală fiind dată de tratament.
• Necroza avasculara – Caracterizată prin furnizarea unei cantități insuficiente de sânge ce
duce la degradarea osului, afecțiune ce se manifestă mai ales în partea superioară a piciorului
și șold, dar și la glezna, umăr și coate.
• Boala Paget – Întâlnită, în general, la persoane trecute de 40 de ani, aceasta este o boală
cronică a scheletului ce poate afecta mai multe oase, printre care: coloana vertebrală, oasele
lungi, craniul, etc.
•Osteogeneză imperfectă – Afecțiune cauzată de un defect genetic. Fiind cunoscută și sub
numele de “boala oaselor fragile”, aceasta este caracterizată de incapacitatea organismului de
a întări oasele.
•Fasceita plantară (Fig. 18) – Această afecțiune este
întâlnită la persoanele care folosesc, pe perioade
lungi de timp, precum sportivii sau dansatorii. Se
caracterizează prin inflamația fasciei plantare, ce
provoacă durere în călcâi, durerea fiind cauza
dificultății de deplasare.
Fig.18 Reprezentare a Fasceitei plantare.

Pentru tratarea acestor afecțiuni, tratamentul medicamentos în combinație cu exercițiile fizice, un regim
alimentar sănătos pot avea un real succes. În cazul în care acestea eșuează sau nu dau randamentul
necesar, se poate opta pentru tratamentul chirurgical. Una dintre cele mai răspândite indicații este
prevenția bolii, această fiind o măsură destul de complicată întru-cât, din diferite situații (condițiile de
serviciu, ghinion, etc) nu putem evită lucrurile ce ne fac rău. Totuși, o dietă echilibrată și mișcare,
combinată cu evitarea pe cât posibil a accidentelor și a lucrurilor dăunătoare organismului ne pot feri de
diferite complicații problematice.
2.2 Scheletul antebrațului
Antebrațul este format din două oase parelele, respecitv “ulna”
(ce se situează în prelungirea degetului mic) și “radius” (situat
în prelungirea policelui). (Fig.19/Fig. 22) Cele două oase sunt
articulate prin intermediul epifizelor lor, rămânând totuși
distanțate la nivelul diafizelor, spațiul dintre ele fiind numit
spațiu eliptic sau spațiu interosos.
Cele două oase prezintă diafize cu 3 fețe și 3 margini. În urma
examinării scheletului articulat, se poate observa faptul că
radiusul depășește ulna prin partea inferioară (epifiza
inferioară) și este depășit de acesta prin partea superioară
(epifiză superioară). Astfel, radiusul contribuie la formarea
articulației metacarpiene, iar ulnă la formarea articulației
cotului.
Fig. 19 Reprezentarea scheletului antebratului.
Ulna (Fig. 20): Se află în partea mediană a antebrațului, în prelungirea degetului mic. Acest os este un
os lung și pereche. La întâlnirea cu humerusul, pe scheletul articulat fiind puțin oblic, formează cu
acesta un unghi cu deschidere laterală.
Ca subiect de studiu și analiză, ulna prezintă corpul și cele două epifize. Corpul având o formă
concavă, prezentad 3 fețe și 3 margini. Pe fața anterioară este situată o gaură nutritivă, în partea
superioară a feței inserându-se mușchiul flexor profund al degetelor, iar
în cea inferioară, mușchiul pătrat ponator. Marginea anterioară a osului
începe de la procesul coronoid, aceasta terminându-se la procesul stiloid,
marginea posterioară (proeminentă sub piele) pornește de pe olecran și
dispare în treimea inferioară a diafizei, iar marginea laterală este
marginea de inserție a membranei interosoase. Membrana interosoasa
fiind cea care unește corpurile celor două oase ale antebrațului. În partea
sa superioară, membrana se bifurcă și delimitează o suprafață
triunghiulară, aici întâlnindu-se incizură radială a epifizei proximale.
Fig.20 Reprezentare Ulna pe fețele anterioară si laterală

Epifiza/Extremitatea superioară este compusă din două proeminente, una verticală (olecran, Fig. 20) și
una orizontală (proces coronoid, Fig. 20). Cele două prezintă între ele un unghi drept și mărginesc o
cavitate numită “scobitura trohleara”. Olecreanul este ușor de depistat, palpând pe față posterioară a
articulației cotului, pe acesta fiind înserat mușchiul triceps brahial. În ceea ce privește procesul
coronoid, pe partea laterală a acestuia întâlnim o parte a unei articulații semilunare numite și incizură
radială, iar dedesubtul acestuia întâlnim tuberozitatea ulnei, pe care se inseră mușchiul brahial.
Epifiză/Extremitatea inferioară este alcătuită din două formațiuni: capul și procesul stiloid, acestea
simțindu-se chiar și prin piele. Procesul stiloid este o prelungire conoidă, astfel că este situat pe partea
medială a capului, cu vârful în jos, capul reprezentând un segment de cilindru, suprafața laterală a
acestuia (circumferintă articulară) unindu-se printr-o articulație cu incizura ulnară a radiusului. Între
cap și procesul stiloid întâlnim un șanț prin care trece tendonul mușchiului extensor al carpului.
Radiusul (Fig. 21) este situat pe partea laterala a antebratului, in dreptul policeului, acesta fiind un os
pereche ce prezinta, asemeni ulnei, un corp si
doua epifize ca obiect de studiu. Este orientat
in jos cu extremitatea mai mare, prezentand
mici santuri pe fata ei posterioara. Corpul sau,
asemeni cel al ulnei, are 3 fete (anterioara,
posterioara si laterala) si 3 margini, jumatatea
inferioara a corpului osului fiind palpabila pe
piele. Pe fata anterioara este situata gaura
nutritiva, aceasta fata fiind ingustata in
portiunea superioara, unde este inserat
muschiul flexor lung al policelui, in portiunea
inferioara fiind muschiul patrat pronator. Partea
superioara a fetei posterioare prezinta o
rotunjire, acela fiind locul de raspuns al
muschiului supinator. Fata laterala prezinta,
pentru insertia muschiului rotund pronator, o
tuberozitate pronatorie.
Fig. 21 Reprezentarea radiusului
La acest nivel, fracturile pot intersecta nervul, acesta avand o mare importanta practica. In ceea ce
priveste marginile radiusului, marginea anterioara a acestuia este pronuntata in partea superioara,
marginea posterioara existand numai in portiunea mijlocie, iar marginea mediala (interosoasa) este
ascutita si se termina in partea inferioara a corpului, aceasta bifurcandu-se si delimitand o suprafata
triunghiulara.
Epifiza/Extremitatea superioara (proximala) se compune din 3 elemente, acestea fiind: capul, colul si
tuberozitatea radiusului. Capul fiind un segment de cilindu plin, mai inalt in portiunea mediala. In
timpul miscarilor de rotatie ale antebratului, capul este palpabil sub episcondiul lateral al humerusului.

Tuberozitatea radiusului este situata sub col, aceasta fiind o proeminenta ovoidala, pe aceasa fiind
inserat muschiul biceps brahial. In ceea ce priveste colul, acesta esta o portiune ingusta ce leaga capul
de corp, fiind oblic si indreptat de jos in sus latero-medial, acesta formand impreuna cu capul un unghi
deschis lateral.
Fig. 22 Reprezentare a radiusului si a ulnei.
2.3 Sistemul muscular
In alcatuirea acestui sistem intra totalitatea muschilor care intra in alcatuirea organismului, acestea
formand partea activa a sistemului lomocotor (parte activa a miscarilor) datorita proprietatilor lor de
contractie. In ceea ce priveste clasificarea muschilor, aici intalnim 3 mari categorii.
1.Muschii striati (scheletici);
2.Muschii netezi ce intra in alcatuirea viscerelor si a vaselor de sange;
3.Muschiul cardiac sau muschiul inimii.
Reprezentand 40% din greutatea corpului si fiind in numar de peste 430-500, putem vorbi despre
muschii striati ca fiind o categorie principala de muschi, acesta fiind alcatuit din mai multe elemente:
corpul muscular, tendon, insertia muschiului, tecile sinoviale, busele seroase anexate, vasele si nervii
muschiului. Acestia au 3 roluri principale, conferind forma corpului, asigurand miscarea si mentin
contactul oaselor unor articulatii, capetele acesto muschi fixandu-se pe oase vecine.
Un muschi este alcatuit, general, dintr-un corp si 2 capete (tendonane) dintre care unul este fixat pe osul
fix, numit fiind si originea muschiului, celalalt capat fiind fixat pe un os mobil, acesta fiind numit si
insertia muschiului.
Muschii pot fi clasificati si in functie de numarul capetelor de origine, majoritatea muschilor avand un
singur capat, existand insa si muschi cu mai multe capete (2,3,4) in aceasta categorie intrand bicepsul,
tricepsul, cvadricepsul.

Asemeni oaselor, mușchii sunt prezenti în diferite dimensiuni și forme (lucru pe care îl putem distinge
din forma corpurilor noastre, sustinand rolul muschilor de a da forme acestora), acesta fiind un indiciu
și despre functiile diverste ale muschilor.
O clasificare a muschilor se poate face în funcție de forma acestora:
•Muschi scurti;
•Muschi lungi (fusiformi, cilindrici, micsti);
•Muschi lati;
•Muschi inelari.
În ceea ce privește mușchii scurti, aceștia realizeaza ansambluri musculare, reprezentanti de seama ai
acestei categorii find mușchii santurilor vertebrale, acestea contribuind la mentinerea în extenise a
coloanei.
Mușchii lungi, așa cum este scris în clasificarea de mai sus, sunt de trei tipuri:fusiformi, cilindrici și
micsti.
Mușchii lungi fusiformi au rolul de a produce miscari ce presupun forța relativ mare și de amplitudini
mari. Aceștia sunt întâlniți sub forma unor fuse, reprezentanti fiind mușchii gatului și ai membrelor.
Mușchii lungi cilindrici, asemeni muschilor lungi fusiformi sunt întâlniți tot la membre, rolul lor fiind
însă de a produce miscari de amplitudini mari, care nu presupun însă o forța mare, contribuind mai
mult la mentinerea directiei în deplasare. O caracteristica a acestor muschi este aceea ca prezinta
aproape aceeași latime pe toată intinderea lor.
Mușchii lati sunt și ei impartiti în doua categorii, în funcție de grosimea lor:
Muschi lati și subtiri, aceștia alcatuind centurile care închid marile cavitati ale corpului. Reprezentați ai
acestei categorii fiind mușchii abdominali, ce susțin greutatea organelor. Acești muschi sunt dispusi în
planuri suprapuse, fasciculele lor fiind orientate în sensuri diferite.
Mușchii lati de grosimi mai mari au ca principal reprezentant mușchii care acoperă cavitatea toracica,
mobilizand membrele superioare. Acești muschi au forma triunghiulara, în general, baza acestora fiind
inserala pe larg pe coloana vertebrala, torace și bazin, vârful acestora fiind reprezentat de un
tendonputernic, este inserat pe un punct al membrului superior.
Mușchii inelari prezinta o forma circulara și permit, datorită contractiei lor, deschiderea sau închiderea
anumitor orificii precum orbicularul ochilor, al buzelor etc.
Tot în aceasta categorie, dar cu mult diferit de ceilalți din perspectiva dimensiunii și a importantei,
poate fi descris și muschiul diafragm, acesta alcatuind plafonul cavitatii abdominale și planseul
cavitatii toracice.

