Fractura de Antebrat [615328]

Lucrare
De
Licenta
Fractura de Antebrat

Cuprins
1.Introducere
2.Anatomia si fiziologia organismului afectat
3.Descrierea bolii
4.Stiu de caz
5.Concluzii
6.Bibliografie.

1. Introducere
1.1 Motivatia alegerii temei lucrarii.
Am ales aceasta tema, intru-cat, in ciuda simplitatii aparente, fractura de antebrat reprezinta o
afectiune frecventa la toate varstele, atat la femei, cat si la barbati.
O alta motivatie este aceea ca, in cazul fracturilor, rolul asistentului este extrem de important in tratarea
afectiunii, cat si in recuperarea ulterioara, toate acestea presupunand o colaborare asistent-pacient: [anonimizat], alaturi de tratamentul medicamentos de specialitate, rabdare, intelegere si suport moral.
V orbind acum intr-un mod mai general, un lucru important de mentionat este acela ca, in functie de
fractura, dar si de modul dobandirii ale acestuia/acestora si de varsta pacientului, factorul psihologic
conteaza extrem de mult. Atat in cazul fracturilor ce presupun imobilizarea la pat, dar si in cazul
fracturilor de antebrat, pacientul are nevoie de suport pentru a trece peste incident, in special in cazul
persoanelor cu varste inaintate.
Nu in ultimul rand, fracturile presupun o diferita abordare in functie de diferiti factori (varsta
pacientului, mediul din care vine, modul de dobandire a fracturii, etc) asistentul medical avand datoria
de a se adapta pentru a-i fi cat mai de ajutor pacientului in tratamentul si recuperarea sa. Acest lucru
presupune o reactualizare constanta a cunostintelor asistentului privind ingrijirea pacientilor.
Toate acestea constituie, alaturi de baza bogata de informatii, motivatia compunerii acestei lucrari care,
in compozitia ei va reuni notiuni de anatomie si fiziologie ale organismului uman, notiuni despre
fracturi in general, in special despre cele ale antebratului cat si dezvoltarea pe larg a fracturii de
antebrat, lucrul cu pacientii cu aceasta afectiune si tratarea afectiunii.
1.2 Notiuni generale ale fracturii de antebrat
Fracturile reprezinta o intrerupere a continuitatii osoase, ce poate fi produsa de suprasolicitare, sau de o
presiune externa, care actioneaza asupra osului ce poate fi slabit de o afectiune anterioara/prezenta
(osteoporoza, tumoare osoasa, etc, afectiuni intalnite la persoanele in varsta, osteoporoza fiind
preponderent intalnita la femei), dar si a osului sanatos tanar sau adult.
Este, deci, vorba de fracturi ale oaselor tinere/sanatoase si fracturi ale oaselor bolnave, numite
impropriu fracturi patologice.
Fracturile sunt intalnite la toate varstele, totusi, majoritatea o reprezinta cei cu varste cu prinse intre 20
si 40 de ani, aceasta fiind o varsta activa, iar fracturile sunt des intalnite in urma accidentelor casnice,
accidentelor la locul de munca si in accidentele de masina. In cazul batranilor, fracturile pot aparea si in
urma unor traumatisme cu o intensitate mai mica, rezistenta osoasa scazand in timpul inaintarii in
varsta.
Asemeni unei sabii cu doua taisuri, dezvoltarea tehnologica aduce noi masuri de identificare ale
fracturilor (radiografii, computer tomograf), alaturi de dezvoltarea sistemelor si regulilor de protectie a
muncii, dar aceeasi dezvoltare tehnologica aduce noi modalitati de accidentare, fracturile continuand sa
ocupe un raport destul de important din totalul traumatismelor. Numarul mare de accidente rutiere, de
exemplu, sustin cresterea numarului de oameni ce sufera de fracturi. Acest exemplul nu sustine numai

