Fotbalul Un Produs Media

CUPRINS

Introducere……………………………………………………….….………….5

CAPITOLUL I

CE ESTE FOTBALUL?………………………………………………….………………10

I.1 Aproape totul despre sportul rege………………………….…………………………10

II.2 Regulile Jocului…………………………………………………………………………………….. 12

CAPITOLUL II

FOTBALUL CA AFACERE………………………………………………………………………..22

II.1 Sportul ca afacere…………………………………………………………………………………….22

II.2 Industria fotbalului…………………………………………………………………………………..26

CAPITOLUL III

MODERNIZAREA TRADIȚIEI-FOTBAL CLUB CELTIC…………………………29

III.1 Revoluția clubului Celtic ………………………………………………………………………..30

III.2 Celtic: o companie multimedia…………………………………………………………………35

CAPITOLUL IV

FOTBALUL ȘI MASS MEDIA……………………………………………………………………39

IV.1 Media sportive………………………………………………………………………………………43

IV.2 Sportul în noua eră media……………………………………………………………………….46

CAPITOLUL V

RAZBOIUL AUDIENȚELOR…………………………………………………………………….51

V.1 Drepturile TV…………………………………………………………………………………………51

V.2 Știrile sportive………………………………………………………………………………………..53

V.3 Studiu de caz-CM 2006…………………………………………………………………………..62

CAPITOLUL VI

FOTBALUL, O ARMĂ………………………………………………………………………………73

VI.1Violența în fotbal…………………………………………………………………………………..73

VI.2 Fotbalul și traficul de ființe umane………………………………………………………….80

ÎNCHEIERE ……………………………………………………………………………………………..83

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………….86

=== FOTBALUL, UN PRODUS MEDIA ===

CUPRINS

Introducere……………………………………………………….….………….5

CAPITOLUL I

CE ESTE FOTBALUL?………………………………………………….………………10

I.1 Aproape totul despre sportul rege………………………….…………………………10

II.2 Regulile Jocului…………………………………………………………………………………….. 12

CAPITOLUL II

FOTBALUL CA AFACERE………………………………………………………………………..22

II.1 Sportul ca afacere…………………………………………………………………………………….22

II.2 Industria fotbalului…………………………………………………………………………………..26

CAPITOLUL III

MODERNIZAREA TRADIȚIEI-FOTBAL CLUB CELTIC…………………………29

III.1 Revoluția clubului Celtic ………………………………………………………………………..30

III.2 Celtic: o companie multimedia…………………………………………………………………35

CAPITOLUL IV

FOTBALUL ȘI MASS MEDIA……………………………………………………………………39

IV.1 Media sportive………………………………………………………………………………………43

IV.2 Sportul în noua eră media……………………………………………………………………….46

CAPITOLUL V

RAZBOIUL AUDIENȚELOR…………………………………………………………………….51

V.1 Drepturile TV…………………………………………………………………………………………51

V.2 Știrile sportive………………………………………………………………………………………..53

V.3 Studiu de caz-CM 2006…………………………………………………………………………..62

CAPITOLUL VI

FOTBALUL, O ARMĂ………………………………………………………………………………73

VI.1Violența în fotbal…………………………………………………………………………………..73

VI.2 Fotbalul și traficul de ființe umane………………………………………………………….80

ÎNCHEIERE ……………………………………………………………………………………………..83

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………….86

Introducere

Johann Cruyff, unul dintre cei mai mari fotbaliști din istorie, dar și unul dintre marii antrenori ai deceniului trecut, schița printre altele următoarea idee în prefața unei cărți despre fotbal: „Cluburile de fotbal trebuie să rămână exact acest lucru – cluburi. Ce înseamnă asta? Să realizeze că au responsabilități nu numai față de investitori ci și față de suporteri și de comunitatea locală. Cluburile trebuie să se implice în viața comunității locale. ” (www.fifa.com). Cruyff sintetizează o parte din temerile suporterilor la început de secol. Peisajul media s-a schimbat radical în ultimii 20 de ani, iar cluburile sunt obligate să acționeze în consecință. A sta pe loc nu mai este o opțiune. În această goană după bani, riscul de a pierde pe drum anumite valori este ridicat. „Tradiția” poate fi o sabie cu două tăișuri: o ancoră ce menține actuale anumite valori, dar și o scuză pentru incapacitatea de a fi în pas cu moda.

Pe de altă parte, fiecare perioadă are neajunsurile ei. Simpla modernizare nu garantează dispariția exploatării. Dacă vreun patron încearcă să-și înstrăineze clubul de comunitatea din rândul căreia își trage suportul, pentru a cuceri o altă piață, va avea numai de pierdut. Boom-ul se va dovedi vremelnic, iar la final se va trezi stăpân pe un club părăsit de toată lumea.

Competiția rămâne un garant al succesului în orice sport. Spre deosebire de alte domenii de activitate, sportul ar ieși în pierdere dacă cei mici ar rămâne fără șansă în fața celor mari, lucru realizat chiar și în lumea comercială a sportului american. Acesta este și unul dintre motivele pentru care UEFA și FIFA (foruri conducătoare) au mărit în mod constant numărul participantelor în majoritatea competițiilor. În schimb, la nivelul competițiilor de club, mărirea numărului de echipe nu înseamnă neapărat o șansă în plus pentru cei mici. De la introducerea formatului „Champions League” (cea mai de succes afacere din istoria UEFA) în sezonul 1992 – 1993, Italia a avut opt echipe de club participante în finală, Spania șase, Germania patru, Olanda două, iar Anglia și Franța câte una.

Cu alte cuvinte, bogații au devenit tot mai bogați. AC Milan a câștigat peste 20 de milioane de euro doar din premii în 2003, când a devenit campioana Europei. Pe termen scurt, succesul financiar al Ligii Campionilor este garantat pentru că cele mai bune piețe de desfacere pentru această competiție sunt încă Vestul și Sudul Europei. Treptat însă, există riscul ca țările din celelalte zone, ale căror echipe pornesc cu șanse minime, să-și piardă interesul în competiție. O altă grijă, de această dată exprimată de trusturile media este posibila intoxicare a publicului cu fotbal.

Date fiind profilul politic al fotbalului în Marea Britanie și incapacitatea piețelor de a se autoregla, guvernul britanic a ajuns la concluzia că o intervenție prin care să echilibreze aspectele comerciale și financiare ale jocului este oportună. Secretariatul de Stat pe probleme de fotbal și guvernul laburist al lui Tony Blair au constituit o comisie de cercetare a fenomenului fotbalistic. Noul for însă nu a devenit acel gardian sprijinit legal (și atât de sperat de către suporteri) care să tragă cluburile la răspundere atunci când greșesc în relațiile cu suporterii și cu celelalte cluburi.( www.bbc.co.uk )

Originile cluburilor sportive erau strâns legate în trecut de noțiunea de comunitate. De multe ori, cluburile de fotbal deveneau reflectarea în societate a ideii de sine a comunității de origine.

În acest secol, auzim din ce în ce mai des următoarele fraze: „Trăim într-o societate care își va schimba obiceiurile” sau „Noua tehnologie va determina modificări de structură în rândurile comunităților.” (The Guardian, 21 martie 2005. www.guardian.co.uk). Și iată cum, exact sentimentul de apartenență la o comunitate pe care ți-l dă viața de suporter și care este în strânsă conexiune cu sistemul social actual, transformă această pasiune, atât de blamată, într-o forță socio-culturală. Poți să critici fanii sportului, dar nu poți să-i negi. Lumea trăiește într-o societate fragmentată, măcinată de disensiuni sociale și economice, iar stadionul poate reprezenta acel refugiu de care unii au nevoie. Sentimentul de apartenență este extrem de important iar tensiunile unui meci acutizează (în sens bun, dar uneori și în sens negativ) această trăire.

Fotbalul joacă încă un rol important în rândul multor comunități din Marea Britanie. Chiar și într-o economie globalizată este imposibil ca ideea de identitate sau cea de loc să dispară. Suporterii îți dau pulsul unui eveniment sportiv. Spectacolul televizat devine redundant în momentul în care un cadru larg al camerelor îți prezintă arena pe jumătate goală. Responsabilii de fotbal au obligația să analizeze foarte atent situația înaintea fiecărui sezon și înaintea fiecărui nou acord semnat cu o televiziune (ceea ce nu s-a întâmplat în trecut). Dacă cei implicați nu o fac, atunci responsabilitatea revine guvernului, pentru că respectarea drepturilor suporterilor, care investesc emoțional și financiar în acest sport, asigură viitorul fotbalului. Interesant este faptul că unii economiști au ajuns să accepte noțiunea generală de identitate comunitară, precum și importanța socială a accesului la evenimente sportive. Editorialistul englez Will Hutton apreciază, în publicația „The Guardian”, că, pe măsură ce sportul devine un produs pe piața televiziunilor cu plată: „Pentru oameni, biletul de intrare în lumea modernă îl reprezintă banii plătiți pe abonamente, adică de trei ori suma pretinsă pentru licența BBC… Marile evenimente sportive nu mai sunt împărțite de noi toți… în aceste condiții, importanța sportului la nivel național scade. Există și voci care susțin o implicare guvernamentală în vânzarea drepturilor TV și care condamnă dispariția evenimentelor sportive importante din grilele televiziunilor publice. Se consideră că efectele sociale vor fi negative. Susținătorii acestei teorii consideră că marile competiții, precum Olimpiadele sau Campionatele Mondiale generează o adevărată rețea de păreri. Fiecare persoană care urmărește aceste programe exprimă anumite opinii pe marginea celor văzute iar suma acestor opinii conferă valoarea conversațională evenimentului”. (www.guardian.co.uk/Columnists/Archive.html)

Se naște, așadar, o concluzie: individului nu numai că îi creează plăcere vizionarea evenimentului și rețeaua de păreri care se naște ulterior, dar participarea sa activă la construirea rețelei reprezintă o îmbogățire și pentru celelalte persoane aflate în situația lui. Cei care au emis această părere consideră că se câștigă o formă de „fondsocial” prin participarea la vizionarea evenimentelor sportive televizate. Este însă

greu decrezut că întreaga societate ar fi afectată de diminuarea accesului la acest tip de schimb social și că momentele acelea de identitate colectivă precum și clipele și imaginile care contribuie la imaginea noastră colectivă ar putea dispare.

Ar fi, cred, o greșeală ca cineva să-și dorească o întoarcere în trecut. În cazul fotbalului merită să fii nostalgic (eventual) după jocul din deceniile trecute, nicidecum după condițiile de atunci. Mersul la stadion a devenit mai sigur, mai plăcut dar și mai scump în ultimul deceniu și jumătate. Ne aflăm în pragul unei perioade în care sportul va fi influențat decisiv de schimbările și oportunitățile din peisajul media. Persoanele cu putere de decizie trebuie să se întrebe în acest punct cui îi este adresat jocul și cine trebuie să fie „acționarii” fotbalul în acest secol. Sunt convins că relația fotbal – mass media (televiziune, radio și presă scrisă) a fost reciproc benefică. Pe de-o parte, jocul a fost promovat la nivel global, pe de altă parte, numărul consumatorilor de media a crescut considerabil.

În cultura media din zilele noastre, una ghidată după cerințele pieței și în care valorile economice ale unui produs media (fie el sportiv) sunt esențiale și mai puțin cele culturale sau sociale, se operează mai degrabă după principiul „excluderii”. Paradoxal, valoarea de piață a fotbalului este ridicată tocmai datorită valorilor culturale și sociale ce i se atribuie. Dacă nu se intervine la timp și nu este păstrat acest caracter, există riscul ca fotbalul să devină un produs oarecare, fără personalitate, o simplă monedă de schimb.

Acest sport este prea important pentru a fi lăsat doar pe mâinile analiștilor financiari, ale companiilor media sau ale firmelor de internet. Este o importantă sursă narativă, cu miturile ei, eroii pozitivi și negativi, cu finaluri fericite sau mai puțin fericite.

La nivel cultural, imaginile pe care comunitatea le proiectează asupra arenei sportive și modul în care presa preia și prelucrează acele imagini reprezintă un bun indicator cu privire la identitatea individuală și colectivă. Ies astfel la iveală valorile, prioritățile, visurile și aspirațiile unei societăți. Toți acești factori dau fotbalului savoare și astfel rămâne un produs media atractiv.

Se pune întrebarea ce sunt cluburile de fotbal? Sunt oare cluburi sportive? Sau poate companii multi-media? Sau, cine știe, corporații media? Cred că primele deja au devenit cluburi sportive și companii multi-media.

Cred, de asemenea, că ar trebui să se ferească de ultima variantă. Noile mijloace media oferă cluburilor în noul mileniu posibilitatea să reia contactul cu suporterii și comunitățile atât la nivel local cât și global. Să reduci această dezbatere la cifre contabile și la posibilitățile de profit înseamnă a nu înțelege absolut nimic nici tu, ca patron de echipă, și nici tu, ca suporter. Provocarea acestui secol pentru cei interesați de joc înseamnă dezvoltarea unor strategii prin care să se profite de noile posibilități, păstrând în același timp elementele care au atras lumea către fotbal încă de la sfârșitul secolului XIX.

Capitolul I

CE ESTE FOTBALUL?

I.1 Aproape totul despre sportul rege

Originile fotbalului se află undeva în urmă cu peste 2000 de ani. În 2004, forul ce guvernează acest sport la nivel mondial FIFA (Fédération Internationale de Football Association) a recunoscut China ca fiind locul de naștere al fotbalului. În jurul anului

200 î.e.n. chinezii jucau un sport asemănător numit cuju.

Paternitatea fotbalului de tip modern este disputată de trei tări: Anglia, Franța și Italia. În Franța, dupã 1130, se practica un joc numit „soule”, foarte popular sub domnia lui Ludovic al VII-lea cel Tânăr (1137-1180). Cea mai veche atestare scrisă asupra jocului cu mingea datează din Anglia anului 1175. Două regiuni din Insulele Britanice, East England și Scottish Border, pot fi considerate leagănul fotbalului, care se practica într-o formă primară în 1200. Primele partide ale unui joc asemănător cu fotbalul („calcio”) desfășurate în Italia au avut loc la Florența, în sec. al XIII-lea.
În 1314 și 1319, disputele cu mingea sunt interzise în Anglia și, respectiv Franța, de către regii Eduard al II-lea (1307-1327), respectiv Filip al V-lea (1316-1322).

Motivele au fost violența jocurilor, dezordinile cauzate și distragerea bărbaților de la pregătirea militară. În Scoția, jocul cu mingea este „pus la zid” în 1457, de regele James al III-lea (1460-1488). Cu toată prigoana (continuată, în Anglia, de Eduard al III-lea, Richard al II-lea, Henric al IV-lea și James I, iar în Franța, de Carol al V-lea), disputele cu „balonul” continuau să existe: în 1486, în Anglia, este folosit pentru prima datã termenul „football” („foot” = picior; „ball” = minge).

(http://www.sport365.ro/Fotbalul_medieval-n19732.html)

În primăvara anului 2001, FIFA informa că peste 240 de milioane de oameni joacă regulat fotbal, în peste 200 de țări de pe întreg globul. Regulile sale simple și echipamentul ieftin necesar practicării fotbalului au contribuit, fără îndoială, la creșterea popularității sale. În multe zone ale lumii, fotbalul naște pasiuni enorme și joacă un rol foarte important în viața oamenilor (fan), a comunităților locale și chiar a națiunilor; este deseori numit cel mai popular sport din lume. Este recunoscut în multe țări drept: sportul rege.

Cele mai vechi cluburi din lume provin din Anglia sfârșitului de secol XIX sau începutului de secol XX. Identitatea și tradiția fiecărui club de fotbal sunt mândria insularior. Acolo fotbalul nu este doar al bărbaților de un nivel cultural îndoielnic dispuși să-și piardă două ore din week-end înjurând pe un stadion. Meciul este un ritual în Anglia, un ritual la care participă familii întregi, de la străbunica în vârstă de 90 de ani, care amintește de Regina Mamă, până la nepotul care își vopsește fața în culorile echipei favorite. Toată lumea cântă pe stadion, toți sportivii sunt aplaudați, chiar și adversarii cei mai temuți. La incheierea partidei, se merge la cea mai apropiată berărie unde se discută și se analizează meciul văzut. In Marea Britanie, generații după generații cumpără, la începutul sezonului, abonamente pe anul următor, iar situațiile în care un tânăr de 20 de ani povestește cum bunicul său a luat loc pe același scaun la o partidă memorabilă din anii ’50, nu sunt excepții. Cu alte cuvinte, în Anglia, fotbalul face parte din viața unei comunități, este un fenomen social ale cărui caracteristici sunt unice, inconfundabile.

Această trăire a fotbalului aduce an de an profituri fantastice cluburilor din Anglia. In anul 2004, în Premier League (Prima divizie din Anglia) s-au vehiculat cu 25% mai mulți bani decât în campionatele Italiei sau Spaniei, deși acestea din urmă sunt calitativ superioare. Situația a stat la fel și în anul următor, diferența fiind însă, mai mică. Poate părea hazardat când spun că tocmai modul unic al englezilor de a trata acest sport asigură succesul financiar, când oricine știe că drepturile de televizare, contractele de sponsorizare sau brandul generează profiturile. Adevărul este undeva la mijloc.

Ecuația sport – media – bani a fost inventată de americani, iar în Europa a fost aplicată cel mai bine de englezi. Fără britanicul de rând ea nu ar fi avut, însă, același succes.

Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11 jucători fiecare. Se joacă cu mingea pe un teren dreptunghiular, acoperit cu iarbă, cu câte o poartă la fiecare capăt. Scopul jocului este de a înscrie goluri introducând mingea în poarta adversarului. În afara portarului, ceilalți jucători nu se pot folosi de mâini pentru a manevra mingea. Caștigătoarea meciului este echipa care a înscris mai multe goluri la încheierea partidei. De multe ori este cunoscut și sub numele de „soccer”, întrucât cuvântul fotbal se referă și la alte sporturi asemănătoare (fotbal american, fotbal australian…) (www.fifa.com)

I.2 Regulile jocului

Fotbalul se joacă după un set de reguli, cunoscute sub numele de Legile Jocului. Acestea sunt dezvoltate în continuare: Două echipe de câte 11 jucători fiecare încearcă să lovească o minge rotundă (mingea de fotbal), cu scopul de a o introduce în poarta adversă. Echipa care înscrie mai multe goluri până la finalul jocului este declarată câștigătoare; dacă ambele echipe au marcat același număr de goluri, meciul este considerat egal. Una din primele reguli este reprezentată de interzicerea atingerii intenționate a mingii cu mâna în timpul jocului (excepție fac portarii). Singura dată când jucătorul se poate folosi de mâini este atunci când aruncă de la margine (execută un aut). În rest, jucătorii se pot folosi de orice parte a corpului pentru a direcționa mingea.

Jucătorii se pot apropia de poarta adversă astfel: prin dribling (alergarea cu mingea la picior); prin pasarea mingii între coechipieri; și prin șutarea acesteia spre poartă. Jucătorii adverși pot recupera mingea prin interceptarea unei pase sau prin deposedarea adversarului. Contactul fizic este limitat.(www.uefa.com)

Jocul se oprește doar în momentul în care mingea părăsește cu întreaga circumferință o linie ce marchează terenul (fie pe pământ, fie în aer) sau când arbitrul fluieră. Jocul se reia prin diferite metode, analizate în continuare.

De obicei, într-un meci disputat la un nivel profesionist se înscriu puține goluri. De exemplu, în prima divizie engleză (Premier League), în sezonul 2004-2005, s-au marcat, în medie, 2,57 de goluri pe meci. În plus, 88% din jocuri s-au încheiat cu mai puțin de 4 goluri marcate. Dar doar 8% din partidele disputate s-au terminat fără gol marcat.

Tactici

Legile jocului nu impun o altă poziție ocupată în teren de vreun jucător, in afara celei de portar. De-a lungul timpului au apărut o serie de poziții specifice. Acestea sunt:

fundaș – jucător specializat în prevenirea încercărilor de a marca ale adversarilor;

mijlocașul – jucător care organizează jocul ofensiv al echipei și oferă pase decisive atacanților; totodată el ajută apărătorii, încercând să oprească atacurile adverse încă de la început;

atacantul – jucător al cărui principal rol este acela de a marca goluri.