Revenind la mușchii scheletici, în funcție de regiunile corpului, principalele grupe de muschi de acest
tip sunt:
•Mușchii capului;
•Mușchii gatului;
•Mușchii trunchiului;
•Mușchii membrelor.
Mușchii capului (Fig, 23) se împart în:
•Mușchii mimici, aceștia fiind muschi cutanati cu roul în formarea expresiilor faciale obtinute
prin contractarea acestor muschi. Reprezentanti ai acestor grupe sunt: muschiul sprancenos,
muschiul frontal, muschiul zigomatic, muschiul occipital, muschiul orbicular al ochiului,
muschiul orbicular al buzelor, muschiul buccinator.
•Mușchii masticatori ce au rol în masticatie și au ca reprezentanti mușchii maseteri, muschiul
temporal și mușchii pterigoidieni.
Fig. 23 Mușchii capului
Mușchii maseteri (Fig.24) au rolul de a mobiliza mandibula în diferite directii și sensuri cu scopul de
indeplinire a celor 4 funcții esentiale ale aparatului dentomaxilar: masticatia, fonatia, fizionomia și
automentinerea.
Mușchii maseteri își au originea în arcada zigomatica, acești muschi inserandu-se pe fata externa a
ramurei mandibulei, actionand în sensul ridicarii acesteia.
În numar de patru, mușchii masticatori prezinta una dintre insertii la nivelul mandibulei. Aceștia pot
exercita o mare forța de contracție prin acțiunea careia este generata mobilizarea mandibulei astfel încât
arcata dentoalveolara inferioara vine în contat direct cu cea superioara realizandu-se astfel procesul
masticatiei.

Fig. 24 Muschiul maseter
Muschiul temporal (Fig. 25) se afla situati în fosta temporala, ocupand-o în întregime. Forța sa de
contracție îl face cel mai puternic muschi masticator, acesta fiind format din 3 fascicule musculare, cu
origini pe linia temporala inferioara, pe suprafața fosei
temporale și pe fascia temporala. Cele 3 fascicule
musculare formeaza împreuna un corp muscular unic, cu
un traiect descendent.
Fasciculul anterior dispune de fibre musculare
pozitionate vertical. Fasciculul mijlocui dispune de fibre
nervoase, pozitionate oblic, descendent insens
posterioanterior. Iar fasciculul posterior dispune de fibre
musculare pozitionate aproape orizontal.
Fig. 25 Muschiul temporal
Mușchii pterigoidieni sunt cei mai puțin voluminosi muschi masticatori, aceștia având forma și direcția
fibrelor musculare similare cu cea a muschiului maseter și este situat în fosta infratemporala, avându-si
originea în fosa pterigoidiana.
Alături de ceilalți muschi masticatori, mușchii pterigoidieni susțin, prin contractia bilaterala, ridicarea
mandibulei.

Mușchii gatului (Fig. 26)
Acești muschi au rolul de a asigura
mișcările capului pe trunchi, realizate
prin intermediul coloanei vertebrale.
Deși, functional, ei sunt muschi
craniomotori, topografic sunt definiti ca
muschi ai gatului.
.Dupa modul de repartizare, acești
muschi se pot clasifica în:
•Mușchii regiunii mediene a
gatului, aceștia fiind situati în
superficial și profund;
•Mușchii situati în regiunea
laterala a gatului, aceștia fiind
muschi pereche.
În categoria muschilor situati în regiunea
laterala a gatului întâlnim următorii
muschi:
-Muschiul platysimia (numit și muschiul
pielos al gatului) ce are rolul în incretirea
pielii gatulu, tragand în jos buza
inferioara și colțul gurii, acest muschi
participând la coborarea mandibulei. Fig. 26 Mușchii gatului
Un alt muschi important situati la nivelul gatului, este muschiul sternocleidomastoidian (SCM) acesta
avandu-si originea pe stern și pe clavicula, insrandu-se pe procesul mastoid al osului temporal. Printre
rolurile indeplinite de muschiul sternoclidomastoidian se număra flexarea capului prin contractia sa
bilaterala, iar prin contractia unilaterala inclina capul lateral și ii da o mișcare de rotatie, ridica toracele
în timpul inspiratiei fortate, etc.
Mușchii scaleni, aceștia fiind în numar de trei, scalenul anterior ce își are originea în tuberculii anteriori
ai apofizelor transversale ale vertebrelor cervicale 3,4,5,6 și se insereaza pe coasa I. Scalenul mijlociu,
cu originea în tuberculii posteriori ai apofizelor transversale ale vertebrelor cervicale 2,3,4,5,6,7 și se
insereaza pe coasa I, în spatele locului de insertie al muschiului scalen anterior și a santului arterei
subclaviculare. Scalenul posterior, numit și scalenul mic, își are originea pe tuberculii posteriori ai
apofizelor transversale ale vertebrelor cervicale 4,5,6,7 și se insereaza pe fata laterala a coastei a II a.
Rolul acestor muschi consta în participarea la realizarea flexiei cervicale, luând punct fix pe coasta

ajuta la inclinatia coloanei vertebrale cervicale, participând și la ridicarea toracelui în vederea ajutarii
efectuarii respiratiei.
Din categoria muschilor regiunii mediene a gatului, fac parte: muschiul drept anterior al capului,
muschiul drept lateral al capului și muschiul lung al capului și gatului.
Mușchii trunchiului se împart în 3 categorii:
1.Mușchii spatelui și ai cefei;
2.Mușchii anterolaterali și mușchii toracelui;
3.Mușchii abdominali.
Mușchii spatelui și ai cefei (Fig. 27).
În aceasta categorie intra, în plan
superficial muschiul trapez și marele
dorsal, iar în plan profund intra muschiul
ridicator al scapulei, muschiul romboid,
muschiul dintat posterior și superior,
muschiul dintat inferior, muschiul
splenius al capului și gatului.
Muschiul trapez – Acest muschi își are
oroginea pe apofizele spinoase ale
vertebrelor cervicale și torcalae, iar
punctul de insertie și-l are pe clavicula, pe
acromion și pe spina scapulei. Acesta are
rolul de a ridica umarul (atunci când ia
punct fix pe coloana), când își ia punct fix
pe centura scapulara inclina capul pe
aceeași parte.
Fig. 27 Mușchii spatelui și cefei.
Muschiul marele dorsal, este cunoscut ca fiind cel mai lat muschi al corpului, acesta avandu-si originea
pe procesele spinoase ale ultimelor 6 vertebre toracale, ale vertebrelor lombare și creasta sacrala, iar
punctul de insertie îl are pe humerus, rolul acestui muschi fiind de de ridicare a toracelui atunci când ia
punct fix pe humerus ridica toracele intervenind în catarare, poate participa la înclinarea trunchiului de
aceeași parte, de asemenea, când ia punct fix pe coloana, coboară brațul ridicat, realizand și extensia,
adductia, rotatia interna a brațului.
Următoarea categorie de muschi este aceea a muschilor anterolaterali (Fig. 28) ai toracelui, aceștia
continand în plan superficial mușchii „marele pectoral” și „marele dintat”, iar în plan profund
continand mușchii „micul pectorar”, muschiul subclavicular, mușchii intercostali externi și interni.

Muschiul „Marele pectoral” își are originea pe primele 6 cartilaje costale, punctul de insertie fiind pe
humerus, acest muschi având rolul de adductie a brațului, apropiind brațul de torace, iar atunci când ia
punct fix pe humerus, acest muschi are rol în catarare ridicand toracele.
În ceea ce priveste „Marele dintat” își are originea pe primele 10 coaste, locul de insertie fiind
marginea interna a scapulei, având rolul de a scapula înainte și lateral atunci când ia punct fix pe torace,
iar atunci când ia punct fix pe scapula are rol inspirator, acesta ridicand coastele.
În categoria muschilor abdominali (Fig.28) intra muschiul drept abdominal, muschiul oblic extern,
muschiul oblic intern, transvers, abdominal piramidal, patrat lombal, psoas. Acești muschiu au rolul de
a menține echilibrul corpului, de a asigura presiunea abdominala, la mișcarea de flexie a trunchiului
prin mușchii drepti și olbici abdominali, etc.
Fig. 28 Mușchii abdominali și mușchii anteolaterali ai toracelui.
Mușchii membrelor inferioare – În ceea ce privește aceasta categorie de muschi, ei sunt mult mai
dezvoltati decât mușchii membrelor superioare. Clasificarea muschilor după așezarea rol topografica
împarte mușchii membrelor inferioare în:
•Mușchii bazinului;
•Mușchii coapsei;
•Mușchii gambei;
•Mușchii piciorului.
Prima categorie, mușchii bazinului, sunt impartiti la rândul lor în doua categorie, anume: mușchii
intrinseci ai bazinului, aceștia formand diafragma pelviana (muschiul ridicator anal, muschiul
coccigian) și mușchii extrinseci, acești muschi fiind extremitati libere ale membrelor inferioare,
avandu-si originea pe oasele bazinului și punctul de insertie pe extremitatea superioara a femurului.
Acești muschi sunt muschi scurti, dar grosi, cu o forța de contracție mare.

