Formele Testamentului – Asprecte Teoretice Si Practice

Lista abrevierilor

Alin. – aliniat.

Art. – articol.

Cap. – capitol.

Constituție – Constituția Republicii Moldova.

Convenția CSI – Convenția privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familiale și penale din 22 ianuarie 1993.

Cod civil RM – Cod civil al Republicii Moldova.

Cod de procedură civilă RM – Codul de procedură civilă al Republicii Moldova.

Codul civil nou al României – adoptat prin Legea României nr.287 din 17 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr.511 din 24 iulie 2009, care nu a intrat în vigoare prin Lege specială.

ed. – editura.

ex. – exemplu.

lit. – litera.

M.O. – Monitor Oficial al Republicii Moldova.

nr. – numărul.

pct. – punctul.

p. – pagina.

R.N.D.- Revista Națională de Drept.

Vol. – volumul.

CUPRINS:

Declarație pe proprie răspundere

ÎNTRODUCERE

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA TESTAMENTULUI

Noțiunea și reglementarea legală a testamentului

Caracterele juridice ale testamentului

Condițiile de valabilitate ale testamentului

CAPITOLUL II. CONDIȚIILE GENERALE DE FORMĂ ALE VALABILITĂȚII

TESTAMENTULUI

2.1. Testamentul olograf

2.2. Testamentul mistic

2.3. Testamentul autentic

2.4 Testamentele asimilate cu cele autentificate notarial

CAPITOLUL III. PRINCIPALELE DISPOZIȚII TESTAMENTARE

3.1. Noțiunea și caracterele juridice ale legatului

3.2. Dezmoștenirea și nedemnitatea succesorală

3.3. Executarea testamentului

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

„Testamentum est voluntativ nostrae justa sententia de ec quad quis post mortem fieri velit”.

Testamentul este expresia legitimă a voinței în legătură cu lucrurile care cineva ar dori să se înfăptuiască după moartea sa.

/ Modestinus /

Dreptul civil cuprinde în normele sale întreaga viață omenească. El începe prin a se pleca asupra leagănului copilului, pătrunzând chiar și în tainele concepțiunii, se ocupă de logodnă, organizează căsătoria, pentru a termina cu moartea și urmările acesteia asupra patrimoniului.

Încetarea din viață a unei persoane deschide importante probleme a situației juridice pe care o va avea patrimoniul decedatului. Soarta patrimoniului este tratată cu deosebită grijă de legiuitor, care prevede că averea unei persoane decedate se transmite, conform anumitor reguli, altor persoane. Așa se explică și faptul, că în toate sistemele de drept, succesiunea (legală sau testamentară) constituie unul din modurile de dobândire a proprietății.

Deși succesiunea testamentară este considerată o instituție statică a dreptului civil ce de-a lungul timpului nu a suportat esențiale schimbări, este evident că după adoptarea și punerea în aplicare a actualului Cod civil al Republicii Moldova această instituție de drept a fost supusă unor mutații majore care până în prezent n-au fost abordate într-un mod detaliat în doctrina națională. Deoarece, după cum se susține în doctrină [2.9, p.1115], termenul „succesiune” are un înțeles mai larg decât termenul „moștenire” sau „ereditate”, întrucât prin succesiune se înțelege orice transmitere de drepturi de la o persoană la alta, fie pentru acte între vii, fie pentru cauză de moarte”, este evident că în cadrul prezentei lucrări au fost supuse cercetării aspectele teoretice și practice ce se referă la actele pentru cauză de moarte. Prin urmare, această insuficiență analitică din literatura de specialitate autohtonă reprezintă argumentul forte ce punctează actualitatea prezentei investigații.

Succesiunea testamentară este transmiterea patrimoniului unei persoane decedate în baza actului juridic, care se numește testament.

Testamentele au cele mai specifice caractere de care trebuie să se țină cont la crearea actelor juridice personale, cu titlu gratuit care se încheie pentru cauză de moarte.

Testamentele constituie o categorie specială de acte a căror reglementare creează în plan juridic efecte diverse, existând o corelație strânsă prin regimul juridic aplicabil cu diferite instituții ale dreptului privat.

Deoarece dreptul de moștenire este garantat de Constituția Republicii Moldova [1.1, art.46 alin.(6)], iar testamentul constituie actul juridic care vine să pună în valoare această libertate a testatorului, prin prezentul studiu am încercat să facem o analiză a corelației dintre normele constituționale și prevederile Codului civil, pentru a stabili gradul de realizare a acestei garanții constituționale trecute prin prisma diferitelor prevederi legale care în practică pot afecta realizarea dreptului de moștenire.

Actualitatea temei investigate și gradul de studiere a acesteia. Actualitatea succesiunii este determinată de procesul transformărilor pozitive din toate domeniile vieții sociale și economice ale țării, de insuficienta reglementare a raporturilor sociale care au existat în curs de decenii fără a dobândi relevanță juridică, de amploarea noilor raporturi de proprietate privată și de alți factori specifici relațiilor sociale de ordin patrimonial.

Actualitatea tematicii supuse cercetării este argumentată și de aspectul novațional al unor subiecte elucidate în contextul lucrării, care vin să contribuie la dezvoltarea doctrinei naționale în materia succesiunii testamentare, luându-se în considerare diversitatea reformelor social-economice ce au derulat pe parcursul ultimului deceniu în Republica Moldova, care, prin esența lor, și-au extins într-un mod indirect efectele și asupra relațiilor succesorale, în general, și a celor testamentare, în special.

Actualitatea tematicii se mai poate desprinde și din varietatea dificultăților ce afectează valabilitatea testamentelor, condiționate de lipsa unor reglementări în materia testamentelor, care ar scoate în evidență acele particularități proprii condițiilor de fond și de formă ale testamentelor care ar permite în practică înlăturarea controverselor jurisprudențiale ce țin de aplicarea corectă și uniformă a legislației în domeniul succesiunii testamentare.

Scopul și obiectivul tezei. Scopul tezei este cercetarea, fundamentarea științifică și elaborarea recomandărilor asupra problemei condițiilor de valabilitate ale testamentelor, evidențiind testamentul în perioada noilor relații a economiei de piață prin prisma evoluției istorice, practicii succesorale a dreptului continental, a principiilor echității sociale și asigurării materiale ale succesorilor, analizei legislației actuale și elaborarea unor propuneri concrete în scopul desăvârșirii dreptului succesoral și respectării drepturilor persoanelor fizice și juridice.

Sarcinile investigației sunt: dezvăluirea dialectică a dezvoltării și contradicțiilor legislației și normelor dreptului succesoral, relevarea esenței instituției de drept succesoral și a problemelor privind testamentele în etapa actuală, determinarea sarcinilor de dezvoltare în viitor, evidențierea rolului dreptului succesoral în asigurarea realizării dreptului de proprietate privată persoanelor și asigurarea a materială a moștenitorilor, examinarea testamentului ca liberalitate și modalitate de realizare a dreptului de proprietate privată, analiza legatului ca formă de realizare a dreptului de a testa.

Metodologia cercetării. Această cercetare a fost efectuată prin prisma istorică a evoluției succesiunii în Republica Moldova în condițiile noilor reforme privind proprietatea privată.

Este o lucrare în acest domeniu, care abordează problema testamentului, în condițiile relațiilor de piață.

Codul Civil prevede, că succesiunea se deschide prin moarte, că succesorii descendenți și ascendenți au drept de posesiunea succesiunii din “momentul” morții defunctului de cuius), același eveniment juridic decesul defunctului poate avea interpretări diferite care favorizează lezarea drepturilor succesorale ale moștenitorilor, cum ar fi de exemplu în cazul decesului persoanelor în decursul unei zile calendaristice, însă la ore diferite. Deci considerăm, că este necesară stabilirea normei, care ar prevede, că relațiile succesorale apar la survenirea evenimentului juridic decesul lui de cuius și anume la “momentul morții” care să fie confirmat prin ora, minutul, secunda decesului.

Cu dreptul de a-și testa averea în Republica Moldova sunt instituite persoanele, care au atins vârsta majora, adică de 18 ani. Însă noi, considerăm, că acum în perioada actuală, când a fost legiferat dreptul de proprietate privată, când se desfășoară pe larg economia de piață, când odată cu petrecerea reformei școlare, comparativ cu anii precedenți în câmpul muncii se încadrează un număr tot mai mare de copii minori din punctul de vedere a dreptului civil, este evidentă și necesitatea acordării lor a dreptului de ași testa averea agonisită pe mijloace dobândite prin muncă, donații, câștiguri, ca participanți și fondatori a diferitor fundații și altor categorii de persoane juridice datorită cărui fapt ei ar obține dreptul de exercitare în deplină măsură a drepturilor de proprietar prevăzute în Legea privind drepturile copilului.

Baza teoretică, normativă și metodologică a investigațiilor a constituit-o: Constituția Republicii Moldova, Codul civil al Republicii Moldova, Codul civil român din 2009, Legea cu privire la notariat, etc.

Obiectul cercetării constă în studierea evoluției legislației și dreptului succesoral al Republicii Moldova, a problemelor actualului drept succesoral în perioada noilor relații a economiei de piață.

Conținutul lucrării. Teza de licență este structurată pe introducere, trei capitole divizate în paragrafe, concluzii și recomandări și bibliografie. Ea are la bază analiza teoretică a noțiunilor și prevederilor legale ale practicii judiciare referitoare la testament.

În Introducere sunt abordate unele aspecte generale ale tematicii ce vin să justifice actuali-tatea subiectelor investigate, este concretizat gradul de cercetare a acestora, fiind specificate: baza empirică, scopul și obiectivele pretinse de autor, valoarea teoretică și utilitatea practică a lucrării pentru doctrina și jurisprudența națională, pentru practica notarială. Sunt făcute și unele precizări ce țin de aprobarea rezultatelor acestei investigații.

Primul capitol intitulat „Considerații generale asupra testamentului”, este structurat în trei subcapitole. Primul subcapitol se referă la noțiunea și reglementarea legală a testamentului, cel de-al doilea cuprinde caracterele juridice ale testamentului reglementate de legislația Republicii Moldova și se analizează fiecare character juridic în parte, iar în subcapitolul trei este analizată condițiile de valabilitate ale testamentului.

În Capitolul II: „Considerații generale de formă ale valabilității testamentului”, fiind partea analitică a lucrării este cel mai vast și este compus din patru subcapitole. În primul subcapitol sunt analizate testamentele olografe, în subcapitolul doi este analizat testamentul mistic, în subcapitolul trei testamentul autentic. Un subcapitol aparte s-a sistematizat pentru testamentele asimilate cu cele autentificate notarial, deoarece comport foarte multe incoveniente și vacune în legislația în vigoare.

Capitolul III, intitulat „Principalele dispoziții testamentare”, cuprinde trei subcapitole. Primul subcapitol cuprinde noțiuni privind legatul, cel de-al doilea subcapitol cuprinde conținutul și modul de dezmoștenire, iar cel deal treilea subcapitol cuprinde modurile de executare a testamentului, inclusiv atribuțiile executorului testamentar și încetarea executării testamentare.

Concluziile generale și recomandările conțin o sinteză a celor mai importante probleme ale succesiunii testamentare care, potrivit cadrului național, ar putea genera unele dificultăți în practica notarială și în cea judiciară. Sinteza este însoțită de unele propuneri de lege ferenda, menite să îmbunătățească legislația națională și să completeze doctrina autohtonă cu unele subiecte noi.

Teza se încheie cu lista lucrărilor științifice, de specialitate, care au fost consultate.

Lucrearea este relatată pe 66 foi, surse bibliografice în număr de 32.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA TESTAMENTULUI

1.1. Noțiunea și reglementarea legală a testamentului

Pentru a putea depista unele probleme teoretice și practice pe care le generează succesiu-nea testamentară în practica notarială și în jurisprudența națională, este necesar a se porni de la analiza noțiunilor legale conturate în legislația națională și în cea străină în scopul individuali-zării elementelor definitorii ale testamentului, precum și determinării limitelor de extindere a efectelor juridice ale acestui act civil în raport cu alte acte juridice similare după conținut [2.2, p.40].

Atât în literatura națională de specialitate, cât și în doctrina străină nu există suficiente studii în care ar fi abordate elementele definitorii ale testamentului extrase din conținutul noțiunilor legale, la fel nu sunt supuse unei analize detaliate limitele și modul de realizare a acestei libertăți constituționale, fapt ce ridică în practică numeroase discuții axate pe aplicarea corectă a legislației în materie de succesiune testamentară.

Codul civil al Republicii Moldova [1.2, art.1432, alin.(3)] dispune că: „moștenirea are loc conform testamentului (succesiune testamentară) și în temeiul legii (succesiune legală)”.

Nu a fost, însă, înțeles că prin instituirea devoluțiunii succesorale testamentare este înlăturată devoluțiunea succesorală legală și viceversa. De asemenea, nu a fost înțeles nici faptul că cele două moduri de devoluțiune nu ar putea coexista.

Art. 1453 din Codul civil al Republicii Moldova confirmă coexistența asupra aceluiași patrimoniu succesoral, a devoluției legale și testamentare, precizând că: „În cazul în care cotele-părți determinate în testament nu includ întregul patrimoniu succesoral, pentru partea netestată se aplică prevederile succesiunii legale ”.