Aceste poziții sunt împărțite la rândul lor, după timpul petrecut de un jucător într-o anumită parte a terenului de joc. De exemplu, există fundași centrali, sau mijlocași stânga.

După cum am mai spus, aceste poziții nu sunt restricționate de reguli, iar fotbaliștii sunt liberi să-și schimbe pozițiile în timpul jocului. Acest lucru se aplică și portarilor, care deși în marea majoritate a timpului se află în preajma porții proprii, pot participa oricând la jocul ofensiv al echipei. Cele mai întâlnite cazuri sunt la loviturile libere sau la cornere.

Dispunerea jucătorilor pe teren se numește așezare tactică. Exemple de așezări tactice:

4-4-2 (4 fundași, 4 mijlocași, 2 atacanți); 4-5-1.

Stabilirea așezării tehnico-tactice a echipei intră in subordinea antrenorului.

Istorie si evoluție

Regulile jocului au fost conturate la mijlocul secolului XIX pentru a standardiza regulile unei mari varietăți de jocuri asemănătoare, jucate în școlile din Marea Britanie. Regulile Cambridge, asemănătoare cu cele de astăzi, au fost create la Colegiul Trinity din Cambridge, în 1848, la o întâlnire a reprezentanților mai multor colegii: Colegiul Eton, Școala Harrow, Școala de Rugby, Colegiul Winchester și Școala Shrewsbury. Dar ele erau departe de a fi niște reguli universale. În anii 1850, s-au format multe cluburi, independente de școli sau universități, care jucau diferite forme de fotbal. Multe foloseau propriile lor reguli, cel mai bun exemplu fiind clubul Sheffield F.C. (format din foști elevi ai Scoala Harrow). Acesta a luat ființă în 1857, iar regulile create de ei au dus la formarea Federației de Fotbal Sheffield & Hallamshire, în 1867. În 1862, John Charles Thring de la Școala Uppingham a creat un alt set de reguli des folosit.

Aceste eforturi au condus la înființarea Federației de Fotbal (FA) în 1863, care s-a întrunit pentru prima dată în dimineața zilei de 26 Octombrie 1863, la Freemason's Tavern din Great Queen Street, Londra. Singura școală ce a fost reprezentată la această întrunire a fost Școala Charterhouse. Freemason's Tavern a fost locul de întâlnire al Federației pentru încă 5 întrevederi, între Octombrie și Decembrie. În timpul acestora a luat naștere primul set cuprinzător de reguli. La ultima întâlnire, primul trezorier al FA, care era reprezentantul Blackheath și-a retras clubul din FA, din cauza excluderii din regulament, la întâlnirea precedentă, a doua reguli de bază: prima era cea care permitea alergarea cu mingea în mâini și a doua, posibilitatea împiedicării adversarului prin lovirea sa în „fluierul piciorului, prin tragere, sau prin ținere. Alte cluburi englezești de rugby au urmat exemplul și nu s-au înscris în FA. Dar în 1871, ele au format Federația de Rugby (Rugby Football Union).

Cele 11 cluburi rămase în FA, sub conducerea lui Ebenezer Cobb Morley au ratificat primele 14 reguli ale jocului. În ciuda acestora, clubul Sheffield a continuat să joace după propriile-i reguli, până în anii 1870. (http://www.sport365.ro)

Astăzi regulile jocului sunt stabilite de International Football Association Board (IFAB). Aceasta a luat ființă în 1886 după o întâlnire a Federației Engleze de Fotbal, a Federației Scoțiene de Fotbal, a Federației Galeze de Fotbal și a Federației Irlandeze de Fotbal în Manchester.

Prima ligă de fotbal a fost creată în Anglia, în 1888 de președintele clubului Aston Villa, William McGregor. Formatul inițial conținea 12 echipe din centrul și nordul Angliei. Federația Internațională de Fotbal FIFA, s-a format la Paris în 1904, iar reprezentanții săi au hotărât să adopte regulile create de IFAB. Popularitatea crescândă a jocului a condus la unirea reprezentanților celor două federații (FIFA si IFAB). Astăzi, conducerea acestora este formată din 4 reprezentanți FIFA și câte 1 reprezentant al fiecărei federații britanice.

Aplicabilitatea regulilor

Legile principale ale jocului sunt în număr de 17. Aceleași legi se aplică la toate nivelurile fotbalistice, chiar dacă prefața regulamentului permite federațiilor naționale să modifice anumite pasaje pentru diverse categorii (juniori, seniori, femei, etc.) Pe lângă cele 17 legi, numeroase alte decizi și directive IFAB contribuie la reglementarea jocului de fotbal. Legile pot fi găsite pe site-ul oficial al FIFA.

Jucători și echipament

Fiecare echipă este alcătuită din maxim 11 jucători (excluzând rezervele), dintre care unul trebuie să fie portarul. Regulile spun ca minimul de jucători acceptat într-o echipă este de 7. Există o varietate de poziții în care jucătorii sunt amplasați de către un antrenor/manager, acestea nefiind prevăzute în regulamentul fotbalistic.

Fiecare echipă trebuie să desemneze un portar. Acesta este singurul căruia i se permite să atingă mingea cu mâinile. Totuși, nici el nu are voie să facă acest lucru în afara suprafeței de pedeapsă (careul de 16 metri) din fața porții sale.

Echipamentul de bază al jucătorilor este format dintr-un tricou, pantaloni, ciorapi (jambiere) și apărătoare. Jucătorilor le este interzis să poarte altceva ce ar putea fi periculos pentru ei sau pentru alt jucător (inclusiv bijuterii sau ceasuri).

Un anumit număr de jucatori pot fi schimbați în timpul unui joc. Numărul maxim de înlocuiri, în meciurile internaționale și la nivel de ligi naționale, este de 3. La alte nivele acest număr poate varia. Motivele cele mai întâlnite ce cauzează o schimbare sunt accidentările, oboseala, schimbările tactice sau tragerile de timp pe final de joc. La nivelul seniorilor, un jucător înlocuit nu poate reintra în joc.

Oficiali

Un joc este condus de un arbitru. Acesta deține „întreaga autoritate de a pune în aplicare Legile Jocului, în concordanță cu meciul la care a fost delegat” (Legea 5), iar deciziile sale sunt finale și indiscutabile. Arbitrul este ajutat de 2 arbitri asistenți (popular denumiți tușieri). În jocurile disputate la cel mai înalt nivel există și un al patrulea oficial. Acesta îl poate înlocui pe arbitru în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a mai conduce meciul.(www.fifa.com)

Terenul de joc

Lungimea terenului de joc, în cadrul meciurilor oficiale trebuie să fie cuprinsă între 100-110 m, iar lățimea, între 64-75m. În lungime, marginile terenului sunt delimitate de liniile de margine, în timp ce în lățime (unde se află porțile), acestea sunt reprezentate de liniile de poartă. Pe fiecare linie de poartă, la cele 2 capete ale terenului, se găsește câte o poartă. Lățimea acesteia trebuie să măsoare 7,32m și înălțimea, 2,44m. În spatele porții se fixează plasa porții, deși aceasta nu este obligatorie prin regulament.

În fața fiecărei porți se află o suprafață a terenului, denumită suprafața de pedeapsă (popular, „careul de 16m” sau „careul”). Această suprafață este formată din: linia de poartă; 2 linii, ce pornesc de pe linia de poartă (la 16,5m distanță de bara porții) și înaintează 16,5m în interiorul terenului; linia ce unește ce le 2 linii anterior explicate. Această suprafață îndeplinește mai multe funcții. Cea mai importantă este aceea de a delimita locul până la care portarul poate juca mingea cu mâna. Deasemenea, un eventual fault al unui apărător asupra unui atacant advers în această suprafață se va penaliza, de obicei, cu o lovitură liberă directă, cunoscută sub numele de lovitură de pedeapsă (penalty).

Timpul

Timpul normal de joc

Un meci obișnuit de fotbal este alcătuit din 2 perioade de timp (reprize) de câte 45 de minute fiecare. Pauza dintre ele este de obicei de 15 minute.

Prelungirile

Arbitrul este cel care cronometrează meciul. El trebuie să aproximeze cât timp se pierde cu schimbările, cu asistența medicală oferită jucătorilor accidentați, cu avertizarea și eliminarea jucătorilor, cu tragerile de timp, etc. Când există astfel de evenimente, arbitrul hotărăște prelungirea reprizei; durata cu care se prelungește rămâne la latitudinea arbitrului și doar el stabilește când fluieră încheierea reprizei. Nu există alți oficiali care să cronometreze meciul, deși arbitri asistenți pot purta ceasuri, iar la nevoie îl pot ajuta pe „central”. În meciurile la care există și arbitru de rezervă, acesta este înștiințat de arbitru cu câte minute se va prelungi meciul, iar el indică jucătorilor și spectatorilor numărul de minute, ridicând o tabelă pe care stă scris acest număr.

Reprizele de prelungiri și loviturile de departajare

În unele competiții, dacă meciul se incheie la egalitate, se joacă încă 2 reprize de prelungiri, de câte 15 minute fiecare. Dacă și după acestea scorul rămâne egal, se execută lovituri de departajare (lovituri de la 11m) pentru a se stabili echipa învingătoare. Golurile înscrise din aceste penalty-uri nu se iau în considerare la rezultatul final. În competițiile în care se joacă două manșe (fiecare tur presupune ca echipele să joace 2 meciuri între ele) se poate utiliza așa-numita regulă a golului marcat în deplasare în cazul în care echipele se află la egalitate pe totalul celor două manșe. În cazul în care echipele sunt egale și la numărul de goluri marcate în deplasare, există 2 variante: ori se trece la executarea loviturilor de departajare, ori meciurile se consideră încheiate la egalitate și se dispută un nou meci (rejucare).

Golul de aur și golul de argint

La sfârșitul anilor '90, IFAB a experimentat diferite metode de a evita stabilirea echipei învingătoare prin executarea loviturilor de departajare. Acest mod de a pierde un meci este foarte neplăcut pentru orice club.

Metodele au constat în încheierea jocului în prelungiri, mai devreme de cele 30 de minute obișnuite. Fie când se marchează primul gol (gol de aur), fie la sfârșitul primei reprize de prelungiri, în cazul în care una dintre echipe are în acel moment avantaj pe tabela de scor (gol de argint). Aceste experimente au fost retrase destul de repede.

Golul de aur a fost folosit la Campionatul Mondial din 2002 (Coreea de Sud-Japonia), iar golul de argint la Campionatul European din 2004 (Portugalia).

Faultul și comportamentul nesportiv

Faultul se produce în momentul în care un jucător comite o faptă nesportivă citată de Regulamentul de fotbal, în timp ce mingea se află în joc. Ele se regăsesc în Legea 12. Faptele mai grave, cum sunt hențul (jucarea mingii cu mâna), tragerea unui adversar,

împingerea unui adversar, etc., se pedepsesc cu lovitură liberă directă sau lovitură de la 11(dacă „infracțiunea” se produce în careul de 16m). Celelalte se pedepsesc cu lovitură liberă indirectă.(www.uefa.com)

Comportamentul nesportiv poate apărea oricând, atât la jucătorii aflați pe gazon, cât și la rezerve. Faptele ce conduc la un astfel de comportament sunt considerate a fi împotriva spiritului jocului și se pedepsesc cu cartonaș galben sau cu cartonaș roșu (eliminare). În ultimul timp, în fotbalul profesionist a apărut o nouă problemă: simularea. Aceasta constă în căderea unui jucător cu scopul de a obține o lovitură liberă (eventual un penalty), chiar dacă nu a existat în prealabil contact între el și jucătorul advers (presupus că ar fi faultat). Fiind un gest greu de sesizat de arbitri, simularea este acum considerată „gest nesportiv” și este sancționată cu cartonaș galben.

Avantajul

Avantajul presupune ca arbitrul să permită continuarea jocului (să nu-l oprească) chiar dacă la un moment dat se produce o „infracțiune” împotriva unei echipe. Acest lucru se intâmplă doar dacă acea echipă poate beneficia de nesancționarea greșelii adversarului. Dacă nu se profită de avantajul lăsat, arbitrul poate reveni asupra deciziei și poate întoarce faza la momentul inițial, acordând lovitură liberă. Timpul scurs între acordarea avantajului și revenirea la faza premergătoare nu poate depăși 4-5 secunde.

Chiar dacă se utilizează această clauză a avantajului, la prima întrerupere a jocului, arbitrul poate sancționa (dacă este necesar) jucătorul ce a comis faultul (gestul nesportiv).

Ofsaidul

Legea ofsaidului limitează posibilitatea atacanților de a se poziționa atât în fața mingii (mai aproape de linia porții), cât și în fața penultimului jucător advers. Adesea se spune că această regulă a fost creată pentru a evita ca jucătorii să aștepte mingea într-un singur loc, cât mai aproape de poarta adversă (popular vorbind, „să stea la pomană”). Dar

în realitate, legea este similară celei din rugby. Detaliile și aplicarea acestei legi sunt complexe și de multe ori ea naște controverse.

Foruri conducătoare

Forul internațional, recunoscut, ce guvernează fotbalul (și jocurile asociate acestuia, cum ar fi futsal și fotbal pe plajă este FIFA (Fédération Internationale de Football Association). Cartierul general al FIFA se află la Zurich, Elveția.

FIFA este imparțită în șase confederații regionale; acestea sunt:

Asia: AFC (Asian Football Confederation)

Africa: CAF (Confederation of African Football)

America de Nord, Centrală și Caraibe: CONCACAF (Confederation of North, Central American and Caribbean Association Football)

Europa: UEFA (Union of European Football Associations)

Oceania: OFC (Oceania Football Confederation)

America de Sud: CONMEBOL (South American Football Confederation)

Numeroasele federații naționale se află sub jurisdicția acestora. Ele sunt afiliate atât la FIFA, cat și la confederația corespunzătoare continentului din care provin.

Competiții internaționale majore

Competiții internaționale globale

Cea mai mare competiție internațională în fotbal este Campionatul Mondial de Fotbal, organizat de FIFA. Această competiție se desfășoară o dată la 4 ani. Peste 190 de echipe naționale participă în turneele de calificare cu scopul de a obține un loc la turneul final. Acesta este alcătuit in acest moment din 32 de echipe (numărul lor a crescut de la 24 în 1998) și se desfășoară pe parcursul a patru săptămâni. Ultimul Campionat Mondial s-a desfășurat în Germania, iar peste 3 ani, în 2010, va avea loc în Africa de Sud.

O altă competitie importantă este Campionatul European, la care participă doar echipele naționale de pe Bătrânul Continent. Următorul eveniment va avea loc anul viitor și va fi găzduit de Austria și Elveția, iar România are șanse reale de calificare.

La Olimpiada de vară, înca din 1900, se desfășoară un turneu de fotbal, cu o singură excepție: Jocurile Olimpice din 1932, disputate la Los Angeles. La început participau amatorii, dar din 1984 au fost acceptați și profesioniștii, cu câteva restricții ce fac ca țările să nu poată să trimită cele mai puternice loturi.

În acest moment, turneul Olimpic masculin este disputat de jucători sub 23 de ani, fiind permis un număr redus de jucători mai în vârstă; în consecință, competiția nu este considerată ca având aceeași importanță precum Campionatul Mondial.

Turneul feminin a apărut în 1996; diferit de cel masculin, la acesta sunt prezente cele mai puternice loturi ale echipelor naționale, fără restricții de vârstă. Așadar, este considerat a avea același prestigiu ca și Campionatul Mondial de Fotbal Feminin (FIFA Women's World Cup).

Capitolul II

SPORTUL CA AFACERE

II.1 Fotbalul ca afacere

Vremurile în care competițiile sportive erau simple întreceri sub deviza coubertiniană „Important este să participi nu să câștigi” au apus demult. Astăzi, lupta pentru a primi dreptul de organizare al unei Olimpiade sau al unui Campionat Mondial este acerbă. Un vot în această cursă a ajuns să coste mult, iar cazurile de mituire sunt de notorietate. Cel mai la îndemână exemplu este cel premergător Olimpiadei de iarnă de la Salt Lake City, când o serie de președinți de Comitete Olimpice din Africa și Asia au primit cadouri costisitoare din partea Comitetului de Organizare american. Dick Pound, președintele acestui for se află în continuare în procese în Statele Unite.

Competiții de o asemenea anvergură garantează țării organizatoare o creștere economică importantă. Sportul în aceste cazuri ajunge să fie un adevărat târg de joburi, iar federațiile și comitetele sportive primesc un sprijin politic total.

În momentul în care UEFA a anunțat că Austria și Elveția vor găzdui Campionatul European de Fotbal din 2008, economiștii au prezis investiții private și publice masive în infrastructura turismului, a comunicațiilor și telecomunicațiilor. De asemenea, acțiunile firmelor de construcții au crescut brusc când Federația austriacă și cea elvețiană au promis construirea de noi stadioane (a căror valoare se ridică la peste 400 de milioane de EURO) până la startul competiției. ( Financial Times, 14 mai, 2005. www.ft.com).

Un alt exemplu pentru importanța sportului în strategia financiară a unui guvern l-a oferit Harry McLeish, fostul ministru al Turismului din Scoția. In octombrie 1999, el a prezentat planul de redresare a turismului în Scoția și a insistat pe ideea dezvoltării

industriei golfului. 200 de milioane de lire sterline câștigă anual statul scoțian din industria acestui sport, mai putin însă decât în Irlanda.

(The Herald, 13 octombrie 2005. www.theherald.co.uk).

Comisia Europeană a început încă de la sfârșitul deceniului trecut să treacă pe agenda de lucru problemele sportului (mai precis legăturile dintre sport și industria media). (Comisia Europeana, Modelul European pentru Sport, 1999; Relația Sport – Televiziune, 1999. http://europa.eu/constitution/index_en.htm).

Toate aceste exemple oferă o imagine de ansamblu a influențelor care au modelat relația dintre organizațiile sportive și cele media.

Sportul ca afacere a înregistrat o explozie în anii '90 în Marea Britanie. Piețele de desfacere ale produselor media s-au deschis, iar programele cu conținut sportiv au devenit o garanție în încercarea de creștere a ratingurilor sau de mărire a numărului de abonați (cazul companiilor de cablu). Este suficient să urmărești rolul central al sportului în grilele televiziunilor pentru a realiza cât de strânse sunt legăturile dintre organizațiile sportive și cele media. Pentru a câștiga bătălia pe o piață cu public eterogen, calitatea conținutului programelor este elementul esențial. (www.newsobserver.com/archive).

La sfârșitul deceniului trecut și începutul celui prezent, Barclay Knapp, directorul executiv al celei mai mari companii de cablu din Marea Britanie, NTL, a construit alianțe cu mai mulți posibili furnizori de programe (printre care se numără și o serie de cluburi de fotbal) (Broadcast, 17 martie 2005. www.broadcastnow.co.uk). Sportul în general și fotbalul în particular i-au dat posibilitatea lui Knapp să ofere pachete atractive și, mai important din punctul său de vedere, gata făcute. Cu alte cuvinte, în afara unei sume importante de bani pe care NTL a negociat-o și oferit-o cluburilor, ei au realizat profit fără alte cheltuieli mari, fotbalul fiind un spectacol în sine. Alianțe de acest tip au sporit puterea firmelor de cablu sau a televiziunilor care s-au văzut în postura fericită de a putea vinde același program sportiv în mai multe pachete.

O altă sursă de venit pentru cluburi, în mare măsură născută din banii primiți pe

drepturile de televizare, a fost comercializarea. Produsele cu emblemă, de la tricouri la mingi sau la cartonașele cu semnăturile sportivilor, au produs un adevărat boom.

Fotbalul a fost principalul beneficiar de pe urma acestei noi industrii, iar dovada o reprezintă cifrele contabile. Profitul întregii ligi engleze de cricket în 1998 s-a ridicat la

81 de milioane de lire sterline. În comparație, doar Manchester United a avut un câștig, în acelasi an, de 88 de milioane de lire sterline. (Raportul anual al Societății Comerciale Manchester United, 1998, www.manutd.com)

Fotbalul profesionist are acum două fețe: cluburi bogate și echipe mici care încearcă să supraviețuiască într-o lume a uriașilor. Mediatizate intens, echipele de fotbal moderne, în care se investesc sume uriașe de bani, au devenit afaceri care câștigă, pierd și manipulează mulți bani. Puterea economică a unor cluburi pune în pericol corectitudinea jocului, iar sportul în sine este copleșit de presiunea financiară.

