Forta Musculara

Cuprins

Capitolul 1

Mușchiul – Generalități

Definiție

Mușchiul este o structură organică care convertește energia dinamica derivată din alimente în energie fizică (forță) devenind astfel elementul motor al mișcării deoarece trece peste articulații realizând mișcarea segmentelor.

Mușchiul, țesutul contractil al organismului , reprezintă elementul motor al mișcării, organ efector (referindu-ne la mușchiul striat,destinat menținerii posturii și asigurării locomoției).

Cei aproape 430 de mușchi striați ai corpului reprezintă :

40-45% din greutatea corpului la adultul tânăr;

20% la sugari;

25-30% la bătrâni;

50% la sportivi.

1.2 Clasificare

Forma și dimensiunile mușchilor sunt foarte variate în funcție de regiune și funcțiune, există astfel:

mușchi lungi(membre);

mușchi scurti (profunzi ai spatelui);

mușchi lați (trunchi-abdomen );

mușchi subțiri sau groși;

mușchi inelari ( ai orificiilor ).

Există o altă serie de clasificări ale mușchilor în funcție de :

a)După numărul de articulații peste care trec:

uniarticulari ( toți mușchii scurți );

biarticulari(croitorul,dreptul femural);

poliarticulari ( flexorii și extensorii degetelor ).

b)După numărul capetelor de origine:

mono;

biceps;

triceps;

cvadricepsu.

c)După așezare:

superficiali,cutanați, pieloși;

profunzi ( subfasciali ).

d)După modul de grupare a fasciculelor musculare față de tendoane:

fasciculele musculare se continuă cu tendonul, având aceeași direcție;

fasciculele musculare se inseră oblic pe tendon ( mușchi penați: uni/bipenați );

corpul mușchiului întrerupt de tendon intermediar ( mușchi digastrici ).

e)După structură și funcție :

mușchi tonici: sunt mușchi proximali,antigravitaționali, sar o articulatțe, au

tendoane late, au un travaliu puțin intes, se contractează lent, obosesc greu;

mușchi fazici: sunt mușchi superficiali, sar 2 articulații,au tendoane lungi, se

contractă rapid, obosesc ușor.

1.3 Structura mușchiului

În general, sub denumirea de “mușchi “ se înțelege corpul muscular propiu-zis și tendonul aferent. Fiecare corp muscular este învelit de un manșon conjunctiv ( epimisium, perimisum extern ). Din epimisium pornesc septuri conjunctive în interiorul corpului muscular ( perimisum intern ) care învelesc fasciculele musculare. Din perimisium pornesc alte septuri în interiorul fascicolului muscular ( endomisium ) care învelesc fiecare fibră musculară.

Fibra musculară este celula musculară formată dintr-o membrană ( sarcolemă ), protoplasmă ( sarcoplasmă ), nuclei ( nuclei sarcolemali ) și niște structuri proprii citoplasmatice diferentiațe, specifice, miofibrilele, care reprezintă singurul element contractil al mușchiului.

La rândul lor miofibrilele sunt alcătuite din elemente mai mici numite miofilamente, care sunt formate din:

filamente mai groase- alcătuite din miozină

filamente subțiri- alcătuite din actină

Filamentele subțiri de actină sunt fixate de o așa numită zonă “z” , pe care de altfel o traversează. Spațiul dintre 2 zone “z” îl constitue sarcomerul. În interiorul sarcomerului filamentele subțiri de actină pătrund până la nivelul zonei “H”, iar filamentele groase de miozina conțin în regiunea lor centrală o porțiune mai groasă numită zonă “M”. Se constată că fiecare filament de miozină este înconjurat de 6 filamente de actină, la rândul său, fiecare filament de actină prezintă în imediata sa vecinatate 3 filamente groase de miozină.

Prin studiile efectuate de Huxley și Hanson s-a pus în evidență faptul că filamentele de actină și miozină sunt de natură proteică, ele conținând aproximativ 50% din cantitatea totală de proteine din fibra musculară.

Contracția musculară este un process endergonic ce se realizează printr-un consum de energie și nu presupune modificarea ( scurtarea ) lungimii fibrei musculare ci doar mărirea spațiului de suprapunere a filamentelor de actină peste filamentele de miozină, proces cunoscut sub numele de glisare a filamentelor, consecința întrepătrunderii acestor filamente.

1.4 Proprietățile mușchiului

Excitabilitatea:

Reprezintă proprietatea mușchilor de a reacționa la diferiți excitanți:

fizici: electrici, termici, mecanici

chimici: acizi, baze

fiziologici: influxul nervos care ajunge la mușchi prin fibrele nervoase

pentru a produce o excitație, excitantul trebuie să aibă o anumită intensitate

“intensitate liminară” și să acționeze un anumit timp “ timp util”.

Extensibilitatea:

Reprezintă proprietatea mușchiului de a se întinde sub acțiunea unei forțe.

Tonicitatea:

Reprezintă proprietatea caracterizată printr-o stare ușoară de tensiune, în care se găsește mușchiul în repaus.

Elasticitatea:

Se referă la capacitatea mușchiului de a reveni la forma inițială după ce a încetat contracția sau întinderea pasivă.

Contractilitatea:

Constă în posibilitatea mușchiului de a-și schimba forma sub acțiunea unui excitant. Contractilitatea este însoțită de producerea unei tensiuni interne.

Permebilitatea și polaritatea electrică:

Prin permeabilitatea sarcolemei se asigură repartiția ionică particulară în compartimentele intra/extracelurare, conferind polaritatea electrică ce caracterizează majoritatea structurilor contractile.

1.5 Inervația și vascularizația mușchiului

1.Inervația:

Vasele și nervii pătrund în mușchi la nivelul unei zone numită “ zona vasculo-nervoasă Freze”. Inervația este de 2 feluri:

Senzitivă:

Sensibilitatea mușchiului sesizează starea tonică și nivelul funcțional al mușchiului sau prezența unor influențe nociceptive ( dureroase ), în vederea informării diferitelor etaje ale axului cerebrospinal.