Vom vede însă că, în dreptul nostru, libertatea testamentului nu este absolută, Codul civil prevăzând anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituția rezervei succesorale, prevăzută în favoarea moștenitorilor rezervatari. Astfel. legea a organizat rezerva, care nu este altceva decât o îngrădire adusă de către legiuitor, în interesul familiei, la libertatea de a testa. Pe cât este de necesar de a asigura dreptul de a testa, pe atât este de necesar de a împiedica pe testator să abuzeze de acest drept, dispunând de întreaga sa avere în favoarea străinilor și în paguba familiei apropiate [2.13, p.504]. Din cele expuse rezultă că, porțiunea legitimă rezervată, recunoscută anumitor moștenitori a redus aria de aplicare a transmisiunii testamentare.

Devoluțiunea testamentară, ca formă de transmisiune patrimonială pentru cauză de moarte, nu a fost primită cu favoare, reproșându-i-se că este o modalitate de menținere a proprietății private. La rândul său, Codul civil Român, prin numeroasele reglementări de detaliu și îngrădiri aduse modalităților de exprimare a voinței testatorului, i-a rezervat un rol secundar în transmisiunea succesorală.

Dat fiind faptul, că oricare persoană este interesată să-și hotărască soarta patrimoniului său, legislatorul dă prioritate moștenirii testamentare, recunoscînd dreptul oricărei persoane de a dispune liber pentru cauză de moarte, prin manifestare de ultimă voință, cui să transmită bunurile sale sau o parte din ele. Prin urmare, moștenirea legală are o funcție doar de întregire, normele ei fiind aplicabile în cazul în care persoana nu a dispus pentru cauză de moarte, prin testament, cu privire la bunurile sale sau o parte din ele au rămas netestate [2.9, p.1128].

Legea permite persoanelor fizice ca printr-un act juridic numit testament să dispună pentru cauză de moarte.

Dreptul persoanelor de a dispune prin testament nu este nelimitat, astfel că legea stabilește anumite limite în care persoana care face testamentul poate să dispună de averea sa pentru cauză de moarte. În interiorul acestor limite există însă libertate testamentară.

Potrivit art.1449 din Codul civil al Republicii Moldova: „Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil și personal, prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viață, de toate bunurile sale sau de o parte din ele”.

„Testamentum est voluntatis nostroe justa sententia de eo, quod quis post mortem suam fieri velit”. Testamentul este expresia legitimă a voinței noastre în privința celor ce voim să se observe după moartea noastră.

Potrivit Codului civil al Republicii Moldova [2.1, art1449], „testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viață, de toate bunurile sale sau de o parte din ele”.

Analizând conținutul acestei definiții legale, lesne observăm că, spre deosebire de vechiul Cod civil, care a redus succesiunea testamentară la o simplă posibilitate a cetățeanului de a lăsa prin testament bunurile sale, prin noua reglementare legiuitorul a reușit să scoată în relief majoritatea elementelor definitorii ale testamentului, printre care unele îmbracă haina unor elemente structurale ale acestui privilegiu, iar altele, prin esența lor juridică, reflectă cele mai importante caractere juridice ale testamentului fără de care testamentul nu și-ar putea menține valabilitatea, precum și n-ar putea fi delimitat de alte categorii de acte juridice.

Referindu-ne la elementele structurale ale testamentului, considerăm că actul juridic în care este inserată voința testatorului reprezintă cel mai important element al acestuia, deoarece în lipsa unui act juridic întocmit în formă scrisă cu respectarea exigențelor prescrise de legislația civilă nu poate fi vorba despre existența unui testament.

Un alt element constitutiv al noțiunii de testament îl reprezintă obiectul acestuia, care, prin esența sa juridică, justifică scopul realizării acestei libertăți fundamentale și pune în valoare cele-lalte elemente structurale ale testamentului, constituind totodată și o condiție de valabilitate a acestuia [2.2, p.42].

În consecință, rezumând asupra dificultăților depistate la analiza elementelor definitorii ale testamentului, putem conchide că definiția respectivă a fost elaborată în baza vechii legislații și la moment aceasta nu mai corespunde exigențelor zilei, deoarece în lipsa celor mai importante elemente definitorii nu putem susține că suntem în prezența unui testament ce ar corespunde cerințelor legale.

Referindu-ne la doctrina română, putem menționa că cizelarea seculară a definiției legale a permis autorilor să dea o apreciere analitică lacunelor de care suferă definiția noțiunii de testament conturată în vechiul Cod civil român.

1.2. Caracterele juridice ale testamentului

Din definiția reprodusă mai sus, rezultă că testamentul are următoarele caractere juridice:

a) Testamentul este un act juridic, care trebuie să îndeplinească condițiile de fond (consimțământul neviciat, capacitatea, cauza și obiectul) ale oricărui act juridic cerute de lege, ca și condițiile de formă, privind valabilitatea voinței exprimate

Considerînd că prin actul juridic civil se înțelege manifestarea de voință intervenită înscopul de a produce efecte juridice concretizate în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic concret, urmează să apreciem dacă testamentul este sau nu act juridic civil și, dacă da, în ce raport sub aspectul sferei se află aceste două entități juridice.

Pentru aceasta se impune a se da răspuns următoarelor întrebări:

– testamentul este sau nu fructul (opera) unei manifectări de voință? Evident că este și regulile generale privind manifestarea voinței pentru a fi juridicește considerată valabilă au aplicație deplină în materie, doar luîn în considerație faptul că este vorba de o voință unilateral;

– testamentul intervine, prin însăți manifestarea voinței testatorului, în scopul de a produce sau nu efecte juridice civile? Evident că scopul manifestării voinșei testatorului vizează producerea de efecte juridice civile pentru perioada cînd nu va mai fi, principalul efect fiind transmiterea patrimoniului către legatar de îndată ce evenimentul morții testatorului se produce [2.11, p.196-197].

b) Testamentul este un act juridic solemn, pentru ca voința testatorului să producă efecte juridice, se cere, pe lângă manifestarea de voință, respectarea unor condiții de formă, anume de lege, forma fiind considerată o condiție de valabilitate, sub sancțiunea nulității absolute. Testatorul nu poate deci exprima voința sa în mod liber. Posibilitatea de alegere a testatorului este limitată de formele reglementate strict de lege;

Caracterul solemn reprezintă unicul caracter care, prin exigențele sale, vine să legitimeze ultima voință a testatorului în privința dispunerii de bunurile sale pentru cauză de moarte cu condiția respectării formalităților prescrise de legislație.

În baza acestor elemente definitorii, putem menționa că existența caracterului solemn al testamentului este supus diferitelor formalități legale în scopul conservării ultimei voințe a testa-torului, formalități care, în consecință, au ca scop să mențină valabilitatea testamentului. Dincolo de acest aspect, se mai poate preciza că formalitățile la care este supus acest act juridic alcătuiesc substanța testamentului și, de regulă, ele vin să legitimeze valabilitatea acestuia în formele admise de legislația civilă.

În practică se întâlnesc cazuri când caracterul solemn al testamentului este redus la autenti-ficarea notarială. Spre exemplu, la soluționarea litigiului intentat prin cererea de chemare în judecată înaintată de către Deremenji Elena către Mocanu Gheorghe privind recunoașterea nulității testamentului, printre împrejurările de fapt reclamantul a menționat că testamentul întocmit de către Mocanu Maria la 13 noiembrie 2002 nu corespunde condițiilor de formă, deoarece acesta nu a fost întocmit de către Mocanu Maria la biroul notarial, ci la Primăria comunei Albota de Jos. Atât Judecătoria Taraclia, cât și instanțele ierarhic superioare, au res-pins aceste argumente ale reclamantei, considerându-le neîntemeiate, pe motiv că dispoziția de la lit.b) art.38/1 al Legii Republicii Moldova cu privire la notariat, nr.1153 din 11 noiembrie 1997, prevedea în mod expres că printre actele notariale atribuite secretarului consiliului local se înscrie și dreptul de a autentifica testamente, ceea ce a și servit drept temei de respingere a acțiunii [2.2, p.64-65].

Considerăm că caracterul solemn al testamentului nu poate fi redus la forma autentică, deoarece, potrivit legislației civile, el se realizează în funcție de formele prescrise de Codul civil, adică: testament olograf, autentic și mistic, ceea ce ar însemna că și solemnitatea testamentului îmbracă în mod corespunzător diferite forme.

c) Testamentul este un act juridic esențialmente revocabil. Testatorul cât timp se află în viață, poate reveni asupra manifestării sale de voință, revocând sau modificând dispozițiile unui testament anterior. Revocabilitatea este de esența testamentului, în sensul că testatorul nu poate renunța la acest drept, orice clauză de renunțare la dreptul de revocare fiind nulă. Acest drept al testatorului este discreționar și nesusceptabil de abuz, întrucât îi dă libertatea absolută de a reveni oricând dorește asupra testamentului [2.10, p.5]. Testamentul nu devine irevocabil decât o dată cu moartea testatorului;

Acest caracter al testamentului este reprodus de majoritatea legislațiilor civile și agreat în unison în literatura de specialitate [2.12, p.209; 2.14, p.140] cu titlu de etalon în realizarea libertății testamentare ce derivă dintr-o garanție constituțională a dreptului de moștenire.

Deoarece actele juridice se încheie cu scopul de a produce careva efecte juridice, caracterul revocabil al testamentului prin finalitățile sale juridice constituie o excepție de la această regulă, datorită faptului că legiuitorul l-a reflectat ca un element constitutiv al definiției legale care nu este prezent în conținutul altor acte juridice.

Dincolo de aspectul teoretic, caracterul revocabilității testamentului dispune și de un aspect practic, deoarece prin conturarea limitelor de extindere a acestei particularități ni s-ar permite să determinăm cauza și condițiile de realizare a ultimei voințe a testatorului de a dispune de averea sa pentru cauză de moarte. Întrucât legislația civilă nu conține careva prevederi legale asupra elemen-telor definitorii ale caracterului revocabil, vom încerca să precizăm conceptul juridic al acestuia prin prisma opiniilor doctrinare întâlnite în literatura de specialitate autohtonă și în cea străină.

Prin esența sa juridică, revocarea are un conținut destul de ambiguu, deoarece aceasta este folosită frecvent cu diferite sensuri. Într-o accepțiune, revocarea desemnează răzgândirea sau retragerea consimțământului inițial al testatorului. Într-o altă accepțiune, revocarea constituie autodeterminarea testatorului de a stabili regimul juridic de transmitere a bunurilor sale pentru cauză de moarte.

Prin urmare, putem menționa că revocabilitatea constituie o particularitate distinctă a testamentului, în baza căreia acesta se individualizează față de celelalte acte juridice civile, care, după conținut și efectele juridice pe care le generează, sunt similare; spre exemplu, în legislația civilă a statelor care conține prevederi referitoare la contractul de succesiune nu s-au inclus prevederi prin care s-ar putea revoca contractele respective [2.2, p.78].

Reieșind din conținutul acestei prevederi legale, considerăm că modurile expuse de legiuitor nu cuprind toate situațiile ce pot apărea în practică, deoarece nimeni nu-i interzice testatorului ca după întocmirea testamentului să înstrăineze bunul care a constituit obiectul testamentului sau să-l înstrăineze cu condiția întreținerii pe viață.

În scopul eliminării acestei lacune legale, considerăm că art.1465 din Codul civil urmează a fi completat cu lit.d), prin care s-ar putea acoperi situațiile ce pot fi întâlnite în practica notarială, când testatorul, ulterior momentului întocmirii testamentului, încheie alte acte juridice prin care înstrăinează bunul testat. În sensul acestei propuneri de lege ferenda, dispoziția supli-mentară va avea următorul conținut: d) sau prin alte acte juridice autentificate notarial, din conținutul cărora poate fi desprinsă voința neîndoielnică a testatorului privind revocarea totală sau parțială a testamentului sau modificarea acestuia [2.2, p.81].

d) Testamentul este un act juridic unilateral, adică el este expresia unei singure voințe, aceea a testatorului și această voință, exprimată sub forma unui testament, are drept efect să confere singură legatarilor, la moartea testatorului, un drept asupra bunurilor pe care le-a legat testatorul, în afară de acceptarea legatelor. Testamentul, ca act juridic, este unilateral: voința testatorului este producătoare de efecte juridice, indiferent de atitudinea succesorului (legatarului) și înainte de acceptarea de către el a legatului. Legatul de dobândește din momentul deschiderii moștenirii prin actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu renunță la legat. Prin urmare, acceptarea legatului nu trebuie confundată cu acceptarea necesară în vederea încheierii unui contract. Cele două acte: testamentul și acceptarea legatului, sînt acte unilaterale distincte, cu efecte proprii fiecăruia și nu se unesc în sensul formării unui act juridic bilateral [2.10, p.156];

Este adevărat că un legat nu are efect real cât timp voința legatarului nu intervine pentru a accepta legatul, totuși dreptul asupra legatului se naște în persoana legatarului, la moartea testatorului, în afară de orice manifestare de voință a legatarului și numai pe baza testamentului. Prin urmare, testamentul există și are efecte juridice în afară de orice acceptare a legatarului;

Actul juridic unilateral poate fi înțeles, în sens larg, ca orice manifestare unilaterală de voință, indiferent de natura efectelor pe care le produce (translative, extinctive, declarative, con-stitutive sau creatoare de obligații), însă, în sens restrâns, noțiunea „act unilateral” desemnează numai actele unilaterale tradiționale, care nu sunt izvor de obligații și cărora legea le recunoaște anumite efecte juridice. Prin urmare, aceste două accepțiuni ale actului juridic unilateral servesc drept criteriu de delimitare a actului juridic unilateral de angajamentul unilateral.