Fotbalul s-a schimbat enorm din anii ’80 : nu mai este doar un sport cunoscut, ci și o afacere uriașă. În multe țări, cluburile profesioniste au trecut de la statutul de asociații cu scop ne-lucrativ la cel de societate anonimă (în Anglia în 1890, în Italia în 1960, în Spania în 1990). Creșterea investițiilor financiare în cluburi și mediatizarea TV, dar și globalizarea au schimbat fotbalul profesionist: în ziua de azi miliardari posedă echipe de fotbal, cluburile bogate sunt adevărate mărci, fotbalul este implicat chiar în bursa de afaceri. Iar prăpastia între cluburile bogate și cele sărace se adâncește din ce în ce mai mult. Consecință a acestor transformări: scandalurile regulate și lipsa de transparență a banilor. Jocul cinstit („fair play”) este de multe ori imposibil între cluburile mari și cele mici, tot din cauza banilor: cluburile mici nu își permit de exemplu să cumpere jucătorii cei mai buni.

Fotbalul și Uniunea Europeană

La nivel european, numai aspectele economice ale sportului profesionist sunt menționate în Tratat. Cum fotbalul a devenit o afacere din ce în ce mai mare, implicarea Uniunii Europene, în special prin intermediul Curții de Justiție, a crescut inevitabil.

Cazuri celebre sunt:

Legea Bosman (1995): se referă la libera circulație a muncitorilor – principiu central al UE. Amenzile pentru jucătorii care își schimbă echipa au devenit ilegale. Conform UEFA: „legea Bosman a schimbat radical fotbalul”, deoarece fotbaliștii beneficiază de o mobilitate mai mare, dar sumele plătite pentru cumpărarea lor pot deveni foarte mari. Consecința a fost explozia salariilor jucătorilor, care a adâncit la rândul ei diferența dintre cluburile bogate și cele sărace. 

Cazul Charleroi (în curs de desfășurare): se referă la eliberarea obligatorie a jucătorilor străini de către echipele naționale pentru a merge să joace pentru țara lor la competițiile internaționale. Clubul Sporting Charleroi a cerut FIFA să plătească 600.000 de euro pentru că un jucător de-al său a fost rănit în timpul unui meci internațional. Raportul Belet spune că „trebuie găsit un compromis între FIFA și cluburi.” 

Potrivit autorului raportului privind fotbalul profesionist, Ivo Belet, deputat belgian, „deși fotbalul este comercializat din ce în ce mai mult, trebuie să acționăm pentru a menține esența jocului, cea de a-i reuni pe oameni”. Ivo Belet a mai spus: „Vrem să ne asigurăm că modelul european tipic de fotbal este menținut și că jocul nu este compromis de practici frauduloase și investitori obscuri interesați numai de profitul financiar”. Raportul său spune că „aceste cluburi de fotbal profesionist nu pot opera în aceleași condiții de piață ca alte sectoare economice, deoarece nu pot supraviețui decât printr-o competiție sportivă echilibrată” și că „legile liberei concurențe economice nu pot fi aplicate ca atare, pentru că un club de fotbal are nevoie de competitori durabili și de o forță comparabilă.”(http://www.europarl.europa.eu/default_ro.htm)

UEFA a introdus reguli noi pentru a lupta împotriva unei competiții dezechilibrate. Ivo Belet sugerează la rândul lui câteva soluții concrete împotriva acestei competiții: introducerea unui sistem de control al costurilor în fotbalul profesionist; crearea unui organ independent care să supravegheze activitățile financiare ale cluburilor; crearea, de către Comisie, a unui ghid pentru aplicarea regulilor de ajutor de la stat. O altă soluție ar putea fi introducerea specificității activităților sportive în tratatele UE, așa cum era plănuit în Constituție.

II.2 Industria fotbalului

Fotbalul din Marea Britanie a trecut printr-o adevărată revoluție în ultimii 20 de ani. În acest moment, televiziunile, radiourile și ziarele din Insulă oferă publicului mai mult fotbal ca niciodată. Tarabele celor care vând presa scrisă în Regat sunt pline de reviste dedicate acestui sport și chiar și cele dezinteresate de fenomen afișează pe coperți poze cu sportivi gen David Beckham sau Michael Owen.

În anii ’90, jucătorii s-au transformat din sportivi în supervedete a căror imagine este ajustată de către stiliști, persoane responsabile cu garderoba etc. Astfel, s-a ajuns la situații de neconceput în trecut. În 1999, evenimentul care a înregistrat cele mai multe apariții foto în presa din Anglia a fost schimbarea coafurii lui David Beckham.

Același fotbalist i-a plătit 20.000 de lire sterline coafezei personale pentru a face câte o excursie pe săptămână în Japonia și Coreea, unde avea loc Cupa Mondială, și a-l tunde. Totul a culminat însă în 2003, când cel mai bine vândut brand din lume a fost… David Beckham (Marca, 25 ianuarie 2004. www.marca.com). Aceste excese l-au determinat pe Alex Fynn (1999) să declare că Liga Engleză știe să se vândă cel mai bine, făra a avea și cel mai bun fotbal.

Și în România, lucrurile stau întocmai, numai că în locul lui David Beckham noi îl avem pe Adrian Mutu. Mediatizarea excesivă a acestui fotbalist a luat amploare, mai ales, după ce acesta s-a transferat la gruparea engleză Chelsea FC. Și acum, în 2007, aproape că nu există ziar care să nu aibă cel puțin o știre despre Mutu. Un alt personaj

ultramediatizat este Gigi Becali, principalul finanțator al FC Steaua.

Fotbalul britanic este în continuare cel mai profitabil, chiar dacă Real Madrid și FC Barcelona s-au clasat pe primele două locuri din punct de vedere al veniturilor totale în 2005-2006, potrivit Deloitte. Jumătate din primele 20 de echipe ale lumii, cu cele

mai ridicate venituri sunt britanice. In timp ce marile echipe din celelalte campionate se bazează pe încasări mai mari din drepturile de televizare și activitățile comerciale, echipele britanice au o structură a încasărilor echilibrată, veniturile din ziua meciului fiind aproximativ egale cu celelalte forme de venit.
Succesul fotbalului britanic provine din faptul că a reușit să combine cele două „industrii” în care Marea Britanie excelează: tradiționalismul și cultura tineretului, susține și „Financial Times”. Cluburile din Premiership și-au vândut drepturile de televizare în afara Angliei, pentru suma-record de 625 milioane lire sterline pe trei sezoane”, explică cei de la „Financial Times”. De altfel, în România se pot viziona nu doar meciurile din Premiership, ci și cele din liga a doua engleză. In schimb, nimeni nu este interesat de meciurile din Serie B(liga a doua din Italia) sau din Secunda Divizion (liga a doua din Spania).( http://www.sfin.ro)

Dar, încet-încet, sportul-rege nu mai ține cont de reguli. Cel mai recent exemplu este cel al Cupei Mondiale din Germania 2006, unde postul național de televiziune, TVR 1, s-a folosit de acest eveniment major pentru a-și etala forța și superioritatea în raport cu celelalte posturi concurente. 

Și totuși, Mondialul din Germania pălește atunci când avem de-a face cu evenimente sportive din campionatul autohton: „În Germania, Trinidad Tobago l-a răzbunat pe Florin Prunea și a scos 0-0 cu Suedia în primul meci al grupei B. Ieri, adversara noastră la

Europene, Olanda, a învins Serbia cu 1-0. Ai noștri n-au văzut meciul. Din cauza fumului. Mondialul din Germania pălește în patria aviarei. Un Forex Brașov – FC Bihor sau o declarație de-a lui Gigi Becali cântărește mai mult decât golul olandezului Robben. Ca să nu mai vorbim despre frământarea lui Lucescu junior, care nu știe dacă să continue la Rapid, să se ducă la Poli Timișoara sau să-și ia lumea în cap și să aleagă Brescia sau o echipă din Turcia. Blatul de la Vaslui, moldoveanu' chel care a măcelărit Rapidul la Petroșani sau extragerea 6 din 49 au răvășit România mai abitir decât egalul Trinidadului sau decât victoria Argentinei cu Coasta de Fildeș.

Cel mai debusolat pare a fi Victor Pițurcă, selecționerul care nu va înțelege niciodată de ce un 1-0 sau 2-1 este mai bun decât un 3-1 sau 4-2, poartă-n casă. Dar nu-i nimic, ne

mai enervăm un pic în fața televizorului, mai fumăm o țigară, mai bem un pahar de vin (ne-a dat voie nea Piți) și trece și Mondialul. Iar data viitoare să vezi cum dă Chivu cu moneda în automatul de răcoritoare… ” (Ionuț Constantin, Ziarul, 12.06.2006. www.ziarulcn.com).

Capitolul III

MODERNIZAREA TRADIȚIEI: FOTBAL CLUB CELTIC

În Glasgow, se spune că nu poți să vorbești despre una dintre cele două mari formații de fotbal fără a face referire și la cealaltă. Celtic și Rangers sunt cunoscute sub apelativul „Old Firm” pentru că rivalitatea celebră dintre ele a fost extrem de profitabilă pentru ambele de-a lungul timpului. Fără riscul de a exagera se poate spune că rivalitatea religioasă dintre cele două cluburi este unică în Europa, poate chiar și în lume. În Spania, diferența dintre Real Madrid și Barcelona este de ordin regional, poate național iar în Italia în Serie A, lupta dintre AS Roma și Lazio Roma este duelul celor săraci contra celor bogați. În capitala Scoției, derby-ul aduce în tribune grupuri etnice și religioase total diferite, aceasta fiind trăsătura inconfundabilă a unui Celtic Glasgow – Glasgow Rangers.

Celtic Football Club s-a format în 1887 și a fost susținută de comunitatea imigranților irlandezi de religie catolică. Clubul a fost fondat în scopuri caritabile, pentru a strânge bani și a-i ajuta pe irlandezii catolici stabiliți în partea de est a orașului.

Echipa Glasgow Rangers apare în 1872 și se identifică cu scoțienii protestanți, însă fără marea rivală din sudul orașului probabil nu ar fi dobândit statutul de mare putere a fotbalului european.

Punctul culminant din istoria lui Celtic a fost câștigarea Cupei Campionilor Europeni în 1967, la Lisabona, când a și devenit primul club britanic (și primul non-latin) învingator în competiție.

La începutul anilor ‘70, Celtic domina categoric competiția internă. Cu toate acestea, proprietarii, familiile Kelly, Grant și White tratau clubul ca pe un bun al lor, ignorând total suporterii. Ei încercau să obțină un profit cât mai mare cu o investiție cât mai mică.

Rangers au declanșat revoluția fotbalului scoțian în anii ‘80. În 1971, la un meci Rangers – Celtic disputat pe stadionul Ibrox Park, 66 de suporteri au decedat în urma

ciocnirilor dintre cele două galerii, iar atitudinea celor de la Rangers a fost promptă. Conducătorii clubului au comandat imediat începerea construcțiilor de instalare a scaunelor și a unor garduri despărțitoare în arenă. În Premier League acest lucru s-a realizat 20 de ani mai târziu, ca urmare a Raportului Taylor. La mijlocul deceniului opt, clubul susținut de protestanți a dominat fotbalul scoțian.

Dincolo însă de succesul fotbalistic, Rangers le-a predat o adevarată lecție în economie rivalilor. Ei au știut cum să se folosească de propriul brand și să-și dezvolte afacerile ajungând la începutul anilor ‘90 ca vânzarea biletelor să reprezinte doar o treime din profitul total (din acest punct de vedere la același nivel cu marile cluburi europene ca Manchester United sau Real Madrid).

III.1 Revoluția clubului Celtic

Anul 1993 a găsit clubul Celtic într-o criză fără precedent. Având o conducere arhaică, dezinteresată total de ceea ce producea bani la acea vreme sau de așteptările suporterilor, Celtic plutea în derivă.

Trecuseră patru ani de când formația nu mai cucerise vreun trofeu, problemele financiare erau din ce în ce mai grave (jucătorii nu-și primeau banii la timp, clubul avea datorii către Federație etc.), stadionul nu era întreținut și avea nevoie de investiții majore pentru a ajunge la standardele impuse de Raportul Taylor. Mai grav însă în ochii suporterilor era faptul că marea rivală Rangers se afla la polul opus din toate punctele de vedere: succes fotbalistic, stabilitate financiară, infrastructură modernă.

Perioada critică avea însă să se sfârșească în scurt timp datorită unui canadian de origine scoțiană pe numele său Scot Fergus McCann (Campbell și Woods, 1996).

McCann a părăsit Scoția în anii ‘60 și a emigrat în Canada pentru a studia economie și apoi a se lansa în afaceri. Succesul său a fost enorm în America de Nord și l-a

transformat într-un multimilionar în dolari. Marea sa pasiune încă din tinerețe era Celtic Football Club. Atmosfera la meciurile lui Celtic devenise la acea vreme dezolantă. Deși avea nevoie în medie de cel puțin 24.000 de spectatori pentru a se salva de la faliment, Celtic nu aduna mai mult de 10.000. McCann a intervenit mai întâi cu un milion de lire sterline pentru a stinge datoriile la care a mai adăugat încă opt din proprii bani și astfel a salvat unul dintre marile cluburi europene. El voia să modernizeze clubul fără a-i afecta relațiile tradiționale cu irlandezii catolici. Genial în planul său era tocmai faptul că dorea ca această tradiție să devină un brand! ( http://www.celticfc.co.uk)

Profitul realizat din vânzarea de acțiuni s-a ridicat la 9,4 milioane de lire sterline, cu 4,5 milioane mai mult decât se estimase inițial, iar clubul s-a ales cu 10.500 de acționari noi. Celtic a stabilit atunci un record în istoria fotbalului britanic, devenind organizația sportivă cu cea mai bună lansare pe piața bursieră.

Altă noutate absolută introdusă de McCann a fost organizarea într-un club de fotbal scoțian a unor departamente special destinate marketingului și PR-ului. Principala noutate, una de altfel foarte importantă a fost extinderea brandului Celtic în America de Nord. Pentru a dinamiza lansarea pe piață nord-americană și pentru a facilita accesul suporterilor la informație, McCann a creat în 1996 un site oficial de internet al clubului . El a încercat astfel să atragă și un număr cât mai mare de clienți cărora să le vânda produse marca „Celtic”. Nu au fost uitați nici susținătorii locali. Lor li s-a pus la dispoziție arena Celtic Park modernizată, având 60.000 de locuri, toate pe scaune. In afara noilor condiții create, creșterea treptată a numărului de spectatori a fost determinată și de o campanie agresivă care anunța reduceri masive la prețul biletelor. In sezonul

’93 – ’94 s-au vândut doar 7.000 de abonamente iar numărul acestora a ajuns la 19.000 în anul următor.

In zilele noastre Celtic are cei mai mulți abonați din Marea Britanie, 53.388 și ocupă locul cinci în lume în ceea ce privește media spectatorilor la meciuri, 59.224.

McCann a știut și cum să păstreze strânsă legătura cu istoria și cu tradiția clubului: „tot ceea ce ține de tradiție are un loc în inimile oamenilor… sunt sigur că aceste sentimente nu vor dispărea… noi trebuie să ne asigurăm că (Celtic Park) este un loc în care lumea se simte bine pe bani nu foarte mulți, un loc cu care suporterii noștri se identifică… . Prin eforturile noastre încercăm să rămânem un club al oamenilor simpli și să evităm a ne transforma într-un magazin  „ Marks and Spencers ”  anonim.” (www-fms.stir.ac.uk/ staff-film-media/r.b.haynes/index.html).

Una dintre inițiativele celebre ale irlandezului stabilit în Canada a fost campania „Băieți împotriva bigotismului” prin care a încercat să-i oprească pe suporteri să mai cânte la meciuri cântece pro-IRA (cei care s-au abătut au fost scoși cu forța din stadion). Impreună cu municipalitatea din Glasgow, conducerea clubului a distribuit peste 300 de pachete promoționale cu acest mesaj prin școli. Ecourile campaniei au ajuns și la urechile membrilor Comisiei Europene iar aceștia au premiat clubul în 1997 drept răsplată pentru tentativele de eliminare a bigotismului și de promovare a toleranței în rândul iubitorilor de fotbal.„Băieți împotriva bigotismului” a stârnit reacții pozitive și din partea marilor rivali de la Rangers, care ani de-a rândul au ignorat scandările anti-catolice ale fanaticilor din propria galerie.

Sub îndrumarea lui McCann, clubul a făcut publică o declarație socială menită să reliefeze rolul clubului în comunitate. Se scrie că Celtic este al oamenilor care susțin o echipă aflată în căutarea perfecțiunii în Scoția și în Europa, mândră de istoria ei, care susține comunitatea și care se ghidează după următorul ideal:

„Să profităm de fiecare ocazie pentru a disocia clubul de sectarismul sau bigotismul de orice tip. Să promovăm ideea că Celtic este un club al tuturor oamenilor, indiferent de sex, vârstă, religie, rasă sau capacitate” (http://www.celticfc.co.uk/youknow/celticfc.character.shtml).

In Raportul Anual se specifică foarte clar „Este important pentru un club ca Celtic să nu uite că există grupuri sociale pentru care fotbalul reprezintă o pasiune pe care nu și-o pot permite. Chiar dacă Celtic este o organizație profesionistă preocupată să-și

mulțumească acționarii și suporterii care au transformat-o într-o afacere internațională, nu trebuie neglijați nici cei pe care viața i-a adus în situații grele”(Celtic PLC, http://www.celticfc.co.uk/youknow)

După cinci ani în fruntea clubului, Fergus McCann a decis să-și vândă acțiunile și să părăsească Marea Britanie. El a făcut o ultimă mișcare surprinzătoare : în loc să vândă partea sa din club investitorilor locali, el a preferat să o împartă în bucățele mai mici și să o dea acționarilor deja existenți și abonaților clubului. S-a remarcat foarte bine faptul că cei de la Celtic au procedat exact invers decât a făcut-o Martin Edwards de la Manchester United care în aceeași lună a vândut acțiuni în valoare de 41 de milioane de lire sterline „Investitorilor orașului Londra”. (www.bbk.ac.uk/manop/research/seanpublications/ footballinthedigitalage

Noul director executiv al lui Celtic, Allan MacDonald conduce un club ale cărui acțiuni se află în proporție de 60% în posesia investitorilor mici (majoritatea posesori de abonamente anuale). Acest lucru contrastează cu modelul adoptat în Premier League unde cluburile preferă să cedeze majoritatea acțiunilor investitorilor locali cu o bază financiară solidă (spre nemulțumirea suporterilor).

Dacă analizezi un club precum Celtic, vei realiza că acțiunile sale sunt destul de puțin tranzacționate la bursă și asta pentru că majoritatea acțiunilor sunt deținute de abonații clubului iar aceștia nu iau în considerare vânzarea lor. Implicarea afectivă îi impiedică să observe latura practică a situației.

Un cu totul alt caz întâlnim la alte cluburi mari din Anglia sau Italia, unde acțiunile se află în proprietatea unor instituții financiare importante, care nu-și permit să iasă în pierdere. Pe de altă parte, numărul mare de suporteri care au devenit acționari la Celtic în urma plecării lui McCann face imposibilă preluarea pachetului majoritar de acțiuni al clubului, cum a fost cazul grupării Chelsea, în vara lui 2003. Atunci, miliardarul rus Roman Abramovici a putut deveni patronul clubului, iar în 2004 a devenit unic acționar și și-a retras echipa de la bursă. (www.celticfc.net).

Spre deosebire de Celtic, multe cluburi din Anglia au ajuns să ignore aproape cu

desăvârșire faptul că reprezintă nu numai un club de fotbal, ci și o instituție socio-culturală. Acest gen de critică s-a auzit dinspre Manchester United. Conducerea clubului a intrat în conflict în 1999 cu fanii echipei, dar și cu antrenorul Sir Alex Ferguson, pentru că a pus interesul comercial deasupra interesului echipei. Totul a pornit de la politica de promovare a brandului în Asia, iar în acest sens a fost organizat un turneu cu meciuri de pregătire în China, Japonia și Coreea de Sud. Nivelul sub-mediocru al partidelor de pregătire aranjate l-a determinat pe antrenor să nu facă deplasarea împreună cu echipa. (http://www.manutd.com)

Realizarea unui echilibru între interesele echipei și cele ale companiei este esențială în zilele noastre. Andy Walsh, președintele Asociației Independente a Suporterilor lui Manchester United susține că „în loc să fie o companie al cărei singur interes este să susțină clubul, ea s-a transformat într-o companie care exploatează clubul pentru a-și realiza propriile scopuri” (The Guardian, 21 martie 2005. www.guardian.co.uk).