Proprioceptorii tendinoși denumiți corpusculii Golgii sau “ organe tendinoase” sunt prevăzuți cu o rețea senzitivă de terminații nervoase plasate în intimitatea fasciculelor tendinoase. Ei pot fi considerați mecanoreceptori și reprezintă elementele sensibilității proprioceptive.

Motorie:

La realizarea acesteia participă 3 formațiuni:

nervii motori ( axonii neuronilor motori );

unitatea motorie(mușchiul extrafuzal);

joncțiunea neuro-musculară ( placa motorie ).

2.Vascularizația:

Mușchiul este un organ foarte bine vascularizat: un mm2 suprafață musculară are 2000 de capilare, lungimea capilarelor în toata masa musculară este de 100000 km. În repaus majoritatea capilarelor sunt închise, deschizându-se alternativ pe zone în timpul contracției.

Ca o regulă generală, fluxul sanguin în mușchiul în repaus este proporțional cu numărul de fibre lente, iar în activitate fluxul este proporțional cu numărul fibrelor rapide.

Capitolul 2

Forța musculară

2.1. Generalități

Forța se definește ca fiind capacitatea (proprietatea) sistemului neuromuscular de a învinge o rezistență prin contracție musculară.

Forța este tensiunea musculară generată într-un anumit timp și la o anumită viteză a contracției.

Forța reprezintă o acțiune care tinde să schimbe starea de repaus sau mișcare a materiei. Se măsoară cantitativ în newtoni.

Din punct de vedere biologic, forța reprezintă o calitate biologică a individului cu ajutorul căreia:

se poate mișca în spațiu;

poate mobiliza un segment în raport cu altul;

poate învinge o rezistență externă;

poate stabiliza pârghiile corpului.

Mărimea forței musculare: reprezintă o caracteristică morfo-funcțională a mușchiului într-un anumit moment al testării. Aprecierea ei se realizează cu ajutorul bilanțului muscular/ testingului muscular.

Mișcarea unui corp se realizează fie prin “împingerea” lui, fie prin “tracțiunea” lui. Sub raport mecanic, mușchiul nu poate exercita decât o forță de tracțiune ( mușchi – tendon – os = tracțiune segment ). Mușchiul deci nu poate realiza forță de împingere. Prin forța sa de tracțiune, mușchiul transmite de-alungul segmentului osos o forță care la nivelul articular se transformă în forță “ os pe os “care este de fapt o forță de compresie la care se adaugă componenta tangențială a forței musculare.

La nivelul articular, mișcarea nu este dată de “ forța absolută” musculară, ci doar de o parte a ei, numita “forță netă”, căci cealalta parte realizează “forța de reacție articulară” sau “ forța os pe os”.

Aprecierea valorii forței musculare se face prin efectul ei asupra mișcării segmentului fiind vorba doar de forță netă.

2.2. Factorii ce influențează forța musculară

a). Diametrul de secțiune al mușchiului:

Cu cât acest diametru este mai mare, cu atât forța sau tensiunea acestui mușchi este mai mare. Este importantă obținerea unei hipertrofii musculare prin exerciții adecvate, aceasta nu se realizează prin creșterea numărului de fibre musculare. Creșterea forței musculare nu înseamna în orice condiții și hipertrofie musculară.

b). Numărul de unități motorii în funcțiune:

Exercițiul repetat ( antrenamentul ), crește numărul de unități motorii recrutate, în consecință forța musculară va crește. Fenumenul este cunoscut ca și fenomen de sumație spațială a unităților motorii.

c). Frecvența impulsurilor nervoase:

Prin antrenament crește frecvența impulsurilor nervoase trimise ceea ce duce la o creștere a descărcărilor unităților motorii active și rezultă o stare de excitabilitate crescută a centrilor.

În timpul contracției musculare, neuronii aferenți se descarcă cu o frecvență de 5-50 impulsuri/ secundă în funcție de forța contracției, fenomen cunoscut ca sumație temporală.

Pentru creșterea numărului de impulsuri/secundă este necesară o concentrare nervoasă înaintea efectuării efortului.

d). Sincronizarea activității unităților motorii active:

La începutul contracției musculare, activitatea unităților motorii este asincronă, rezultând o contracție lină, lent crescândă a mușchiului, dar cu o forță redusă. Sincronizarea activității unităților motorii, realizată prin fuzionarea activității unităților motorii, conduce la o contracție tetanică puternică. Fuzionarea se produce progresiv, odată cu creșterea frecvenței de descărcare la aproximativ 40-45 impulsuri/secundă.

e). Mărimea unității motorii active:

Unitățile motorii cele mai mici au cele mai scăzute praguri de excitație și sunt primele recrutate de influxul nervos, rezultând tensiuni musculare slabe. Prin creșterea stimulului, sunt recrutate unități motorii tot mai mari, rezultând un răspuns în forță musculară tot mai mare.

f). Raportul forță/velocitate:

Reprezintă viteza de scurtare sau de alungire a unui mușchi. Scurtarea rapidă a mușchiului scade tensiunea sau forța dezvoltată. Alungirea rapidă a mușchiului crește forța dezvoltată.

g). Raportul forță/lungime:

Activarea unui mușchi în repaus determină o forța de contracție:

dacă mușchiul este alungit peste valoarea de repaus, în el apare o tensiune de alungire, iar pentru activitatea mușchiului este necesară o forță de contacție mai mare decât cea declanșată la nivelul de lungime de repaus normală;

dacă mușchiul în repaus este scurtat contracția pornită de la acest nivel va avea o forță scăzută.

În concluzie, forța musculară crește aproximativ liniar cu creșterea lungimii inițiale a mușchiului.

2.3. Forme de manifestare

a) După participarea grupelor musculare în efort:

forță generală, atunci când în efort participă principalele grupe musculare;

forță specifică, atunci când în efort participă una sau cateva grupe musculare.

b) După caracterul contracției musculare:

forță statică/ izometrică, atunci când nu se modifică dimensiunile fibrelor musculare angajate în efort;

forță dinamică/ izotonică, atunci când se modifică dimensiunile fibrelor musculare angajate în efort; dacă fibrele musculare se scurtează se vorbește de forță dinamică de tip învingere, iar dacă fibrele musculare se alungesc se vorbește de forță dinamică de tip cedare;

forță mixtă, atunci când se proclanșată la nivelul de lungime de repaus normală;

dacă mușchiul în repaus este scurtat contracția pornită de la acest nivel va avea o forță scăzută.