Referindu-ne la testament ca o varietate distinctă a actului juridic unilateral, putem preciza că această particularitate poate fi utilizată în sensul restrâns al noțiunii de act unilateral, pentru a evidenția faptul că el nu constituie un izvor de obligații. [2.2, p.74].

Ajustând cazul de nerespectare a caracterului unilateral la realitățile legislației noastre, considerăm că lipsa unei dispoziții prin care s-ar sancționa nerespectarea caracterului unilateral constituie o inadvertență legală, ceea ce creează unele dificultăți în practica notarială. În acest context, putem aduce ca exemplu situația ce poate fi întâlnită în practica notarială, când de către o persoană se pretinde deschiderea succesiunii în baza unui testament mistic care a fost întocmit și semnat de ambii soți. În acest caz, cum va putea proceda notarul dacă în legislația națională nu există careva reglementări ce ar servi drept temei pentru declararea nulității testamentelor pe motivul ignorării caracterului unilateral?

Deoarece printre temeiurile de nulitate a testamentului indicate în dispoziția art.1469 din Codul civil al Republicii Moldova nu există un temei distinct de nulitate pentru cazul când prin intermediul aceluiași testament dispun două sau mai multe persoane, propunem, cu titlu de lege ferenda, ca în art.1469 din Codul civil al Republicii Moldova să fie introdus un alineat supli-mentar, cu numărul (6), care să aibă următorul conținut: „Este nul testamentul prin care două sau mai multe persoane au dispus una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terț”.

Rezumând cele expuse cu privire la finalitățile juridice ale caracterului unilateral al testa-mentului, considerăm ca acesta vine să asigure realizarea caracterului personal al testamentului, în scopul de a nu condiționa voința testatorului în privința determinării moștenitorilor testamen-tari, având ca scop final nevicierea consimțământului [2.2, p.77].

e) Testamentul este un act juridic personal, unul din puținele acte pentru care legea nu permite reprezentarea. Prin urmare, testamentul trebuie să fie făcut de autorul său în persoană și nu poate fi făcut nici o dată prin mandatar. De aici rezultă că, testamentul este o tranzacție personală. Nimeni nu este în drept să întocmească un testament pentru o altă persoană. Chiar cele mai apropiate persoane nu prezintă în acest caz o excepție, mai mult ca atât, chiar la indicația unei persoane, nimeni nu este în drept să întocmească pentru ea un testament. În măsura în care o persoană are capacitatea de a testa, o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această capacitate nu o poate face prin reprezentare sau cu încuviințarea altor persoane. Chiar dacă testatorul primește consultații de specialitate de la o altă persoană (de exemplu: avocat) în vederea redactării testamentului, el trebuie să exprime voința sa personală;

Spre deosebire de celelalte caractere juridice ale testamentului, care, de regulă, derivă din elementele definitorii ale definiției legale, caracterul personal al testamentului dispune de o reglementare proprie ce reflectă într-un mod detaliat limitele de realizare și interdicțiile impuse de stat testatorului.

Astfel, putem preciza că caracterul personal al testamentului, în sensul atribuit de legislația civilă, poate fi analizat sub două aspecte: primul aspect al caracterului personal constituie un element definitoriu al definiției legale a testamentului formulate expres în alin.(1) art.1449 din Codul civil; al doilea aspect al acestui caracter îmbracă haina unei interdicții legale reflectate în alin.(3) art.1449 din Codul civil, care consemnează că „nu se permite întocmirea testamentului prin reprezentant”.

Exigențele caracterului personal al testamentului, desprinse din contextul alin.(3) art.1449 din Codul civil al Republicii Moldova, nu pot fi reduse numai la formalitățile ce țin de întocmirea și semnarea testamentului, deoarece, prin esența lor, acestea reprezintă niște operațiuni tehnice de realizare a caracterului personal. Însă, în baza exigențelor pe care le invocă, se prezumă faptul că legiuitorul a pretins să protejeze voința reală și neviciată a testatorului în privința dispunerii de bunurile sale pentru cauză de moarte.

În practică, caracterul personal al testamentului poate fi confirmat pe baza formalităților ce le impune legislația civilă pentru fiecare formă de testament care, potrivit exigențelor legale ale acestora, dispun de particularități proprii de legitimare a voinței testatorului în privința dispunerii de bunurile sale pentru cauză de moarte. Spre exemplu, în cazul testamentului olograf, la lit.a) art.1458 din Codul civil se prevede că acesta trebuie să fie scris în întregime personal, datat și semnat de testator, ceea ce ar însemna că testatorul nu poate întocmi testamentul la calculator pe motiv că ar apărea îndoieli în privința expunerii neviciate a consimțământului. Formalitățile pe care le impune caracterul personal al testamentului depind, în cazuri excepționale, și de aptitu-dinile fizice și intelectuale ale testatorului, care, conform legislației, sunt însoțite de unele forma-lități suplimentare și se reduc numai la forma testamentului autentic, deoarece celelalte forme nu permit testatorului să-și legitimeze voința [2.2, p.69-70].

f) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa). Testamentul este actul, de esența căruia este faptul că își produce efecte, numai după moartea autorului. Efectele testamentului nu se produc deci în timpul vieții testatorului, ci numai după încetarea sa din viață. Cât timp trăiește testatorul, el păstrează toate drepturile asupra bunurilor pe care le-a dispus prin testament, iar legatarul nu dobândește asupra bunurilor ce i-au fost legate nici un drept, înainte de moartea testatorului. Testamentul nu produce decât efecte viitoare;

g) Testamentul este un act juridic prin care testatorul dispune de bunurile sale. Testatorul dispune prin testament numai de bunurile sale personale.

Alin. (2) al art.1449 Cod Civil, stabilește că testator poate fi doar persoana cu capacitate de exercițiu, iar Legea cu privire la notariat [1.4, art.52] concretizează că persoana trebuie să posede capacitate de exercițiu deplină. Potrivit Art.20 (1), persoana fizică dispune de capacitate de exercițiu deplină la împlinirea vîrstei de 18 ani sau prin dobîndirea acestei capacități de către minorul care a atins vîsta de 16 ani în modul și temeiurile prevăzute de lege.

Nu pot dispune prin testament minorii, persoanele declarate incapabile [1.2, art.24], precum și persoanele limitate în capacitate de exercițiu [1.2, art.25].

Persoana trebuie să aibă capacitate de a testa cînd își manifestă voința, adică la momentul întocmirii testamentului.

Pentru validitatea testamentului este necesar ca persoana să aibă nu numai capacitate deplină de exercițiu dar să aibă și descernămînt, adică să poată să conștientizeze acțiunile sale și să le dirijeze, fiind în stare să aprecieze efectele juridice ale manifestării sale de voință.

Persoana care nu poate aprecia efectele juridice ale manifestării de voința din cauza dereglărilor psihice, alienației sau debilității mintale, stării vremelnice de inconștiință, hipnozei, beției alcoolice, folosirii de stupifiante, etc., nu poate dispune prin testament.

Testamentul încheat cu încălcarea prevederilor privind capacitatea de exercițiu sau lipsei de descernămînt este nul [2.9, p.1130].

Potrivit legislației în vigoare, cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de dispoziții cu titlu gratuit privitoare la bunurile pe care testatorul le va lăsa la moartea sa, adică legatele.

Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o fracțiune din acesta sau bunuri individualizate.

Testamentul poate cuprinde și alte dispoziții de ultimă voință:

– sarcini impuse legatarului, respectiv obligații prevăzute în sarcina legatarului ce micșorează libertățile testamentare;

– dezmoșteniri (exheredări), adică înlăturarea de la moștenire. Legea limitează posibilitatea exheredării, în sensul că moștenitorii rezervatari nu pot fi înlăturați cu desăvârșire de la moștenire;

– revocarea totală sau parțială a dispozițiilor unui testament anterior;

– recunoașterea unui copil din afara căsătoriei;

– desemnarea unui executor testamentar, adică a unei persoane care să vegheze la executarea dispozițiilor testamentare;

– alte dispoziții de ultimă voință, cum ar fi cele referitoare la funeralii și îngropare, recunoașterea unei datorii ș.a. dispozițiile legale în materie nefiind limitate.

Lista dispozițiilor de ultimă voință a testatorului nu se încheie, deoarece mai pot fi incluse și alte dispoziții și prevederi, precum retractarea revocării dispozițiilor unui testament anterior sau o împărțeală de ascendent.

Din definiția dată testamentului de Codul civil al Republicii Moldova, de literatura de specialitate [2.3, p.233, 2.10, p.121] și practica internațională se impune a preciza faptul, că definiția testamentului este o definiție a legatului, ca cel mai important element din cuprinsul testamentului.

Având în vedere cuprinsul foarte variat al testamentului, care poate cuprinde nu numai legate, dar și dispoziții de altă natură, care nu vizează transmiterea patrimoniului, ajungem la concluzia potrivit căreia dacă un testament conține în același timp legate și dispoziții de natură diferită, ne aflăm „în fața a două (sau mai multe) acte juridice deosebite, întrunite sub forma unui singur act material: pe de o parte un testament propriu-zis, pe de alta un act un act de altă natură care n-ate decît forma unui testament” [2.13, p.508], iar aceste acte pot fi independente între ele. Mai mult decât atât, pornind de la constatarea că testamentul poate cuprinde nu numai legate, dar și late dispoziții sau numai alte dispoziții, ajungem la concluzia, potrivit căreia testamentul nu este decât un tipar juridic, o formă în care trebuie să fie îmbrăcate unele acte de ultimă voință, cum sunt legatul sau executarea testamentară [2.10, p.158].

1.3. Condițiile de valabilitate ale testamentului

Testamentul este un act juridic. Rod al voinței testatorului, această voință nu este îndestulător să fie declarată în anumite forme prevăzute de lege, ea trebuie să înfățișeze anumite calități pentru a fi juridic eficace, să emane de la o persoană capabilă și să fie lipsită de vicii.

Conceptul juridic al capacității în materie de dispoziții cu titlu gratuit nu este asemănător cu ideea ce ne facem despre capacitate în general, după dreptul comun. Capacitatea pentru a dispune sau a primi cu titlu gratuit este mult restrânsă de legiuitor, iar restricțiile sunt de ordin diferit și sunt inspirate de caracterul actelor cu titlu gratuit, care sunt de natură a micșora patrimoniul dispunătorului, fără ca aceasta să primească vre-un echivalent sau compensație.

Pe de altă parte, voința testatorului trebuie să aibă o cauză valabilă și un obiect care să poată fi materie de testament. Am arătat că acest act unilateral este esențialmente revocabil, ceea ce înseamnă, că deși, testamentul nu este un simplu proiect ci manifestarea desăvârșită a voinței testatorului din momentul întocmirii, el trebuie să corespundă voinței testatorului în momentul decedării acestuia.

Conform Codului civil al Republicii Moldova, orice persoană este capabilă de a face testamente, dacă nu este oprită de lege.

Din cele expuse mai sus rezultă, că pentru a fi valabil testamentul trebuie să îndeplinească condiții de fond și de formă.

Condițiile de fond sunt:

capacitatea de a dispune a testatorului;

voința liberă și neviciată a testatorului;

obiectul și cauza valabilă a actului juridic.

A. Capacitatea de a dispune. Pentru ca dispoziția testamentară să fie valabilă și producătoare de efecte juridice, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune pe această cale prin legate sau alte acte juridice.

După cum am văzut mai sus, capacitatea fiind regula în materie de dispoziții cu titlu gratuit, urmează să studiem toate excepțiile care există pentru a ne putea da seama în ce limite a înțeles legiuitorul să îndreptățească posibilitatea de a dispune sau de a primi în mod gratuit. Aceste excepții se împart în două categorii:

1. Incapacitatea absolută, care interzice facerea oricărei dispoziții cu titlu gratuit (legate), persoanele atinse de o incapacitate absolută nu pot primi nimic de la nimeni. Această incapacitate operează deci erga omnes [2.13, p.441].

În afară de principiile generale de drept comun, după care o dispoziție cu titlu gratuit este nulă dacă autorul libertății nu dispune de libera sa voință în momentul întocmirii actului juridic.

2. Incapacitatea relativă, aceasta spre deosebire de cea precedentă, este limitată la persoana dispunătorului și la persoana beneficiarului. În această categorie de incapacitate există întotdeauna o corelație strânsă în sensul că incapacitatea de a dispune implică în mod necesar pe cea de a primi între două și aceleași persoane.

În materie de incapacitate absolută, facem distincție între incapacitatea de a dispune și cea de a primi, care nu se găsesc întotdeauna întrunite asupra aceleași persoane, există cazuri când o persoană poate primi cu titlu gratuit, însă nu este capabilă de a dispune, cum este, de exemplu: minorul.

Incapacitatea de a dispune este fie de folosință, fie de exercițiu.

Persoanele pe care legea le lovește cu o incapacitate de folosință, în ce privește dreptul de a dispune prin act cu titlu gratuit sunt: minorii și interzișii.