Este important de știut că într-o eră a acționariatului, maximizarea profitului este principalul vector al activității. Se pare că un număr din ce în ce mai mare de cluburi din Germania (Hertha, Dortmund, Monchengladbach) și din Italia (Roma, Bologna) aplică modelul acesta pentru a-și mări profitul. In cazul unui club încărcat de tradiție și cu rădăcini sociale și culturale adânci, precum Celtic, a implementa tipul acesta de organizare în forma lui cea mai pură, se poate dovedi o dramă pentru suporterii clubului, despre a căror investiție emoțională este inutil să mai aducem aminte.

După o perioadă tulbure, cu multe schimbări de antrenor, Celtic a obținut un nou titlu de campioană a Scoției în sezonul 2005-2006. Clubul a progresat și pe alte planuri. Investițiile în activitățile multimedia și de comunicare au depășit șapte milioane de lire sterline în ultimii patru ani. (Celtic PLC 2006). Astfel, Celtic încearcă să-și diversifice capacitatea multimedia pentru a atrage companiile media spre o investiție cât mai rentabilă de ambele părți.

III.2 Celtic: o companie multimedia

Președintele Consiliului de Administrație al Societății Celtic anunța la începutul anului 2000 că este „încrezător că brandul Celtic, unul dezvoltat la nivel global, va ajuta compania să profite cât se poate de mult de schimbările rezultate din colaborarea între lumea sportului, a divertismentului și a comunicațiilor.” (www.celticfc.net)

În Societatea Celtic se disting cinci divizii comerciale: vânzarea biletelor, mărfuri, catering, drepturi TV și editoriale și, în fine, alte activități comerciale. Ca și celelalte cluburi mari din Insulă, Celtic a pus accentul, încă de la sfârșitul anilor ’90, pe dezvoltarea on-line. Celtic a fost una dintre primele echipe britanice cu propriul site de internet (relansat în decembrie 1999). Pe lângă posibilitățile comerciale, un site oficial îți mai creează și oportunitatea transmiterii meciurilor sau a rezumatelor.

Pe de-o parte „Sports Internet Group”, împreună cu „Sports.com” și „BSkyB” și pe de altă parte „Yahoo” împreună cu „Wireless și Cable”, au demarat proiecte comune pentru a controla piața. Cheia succesului acestor alianțe a constat în gradul de dezvoltare al tehnologiei care astăzi permite transmisii în direct via internet. Pionieratul în domeniu a însemnat transmisia audio pe site-ul oficial. Celtic a fost unul dintre primele cluburi europene care a realizat asemenea transmisii, mai întâi cu ajutorul celor de la Yahoo și mai apoi prin Broadcast Europe, o sucursală a Broadcast America. Conducerea clubului Celtic nu a neglijat însă nici metodele tradiționale de informare a suporterilor. Revista clubului, „The Celtic View”, care are și site pe Internet, apare săptămânal și are un tiraj de aproximativ 25.000 de numere.(www.scotmags.com/celticview/index.php),

Pagina de internet a celor de la Celtic creează o relație directă cu suporterii de care incearcă să profite cât mai mult. Astfel, tricourile de joc (sponsorizate de firma de echipament Umbro) pot fi achiziționate numai accesând site-ul oficial, trimițând o comandă prin e-mail sau direct din magazinul clubului. Celtic produce anual aproximativ cinci milioane de lire sterline din această activitate, mult mai puțin decât Manchester United, care vinde tricouri de aproape 30 de milioane de lire, dar la fel ca majoritatea cluburilor din Premier League.

În luna iunie anului 2004 s-a incheiat contractul lui Manchester United cu cea mai mare firmă de telecomunicații din lume, Vodafone. Ințelegerea semnată în primăvara lui 2000 i-a adus lui Manchester 30 de milioane de lire sterline. (Financial Times, 12 februarie 2000). La finele contractului, Vodafone a ales să continue colaboraerea cu formația engleză. S-a semnat un nou contract, tot pe patru ani, iar Manchester a intrat în posesia sumei de 50 de milioane de lire sterline. În afara înscrierii numelui pe tricouri și pe panourile publicitare, marele câștig al celor de la Vodafone a fost contactul pe care

l-au inițiat cu suporterii lui Manchester care sunt numeroși și, mai ales, răspândiți în toate colțurile lumii. Intr-o eră în care fuziunile dintre producători și distribuitori cresc în importanță și în care accesul la internet prin telefonul mobil a devenit o obișnuință, miscarea celor de la Vodafone s-a dovedit a fi extrem de inspirată.

Pe de altă parte, cluburile ar greși esențial dacă s-ar folosi de noile tehnologii numai pentru a vinde bunuri sau servicii suporterilor. Interactivitatea este un mare avantaj pe care ți-l conferă internetul. Antrenorii, jucătorii chiar și președinții cluburilor intră permanent în dialog cu suporterii pe site-urile oficiale.

FC Steaua a fost primul club din România care a pus în contact susținătorii și antrenorul, pe Victor Pițurcă, printr-o transmisie audio pe site-ul oficial. (B1TV, 19 decembrie 2002). De asemenea, cluburile pot organiza sondaje prin care să ia pulsul suporterilor.

Un alt proces care se desprinde din noua tehnologie este comunicarea între suporteri. Fiecare site oficial are câte o pagină dedicată susținătorilor pe care aceștia pot face chat, pot posta anunțuri, schimburi de tricouri, cereri de bilete etc. Internetul consolidează încrederea și construiește noi punți comunicaționale între club și suporter.

Celtic TV a realizat o premieră în 1999, când a transmis în direct, pe un ecran instalat pe propriul stadion, Celtic Park, un meci din Cupa Ligii, jucat în deplasare pe arena Ayr United. Evident că publicul din Glasgow a plătit pentru a urmări ecranul gigant, însă prețul biletului a fost ceva mai coborât.

Transmiterea meciurilor din deplasare pe tabela stadionului a devenit o obișnuință pentru membrele „Old Firm”. Celtic și Rangers au împreună peste 100.000 de abonați, iar multora dintre ei le este foarte greu să-și procure bilete la partidele din deplasare. Șase dintre partidele jucate în deplasare de formația antrenată de Martin O'Neill la începutul sezonului 1999 – 2000 au fost transmise live pe Celtic Park. 45.469 de spectatori plătitori au urmărit ecranul imens ceea ce ne dă o medie de peste 7000 de oameni pe etapă.

În Divizia A nu există multe cluburi care să strângă un asemenea număr de persoane la un joc ce nu necesită un ecran pentru a fi vizionat. În trecut, pentru a realiza aceste transmisiuni, conducerea lui Celtic era obligată să plătească o anumită sumă de bani televiziunii care deținea drepturile și care filma evenimentul. Nefiind profitabil, cei de la Celtic au decis să-și angajeze propria echipă de producție (regizori de transmisie, personal de car, cameramani, specialiști în telecomunicații etc.) și să folosească propriul echipament pentru redarea imaginilor pe ecranul stadionului Celtic Park. Transmisiunile audio via internet sunt de asemenea realizări proprii, din toate punctele de vedere. Avantajele oricărui club capabil să-și dezvolte o logistică și un personal care să-i producă un eveniment sunt foarte clare. La un club precum Celtic, care își negociază singur drepturile, plusurile sunt, evident, într-un număr mai mare.

Pe termen lung este însă vital ca și alte platforme media să fie folosite pentru promovarea clubului și a fotbalului în general. Ce s-ar întâmpla spre exemplu cu telespectatorul/ ascultătorul interesat doar ocazional de sport dacă nu ar exista și acces gratuit la imagini?

Noile media oferă informații la care suporterul înfocat avea foarte greu (sau chiar deloc) acces în trecut. Pe site-urile de internet poți afla fiecare detaliu legat de parametrii fizici sau de performanțele unui anumit sportiv. Fotbalul însă nu-și poate permite să se adreseze unui segment atât de mic și atunci, aceleași site-uri te pun în temă cu starea civilă a sportivului, mâncarea sa favorită sau cu ce face în timpul liber.

În ultimii ani s-a vorbit mult despre potențialul transmiterii evenimentelor sportive prin telefonul mobil și chiar s-au făcut experimente în acest sens în Japonia și Statele

Unite. Cluburile au fost sfătuite să-și concentreze atenția asupra acestei tehnologii a viitorului, cel mai bun exemplu în acest sens fiind colaborarea Manchester – Vodafone. Se încearcă deci individualizarea, inițierea contactului cu fiecare suporter în parte. Această metodă are în prezent un concurent acerb: televiziunea. Plăcerea iubitorului de fotbal de a urmări într-un colectiv evenimentele sportive televizate reprezintă pentru moment o piedică în calea acestei tehnici de izolare.

Prezentul ne oferă doua modele de dezvoltare a relației media-sport. Pe de-o parte cluburile pot fi parte componentă a unei organizații media. Pe de altă parte, depistăm varianta cluburilor care își dezvoltă propria strategie media în colaborare cu anumite companii de profil în dorința de a-și exploata din plin drepturile on-line. Acest model s-a născut din întrebarea „dacă tot deținem drepturile (atât de râvnite de noii actori de pe piața digitală), de ce să nu le distribuim tot noi?”.

Un lucru este clar, fiecare club este interesat să-și dezvolte cât mai mult capacitatea media pentru ca, în momentul în care se trage linie, să fie pe plus la capitolul financiar.

Capitolul IV

FOTBALUL SI MASS MEDIA

La sfârșitul anilor ‘80 fotbalul din Anglia purta pecetea huliganismului. Cluburile engleze au fost atunci suspendate din competițiile europene în urma incidentelor de la finala Cupei Campionilor. Imaginea catastrofală a acestui sport în Insulă a fost salvată, la acea vreme, de mass edia, mai precis de trustul BSkyb. Kevin Morton, directorul grupului media Equinox a caracterizat cel mai bine realizările BSkyB: „Sunt de admirat pentru felul în care au transformat un produs dezastruos de al cărui nume se ferea orice firmă de advertising în cel mai vânat produs al firmelor de bere, al producătorilor de telefoane mobile, al uzinelor de mașini”. (Fynn and Guest, 1999, 132/3. www.football-research.org/ seminars/seminar-alexfynn.html)

Schimbarea dramatică a fotbalului englez a început în anii ‘80 și a atins vârful (cel puțin până în acest moment) în anii ‘90. Două au fost evenimentele care au deschis ochii responsabililor britanici și care au generat această schimbare la față: dezastrul de pe stadionul Heysell, din 1985, când huliganii englezi au omorât cu bestialitate 38 de suporteri italieni la finala Cupei Campionilor Europeni Liverpool – Juventus și o altă catastrofă, petrecută patru ani mai târziu, pe arena Hillsborough, în care 96 de fani ai lui Liverpool au decedat în urma prăbușirii unei tribune. Acest din urmă incident s-a petrecut din cauza condițiilor precare din stadioane și a dus la o anchetă condusă de lordul Justice Taylor. Una dintre recomandările lui Taylor a fost utilarea cu scaune a fiecărei arene din Premier League, fapt care a obligat cluburile la investiții majore.

Celor două tragedii li s-a adăugat de data aceasta un eveniment pozitiv: parcursul bun al Angliei la Cupa Mondială din Italia 1990, când a ajuns în semifinale. Evenimentul a fost mediatizat excelent în Insulă (23 de milioane de telespectatori au urmărit semifinala RFG – Anglia), astfel că interesul sponsorilor a fost trezit din nou.

Într-o perioadă în care lupta contra huliganismului începuse să fie câștigată iar facilitățile puse la dispoziție de cluburi deveniseră din ce în ce mai bune, intervenția televiziunii a fost factorul decisiv de redresare a imaginii fotbalului britanic.

Pătura de mijloc era din nou interesată de un fenomen care în penultimul deceniu al secolului trecut ajunsese la pământ. La începutul anilor ’90, industria de televiziune din Anglia era în căutarea propriei identități.

Frământările acestea au permis BSkyB să-și asigure drepturi exclusive în sport (în special în fotbal) și, astfel, să devină forța dominantă pe piața televiziunilor prin satelit. Mutarea avea să se dovedească a fi motorul revoluției financiare din fotbalul britanic.

În 1992, BSkyB a dat startul unui deceniu de creștere economică permanentă a fotbalului britanic. Cluburile s-au transformat din afaceri locale de mici dimensiuni în societăți comerciale răspândite internațional, cotate la bursă. Totul a culminat în martie 2000, când Manchester United a devenit primul club sportiv din lume evaluat la peste 1 miliard de lire sterline.

300 de milioane de lire sterline a plătit BSkyB (înțelegerea includea și BBC-ul) în 1992 pentru a putea transmite partide din campionatul englez. Tranzacția a coincis și cu lansarea noului format al fotbalului englez, numit „Premier League”, format care rezistă și astăzi. Obligate să se alinieze la standardele impuse de „Raportul Taylor” și forțând maximizarea profiturilor, marile cluburi au profitat și de competiția din lumea media pentru a porni redresarea acestui sport. Succesul a fost imediat, iar BSkyB a realizat profit mai repede decât era de așteptat. Consecința a fost realizarea unui nou contract pe perioada 1996 – 2001 (din nou împreună cu BBC) în valoare de 740 de milioane de lire sterline. Imediat după semnarea actelor, David Elstein, directorul de programe al BSkyB a declarat: „Fotbalul dă greutate pachetului BSkyB”. (www.mccombs.utexas.edu/news/magazine/99s/hicks2.asp)

Se poate spune că transmisiunile în direct din Premier League au schimbat soarta trustului patronat de Rupert Murdoch. Fără abonații Sky Sport (pachetul cu programe

sportive al BSkyB), nu numai că nu ar fi putut domina piața, dar risca să intre în criză financiară.

Importanța fotbalului într-o perioadă în care competiția la nivel media a ajuns într-un punct culminant, a determinat trustul lui Murdoch să cumpere acțiuni la o serie de cluburi din Anglia. Scopul era clar: asigurarea prelungirii contractului și dincolo de anul 2001, lucru pe care l-a și realizat.

Importul masiv de jucători străini ca urmare a legii Bosman din 1995 a schimbat mult fața jocului, puterea fiind preluată de jucători de la antrenori. (Williams, 1999: 39-52). Câștigurile la nivelul clubului s-au resimțit și în salariile fotbaliștilor. în perioada 1992 – 2005 veniturile jucătorilor au crescut cu aproximativ 30% pe an! în 1998, Premier League a realizat un profit de 569 de milioane de lire sterline dintre care 36% au fost vânzări de bilete, iar restul din partea televiziunilor, sponsorizări sau comerț.

Fotbalul a început să atragă din ce în ce mai mulți oameni la stadioane, iar acest fapt a crescut și numărul sponsorilor. în Anglia, multe firme care ajungeau la publicul țintă sponsorizând echipe de cricket s-au reorientat spre fotbal.

A fost o revoluție în adevăratul sens al cuvântului. Un sport despre care ziarul The Sunday Times (care aparținea la acea dată trustului BSkyB) scria în 1985, după meciul de pe stadionul Heysel, că este „o mocirlă, urmărită de oameni degradați” (The Sunday Times, 18 iunie 1985. www.timesonline.co.uk/sundaytimes) a ajuns în ceva mai bine de 15 ani să devină o afacere profitabilă pentru toată lumea. Au existat însă și voci care au contestat boom-ul financiar din fotbal.

(Conn 1998; Dempsey și Reilly 1998; Horton 1997. www.cabrillo.edu/about/techserv/

NewBooks.html). Ei susțin că acest proces a adus responsabilii din conducerile cluburilor în situația de a se preocupa exclusiv de bani și mai puțin de suporteri. Aceștia au ajuns să nu-și mai poată permite abonamentele anuale, iar oamenii care au fost statornici sportului chiar și în perioadele grele, s-au văzut în imposibilitatea de a-și mai exprima devotamentul.

Conn, Dempsey și Reilly susțin că efectele pe teremen lung pot fi devastatoare și sunt susținuți în teoria lor de un sondaj de opinie precum și de un raport întocmit de Secretariatul de Stat pe probleme de Fotbal în 1999. (Williams și Perkins, 1998. http:// libwww.cabrillo.edu/about/techserv/NewBooks.html).

În cele două studii se recunoaște importanța dezvoltării financiare a fotbalului și se apreciază sprijinul televiziunilor în fotbal. Apar însă și motive de îngrijorare: industria fotbalului a fost măcinată de procese legate de scandaluri financiare precum și de modul bizar în care o parte din cluburi au fost conduse; diferențele economice dintre cluburile mari și cele mici, dar și dintre Premier League și diviziile inferioare a crescut și continuă să crească; prețurile biletelor au crescut în medie cu peste 500 % în ultimii zece ani, iar unii suporteri loiali nu-și mai permit să meargă la stadion. La fel stau lucrurile și în cazul tinerilor;cluburile de fotbal nu implică suficient de mult suporterii în activitățile de decizie;mulți susținători se simt alienat în urma revoluției comericale.

Formele de guvernare ale fotbalului au ajuns, de asemenea, să creeze îngrijorare. Un număr din ce în ce mai mare de cluburi au ajuns să se transforme în societăți pe acțiuni, cotate la bursă. Tottenham Hottspur a fost prima grupare care a făcut acest pas încă din 1983. Astăzi, peste 30 de cluburi din Anglia și Scoția sunt cotate la bursă.

Sondajul de opinie realizat în 1998 a scos în evidență un început de conflict între suporteri și acționari. 75% din cei întrebați dacă interesele celor două parți coincid, au răspuns că nu. Ei au declarat că fluctuațiile bursiere pot avea urmări grave pentru club.

(William și Perkins, 1998. http://libwww.cabrillo.edu /about/techserv/NewBooks.html),

În completarea raportului Secretariatului de Stat pe probleme de Fotbal, Richard Chorley, membru al asociației Suporterilor lui Southampton, a dat publicității un comunicat prin care fanii acestui club cotat la bursă trăgeau un semnal de alarmă: „Deși a dobândit statut de societate pe acțiuni, clubul Southampton nu a avut nici un fel de

beneficiu financiar, ajungând chiar să mărească nejustificat prețurile biletelor pentru a putea redresa situația din registrele contabile. Procedând astfel, conducerea clubului își bate joc de încrederea noastră. Acțiunile au ajuns să coste foarte mult (…) dar, paradoxal suporterii care fac eforturi financiare deosebite pentru a achizIționa câteva acțiuni, se trezesc că trebuie să mai scoată bani din buzunar si pentru abonamentele anuale. Mai mult, lor li se aplică și o taxă suplimentară.” (www.saintsforever.com/links.html)

IV.1 Media sportive

În afara faptului că a modificat substanțial organizațiile sportive, globalizarea a schimbat radical și modul în care sportul este produs și vândut publicului de către media. Tehnologiile moderne de informare și comunicare au deschis piețe noi. Internetul dă posibilitatea promovării cluburilor și vedetelor la nivel global. Loialitatea suporterilor de pretutindeni a dat posibilitatea organizațiilor să-și creeze câștiguri suplimentare din comercializare și advertising. Influența publicului în relația cu organizațiile sportive a crescut și grație internetului, care facilitează comunicarea. Serviciile interactive sunt o altă trăsătură a tehnologiei moderne, iar actorii importanți din Marea Britanie, precum BSkyB, au dezvoltat acest gen de activitate.

Internetul, realitatea virtuală și celelalte aplicații multimedia din zilele noastre ne influențează din ce în ce mai mult viețile. Consumatorul poate alege dintr-o gamă variată de servicii comunicaționale, iar rolul său devine tot mai important. În 2006, în România, se poate vorbi deja despre conturarea unui public avid de informații sportive. Site-uri precum „www.gsp.ro” și „www.prosport.ro” au ajuns să ocupe locurile 3 și 4 în topul „www.trafic.ro” (Trafic.ro este un site de analiză a siturilor de Internet din punct de vedere al numărului de vizitatori). Deja, cele două situri mai sus amintite au dezvoltat secțiuni video (de unde se pot descărca faze din meciuri, goluri sau chiar partide de fotbal), audio, forumuri etc.