În concluzie, forța musculară crește aproximativ liniar cu creșterea lungimii inițiale a mușchiului.

2.3. Forme de manifestare

a) După participarea grupelor musculare în efort:

forță generală, atunci când în efort participă principalele grupe musculare;

forță specifică, atunci când în efort participă una sau cateva grupe musculare.

b) După caracterul contracției musculare:

forță statică/ izometrică, atunci când nu se modifică dimensiunile fibrelor musculare angajate în efort;

forță dinamică/ izotonică, atunci când se modifică dimensiunile fibrelor musculare angajate în efort; dacă fibrele musculare se scurtează se vorbește de forță dinamică de tip învingere, iar dacă fibrele musculare se alungesc se vorbește de forță dinamică de tip cedare;

forță mixtă, atunci când se produc atât contracții statice cât și dinamice, alternând în funcție de natura actelor și acțiunilor motrice.

c) După capacitatea de efort în relație cu puterea individuală umană:

forța maximă (sau absolută), care poate fi statică (este vorba de cea de tip izometric) și mai ales dinamic, forța maximă dinamică crește odată cu mărirea greutății corporale;

forța relativă, care exprimă raportul dintre forța absolută/ maximă și greutatea corporală, adică valoarea forței pe kilogram- corp; acest tip de forță scade odată cu mărirea greutății corporale.

d) După modul de combinare cu celelalte calități motrice:

forța în regim de viteză, numită de majoritatea specialiștilor și forță explozivă;

forța în regim de îndemânare;

forța în regim de rezistență.

2.4. Tehnici de testare a forței musculare

Există mai multe tehnici de testare a forței musculare:

Testingul muscular manual/bilanțul muscular manual:

Testingul muscular manual este cel mai des folosit la evaluarea forței musculare. Are la bază 2 idei:

Introducerea rezistenței gravitației pentru forța 3 ( diferențiază indivizii cu capacități motorii convenabile sau normale de cei cu incapacitate severă );

Diferențierea subiecților cu forță ≥ 3+ prin aplicarea unor rezistențe suplimentare.

Scopul bilanțului muscular: contribuie la un diagnostic corect funcțional, stă la baza alcătuirii unui program de recuperare, conturează prognosticul funcțional al pacientului.

Cotarea bilanțului muscular:

Forța 5 – reprezintă forța normală. Mușchiul poate executa mișcarea pe toată amplitudinea contra forței exterioare ( rezistența opusă de testator ), egală cu valoarea forței normale. Testarea se face întotdeauna comparativ cu segmentul opus considerat sănătos în baza experienței testatorului.

Forța 4 – bună. Reprezintă capacitatea mușchiului de a deplasa complet antigravitațional segmentul contra unei rezistențe medii. Forța aplicată de testator este mai mica ca la forța 5.

Forța 3 – acceptabilă. Este forța unui mușchi de a mobiliza complet segmentul contra gravitației ( fără altă contrarezistență ). Valoarea forței 3 reprezintă un prag funcțional muscular, care ar indica minima capacitate funcțională pentru o activitate minimă ce ar cere mobilizarea în toate direcțiile, a segmentelor. Aceasta este reală pentru membrele superioare, dar nu și pentru cele inferioare, care suportă și greutatea corpului.

Forța 2 – mediocre. Permite mușchiului să mobilizeze segmentul, dar cu eliminarea gravitației. Testatorul trebuie să știe cum trebuie poziționat pacientul pentru cursa antigravitațională a segmentului de examinat.

În practica medicală există situații de granițe între forțele 2 și 3 când există posibilitatea de nuanțare a cotării forței musculare cu valori de:

2- ( dacă mișcarea nu este complectă eliminând gravitația ),

2+ ( dacă nu ajunge jumatatea amplitudinii maxime contra gravitației ),

3- ( daca nu depășește jumatatea amplitudinii maxime contra gravitației ).

Forța 1 – schițată. Reprezintă sesizarea contracției mușchiului prin palparea lui sau a tendonului sau observarea unei ușoare tremurături a acestuia. Forța 1 a unui mușchi este incapabilă să mobilizeze segmentul chiar și fără gravitație.

Foța 0 – mușchiul nu realizează nici un fel de contracție.

Pentru mușchii profunzi nu se poate face diferențiere între forțele 0 și 1. La forțele 0 și 1 intră în discuție electrodiagnosticul executat prin electromiografie ( EMG = testare tehnică ).

Contraindicații pentru efectuarea testingului muscular: dislocările articulare, fracturi recente, stări postoperatorii, miozite osificante, procese inflamatorii, rupturi musculare recente, boli cardio-vasculare severe.

Testarea individuală a mușchiului descrisă de Kendall și Mc Creary:

Testarea individuală a mușchilor este posibilă doar prin poziționări, stabilizări și scheme de mișcare caracteristice. Tehnicile sunt greoaie dar unele din ele sunt preluate și introduse în testingul muscular manual.

“Testul mișcării funcționale”/ testingul muscular funcțional / testul de screening:

Reprezintă teste de evaluare a forței musculare de precizie mică. Au scopul de a realiaza o evaluare generală rapidă asupra forței musculare și să determine aria deficitelor musculare unde se va interveni cu teste specifice.

Modalitatea de evaluare:

Pacientul executp o milcare pânp la capăt și din acest punct examinatorul încearcă să readucă segmentul la poziția 0, dar pacientul se opune;

Varianta: rezistența se opune la jumătate la unghiul de amplitudine al mișcării articulare.

Aprecierea forței musculare în timpul activităților curente ( ADL ):

Nu sunt elocvente deoarece realizarea acestora este dependentă alături de forța musculară, de rezistentă musculară, de coordonare și de echilibru ( toate acestea fiind obiective de antrenament într-un program kinetic profilactic sau recuperator ).