faptul ca numarul celor care sufera de fracturi ale sistemului locomotor este in crestere, ci si faptul
ingrijorator ca aceste fracturi si modurile de obtinere ale acestora se agraveaza.
Fiind o afectiune ce presupune o colaborare cu pacientul, fracturile, printre care si cea care face
subiectul lucrarii, fractura de antebrat, pun in valoare pregatirea cadrelor medicale atat in examinarea si
descoperirea problemei, cat si in sustinerea morala a pacientului. Toate astea inaintea stabilirii unui
tratament calificat.
Rolul asistentei medicale in ingrijirea acestui afectiuni este, astfel, extrem de important. Cei afectati
avand nevoie de investigatii atente, de specialitate, de indicatii si de contra-indicatii care vin cu
suportul asistentei in respectarea acestora.
Moduri de clasificare ale fracturilor:
1.In functie de actiune a fortei traumatismelor:
a)Fracturi directe.
b)Fracturi indirecte.
2.In functie de gradul de fracturare a osului:
a)Fracturi complete.
b)Fracturi incomplete.
3.In functie de integritatea pielii:
a)Fracturi inchise.
b)Fracturi deschise.
In ceea ce priveste simptomele fracturilor, durerea este principalul indice, intru-cat aceasta este
prezenta in cazul tuturor fracturilor. Durerea este intensa in locul leziunii si in jurul acestei zone, iar
aceasta se agraveaza cu miscarea, implicand chiar dificultate sau imposibilitate de miscare sau de
miscare normala, miscarea nenaturala fiind, la randul ei un indiciu ce conduce la depistarea unei
fracturi. Un alt simptom este reprezentat de schimbarea culorii pielii (invinetirea) in cazul sangerarii
interne provocate de fractura. Pozitia nefireasca a membrului/scurtarea acestuia/diformitatea
membrului, pierderea fortei fizice, sensibilitate, amortire, alterarea sensibilitatii locale cauzate de
presiunea exercitata asupra unui nerv completeaza tabelul de simptome ale unei fracturi. Daca nu se
poate stabili imediat existenta unei fracturi, traumatismul trebuie tratat ca fractura pana in momentul
ajungerii la un consult de specialitate in vederea stabilirii exacte a afectiunii si primirii tratamentului
avizat. Se va apela la specialist in cazul in care simptomele au inceput sa se manifeste in cazul unui
traumatism sau a unui traumatism puternic.
Fiind o afectiune atat de des intalnita in diferite forme si in urma unui divers numar de traumatisme,
ridicarea nivelului de educatie sanitara a populatiei prin cursuri de prim ajutor constituie o buna
modalitate de tinere sub control a efectelor traumatismelor, scazand astfel sansele ca fractura sa
dezvolte complicatii. Printre aceste complicatii se numara cele immediate (ce presiuni leziuni vasculare
sau nervoase) si complicatii tardive.