Doi factori au determinat trusturile media să nu mai trateze organizațiile sportive ca pe simpli parteneri ci ca părți integrante din strategia lor: puterea latentă a acestora de a renunța la acordul cu televiziunile și creșterea treptată a valorii drepturilor de televizare.

Puterea „devastatoare” a organizațiilor sportive în relația cu televiziunile s-a putut vedea în ultimii doi ani. In toamna lui 2002, campionatul italian de fotbal a trebuit să-și amâne debutul cu două săptămâni din cauza unor neînțelegeri financiare în relația cluburi mici – Ligă – deținători de drepturi tv. Luigi Corioni, patronul Bresciei, a declanșat revolta celor mici, iar pierderile înregistrate de Sky Italia (deținătorul de drepturi tv) s-au ridicat la aproximativ două milioane de euro (Gazzetta dello Sport, 20 octombrie 2002. www.gazzetta.it).

Un caz asemănător s-a petrecut în toamna anului 2003, în Primera Division (campionatul Spaniei). De această dată, echipele mari au boicotat începutul sezonului. Real Madrid, Barcelona, Valencia și Deportivo la Coruna au încercat să obțină procente mai mari din vânzarea drepturilor TV. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis din care cluburile au ieșit într-un câștig mai mic decât preconizaseră. Criza din Spania a avut repercusiuni și în România, unde televiziunile au supralicitat pentru obținerea drepturilor de difuzare a Ligii Spaniole. Prelungirea negocierilor din Spania a dat posibilitatea firmei care intermedia vânzarea campionatului iberic în Europa de Est să crească prețul până în ultima clipă. TV Sport a încheiat, în cele din urmă, un contract pe trei ani a cărui valoare a depășit 600.000 de dolari.

Redau în continuare interviul apărut la finele campionatului trecut (iunie 2006), în Gazeta Sporturilor, din care reiese cât de scump a ajuns să fie fotbalul din Liga I:

„- Domnule Nicolau, care sunt televiziunile candidate la achiziționarea drepturilor TV ale Diviziei A pentru sezonul viitor (2006-2007)?
– În principiu, vom continua contractul cu TVR și Național TV. Alături de aceste posturi se mai află în cursă Antena 1 și Prima TV.

Cît de profitabilă este Divizia A pentru televiziuni?
– Publicitatea din jurul transmisiunilor din Divizia A se vinde ca pâinea caldă! În ceea ce

privește recuperarea investițiilor, estimez că în al treilea an de contract deja se poate vorbi de o amortizare a investițiilor pe care posturile le-au făcut.

Veți da cluburilor 7,35 milioane de dolari pentru drepturile TV din sezonul viitor, dumneavoastră cu cât veți vinde televiziunilor aceste drepturi?
– Încă se negociază. Nu pot să dezvălui ofertele. Campionatul a crescut în valoare, deci va crește și suma pentru care va fi achiziționat. E un lucru normal. În plus, vor fi 34 de etape, deci mai multe meciuri. Și să nu uităm că anul acesta au promovat Craiova și Ceahlăul, două echipe care mereu au stîrnit un interes puternic printre microbiști. ”

Horațiu Nicolau, directorul Telesport, susține că „în acest moment Telesport este de vînzare pentru orice cumpărător, ca multe alte lucruri de pe acest pămînt. Este adevărat că au existat negocieri cu domnul Vîntu, însă nu s-a concretizat nimic. În afara tratativelor din trecut cu Sorin Ovidiu Vîntu, Nicolau a mai negociat și cu un grup de investitori germani care au renunțat însă la achiziție din cauza prețului: aproximativ 12 milioane de dolari, conform unor surse de pe piață”. (www.gsp.ro).

Se disting așadar mai multe categorii de distribuitori printre care deținătorii locali de drepturi tv (cei care, de altfel, plătesc și cel mai mult cluburilor) și firmele specializate în comercializarea pachetelor de programe sportive în exterior. Modalitatea de câștig a fost sporită de nenumăratele metode prin care un singur program poate fi vândut: transmisiuni directe, transmisiuni „live delay”, înregistrări integrale, rezumate sau drepturi online care au devenit din ce în ce mai importante.

Mass media au devenit foarte sensibile la astfel de evenimente. Un meci important, un Campionat Mondial sau o Olimipiadă aduc audiență și deci, bani.

La meciul de retragere, din 2001, a lui Gheorghe Hagi, desemnat ,,Cel mai bun jucător român de fotbal al tuturor timpurilor”, au asistat 80.000 de spectatori. Gică Hagi a participat la 3 ediții ale Campionatului Mondial: Italia '90, S.U.A. '94 și Franța '98 și a fost nominalizat în campania Mari români, derulată de TVR.(www.tvr.ro)

IV.2 Fotbalul ca produs media

Industria culturală se află într-un punct în care alianțele între cei care asigură produsele și platformele de distribuire ale acestor produse precum și sistemele de distribuție sunt obligatorii.

Gary Boon a depistat câteva idei referitoare la fotbalul modern: „Cluburile au început să realizeze că dețin o mare putere și să se folosească de ea. Putere înseamnă control asupra proprietăților jocului: drepturi de imagine, drepturi TV etc. Deci totul se rezumă la o luptă continuă pentru a putea gestiona activitățile comerciale”. (www.opencard.org/archive/opencard/0502.html)

Acest proces a conferit puteri sporite cluburilor în detrimentul forurilor diriguitoare. Formatul Ligii Campionilor care se schimbă în permanență demonstrează felul în care UEFA încurajează boom-ul economic. Totodată însă sumele din ce în ce mai mari care se învârt în această competiție avantajează marile cluburi în raport cu cele mici. UEFA încearcă, însă, prin mărirea premiilor să descurajeze inițiative de genul celei înaintate de compania italiană de marketing Media Partners. Ideea era de a crea o Superligă Europeană la startul căreia să se alinieze toate fostele câștigătoare ale Cupei Campionilor sau a noului format, Champions League. Acest proiect presupunea însă o despărțire a acestor cluburi de UEFA. (Fynn si Guest, 1999: 300. www.football-research.org/ seminars/seminar-alexfynn.htm)

Legat de veniturile obținute de la televiziuni, „The Old Firm” împreună cu marile cluburi din Olanda și Belgia au încercat să găsească o soluție prin care să se apropie de standardele marilor ligi europene (italiană, spaniolă, engleză, germană și franceză). Deși evoluează într-un campionat mic (din punct de vedere al interesului media), Celtic și Rangers reprezintă două cluburi extrem de populare în lume, cu un potențial comercial mult peste celelalte echipe scoțiene. Celtic obține doar 8% din profit din drepturile de televizare spre diferență de cluburile din Premier League a căror procent este de 26%, sau a celor din Serie A care ajung chiar la 40%. Frustrarea a devenit evidentă în martie 2000,

când un număr de cluburi din campionate puțin mediatizate s-au întâlnit în Olanda pentru a discuta varianta constituirii unui nou format care să le asigure venituri mai mari din partea media. Proiectul, numit „Liga Atlantică”, nu s-a materializat. El presupunea un campionat cu zece formații care să funcționeze chiar și fără girul UEFA. (The Herald, 28 martie 2000. www.theherald.co.uk). Acestui proiect i-au urmat și alte propuneri, inclusiv crearea unei Ligi Balcanice la care să participe și trei echipe din România, Steaua, Dinamo și Rapid. Unul dintre inițiatorii proiectului era chiar președintele Consiliului de Administrație al FC Dinamo, Nicolae Badea. El a fost sprijinit de omologii săi de la Steaua și Rapid, Gigi Becali, respectiv George Copos. Nici de această dată proiectul nu a prins contur, UEFA opunându-se vehement constituirii unei competiții paralele cu cea organizată de UEFA.

Evident că varianta ideală pentru rețelele de televiziune ar fi să controleze atât furnizorul de produse media cât și rețeaua de distribuție. Dacă tentativa BSkyB de preluare a clubului Manchester United în 1999 ar fi avut succes, nu numai că ar fi deținut furnizorul de produse media dar ar fi putut influența decisiv și vânzarea colectivă a drepturilor TV. Comisia Juridică (în prezent Comisia Competiției) a blocat însă încercarea lui Rupert Murdoch pe motiv că BSkyB ar fi dobândit un avantaj incorect pe piața televiziunilor prin cablu și în negocierile cu Federația pe marginea drepturilor TV. În ciuda insuccesului trustul media al australianului nu a cedat în lupta pentru câștigarea licitației din 2001 și chiar a avut succes, obtinând drepturi exclusive până în vara anului 2005. BSkyB a avut o strategie excelentă în anul 2000. Treptat, trustul media a investit în cluburi din Premier League, fapt descris de Adam Brown (2000: 83) ca „strecurare pe ușa din dos”. BSkyB nu a fost însă singură în această luptă de influențare a licitației din 2001.

Trustul lui Murdoch a dobândit 9.9% din acțiunile clubului Sunderland, în valoare totală de 6,5 milioane de lire. BSkyB a ajuns și în schema acționarilor lui Manchester United, Manchester City și Leeds United.

Grupul media Granda are 9.9% din Liverpool, club care a angajat la finalul anului 2005 un manager care să-i exploateze brandul.

In martie 2000 NTL, cea mai mare companie de cablu din Marea Britanie, a cumpărat Middlesbrough TV, postul de televiziune al clubului omonim. Achiziționarea le-a permis celor de la NTL să intre în posesia a 9.9% din acțiunile clubului. Compania mai este proprietară de acțiuni la Aston Villa, Newcastle și sponsorizează marile formații scoțiene, Celtic și Glasgow.

În aceeași lună, BSkyB a cumpărat 9.9% din Chelsea Village (în valoare de 40 de milioane de lire) pe care i le-a vândut în vara lui 2003 rusului Roman AbramovicI. Chiar dacă a cedat acțiunile, BSkyB a rămas agent media exclusiv până în 2008. Vic Walking, directorul administrativ al Sky Sports a comentat astfel achiziția: „Clubul va putea să-și dezvolte în paralel performanțele în teren dar și imaginea. încercăm să atragem sponsori, să transformăm brandul într-unul profitabil și să oferim clubului noi oportunități de promovare.” (http://home.skysports.com/football/)

BSkyB nu a ocolit nici clubul Tottenham cu care a semnat un contract pe cinci ani (printr-un nou format Sky Sport Ventures) prin care se angaja să-i construiască site-ul oficial. BSkyB a mai anunțat și faptul că dorește să investească aproximativ 125 de milioane de euro în dezvoltarea site-urilor tuturor partenerilor.

Toată această pregătire a premers licitației pentru obținerea drepturilor exclusive pentru Premier League. Estimările făcute la acea vreme depășeau miliardul de lire pe o perioadă de trei ani iar ele s-au dovedit a fi reale. Modul în care au procedat concurenții a reprezentat o mină de aur pentru cluburile din Premier League dar și o tentativă de a se afla în ambele tabere, a celor care licitează precum și a celor care primesc banii să primească banii.

Unul dintre principalii critici ai trustului BSkyB (Whelan, 2000) nota că treptat compania a ajuns să-și asigure voturile cheie sau cel puțin să influențeze decisiv cluburile, fapt care avea să-i permită ulterior achiziționarea drepturilor de televiziune.

Trebuie remarcate câteva aspecte în acest punct al lucrării. Mai întâi organizarea în anul 2000 a primei licitații pentru drepturile PayPerView precum și a drepturilor de

difuzare înregistrată a partidelor din Premier League (drepturi off-line). 20 de cluburi și-au dat acordul pentru această acțiune. în cadrul acestei licitații au mai fost cedate și drepturile online.

Având ca exemple pe Manchester sau Celtic, care au început să-și dezvolte propria infrastructură media încă de la sfârșitul deceniului trecut, cluburile din Premier League au ajuns să înțeleagă ce sursă importantă de venit reprezintă aceste drepturi și să acționeze în consecință.

Un al doilea punct extrem de important îl reprezintă concurența de care s-a lovit în ultimii 3 ani BSkyB. După cum ați putut vedea și în prima parte a lucrării, modalitățile de comercializare ale acestor drepturi s-au diversificat. în prezent un campionat de fotbal poate fi transmis în țară de origine sau în exterior, sub formă de transmisiuni directe sau înregistrate, de rezumate etc. și iată cum BSkyB, deținătorul exclusiv de drepturi pe Premier League își vede pusă în pericol supremația.

Al treilea aspect extrem de important este acela al noii licitații care se va organiza în acest an. Televiziunile vor intra în posesia caietelor de sarcini începând cu luna aprilie, apoi se vor putea înscrie la licitație până în 10 mai iar în iulie se va afla numele noului deținător de drepturi din Anglia. Din acel moment vor începe frământările și în România. în funcție de trustul care va avea exclusivitate pe Premier League se va cunoaște și intermediarul ce va comercializa în această zonă a Europei campionatul englez.

Cluburile mici din Anglia au realizat destul de târziu semnificația exploatării drepturilor on-line și a dezvoltării capacității multi-media. 2001 a fost anul în care radioul digital și-a făcut apariția în rândul grupărilor gen Aston Villa sau Southampton. Acesta a fost un alt motiv pentru care trusturile media din Marea Britanie au investit masiv în noua tehnologie și au cumpărat acțiuni la cluburi.

În același an, în Italia de această dată, s-a lansat postul TV digital al clubului Inter, destinat exclusiv abonaților. Aveau să treacă alți doi ani până când canalul Inter TV să realizeze, în premieră pentru Serie A, o transmisiune în direct pe internet a unei partide de fotbal (Inter – Parma).

În momentul în care naționala de fotbal a Japoniei a sosit la București la sfârșitul anului 2003, presa din România a fost indignată de atitudinea asiaticilor. Obișnuiți cu fotbaliștii din campionatul intern, care oferă declarații oricând, oricui, ziariștii români au

încercat, în zadar, să obțină interviuri de la jucătorii niponi. Nedumerirea s-a spulberat în momentul în care ofițerul de presă al Federației Japoneze a explicat faptul că majoritatea internaționalilor japonezi au semnate contracte de imagine cu cluburile la care evoluează și că, atunci când sunt convocați la națională, nu se pot pune la dispoziția presei decât urmând un anumit protocol: la finalul antrenamentului oficial și la finalul meciului, doar în așa-numită „zonă mixtă” iar în spatele lor trebuie obligatoriu să se afle panoul cu însemnele sponsorilor oficiali ai Federației Japoneze de Fotbal. Orice abatere este amendată cu o sumă de bani.

Și cum imaginea unui fotbalist poate fi la fel de bine promovată și pe internet, s-au mai „inventat” și drepturile individuale on-line. Din ce în ce mai mulți jucători au propriul site oficial. Când David Beckham a anunțat că dorește să-și construiască un asemenea site, în martie 2000, firmele interesate l-au copleșit cu oferte.

Capitolul V

RĂZBOIUL AUDIENȚELOR

V.1 Drepturile tv

Drepturile pentru transmisia televizată joacă un rol din ce în ce mai mare în finanțarea fotbalului – cluburile și federațiile au dreptul să vândă drepturile de transmisie a meciurilor lor. Concurența a dus la o creștere dramatică a prețurilor în ultimii ani. Dar cine beneficiază, de fapt, de pe urma creșterii acestor prețuri? In 2006, în Franța, 9 din cele mai vizionate 10 emisiuni, pe toate canalele, au fost meciuri de fotbal. Cel mai popular sport de pe planetă adună milioane de telespectatori, fapt care atrage lăcomia televiziunilor. (http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/Cat-costa-fotbalul-la-televizor.html) Consecința este competiția aprigă între televiziuni pentru a obține exclusivitatea transmisiei meciurilor de campionat și creșterea prețurilor. UEFA, de exemplu, a anunțat că drepturile de difuzare a meciurilor Ligii Campionilor între 2006-2009 îi vor aduce un câștig de 647 de milioane de euro în fiecare sezon. Dar, pentru a-și recupera banii, cei care cumpără drepturile difuzează din ce în ce mai mult pe canale cu plată și, în final, telespectatorul este cel care plătește.  „Transmisia televizată a competițiilor sportive se face din ce în ce mai mult pe canale codate și preplătite” și „aceste competiții devin astfel inaccesibile anumitor consumatori” remarcă deputații europeni de la Comisia pentru cultură și educație într-un raport. O soluție ar putea fi transmiterea acestora pe alte canale media. Transmiterea meciurilor pe internet este un fenomen din ce în ce mai răspândit în zilele noastre. Conform unui studiu publicat în Marea Britanie, 2,5 de milioane de britanici au urmărit meciurile Cupei Mondiale pe

internet. Comisia europeană estimează că 100 de milioane de clienți s-ar putea abona la televiziunea prin mobil până în 2010.

În momentul de față în UE există două modalități de vânzare a drepturilor pentru transmiterea meciurilor de fotbal. Prima este „vânzarea separată“, în care cluburile încheie individual contracte cu difuzorii TV. Echipa spaniolă Real Madrid a semnat un contract de 1,1 miliarde de euro cu Mediapro pentru televizarea meciurilor lor până în 2013. Acești bani vor permite echipei să cumpere cei mai buni jucători din lume și să continue să domine liga națională. Domnul Belet consideră că „practica din unele ligi de vânzare separată a drepturilor de difuzare este contrară principiului solidaritații și riscă să distrugă complet echilibrul competițional” în fotbal.
  A doua modalitate este „vânzarea colectivă”, în care cluburile dintr-o asociație semnează un singur contract cu un singur difuzor dintr-o țară. In ianuarie anul acesta, „Premier League” din Anglia a semnat contracte cu 81 de difuzori din 208 de țări. In fiecare an, liga va câștiga 950 de milioane de euro din străinătate și 420 de milioane din țară.
  Deși această a doua modalitate a fost criticată ca fiind „practică de monopol”, ea este susținută de raportul Belet. In plus, Comisia europeană a spus recent că această practică nu este contrară regulilor competiționale în UE. Anul trecut, un studiu independent asupra fotbalului european a arătat că „sistemul de marketing centralizat (vânzarea colectivă) a drepturilor de către autoritățile din fotbal la nivel european este esențial pentru a asigura aplicarea solidarității financiare la toate nivelurile din piramidă, nu în cele din urmă către segmentul de amatori”.(http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles.html)

V.2 Știrile sportive

Oamenii nu concep viața fără știri. Mass media și în special televiziunea au devenit un drog al societății. Putem trăi fără cărți, fără teatru sau sculptură dar nu putem trăi fără informație. „Obsesia pentru actualitate, certitudinea că oricând am deschide televizorul, radioul sau ziarul nu vom da peste un ecran gol, sau peste liniștea absolută, sau peste o pagină albă are implicații practice deosebite, mai ales că aceleași obsesii și așteptări exagerate îi domină și pe jurnaliști”(A.Bârgăoanu, 2006,198)

Știrile de televiziune, fie că sunt politice, mondene sau sportive urmăresc același lucru: să-l atragă pe telespectator. Pentru că este o lucrare despre sport, vom vorbi despre știrile sportive.

Piața jurnalelor tv sportive este dominată de două abordări: una care preferă tabloidul uneori în detrimentul sportului în sine, agreată de principalele canale comerciale, și o a doua care încearcă să îmbine performanța cu mondenitatea și cu rezultatele sportive. In ambele cazuri, publicul este cel care impune conținutul, după cum o demonstrează studiile de audiență și tot el este stăpânul telecomenzii.

Când au reapărut performanțele, nu mai aveam loc de mondenități. Ai de ales să faci ori una, ori alta. Acum se vede cine vrea să facă sport cu adevărat sau cine vrea să faca audiență. Intrebarea se pune astfel, e de condamnat cineva care preferă să facă infotainment?, întreabă șeful știrilor sportive de la Realitatea TV, Emanuel Terzian. Concluzia este aparent simplă și îi aparține lui Radu Naum: „Orice sport poate fi și este tabloidizat. Nu mai există sport pur și simplu!”.

Tabloidizarea pare a fi frate cu românul, înclină să creadă majoritatea oamenilor de sport. Dacă prin tabloidizare înțelegeți subiecte de interes uman, atunci vă răspund că acestea au fost prezente de acum 80 de ani. Există articole cu portrete savuroase ale

liderilor de galerie din perioada interbelică. Dacă prin tabloidizare înțelegeți trecerea ziarelor sportive la format compact, atunci ea a avut loc în același timp cu „The Times” și cu „Wall Street Journal”, în ultimii trei ani, remarca Cătălin Tolontan (redactor-șef la Gazeta Sporturilor).