În aceasta categorie intra și mușchii regiunii fesiere ce cuprinde muschi precum muschiul fesier mare,
muschiul fesier mijlociu, fesier mic, muschiul piriform, muschiul obturator intern, mușchii gemeni
(superior și inferior), muschiul păstrat femural (participa la rotatia laterala a coapsei) și muschiul
obturator extern care este, prin acțiunea lui, un rotator lateral al coapsei. Mușchii fesieri își au originea
pe aripa iliaca și punctul de insertie pe trohanterul mare al femurului, fesierii mari fiind extensori ai
coapsei, aceștia contribuint la mentinerea pozitiei verticale a corpului, iar fesierii mijloci și mici
actioneaza în comun, având rolul în rotatie în afara/inauntru a coapsei.
Mușchii coapsei sunt și ei impartiti în 3 categorii, în acestea întrând:
– Mușchii anteriori, categorie din care fac parte: Mușchiul tensor, ce își aduce contributia în abductia
coapsei și în extensia genunchiului. Acest muschi își are originea pe spina iliaca superioara și creasta
iliaca, punctul de insertie fiind pe tractul iliotbial. Un alt muschi din aceasta categorie este muschiul
croitor, fiind cel mai lung muschi al corpului, acesta își are originea pe spina iliaca antero-superioara,
punctul de insertie fiind pe fata mediala a extremitatii superioare a tibiei. Acest muschi are rol în rotatia
mediala și în flexarea gambei pe coapsa. Un alt reprezentant al acestei categorii este muschiul
cvadriceps, având 4 capete de origine (dreptum femural, vastul medial, vastul lateral și vastul
intermediar) ce se unesc, terminandu-se cu un tendoin puternic care inglobeaza rotula prin care se
insereaza pe tuberozitatea tibiei.
– Muschi mediali, în aceasta categorie întrând muschiul gracilis, a carui origine este pe ramura
inferioara a pubelui, iar punctul de insertie pe fata mediala a tibiei. Rolul sau este în mișcarea de
abductie și flexie a gambei. Alți muschi din aceasta categorie sunt: muschiul pectineu, cu rol în mișcare
de adductie și flexie a coapsei de bazin, muschiul adductor lung (mijlociu), muschiul adductor scurt
(mic) și muschiul adductor mare.
– Mușchii posteriori ai coapsei. Reprezentanti ai acestei categorii sunt: muschiul biceps femural, cu
punctul de insertie pe capul fibulei, având astfel rol in extensia coapsei, flexia gambei pe coapsa și
rotatia laterala a gambei. Muschiul tendinos și muschiul semimembranos (rol în flexia și rotatia
mediala a gambei) completeaza lista de reprezentanti de seama ai acestei categorii.
În ceea ce privește mușchii gambei, aceștia sunt impartiti în urmatoarele grupe:
– Muschii anteriori ai gambei, întrând în aceasta categorie: muschiul tibial anteriori (ce executa flaxia
dorsala, inversiunea și adductia piciorului), muschiul extensor lung al degetelor (rol în flexia dorsala și
în extensia și pronatia piciorului), muschiul extensor lung al halucelui (cu rol în extensia degetului
mare, flexia dorsala a piciorului, inversiune și adductie), muschiul fibularis terius (rol în flexia dorsala
și pronatia piciorului),
– Muschii posteriori ai gambei, aceasta categorie este compusa din mușchii planului profund,
cuprinzand mușchii planului superficial: muschiul triceps sural-cel mai puternic muschi al gambei,
mușchii gemeni, unul medial și unul lateral inserati pe o aponevroza lata ce se ingusteaza pana la unirea
cu tendonul solear unde se formeaza tendonul lui Ahile, muschiul solear, muschiul plantar subtire,
muschoul planului profund, muschiul popliteu, muschiul tibial posterior, muschiul flexor lung al
degetelor.

– Muschii laterali ai gambei se împart în: muschiul peronier lung, ce își are originea pe condilul lateral
al tibiei și pe capul fibulei, iar punctul de insertie ii este pe primul metatarsian și muschiul peronier
scurt, ce își are originea pe fata laterala a fibulei și își are punctul de insertie pe baza metatarsianului al
V-lea.
Ultima categorie, aceea a muschilor piciorului, se împarte în doar doua grupe, aceea a muschilor dorsali
și ai muschilor plantari ai piciorului. Mușchii dorsali ai piciorului fiind reprezentați de muschiul
extensor scurt al degetelor, mușchii plantari mediali (muschiul abductor al halucelui, muschiul flexor
scurt al halucelui, muschiul adductor al halucelui), muschi plantari lateralui (muschiul abductor al de
degetului mic, muschi flexor al degetului mic, muschiul opozant al degetului mic) și mușchii regiunii
plantare mijlocii (muschiul flexor scurt la degetelor, muschiul patrat al plantei, mușchii lombaricali,
mușchii interososi ai piciorului, mușchii interososi
plantari și mușchii interososi dorsali)
Mușchii membrelor superioare.
Aceasta categorie de muschi este împărțită în:
1.Mușchii centurii scapulare (Fig. 29) sau
superioare, printre care se număra muschiul
deltoid (ce își are originea pe clavicula –
fascicul anterior, pe acromion – fascicul
mijlociu, pe spina scapulei – fascicul
posterior, iar punctul de insertie pe fata
laterala a humerusului) cu rol în proiectia
brațului inainte/inapoi și în abductia brațului,
muschiul supraspinos (cu rol în abictia
brațului), muschiul infraspinos și muschiul
rotund mic (acestea doua au rol în rotatia în
afara a brațului), muschiul rotund mare și
subscapular (având rol în rotatia înăuntru a
brațului, dar și de a aduce brațul aproape de
corp – abductie).
Fig. 29 Mușchii centurii scapulare
2.Mușchii brațului. Precum celelalte categorii din corp și aceasta grupa de muschi se împarte în 2
categorii:
•Mușchii anteriori, în aceasta categorie întrând bicepsul brahial (muschi cu 2 capete de origine,
primul fiind pe procesul coracoid al scapulei și cel de-al doilea, care se afla pe tuberculul situat
deasupra cavitatii glenoide a scapulei, punctul de insertie fiind pe tuberozitatea radiusului) acest
muschi având rol în flexarea antebratului, coracobrahial, brahial;

•Mușchii posteriori ce au ca reprezentant muschiul triceps brahial, muschi ce prezinta 3 capete
de origine (2 capete pe fata posterioara a humerusul și un capăt pe tuberculul situat sub
cavitatea glenoida a scapulei), punctul de insertie fiind pe olecran. Acest muschi având rol de
extensor al brațulului.
3.Mușchii antebratului:
Mușchii antebratului sunt impartiti în 3 categorii:
➢Muschi anteriori, care sunt la rândul lor:
– Muschi flexori ai degetelor, ai mainii și ai antebratului;
– Muschiul rotund pronator (Fig. 30), ce își are originea pe humerus, iar punctul
de insertie pe radius, acest muschi având rolul în mișcarea de pronatie a mainii.
➢Muschi posteriori, muschi extensori ai degetelor, ai mainii și ai antebratului;
➢Mușchii laterlai, aceștia fiind
extensori ai mainii și flexori ai
antebratului pe braț. Cel mai de
seama reprezentant al aceste
categorii este muschiul supinator
(Fig. 30), acesta fiin cel mai puternic
supinator al antebratului și mainii.
4. Mușchii mainii, aceasta având muschi
doar pe fata sa palmara și în spatiile
interosoase, acești muschi au rol în flexarea
degetelor și sunt abducatori ai policelui
(degetul mare) și degetul mic.
Fig. 30 Muschul rotund pronator și muschiul supinator
3. Fractura de antebrat
3.1 Definitii.
Așa cum am afirmat în capitolul anterior, sistemul locomotor este un sistem ce trebuie privit din
perspectiva întregii sale complexitati, vorbind despre acest sistem, trebuie sa avem în vedere toate
sistemle sale și, deci, toate afecțiunile la care aceste sisteme risca a fi supuse.
Antebratul, cel care este subiectul principal al lucrarii noastre, prezinta părți din sistemele mai sus
mentionate, de aceea, fractura unuia dintre oasele antebratului (oase ce fac parte dintr-un sistem mai
mare, nu pot fi privite individual), oase cu diverse roluri, trebuie privita, în mod firesc, ca o boala.
O fractura se poate definii ca fiind o discuntinuitate a osului, aceasta fiind produsa în urma unui
traumatism. Sau, dacă se dorește o alta forma a definitiei, fracturile pot fi prezentate ca leziuni aparute
în urma actiunii unui traumatism puternic asupra osului, intrerupand continuitatea acestuia din urma.

Fracturile nu sunt simple accidente cu repercursiuni locale, acestea sunt afectiuni a carui șoc și
vindecare antrenează întreg organsimul.
În cazul fracturilor, ca o prima clasificare, putem discuta despre fracturi asupra unor oase tinere,
sanatoase și de fracturi asupra unor oase slabite de o afectiune deja existența sau de o afectiune ce a
macinat oasele în trecut.
Alte modalitat de clasificare a fracturilor sunt:
1.În funcție de acțiunea forței traumatismelor întâlnim
•Fracturi directe, aceasta fiind produsa la nivelul la care actioneaza forța. Este caracterizata prin
zdrobire, compresiune sau șoc violent. Aceste fracturi sunt asociate accidentelor care prezinta și
leziuni ale partilor moi.
•Fracturi indirecte, aceste fracturi fiind produse în alte locuri decât în locul în care a avut loc
socul traumatic. În cazul fracturilor indirecte, traumatismul poate acționa prin diferite
mecanisme: tractiunea (În urma contractiilor musculare violente ce duc la smulgerea unora
dintre fragmentele osoase, acestea prezinta zone de insertie tendinoase sau fracturi parcelare ale
epifazelor prin tractiunea ligamentoasa), flexiunea (Este caracterizata de forța exercitata asupra
unei curburi osase care rupe osul la maximum de curbura, atunci când acesta depășește
elasticitatea normala), compresiune (Caracterizata de fracturarea în lungul axului osului),
torsiunea (Când traumatismul produce o rasucire a membrului, aceasta rasucite determinand
întotdeauna o fractura spinoida sau helicoida).
2.In functie de gradul de fracturare a osului (Fig. 31)
•Fracturi complete. In cazul in care fracturile complete sunt directe, acestea pot avea traiectul de
fractura cu sediul variabil, iar in cazul fracturilor indirecte, aceste fracturi se pot situa la nivelul
punctelor slabe ale osului. Traiectul fracturii poate fi transversal, oblic, spiroid, longitudinal, in
varf de clarinet si in farina de fluture. In cele mai multe cazuri ale fracturilor complete,
fragmentele osoase ramase sunt in numar de doua, uneori insa pot exista si 3 sau mai multe
fragmente, fractura fiind, in acest caz, cominutiva iar fragmentele osoase poarta numele de
“eschile”. Deplasarea fragmentelor in urma fracturilor este variabila, aceasta putandu-se face
prin translatie (Miscare reprezentata de deplasarea inainte-inapoi, intern sau extern, fata de
celelalte fragmente, producandu-se astfel incalecarea fragmentelor), prin rotatie (miscare
reprezentata de miscarea unuia dintre fragmente in jurul pripriului sau ax, celalalt fragment
ramanand imobil, existand insa si situatii in care ambele fragmente se rotesc simultan) si prin
unghiularea unui fragment fata de celalalt (Aceasta miscare este reprezentata de deplasari
complexe, ce presupun deplasari laterale cu decalaj sau incalecari unghiulare).
•Fracturile incomplete, aceste fracturi fiind usor de observat la copii au diferite forme:
Deformarea osului in grosime (Deformare ce are loc printr-un mecanism de presiune pe
lungimea osului), ruperea incompleta sau flexiune (Prezenta in special la copii, care datorita
grosimii si elasticitatii periostului se produce un traiect de fractura ce intereseaza numai
corticala dinsre conconvexitatea osului), infundarea (aceste fisuri fiind observate in special la