Testarea instrumentală a forței musculare:

Forța musculară poate fi testată și cu aparate speciale denumite dinamometre. Acestea sunt construite pentru evaluarea anumitor tipuri de mișcări cum ar fi: pentru prehensiune, pentru extensorii trunchiului, pentru extensorii gambei, pentru abductorii sau adductorii coapsei, pentru flexia dorsală sau plantară a piciorului, etc.

2.5.Tipuri de contracții

Contracția musculară reprezintă o modalitate de exprimare a forței musculare.

Contracția musculară izometrică:

În contracția izometrică, tensiunea internă crește fără modificarea lungimii fibrei musculare ( contracție statică ). Pentru a realiza hipertrofia musculară sunt necesare:

O tensiune de minimum 2/3 ( aproximativ 60 – 70% ) din forța sa maximă;

Durata contracției ( = timpul de utilizare a mușchiului ), reprezentată de durata menținerii unei tensiuni maxime, trebuie să ajungă la maximum 12 secunde pentru persoanele bine antrenate; pentru individul bolnav poate ajunge la maximm 3 – 6 secunde;

Lungimea mușchiului la care se efectuează izometria are o importanță deosebită. Lungimea maximă a mușchiului determină tensiunea maximă.

Avantajele contracției izometrice sunt:

Eficiența bună pentru creșterea forței musculare și a hipertrofiei musculare;

Crește rezistența musculară;

Tehnica este simplă;

Necesită durate scurte de antrenament;

Nu solicită articulația;

Este mai puțin obositoare.

Dezavantajele contracției izometrice sunt:

Pentru cord: cresșe munca ventriculului stâng, crește frecvența cardiacă, crește tensiunea arterială, mai ales tensiunea diastolică, crește perioada de preejecție, crește timpul contracției izovolemice;

Nu ameliorează suplețea articulară și a țesuturilor periarticulare;

Tonifică preponderent fibrele musculare activate la unghiul articular la care s-a executat contracția izometrică;

Antrenează mușchiul la o contracție mai lentă, cu răspuns mai lent la solicitări;

Nu antrenează coordonarea inervației musculare pentru activități motorii complexe;

Dezvoltă un feed-back kinestezic redus;

Este dificil de urmărit cantitativ forța musculară dezvoltată în timpul contracției.

Metodologia de creștere a forței musculare prin exerciții izometrice recomandă ca: exercitiile izometrice să fie precedate de un efort dinamic sau doar de o încălzire musculo-articulară prin mișcări libere.

Contracția musculară izotonică:

Contracția musculară izotonică se produce cu modificarea lungimii mușchiului determinând mișcarea articulară ( contracție dinamică ). Pe tot parcursul mișcării, în timpul contracției izotonice, tensiunea de contracție rămâne aceeași.

Contracția izotonică simplă, fără încărcare, nu reușește să realizeze creșterea forței musculare, doar contra unei rezistențe care nu blochează excursia mișcării se realizează creșterea forței musculare.

Modificarea lungimii mușchiului se poate face în 2 sensuri:

Prin apropierea capetelor sale = prin scurtare = contracție dinamică concentrică;

Prin îndepartarea capetelor sale = prin alungire = contracție dinamică excentrică.

Rezistența poate fi oferită de: gravitație, greutatea corporală, mâna kinetoterapeutului, greutăți, arcuri elastice, etc.

Avantajele exercițiilor izotonice:

Determină o coordonare mai bună nervoasă;

Determină o rapiditate de acțiune a mușchiului;

Realizează o antrenare egală a tuturor fibrelor musculare la toate unghiurile de mișcare ale segmentului;

În funcție de rezistența aplicată intră în acțiune, sinergiștii, musculatura fixatoare articulară, ca și agoniștii;

Realizează creșterea forței și rezistenței musculare.

Dezavantajele exercițtiilor izotonice:

Nu solicită articulația;

Pot determina dureri articulare și musculare prin ischemie;

Pot prejudicia sinoviala și osul patologic;

Necesită multe contracții repetate pentru a se obține creșterea forței, rezistenței și pentru hipertrofie musculară.

Contracția izokinetică:

Contracția izokinetică reprezintă o contracție dinamică, dar viteza mișcării este reglată în așa fel încat rezistența să fie în raport cu forța aplicată în fiecare moment al amplitudinii unei mișcări. Se face cu aparate speciale numite dinamometre. Realizează o antrenare deosebită a forței musculare.

Contracția auxotonică:

Constă în scurtarea fibrelor mușchiului sub o tensiune pasivă. Ea are loc de obicei în continuarea fazei izotonice, în care, prin modificarea dispoziției pârghiilor osoase, se modifică și opoziția la scurtarea mușchiului ( cu toate că greutatea obiectului care realizează opoziția rămâne aceeași ). Este tipul de contracție cel mai frecvent întâlnit.

Capitolul 3

Refacerea forței musculare

3.1. Pierderea forței musculare

Pierderea forței musculare este unul din importantele deficite funcționale care fac obiect de bază al recuperării medicale, respectiv al kinetoterapiei.

Cauzele scăderii sau pierderii forței musculare sunt extrem de variate, dar pot fi grupate în:

Scăderea utilizării unui grup sau mai multor grupe musculare, până la blocarea totală a activității musculare. În aceste situații, mușchii primesc comenzi activatoare normale;

Comanda centrală de activare musculară nu mai pleacă în mod normal;

Comanda centrală există, dar căile de conducere a acesteia spre mușchi sunt afectate, mușchiul neprimind influxul nervos;

Metabolismul local muscular patologic nu mai poate asigura o contracție musculară normală.

De asemenea, printr-un sedentarism excesiv, grupe importante musculare pierd din forță treptat. Tot în această categorie trebuie să includem și vârstnicii care, prin lipsa de mișcare, instalează decondiționarea musculară posibilă însă de a fi refacută.