Mai categoric este însă redactorul-șef al Jurnalului de sport al TVR, Radu Naum. „Tabloidizarea a început în străfundurile firii românului. De când funcționează și la noi legea cererii și ofertei am aflat stupefiați că ne plac poalele în cap, că am luat din Occident doar ce e accident. Tonul a fost dat, pentru mine, în momentul când un responsabil al știrilor sportive de la un post privat a afirmat: „Mie patronul îmi cere să fac rating și asta fac. Ce mai contează cine a fost, putea fi oricine. Orice poate să șocheze bunul-simț, să te scoată din ale tale, să te facă să rămâi cu gura căscată, să te perpelească, să te excite, să te îndemne să râzi de prostia altuia sau să te enerveze până te cerți cu amanta (ca să te cerți cu nevasta este nevoie de mai puțin decât atât). Jurnalele cresc pentru că acolo s-a ajuns să poți spune chiar orice și evadarea în virtual atrage ca un video game. Peste tot conflictele și știrile mondene pot fi mai interesante decât o bună parte a evenimentelor sportive propriu-zise, important este cât de departe vrei să mergi în a le amplifica, deforma sau chiar inventa”, susține acesta. De anul trecut, „Gazeta Sporturilor” apare în format tabloid în fiecare zi a săptămânii, format îmbrățișat ulterior și de „ProSport” pentru toate zilele sale de apariție. In ceea ce privește „tabloidizarea” ca abordare editorială, cred că „Știrile PRO TV” din sport au „inventat-o” și desăvârșit-o pentru România. Restul televiziunilor au copiat o perioadă modelul PRO, apoi și-au dat seama că replica nu poate avea succesul originalului și au găsit diferite puncte în care să se diferențieze. Presa sportivă a traversat însă și altfel de vremuri, momente în care Steaua, Dinamo, Rapid nu treceau de tururile preliminare ale Cupelor europene, în care naționala de fotbal a încetat să mai scoată românii în stradă, în care gimnastica nu a mai adus căruțe de medalii de la olimpiade, campionate mondiale sau europene dar în care totuși publicul trebuia atras cu ceva. Iar presa a trebuit să ofere spectacol unui public avid și obișnuit cu așa ceva.

Iar dacă acesta nu s-a mai născut din performanță, atunci el a trebuit căutat în altă parte. In afara sportului, dar în legătură cu acesta. „Ceea ce s-a schimbat o dată cu excesul de știri, este faptul că lumea proeminentă, sclipitoare, difuzată prin mass media se află în competiție cu lumea ștearsă, cea reală”(Stephens,1998,295)

Imaginile cu iubite de fotbaliști dezbrăcate nu au dispărut din presa sportivă, ci s-au refugiat doar pe paginile de Internet ale ziarelor, acolo unde continuă să aducă sute de mii de vizitatori. Cu mai puțin succes la public însă s-a dovedit a fi, se pare, recenta serie de show-uri a Antenei 1 „Neveste de fotbaliști”. In ciuda faptului că sunt dominate de fotbal, un sport gustat în special de bărbați, jurnalele de sport ale Antenei 1 sunt urmărite de mai multe femei decât de reprezentanți ai sexului tare, după cum o demonstrează studiile de piață comandate de postul din Băneasa. Explicația este simplă, „știrile din sport au ca personaje principale bărbați”, declară Adrian Dumitrescu. Datele din cercetări par hotărâtoare și atunci când e vorba despre ingrediente, adică de conținutul unui astfel de jurnal al unei televiziuni comerciale. Publicul preponderent al acestora este tânăr, astfel încât 20% din jurnal este sport propriu-zis, iar restul infotainment, adică tabloid: vedete, cancanuri, femei, mașini, lux.

La rândul său, Emanuel Terzian este de părere că „publicul este puțin ipocrit: una declară și alta consumă. Toți vrem să ne declarăm mai deștepți decât suntem”.

Acesta amintește și un episod din istoria Gazetei Sporturilor, de la care a venit la Realitatea TV. „Când ne-am mutat de la ProSport la Gazeta Sporturilor, ne-am spus, hai să facem un ziar serios, doar de sport. Am constatat însă, trăgând linie după o primă perioadă, că ne prăbușeam din punct de vedere comercial. După câteva luni, am revenit la vechea formulă, care a avut succes”, spune Terzian.

In ceea ce privește rolul unei televiziuni publice în chestiunea tabloidizării știrilor, Radu Naum consideră că „TVR trebuie: 1. Să nu piardă Nordul. 2. Să câștige telespectatori. Audiența nu este condamnabilă, doar audiența cu orice preț. Ca să promovezi normalitatea, însă, trebuie să fii văzut, altfel faci artă de dragul artei.

Incercăm să ținem drumul drept între audiență și normalitate, ceea ce nu este deloc simplu”. Prezentatoarele știrilor de sport au devenit, în sine, actori ai tabloidizării. Marile televiziuni comerciale au mobilizat resurse importante în promovarea acestora în ochii publicului. Campioana marketingului știristelor de sport la Antena 1 este Simona Pătruleasa transformată într-un adevărat sex-simbol. Un decolteu ce se zărește întotdeauna, fotografii în ținute provocatoare în presă, apariții la Divertis. Nici PRO TV nu a bătut pasul pe loc și lucrează la imaginea extrem de expresivei Raluca Arvat, după cum remarca Emanuel Terzian, de mai bine de cinci ani. Prezențele feminine sunt foarte agreate si gustate de public.

Cel mai bine se vând performanța, rezultatele bune ale echipelor românești, dar cel mai bine vând evenimentele, de exemplu, meciul cu Olanda. Partidele disputate de naționala României sau meciurile echipelor românesti de club în Cupele Europene au facut din TVR lider de piață.

GRAFICE AUDIENȚE MIDDLESBOROUGH – STEAUA

27 aprilie 2006

Semifinala Cupei Uefa

Sursa: TNS AGB International

GRAFICE AUDIENȚE OLANDA-ROMÂNIA

23 Martie 2007

Sursa: TNS AGB International

Partida Olanda-România din preliminariile pentru Euro 2008, transmisă de TVR a clasat postul public de televiziune în topul audiențelor, depășind cu mult ratingul posturilor concurente. Și meciul România – Belarus, contând pentru aceeași competiție, transmis tot de TVR , a așezat postul public pe prima poziție în top. La nivel național, 4.208.000 de microbiști au făcut galerie naționalei în fața televizorului, dintre care 1.978.000 în mediul urban.

Pe durata meciului, TVR a înregistrat un rating mediu de 20,8% și o cotă medie de piață de 45,6%, la nivelul întregii țări, iar pe mediul urban rating-ul a fost de 17,6% și share-ul de 42,7%. TVR 1 a fost urmat de Antena 1, cu 4,2% rating și 10,2% share la nivel urban, respectiv 4,5% rating și 10% cotă de piață, la nivelul întregii țări. Locul al treilea în topul audiențelor de aseară l-a ocupat postul ProTV, cu un rating mediu de 4% și un share de 9,7% pe urban, respectiv 3,4% rating și 7,4% share la nivel național. Repriza a doua a meciului Bulgaria – Olanda, a adus statutul de lider de audiență

postului TVR 2, care a transmis partida în direct. Canalul 2 al postului public a înregistrat, pe acest tronson orar, un rating mediu de 6,7% și un share de 16,3% la nivel național, respectiv 6,1% rating și 15,2% share la nivel urban, cu un număr de telespectatori de 1.354.000 în toată țara, dintre care 685.000 în mediul urban. Antena 1 s-a clasat după TVR 2, cu un rating mediu de 5,1% și un share de 12,6% pe urban, respectiv 5,4% rating și 13% share la nivel național. Pe același interval orar, locul al treilea ca audiență a fost ocupat de Acasă TV, cu 3,7% rating și 9,3% share mediu pe urban, respectiv 3% rating și 7,4% cotă medie de piață, la nivel național.(www.tvr.ro)

Meciurile au contat pentru preliminariile campionatului european de fotbal EURO 2008, care va avea loc în Austria și Elveția, competiție pentru care TVR a achiziționat deja drepturile de difuzare. (Sursa: Media Expres).

Când ne gândim să creștem puțin tirajul, și evenimentele neprevăzute și îmi pare rău să dau un asemenea exemplu: moartea Mariei Cioncan sau a tatălui lui Nicolae Dică(fotbalist la Steaua) au făcut audiențele să explodeze. De asemenea, vând încă bine scandalurile, dar se observă o scădere a ponderii și a impactului lor. Lumea s-a obișnuit cu ele, pe de-o parte, iar pe de alta nici personajele lor celebre nu mai au virulența de altădată. Nu mai trăim vremurile în care Mitică Dragomir(Președintele Ligii Profesioniste de Fotbal) se alerga cu mașina prin București cu Giovanni Becali(impresar sportiv). Cel mai bine vinde Steaua ca echipă, pentru că are cei mai mulți suporteri, apoi Dinamo și Rapid. Imaginea vinde foarte bine. Pentru un ziar de sport, o fotografie bună este esențială. Dintre personaje, cel mai mare succes au, după cum este și previzibil, Gigi Becali, despre care nu de puține ori s-a spus că este creația presei sportive; Mitică Dragomir, șeful de la Dinamo, Cristi Borcea, sau fostul președinte de la Steaua Mihai Stoica.

Bârfele nu vând mai bine decât performanțele. Cu condiția ca performanțele să existe. Cea mai mare vânzare înregistrată de un ziar sportiv în ultimii zece ani a fost în toamna anului trecut, când Gazeta a vândut aproape 100.000 de exemplare, media lunii

octombrie. Atunci Steaua a intrat în grupele Ligii Campionilor, afirma redactorul-șef al Gazetei Sporturilor, Cătălin Tolontan.

De altfel, interesul publicului pentru marile cluburi de fotbal a determinat în ultimii ani ziarele și televiziunile să desemneze unul sau doi jurnaliști specializați care se ocupă de acestea, care merg în cantonamentele din străinătate ale echipelor sau, în cazul Gazetei, chiar de crearea unei rețele de pagini pe Internet dedicate acestora. Supremația celor trei echipe bucureștene de fotbal este confirmată și de studiile de piată comandate de Antena 1. Steaua vinde cel mai bine, 32% spun că vor știri cu aceasta echipă, apoi, destul de departe, Dinamo, Rapid, Timișoara, Craiova, susține managerul știrilor sportive ale Antenei 1, Adrian Dumitrescu. Regula rămâne neschimbată, de altfel, la orice televiziune.

Dincolo de tipul de abordare pe care presa sportivă românească înțelege să și-l asume, dincolo de tabloidizare sau de ziare de tip quality, diferența esențială o face piața, adică publicul. Te adaptezi nevoilor sale, le întâmpini, le anticipezi sau dispari.

Concluzia îi aparține aceluiași Tolontan: „Dacă vom continua să vorbim la infinit despre distincția dintre presa facilă și cea serioasă vom evita adevărata distincție: cea dintre presa bună și presa plicticoasă, dintre presa care scrie pentru cititori și care scrie pentru ea însăși, cea care merge acolo unde merg noile generații și cea care se plânge că publicul nu mai citește” .

In tentativa de a atrage și mai mulți cititori, unele ziare de sport tind să-și depășească condiția. Un astfel de exemplu este cel mai bine vândut cotidian italian „Gazzetta dello Sport”, cu 3,6 milioane de cititori zilnic, urmat fiind de „La Repubblica”, publicație generalistă, cu doar ceva mai mult de 3 milioane. Data de 1 februarie marchează o premieră pentru presa italiană: ziarul condus de Carlo Verdelli(„Gazzetta dello Sport”) a devenit primul jurnal de sport care oferă în fiecare zi o selecție de știri nonsportive. Potrivit editorului-șef Gianni Valenti, ideea este să creștem și mai mult prin

cucerirea unei noi părți a publicului. Cei vizați de Gazzetta: femeile și persoanele interesate atât de sport, cât și de informațiile generale, dar care nu urmăresc, în același timp, mai mult de un cotidian.

In acest sens, numărul de pagini al Gazetta a fost mărit cu două intitulate „Alte Lumi” („Altri Mondi”), care conțin, printre altele, o coloană de știri de câte 6-8 rânduri fiecare și o analiză mai amplă a unui eveniment, realizată pe formatul de cinci întrebări și răspunsuri, alese și editate astfel încât evenimentul să fie ușor de parcurs și de ințeles. Restul paginilor suplimentului vizează subiecte tipice pentru tabloide, care se adresează publicului tânăr al „Gazzetta”: Internet, multimedia sau ponturi despre zboruri low-cost. Ultima pagină a ziarului, tradițional dedicată televiziunii, conține acum un horoscop, subiect considerat a fi de interes pentru femei. Acestora, cotidianul italian de sport nr. 1 le dedică sâmbăta o pagină specială de modă și sfaturi cosmetice intitulată „Gazzalook”.

( www.editorsweblog.org)

Presa sportivă din România a cunoscut o creștere spectaculoasă în ultimii ani, o dată cu apariția pe piață a canalelor de televiziune specializate sau cu dezvoltarea celor trei cotidiene dedicate acestui fenomen. TV Sport, Telesport, Eurosport 1 si 2, Sport Klub, Boom Sport sunt doar câțiva dintre jucătorii grei ai acestei nișe.

In timp ce presa generalistă pierde an de an din cititori, tirajul principalelor doua ziare de sport de pe piată a crescut în mod spectaculos. „Piața celor două ziare de sport, Gazeta și ProSport, a crescut cu 50% în ultimii ani ca tiraj vândut. Asta în timp ce piața media a cotidienelor scade pe an cu aproximativ 10%”, susține Cătălin Tolontan. Afirmațiile sale sunt confirmate și de rezultatele ultimului Sondaj, acolo unde cele două cotidiene amintite au urcat pe podium, fiind depășite numai de „Libertatea”.

Presa sportivă deține însă supremația pe web. Conform datelor publicate de trafic.ro, ediția online a Gazetei Sporturilor(www.gsp.ro) este cea mai vizitată pagină de Internet a vreunei publicații românești, cu aproape 670.000 de vizitatori în ultima săptămână, fiind totodată și cel de-al patrulea website românesc. Pe locul 3 se află

ProSport. Site-urile produse de Gazeta, dedicate echipelor Steaua, Dinamo, Rapid, FC Timisoara sau gsptv.ro ocupă, aproape în bloc, primele zece poziții ale clasamentului. Cu

un tiraj mai modest, cel de-al treilea jucător de segment printat, „Sport Total”, ocupă, cu pagina sa de Internet, poziția a 13-a pe trafic.ro, la această secțiune. Nu în ultimul rând,

blogurile Gazetei ocupă primele trei locuri în topul celor mai accesate pagini de acest tip. (http://www.cotidianul.ro)

V.3 Campionatul Mondial Germania 2006

„Fotbal și bere“. Cam la asta a sperat postul public de televiziune să se rezume la serile românilor pe parcursul Cupei Mondiale 2006 – speranță împărtășită de berarii țării. Visul a fost însă subminat de echipa națională de fotbal a României care, prin simpla absență de la cel mai important eveniment sportiv al anului, a lăsat audiența postului public la un nivel acceptabil, dar mult inferior „scorurilor“ de audiență raportate în țările reprezentate la Campionat. Postul național de televiziune, spre exemplu, recunoaște că o competiție de asemenea anvergură (Cupa Mondială) poate însemna mult mai mult decât sport, mult mai mult decât divertisment…

In săptămâna 12-18 iunie, TVR s-a detașat pe toate cele trei segmente. In orașe a condus cu o medie de 4 puncte, față de câte 2,8 pentru PRO TV și Antena 1, iar la nivel național a înregistrat 4,5 puncte, față de 2,5 – Antena 1 și 2,4 PRO TV. Și publicul comercial se uită mai mult la TVR din 9 iunie, postul având o medie de 3,2 puncte, față de 2,8 – PRO TV și 2,1 – Antena 1. Pentru PRO TV, scăderea de 0,7-0,8 puncte în mediul urban și pe segmentul 18-49 a avut ca motivație intrarea în vacanță a programelor de top, cum ar fi „La Bloc” sau „Vacanța Mare”. Ratingul mediu al Antenei 1, ale cărei emisiuni nu au intrat în vacanță, nu a înregistrat modificări semnificative. Ba mai mult, show-urile

consacrate ale postului, „Piața Divertis”, „Din dragoste”, „Ziua judecății” sau „Revanșa starurilor”, au spart blocul audiențelor înregistrate de meciuri. Penultima ediție „Din dragoste”, cu un rating de 10,4 puncte în mediul urban, a fost mai urmărită decât partidele Franța – Elveția și Coreea de Sud – Togo. Și „Ziua judecății”, cu 7 puncte, a bătut Tunisia – Arabia Saudită și Spania – Ucraina. Nici publicul Acasă TV nu a avut de suferit din cauza Campionatului Mondial. Principala producție a postului, telenovela „Lacrimi de iubire”, s-a menținut în topurile de audiență, având un rating mediu de peste 7 puncte.

Diferența principală înregistrată de la debutul Campionatului Mondial este creșterea, chiar dublarea uneori, a ratingului principalului jurnal de știri al TVR . Situat pâna atunci mult după buletinele de știri ale PRO TV și Antena 1, poziționarea lui Cosmin Prelipceanu (prezentator) între principalele meciuri ale serii l-a propulsat către audiențe de peste 7 puncte. Asta fără să scadă ratingul concurenței, Observatorul lui Mândruță și Stoicescu și Știrile Escăi menținându-se la valorile obișnuite: peste 6-7 puncte în timpul săptămânii și peste 5 în weekend.(http://www.cotidianul.ro)

Un campionat mondial este, la urma urmei, o afacere. De ce ? Pentru că, în cifre, Mondialul din Germania a însemnat : „Meciuri, echipe, goluri, ore de transmisie, cheltuieli, venituri, spectatori, orașe, selecții – tot ce se leagă într-un fel sau altul de Campionatul Mondial pare să se rezume la clasamente. Clasamente și cifre. Iată câteva dintre cifrele Campionatului Mondial 2006, dar și ale edițiilor anterioare:

TVR a transmis, timp de 31 de zile, meciuri în direct și în reluare, jurnale și emisiuni speciale, dedicate Campionatului; 5 comentatori sportivi ai TVR s-au deplasat în Germania pentru CM 2006 ; TVR 1 a difuzat, în direct, 112 ore de meciuri de fotbal, 38 ore de transmisii în studio, 15 ore de Știri mondiale și, în reluare, 44 ore de meciuri;(www.tvr.ro); 32 de țări au participat la CM Germania 2006. Dintre acestea, 14 sunt din Europa. Echipele reprezintă 6 continente, iar 6 dintre fostele câștigătoare vor fi prezente ; meciurile, 64 la număr, se vor juca pe 12 stadioane: Hamburg, Hanovra, Berlin, Gelsenkirchen, Dortmund, Leipzig, Cologne, Kaiserslautern, Frankfurt,

Nuremberg, Stuttgart, Munchen.CM Germania 2006 a fost cea de-a 18 ediție a Campionatului. Prima ediție s-a desfășurat în 1930, în Uruguay, iar țara noastră a avut una dintre cele 5 echipe europene participante. România a avut 7 participări la Campionatul Mondial: 1930 (prima ediție a Campionatului Mondial, organizată în Uruguay), 1934, 1938, 1970, 1990, 1994, 1998. Cea mai bună performanță a obținut-o în S.U.A., 1994 – sferturi de finală . Specialiștii în cercetare media au preconizat o medie de 500 milioane telespectatori pentru fiecare dintre cele 64 de meciuri jucate; Germania a fost invadată de 4,2 milioane de oameni pe parcursul anului 2006. Aproximativ 3,2 milioane de suporteri s-au aflat pe stadioanele Campionatului și mai bine de un milion de vizitatori au intrat în Germania ca turiști.

Prețurile biletelor de intrare pe stadion au variat: meciul de deschidere a costat între 65 și 300 euro, meciurile din grupe – între 35 și 100 euro, în șaisprezecimi – între 45 și 120 euro, în sferturi – între 55 și 180 euro, în semifinale – între 90 și 400 euro, iar finala – între 120 și 600 euro, în funcție de locurile în tribune;nu s-au luat în calcul prețurile biletelor vândute la negru, care au depășit cu mult suma inițială.