oasele craniene, oase late) si fisurile (Acestea sunt prezente mai mult la adulti, integritatea
osului fiind pastrata, afectiunea putand fi descoperita doar prin radiografii din incidente diferite.
3.In functie de integritatea pielii:
•Fracturi inchise – Reprezentate de
segmentele osoase fracturate,
acoperite insa de piele, cel putin.
•Fracturi deschise – Reprezintă
cazurile fracturilor în care osul
ajunge în exterior, penetrand pielea.
Aceste cazuri sunt mai grave, intru-
cat pot apărea infectii, pot apărea
procese septice de oseita sau chiar
osteomielita (aceasta intarziind
vindecarea) sau alte complicatii pana
la distrugeri osoase.
Fig. 31 Reprezentari ale fracturilor
complete și incomplete
Fracturile osoase prezinta un risc și pentru părțile moi din jurul focarului de fractura. Aceste leziuni ale
partilor moi se pot face atât ca urmare imediata a actiunii agentului traumatic (traumatismul fiind cel
care lezeaza părțile moi) fie din cauza fragmentelor ascuțite ale oaselor fracturate.
Pot fi lezati mușchii și tendonele, lezarea acestora putand duce la tulburari de mișcare. Leziuni pot
apărea și la nivelul vaselor de sânge, ale nervoilor și al pielii.
Pot fi afectate articulatiile din imediata vecinatate ale focarului de fractura.
În cazul leziunii nervoase (nervii putand fi intepati sau rupti) pot apărea paralizii sau tulburari
senzoriale în zona afectată.

3.2 Clasificarea fracturilor de antebrat
Pentru a putea fi vorba de un tratament, este foarte importanța pregatirea cadrului medical în
cunoasterea clasificarii fracturilor în general. În cazul în care tipul de fractura este confundat,
tratamentul și recuperarea nu vor evolua sau o vor face într-un mod care creeaza complicatii
pacientului.
În cadrul clasificarii fracturilor de antebrat putem vorbi despre:
➔Primul tip este fractura ulnara, simpla, radiusul fiind intact. Acest tip de fractura poate fi oblica,
transversa și mai poate prezenta dislocare a capului radial.
➔Cel de-al doilea tip este reprezentat de fractura radiala simpla, cu ulna intacta. Fractura ce,
asemeni primului caz, poate fi oblica sau transversa, putand sa prezinte și dislocatie a
articulatiei distale radioulnare.
➔Cel de-al treilea tip de fractura prezinta afectiunea simpla a ambelor oase, acestea putand fi: Cu
interesare a treimii proximale a radiusului, cu interesare a treimii mijlocii a radiusului sau cu
interesare a treimii distale a radiusului.
➔Cel de-al patrulea tip este reprezentat de fractura cominutiva ulnara cu radius intact. Acest tip de
afectiune poate prezenta și luxatie a capului radial.
➔Cazul cu numărul cinci prezinta fractura cominutiva radiala cu ulna intacta. Acest tip de fractura
putand prezenta și luxatia distala a ulnei.
➔Fractura cominutiva a ambelor oase.
➔În acest caz, fractura este ulnara complexa și poate fi bifocala cu radius intact, bifocala cu
radius fracturata sau cominutiva cu sau fără fractura de radius.
➔Cazul cu numărul 8 prezinta cazul fracturii radiale complexe, aceasta putand fi bifocala cu ulna
intacta/afectata sau cominutiva cu sau fără fractura ulnara.
➔Fractura complexa în cadrul ambelor oase, aceasta putand fi fractura bifocala, cominutiva a
unui os sau cominutiva a ambelor oase.
Pe langa aceste tipuri de clasificare, mai intalnim 4 cazuri ale fracturilor antebratului:
I.Primul caz, acela al fracturii treimii proximale sau milocii a ulnei cu luxatie anterioara a capului
radial.
II.Cel de-al doilea caz prezinta frctura treimii proximale sau mijlocii a ulnei cu luxatia posterioara
a capului radial.
III.Cel de-al trilea lea caz, fractura metafizei ulnare cu luxatie laterala a capului radial.
IV .Si cel de-al IV-lea caz este reprezentat de cazul fracturii treimii proximale sau mijlocii a ulnei si
a radiusului cu luxatie anterioara a capului radia.

3.3 Cauze si factori declanșatori.
Așa cum am prezentat la punctele anterioare, fracturile sunt diverse și pot fi provocate în diferite
moduri, acestea depinzând de mai mulți factori.
În ceea ce privește antebrațul, mecanismul de producere a fracturilor nu este mai prejos, acesta fiind la
fel de complex. Cele mai comune fracturi ale antebrațului fiind datorate accidentelor de circulație,
acestea fiind formate în urma unui traumatism direct pe braț.
Alt caz întâlnit este acela al victimelor unor agresiuni, acestea primind lovituri cu un obiect contondent
sau chiar cu piciorul pe marginea cubitală a antebrațului. Persoanele atacate au tendința de a ridica
brațul pentru a se proteja, preluând tot șocul în antebraț, acesta provocând fie fracturi de cubitus,
urmate de luxații de corp radial fie fracturi ale diafizei radiale.
Un alt mod de producere a fracturii de antebraț este prin căderea pe acesta sau prin torsiune. De cele
mai multe ori, radiusului cedează primul.
Răsucirea, torsiunea, flexarea și presiunea sunt mecanisme de producere ale fracturilor în general,
despre acestea vorbind la subcapitolul 3.1, “Alte modalități de clasificare ale fracturilor”, punctul 1.
Practicarea unor sporturi pot desemna factori de risc pentru sistemul locomot, sportivii suferind des
accidentări.
3.4 Tabloul clinic
Din perspectiva traumatismelor, antebrațul este o zonă frecvent expusă la aceastea, fracturile diafizare
ale oaselor antebrațului sunt întâlnite la toate vârste, balanța înclinând însă spre persoanele mai în
vârstă, aceste afecțiuni fiind mai des întâlnite la vârstnici, a căror rezistență osoasă a fost scăzută în
timp. Pentru că o fractură să fie produsă este nevoie de acțiunea unor factori extrinseci (forțe sau
presiuni aplicate asupra osului), dar și a unor factori intrinseci precum curbările osoase existente în
raport cu solicitările, capacitatea de absorbție a energie, rezistență la oboseală, stres și efort fizic și
densitatea osoasă.
În ceea ce privește simptomatologia, fracturile se împart clasic în 2 categorii, respectiv simptome de
probabilitate și simptome de certitudine.
Persoana afectată de o fractură are, în prima fază, o stare generală (semne generale) mai puțin alterată,
prezentând frisoane, temperatură ce poate aține valori ridicate, indispoziție, etc. Aceste stări dispar de la
sine, un tratament specila nefiind necesar.
➢ Simptomele de probabilitate pot crea confuzii, acestea fiind întâlnite în cadrul a numeroase
tipuri de traumatisme și șocuri:
►Durerea constant prezentă într-un punct osos, este un indice. Această apare insă și în cazurile
traumatismelor ce nu au produs fracturi, durerea fiind un indice bun în cazul identificării locului
fracturii în timpul examinării pacientului. Aceasta poate induce șocul traumatic.
► Incapacitate functională. Nu este un indice precis, întru-cât este întâlnit și în luxații și
incontuzii, de asemenea, această poate fi indusă și de durere, pacientul ce suferă de fractură
ținând nemișcat brațul din cauza durerii sau de o complicație a fracturii în care osul atinge sau
rupe nervul, inducând astfel paralizia locală.

► Hematonul, care poate fi redus dacă nu s-a produs ruperea unui vas mare de sânge, acesta
putând provocă și șocuri hemoragice în cazul unui hematom voluminos. Acesta se va redresa în
timp, sângele putând fi absorbit de țesuturile din jurul său, putând fi eliminat și chirurgical.
►Echimoza, aceasta poate apărea la scurt timp, în cazul fracturilor oaselor superficiale și mai
târziu, atunci când osul fracturat este acoperit de mase musculare puternice.
➢ Simptome de certitudine sunt simptome cu o valoare crescută în vederea stabilirii unui
diagnostic, acestea trebuie însă examinate cu grijă, având în vedere faptul că leziunile pot fi
agravate.
► Unul dintre semnele de certitudine este dat regiunea deformată, aceasta susținând lipsa
continuității normale a osului fracturat. Este indicată o examinare atentă înaintea stabilirii
tipului de fractură (uneori, deformările iau aspecte ce facilitează diagnosticarea fracturii), întru-
cât o luxație articulară poate provocă și ea deformări locale.
► Scurtarea regiunii, asemeni deformării regionale, poate apărea și în cazul unei luxații,
examinarea atentă fiind din nou necesară pentru stabilirea exactă a afecțiunii. Acest simptom
este mai puțin sesizabil pentru oasele normale, fiind mai evidentă în cazul unei fracturi oblice a
unor oase lungi.
►Crepitatia osoasă, acest simptom apare în cazul fracturilor, dar mai poate fi sesizat în cazurile
în care țesutul de la nivelul articulațiilor este afectat sau absent. Acestea ajută în stabilirea
diagnosticului fracturii, existând însă riscurile cauzării unor noi leziuni la nivelul țesuturilor
moi, ale nervilor sau vaselor de sânge. Frecarea oaselor le poate afecta pe acestea și pot chiar
face dintr-o fractură închisă una deschisă. În urma stabilirii diagnosticului, evitarea testului este
indicată.
► Mobilitatea anormală, prezentă în cadrul fracturilor complete, se manifestă prin mobilitatea
nenaturală a osului la încercarea mișcării membrului/zonei respective. Pentru a diagnostica pe
această cale fracturile, manevrele trebuie să fie extrem de blânde, mișcarea segmentelor
fracturate fiind extrem de dureroasă. În cazul oaselor angrenate sau învelite de mase mari
musculare, acest semn este greu de evidențiat.
►Temperatura în locul focarului de fractură este crescută din cauza responsabilităților crescute
ale tegumentelor din jurul focarului.
►Netransmiterea mișcării de-a lungul osului, prezentă, asemeni mobilității anormale, în cadrul
fracturilor complete și complexă. Aceasta impune o examinare ragiologică de specialitate,
examinare ce trebuie făcută înaintea oricărei tentative de tratare a fracturii.
3.5 Diagnostic – Investiga ții clinice și paraclinice
În cazul fracturilor, nu ne putem baza doar pe simptomatologia clinică pentru a stabili cu exactitate
afecțiunea de care suferim. Iar în cazul diverselor fracturi de antebraț, deși putem intui/stabili că este cu
adevărat vorba despre o fractură, pentru a diagnostica cu exactitate tipul fracturii, prezumția clinică nu
este suficientă.