Imobilizarea unui segment de corp determinate de o suferință locală ( dureri, inflamație articulară, traumatisme locale diverse, infecții ) sau imobilizarea la pat pentru boli generale ( insuficiență cardiacă, stări postoperatorii, bronhopneumopatii, anemii, stări casectice ) determină, în funcție și de gradul imobilizării scăderea mai mare sau mai mica a forței musculare locale sau generale.

Alte boli care duc la pierderea forței musculare sunt: afecțiune ale SNC cerebral sau medular, boli care lezează nervul periferic, miopatii.

3.2. Substratul creșterii forței musculare

Forța musculară de contracție are ca substrat morfologic numărul de punți transversale de legatură între actină și miozină. Forța musculară nu este o funcție a tipului de fibră musculară decât indirect în sensul că unele fibre au diametre mai largi, având mai multe miofibrile și deci mai multe punți transversale.

Substratul creșterii forței musculare este reprezentat de:

Numărul de unități motorii activate;

De ritmul și sincronizarea activării de unități motorii;

Factorul neural – se dezvoltă prin antrenament, adică prin repetabilitatea unui exercițiu care va duce la crearea unor comenzi mai ample și stabile asupra grupului muscular antrenat. Tot prin factor neural se explică și creșterea de forță la grupul muscular contralateral după antrenarea mușchilor simetrici homolaterali. Crește forța de contracție musculară independent de vreo modificare a suprafeței de secțiune a mușchiului respectiv;

Intensitatea și durata exercițiului – sunt cei doi parametrii de care depinde realizarea creșterii mărimii fibrei musculare, a hipertrofiei mușchiului și a forței musculare;

Raporturile forță/lungimea mușchiului și forță/velocitate.

3.3. Antrenarea forței musculare

Se bazează pe elementele substratului care determină nivelul de fortă musculară. Astfel se utilizează exerciții izometrice și exerciții dinamice cu rezistență.

Exerciții izometrice:

Se practică:

1 exercițiu scurt isometric zilnic = EUSIZ;

Exerciții repetitive scurte izometrice zilnice = ERSIZ = 20 de contracții a 6 secunde cu o pauză de 20 de secunde între ele; se practică o ședință pe zi;

Grupajul a 3 contracții a 6 secunde, cu o pauză de 30 – 60 de secunde între contracții; se poate repeta de 2-3 pe zi.

Exerciții dinamice cu rezistență:

Exercițiu maximal scurt ( EMS ):

imaginat de D.L.Rose și colaboratorii.

Reprezintă 1 exercițiu dinamic cu încărcare maximală.

Se testează progresiv greutatea maximă care poate fi ridicată și menșinută 5 secunde.

Se poate practica 1 ridicare pe zi sau 3 ridicări /zi cu pauză de 1 -2 minute între ele;

Exercițiul maximal cu repetiție ( EMR ):

se testează progresiv greutatea care poate fi ridicată de 10 ori.

10 repetiții maxime = 10 RM.

Se vor executa zilnic astfel de 10 RM, iar după 5 – 7 zile se retestează greutatea maximală și antrenamentul se continuă cu noua greutate 5 – 7 zile.

O variantă propusă de Mc Quean este reprezentată de 4 seturi de 10 RM / zi de 3 ori / săptămână;

Tehnica fracționată De Lorme – Watkins:

constă în exercițiu cu rezistență progresivă.

Cuprinde 3 seturi:

setul I – 10 ridicări cu ½ 10 RM,

setul II – 10 ridicări cu ¾ 10 RM,

setul III – 10 ridicări cu 10 RM.

În ziua a cincea se retestează 10 RM și 1 RM, iar în zilele următoare se reâncepe antrenamentul cu noile valori ale forței.

Exercițiile rezistive progresive ( tehnica Oxford ):

cuprinde 4 seturi:

setul I – 10 ridicări cu 10 RM,

setul II – 10 ridicări cu 90 % din 10 RM,

setul III – 10 ridicări cu 80% din 10 RM,

setul IV – 10 ridicări cu 70% din 10 RM.

Se poate ajunge până la 10 seturi cu scăderea progresivă a încărcării.

Pentru acest tip de exerciții se ia în considerare că mușchiul obosește treptat, astfel încat fiecare rezistență impusă reprezintă aproape performanța maximă pentru momentul respectiv.

Testarea a 10 RM se face la 5 – 7 zile;

Exerciții cu 10 repetiții minime ( 10 rm ):

se practică pentru mușchiul prea slab, pentru a ridica propria greutate ( fm = 3- ).

Se testează ajutorul pentru a practica cursa (cu scripeți cu contragreutăți).

Se aplică tehnicile ca la 10 RM.

Se retestează 10 rm la 5-7 zile.

Schema clasică presupune:

seria I – 10 ridicări cu 2×10 rm,

seria II – 10 ridicări cu 1,5×10 rm,

seria III – 10 ridicări cu 10 rm;

Exerciții culturiste = “Tehnica formării corpului” = “ Body building” = Tehnica “ridicării greutăților” = “ Știința dezvoltării masei musculare”.

Culturismul presupune o strategie de antrenament orientat către obținerea unei mase musculare cât mai bine reprezentată, fără a scapa din vedere definirea musculară, dezvoltarea simetrică, echilibrată și armonioasă. Punctele de interes principale sunt forța și rezistența musculară.

Se practică exerciții analitice cu încărcare progresivă, cu un număr de repetiții care crește în timp și cu viteză de execuție în raport cu ceilalți parametri.

Metoda culturistă utilizează: exerciții izometrice și exerciții combinate – dinamice cu rezistență asociate izometriei.

Greutățile se clasifică în:

greutăți mici: 30 – 50% din greutatea maximă, echivalentă cu 1 RM,

greutăți mijlocii: 50 – 70% din 1 RM,

greutăți mari: 70 – 90% din 1 RM.

Numărul de repetări dintr-o repriză depinde de greutăți:

pentru greutăți mici – se fac > 15 repetări,

pentru greutăți mijlocii – se fac 6 – 9 repetări,

pentru greutăți mari – se fac 1 – 3 repetări.

Numărul de antrenamente: 5 – 7 / săptămână.