Cât timp nu a împlinit 18 ani, minorul este oprit de lege să testeze. Nu suntem în fața unei măsuri de ocrotire a minorului, căci acesta nu se poate păgubi prin dispozițiile sale testamentare. Testamentul minorului ar putea cel mult leza interesele moștenitorilor ab intestat. Nu ar trebui să credem că această opinie legală ar avea, cum susțin unii, caracterul unei reguli de indisponibilitate. Ea constituie o adevărată incapacitate, ceea ce rezultă formal din împrejurarea că figurează sub titulatura: „Despre capacitatea de a dispune prin testament”, dar în fond, din faptul că minorul de 16 ani se poate rațional prezenta că nu are discernământul necesar pentru a face un asemenea act. O incapacitate naturală a fost prefăcută de legiuitor în incapacitate legală.

Pe de altă parte, această incapacitate nu este numai de exercițiu, ci chiar de folosință, de vreme ce testamentul, act strict personal, nu poate fi făcut prin reprezentare. Cu alte cuvinte, minorul nu va putea testa, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, nici el însuși, nici prin mijlocirea reprezentantului său legal.

Cât privește interzișii, trebuie să deosebim între interzisul judecătoresc (alienații mintali lipsiți de capacitate de exercițiu prin hotărâre judecătorească) și cel legal (copii de până la 7 ani, care în baza Codului civil sunt lipsiți de capacitate de exercițiu și persoanele fizice de la 7 la 18 ani, care legal le este atribuită capacitatea de exercițiu restrânsă).

Hotărârea judecătorească prin care se pronunță interdicția alienatului mintal sau a celui slab de minte, dă naștere unei incapacități permanente și generale. Orice act juridic făcut de un interzis, în timpul interdicției, este de drept anulabil. Regula este generală, de aceea este aplicată și în materie de testament. Interzisul judecătoresc este așadar incapabil de a dispune prin act cu titlu gratuit. Testamentul însă, nefiind susceptibil de a fi făcut prin reprezentant, iar pe de altă parte, tutorul interzisului neavând puterea de a reprezenta decât la actele cu titlu oneros, incapacitatea de a dispune cu titlu gratuit a interzisului, ca și aceea a minorului sub 16 ani, nu este numai de exercițiu, ci chiar de folosință.

Cu totul alta este situația interzisului legal. Spre deosebire de interzisul judecătoresc, el este naturalmente capabil să voiască și să înțeleagă, în lumina rațiunii, ceea ce voiește. El are discernământ. Incapacitatea sa este numai social-juridică. El este oprit să-și administreze singur averea și să facă acte de dispoziție, pentru că, ștergându-se inegalitățile izvorâte din avere, suferința pedepsei să fie egală pentru toți, iar pe de altă parte, pentru ca osânditul, fiind lipsit de exercițiul drepturilor sale patrimoniale, să fie în neputință de a cumpăra pe paznicii săi, fie pentru a evada, fie pentru a-și asigura un tratament de valoare.

Așadar, sunt deplin incapabili de a dispune cu titlu gratuit interzișii judecătorești și minorii sub 18 ani. Orice alte persoane sunt legalmente capabile de a face libertăți între vii sau din cauză de moarte.

Referindu-ne la incapacitate, se impune a se face o precizare și anume, la ce etapă se va aprecia capacitatea de a dispune a testatorului, la data facerii testamentului, la moartea testatorului sau chiar în perioada intermediară.

Testamentul fiind un act juridic, testatorul trebuie să fie capabil la data când își declară voința, adică la întocmirea testamentului.

Va fi nul prin, urmare testamentul, făcut de un minor de până la 18 ani, deși testatorul a murit după dobândirea majoratului. Tot astfel va fi nul testamentul făcut în timpul interdicției, deși testatorul a murit după ridicarea acestei măsuri de ocrotire.

Cât privește momentul morții o parte a doctrinei (Alexandresco), întemeindu-se pe caracterul întotdeauna revocabil al testamentului, cere ca testatorul să fie capabil de a testa și în acest din urmă moment, căci astfel, el fiind împiedicat, prin incapacitatea survenită și în cursul căreia moare, să revoce testamentul făcut în stare de capacitate, un asemenea testament nu ar mai exprima, cu certitudinea necesară, ultima sa voință.

Această doctrină î-și condamnă propria ei teză, admițând că valabilitatea testamentului făcut în stare de capacitate, nu ar fi atinsă decât dacă testatorul ar muri, legalmente incapabil, incapacitatea naturală din momentul morții, nerăpind validitatea unui astfel de testament. Cu alte cuvinte, un testament făcut de un major neinterzis ar fi nul, dacă testatorul ar muri în stare de interdicție, dar valabil dacă acesta din urmă, deși dement, se săvârșește din viață fără a fi interzis.

Această din urmă idee se contrapune singură, căci alienația mintală împiedică, în aceeași măsură, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, indiferent dacă testatorul a fost sau nu pus sub interdicție.

În aceste condiții nu este de mirare că jurisprudența, ca și majoritatea doctrinei moderne, admite că singurul moment când testatorul trebuie să fie capabil este acela al întocmirii testamentului. Capacitatea sa din momentul morții este indiferentă, căci testamentul de îndată ce a fost întocmit, nu este un simplu proiect, ci un act juridic, care deși revocabil, nu mai puțin este un act desăvârșit, însă cu efecte diferite în timp.

Incapacitatea de a primi cu titlu gratuit . Legislația Republicii Moldova, cu titlu comparativ și a României, interzice anumitor persoane să primească libertăți, numai că în Codul civil al României, sunt prevăzute unele categorii de persoane incapabile de a primi și cu totul diferite sunt categoriile de persoane incapabile de a primi cu titlu gratuit.

Codul civil al Republicii Moldova, cu toate că este aprobat mult mai târziu decât Codul civil al României, nu este complet, omițând multe reguli generale, care se cer a fi aplicate și care de fapt sunt abordate de practica țării.

Incapacitățile de a primi cu titlu gratuit pot fi de folosință sau de exercițiu.

La rândul lor incapacitățile de folosință de a primi sunt absolute, dacă există față de orice dispunător, sau relative, dacă produc efecte față de anumiți testatori.

Incapacitatea de folosință absolută. Incapacitatea de folosință absolută, adică aceea care-l lipsește pe incapabil de dreptul de a dobândi libertăți de la oricine, sunt cele care lovesc persoanele neconcepute.

Persoanele neconcepute. Pentru ca o persoană să poată dobândi un drept, regula este, că ea trebuie să existe în ziua când se săvârșește dobândirea. Art. 1433 din Codul civil al Republicii Moldova aplică acest principiu în materie de libertăți, dispunând că nu este capabil de a dobândi cu titlu gratuit, decât cel care există, sau cel puțin este conceput la moartea testatorului. Persoanele viitoare sunt incapabile de a primi libertăți.

Legiuitorul, consacrând incapacitatea de a dobândi cu titlu gratuit a neconcepuților, a avut în vedere persoanele fizice, voind pe această cale, să interzică libertățile făcute copiilor ce se vor naște.

Copilul, pentru a avea capacitate de a dobândi o libertate, trebuie să fie conceput la moartea testatorului și să se nască viu.

Incapacitatea de folosință relativă

Incapacitatea de folosință, cât privește dreptul de a dobândi cu titlu gratuit, nu este numai absolută. Unele din ele sunt relative, în înțelesul că nu produc efecte erga omnes, ci numai față de anumiți dispunători.

Aceste incapacități de folosință relative, nereglementate de noul Cod civil al Republicii Moldova, se întemeiază pe prezumția, că libertatea a fost determinată printr-un abuz de influență al gratificatului, care a profitat într-un scop interesat de starea de dependență în care se afla față de el dispunătorul [2.12, p.205].

Cu titlu comparativ, legislația română, prevede că sunt relativi incapabili de a dobândi un legat:

– tutorele, de la minorul ce se află sub ocrotirea sa;

– medicii și farmaciștii, de la bolnavii pe care îi îngrijesc;

– preoții, de la cei pe care îi asistă;

– ofițerii de marină, de la persoanele care se află la bord, în timpul unei călătorii maritime.

1) Tutorul. Temându-se că tutorul va abuza de ascendentul său asupra copilului, pentru a-l determina să-i facă un testament, se prezumă că tutorul nu poate primi liberalități de la minor prin testament.

2) Medicii nu pot primi legate de la bolnavii lor, căci se presupune că ei capătă o covârșitoare înrâurire asupra pacientului, care, de obicei, este aplecat să consimtă orice ofertă, pentru a dobândi sănătatea. Prin urmare vor vi incapabili de a dobândi:

doctorii în medicină, indiferent dacă fac medicină propriu-zisă sau chirurgie;

cei care practică ilegal medicina, farmaciștii, care legalmente nu au dreptul să trateze bolnavii, iar pe de altă parte, fiindcă aceea care exercită în afară de lege profesia medicală oferă mai puține garanții de onorabilitate decât medicii diplomați și fiindcă de obicei clientela acestor lecuitori este alcătuită din oameni simpli și creduli, care îndeosebi trebuiesc ocrotiți de lege.

Condițiile incapacității sunt următoarele:

– gratificatul trebuie să-l fi tratat pe bolnav, ceea ce implică îngrijiri având un caracter de continuitate. Nu vor fi incapabili de a primi cu titlu gratuit un testament de la bolnav nici farmacistul, care s-a mulțumit să cumpere remedii, nici medicul care a fost chemat numai pentru consultare:

– liberalitatea trebuie să fi fost făcută în timpul bolii. Legatul va rămâne valabil, dacă a fost făcut înainte ca dispunătorul să se fi îmbolnăvit;

– boala trebuie să fi fost cea de pe urmă, adică dispunătorul să fi murit din pricina ei.

3) Preoții sunt loviți de o incapacitate identică cu cea prevăzută pentru medici. Cu alte cuvinte și în această ipoteză se vor aplica aceleași reguli ca și în cazul precedent.

Vor fi incapabili de a dobândi legate de la bolnav numai preoții care au asistat, din punct de vedere spiritual un pacient, iar nu și aceia care i-au făcut numai vizite de amic, sau i-au administrat ultima împărtășanie.

4) Ofițerii de marină nu pot primi legate, în temeiul unui testament făcut de bastimentul lor, în cursul călătoriei maritime, în afară de cazul, dacă sunt rude cu testatorul, căci și în acest caz se prezumă abuzul de influență.

Incapacitatea de exercițiu. Incapacitatea de a primi cu titlu gratuit un legat poate fi nu numai de folosință, ci și de exercițiu. În acest din urmă caz, incapabilul are dreptul de a primi cu titlu gratuit, însă el nu poate exercita acest drept, adică accepta liberalitatea ce i-a fost făcută, decât dacă este abilitat cu formele cerute de lege.

Incapacitățile de exercițiu sunt întotdeauna absolute, în înțelesul că își produc efectul, oricare ar fi persoana dispunătorului [2.12, p.209].

Sunt incapabili de a accepta singuri legate, pe de o parte minorii, interzișii, iar pe de altă parte, persoanele juridice.

Prin urmare, pot fi incapabili să exercite dreptul de a dobândi cu titlu gratuit atât unele persoane fizice, cât și unele juridice.

B. Voința liberă și neviciată. Nu este îndestulător ca voința declarată prin actul liber să fie conștientă și să emane de la o persoană capabilă. Mai trebuie ca această voință să fie valabilă, adică să fie lipsită de vicii. Testamentul va fi anulat, dacă voința dispunătorului a fost viciată prin violență, eroare sau dol.

În principiu, dispozițiile cu titlu gratuit întră in prevederile dreptului comun în ceea ce privește viciile voinței (consimțământului). Necesarlmente, dispozițiile privitoare la viciile voinței, scrise în cod referitor la convenții, trebuie adoptate când urmează să le aplicăm acelui act unilateral cum este testamentul.

Eroarea trebuie să fie substanțială pentru a anula o liberalitate. Cu toate acestea, în materie de dispoziții testamentare, eroarea, fără a fi substanțială, poate determina nulitatea legatului, când ea poartă asupra motivului care a impus pe testator să facă liberalitatea. În principiu, o asemenea eroare în materie de contracte, nu este o cauză de nulitate. Când este însă vorba de testament, act prin excelență unilateral, elementul esențial, de care depinde validitatea clauzelor testamentului este voința testatorului. Când este dovedit că voința acestuia a ținut seama de elemente ce nu corespundeau cu realitatea și că fără această eroare n-ar fi instituit pe legatar, este necontestat că voința testatorului a fost rătăcită, că executarea ultimelor sale voințe, așa cum sunt trecute în testament, nu corespund cu adevărata sa intenție.

În ce privește eroarea substanțială, se poate admite ipoteza că testatorul n-a știut că are moștenitori și a testat în folosul unui străin.

Violența poate fi exercitată asupra unei persoane, pentru a-i smulge un testament. Totuși, asemenea cazuri sunt greu de conceput, căci imediat ce încetează constrângerea, testatorul poate anula testamentul făcut sub imperiul violenței. Această ipoteză, mai rar, dar se poate întâlni numai în cazul unui testament olograf.

Relativ la eroare și la violență, cazurile sunt rare, când un testament poate fi atins de asemenea vicii, mult mai dese sunt cazurile de dol.

Dolul este foarte frecvent în materie de dispoziții cu titlu gratuit. O persoană, care în preajma morții, este mult mai influențabilă și manoperele ce se exercită asupra sa de persoanele care o înconjoară, pot cu ușurință să o convingă să facă dispoziții de ultimă voință, având ca scop să avantajeze pe cei ce urmăresc falsificarea voinței sale. Legatele obținute prin asemenea mijloace sunt rezultatul captației și sugestiei.