Pentru stabilirea cu exactitate a tipului de fractură, examenul clinic trebuie să constea în radiografierea
antebrațului, aceste radiografii făcându-se pe fața și profilul antebrațului. Radiografia trebuie să
cuprindă inclusiv articulațiile proximală și distală pentru a evidenția eventuale leziuni secundare. În
unele cazuri este nevoie efectuarea unor tomografii computerizare pentru a evidenția leziunile din
țesuturile moi.
Diagnosticul pozitiv se va pune în baza prezența crepitațiilor osoase susținute de imagistică sau pe baza
mobilității anormale a unuia dintre membre.
3.6 Diagnostic diferențiat – Afecțiuni cu care fracturile pot fi confundate
În cazul fracturilor de antebraț, acestea pot fi confundate cu contuziile cotului sau ale pumnului.
Dat fiind numărul mare de tipuri de fracturi, în cazul unor accidentări, orice durere semnalată,
indiferent de localizarea acestora, vor fi tratate ca fracturi, incercandu-se pe cât posibil imobilizarea
zonei până ce persoana accidentată poate primi îngrijiri specializate și poate fi supus unei examinări
complete în vederea diagnosticării corecte.
3.7 Tratament
In cazul fracturilor de antebrat, scopul tratamentul este acela de a restabili continuitatea osoasa cat mai
aproape de perfectiune, dar si pentru a asigura o recuperare functionala cat mai apropiata de normal.
Aceasta din urma fiind mult mai importanta in cazul adultilor, acestia necesitand un tratament exact al
fracturilor diafizare ale radiusului si ulnei pentru a asigura o miscare cat mai normala a antebratului.
Fracturile de antebrat prezina, pe langa problemele comune, intalnite la celelalte fracturi ale oaselor
lungi, probleme cum sunt recuperarea lungimii osului, recuperarea pozitiei sale si alinierii axiale. In
tratarea fracturii de antebrat trebuie luata in calcul problema recuperarii miscarii normale de rotatie ale
antebratului, pentru a putea sustine miscarea de supinatie si pronatie fara vreun disconfort sau vreo
deficienta.
In cazul adultilor, viteza de vindecare a fracturii de antebrat este mai scazuta decat in cazul copiilor,
astfel ca, un tratament acceptat este reducerea deschisa si fixarea interna. Desi se poate folosi ca
tratament si reducerea inchisa, daca angulatia si rotatia nu sunt complet corectate, rezultatele vor fi
nesatisfacatoare, riscand pierdere unor functionalitati normale a antebratului.
O prima modalitate de tratament este reprezentata de tratamentul ortopedic. Acest tip de tratament este
de preferat in cazul copiilor, datorita elasticitatii osoase specifice sistemului in dezvoltare, dar si la
adulti in cazul fracturilor fara deplasare sau cu deplasare minima, necesara fiind doar reducerea
angulatiei.
In cazul copiilor cu varste de pana in 12 ani, tratamentul ortopedic consta in reducerea inchisa si
imobilizarea cu atela antebrahiopalmara tip de 4-6 saptamani. In ceea ce priveste fracturile fara
deplasare, tratamentul consta in imobilizarea in pozitie neutra a bratului si cu cotul la 90 de grade, timp
de 4-6 saptamani cu atela anebrahipalmara.
Acest tratament depinde de multi factori pentru ca vindecarea sa se produca in mod corect, acesti
factori incepand inca de la radiografiile ce trebuie facute si citite in mod corect in scopul descoperirii si
stabiliri exacte a tuturor leziunilor, atat in cadrul sistemului osos cat si in cazul tesuturilor moi din jurul
focarului de fractura. Reducerea trebuie facuta cat mai repede pentru a evita extiderea hematomului sau

aparitia edemului. Alti factori ce trebuie indepliniti pentru ca tratamentul ortopedic sa aiba succes sunt:
imbolizarea corecta cu gips, aceasta necesitand controale periodice pentru a depista si evita fenomene
de compresie sau deplasari secundare. In cazul reducerii ortopedice, foarte importanta este fixarea
antebratului si mainii in pozitia corecta in raport cu focarul de fractura, recomandata fiind pozitia de
supinatie pentru fracturi in treimea superioara, pozitia neutra pentru din treimea mijlocie si pozitia de
pronatie in treimea inferioara. In cazul fracturilor prin tractiune operatorul plaseaza fragmentele prin
presiuni asupra capetelor oaselor fracturate, ulterior facandu-se verificarea clinica si radiologica avand
in vedere corectarea angulatiei si mai ales a rotatiei. In urma reducerii se va aplica aparatul gipsat, care
va tine cont de urmatoarele aspecte: respectatea curburii anterioare a oaselor antebratului, pastrarea
spatiului interosos, iar pentru a evita fenomenele de compresie si sindromul V olkam (acesta
reprezentand o retractie progresiva a musculaturii lojei anterioare a antebratului) aparatul gipsat trebuie
sa prezinte despicarea dorsala pe toata intinderea sa.
Cel de-al doilea tip de tratament, cel chirurgical, constituie, in ultimii ani, metoda terapeutica mai des
folosita in tratarea fracturilor antebratului. Acest mod de tratare nu reprezinta doar o preferinta, cat
reprezinta o necesitate pentru realizarea redresarii curburilor anatomice ale oaselor antebratului si o
fixare cat mai buna a lor. In acelasi timp insa, complicatiile postoperatorii, respectiv infectiile sau
pseudoartroza sunt inca destul de des intalnite, acestea fiind cauzate fie de metoda in sine, fie de
materialul folosit si de executia operatiei. Acesti factori de risc fac ca acest tratament sa fie luat in
considerare pentru copii doar ca o masura in cazul in care tratamentul ortopedic nu poate fi aplicat.
La adult insa, asa cum subliniam mai sus, indicatia unei interventii chirurgicale este mult mai frecventa,
acesta fiind conditionata si de esecul tratamentului ortopedic. Momentul interventiei chirurgicale este
extrem de important, intru-cat, tratamentul chirurgical precoce ofera posibilitatea decompresiei
hematomului de la nivelul focarului fracturii, usurand astfel reducerea fragmentelor osoase fracturate.
De cealalta parte stau insa situatiile in care interventia chirurgicala trebuie intarziate pentru a permite
conditiilor din zona focarului de fractura sa se mai amelioreze (politrauma sau cazurile in care
tesuturile sunt compromise).
Avand atatea forme (Vezi capitolul 3.2) fracturile de antebrat, implicit traumatismele la nivelul
tesuturilor moi din zona focarului de fractura, permit abordari chirurgicale diverse asupra oaselor
anterabtului, dificil de abordat fiind insa radiusul, a carui abordare se face, in mod frecvent, prin 2
tehnici:
➔Primul tip de abordare este reprezentat de abordarea anterioara, aceasta putand fi prelungita,
incizia putand fi lungita pana la nivelul cotului si mainii. Aceasta abordare prezinta suprafata
plata a radiusului distal, fiind ideala in cazul necesitatii unei fasciotomii. In cadrul acestei
abordari, pacientul este pozitionat cu bratul in abductie si cu antebratul in supinatie. In cazul
necesitatii abordarii radiusului proximal, chirurgul se va confrunta cu problema structurilor
nervoase si vasculare, pentru abordarea acestuia realizandu-se o incizie incepand de la santul
bicipital lateral, aceasta prelungindu-se spre plica cotului, iar pentru planul distal incizia se va
prelungi spre mijlocul antebratului, urmand acestei proceduri disecarea planurile anatomice
pentru a ajunge la osul fracturat. In urma acestei proceduri, inchiderea nu ridica probleme
speciale, intru-cat muschii ce necesita reatasare sunt muschiul supinator si patratul pronator,
restul muschilor reasendu-se singur la loc. Fascia profunda nu este inchisa, iar tesutul
subcutanat si pielea se vor sutura dupa plasarea unui tub dren la nivelul antebratului.
➔Cel de-al doilea tip de abordare este bine adaptata in interventiile fracturilor din treimea
proximala si cea medie a radiusului. Acest caz prezinta si cateva dezavantaje, acestea fiind: in