2.Anatomia si fiziologia sistemului afectat:
Atunci cand vorbim sau ne gandim la miscare (la un corp in miscare) trebuie sa privim totul din
perspectiva unui total, a unui sistem bine inchegat si perfectionat pentru punerea in functiune a mai
multor aparate si sisteme ce lucreaza impreuna. Atunci cand vorbim despre miscare, aceasta
manifestare fizica nu se raporteaza la actiunea izolata a mai multor sisteme ce actioneaza independent
una de cealalta.
Aceasta miscare se bazeaza pe colaborarea organelor aparatului locomotor (oase, articulatii, muschi) si
organe ale sistemului nervos toate acestea compunand factorii morfofunctionali ce stau la baza
miscarilor.
Aparatul locomotor este aparatul ce asigura efectuarea miscarilor corpului uman, iar functia acestui
aparat se numeste “functie de locomotie”. La locomotie participa doua mari sisteme, sistemul osos
(scheletul) care participa in mod pasiv si sistemul muscular, care contribuie in mod activ la locomotie.
Pentru o analiza mai amanuntita, aparatul locomotor este alcatuit din oase, tendoane (ligamente),
articulatii si muschi. Intreaga structura osoasa a unui corp formeaza scheletul acelui corp. Aceasta
constituie punctul de sprijin care confera forma generala si proportii corpului omenesc. Scheletul
contribuie la mentinerea posturii organismului ( Ca de exemplu:coloana vertebrala curbata in forma
literei “S” pentru a facilita pozitia verticala necesara deplasarii bipede). Legaturile/Articulatiile diverse
dintre oase permit acestora o mobilitate reciproca, avand astfel posibilitatea miscarii scheletului prin
diferite indoiri. (flexarea bratului, Fig.1) sau de rasucire (miscarea de supinatie-pronatie a antebratului
Fig.2). Asa cum am specificat mai sus, aceasta reprezinta partea pasiva a sistemului locomotor, partea
activa fiind reprezentata de muschii striati scheletici ce vin si se
fixeaza pe oase. Acestea constituie elementele miscatoare ale
aparatului locomotor, actionand asupra oaselor asemeni unor
parghii.
Fig.1 Miscarea de flexare/extensie Fig.2 Miscarea de supinatie/pronatie
a antebratului. a antebratului.
In continuarea lucrarii vom elabora fiecare parte a sistemului locomotor, prezentand compozitia
acestora, diferite afectiuni ale fiecarui sistem, concentrandu-ne, in cadrul fiecarui sistem, asupra
antebratului.

2.1 Sistemul osos/Scheletul corpului uman
Sistemul osos este reprezentat de totalitatea oaselor din corp, scheletului corpului uman reprezentand
totalitatea oaselor asezate in pozitie anatomica. (Fig. 3). Stiinta care se ocupa cu studiul scheletului
uman si al oaselor este osteologia.
Scheletul uman este alcatuit din 200-220 de oase care se impart in 3 regiuni ale acestuia, respectiv in:
scheletul capului (craniul, 29 de oase), scheletul trunchiului (coloana vertebrala, 26 de oase, cutia
toracica 25) si scheletul membrelor (oasele membrelor superioare, 64 oase, oasele membrelor
inferioare, 62 de oase).
Scheletul cranului (Astfel cum poate fi vazut in
figurile 3 si 4) este alcatuit din:
➢Neurocraniu (cutia craniana)
– 2 oase parietale
– 2 oase temporale
– os frontal
– os occipital
– o etmoid
– os sfenoid
Cutia craniana are rolul de a proteja encefalul, cele doua oase (parietale si temporale) fiind oase
perechi, celelalte fiind oase neperechi.
➢Viscerocraniu (oasele fetei)
– 2 oase maxilare (superioare)
– 2 oase lacrimale
– 2 oase nazale
– 2 oase palatine
– 2 oase zigomatice
– 2 cornete nazale inferioare.
– V omerul
– Mandibula
Viscerocraniul are rolul de a proteja si sustine organele de simt si muschii capului. Oasele maxilare,
lacrimale, nazale, palatine, zigomatice si nazale inferioare fiind oase perechi, celelalte fiind oase
neperechi.