Durata unui antrenament: este de 50 – 120 min și trebuie să cuprindă toate grupele mari musculare.

Precautții și contraindicașii pentru exercișiile dinamice cu contrarezistență:

Contraindicații:

Inflamația articulară și/sau musculară. Exemplu: pot fi consecințele traumatismelor la nivel articular/muscular, sau în reumatisme inflamatorii, degenerative;

Durerea intensă articulară și/sau musculară în timpul exercițiului sau pentru mai mult de 24 de ore după exercițiu; necesită reducerea intensității exercițiului sau chiar oprirea acestuia.

Precauții:

Aparatul cardio-vascular:

pericolul cardio-vascular este reprezentat de fenomenul Valsalva care apare la orice efort de ridicare, împingere, tracțiune, pe care toți îl facem cu blocarea resprirației cu închiderea glotei.

Pacienții care reprezintă un risc pentru antrenamentul kinetic care presupune fenomenul Valsalva sunt: cei cu HTA, sechelari după infarct miocardic, pacienții vârstnici, pacienții după operații pe abdomen și cei cu hernie abdominală.

Oboseala – se ia în considerare:

oboseala musculară locală. Semnele clinice ale oboselii musculare sunt: scăderea promtitudinii răspunsului contractil muscular, incapacitatea mșchiului de a asigura o amplitudine de mișcare complectă, senzația de discomfort sau durere +/- spasme musculare

oboseala musculară generală: apare în condițiile unei activități fizice intense sau prelungite, în mers, alergat, muncă. Cauze: niveluri scăzute de glucoză, glicogen, ca și în pierderea de potasiu;

Mișcările substituite:

apar când rezistența este prea mare pentru valoarea de performanță a mușchiului.

Intră în joc “ mișcări compensatoare” și “ mișcări truncate “, exemplu: lipsa abducției brațului este compensată cu ridicarea umărului de partea respectivă și cu înclinarea trunchiului heterolateral;

Supraantrenamentul:

apare în programele cu exerciții rezistive sau la antrenamentele prea conștiincioase ale sportivilor și poate induce o scădere temporară sau permanentă a forței musculare sau a performanței musculare.

Evitarea fenomenului de supraantrenament se face prin: dozarea cu atenție a forței musculare și rezistenței de încărcare a exercițiilor, testarea permanentă a forței musculare; scăderea forței musculare indică supraantrenamentul;

Osteoporoza:

demineralizarea osului ridică riscul de fractură la exercițiile cu rezistență;

Apariția durerilor:

acestea pot fi imediate sau tardive.

Durerea imediată apare în urma exercițiilor intense care au dus la oboseală musculară. Cauzele durerilor imediate sunt: acumularea metaboliților acizi, ischemia musculară, lipsa de oxigen. Durerile imediate dispar cu oprirea exercițiului.

Durerile tardive apar la 1 – 2 zile după exercițiu și persistă căteva zile. Cauzele lor sunt: acumularea metaboliților acizi, ischemia din timpul exercițiului duce la spasm muscular care induce durere, ruperea microscopică a unor fibre musculare. Durerile musculare întârziate apar mai ales la exercițiile excentrice.

Alte modalități de antrenare a forței:

De fapt nu este vorba de un alt tip de contracție ce crește forța, rezistența sau puterea musculară, ci de mobilități mai particulare abordabile în situații speciale.

În situațiile deficitelor mari de forță musculară când se începe recuperarea unor grupe musculare de forță 0, 1, 2 și chiar 3, este necesar să se recurgă la alte tipuri de exerciții în mod exclusiv sau asociind și isometria sau rezistențele progresive:

Posturile declanșatoare de reflexe tonice ( reflexe tonice cervicale, reflexe tonice labirintice );

Tehnicile de facilitare pentru întărirea musculaturii ( inversarea lentă cu opunere, inițierea ritmică, contracțiile repetate, isometria alternată, stabilizarea ritmică, etc. );

Elementele facilitatorii de creștere a răspunsului motor ( întinderea rapidă, tracțiunea, telescoparea, vibrația, periajul, etc. ).

Capitolul 4

Exerciții specifice pentru refacerea forței musculare a membrului inferior

4.1. Refacerea musculaturii flexoare

Psoasiliacul, ca mușchi monoarticular, este principalul flexor, iar dreptul anterior, croitorul și tensorul fasciei lata sunt și ei flexori ai coapsei, fiind mușchi poliarticulari. Flexori accesori sunt adductorii ( mic și mijlociu ) daca șoldul este în extensie.

Exerciții globale:

Exercițiul 1 – diverse variante ale mișcărilor active libere pe flexie ( cu genunchiul întins ): din decubit lateral pe placa talcată, din decubit lateral cu membrul inferior suspendat în 2 chingi și din decubit dorsal.

Exercițiul 2 – în decubit dorsal la marginea mesei, pentru a se putea extinde coapsa, cu genunchiul în flexie, piciorul în flexie plantară; celălalt membru inferior, cu genunchiul flectat și cu piciorul stând pe masă: asistentul face priza pe fața dorsală a piciorului și pe fața anterioară a coapsei, opunându-se flexiei dorsale a piciorului, extensiei genunchiului, flexiei coxofemuralei; pacientul face o mișcare ca și când ar lovi o minge cu piciorul – mușchiul croitor nu este antrenat.

Exercișiul 3 – în decubit dorsal, cu coxofemurala și genunchiul flectate moderat, piciorul în flexie dorsală ( adică poziția de triplă flexie ): asistentul face priza pe fața anterioară a condililor femurali și pe fața dorsală a piciorului, încercând să blocheze flexia dorsală a piciorului, flexia genunchiului și a coxofemuralei.

Exercițiul 4 – în decubit dorsal, cu genunchiul extins: ridică membrul inferior spre verticală; pe gambă, în treimea distală, se atașează greutăți progresive în tehnica tip De Lorme.

Exercițiul 5 – instalație de scripeți cu contrageutate la flexia coapsei.