cazul necesitatii unei fasciotomii, accesul la suprafata anterioara este limitat, prezinta
vulnerabilitate crescuta in fata traumatismelor chirurgicale la nivelul nervului interosos
posterilor in cazul unei incizii proximale si, nu in ultimul rand, un ultim dezavantaj este acela
ca, in cazul acestei abordari, inciza nu poate fi prelungita. Pacientul va fi pozitionat cu membrul
superior in supinatie, umarulfiind in abductie, incizia variind in functie de fractura, aceasta
intinzandu-se de la epicondilul lateral al humerusului spre stiloida radiala. Acest tip de incizie
va permite accesul la treimea proximala si mijlocie a radiusului, iar pentru a accesa treimea
distala, este necesara indentificarea exacta a nervului radial superficial, acesta trecand printre
muschiul brahioradial si extensorul comun al degetelor, partea radisului distal ramasa fiind
subcutanata, usor de accesat chirurgical. Inchiderea in acest caz de abordare se va face in acelasi
mod similar celui din primul caz.
In ceea ce priveste ulna, diferit de radius, acesta este un os situat subcutanat pe toata lungimea bratului,
accestul chirurgical fiind usor de facut, singura structura insemnata ce se incruciseaza cu acest os fiind
ramurara dorsala cutanata a nervului ulnar, acesta din urma trecand pe suprafata dorsala a muschiului
flexor ulnar al carpului (aprox. 6-8 cm proximal de stiloida). Acesta este lucrul de care trebuie tinut
cont in cazul unei incizii facute in lungul treimii distale a ulnei, protectia acestui nerv.
In cazul abordarii diafizei ulnare, incizia se va realiza paralel si dorsal de creasta palpabila subcutanata,
la nivelulcareia muschii extensori se detaseaza, putandu-se aplica placute tinandu-se cont de
configuratia fracturii. Pentru a putea expune proximal olecranul si distal humerusul, incizia se poate
extinde proximal, tinandu-se seama de necesitatea protectiei nervului ulnar.
Tehnici de fixare
In ceea ce priveste tehnicile de fixare, antebratul reprezinta o zona ce necesita o atentie crescuta,
punand probleme prin structura sa formata din doua oase, reducerea si fixarea unui os trebuie facuta
tinandu-se seama si de celalalt os, reducerea la nivelul osului sanatos a celui fracturat ridicand
dificultati.
In cazul fracturarii ambelor oase ale antebratului, este de preferat reducerea fracturii mai putin
cominutiva, folosindu-se provizoriu o placuta si doua suruburi. Prin aceasta metoda se va stabili
lungimea si se va usura reducerea celuilalt os fracturat, la nivelul caruia se va fixa provizoriu o placuta.
In urma acestei operatii se va apela la examenul radiologic in vederea aprecierii corectiduinii cu care au
fost fixate placutele provizorii, urmand ca dupa aceasta sa se aplice fixarea definitiva. A se retine in
cazul unei fracturi izolate de diafiza faptul ca verificarea articulatiei proximale si distale este
obligatorie.
In ceea ce priveste reducerea unei fracturi, aceasta se poate controla prin diverse metode, cea mai
simpla fiind reprezentata de controlul liniei de fractura si a conturului diafizei, mai complicata fiind o
fractura cominutiva ce prezinta un numar mare de fragmente osoase. In acest caz vor fi fixate
provizoriu ambele fracturi, urmand ca dupa aceasta procedura sa se verifice supinatia si pronatia la
nivelul antebratului. In cazul obtinerii rotatiei complete a antebratului reducerea este considerata
acceptata si se va astepta un rezultat functional bun. Cel de-a doua varianta, aceea in care rotatia nu este
completa procesul reducerii va fi luat de la inceput.
Pentru fixarea fracturilor diafizare ale oaselor antebratului (Fig. 32, 33), materialele de osteosinteza
folosite sunt placa si surubul, pentru fixarea radiusului si tija centromedulara pentru fixarea ulnei.
Osteosinteza cu placa si surub, gratie procedeului de introducere a dispozitivului de compacatere, este
tot mai aplicata in zilele noastre, dat fiind traiectul transversal al fracturilor diafizare. Rezultatele

functionale si consolidarea oaselor sustin alegerea utilizarii placi cu compresiune ca tehnica de tatare a
fracturilor diafizare ale oaselor antebratului, aceasta fiind avantajoasa printr-o buna fixare a oaselor si
prin faptul ca impiedica rotatia fragmentelor. In ciuda acest avantaje insa, se impune o executie
meticuloasa, coaptarea oaselor cerand o fixare perfecta, pastrarea celei mai mici distante intre oase
favorizand pseudoartroza. De asemenea, pentru efectuarea procedurii se cere alegerea placii
corespunzatoare, aceasta fiind fixata de 2 sau 3 suruburi de fiecare parte a focarului de fractura.
Imobilizarea trebuie facuta minim 90 de zile.
Fig. 32 Reducerea si osteosinteza
cu placa si suruburi.

Fig. 33 Reducerea si osteosinteza
cu placa si suruburi.
In cazul fixarii placilor, recomandata este folosirea placilor fixate cu 8 sururburi, exista si exceptii, una
dinre acestea fiind fractura transversala in cazul careia placuta se poate fixa cu 6 suruburi si tipurile de
fracturi cominutive ce necesita intre 10 si 12 suruburi. Aceste placi pot fi folosite in cazul oricarui tip
de fractura, indiferent de nivelul la care se situeaza, utile in mod special fiind pentru fracturile treimii
distale sau a patrimii proximale ale diafizei radiale, dar si pentru fracturile treimii proximale ale diafizei
ulnare.
In cazul fracturilor cominutive cu numar mai mare de fragmente osoase, fixarea placutei se va face cu
suruburi mai mari pe fragmentele principale pentru compresiune interfragmentara. Fractura se va
reduce cu grija, asigurandu-se in acest timp buna fixare a oaselor la nivelul liniei de fractura, atat in
cazurile unor fracturi simple cat si in cazul fracturilor cominutive. Fixarea trebuie facuta cat mai bine
inainte de aplicarea placutelor.
Asa cum am scris si mai sus, in cazurile fracturarii ambelor oase ale antebratului (radiusului si ulnei),
acestea vor necesita expunere si reducere temporara inaintea fixarii placutei, in caz contrar, reducerea
permanenta a unuia fara respectarea procedurii corecte ar putea duce la imposibilitatea reducerii si
fixarii a celeilalte fracturi.
Placuta va fi centrata perfect la nivelul fracturii, aceasta necesitand o lungime suficienta pentru a
permite fixarea cu cel putin 4-6 suruburi, de o parte si de alta a fracturii. (Fig. 34)

Fig. 34 Fractura fixata cu placa si 6 suruburi.
Momentul extragerii placutelor si ale suruburilor (sau a altor tipuri de suporturi folosite in cazul
diferitelor fracturi) din corp se va alege special, acestea devenind problematice in cazul in care sunt
lasate prea mult in organism, aparand riscul fragilizarii osului respectiv. Dupa varsta de 35 de ani
procesul de sudare osoasa incetineste, astfel ca aceste tipuri de placi sau tije ajung sa ramana in corp si
pana la 2 ani. Extragerea inainte de termen nu este indicata, decat in cazul in care acestea cauzeaza
diferite simptome din cazua asezarii lor sub piele. Dupa scoaterea placilor, antebratul trebuie bandajat
si ferit de stres si torsiuni pe o perioada de minim 6 saptamani.
Acest tip de tratament prezinta si dezavantaje, printre care si expunerea larga a focarului de fractura,
devascularizarea fragmentelor, etc.
Acest tip de tratare este indicat in special in cazul fracturilor ulnei, acesta fiind relativ rectilinu,
permitand folosirea placii pe fractura inchisa sau deschisa. Folosirea acestor placi pe radius este mult
mai rara, intru-cat curbura acestui os necesita o placa special indoita. Cand se opteaza pentru acest tip
de tratament trebuie avute in vedere dimensiunile placii (lungime si diametru), deoarece, in cazul
fracturilor de antebrat, disproportiile intre marimea placii si canalul medular vor permite rotatii ale
osului, daca aceasta este prea mica, iar in cazul in care aceasta este prea mare exista riscul aparitiei de
fracturi aditionale si de crestere a cominutiei.
In cele din urma, dar nu mai putin important, este tratamentul de recuperare, are ca scop recuperarea
functiilor actionand asupra muschilor si a articulatiilor un program fizico-medical stabil si fara
intreruperi. Exercitiile de contractii musculare pot fii incepute, in majoritatea cazurilor, la cateva zile
dupa reducerea fracturii, avand grija ca acestea sa nu jeneze procesul de consolidare. Un alt exercitiu
important este reprezentat de miscarea de contractie musculara a membrelor libere, nefracturate,
mobilizandu-se si articulatiile ce nu au fost cuprinse de gips. Exercitiile pot fi intensificate in timp,
acest tratament de recuperare fiind aplicat si in cazul interventiilor chirurgicale, si in cazul
tratamentului ortopedic.
3.8 Evolutie.Prognostic.Complicatii
In cadrul adultilor, din varii motive (suprafata redusa de contact, dificultati de imobilizare, etc),
fracturile diafizare ale antebratului se consolideaza mai greu, necesitand perioade mai lungi de timp
pentru vindecare, copii insa, datorita metabolismului mai activ al osului, nu au nevoie de multi timp
pentru consolidarea osului. Din cauza structurii morfo-functionale singulare ale antebratului, fracturile
diafizare au sanse mai mari de a prezenta complicatii, in special tardive. Acestea putand fi evitate prin