Scheletul trunchiului (Astfel cum se poate vedea in figurile 5 si 6) este alcatuit din:
➢Coloana vertebrala (33-34 de vertebre)
– 7 vertebre cervicale
– 12 toracale
– 5 lombare
– 5 sacrale
– 4-5 coccigiene
Fig. 5 Reprezentarea coloanei vertebrale.
Oasele sacrale si oasele coccigiene sunt sudate, primele formand osul sacrum, iar cele din urma
formand coccigele (La unele animale acesta formand coada).
Coloana vertebrala, cunoscuta popular drept sira spinarii si anatomic drept rahis, este reprezentata de
un sir de piese osoase, articulate intre ele, sunt situatie in partea mediana si posterioara a corpului,
constituind “scheletul axial’. Aceasta are o lugime de 70-75 de cm, cele mai mari dimensiuni fiind
prezente la coloanele vertebrale masculine. Intre vertebre se gasesc discuri intervertebrale cu rol in
absorbtia socurilor si in miscarilor coloanei. Datorita posturii bipede, coloana vertebrala este supusa
greutatii trunchiului, capului si membrelor superioare, astfel ca este nevoie de curburile fiziologice
prezente in plan sagital si frontal care ii maresc rezistenta.
Unul dintre rolurile importante ale coloanei vertebrale este acela de a proteja maduva spinarii, care este
invelita in trei foite meningeale. Leziunile coloanei vertebrale sunt real pericol la adresa maduvei
spinarii. Alt rol al coloanei vertebrale este acela static, coloana fiind un ax ce sustine capul, trunchiul si
membrele superioare si imparte greutatea spre pelvis si membrele inferioare. Un ultim rol este acela
biomecanic, coloana vertebrala (in special zonele lombara si cervicala) fiind supusa in numeroase
miscari.
➢Coaste – In numar de 12 perechi.
– I-VII Coaste adevarate
– VIII-X Coaste false
– XI-XII Coaste libere.
Coastele de la 1 la 7 (Cele adevarate) au
cartilajul articulat cu osul stern.

Coastele de la 8 la 10 (Cele false) se articuleaza cu sternul prin intermediul coastei numarul 7.
Coasele 11 si 12 (Cele libere) nu au cartilaj si nu ajung la stern.
➢Sternul (Osul pieptului)- Os lat
Scheletul membrelor (Fig. 7 si 8) este format din:
➢Scheletul membrelor superioare (Fig. 7)
-Oasele centurii scarpiene (scapulare): ‣Clavicula
‣Omoplatul
-Oasele membrului propriu-zis:
– Osul bratului: ‣Humerul
– Oasele antebratului: ‣ Radius
‣ Cubitus (Ulna)
-Oasele mainii: ‣ Carpiene (Oasele incheieturii)
‣ Metacarpiene(Oasele palmei)
‣ Falange (Oasele degetelor)

➢Scheletul membrelor inferioare (Fig. 8)
– Oasele centurii inferioare (pelviene): Oase coxale
– Oasele membrului propriu-zis: ‣Oasele coapsei – Femurul
‣Oasele Gambei – Tibia
– Peroneul
‣Oasele Piciorului – Tarsiene (ale incheieturii)
-Metatarsiene
‣ Falange
In jurul nostru vedem corpuri de diferite marimi, ceea ce inseamna ca si oasele din corpul nostru sunt
de diferite marimi si forme, astfel ca ele se pot clasifica in:
1)Oase lungi (Fig.9), la care lungimea depaseste latimea si grosimea, acestea
fiind formate dintr-un corp (diafiza) si doua extremitati (epifize). Intre diafiza
si cele doua epifize o zona numita “metafiza”, Aceste oase indeplinesc rolul de
parghii in diferite miscari si sunt intalnite in principal la nivelul membrelor,
cativa reprezentanti ale acestor oase fiind humerusul, ulna, tibia, etc.
2)Oasele plate (Fig. 10), ale caror lungime si latime sunt aproape
egale, dar depasesc grosimea. Acest tip de oase se caracterizeaza
prin forma lor turtita, avand doua fete si un numar variabil de
margini si unghiuri. Aceste oase indeplinesc functia de alcatuire a
unor cavitati de protectie (craniul) si de a oferi muschilor o
suprafata intinsa si mobila de insertie (omoplatul). In aceasta
categorie intra oasele din cutia toracica, osul frontal, osul parietal,
etc.
3)Oasele scurte (Fig.11)au cele trei dimensiuni aproape egale
si se gasesc in regiunile unde este necesara o soliditate mai
mare, dar, in acelasi timp, unde exista miscari variate cu
amplitudini mici. In aceasta categorie intra tarsienele,
metatarsienele, falangele, etc.