Exerciții selective pentru psoasiliac:

Exercițiul 1 – în decubit dorsal, cu coxofemurala și genunchiul flectate și piciorul pe pat, celâlalt membru inferior întins: asistentul aplică rezistență pe fața anterioară a treimii distale a coapsei; contrapriză, pe spina iliacă antero-superioară; pacientul execută flexia coapsei. Rezistența opusă de asitent se poate înlocui prin instalarea unei chingi peste coapsa, legată la o coardă inextensibilă fixă sau la un scripete cu greutăți.

Exercițiul 2 – pacientul șezând pe scaun: flectează coapsa; rezistența pe fața anterioară a acesteia.

4.2. Refacerea musculaturii extensoare

Principalii extensori sunt mușchii monoarticulari ( fesierul mare și fibrele posterioare ale fesierului mijlociu ) și poliarticulari ( ischiogambierii ). Ca mușchi accesori, sunt considerați adductorii ( cei 3 adductori, pectineul și dreptul intern ) când coapsa e flectată.

Exercișii globale:

Exercișiul 1 – în decubit dorsal la marginea mesei, cu coxofemurala flectată, genunchiul extins, piciorul flectat: asistentul face priză pe fața dorsală a treimii distale a coapsei și pe fața plantară; membrul inferior opus este flectat, cu piciorul pe masă, sau gamba atarnă la marginea mesei: pacientul execută flexia degetelor, extensia piciorului, apoi flexia genunchiului și extensia coxofemuralei; kinetoterapeutul opune rezistență acestor mișcări.

Exercițiul 2 – în decubit contralateral, cu gamba și coapsa suspendata în chingi ( cu sau fără un montaj de scripeți cu contragreutăți ), cu coxofemurala flectată și genunchiul extins: se execută extensii ( în tot acest timp genunchiul ramane întins ).

Exercițiul 3 – în decubit ventral, la marginea mesei, cu genunchiul extins și geutăți prinse de gleznă se extinde coxofemurala, apoi în continuare se flecteaza genunchiul.

Exercițiul 4 – realizarea “triplei extensii”: pacientul în decubit dorsal, cu flexia coxofemuralei, genunchiului și GI; asistentul se opune mișcării triplei extensii a pacientului.

Exerciții selective pentru marele fesier:

Exercițiul 1 – în decubit dorsal la marginea mesei: membrul inferior opus se sprijină cu talpa pe masă, membrul inferior afectat are coapsa flectată la 60º, genunchiul este flectat, gamba relaxată – se execută extensia coxofemuralei, asistentul opunând contrarezistență pe fața posterioară a coapsei.

Exercițiul 2 – în decubit ventral, cu genunchiul flectat la 90º: extensia copasei cu contrarezistență.

4.3. Refacerea musculaturii abductoare

Musculatura abductoare principală este monoarticulară ( fesierii mijlociu și mic ), ca mușchi poliarticulari ( tensorul fasciei lata ) care în unipodal stabilizează concomitent coxofemurala și genunchii.

Exerciții globale:

Exercițiul 1 – în decubit contralateral, cu membrul inferior opus flectat, bazinul fixat cu chinga și cu membrul afectat întins și addus se execută abducția contra rezistenței opuse de asistent ( priza pe gleznă și condilul femural ) sau de greutățile așezate pe glezne.

Exercițiul 2 – montaje de scripeți cu contragreutăți, subiectul aflându-se în poziție contralaterală sau în decubit dorsal, în care caz membrul afectat este suspendat în 2 chingi.

Exercițiul 3 – în decubit dorsal: pe placa talcată se execută abducția; sau cu membrul inferior afectat suspendat.

Exercițiul 4 – subiectul, în sezand, i se aplică o contra rezistență pe faăa laterală a piciorului și a genunchiului, după care va executa abducția.

Exercițiul 5 – în decubit contralateral: asistentul contrează fața laterală a piciorului, gambei și genunchiului, punând în tensiune fesierul mijlociu, apoi pelvitrohanterienii.

Exerciții selective pentru fesierul mijlociu:

Exercițiul 1 – în decubit contralateral, cu membrul opus flectat și membrul afectat cu genunchiul flectat: rezistența pe fața laterală a genunchiului.

Exercițiul 2 – în aceeași poziție, dar membrul afectat este întins: rezistența se aplică pe condilul extern; deși genunchiul este extins, nu va intra în acțiune și tensorul fasciei lata, căci presiunea aplicată nu implică și genunchiul.

4.4. Refacea musculaturii adductoare

Cei 3 adductori, pectineul și dreptul intern, la care se adaugă pătratul crural, reprezintă musculatura adductoare care mai are și acțiune rotatorie externă sau internă, ca și flexoare sau extensoare, în funcție de poziția coapsei.

Se consideră ca adductori și rotatori interni: dreptul intern și fibrele de jos ale marelui adductor, restul mușchilor, plus marele fesier fiind adductori și rotatori externi.

Exerciții globale:

Exercițiul 1 – în decubit dorsal, cu membrele inferioare întinse și abduse: rezistența se aplică pe fața internă a piciorului și geunchiului; mișcarea se începe cu o inversie a piciorului și apoi se execută adducție completă.

Exercițiul 2 – în decubit lateral cu membrul inferior opus flectat, membrul inferior afectat este abdus pasiv de către asistent, care execută o priză pe marginea internă a piciorului și pe fața internă a coapsei: se face adducția contra rezistenței opuse de asistent.

Exercițiul 3 – în decubit lateral, cu coapsa și genunchiul flectate la 90º a membrului inferior opus sprjinit pe un burete, greutatea atârnă pe marginea internă a sandalei de reeducare a membrului afectat, ceea ce pronează piciorul:execută întâi o supinație a piciorului și continuă cu adducția întregului membru.

Exerctițiul 4 – Subiectul în șezând, cu genunchiul flectat: adducția este precedată de rotația internă a genunchiului.

Exerciții selective pentru adductori – rotatori externi:

Exercițiul 1 – în decubit dorsal, cu membrul inferior afectat în extensie – abducție – rotație internă și genunchiul întins: execută o flexie – adducție – rotație externă contrată de asistent, care face prize pe picior și treimea inferioară a coapsei.