aplicarea unui tratament corespunzator, tratament stabilit in urma unei analize atente in vederea
diagnosticarii exacte a tipului de fractura, dar si a leziunilor vasculare si nervoase provocate de aceasta.
Incorect tratate, fracturile antebratului pot duce la alterarea functiei acestuia, prin imposibilitatea de a
realiza miscarile de pronatie si supinatie si prin reducerea flexiei cotului.
In ceea ce priveste evolutia fracturilor, fie ele tratate ortopedic sau chirurgical, fractura evolueaza in
mod normal spre sudura extremitatilor osoase fracturare. Acest punct de sudura poarta denumirea de
“calul”, acesta trecand prin mai multe faze:
1.Faza hemoragica, fiind caracterizata prezenta intre fragmentele osoase fracturate a unui
hematom sub un proces de coagulare, inconjurat de reactii inflamatorii aspetice precum edemul,
vasodilatatia, transudatul osos. Tesutul conjunctiv al periosului si al maduvei, impreuna cu
tesuturile vecine vor genera un tesut conjunctiv de tip mezenchimal ce va invada progresiv
hematomul.
2.Faza calusului fibros este reprezentata de invadarea hematomului de catre celulele tinere
nediferentiate, acestea multiplicandu-se si transformandu-se in celule osteblaste (formatoare de
oase) si condroblaste (formatoare de cartilaje) influentate de factorii hormonali, vitaminici si
mecanici. Calusul fibros, impreuna cu periosul profund si celulele maduvei osoase si ale
tesutului conjuntiv muscular din jurul focarului de fractura vor consolida relativ fragmentele.
Concomitent se va dezvolta si vascularizarea nutritiva a calusului.
3.Ultima etapa este aceea a calusului osos primitiv, acesta aparand cam in a 3 a saptamana de
evolutie, fiind caracterizat de mineralizarea calusului fibros si prin procesul de osificare
encondrala suferit de zonele cartilaginoase, astfel ajungandu-se la un calul oso primitiv cu
trabercule dezordonate. Ulterior, in urma unui proces de remodelare si opozitie osoasa, vafi
format tesutul oso lamelar.
In urma acestui proces de remodelare, dirijat si sustinut de diferiti factori mecanici, se va fi redobandita
continuitatea si forma osului fracturat.
In cadrul evolutiei fracturilor oaselor antebratului, trebuie luate masuri de asepsie si antisepsie cu
scopul de a preveni infectiile tisulare si ostemielita. Lipsa acestor precautii sau aplicatiile incorecte a
tehnicilor chirurgicale pot duce la complicatii imediate sau tardive.
1.Complicatiile imediate. In ceea ce priveste acest tip de complicatii, ele apar in special in cazul
oaselor dispuse superficial, asemeni radisului si ulnei. Una dintre primele complicatii este
reprezentata de interpozitia de parti moi ale fracturilor oaselor antebratului, muschii fiind
interpusi intre fragmenele fracturate osoase, impiedicand astfel recuperarea ortopedica. Un alt
tip de complicatii imediate sunt complicatiile vasculare, ce pot fi provocate prin traumatizarea
unei artere sau a unei vene principae de catre un fragment osos. Traumatismele grave pot
provoca, concomitent cu fractura, torsiunea, compresiunea sau elongatia axului vascular, acesta
fiind diagnosticat ca sindromul de ischemie acuta periferica si trebuie tratat cat mai repede in
vederea refacerii axului vascular pentru salvarea membrului. Diagnosticarea acestui sindrom se
face in baza absentei pulsului la periferie, a durerii, a paralizei secundare, a afectarii tinutului
nervos, etc. Traumatismele vasculare impun un tratament rapid, ce presupune ligaturarea
vasului lezat, iar in cazul in care ambele artere sunt lezare, este impusa sutura sau grefa
vasculara pentru salvarea vitalitatii segmentului. Un alt tip de complicatii imediate este
reprezentat de complicatiile nervoase, acestea aparand prin lezarea nervilor mediani, radiali si
ulnari. In cazul unui traumatism cu o intensitate redusa, trunchiurile nervoase isi pot pastra

integritatea anatomica, fluxul nervos pierzandu-si doar temporar functiile. In cazul unui
traumatism puternic, in urma caruia nervii sunt sectionati, refacerea imediata si spontana a
continuitatii nervoase nu este posibila, impunandu-se astfel repararea acestora prin tehnici de
microchirurgie. In cazul articulatiilor, complicatii immediate sunt rare, existand insa
posibilitatea ca articulatia vecina sa reactioneze prin hidartroza.
2.Complcatii tardive ale fracturilor sunt reprezentate de formarea calusului vicios (rezultat al unui
tratament incorect – reducere sau imobilizare necorespunzatoare, cu dislocarea fragmentelor
inaparatul gipsat), a calusului intarziat (apare din aceleasi cauze ca si calusul vicior, infectia
locata intarziind consolidarea osoasa), a pseudoartrozei (aparuta in urma neconsolidarii
focarului de fractura. Este definitiva, tratarea ei presupunand interventie chirurgicala si poate fi
fibrosinoviala, fibroasa sau flotanta), a osteoporozei posttraumatice (aparute in urma unor
tulburari vasomotorii posttraumatie sau din cauza imobilizarii prelungite. Clinic, aceasta se
manifesta prin durere, edem si cianoza).
Fractura deschisa este in sine o afectiune, deschiderea fiind o complicatie a fracturii. In cazul plagilor
produse de un element ce actioneaza din exterior spre interior infectia poate fi prezenta inca de la
inceput, iar in cazul in care plaga a fost facuta de un fragment osos de la interior spre exterior, infectia
poate aparea ulterior. In cazul aparitiei infectiilor procesul de vindecare este perturbat si intarziat de
aceasta.
3.9 Rolul asistentului medical in ingrijirea pacientului
In aceasta postura, de asistent medical, nu esti angajat intr-un simplu job ce prezinta reguli si bonusuri,
avantaje si dezavantaje. Este adevarat, ca asistent medical trebuie respectat un program de lucru, un
regulament de protectie, utilizarea echipamentului de protectie fiind o regula ce trebuie respectata cu
sfintenie, trebuie sa respecte oamenii, atat din colectivul de lucru, cat si pacientii. Dar a fi asistent
medical nu este un simplu serviciu, este mai mult. Este vorba despre a-ti pastra rabdarea si pasiunea, de
a pastra vie dorinta de a ajuta si de a face bine, de a fi langa persoanele care au nevoie. Munca unui
asistent medical nu se sfarseste niciodata.
In ceea ce priveste pacientii cu fracturi de antebrat si tratarea acestora, asistentul medical isi are rolul de
la inceput (din momentul prezentarii pacientului la spital acesta prezentand un focar de fractura) si pana
la vindecarea si recuperarea completa a acestora.
Inca de la inceput, rolul asistentului medical este de a se asigura de pregatirea fizica si psihica a
pacientului pentru examenul clinic si paraclinic. Se vor culege analizele necesare (analize de sange)
prin punctie venoasa, pacientul fiind anuntat de procedura.
Ulterioar procesului de analiza, se va face pregatirea preoperatorie (in cazurile in care tratamentul se va
face chirurgical). Pacientul va fi in primul rand pregatit psihic, fiind informat asupra necesitatii
operatiei, complicatii posibile, sanse si speranta de vindecare ulterioara. Acesta va trebui sa isi dea
consimtamantul in scris in vederea interventiei chirurgicale. Se va asigura igiena pacientului inaintea
operatiei, notarea fiecarei modificari a functiilor vitale (acestea fiind masurate inaintea operatiei), se va
cantari pacientul in vederea stabilirii cantitatii de anestezic si se vor pregati fisele pacientului cu
istoricul medical al acestuia.

In urma operatiei, asistentul medical va asigura ingrijirea postoperatorie, aceasta avand ca obiective
observarea si tratarea complicatiilor postoperatori imediate si tardive, managerierea durerii. In acest
caz, supravegherea se va face in doua faze, prima avand ca scop restabilirea starii de constiinta si a
functiilor vitale, ce-a da doua faza incepand dupa trezire si pana in momentul externarii pacientului. Se
va asigura igiena pansamentului, acesta fiind schimbat dupa 24 de ore de la operatie, plaga putand fi
lasata libera la 3 zile, daca evolutia acesteia este buna. In cazul unui pansament umed postoperator sau
a semnelor locale sau generale de infectie a plagii (frisoane, febra, congestie locala) pansamentul va fi
indepartat si se vor recolta secreti ale plagii in vederea examenului bacteriologic si atibiograma. La
indicatia medicului se va indeparta drenul, firele de sutura vor fi eliminate dupa 7 zile la indicatia
medicului, in functie de evolutia plagii.
In atributiile asistentului medical intra administrarea tratamentului medicamentos prescris de medic,
ingrijirea pacientilor imobilizati in aparat gipsat si suportul pacientilor in recuperarea motorie.
Asistentul medical va asigura conditiile de igiena a tegumentelor si a mucoaselor zonei afectate. Va
avea in vedere si va actiona in privinta prevenirii escarelor, In cazul bolnavilor dependenti (fracturi la
ambele antebrate) se va asigura alimentatia si hidratarea acestora.
Un rol important al asistentului medical, ce merita mentionat separat, este acela de a asigura suportul
moral al pacientului. Desi fracturile, in general, sunt afectiuni fizice despre care am invatat, si in
prezenta lucrare, ca se vindeca, acestea zdruncina increderea si moralul persoanelor. Rolul asistenului
medical este acela de a comunica cu pacientul, de a conlucra cu el in vederea recuperarii lor cat mai
rapdie. Din cauza durerii si a fricii (acestea doua fiind si cauze ale incapacitatii mobile ale bratului
afectat, incapacitate care alimenteaza frica la randul sau, pacientul traind cu impresia ca nu isi va mai
putea folosi bratul) pacientii au nevoie de atentie si incurajari. Asistentul medical devine un personaj
familiar pentru pacient, de aceea vorbe frumoase si incurajatoare din parte acestuia vor ajuta la
consolidarea moralului pacientului, optimisul si increderea ajutand, psihologic la recuperarea acestuia.
4. Studiu de caz
Ingrijirea pacientului R.M. in urma fracturii de antebrat
4.1Informatii generale:
●Nume si prenume: R. M.
●Sex: Masculin
●Varsta: 37 de ani
●Data nasterii: 05.01.1981
●Nationalitate: Romana
●Religie: Ortodoxa
●Ocupatie: Librar
●Alimentatia pacientului: Normala

●Ritmul de viata: Pentru evitarea sedentarismului si pentru un ritm de viata sanatos, pacientul
descrie faptul ca in fiecare dimineata face jogging timp de 30 de minute in fiecare dimineata si
ca merge de 3 ori pe saptamana cate 2 ore la sala de forta, lucrand cate 30 de minute cardio,
apoi la aparate ce lucreaza diferite grupe de muschi.
●Inaltime: 1.81
●Greutate: 78 de kg
Istoric medical si date fizice variabile:
●Grupa sanguina: 0 I. Pacientul nu prezinta infectii si nici alergii la vreun medicament.
●Temperatura: 36° Celsius
●Frecventa respiratorie: 16 respiratii/minut
●Mictiuni: Spontane
●Tranzitul: Prezent
●Interventii chirurgicale anterioare: Operatie de apendicita la varsta de 11 ani.
●Boli anterioare: Rujeola, Varicela, Oreion.
4.2 Motivarea internarii actuale: Pe data de 17.08.2018 domnul R. M s-a prezentat la Spitalul
Clinic Judetean de Urgenta Constana, acuzand o durere vie la nivelul antebratului drept si
incapacitatea de miscare a acestuia. Acesta a fost consultat de medicul specialist, consult urmat
de examenul radiologic ce a confirmat prezenta fracturilor simple la nivelul ambelor oase ale
antebratului cu deplasari ale ambelor oase. In urma consultului si diagnosticarii exacte a
fracturii, aceasta a fost imobilizata artificial, provizoriu in atela, iar pacientul a fost spitalizat in
sectia clinica de Ortopedie-Traumatologie in vederea interventiei chirurgicale. La recomandarea
medicului specialist, pacientului i-a fost administrat un calmant pentru ameliorarea durerii.
Factorul declansator al fracturii a fost reprezentat de un accident rutier, domnul R.M. fiind pe
bicicleta in momentul intersectarii cu o masina, acesta fiind adus la spital de catre soferul
masinii respective. Cei doi s-au decis ca nu va fi depusa vreo plangere, soferul angajandu-se in
plata costurilor spitalizarilor si a interventiei.
La momentul internarii, pacientul acuza dureri vi la nivelul antebratului drept. Cu toate acestea,
in ciuda durerii si a socului, pacientul a ramas calm, acceptand fara vreo riposta internarea in
spital, colaborand cu medicul si cu asistentul medical.
In ciuda nevoii generale de confort, domnul R.M. se adapteaza rapid situatiei, acceptandu-si
conditia cu calm, prezentand o oarecare agitatie. Nici fractura si nici ideea interventiei
chirurgicale sau mediul spitalicesc nu par sa-l nelinisteasca, cu toate astea, domnul R.M. nu da
dovezi (fizice sau prin intermediul istoricului medical) ca ar avea placerea sau tendinte de a-si
face rau singur.
Din cauza afectiunii in cadrul antebratului drept si a durerii acelei zone, domnul R.M. are
dificultati in a se alimenta, prezentand lipsa de mancare provocata de socul traumatismului,