Intru-cat oasele sunt de diferite dimensiuni si forme, mai intalnim 4 tipuri de clasificari ale oaselor.
1.Oasele pneumatice, (Fig 12) acestea fiind oase neregulate ce au spatii cavitare pline cu aer,
tapetate cu membrane mucoase. (Oasele din jurul foselor nazale)
2.Oasele sesamoide, (Fig 13) fiind oase mici, lentiforme, dezvoltate in apropierea articulatiilor
(sesamoide particulare) sau in interiorul tendoanelor unor muschi (sesamoide intratendinoase).
(Ex: rotula)
3.Oasele suturale,(Fig 14) fiind oase mici si plane, se dezvolta din puncte de osificare
independente de oasele invecinate, acestea aflandu-se fie la nivelul suturilor craniului, fie la
nivelul fontanelelor.
4.Oasele neregulate, (Fig 15) numite asa datorita formei lor complicate, neputand fi inscrise in
categoriile mai sus mentionate. (Ex:Palatinul. Sfenoidul)
Fig, 12 Oase pneumatice Fig. 13 Exemplu de os sesamoid- Rotula
Fig. 14 Reprezentare os neregulat- Sfenoidul
Fig, 13 Reprezentare oase suturate

In ceea ce priveste alcatuirea osului, acesta este format din 2 tipuri de tesut (Fig 16)
1.Tesut osos compact- acesta fiind cel mai dur tesut al
corpului uman si este intalnit in partea de mijloc a
osului lung. La exteriorul osului se afla membrana
numita periost, datorita caruia osul creste in grosime. In
interiorul diafizei exista un canal care strabate lungimea
acesteia, numit canal medular in care se gaseste meduva
hematogena ce are rolul de a produce elementele
figurate ale sangelui (leucocite, eitrocite, trombocite).
2.Cel de al doilea tip de tesut osos este tesutul osos
spongios, a carui structura relativ usoara este mai putin
dura si rezistenta. Extremitatile osului lung (epifize) sunt
formate in proportie de 95% tesut spongios in interior si
5% tesut osos compact spre exterior. Intre epifiza si
diafiza se gaseste metafiza, ce contine cartilajul de
crestere epifizo-diafizar ce sustine cresterea in lungie a
osului. Pe suprafata de articulare a epifizei este intalnit
un strat subtire de tesut cartilaginos hialin.
Fig. 16. Structura unui os lung.
Din punct de vedere chimic, osul este compus din 20-25% apa si 75-80% reziduu uscat.
Din aceasta cantitate de reziduu uscat, substanta organica este doar 40%, restul de 60% de reziduu fiind
reprezentate de substante anorganice.
Substanta organica majoritata este o proteina moleculara numita “oseina”, specifica oaselor, aceasta
gasindu-se si in compozitia tesutului celular al pielii si a cartilajelor. In categoria substantelor
anorganice sunt reprezentative sarurile minerale, pozitia fruntasa fiind ocupata de calciu (Ca) aflat sub
forma de carbonat de calciu (CaCO3), fosfat tricalcic (Ca3(PO4)2), florura de calciu (CaF2),
bicarbonat de calciu (Ca(HCO3)2). Printre mineralele osului mai identificam si ionii de magneziu
(Mg), sodiu (Na) si bicarbonati (HCO3).
Articulatiile: – Acestea reprezinta puncte de intalnire formate din diferite elemennte (precum: capsula
articulara, cartilaj articular, membrana sinoviala, lichid sinovial) si au rolul de a lega doua sau mai
multe oase adiacente sau la distanta. Datorita lor, oasele se pot misca fara ca suprafetele lor sa se frece
intre ele. Tot ele au rolul de distributie a fortelor si de ameliorare a presiunii exercitate la nivelurie
respective.
Ramura anatomiei ce se ocupa cu studiul articulatiilor se numeste artrologie sau sindesmologie.