Vor fi obținute legatele prin captație, manoperele dolosive și mijloacele frauduloase întrebuințate de o persoană pentru a câștiga încrederea și a înșela buna-credință a dispunătorului, cu scopul de a obține un testament. Aceste mijloace și manopere ilicite prezintă în practică o infinită varietate, de care poate da o idee răsfoirea repertoriilor de jurisprudență, astfel ele pot consta în afirmații mincinoase, calomnii îndreptate contra moștenitorilor, abuz de influență, făgăduieli lipsite de temei.

Există sugestie ori de câte ori, prin mijloace ascunse și tendențioase, o persoană inspiră cuiva ideea de a face un legat, pe care nu l-ar fi făcut din proprie inițiativă.

Pentru ca sugestia și captația să fie cauze de nulitate și să poată întemeia o cerere de anulare a libertăților obținute de la de cujus prin asemenea mijloace, se cere ca aceste manopere să fi fost într-adevăr dolosive și frauduloase. Nu este de ajuns, pentru a face ca un testament să fie anulat, ca să se fi întrebuințat mijloace captatorii, fără ca acestea să se caracterizeze prin dol. Liberalitatea nu poate fi anulată, chiar dacă afecțiunea ce beneficiarul liberalității o manifestă dispunătorului ar fi fost numai simulată, cu scopul numai să-l ademenească. De îndată ce se dovedește că numai dolul a determinat voința dispunătorului de a face o liberalitate, aceasta trebuie anulată.

Aprecierea gravității fraudei și dolului este de competența instanțelor de fond. Ele vor folosi vechea distincție între dolul cel bun și cel rău, pentru a trage hotarul, dincolo de care vicleniile și artificiile aduc după sine nimicirea juridică a dispozițiilor cu titlu gratuit.

Regula prezumată de cod în materie de convenții, că dolul trebuie să emane de la una din părțile contractante, nu poate fi aplicată în materie de testament, care este un act unilateral. Instanțele pronunță anularea actului de ultimă voință fie că dolul este opera legiuitorului, fie că el s-ar datora oricăror altor persoane, căci în ambele ipoteze, testamentul nu î-și mai găsește izvorul în libera voință a testatorului.

C. Obiectul și cauza valabilă a actului juridic. Pentru ca dispozițiile testamentare, ca acte juridice, să fie valabile, pe lângă condițiile de capacitate voința liberă (consimțământul), ele trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil și licit, iar cauza lor să fie reală și licită.

Ca și materie de convenții, obiectul dintr-o dispoziție testamentară (legatul) trebuie să fie în circuitul civil. Obiectul legatului poate fi și un lucru viitor, care nu există în momentul testării, nici chiar în momentul deschiderii succesiunii.

Cauza actului juridic este valabilă dacă are la bază intenția liberă de a dărui, animus donandi, de a da fără a urmări să primească ceva în schimb. Această intenție, care este cauza abstractă și obiectivă a fiecărei obligații cu titlu gratuit, este voința dispunătorului de a juca rolul testatorului.

Cauza falsă, ilicită sau imorală atrage după sine nulitatea testamentului:

– cauza falsă, este reprezentarea mintală a unui scop, care nu corespunde cu realitatea;

– cauza ilicită, este cea în care scopul urmărit este potrivnic legii, adică când dispunătorul o face pentru a-l determina pe beneficiar la comiterea unui act ilicit sau pentru a ocoli o dispoziție legală;

– cauza este imorală, când este contrară bunelor moravuri. Exemplu: concubinajul nu poate fi socotit drept cauză imorală a unei libertăți, decât numai dacă libertatea ar fi fost făcută pentru a-l determina pe beneficiar a stabili raporturi de concubinaj cu dispunătorul sau a le continua.

Pornind de la capacitatea persoanelor care pot dispune pentru cauză de moarte de averea lor și a persoanelor care au vocația de a primi bunurile testate, am stabilit că în Codul civil această condiție nu dispune de o reglementare proprie, iar pentru a evita apariția unor dificultăți în practica judiciară și în cea notarială am propus de a fi formulată o definiție legală a capacității testamentare, prin care s-ar înlătura aceste dificultăți terminologice.

În concluzie, precizăm că, în cadrul acestui capitol au fost înaintate unele propuneri de lege ferenda referitoare la obiectul testamentului care necesită unele precizări ce țin de valabilitatea acestuia, fiind identificate și unele circumstanțe uzuale ce pot vicia consimțământul testatorului prin sugestie și captație.

Analizând elementele structurale ale definiției legale date testamentului în alin.(1) art.1449 din Codul civil prin prisma unor reglementări din legislația străină, am stabilit că legiuitorul autohton a reușit să cuprindă în ea majoritatea aspectelor definitorii ale testamentului fără de care acestuia este imposibil a i se menține valabilitatea.

Chiar dacă definiția legală din legislația națională este cea mai completă în raport cu alte definiții din legislația străină, totuși, pentru a-i cizela esența juridică, s-a ajuns la concluzia că în conținutul ei necesită a fi introduse unele precizări ce ar putea înlătura eventuale îndoieli asupra diferitelor elemente definitorii ale testamentului.

În scopul prevenirii unor dificultăți de interpretare a elementelor definitorii ale testamen-tului și înlăturării inadvertențelor ce pot genera în jurisprudența națională careva incidente de conținut, propunem, cu titlu de lege ferenda, ca definiția acestui act formulată în alin.(1) art.1449 din Codul civil al Republicii Moldova să fie completată cu unele precizări ce țin de identificarea calității subiective a testatorului. Pe lângă reflecțiile analitice asupra noțiunilor legale un loc deosebit în cadrul acestui studiu i s-a atribuit analizei definițiilor doctrinare, prin care diferiți autori au încercat să specifice cât mai detaliat elementele definitorii ale testamentului. La elucidarea acestui subiect accentul s-a pus pe aspectul comparat al unor definiții doctrinare întâlnite în literatura de specialitate autohtonă și în cea străină.

Pentru a aprecia valoarea practică a caracterelor juridice, am încercat să ilustram unele caractere juridice din practica judiciară, ce țin de respectarea cerințelor anumitor caractere juridice.

CAPITOLUL II

CONDIȚIILE GENERALE DE FORMĂ ALE VALABILITĂȚII TESTAMENTULUI

Având în vedere importanța și gravitatea efectelor pe care le produc dispozițiile testamentare și pentru protejarea, pe cât posibil, a voinței testatorului împotriva unor influențe și presiuni, precum și de a nu lăsa îndoială asupra existenței și sensului manifestării de voință, legea prevede, sub sancțiunea nulității absolute, anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace voința testatorului pentru a putea produce efecte juridice.

Orice act juridic se analizează într-un fenomen psihologic lăuntric: voința – un fenomen social extern; declararea voinței și un scop juridic pe care voința urmărește să-l realizeze, prin mijlocirea declarației [2.12, p.220].

În dreptul civil al Republicii Moldova, voința testamentară nu produce efecte juridice, decât dacă sunt întrunite condițiile de formă, adică sunt îmbrăcate în anumite forme impuse de lege, în scopul de a asigura libera manifestare a voinței testatorului, cât și certitudinea declarației sale de ultimă voință.

Nerespectarea condițiilor de formă prevăzute de legislația în vigoare, atrage sancțiunea nulității absolute.

S-a văzut, că testamentul este un act juridic solemn, însă aceasta nu înseamnă că acest act va trebui îmbrăcat întotdeauna în formă autentică așa cum era prevăzut în art.575 din vechiul Cod civil al Republicii Moldova: „Testamentul trebuie să fie întocmit în formă scrisă, cu indicarea locului și datei întocmirii lui, să fie semnat cu mâna proprie a testatorului și autentificat pe cale notarială”.

De la 1 ianuarie 2003 legislația Republicii Moldova, permite testatorului să aleagă între trei forme de testamente:

– testamentul olograf;

– testamentul mistic sau secret;

– testamentul autentic.

În afară de acestea, Codul civil al Republicii Moldova dă posibilitate testatorului, ca în împrejurări deosebite, să poată recurge la unul din testamentele autentice simplificate, cunoscute în România sub denumirea de testamente privilegiate, stipulate în Codul civil al Republicii Moldova [1.2, art.1459], adică testamente asimilate cu cele autentificate pe cale notarială.

Condițiile de formă cerute pentru toate categoriile de testamente, în care testatorul î-și manifestă ultima sa voință sunt:

– caracterul obligator al formei scrise;

– oprirea testamentului conjunctiv.

1. Legea recunoaște valabilitatea oricărui testament, numai dacă a fost făcut în formă scrisă. De aici rezultă, că testamentul oral sau verbal nu produce efecte juridice, indiferent de numărul martorilor.

2. A doua regulă a condițiilor de formă, comună tuturor testamentelor este cea care oprește testamentul conjunctiv. Legea interzice ca două persoane să testeze prin același act una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terțe persoane.

Potrivit legislației în vigoare, nerespectarea condițiilor generale de formă, ca și nerespectarea condițiilor speciale de formă (pentru testamentele asimilate celor autentificate notarial) se sancționează cu nulitatea absolută. Potrivit dreptului comun, constatarea nulității poate fi invocată de orice persoană interesată și oricând [2.10, p.178].

Conform art.1458 din Codul civil al Republicii Moldova, testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:

– testamentul olograf;

– testamentul autentic;

– testamentul mistic;

Avându-se în vedere, că testatorul s-ar putea oricând afla în împrejurări excepționale, cale l-ar împiedica să îndeplinească un testament în formele cerute de lege, legiuitorul a prevăzut pentru aceste situații – testamentele asimilate celor autentificate notarial, în art.1459 din Codul civil.

2.1. Testamentul olograf

Testamentul olograf este actul scris, datat și semnat cu însuși mâna testatorului, căci el trebuie să fie opera exclusivă și personală a autorului, în acest caz fiind numit testator.

Testamentul olograf este o instituție nouă pentru Republica Moldova, credem că va fi cea mai întrebuințată formă testamentară, la exprimarea dispozițiilor de ultimă voință a celui ce dorește să facă un testament. Deși de la momentul punerii în aplicare a actualului Cod civil a trecut suficient timp pentru implementarea testamentului olograf, practica notarială demonstrează că până în prezent această formă de testament nu este prea utilizată de către testatori în raport cu testamentul autentic, deoarece majoritatea persoanelor prin inerție agreează testamentul authentic [2.2, p.115].

Pentru aprecierea utilității acestei forme de testament, majoritatea autorilor români [2.1, p.190] încearcă să-i individualizeze următoarele avantaje:

a) este foarte practic, deoarece acesta poate fi întocmit de orice persoană care știe să scrie;

b) poate fi făcut oriunde și oricând, fără a solicita concursul altor persoane;

c) se poate face fără a suporta careva cheltuieli pentru întocmirea acestuia;

d) fiind supus celor mai simple formalități, prilejuiește cele mai puține nulități de formă;

e) poate fi revocat în orice moment prin simpla distrugere a înscrisului;

h) ar putea asigura secretul asupra dispozițiilor de ultimă voință ale testatorului, dacă acesta este păstrat în modul corespunzător.

Pe lângă aceste avantaje, considerăm că trebuie să fie luat în calcul și faptul că la întocmirea acestei categorii de testamente nu se achită careva taxe pentru perfectare.

Pe lângă avantajele expuse, această categorie de testamente mai dispune și de unele dezavantaje care diminuează utilizarea lor în practică, cum ar fi:

a) la întocmirea testamentului dispunătorul poate fi supus influențelor abuzive (sugestie, captație) din partea persoanelor interesate;

b) fiind întocmit de către o persoană care nu este inițiată în materie de drept, poate cuprinde unele exprimări confuze, susceptibile de a fi tălmăcite contradictoriu, ceea ce în consecință ar crea dificultăți la stabilirea consimțământului;

c) poate fi ușor dosit ori distrus, dacă testatorul nu l-a depus într-un loc sigur sau dacă nu l-a întocmit de mai multe personae [2.2, p.116].

Practica judiciară presupune, că va fi foarte greu de dovedit, dacă un testament a fost falsificat sau nu.

Așa cum rezultă din cele menționate, testamentul olograf se caracterizează cu mai multe avantaje decât dezavantaje.

Simplitatea formalităților pe care le necesită legiuitorul testamentului olograf, determină superioritatea numerică a avantajelor față de dezavantaje. Legea nu impune nici o altă formalitate, în afară de condiția ca testamentul să fie scris, datat și semnat de către testator personal. Testatorul nu are nevoie, ca în cazul testamentului autentic sau mistic să se prezinte la notar sau la funcționarul care este abilitat cu împuternicirea de a autentifica testamentul. Este suficient ca testatorul să poată să scrie și să aibă capacitate de exercițiu, pentru a face un testament olograf. El poate fi făcut oricând, oriunde și fără ajutorul nimănui, este forma testamentară care permite testatorului să țină tăinuite dispozițiile sale de ultimă voință.

Un testamentul olograf nu va fi valabil, decât dacă este scris în tot, datat și semnat de mâna testatorului, adică îndeplinește formele cerute de art.1458 Cod civil al Republicii Moldova. Condițiile de formă ale testamentului olograf sunt următoarele:

1) trebuie să fie scris de mâna testatorului;

2) trebuie să fie datat de el;

3) trebuie să fie semnat de testator.