ulterior ambitionandu-se in a se descurca in utilizarea instrumentelor cu mana stanga, chiar daca
el este dreptaci.
Din aceleasi cauze prezentate mai sus, domnul R.M. prezinta dificultati in a se imbraca si
dezbraca, acesta acceptand totusi ajutorul din partea asistentului medical.
In prima seara, pacientul prezinta dificultati in a dormi, dificultati sustinute strict de durere.
Pacientul nu prezinta indicii ale unei eventuale afectiuni psihologice (soc traumatic, depresie)
provocate de soc sau accident.
Pacientul prezinta dificultati in a-si acorda ingrijiri de tip igienic, acestea fiind induse de
fractura si de durere. Si in acest caz domnul R.M. accepta ajutorul acolo unde el nu se descurca
fie din partea familiei fie din partea asistentului medical. In ceea ce priveste moralul, domnul
R.M. nu sta rau, acesta nu s-a izolat nici fata de cadrele medicale si nici fata de colegi, primind
si suport din cadrul familiei si al prietenilor care il viziteaza.
Pacientul nu prezinta dificultati respiratorii, excretorii sau motorii, exceptie facand imobilitatea
bratului.
In urma examinari pacientului in cadrul computer-ului tomograf s-a stabilit ca pacientul nu
sufera de alte traumatisme.
Prioritatile stabilite in perioada imediata spitalizarii sunt de a-i oferi suport moral si pshihologic
pacientului, proces in care nu au fost intalnite dificultati, urmata de combaterea durerii si de
acomodare temporara a pacientului cu incapacitatea mainii drepte, pacientul fiind nevoit sa
invete cu folosirea mainii stangi in efectuarea activitatilor cu care aceasta mana nu era invatata.
4.3 Ingrijirea preoperatoare consta in:
•Se va combate durerea membrului superior drept, prin administrarea unui calmant (Algocalmin
injectabil), in timpul administrarii calmantului si ulterior acesteia, pacientul va primi incurajari
din partea asistentului medical, acesta din urma asteptand calmarea durerii.
•In cazul starilor de neliniste si al insomniilor, se va evita in prima faza administrarea de
calmante (diazepam, distonocalm, etc), mai intai se va incercarea linistirii pacientului,
medicamentele aplicandu-se numai in cazul esuarii acestei incercari. In cazul pacientului R.M
nu este nevoie de administrari medicamentoase.
•Pacientul va primi ajutor in alimentare si hidratare, dar si in procesul de ingienizare.
•Se va discuta cu pacientul despre necesitatea interventiei chirurgicale, se va incerca incurajarea
acestuia in cazul in care aceasta este necesara si se va obtine consimtamantul scris al acestuia.
•In pregatirea pentru operatie se va efectua constultul preanestezic, se vor recolta probe de sange
si de urina si se vor monitoriza functiile vitale ale pacientului.
•In ceea ce priveste alimentatia, in dimineata zilei in care va avea loc interventia chirurgicala,
pacientul nu va consuma nimic. In aceasta dimineata facandu-se toaleta generala si pregatirea
campului operator.

4.4 Ingrijirea postoperatoare:
•Salonul va fi aerisit, iar lenjeria de pat va fi schimbata cu una curata.
•Semnele vitale vor fi urmarite in continuare.
•Se va asigura supravegherea pacientului pana in momentul trezirii acestuia.
•Ulterior operatiei, starea psihica a pacientului este destul de importanta, avandu-se grija ca
acesta sa ramana calm si linistit. De asemenea, se va asigura o pozitie cat mai comoda pentru
pacient si pentru zona operata.
•Se vor relua ingrijirile igieno-sanitare si cele de alimentatie si hidratare.
•In cazul durerilor de la nivelul plagii va fi administrata o fiola de agocalmin, asteptandu-se
calmarea durerii.
•Se va asigura asezarea pacientului in decubit dorsal, acesta fiind instruit legat de imobilizarea
impusa de rahianestezie si de faptul ca 24 de ore va trebui sa stea fara perna. In cazul domnului
R.M. nu au existat probleme, acesta intelegand si respectand conditiile impuse.
•Pacientul nu prezinta stari anxioase sau insomnii. Nici dificultati in consumarea alimentelor.
•Ingrijirile igieno-sanitare postoperatorii se fac de catre asistentul medical, pacientul primind
ajutor si din partea familiei. Domnul R.M. accepta fara a se opune ajutorul din partea
apropiatilor si a cadrelor medicale.
4.5 Evaluare finala
Pacientul R.M. s-a prezentat la Spitalul Clinic Judetean de Urgenta Constana in data de 17.08.2018,
acesta prezentand un focar de fractura la nivelul antebratului drept. Pacientul a fost internat in sectia de
Ortopedie-Traumatologie pana pe data de 29.08.2018.
In momentul internarii pacientul prezenta durere vie la nivelul membrului superior drept, fara a da
dovezi de alte afectiuni fizice sau pshiologice.
Inaintea operatiei, prioritara a fost calmarea drerii, urmand acesteia ingrijirile igieno-sanitare,
asigurarea somnului pacientului, asigurarea alimentatiei si pregatirea invederea interventiei
chirurgicale.
Pe data de 20.08.2018 se efectueaza interventia chirurgicala.
Pacientul a ramas internat in spital pana pe data de 29.08.2018, perioada in care a fost urmarita evolutia
plagii, pacientul primind ingrijirile necesare, pe data de 29 scotandu-i-se firele.
Pe data de 29.08.2018 se va face externarea, pacientului punandu-i-se in vederea necesitatea revenirii la
control medical specializat, a evitarii efortului fizic si a inceperii procesului de recuperare prin fizio-
terapie.

4.6 Fisa tehnica a examenului radiologic al antebratului:
Examenul radiologic al oaselor antebratului se va face pe un film de 24/30 cm, in lung pentru a permite
margii proximale a casetei sa depaseasca cotul cu 2 cm, iar marginile laterale si mediala sa se afle la
aceeasi distanta de partile moi. Pacientul trebuie sa tina antebratul sprijinit de caseta pe intreaga
lungime prin fata posterioara, palma fiind orientata in sus. Pozitia de supinatie a antebratului este
necesara pentru evitarea incrucisarii a celor doua oase. Raza centrala a aparatului, perpendiculara pe
caseta va trece prin mijlocul antebratului. Se va folosi o distanta a focarului de film de 75 cm, fara o
grila antidifuzoare. Se vor evidentia oasele antebratului, articulatia humero-cubitala, apofizle stiloide
cubitala si radiala.
In ceea ce priveste examenul radiologic al oaselor antebratului din profil, ca si in primul caz, filmul
folosit va fi tot de 24/30 cm, in lung, marginea proxmala a casetei nedepasind cotul, iar marginea
laterala si mediala aflandu-se la aceeasi distanta de zonele moi. Pacientul va tine antebratul sprijint pe
intreaga lungime prin marginea cubitala pe caseta, tinand mana asezata cu policele in sus. Raza
centrala, perpendiculara pe caseta intra prin mijlocul antebratului, distanta focar-film fiind de 75 cm,
fara grila antidifuzoare. Radiografia de profil va evidentia capul radiusului, cubitusul, radiusul si
apofiza stiloida a acestuia.
In cazul in care situatia o impune, pacientul poate fi supus unui examen la computer-ul tomograf.
5. Concluzii
In urma prezentei lucrari, putem trage urmatoarele concluzii:
•Fracturile de antebrat prezinta un procent destul de mare din totalul traumatismelor. Acestea
trebuie luate in serios si tratate de un cadru medical specialist;
•Acest tip de fracturi este intalnit la toate categoriile de varsta. Fracturile de antebrat sunt diverse
si complexe, acestea putand fi induse de un numar mare de factori;
•Este importanta cunoasterea simptomelor unei fracturi pentru a lua cele mai bune decizii in cel
mai scurt timp;
•Rolul asistentului medical in recuperarea pacientului este major, acesta avand un numar mare de
indatoriri ce acopera toate planurile si nevoie pacientului;
•Asistentul medical se va ocupa de pregatirea preoperatorie si de ingrijirea potsoperatorie,
respectand atat indicatiile medicului cat si planul de ingrijire.
•Pe langa tratamentul si ingrijirea de baza, asistentul medical va avea grija la complicatiile
imediate sau tardive ce pot surveni in cazul fracturilor de antebrat.
•Asistentul medical trebuie sa fie, pe tot parcursul spitalizarii, suport moral pentru pacient,
acestia putand sa prezinte diferite afectiuni psihologice sau morale.
6. Bibliografie:

•Editura Victor Babes- Violetta Vacariu Ghid de nursing – pregatirea pacientilor pentru
radiografie si interventie chirurgicala
•Bazele Anatomice ale miscarii-Elena Taina Avramescu – Sistemul locomotor
•Anatomia si Fiziologia omului – Editura Universul, Bucuresti,2001
•Anatomia Omului V ol. 1 – Stefanet Mihail
• Anatomia si fiziologia omului – compendiu, Editura Corint, Bucuresti, 2009
•Ortopedie si traumatologie – Vasile Lupescu