In ceeace priveste clasificarea articulatiilor, intalnim 3 tipuri.
1.Articulatii neintrerupte (articulatii fixe)– Acestea sunt reprezentate doar de un strat intermediar
de tesut conjuctiv sau cartilaginos intre oase, fisurile sau cavitatile fiind inexistente, Se mai
numesc si “sinartroze”.
2.Articulatii intrerupte (articulatii mobile)– Acest tip de articulatii mai poarta numele si de
“diartroze”, fiind articulatii mobile ce prezinta intre oase unele cavitati si o membrana sinovitala
ce tapeteaza din interior capsula articulara.
3.Amfiartroze(semimobile) – Reprezentand forma de tranzactie de la sinartroze la diartroze,
aceste tipuri de articulatii prezinta o mica fisura in stratul intermediar cartilaginos sau conjuctiv
dintre oasele unite. Acestea mai sunt numite si “semiarticulatii”
Dupa tipul testului care leaga oasele sinartrozelor, intalnim 3 categorii:
1.Sinostoza ce tine oasele legate prin tesut osos (Articulatii imobile intalnite la oasele craniului).
2.Sincondroza ce uneste oasele prin lichid hialin.(Intalnite in cartilajele epifizare ale oaselor in
crestere si intre prima pereche de coaste si stern).
3.Sindesmoza ce loaga oasele prin tesut interosos, acesta fiind format din tesut conjunctiv dens.
(Simfiza pubiana). (Fig. 17)
Fig. 17 Reprezentare frontala a
bazinului masculin – Simfiza pubiana.
Diartrozele sunt articulatii cu mobilitate crescuta si se intalnesc in locurile de jonctiune a oaselor lungi
(articulatia genunchiului, a cotului, etc). Din punctul de vedere al clasificarii, intalnim 3 tipuri de
clasificare a diartrozelor:
1.Clasificare morfologica fiind reprezentata de diartrozele simple (cu o suprafata articulara),
diartroze compuse (cu mai mult de o pereche de suprafete articulare) si diartroze compexe (sunt
prevazute cu discuri articulare).

2.In functie de tipul suprafetei articulare intalnim articulatii plane (situate intre doua oase),
sferoidale, de tip balama, elipsoidale, bicondiliene, selare, trohoide.
3.Dupa numarul de axe pe care il produce miscarea, diartrozele sunt clasificate in: diartroze
uniaxiale, diartroze biaxiale, diartroze triaxiale, diartroze poliaxiale.
Diartrozele sunt alcatuite din suprafete articulare, cartilaj articular, structuri intra-articulare (discuri
articulare, meniscuri articulare, labrumuri, ligamente) si capsula articulara ce prezinta o membroana
fibroasa si una sinoviala.
In functie de morfologia lor, articulatiile sinoviale (articulatii mobile) permit urmatoarele tipuri de
miscari:
•Alunecarea – Reprezentata de miscarea prin care o suprafata osoasa platase deplaseaza fata de o
alta suprafata osoasa din fata in spate sau dintr-o parte in alta fara ca unghiul dintre cele doua sa
se modifice semnificativ.
•Rotatia – Reprezinta miscarea unui os in jurul axei sale
•Miscari speciale – In aceasta categorie intrand protactia, retractia, dorsiflexiunea, inversiunea,
eversiunea.
•Miscari unghiulare – Miscare ce poate mari unghiul dintre cele doua oase ce formeaza
articulatia. In aceasta categorie intra miscarile de flexie si extensie reprezentate la figura 1.
Amfiartrozele reprezinta articulatii cu miscari mai ample, semimobile, intalnite in coloana vertebrala,
legatura dintre corpul vertebrelor facandu-se printr-un disc fibrocartilaginos, ce are forma vertebrelor si
prezinta o serie de lame concentrice de tesut fibrocartilaginos la capetele sale, iar in centru avand o
substanta gelatinoasa numita nucleu pulpos.