1) Testamentul olograf trebuie scris în întregime de testator. Această condiție ca o garanție impusă de lege, ca nici o voință străină de voința testatorului să nu intervină la redactarea testamentului.

El poate fi scris pe orice suport: pe hârtie cu stiloul sau cu creionul, pe un perete cu pensula sau cu cărbune, pe o oglindă cu un diamant, cu condiția ca scrisul să fie de mână [2.10, p.14].

Această posibilitate a testatorului de a alege suportul pe care va insera dispozițiile testamentare este agreată și de jurisprudența noastră, deoarece la alin.(2) pct.17 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție, nr.13 din 3 octombrie 2005, „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației la examinarea cauzelor despre succesiune” se prevede: „Suportul material poate fi: hârtie, pânză, lemn, piatră, sticlă etc. …” [5.1]. Apreciind situațiile care pot apărea în activitatea notarială, referitoare la deschiderea procedurii succesorale în baza unor testamente întocmite pe un alt suport decât pe hârtie, considerăm că utilizarea la întocmirea testamentului olograf a oricărui alt suport decât cel pe hârtie ar crea unele dificultăți pentru notar la perfectarea dosarului de moștenire. Spre exemplu, în cazul în care testamentul a fost scris pe o piatră care nu-i permite moștenitorului testamentar să o prezinte la biroul notarial, notarul va fi pus în imposibilitate de a deschide procedura succesorală.

În ipoteza acestor constatări, considerăm că precizările doctrinare și jurisprudențiale referi-toare la suportul pe care trebuie să fie aplicat cuprinsul testamentelor nu mai corespunde exigen-țelor zilei, deoarece întocmirea testamentului în piatră sau în lemn creează dificultăți la prezenta-rea acestuia notarului, ceea ce în practică ar știrba din valoarea dreptului de moștenire al testato-rului. Astfel de divergențe s-ar menține și în practica judiciară, când persoanele interesate ar încerca să conteste valabilitatea testamentelor întocmite pe un alt suport decât cel pe hârtie, îngrădindu-le astfel posibilitatea de a realiza activitățile ce țin de probațiunea judiciară, adică acumularea, prezentarea și administrarea nemijlocită a mijloacelor de probă în cadrul ședinței de judecată [2.2. p.117].

Actul juridic de care vorbim poate fi scris pe mai multe coli de hârtie, legate între ele, sau pe mai multe foi volante din care cea din urmă să fie datată și semnată de testator, cu condiția ca să nu existe îndoială că foile se urmează și că alcătuiesc un singur testament.

Testatorul poate efectua modificări ulterioare ale actului său de ultimă voință, însă acestea trebuiesc datate și semnate.

Cerința legii ca testamentul să fie scris de mâna testatorului nu se poate socoti ca îndeplinită, decât atunci când testatorul l-a scris în deplină libertate fizică. Prin urmare, este nul testamentul olograf, chiar scris în întregime de mâna testatorului, dacă mâna acestuia a fost ținută și condusă de altcineva, așa încât testatorul nu a jucat decât un rol pasiv și mecanic în scrierea testamentului.

Dacă conținutul testamentului olograf va conține adăugiri, corecturi, intercalări sau ștersă-turi, însă acestea vor constitui opera personală și exclusivă a testatorului, testamentul respectiv se va considera valabil, deoarece astfel de intervenții nu alterează voința reală a testatorului în privința dispunerii de bunurile sale pentru cauză de moarte.

În cazul în care pe foia pe care este întocmit testamentul olograf sunt scrieri străine ce nu au nicio legătură cu conținutul testamentului (spre exemplu, pe ea fiind notat un mesaj telefonic sau niște calcule), testamentul va fi considerat valabil, indiferent de faptul dacă testatorul a luat sau nu cunoștință de scrierea străină, întrucât astfel de înscrieri nu creează careva confuzii la stabi-lirea consimțământului, a obiectului testamentului sau la identificarea moștenitorilor testamentari.

Dacă ștersăturile, modificările sau completările realizate de către testator se referă la unele dispoziții testamentare inițiale, prin care acestea se anulează parțial sau se completează, ele trebuie să fie în mod obligatoriu datate și semnate personal de către testator; în caz contrar, acestea pot afecta valabilitatea testamentului.

Prin această condiție de valabilitate a testamentului legiuitorul a pretins să protejeze voința reală a testatorului în privința dispunerii de bunurile sale pentru cauză de moarte, deoarece prin scrierea în întregime de către testator actul respectiv se va considera valabil, întrucât el exprimă voința liberă a testatorului, conștient exprimată de el. Întru realizarea acestei condiții, testamentul trebuie scris de testator în întregime cu mâna sa proprie, fără ca aceasta să fie condusă de o terță persoană, ceea ce ar duce la modificarea scrisului testatorului, generând astfel unele dificultăți în caz de contestare a valabilității testamentului, dacă se va numi expertiză grafoscopică, prin care s-ar solicita identificarea persoanei care a întocmit testamentul [2.2, p.117].

În scopul prevenirii acestor dificultăți, considerăm că în dispoziția de la lit.a) art.1458 din Codul civil urmează a fi introduse unele precizări referitoare la elementele definitorii ale testa-mentului olograf, anume: la suportul pe care trebuie să fie întocmit această formă de testament.

2) Testamentul olograf trebuie să fie datat de către testator. Conform art.1464 din Codul civil al Republicii Moldova pentru a fi valid, testamentul trebuie să fie datat de testator.

A doua condiție cerută pentru existența testamentului olograf este datarea lui cu însăși mâna testatorului, adică arătarea zilei, lunii și anului când a fost făcut. Data este o formalitate esențială, a cărei lipsă atrage nulitatea absolută a testamentului olograf [2.13, p.505].

Data poate fi pusă la începutul sau la finele testamentului. Ea poate fi pusă și în conținutul actului, însă instanța competentă va trebui să aprecieze dacă ea se referă la dispozițiile care o preced sau și la cele care o urmează.

Această cerință de formă are o deosebită importanță, întrucât în raport de ea se poate stabili:

a) precizarea zilei când testamentul a fost întocmit, ne dă posibilitatea să verificăm dacă testatorul l-a redactat în stare de capacitate;

b) în caz de pluralitate de testamente, data ne permite să determinăm ordinea de preferință, căci în caz de dispoziții testamentare succesive și contradictorii, cea din urmă o revocă pe cea precedentă.

În viziunea altor autori [2.13, p.537], această condiție de valabilitate a testamentului olograf mai vine să faciliteze deosebirea unui testament de un simplu proiect (care, de regulă, nu conține o dată), deoarece prin datare i se atribuie un caracter definitiv. Apreciind finalitățile juridice ale acestei mențiuni testamentare, considerăm că opinia sus-citată nu acoperă pe deplin caracterul unui testament definitiv, întrucât, chiar dacă testamentul olograf va fi datat, el nu întrunește toate condițiile de valabilitate a acestei categorii de acte juridice, deoarece numai prin realizarea ultimei condiții ce ține de semnătura personală se va legitima, neîndoielnic, voința testatorului.

Pe lângă aceste aspecte, datarea testamentului poate prezenta importanță și pentru stabilirea unor circumstanțe în care testamentul a fost întocmit și care pot contribui la determinarea împre-jurărilor ce au dus la vicierea consimțământului, când testatorul se afla în stare de disperare sau de boală și, prin captație, unele persoane l-au determinat să întocmească testamentul.

Pentru realizarea acestei condiții este necesar ca datarea testamentului să fie completă, adică să conțină cele trei componente – anul, luna și ziua – care trebuie să fie scrise personal de către testator, pentru a exclude unele dificultăți la stabilirea momentului de întocmire a testa-mentului olograf [2.2, p.121].

Data poate să fie scrisă fie în cifre, fie în litere.

În viziunea unor autori [2.1, p.194], se admite ca fiind valabilă și datarea prin indicarea unui eveniment de notorietate, cu condiția ca acest eveniment să fie suficient de precis pentru a putea determina data concretă de întocmire a testamentului olograf. De exemplu, în privința respectării cerinței de datare, este valabil testamentul care a fost întocmit în prima zi a anului…., deoarece prin conținutul său s-ar putea stabili că acest înscris a fost redactat la data de 1 ianuarie a anului menționat în conținutul testamentului.

Data, la fel trebuie să fie efectuată personal de către testator, deoarece datorită acestei mențiuni pot fi determinate unele aspecte importante pentru valabilitatea testamentului în privința stabilirii existenței discernământului testatorului la momentul întocmirii acestei forme de testament.

Prin esența sa juridică, datarea testamentului constituie o derogare de la regula generală, potrivit căreia pentru validitatea înscrisului sub semnătură privată este necesară și suficientă doar semnătura celui de la care emană actul.

3) Testamentul olograf trebuie să fie semnat de către testator. A treia și ultimă condiție necesară existenței testamentului olograf este subscrierea lui cu însuși mâna testatorului, prin care el mărturisește că testamentul este opera sa.

Potrivit unei opinii doctrinare [2.3, p.56], semnătura permite identificarea autorului actului, făcând dovada angajamentului propriu-zis, adică dovada faptului că actul respectiv nu este doar un simplu proiect nedefinitivat.

În ceea ce privește modul în care testatorul trebuie să semneze testamentul, legea nu face careva precizări, ceea ce ar însemna că semnătura autorului nu trebuie să cuprindă obligatoriu numele și prenumele acestuia. Semnătura trebuie să fie efectuată personal cu mâna testatorului și nu poate fi suplinită prin aplicarea unei parafe, a unui sigiliu ori prin aplicarea amprentei degetului [2.2, p.122].

Semnătura nu trebuie obligatoriu să cuprindă numele și prenumele testatorului. Este îndestulător să fie aceea cu care el semnează de obicei, însă numai dacă ea permite identificarea persoanei. Semnătura va fi valabilă, chiar dacă lipsesc din ea una sau mai multe litere, destul fiind ca ea să poată fi citită și emanată de la testator.

Semnătura figurează de obicei, la sfârșitul testamentului, pe care-l certifică. Acest loc nu este obligatoriu, semnătura putând fi plasată la începutul, în cuprinsul actului sau chiar pe o foaie separată, dacă se stabilește că a fost scrisă pentru ca testatorul să-și însușească cuprinsul și data testamentului. Semnătura este o formalitate esențială. Lipsa ei atrage întotdeauna nulitatea absolută a testamentului olograf. Acestea sunt cerințele de formă pentru validitatea acestui fel de testament.

În afara celor trei reguli de formă, subscrise de lege, testatorul nu este supus la nici o altă formalitate pentru redactarea testamentului olograf.

Conform practicii judiciare, atât pentru testamentul olograf cât și testamentului mistic, li se mai impun o formalitate posterioară morții testatorului: anume testamentul înainte de a fi executat, trebuie să fie prezentat notarului de la locul unde s-a deschis succesiunea. Nerespectarea acestei formalități, nu atrage nulitatea testamentului olograf, adică aceste dispoziții nu sunt sancționate.

Deși este un act solemn, testamentul este un înscris sub semnătură privată. Cei cărora li se opune acest testament, pot să conteste scrierea, datarea sau semnătura acestuia de către testator.

În ceea ce privește puterea doveditoare a datei testamentului se admite că întrucât scrierea și semnătura au fost recunoscute de cei cărora li se opun sau prin verificare de scripte s-a stabilit că ele aparțin testatorului, dara indicată în testament este opozabilă părților. Data testamentului este opozabilă terțelor persoane numai până la proba contrară. Terții sau moștenitorii legali o pot combate, dar numai cu elemente intrinseci (se pot folosi orice mijloace de probă numai în caz de fraudă sau de incapacitate a testatorului) [2.10, p.18].

2.2. Testamentul mistic

O altă categorie de testamente, care la fel constituie o novelă pentru legislația Republicii Moldova, reprezintă testamentul mistic, care, ca și testamentul olograf, nu a reușit până în prezent să-și ocupe locul corespunzător în uzul cotidian.

Testamentul mistic este un testament semnat de testator, strâns, sigilat și prezentat notarului, care pune pe el o suprascriere autentică.

Testamentul mistic este o formă intermediară între testamentul olograf și testamentul autentic și reunește unele din caracteristicile fiecăruia dintre ele, adică avantaje și dezavantaje particulare fiecăruia.

Formalitățile atribuite testamentului mistic de către Codul civil al Republicii Moldova trebuiesc îndeplinite sub sancțiunea nulității absolute a testamentului.

Ca și testamentul olograf, testamentului mistic rămâne secret. Testamentul mistic poate fi scris de altă persoană decât de testator, așa că poate să fie făcut, ca și testamentul autentic, de o persoană care se află în imposibilitatea fizică de a scrie. Din acest punct de vedere, el prezintă un avantaj față de testamentul olograf. Testamentul mistic are o putere probatorie mai mare decât testamentul olograf, cel puțin în ceea ce privește suprascrierea, care este autentică.