Exercițiul 2 – în decubit heterolateral, cu membrul inferior respectiv flectat, membrul inferior afectat ( de deasupra ) în flexie – abducție – rotație internă și genunchiul întins: execută mișcarea de extensie – adducție – rotație externă contra rezistenței opuse de asitent.

Exerciții selective pentru adductorii – rotatori interni:

Exercițiu – în decubit dorsal, cu membrul inferior afectat în flexie – abducție – rotație externă: execută mișcarea de extensie – adducție – rotație internă, asistentul făcând priza de rezistență doar asupra piciorului.

4.5. Refacerea musculaturii rotatorii interne

Rotația internă este realizată de mușchi monoarticulari rotatori interni – ca micul fesier, fasciculul anterior al fesierului mijlociu, și de mușchi poliarticulari – ca tensorul fasciei lata și dreptul intern.

Exerciții globale:

Exercițiul 1 – Subiectul în decubit dorsal, cu membrele inferioare întinse; membrul inferior afectat este în rotație externă, cu piciorul în eversie: cu o mână, asistentul face priza pe fața internă a antepiciorului, iar pacientul execută o inversie cu flexie plantară, continuând apoi cu rotația internă a coxofemuralei; cu a doua mână, asistentul poate ajuta rotația la nivelul treimii inferioare a coapsei.

Exercițiul 2 – Pacientul în ortostatism, cu sprijin pe membrul inferior opus; membrul inferior afectat face o flexie dorsală a piciorului, călcâiul rămâne în contact cu solul, executându-se în continuare o adducție a piciorului, cu rotație internă a coxofemuralei.

Exercițiul 3 – Subiectul în decubit ventral: va aduce gamba, flectatî la 90°, spre linia mediană – mișcare contrată de asistent; sau o va aduce spre în afară, și aici rotatorii externi se “luptă” ca să susțină gamba, să nu cadă sub acțiunea gravitației ( sau a unei greutăți adăugate ) – în prima situație, contracția va fi concentrică, în cea de-a doua, excentrică.

Exercițiul 4 – Subiectul în decubit dorsal la marginea mesei, cu gamba atărnând, piciorul membrului inferior afectat se așează pe coapsa sanatoasă, astfel încât coxofemurala este în flexie-abducție-rotație externă; asistentul ia priza pe fața internp a genunchiului, iar pacientul “luptă” contra încercării acestuia de a deplasa genunchiul în afară.

Exerciții selective pentru fesierul mic:

Exercițiul 1 – Pacientul în decubit heterolateral, cu membrul inferior opus flectat: membrul inferior afectat cu coxafemurala în adducție și extensie, genunchiul flectat sprijinit de masă și gamba de asemenea pe masă; bazinul stabilizat cu o chingă: ridică genunchiul și piciorul de pe masă și avansează ventral coapsa – toate aceste trei mișcări sunt componente ale activității fesierului mic; kinetoterapeutul opune rezistență.

4.6. Refacerea musculaturii rotatorii externe

În funcție de poziția coxofemuralei, rotația externă este realizată :

a)cu coapsa în rectitudine, de pelvitrohanterieni, fesierul mare și adductori ( fără fibrele inferioare ale marelui adductor și drept intern), iar accesoriu, de psoasiliac și croitor;

b) cu coapsa flectată la peste 70°, de către psoasiliac și croitor.

Exerciții globale:

Exercițiul 1 – Subiectul în decubit dorsal, cu membrele inferioare întinse: piciorul membrului inferior executî o flexie dorsalî cu pronație și cu abducție; de aici se continuă cu o mișcare de rotație externă, contratată de asistent prin prize la nivelul piciorului.

Exercițiul 2 – Pacientul în semișezând pe o masă – doar pe fesa membrului inferior sănătos – membrul inferior afectat atărnând la marginea mesei: execută aceeași mișcare a piciorului , cu sau fără rezistență , ca în exercițiul anterior.

Exercițiul 3 – Subiectul în decubit homolateral, cu coxofemurala și genunchiul moderat flectate, membrul inferior opus sprijinindu-se cu piciorul pe o pernă: ridică piciorul și gamba homolaterală de pe planul mesei , contra poziției mâinii asistentului ( care face o priză pe condilul femural intern, pentru a-l stabiliza la masă , si o altă rezistență , pe gleznă ).

Exercițiul 4 – Subiectul în decubit dorsal la marginea mesei , cu gamba atărnând în jos și cu membrul inferior opus flectat în sprijin cu piciorul pe masă: execută o supinație – adducție a piciorului , gamba fiind dusă spre linia mediană, în timp ce asistentul opune rezistență cu o mân ă pe fața internă a piciorului , iar cu cealaltă fixează genunchiul la marginea mesei.

Exercițiul 5 – Subiectul în decubit ventral va duce gamba, flectată la 90°, spre linia mediană – mișcare contrată de asistent; sau o va duce spre în afară, și aici rotatorii externi se “luptă” ca să susțină gamba, sa nu cadă sub acțiunea gravitației, sau a unei greutăți adăugate – în prima situație , contracția va fi concentrică, iar în cea de-a doua excentrică.

Exerciții selective pentru pelvitrohanterieni:

Exercițiul 1 – Subiectul în decubit homolateral, cu membrul inferior opus flectat și sprijinit pe o pernă; membrul inferior afectat este cu coxofemurala întinsă și cu genunchiul flectat, gamba susținându-se în afara mesei; de picior se atarnă o greutate – musculatura rotatorie externă se va opune la căderea gambei.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioana Mircea – „Kinetotetapie generală și biomecanică”, Ed. Universității din Oradea;

2. Monica Farago – „Metode și tehnici de evaluare în kinetoterapie”, Ed. Universității din Oradea, 2009;

3. Tudor Sbenghe – „Kinesologie – știința mișcării”, Ed. Medicală, București, 2008;

4. Tudor Sbenghe – “ Recuperare medicală la domiciliul bolnavului ”, Ed. Medicală, 1996;

5. www.scribd.com