Stadionul ,,Arena Olympiastadion" din Berlin, care a găzduit finala CM 2006, a fost construit între anii 1934 – 1936, costând aproximativ 42 milioane de mărci germane. Capacitatea sa este de 75.000 locuri (dintre care 66.000 pe scaune). Stadionul a fost locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice din 1936. (www.ziarulcn.com)

În 1994, Campionatul Mondial din S.U.A. a avut cea mai mare medie de spectatori – peste 68.990 de suporteri la fiecare meci. Cel mai mare număr de spectatori înregistrat la o finală a Campionatului Mondial de Fotbal este de 199.850, la meciul disputat între Uruguay și Brazilia, în 1950.

Recordul de participări la Campionat îl deține Brazilia – 17 Campionate Mondiale – și tot ea are și recordul de cupe câștigate – 5 (cea mai clară victorie dintr-o finală a obținut-o împotriva Suediei, în 1958 – 5:2).

De la campionatul Spania 1982, se acordă Balonul de Aur, câștigat până acum de 6 ori: 2 brazilieni (Ronaldo, la Franța '98 și Romario, la S.U.A. '94), 2 italieni

(Salvatore Schillaci la Italia '90 și Paolo Rossi la Spania '82), un argentinian (Diego Maradona, la Mexic '86) și un german (Oliver Khan, la CM din Coreea și Japonia, 2002);

285 milioane de euro au cheltuit japonezii pe bere, pizza și fast-food pe parcursul CM 2006.

Echipa Angliei și-a pregătit pentru șederea în Germania câte 6 perechi de încălțăminte sport pentru fiecare jucător, 24 de sticle de șampon, 24 de cutii cu spumă de păr, 48 de săpunuri, 24 de aparate de ras, 122 de perechi de șosete albe, 48 de tuburi de spray contra insectelor, 2.300 de prăjiturele și un blender. (www.ziarulcn.com).

Televiziunea Română a reușit să-și asigure, în primele cinci zile de Cupă Mondială, audiențe substanțiale, cu un rating mediu pe all urban de aproape 10%, conform datelor TNS-AGB International aferente primelor 14 meciuri ale CM.

Recordul de audiență l-a înregistrat meciul dintre favorita acestei ediții a Cupei Mondiale, Brazilia, și echipa Croației la data de 13 iunie: un rating all urban de 15,9% și rating total de 14,7%, cu market share de 39,8% și, respectiv, 38,2%. Doar jumătate din primele 14 meciuri au înregistrat ratinguri pe all urban de peste 10%, inclusiv meciul de deschidere dintre Germania și Costa Rica, care a a ținut, în medie, în fața televizoarelor 1,219 milioane de români – rating mediu pe all urban de 10,8%, share de 35,6%

GRAFICE AUDIENȚE

FESTIVITATEA DE DESCHIDERE A CAMPIONATULUI MONDIAL

9 IUNIE 2006

FINALA CAMPIONATULUI MONDIAL

DUMINICĂ 9 IULIE 2006

CLASAMENT AUDIENȚE CM 2006

TVR a depășit în audiență posturile concurente. Dar insuficient pentru a se putea înscrie in explozia audiențelor raportate, conform datelor oficiale prezentate pe parcursul săptămânii trecute, de posturile de televiziune din țările reprezentate la CM 2006.
Potrivit „Initiative”, grupul internațional de media care analizează audiențele Cupei Mondiale, doar meciul inaugural dintre Germania și Costa Rica a înregistrat audiențe cu 30% mai mari decât cel de deschidere a CM 2002, dintre Franța și Senegal, conform datelor înregistrate în 27 dintre cele 50 de piețe internaționale studiate de această companie. Altfel spus, circa 63 de milioane de persoane din cele 27 de țări au vizionat meciul respectiv, sugerând o medie aproape dublă față de audiența înregistrată în România.

„Initiative” apreciază că audiența globală pentru meciul respectiv depășește 150 milioane de telespectatori. Doar în țara-gazdă, Germania, peste 20,1 milioane de oameni urmărind pe postul ZDF această prima confruntare, dintre echipa lui Klinsmann și echipa cea mai slabă din Grupa A. Pentru același meci, audiențele s-au ridicat la aproximativ 6 milioane de oameni și în Polonia, Franța și Italia. Cei 20 de milioane de spectatori germani reprezintă un market share de 76%, fiind vorba despre cel mai vizionat meci de deschidere a unei Cupe Mondiale din istoria televiziunii germane, conform datelor furnizate de agenția Infront a FIFA aferente primelor zile ale CM 2006.
Cele mai mici date aferente perioadei menționate arată că proximitatea spațială contează pentru publicul român. Doar 599.000 de români s-au uitat în medie la meciul Coreea de Sud-Togo din 13 iunie (rating all urban de 5,3%) și 724.000 au urmărit Australia-Japonia din 12 iunie (rating all urban 6,4%). Ambele meciuri au fost difuzate în afara prime-time.
Aceeași sursă arată că primul meci al Angliei, împotriva Paraguayului, a fost vizionat doar în Marea Britanie de 12 milioane de oameni – market share de 84% pentru BBC 1. Și aceasta, fără a-i pune la socoteală pe englezii care au preferat să vizioneze meciul în

localuri sau prin vecini, numărul acestora fiind apreciat la câteva milioane. Același meci a dat lovitura și în Norvegia, țară care nu s-a calificat la Cupa Mondială, dar unde confruntarea Anglia-Paraguay a asigurat postului TV2 un market share de 81%. Un alt record a fost înregistrat și în Olanda, unde circa 5,5 milioane de oameni au văzut pe postul NL2 victoria „Portocalei mecanice“ împotriva Serbiei-Muntenegru. Market share-ul aferent a fost de 89,4%, cu peste jumătate mai mult decât la finala CM 2002.

(http://www.wall-street.ro)

Dar, pe de altă parte, există și alternative pentru toți cei care un Campionat Mondial înseamnă mai mult decât un chin.

Vă prezint, astfel, un articol apărut în iunie 2006, pe BBC România: „Microbiștii din întreaga lume își fac programul după cel al meciurilor din Campionatul Mondial de fotbal din Germania. Dar ce se întâmplă cu cei pe care perspectiva unei luni întregi de dominație a fotbalului în presă – și mai ales la televizor – îi pune serios pe gânduri? O soluție pare să fie Internetul – unde sunt acum pagini speciale împotriva Cupei Mondiale. Cupa Mondială e tot ce-și doresc împătimiții de fotbal. Iar cifrele de audiență ale meciurilor televizate dau de înțeles că cei care nu pricep rostul a 60 de zile de fotbal sunt o minoritate, minoritate formată mai ales din femei, care până de curând nu prea aveau cum să scape – mutatul temporar în altă parte nu e o soluție decât pentru puține dintre așa-numitele „văduve ale Cupei Mondiale”.

Dar Internetul e mai ieftin și la îndemână. Unele femei și-au unit forțele și au înființat chiar pagini speciale, care promovează un stil de viață ce exclude din capul locului fotbalul și cohorta de activități adiacente lui.

„Stop the World Cup!” („Opriți Cupa Mondială!”) este una dintre paginile cu pricina, înființată de englezoaice care vor să nu mai vadă fotbal în țara lor. Prima regulă care poate fi citită pe acest site e greu de imaginat în altă parte: Mondialul de fotbal trebuie abolit. Mai ușor de realizat pare a cincea: fiecare oră de fotbal la televizor trebuie răscumpărată cu câte două ore de „Neveste Disperate” și „ Totul despre sex ”.

Pare o glumă, dar oamenii de afaceri au sesizat repede că e rost de făcut bani. Companii aeronautice își fac reclamă pe astfel de pagini – Elveția își promovează atracțiile turistice, iar un hotel din Anglia promite o sticlă de șampanie, drept scuză pentru existența Mondialului. Plus: promisiunea că nimeni nu va pomeni, pe durata sejurului, cuvântul acela urât care începe cu F – fotbal, adică”. (http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/06/060609_anti_fotbal.shtml)

.

Capitolul VI

FOTBALUL, O ARMĂ

VI.1 Violența în fotbal

Anul 1985 a fost crucial: drama din Heysel în Belgia (39 morți în finala Cupei Europei) a lansat cooperarea europeană împotriva violenței în fotbal.  Consiliul Europei a luat inițiativa adoptând o Convenție Europeană asupra violenței spectatorilor.
 In 1996, Parlamentul European a adoptat un raport din proprie inițiativă ce amintea că huliganismul este un fenomen transfrontalier, care trebuie abordat la nivel european. Acest raport susținea măsuri concrete: stadioane mai sigure pentru spectatori (de exemplu ieșiri separate pentru suporterii echipelor diferite);vânzarea controlată a biletelor; interzicerea alcoolului pe stadioane; scannere la intrarea în stadioane.

Insă sportul rămâne de competența statelor membre. Inițiativele europene au urmărit două obiective: favorizarea schimburilor de experiență între state asupra securității și ordinii publice și îmbunătățirea cooperării în schimbul de informații despre suporterii ce merg la meciuri internaționale. Fiecare țară are un „punct de informare național”despre fotbal.

 In 2002, s-a stabilit o rețea de puncte naționale de informare pentru a facilita cooperarea polițienească și schimbul de informații despre suporterii periculoși. In urma ultimelor evenimente, este necesară însă o revizuire a acestei decizii.
  In momentul de față, Parlamentul European studiază noua propunere a Consiliului, care spune că punctele naționale de informare ar trebui să aibă acces la datele personale ale suporterilor care riscă să devină violenți. Giusto Catania, autorul raportului ce preia această decizie, este de acord cu schimbările propuse de Consiliu, dar adaugă elemente de protecție a datelor pentru a limita schimburile de informații la meciurile de

fotbal.( http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles/Viitorul-fotbalului-european-sunt-necesare-noi-reguli.html)

Raportul asupra siguranței la meciurile de fotbal de anvergură internațională urmează să fie votat în plen.

Violența în fotbal pe stadioane și în afara acestora nu este un fenomen nou și se întâmplă în toate țările. Violența a fost asociată cu fotbalul încă de la începuturile acestui sport în secolul XVIII în Anglia, când meciurile între echipele rivale implicau sute de jucători și se terminau de obicei cu o bătaie. Huliganii sunt foarte cunoscuți în întreaga Europă, iar cuvântul – care vine din limba engleză – este folosit în aproape toate limbile europene pentru a-i desemna pe acei suporteri care amestecă fotbalul cu violența. Meciurile disputate de echipele engleze în competițiile europene au fost marcate de ciocniri atât de serioase cu polițiștii din Italia și Spania, încât forțele de ordine și politicienii fac acum eforturi pentru a aplana ceea ce pare să devină un incident diplomatic. Poliția italiană a încercat să demonteze acuzațiile suporterilor englezi, care spun că au fost bătuți fără milă cu bastoanele de cauciuc.

Un scenariu similar a existat și după meciul dintre Sevilla și Totenham Hotspur. Șapte suporteri englezi au ajuns în spital după ciocnirile cu poliția. UEFA a declanșat deja investigații în urma incidentelor de la Roma și Sevilla. Preocuparea oficialilor din cele două țări implicate este de a evita apariția unor reacții de răzbunare la alte meciuri. Presa italiană a vorbit chiar despre un incident diplomatic. Secretarul britanic pentru sport Richard Caborn a spus că poliția italiană părea că recurge excesiv la forță, iar un oficial din ministerul de interne de la Londra spune că fanii vor fi consultați pentru declanșarea unei investigații independente.(www.bbc.co.uk)

În momentul de față fotbalul este asociat din ce în ce mai mult cu violența, datorită morții unui polițist italian în Sicilia – dar această problemă nu este nouă pentru autoritățile statelor europene. Cum putem lupta împotriva huliganismului, rasismului și violenței în fotbal?

Comisia pentru libertăți civile a Parlamentului European lucrează deja asupra unui raport privind siguranța la meciurile de fotbal. O audiere publică despre acest subiect ar

putea fi organizată în curând. Ultima consecință tragică a violenței în fotbal a fost moartea polițistului Filippo Raciti după meciul Catania – Palermo.
Autoritățile au suspendat toate meciurile de la sfârșit de săptămână, precum și un meci internațional împotriva României. Noul președinte al UEFA, Michel Platini, a sprijinit măsurile luate de federația italiană.

(http://www.europarl.europa.eu/news/public/05-02-2007/default_ro.htm)

Marea Britanie a pus la punct unul dintre cele mai eficiente sisteme pentru depistarea și pedepsirea huliganilor. Pentru identificarea lor, fiecare stadion este dotat cu camere video care supraveghează tribunele și intrările, imaginile fiind urmărite permanent de forțele de ordine. Agenții de securitate care se amestecă printre suporteri sunt și ei dotați cu camere video de mână, pentru a-i filma pe cei care produc incidente. Autorii actelor huliganice sunt dați pe mâna justiției, imediat după identificare.
Celor care sunt considerați drept huligani foarte periculoși în urma faptelor comise li se interzice accesul pe stadioane și ieșirea din țară în perioada unor turnee finale. Huliganii se află sub supravegherea unui ofițer, fiind obligați să se prezinte la comisariatul de care aparțin înainte de meciuri. La Cupa Mondială Germania 2006, aproximativ 5.000 de suporteri englezi nu au putut părăsi Marea Britanie, fiind dați în consemn la frontiere. Totodată, ei trebuie să înmâneze pașapoartele autorităților, care le vor păstra pe durata turneului final.
Spiritele s-au incins și la derby-ul dintre AS Roma, echipa lui Cristian Chivu, și Lazio Roma, scor 1-1, contând pentru etapa a 8-a din campionatul Italiei. Inainte de începerea meciului, suporterii celor două echipe s-au luat la bătaie în afara stadionului „Olimpico”. Un fan al formației Lazio a fost înjunghiat în coapsă, iar poliția, care a fost nevoită să intervină pentru restabilirea ordinii, a găsit după un gard patru ciocane și un cuțit. In minutul 74 al meciului, arbitrul Gianluca Paparesta a fost rănit de o monedă aruncată din tribune, dar a ordonat continuarea partidei.

Violențele din timpul meciului de primă ligă dintre Catania și Palermo au dus la rănirea a peste 70 de persoane. Polițitul Filippo Raciti a fost ucis de explozia unei bombe

artizanale în fața stadionului din Catania, iar un alt polițist este grav rănit. (http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2007/02/070204_italia_fotbal.shtml)

Și România se confruntă din ce în ce mai des cu problema huliganismului.
Meciul din turul campionatului trecut dintre Rapid si Steaua a fost umbrit de numeroasele incidente dintre suporterii celor două formații, evenimente care puteau duce inclusiv la oprirea jocului. Violența a atins cote maxime, iar partida a durat aproape 100 de minute. Actele de indisciplină au scăpat de sub control, iar forțele de ordine au părut incapabile să facă față huliganilor.
In timpul primei reprize, un scaun aruncat de steliști era aproape sa-l lovească pe Vali Bădoi (fotbalist la Rapid). Scena s-a repetat, dar de data aceasta alt scaun l-a lovit în picior pe arbitrul Alexandru Tudor. Oficialul bucureștean a oprit de două ori partida în repriza secundă, după mai multe rafale de obiecte aruncate din direcția galeriei giuleștene. Masa observatorului Valentin Alexandru s-a umplut imediat de pietre, telefoane mobile și bucăți de scaune.
Potrivit lui Constantin Zotta, secretar general al FC Rapid, au fost rupte 704 scaune, în valoare de 10.560 de euro.
Nemulțumiți de faptul că, până acum, Federația Română de Fotbal nu a luat decât „măsuri neimportante” pentru a opri violența pe stadioane, jandarmii cer sancțiuni drastice împotriva celor care crează frecvent probleme. „In cazul unor situații de genul celei apărute în timpul meciului Rapid -Steaua București ar trebui să se meargă chiar până la suspendarea terenurilor de joc”, susțin reprezentanții jandarmeriei.
Potrivit acestora, 30 de suporteri ai ambelor echipe au primit amenzi cuprinse între 1 și 15 milioane de lei vechi., atât pentru ieșirile huliganice, cât și pentru pagubele provocate. Aproximativ 100 de suporteri rapidiști s-au urcat într-un tramvai al liniei 35, îndreptându-se spre stadionul Giulești. Pe podul Grozăvești, doi dintre ei au spart mai multe geamuri laterale ale mijlocului de transport. Zece minute mai târziu, au intrat în conflict cu un grup de aproximativ 300 de susținători ai Stelei, care au atacat cu pietre tramvaiul în care se aflau aceștia. Scandalul a fost oprit de intervenția jandarmilor, care au decis să

scorteze suporterii la stadion.
Dacă jandarmilor nu li se permite să-i oprească pe huligani să mai intre pe stadioane, organizatorii competițiilor sportive sunt obligați de lege să facă acest lucru. Astfel, potrivit articolului 8 din Hotărârea de Guvern nr. 791, aflată în vigoare încă din iunie 2006, „organizatorii sunt obligați să interzică accesul la competițiile sportive persoanelor cunoscute cu manifestări turbulente ori care sunt sub influența băuturilor alcoolice sau a substanțelor halucinogene (…), persoanelor care au asupra lor arme de orice fel, obiecte ce pot fi folosite pentru acțiuni violente sau la tulburarea desfășurării normale a competiției.”
Reprezentanții jandarmeriei susțin că, în ultimele șase luni, au avertizat de nenumărate ori liderii cluburilor, Federația Română de Fotbal și Liga Profesionistă de Fotbal să ia măsuri pentru a-i ajuta să oprească violența de pe stadioane. „Toate solicitările noastre nu s-au concretizat decât în măsuri neimportante”, susține colonelul Daniel Georgescu, șeful dispozitivului de jandarmi. „Mai mult decât atât, legea actuală este insuficientă pentru a-i opri pe cei care vin pe stadion numai pentru a-și manifesta apucăturile huliganice”, a adăugat acesta.