Acest tip de testamentul, conform analiștilor, va fi cel mai puțin practic și cel mai puțin întrebuințat din forme testamentare sus-menționate. Într-adevăr, el are față de testamentul olograf dezavantajul de a necesita prezentarea testatorului în fața notarului și îndeplinirea unui număr de formalități, ceea ce se întâmplă și la facerea unui testament autentic. Însă acest formalism nu atribuie testamentului mistic o putere probatorie absolută, deoarece numai suprascrierea constituie un act autentic, cu o forță probatorie absolută, pe când testamentul rămâne un act sub semnătură privată, a cărei forță probatorie e numai aceea a actelor sub semnătură privată. Prin urmare, testamentul mistic nu este nici simplu ca cel olograf, nici nu prezintă garanțiile celui autentic, așa încât formalismul său, deși î-l apără pericolul sustragerii sau al falsificării la care este expus testamentul olograf, constituie totuși un avantaj insuficient. În concluzie putem spune, că de cele mai multe ori testatorul va recurge sau la forma olografă, atunci când are în vedere simplitatea și secretul, sau la forma autentică, atunci când are în vedere siguranța și forța probatorie a actului pe care îl întocmește.

Testatorul poate să nu dateze testamentul, fiindcă data va fi conferită de către notar în suprascrierea autentică.

A doua formalitate constă în strângerea și sigilarea testamentului. Testatorul va putea, fie să strângă și să sigileze testamentul mai dinainte, apoi să-l prezinte astfel strâns și sigilat notarului, fie să-l strângă și să-l sigileze înaintea notarului în momentul prezentării. Această operațiune are drept scop să asigure secretul testamentului și să facă imposibilă deschiderea sa și substituirea unei alte hârtii în locul testamentului.

Când testatorul prezintă testamentul strâns și sigilat notarului, nu este obligatoriu ca strângerea și sigilarea lui să fie făcută de însăși autorul testamentului, ea poate să fie făcută și de o terță persoană, acestea rees chiar din textul legii, care nu precizează că testamentul va fi strâns și sigilat personal de către testator, ci numai că testamentul „se va strânge și se va sigila”.

Singura obligație pe care legea o impune testatorului este, că el trebuie să declare notarului că dispozițiile din actul (testamentul) pe care-l prezintă, constituie testamentul său, scris și semnat de el însuși, sau scris de altă persoană dar semnat de el.

Notarul este obligat să respecte condițiile necesare pentru autentificarea actelor notariale, adică să verifice identitatea și capacitatea de exercițiu al testatorului (art. 42, 43 din Legea nr. 1453/2002) [2.9, p.1137].

Notarul, după ce va constata identitatea testatorului și va lua declarații de la el, va scrie pe hârtia pe care este scris testamentul, dacă acesta nu este închis în plic, sau pe plicul în care testamentul este închis: data prezentării testamentului, starea în care a fost prezentat testamentul, și declarația testatorului: că cuprinsul hârtiei prezentate este testamentul său, scris și semnat de el, sau scris de altă persoană, fie în tot sau în parte, dar semnat de el. În actul de suprascriere, nu este nevoie de a se notifica, că testamentul scris de altul a fost citit de testator.

Semnătura testatorului trebuie să figureze nu numai în josul testamentului, dar și în josul suprascrierii. Procesul-verbal de suprascriere trebuie să fie semnat de testator și de notar.

Dacă testatorul nu a putut semna testamentul acesta va fi nul, deoarece semnarea testamentului este o formalitate substanțială. În cazul, în care testatorul a semnat testamentul, dar dintr-o cauză posterioară subsemnării testamentului, testatorul nu poate semna actul prezentat, notarul va face o declarație în procesul-verbal, indicând motivul imposibilității semnării suprascrierii de către autorul testamentului, cu această formalitate suplimentară, testamentul va fi valabil.

Odată suprascris și toate formalitățile îndeplinite, testamentul este înmânat testatorului, acesta însă îl poate lăsa la păstrare în depozitul organului care l-a autentificat.

Analizând varietatea exigențelor de formă expuse de legiuitorul autohton la întocmirea testamentului mistic, observăm că unele dintre ele sunt proprii testamentului olograf, iar altele au fost impuse de legiuitor în scopul protejării voinței testatorului, fapt pentru care în doctrină aceste cerințe au fost divizate în două etape: etapa întocmirii sau redactării testamentului și etapa prezentării acestuia notarului [2.2, p.123].

În realitate testamentul mistic este format din două acte:

– testamentul – opera testatorului;

– suprascrierea – opera notarului.

Testamentul propriu-zis este un simplu act sub semnătură privată, suprascrierea este un act autentic. De aici rezultă, că puterea probatorie a testamentului propriu-zis nu este aceea a suprascrierii. Suprascrierea, fiind un act autentic, trebuie să aibă o putere probatorie mai mare decât testamentul propriu-zis. Trebuie deci să separăm chestiunea puterii probatorii a testamentului mistic în două părți și să examinăm pe rând puterea probatorie a suprascrierii și puterea probatorie a testamentului propriu-zis.

Faptul că testamentul mistic nu are valoarea reală a unui testament autentic, decât în ceea ce privește suprascrierea, iar în ceea ce privește conținutul său poate fi contestat ca un testament autentic, face ca formalitatea suprascrierii să piardă o mare parte din utilitatea și din importanța ei. Suprascrierea n-ar avea o eficacitate absolută și reală decât dacă ar conferi autenticitatea întregului testament, ceea ce nu este posibil. Astfel, formalitățile impuse de lege testamentului mistic în mare parte nu-și ating scopul și totuși, neîndeplinirea acestor formalități, atrage nulitatea testamentului mistic.

Un testament mistic nul ca atare, din cauza neîndeplinirii unei formalități impuse de lege, poate fi însă valabil ca testamentul olograf, dacă îndeplinește condițiile de formă ale testamentului olograf, adică dacă testamentul este scris, semnat și datat de mâna testatorului. Exemplificând cele spuse, presupunem că testatorul voind să facă un testament mistic, a scris, datat și semnat el însuși textul testamentului, însă notarul omite să facă în suprascriere mențiunile obligatorii, suprascrierea este nulă și prin urmare testamentul este nul ca testamentul mistic, totuși el rămâne valabil ca testament olograf.

Dacă testatorul nu se poate prezenta la biroul notarial, testamentul mistic, la solicitarea testatorului, poate fi autentificat la locul indicat de el.

Deoarece, legislatorul nu reglementează că testamentul mistic rămîne la păstrare la biroul notarial, după efectuarea înscripției de autentificare, el va fi restituit testatorului. Însă, testatorul poate transmite testamentul mistic spre păstrare, persoanelor care desfășoară activitate notarială.

Testamentul mistic ca și cel olograf trebuie prezentat notarului după decesul testatorului la locul deschiderii moștenirii [2.9, p.1137].

Chiar dacă prevederile de la lit.c) art.1458 din Codul civil al Republicii Moldova la prima vedere par că reglementează clar formalitățile și modul de realizare a acestora la întocmirea testamentelor mistice, totuși în doctrina națională se întâlnesc și opinii care vin să extindă posibilitatea testatorului de a întocmi testamentul mistic prin utilizarea mijloacelor tehnice sau cu concursul altor persoane la perfectarea acestei categorii de testamente.

În același context menționăm că, conform opiniei expuse de Oleg Efrim, „testamentul poate fi scris de măna testatorului, dactilografiat sau scris de o altă persoană sub îndrumarea testa-torului, însă neapărat semnat de ultimul” [2.5, p.532], ceea ce denotă că, lărgind posibilitatea testatorului de a întocmi testamentul prin intermediul unei alte persoane și/sau cu aplicarea mijloa-celor tehnice la redactarea acestuia, autorul în cauză s-a inspirat din legislația unor state europene.

În jurisprudență se consideră că rezervându-li-se și altor persoane posibilitatea de a întocmi testamentul în locul testatorului s-ar știrba din esența caracterului personal și confidențial al acestui act juridic, îndosindu-se totodată și aspectul mistic al acestei forme de testament; în consecință, voința reală a testatorului poate fi supusă riscului de a fi denaturată sau s-ar putea genera alte incidente ce pot afecta valabilitatea acestui act juridic [2.2, p.124].

Drept argument suplimentar al acestei afirmații ne poate servi dispoziția de la pct.18 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție, nr.13 din 3 octombrie 2005, „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației la examinarea cauzelor despre succesiune”, potrivit căreia: „Testatorul poate întocmi un testament mistic (secret) fără a permite altor persoane, inclusiv notarului, de a lua cunoștință de conținutul acestuia” [5,1].

Deși în norma de la lit.c) art.1458 legiuitorul nu a precizat în mod expres cum va fi scris testamentul, este evident că sintagma „și semnat de testator” nu exclude posibilitatea ca conținu-tul testamentului mistic să fie întocmit personal de către testator cu utilizarea mijloacelor tehnice și să fie semnat de către acesta, fapt care a și constituit suportul unei alte opinii expuse în doc-trina autohtonă. În acest sens, autorul Andrei Bloșenco susține: „Testamentul mistic poate fi scris de testator de mână sau cu mijloace tehnice, în limba română sau într-o altă limbă cunoscută de testator” [2.3, p.265]. Această constatare, prin esența sa juridică, nu afectează cu nimic caracterul mistic al acestui testament sau voința juridică a testatorului, deoarece acest înscris este legitimat prin semnătura testatorului.

În pct.18 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție, nr.13 din 3 octombrie 2005, „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației la examinarea cauzelor despre succesiune” se prevede: „Testamentul mistic, ca și cel olograf, trebuie să fie scris, semnat și datat cu măna testatorului, iar încălcarea acestor reguli atrage nulitatea testamen-tului” [5.1], ceea ce ar însemna că și jurisprudența noastră nu admite utilizarea mijloacelor tehnice la întocmirea testamentelor mistice, excluzând totodată și posibilitatea ca acestea să fie întocmite de alte persoane la rugămintea testatorului.

Prin urmare, pentru a evita astfel de incidente în practica notarială și în cea judiciară, pre-cum și pentru a menține realizarea conversiunii formelor testamentare, considerăm ca reglemen-tarea conturată la lit.c) art.1458 din Codul civil urmează a fi formulată într-o altă redacție, prin care s-ar preciza într-un mod mai detaliat unele aspecte referitoare la modul de redactare a testamentului mistic.

2.3. Testamentul autentic

Testamentul este authentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă persoana investită cu autoritate public de către stat, potrivit legii [2.14, p.166].

Forma autentică a testamentului este dată de organul care, potrivit legii, este competent să confere autentificarea unui înscris. În prezent, Legea cu privire la notariat [1.4] a atribuit notarilor această competență.

Potrivit Codului civil, formalitățile la care sunt supuse testamentele, indiferent de formă sau organul (inclusiv persoana) investit cu competența de a da forță autentică actului, sunt sancționate cu nulitatea în caz de neîndeplinire.

Avantajul principal al testamentului autentificat pe cale notarială este forța sa probatore, ca orice act autentic, el face probă până la înscrierea în fals. Pe lângă aceasta, acest testament nu poate fi sustras și distrus, deoarece unul din exemplare rămâne la notarul ce a autentificat testamentul. Forma sa specifică face ca testamentul să nu fie supus captației sau sugestiei. Testamentul autentic este făcut și de persoanele care nu știu să citească sau să scrie.

Numărul mare de formalități impuse testamentului autentic, are adesea un rezultat contrar legii. Nu des, dar se mai întâmplă, ca una din formalități să nu fie îndeplinită, ceea ce atrage nulitatea testamentului, așa încât formalismul are drept rezultat să expună prea ușor testamentul autentic la pericolul nulității.

Testamentului autentificat în Republica Moldova, i se va aplica cele mai multe din normele actelor autentice obișnuite. La toate aceste norme se mai adaugă și câteva reguli specifice testamentului autentic.

Autentificarea testamentului începe cu faptul, că notarul sau persoana cu funcții de răspundere stabilește identitatea testatorului conform buletinului de identitate sau al pașaportului. Afară de aceasta se clarifică capacitatea de exercițiu a testatorului. Această condiție are o semnificație importantă, chiar dacă în Codul civil al Republicii Moldova nu figurează o indicație specială, că pot fi autentificate numai testamentele persoanelor cu capacitate de exercițiu deplină. Pentru efectuarea unei asemenea verificări, notarul va solicita un act în care este indicată vârsta testatorului. Dacă notarul are anumite temeiuri de a presupune că testatorul în urma unei boli psihice sau demenței nu poate concepe semnificația acțiunilor sale sau să le dirijeze, dar lipsesc informații privind recunoașterea testatorului ca fiind cu incapacitate de exercițiu, el amînă autentificarea testamentului pentru a elucida dacă nu s-a pronunțat o decizie judecătorească privind recunoașterea testatorului ca fiind cu incapacitate de exercițiu.

Ca orice act autentic, testamentul autentificat este scris în două exemplare. El poate să fie scris fie de persoana ce î-și prezintă ultima voință, fie de către notar. Deoarece cu privire la notariat, nu prevede cine anume va scrie testamentul, notarii scriu testamentul la dictarea testatorului, ca el să fie mai ușor de înțeles și mai ușoară și clară executarea testamentară.

Legea sus-menționată cere, ca data și termenii ce se referă la conținutul testamentului, să fie scrise măcar o dată prin cuvinte, iar numele, numele de familie și prenumele să fie scrise deplin.

Prin urmare, o persoană nu are nevoie să știe să scrie spre a face un testament autentic. Dacă testamentul este scris de o terță persoană, Legea Republicii Moldova nu cere ca această persoană să se prezinte și ea la notar ca să semneze testamentul, cum este prevăzută de legislația României, deoarece notarul primind testamentul de la testator va citi cu glas tare întregul testament. Afară de aceasta, notarii sunt obligați să verifice, dacă conținutul testamentului corespunde intenției reale a testatorului.