Iată un interviu acordat de Daniel Georgescu pentru „Evenimentul Zilei”:
„EVZ: De ce ați insistat ca meciul Rapid – Steaua să continue?
Col. Daniel Georgescu: Era cea mai bună soluție. Imaginați-vă ce s-ar fi putut întampla. Incidentele ar fi degenerat, pentru că galeriile ar fi fost nemulțumite de o astfel de decizie. Atunci am fi fost nevoiți să intervenim în forță. Numai că violența naște violență. (…) Era foarte ușor pentru noi, spre exemplu, să folosim gazul lacrimogen pentru a-i potoli. Insă, în acest caz, numai dacă am fi evacuat din stadion cei peste 2.000 de suporteri steliști, pe o scară îngustă cum este cea de pe Giulești, am fi numărat poate și acum morții și răniții. Imi asum întreaga responsabilitate pentru această decizie.
De ce nu îi puteți opri pe suporterii recalcitranți să intre pe stadioane?
Deocamdată, în România nu există o lege care să ne permită asta. Există o hotărâre de guvern privind combaterea violenței în sport, însă aceasta nu este suficientă, pentru că nu prevede decât un cadru larg de măsuri. Ar trebui, așa cum se întamplă și în Marea Britanie, ca acelora care primesc amenzi pentru că se manifestă violent pe stadioane să li se interzică să mai intre acolo. Mai mult, să fie obligați ca pe timpul desfășurării partidei de fotbal să stea în secția de poliție pe raza căreia locuiesc. Și asta pentru că cei care fac scandal sunt mereu aceiași. Sunt zeci de persoane care nici nu se uită la meci. Vin pe stadion și au ce au cu jandarmii, cu jucătorii. Acești oameni trebuie opriți, trebuie să le spună cineva STOP!
Cine ar trebui să promoveze un astfel de proiect de lege?
Ministerul Sporturilor, FRF, MAI și Ministerul Justiției.”
Pe lângă sutele de scaune rupte, pereții sau toaletele devastate și un automobil distrus, suporterii steliști au afișat și mesaje rasiste. In peluza oaspeților a fost desfășurat un banner cu textul „Nu-i avion, dar zboară… Nici liliac nu e…”, completat de o pânză pe care era desenată sigla lui Batman cu un cap de cioară. Pe parcursul jocului, dar și la final, galeria stelistă a scandat adesea: „Suspendați-ne! Urâm ciorile!”.
„Militarii” au numeroase antecedente în domeniu. Incidentele de astă-primavară, de la meciul Steaua-Rapid, dar și cele de la jocul cu Shelbourne, din preliminariile Ligii Campionilor, când UEFA le-a și suspendat terenul, îi recomandă drept cea mai intolerantă galerie din țară.
Nici rapidiștii nu s-au lăsat mai prejos, atacându-i pe steliști tot pe tema țiganilor cu mesaje de genul „Mădălin Voicu e stelist!” și „Bănel… una bucată bunic pierdut în mină”.
Oficialii ambelor echipe au aruncat pisica unul în curtea celuilalt, evitând să-și asume responsabilitatea. Comunicatele oficiale dovedesc lipsa de maturitate și de soluții a conducerii celor două cluburi.
RAPID: „Vandalism tip Steaua. În istoria vizitelor făcute de alte galerii, în Giulești n-a existat niciodată un episod de genul aceluia „regizat” de așa-zișii suporteri ai Stelei. Dacă la meciul din primavară, din Ghencea, stadionul Rapidului a fost suspendat din motive incerte, atunci, după ceea ce s-a întamplat de data aceasta, stadionul Stelei ar trebui suspendat vreo doi ani. Evenimentele au venit ca urmare a manifestărilor declanșate cu aproape o oră înaintea startului, când steliștii au început să rupă scaunele și să arunce cu ele in jandarmi. De ce nu s-au luat măsuri atunci? Poate nu se mai ajungea la problemele din timpul meciului…”(www.rapidfc.ro)

STEAUA: „Giulești, un stadion cu grad mare de risc. Evenimentele de pe stadionul

Giulești au fost rezultatul escaladării de către spectatorii de casă ai acestei arene a celor mai coborâte limite ale degradării umane. De ani buni, în Giulești nu numai că jucătorii, antrenorii și oficialii echipei oaspete sunt injurați, dar ei sunt obligați să suporte înjosiri din partea unor persoane dubioase, certate cu noțiunea de civilizație (…) Dacă la „ploaia” de scuipați revărsată asupra băncii Stelei mai amintim și de alte evenimente similare

petrecute în ultimii ani, când victimile acelor așa-ziși fani au fost antrenorii Cornel Dinu, Victor Pițurcă și Walter Zenga.”(http://stiri.itbox.ro)

Violența în fotbal a devenit o problemă europeană odată cu internaționalizarea competițiilor de fotbal. După părerea deputatului francez Jean-Luc Bennahmias, raportor pentru fotbalul profesionist în Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale, „foarte puțini din suporterii de fotbal sunt violenți de mulți ani, de aproape 30 sau 40 de ani. Acești huligani sunt mobilizați adeseori de mișcări de extremă dreaptă, chiar de neo-naziști.”
 In timp ce Marea Britanie a impus măsuri mai stricte, reușind să reducă nivelul violenței, în alte țări huliganismul rămâne o problemă.
 In martie 2006, 424 de deputați europeni au semnat o declarație scrisă despre rasism în fotbal, „cerând Uniunii asociațiilor europene de fotbal (UEFA) și altor organizatori de competiții din Europa să ia în considerare opțiunea impunerii de sancțiuni sportive asociațiilor și cluburilor naționale de fotbal ai căror suporteri sau jucători aduc ofense rasiste serioase, incluzând opțiunea eliminării din competiții a persoanelor care aduc ofense în mod regulat”.
  Rasismul este unul din subiectele abordate în raportul despre viitorul fotbalului profesionist, votat în Comisia pentru cultură. Raportorul, Ivo Belet (PPE-DE, Belgia), cere „sancțiuni mai stricte împotriva oricărui fel de act rasist în fotbal” și cere Uniunii asociațiilor europene de fotbal și ligilor naționale „să aplice reguli disciplinare într-un mod coerent, ferm și coordonat.”
Oare curând vom putea urmări doar la televizor meciurile, care vor avea loc fără spectatori pentru evitarea violenței?

Guvernul italian a hotărât să nu dea acces publicului pe stadioanele care nu îndeplinesc standardele de securitate. Conform raportorului „Siguranței la meciurile de fotbal de anvergură internațională”, deputatul italian Giusto Catania (GUE/NGL), această decizie „este o mare greșeală filozofică”. „Vă puteți imagina un teatru fără spectatori?” a spus dumnealui, „ori organizăm meciuri cu public, ori nu le organizăm”.

Iată că în România asistăm la un șir de meciuri cu porțile închise. Steaua și Rapid au fost suspendate și au disputat trei etape fără spectatori din cauza incidentelor provocate de cele două galerii.
 

VI.2 Traficul uman în fotbal

Eto'o și Drogba, doi dintre cei mari și mai cunoscuți fotbaliști ai momentului sunt modele de urmat. Cea mai vizibilă față a fotbalului este fascinantă: bani, succes, faimă… Pentru tinerii jucători din Africa și America Latină, fotbalul european reprezintă drumul spre o viață nouă, departe de sărăcie. Din păcate, există și excepții: mulți tineri jucători sfârșesc prin a juca în echipe mici, alții ajung pe străzile statelor UE pentru că nu vor să meargă înapoi acasă. Speranțele lor pot duce la trafic uman iar visele devin coșmaruri.

Unii agenți se oferă să plătească transportul până în Europa. Chiar dacă regulile FIFA interzic transferul de jucători care nu au împlinit încă 18 ani, agenții mint în privința vârstei pentru a obține actele. Odată ajunși în Europa, tinerii se pregătesc în

cluburi de mâna a doua. Dacă nu reușesc să obțină un contract, aceștia riscă să își piardă viza, banii și agentul care se ocupa de ei; sfârșesc abandonați și singuri, după cum spunea într-o audiere organizată lunea trecută la Parlamentul European Jean-Claude Mbvoumin, de la ONG-ul Culture Foot Solidaire, fost jucător profesionist din Camerun.
 Mbvoumin a vorbit despre „traficul de tineri jucători” provenind în principal din Africa:

„Jucătorii africani sunt cei mai ieftini” și „oferă cel mai bun raport calitate-preț”; „cluburile îi cumpără pentru a-i vinde din nou”; „unele cluburi contactează jucători foarte

tineri numai pentru a vedea cum evoluează; dacă după câțiva ani petrecuți în cluburi mai mici aceștia nu demonstrează că sunt buni, nu li se prelungește contractul”.

Însă unii jucători nu vor să se întoarcă acasă după eșec. Franța este „prima destinație a

jucătorilor africani” a spus Mbvoumin. În campionatul 2005-2006, 48% din jucătorii

ligii franceze erau străini; vârsta medie era de 18,6.

Dar Franța nu este singura țară implicată în traficul de jucători. Ultimul scandal în domeniu a implicat o echipă daneză reclamată la FIFA pentru trafic de jucători tineri din Nigeria. Lars-Christer Olsson, directorul executiv al UEFA a spus că situația este „alarmantă” și că „aducerea în Europa a copiilor din Africa și America de Sud este o problemă majoră pe care trebuie să o abordăm”.
 Deputatul francez Guy Bono (PSE) ne spune:

„Putem vorbi de adevărate canale de imigrare clandestină destinate să furnizeze câmpuri de antrenament' de unde marile cluburi pot să-și aleagă viitorii jucători. Aceste practici sunt scandaloase și afectează ansamblul statelor membre, iar Europa trebuie nu numai să le denunțe ci să și acționeze împotriva lor!”, a declarat deputatul.
 În timpul audierii, Jean-Claude Mbvoumin a cerut Parlamentului European să sprijine crearea unei „Carte de solidaritate în fotbal” și, pentru a preveni traficul uman, înființarea unor centre de informare în Africa. Domnul Bono consideră că „cluburile ar trebui să dea posibilitatea jucătorilor provenind dintr-o țară terță să se întoarcă acasă după o perioadă de încercare fără rezultate.”
  Un studiu independent asupra fotbalului european în 2006, realizat la cererea președinției UE asigurate de Marea Britanie, recomandă ca instituțiile europene și organizațiile de fotbal „să lucreze în cooperare cu serviciile de inspecție a muncii și a imigrației, pentru a examina emiterea vizelor pe termen scurt și transferul de certificate internaționale pentru a preîntâmpina 'traficarea' jucătorilor tineri.”
 În noul context al normei UEFA care prevede că echipele trebuie să conțină un număr minim de jucători formați pe plan local, raportul Belet susține că sunt necesare măsuri

suplimentare pentru a se asigura că această inițiativă nu duce la traficul de minori, unele

cluburi oferind contracte unor jucători foarte tineri (cu vârsta sub 16 ani).

Parlamentul invită Comisia să ia în discuție problema traficului de copii, în contextul Deciziei-cadru a Consiliului privind combaterea traficului de persoane.
 (http://www.europarl.europa.eu)

Încheiere

Motto: „Mass media cultivă atitudinile și valorile care sunt deja prezente într-o cultură; le mențin și le propagă între membrii unei culturi, contribuind astfel la închegarea acesteia.”

(D. Chandler, Cultivation Theory. (http://com.hilbert.edu/students/papers/carolina-1999/1999cultivation.html)

Lucrarea de față se vrea a fi doar un început. Actualitatea axiomei „presă plus sport egal bani” oferă un teren de cercetare extrem de fertil. S-au scris și se vor scrie multe lucrări pe această temă.

Interesantă ar fi și o analiză a situației din România. Întrebările care s-ar naște dintr-un asemenea studiu ar fi fundamental opuse celor formulate în prezenta lucrare. De ce în România infrastructura stadioanelor este la pământ? De ce vin mai mulți spectatori pe un stadion din Scoția pentru a urmări pe un ecran meciul echipei favorite decât vin în România la un meci în direct? De ce cluburile din Liga I se roagă de sponsori să vină, să investească, iar în Vest relația este inversă? De ce cumpără televiziunile din Marea Britanie acțiuni la cluburi și se luptă, chiar și prin mijloace neortodoxe, pentru obținerea drepturilor TV iar în România, Telesportul lui Horațiu Nicolau, care deține exclusivitatea pe Liga I, încearcă prin orice mijloc să vândă cât mai multor televiziuni (deci concurenței) imagini din campionatul intern? De ce în România lipsa de comunicare dintre club și suporteri creează incidente de genul agresării jucătorilor și chiar a ziariștilor de către galerii?

De ce în România se face o „presă sportivă a conducătorilor” iar în vest o „presă a sportivilor?.”

Și, în fine, ultima întrebare care se naște și poate cea mai dureroasă: de ce în Marea Britanie fotbalul se confundă cu tradiție, apartenență la o comunitate, cultură, iar în

România este considerat sportul semidocților (chiar al analfabeților), al parveniților, al oamenilor fără preocupări etc.?

Din start trebuie reluată o idee: conceptul coubertanian „în viață trebuie să participi, nu să câștigi”, adaptat apoi la sport, este depășit. În secolul XXI, performanțele aduc bani. Iar banii susțin viitoarele performanțe. Trebuie însă să ținem seama că ideea lansată de părintele olimpismului a fost formulată cu mult înainte de apariția televiziunii, „noua regină a mijloacelor de comunicare” (Dobrescu și Bârgăoanu, „ Mass Media și Societatea” , 62: 2003).

Revoluția declanșată de televiziune, mai ales după sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale, a fost unul dintre motivele pentru care Michel Rocard a ajuns să considere media singura putere care nu are contraputere. In prefața cărtii lui Jean-Noel Jeanneney „O istorie a mijloacelor de comunicare” (1997), Rocard distinge șase tipuri de putere: cele trei depistate de Motesquieu, legislativă, executivă și juridică precum și un al doilea „terțet”: puterea tehnico-științifică, cea financiară și, în fine, cea mediatică.

Sportul dezvoltat, din zilele noastre, îmbină ultimele trei forme de putere. Cea financiară reprezintă inima, cea tehnico – științifică – plămânii, iar forța mediatică este creierul. Există, deci, o relație de dependență în sport.

Și funcționalitatea media se bazează pe același tip de relație. Individul este dependent de media în măsura în care acestea îi pot furniza informațiile necesare realizării scopurilor personale. (DeFleur, Melvin, Ball-Rokeach Teorii ale comunicării de masă, 1999). Diversitatea scopurilor creează dependență mai mare. În Marea Britanie a anilor '90, trustul BSkyB a profitat de acest avantaj pe care l-a exploatat cum a putut pentru a transforma brandul „Premier League” într-o necesitate. Pe de altă parte, și media sunt dependente la rândul lor de instituțiile care controlează anumite resurse. Sportul și politica sunt două asemenea domenii.

Este clar că media au conferit sportului statutul pe care îl deține astăzi. Fără ceea ce Noelle-Neumann numea privilegiul ziariștilor de a crea evenimente și personalități, nu s-ar fi putut discuta astăzi despre fenomenul Beckham, despre mediocra dar mediatizata

jucătoare de tenis Anna Kournikova sau despre milioanele de euro câștigate anual din formate precum Champions League. Ideea că un sportiv câștigă de zeci de ori mai mult

decât o mare personalitate culturală îi dă parțial dreptate unuia dintre marii critici ai presei, Walter Lippmann, cel care lansa ideea că media reprezintă o sursă de boli sociale. Pornind însă de la raționamentul său, conform căruia „presa este de fapt dovada slăbiciunilor instituțiilor, a eșecului lor de a organiza o adevărată mașinărie a cunoașterii” (Dobrescu și Bărgăoanu, „Mass media și Societatea”,37: 2003) ne întrebăm: Sunt oare mass media responsabile pentru apariția acestor (false) valori?

Realitatea obligă presa să vândă ceea ce se cumpără pentru a supraviețui. școala de la Chicago atribuia presei un rol informativ și educativ. Nu mai reprezintă de foarte mult timp așa ceva. Nici măcar mass media aflate „în mâinile” statului nu mai respectă acest deziderat. în schimb, se poate considera că presa este o oglindă a societății. Dacă în România programele de știri înseamnă accidente, nunți din comunitatea rromă, crime sau orice alt fapt senzațional și de-abia apoi știri politice, înseamnă că astfel se poate face rating în țara noastră.

Daniel Chandler scria în lucrarea „Cultivation Theory” că „televiziunea are efecte de durată, care sunt mici, graduale, indirecte, dar acumulate prezintă o semnificație deosebită.” (apud. Dobrescu și Bârgăoanu, „Mass media și Societatea”,171: 2003).

Istoria de aproape 68 de ani a transmisiunilor sportive directe, începută prin ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Berlin, din 1936, a reprezentat un drum aidoma efectelor pe care însăși televiziune le generează: cu urcări mici, graduale, cu efecte indirecte dar constante. Treptat, ascensiunea a devenit din ce în ce

mai ușoară iar astăzi, trusturile de televiziune se află în plină alergare, plătind milioane de lire pentru a putea efectua transmisiuni directe. Televiziunea reprezintă acea forță gravitațională care afectează toate grupurile, indiferent de direcția de deplasare a acestora.

Bibliografie

Bârgăoanu, A.(2006) „Tirania Actualității”, București, Editura Tritonic

Bell, I. (2000) Just how much football can we take?, The Scotsman: www.scotsman.com)

Boyle, R. și Haynes, R. (1998) „Modernising tradition: The changing face of British Football, in The Producion anD Consumption of Sport Cultures: Gill Lines, Ian MacDonald și Udo Merkel”

Brown A. si Walsh, A. (1999) „Not for Sale: Manchester United and the Defeat of BSkyB”, Editată de: Edinburgh și Londra

Brown, A. (2000) „Sneaking in through the back door? Media company interests and the dual ownership of clubs in, Hemil et al Football in the Digital Age: Whose Game is it anyway?” Editată de: Edinburgh și Londra

Campbell, D. (2000) „Junket Jack” set to referee rip-offs, Observer: www.observer.com

Cannon, T. și Hamil, S. (2000) „Refoarming football's boardrooms, Football in the Digital Age: Whose Game is it anyway ?” Editată de Edinburgh și Londra

Conn, D. (1998) „The Football Business: Fair Game in the 90's ?”: Editată de Edinburgh și Londra

D. Chandler, „Cultivation Theory”, http://com.hilbert.edu/students/papers/carolina-1999/1999cultivation.html)

DeFleur, Melvin, Ball-Rokeach (1999) „Teorii ale comunicării de masă”

Dempsey, P. și Reilly, K. (1998) „Big Money Beautiful Game: Winners and Losers in Financial Football”, Nicholas Brealey: Londra

Dobrescu, P și Bărgăoanu, A. (2003) „Mass media și societatea”, București: Editura SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice.

Fynn, A. si Guest, L. (1999) „For Love or Money”, Andre Deutsch: Londra

Glendinning, M. (2005) „Clubs examining creative funding options”, Sport Business, martie, Nr. 43: www.sportsbusinessjournal.com

Hamil, S. , Michie, J., Oughton, C., Warby, S. (ediție specială) (2000) „Football in the Digital Age: Whose game is it anyway?” Editat de: Londra și Edinburgh

Horsman, M. (1997) „Sky High: The inside story of BSkyB”, Orion: Londra

Jean-Noel Jeanneney „O istorie a mijloacelor de comunicare” (1997),

Kelso, P. (2005) „A further 8 milion pounds in the pipeline for Beckham on the net”, The Guardian, 25 martie. www.guardian.co.uk

L'Elefant Blau (2000) „The struggle for democracy at FC Barcelona and the case for a European regulator of professional football, fragment din Football in the Digital Age: Whose game is it anyway?” Editat de: Londra și Edinburgh.

Murrow, S. (1999) „The New Business of Football: Acountability and Finance in Football”, Macmillan: Basingstoke.

Murrow, S. (nepublicată) „Football clubs on the Stock Exchange: and inappropriate match? The case of Celtic PLC.”

Parry, H. (2004) „Faith no more”, Total Football, februarie. nr 57.

Whelan, C. (2004) „Call in the Sky League”, Observer, 12 martie. www.observer.com

Williams, J. (1999)„ Is it all over? Can football survive the Premier League”, Sout Street Press: Londra

Williams, J. și Parkins, S. (1998) „Ticket Pricing, Football Business, and „Excluded” Football Fans: Research on the „new economics” of football match attandance in England”, Centru pentru cercetarea fotbalului „Sir Norman Chester”: Universitatea din Leicester.

Celtic PLC (2005) Raportul Annual: www.celticfc.co.uk

Celtic PLC, http://www.celticfc.co.uk/youknow

Comisia Europeana (1999) „The European Model of Sport”

Comisia Europeana (2005) „Relations Between Sport and Television”

Prima Conferință Europeană în Sport Olympia 21-22 mai 1999, Bruxelles 26 aprilie: http:// europa.eu

Secretariatul de Stat pe probleme de Fotbal (1999) „Football: Commercial Issues”, la ordinul ministrului Sportului, decembrie, 1999 www.frf.ro

http:// libwww.cabrillo.edu/about/techserv/NewBooks.html).

http://europa.eu/

http://stiri.itbox.ro

http://www.antena3.ro/index.php?left_choose=bss&id=13975&ext=1

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2007/02/070204_italia_fotbal.shtml

http://www.celticfc.co.uk

http://www.cotidianul.ro

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles.html

http://www.europarl.europa.eu

http://www.manutd.com

News

http://www.sport365.ro

http://www.wall-street.ro

www.bbc.co.uk

www.bbk.ac.uk/manop/research/seanpublications/footballinthedigitalage/footballinthedigitalage.shtml

www.broadcastnow.co.uk

www.cabrillo.edu/about/techserv/

www.celticfc.net

www.editorsweblog.org

www.fifa.com

www.football-research.org/ seminars/seminar-alexfynn.html

www.ft.com

www.gazzetta.it

www.gsp.ro

www.guardian.co.uk

www.marca.com

www.mccombs.utexas.edu/news/magazine/99s/hicks2.asp

www.newsobserver.com/archive

www.observer.com

www.onlinesport.ro

www.opencard.org

www.parry.co.uk

www.prosport.ro

www.rapidfc.ro

www.saintsforever.com/links.html

www.scotmags.com

www.scotsman.com

www.sportsbusinessjournal.com

www.spt.ro

www.steauafc.ro

www.theherald.co.uk

www.timesonline.co.uk/sundaytimes

www.tvr.ro

www.uefa.com

www.ziarulcn.com

www-fms.stir.ac.uk

Mulțumesc celor enumerați mai jos pentru colaborarea și ajutorul acordat în alcătuirea acestei lucrări:

Andrei Dumitrescu- Redactor Șef, Departament Sport, Antena 1

Cătălin Tolontan-Redactor Șef, Gazeta Sporturilor

Departamentul de Marketing al Televiziunii Române

Emanuel Terzian- Redactor Șef, Departament Sport, Realitatea TV

Radu Naum- Redactor Șef , Departament Sport, TVR