După ce notarul sau o altă persoană cu funcții de răspundere, care autentifică testamentul, în mod obligatoriu a explicat testatorului sensul și semnificația proiectului testamentului, a citit și a verificat dacă conținutul testamentului corespunde cu intenția reală a testatorului, testamentul va fi semnat și de către testator.

Legislația Republicii Moldova prevede obligatoriu, ca notarii să explice persoanelor ce vor să întocmească un testament și să le lămurească art.1505 din Codul civil al Republicii Moldova, despre dreptul la o cotă obligatorie din succesiune (rezerva succesorală).

Conform acestui articol, minorii sau copiii incapabili de muncă al celui ce a lăsat moștenirea (inclusiv cei înfiați), precum și soțul și părinții incapabili de muncă, indiferent de conținutul testamentului, moștenesc cel puțin 1/2 din cota, ce le-ar fi cuvenit fiecăruia din ei în caz de succesiune legală.

Dacă testatorul nu știe sau nu poate să semneze testamentul cu mâna proprie, din cauza unor defecte fizice, a unei boli sau din alte motive, atunci la rugămintea lui î-l poate semna pentru dânsul, o altă persoană cu capacitate de exercițiu, nefiind moștenitor testamentar. Această procedură este efectuată în prezența notarului sau a unei alte persoane cu funcții de răspundere, care are dreptul de a autentifica testamentul și a cel puțin doi martori, indicându-se cauzele în virtutea cărora testatorul nu a putut să semneze cu propria-i mână testamentul ce î-l lasă. Odată cu aceasta martorii sunt, de asemenea obligați să-și pună semnătura pe testament, conform Codului civil al Republicii Moldova [1.2, art.1462]. Conform aceluiași articol, nu pot fi martori testamentari, persoanele care nu au atins majoratul, cele lipsite de capacitate de exercițiu, moștenitorii testamentari și rudele lor de pe linie ascendentă și descendentă, surorile, frații, soțul supraviețuitor și legatarul.

Testamentul autentic este scris de obicei în limba de stat, adică în limba moldovenească, conform art.13 din Constituția Republicii Moldova. Dar din unele considerente, el poate fi întocmit și într-o limbă pe care o cunoaște și testatorul și persoana ce autentifică testamentul.

Testatorul trebuie să se prezinte personal la notar și să prezinte testamentul, căci am văzut că testamentul este un act strict personal, ce exclude reprezentarea. Până la intrarea în vigoare a Legii cu privire la notariat nr.1153-XIII de la 11.04.1997 (abrogată), testatorul era obligat să se prezinte în persoană la notarul în raza căruia se afla domiciliul lui. În prezent testamentul poate fi autentificat și de un alt notar, decât acela al domiciliului testatorului, căci legea nu a prescris exclusivitatea competenței notarului în raza căruia se află domiciliul testatorului.

În principiu, testatorul trebuie să se prezinte în persoană înaintea notarului, totuși legea face o excepție, în cazul când testatorul nu ar putea să se prezinte la notar din cauză de boală. În acest caz, întocmirea testamentului se va face la domiciliul testatorului. Notarul care va autentifica un testament la domiciliul testatorului, va îndeplini toate formalitățile prescrise de lege, pentru facerea unui testament autentic valabil, în plus el va face o mențiune, în procesul-verbal de autentificare, unde va fi stabilit: cazul de boală care l-a constrâns pe notar să instrumenteze testamentul la domiciliul testatorului, precum și adresa precisă a locului unde a fost instrumentat testamentul.

Cu toate că munca în zilele de repaus (repaus săptămânal: sâmbăta și duminica), conform art.110 din Codul muncii al Republicii Moldova, este interzisă, totuși testamentul nu este nul dacă, în caz de urgență și în caz de pericol de moarte, se autentifică un testament la domiciliul unui bolnav și într-o zi liberă sau de sărbătoare.

Nu este interzis întocmirea și autentificarea unui testament la domiciliul testatorului, în zile de sărbătoare sau în afara programului de lucru, doar că testatorul va trebui să achite onorarul notarului dublu decât dacă ar fi achitat taxa pentru un testament autentificat în condiții obișnuite.

Neîndeplinirea formalităților prescrise de lege și considerate ca substanțiale, cum ar fi constatarea identității persoanei, prezentarea în fața notarului, citirea testamentului, semnarea lui, declarațiile testatorului asupra testamentului, menționarea formalităților în procesul-verbal atrage după sine nulitatea absolută a testamentului.

La autentificarea testamentelor, notarii sau persoanele cu funcții de răspundere se conduc nu numai de Legea cu privire la notariat nr.1453-XV de la 08.11.2002 [1.4], dar și de Instrucțiunea cu privire la îndeplinirea actelor notariale de către birourile notariale din R.S.S.M., aprobată la 24 aprilie 1979 de către Ministerul Justiției al Republicii Moldova. Cele mai importante reguli, după care trebuie să se conducă un notar la autentificarea unui testament sunt:

1) Notarul autentifică testamentele prezentate personal de persoanele care au capacitate de exercițiu. Autentificarea unui testament prin reprezentare nu se admite. Textul testamentului trebuie să fie alcătuit și semnat personal de testator, indicându-se data și locul unde a fost întocmit testamentul.

Dacă testatorul, din cauza unor defecte fizice, unei boli, nu poate semna personal testamentul, atunci el poate fi semnat de altă persoană, conform legii.

2) Persoana în folosul căreia se face testamentul nu are dreptul să asiste la alcătuirea și autentificarea testamentului și să semneze pentru testator.

3) La autentificarea testamentului, notarul lămurește testatorului conținutul art.1505 din Codul civil al Republicii Moldova (despre cota obligatorie și despre moștenitorii rezervatari).

4) La autentificarea testamentului, nu se cere ca testatorul să prezinte dovezi, care să confirme dreptul său la bunurile ce le testează.

5) Fiecare notar ține cartea alfabetică de evidență a testamentelor, precum și o carte alfabetică a testamentelor autentificate.

6) Dacă notarul a primit o cerere de a se anula un testament autentificat anterior, precum și dacă primesc un nou testament, care anulează sau modifică un testament anterior, va face despre aceasta o mențiune în registrul pentru înregistrarea actelor notariale, în cartea alfabetică și pe exemplarul testamentului, care se păstrează la biroul notarial. Dacă testatorul prezintă exemplarul testamentului ce se află la el, atunci mențiunea despre anularea sau modificarea testamentului se face și pe acest exemplar. Semnătura de pe cererea cu privire la anularea testamentului trebuie să fie legalizată pe cale notarială.

Pentru ca testamentul să fie valabil, îndeplinirea regulilor sus-menționate sunt absolut obligatorii.

După îndeplinirea obligatorie a regulilor enumerate, notarul pune pe testament girul de autentificare. Ulterior notarul aplică ștampila cu stema țării și semnează procesul-verbal care este scris de obicei în josul testamentului.

Testamentul authentic prezintă următoarele avantaje:

poate apela la acest tip de testament orice persoană, care nu știe să scrie, citească, fie din cauza bolii, fie din alte cause, cu excepția celora ce nu au discernămînt;

contestarea testamentului este mai anevoioasă, întrucît actul de autentificare are autoritate public, iar conținutul actului de ultimă voință este verificat de notarul public, sau de o altă persoană, abilitată cu aceste drepturi, astfel încît nu conține claize contrare legii sau bunelor moravuri și nici clause formulate confuz, care să ridice problem de interpretare;

voința testatorului poate fi viciată mai greu;

testamentul nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, întrucît un exemplar este păstrat în arhiva biroului notarial;

exigența testamentului authentic poate fi cunoscută, la data deschiderii moștenirii [2.14, p.167-168].

Ca și oricare altă formă testamentară, și testamentul authentic prezintă cîtena incoveniente:

Cheltuieli material pentru îndeplinirea formalităților de autentificare;

Nu asigură pe deplin secretul ultimei voinșe a testatorului. Din punct de vedere legal, acest risc nu ar trebui să existe, deoarece Legea cu privire la notariat [1.4, art.6], prevede că persoana care desfășoară activitate notarială are obligația să păstreze secretul profesional cu privire la actele îndeplinite și la faptele care i-au devenit cunoscute în timpul activității sale. Conform aceluiași articol, informația cu privire la actele notariale îndeplinite se eliberează persoanei în numele căreia acestea au fost îndeplinite. Informația cu privire la testament se eliberează numai după decesul testatorului, în modul stabilit de Ministerul Justiției. Informația cu privire la actele notariale îndeplinite se eliberează la cererea instanței de judecată, procuraturii, organelor de urmărire penală în legătură cu cauzele penale, civile sau administrative aflate în curs de examinare și la cererea organelor fiscale în scopul exercitării atribuțiilor ce țin de domeniul fiscal.

2.4. Testamentele asimilate cu cele autentificate notarial

Testamentele asimilate cu cele autentificate pe cale notarială, sunt acele testamente care pot fi făcute în împrejurări excepționale.

Regulile speciale pe care legea le dictează în această privință, fiind excepționale, sunt de strictă interpretare și ca orice excepție, nu poate fi aplicată decât la cazurile determinate de lege.

În anumite împrejurări, legea a considerat că ar fi imposibil să se respecte regulile ordinare la întocmirea testamentului autentic și pentru ca testatorul să nu se afle în imposibilitatea de a testa din pricina piedicilor cauzate de împrejurări ce nu depind de el, legiuitorul a simplificat formalitățile și le-a adaptat împrejurărilor speciale în care se află testatorul.

Conform Codului civil al Republicii Moldova [1.2, art.1459], se asimilează cu testamentele autentice pe cale notarială:

a) testamentele autentificate de medicul principal, șeful, adjuncții lor în probleme medicale, medicul de serviciu al spitalului, al unei alte instituții medicale, al sanatoriului, directorul sau medicul principal al azilului pentru invalizi și bătrâni dacă testatorul se tratează sau locuiește într-o astfel de instituție; șeful expedițiilor de exploatări, expedițiilor geografice și a altor expediții similare, dacă testatorul se află într-o astfel de expediție;

b) testamentele autentificate de căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau aeronavă;

c) testamentele autentificate de comandantul (șeful) unității, marii unități, institutului și colegiului militar dacă la locul aflării lor nu există notar și dacă testatorul este militar sau îndeplinește serviciul unitatea militară sau este persoană civilă sau membru al familiei acestuia;

d) testamentele autentificate de șeful instituției de privațiune de libertate dacă testatorul se află în locul de privațiune de libertate.

Vom face o analiză sintetică asupra testamentelor sus-menționate și vom observa, că condițiile pentru care optează Codul civil al Republicii Moldova la întocmirea testamentelor asimilate celor autentificate notarial (privilegiate), practic nu conțin împrejurări speciale și excepționale, în temeiul cărora legea le atribuie anumite facilități.

În toate cazurile de întocmire a testamentelor privilegiate pe teritoriul Republicii Moldova, sunt necesare aceleași condiții pentru îndeplinirea unui testament autentic obișnuit, cu mici excepții.

Să luăm de exemplu: persoanele aflate pentru tratament la spital sau la alte instituții curativ-profilactice staționare, în sanatorii sau care trăiesc în casele pentru bătrâni și invalizi și care doresc să facă un testament, situație în care nu sunt izolate și nu sunt întrerupte comunicațiile cu restul localității. În acest caz, este posibil ca un notar, la cererea persoanei cointeresate (care se află în spital), să se deplaseze la spital pentru a autentifica un testament. Altfel ar fi situația, dacă art.1459 din Codul civil al Republicii Moldova ar fi prevăzut, că persoana internată în spital este bolnavă de o boală contagioasă, în rezultatul căreia, spitalul sau chiar localitatea dată este izolată, sau o altă situație: sunt întrerupte comunicațiile cu restul localităților. Numai în acest ultim caz, suntem într-o situație excepțională, motiv pentru care, consider că se poate întocmi un testament privilegiat.

Caz similar va fi situația în care se va face un testament de către un militar sau o persoană care se află într-un loc de detenție.

Evidențiem faptul, că în toate cazurile situația excepțională trebuie să fie o comunicare cu caracter oficial de către organul competent: de exemplu , în cazul testamentelor încheiate de militari în zona în care a fost declarată starea de război de către Președintele Republicii; testamentul încheiat de o persoană fie că este bolnavă de o boală contagioasă, fie că este sănătoasă, în localitatea izolată și comunicațiile sunt închise cu restul țării, printr-un ordin al Ministerului Sănătății al Republicii Moldova.

După cum am văzut, Codul civil al Republicii Moldova are foarte multe lacune și goluri, care sunt simțite de organele, ce expun în practică normele codului sus-menționat. Considerăm că este necesar, ca Capitolul II “FORMA TESTAMENTU-LUI”, Cartea a patra din Codul civil al Republicii Moldova să fie completat cu un nou articol, în care legiuitorul ar da testamentelor asimilate celor autentificate notarial o valoare provizorie reală și condiționată. Cu alte cuvinte, aceste testamente să fie nule, dacă într-un timp determinat (6 luni, 3 luni), de la scurgerea situațiilor enumerate în art.1459, nu vor fi întocmite testamente autentice obișnuite. Termenul legal prescris de Codul civil al Republicii Moldova, pentru autentificarea acestor testamente de către notar, este “cel puțin a doua zi”, excepția fiind, nesupravețuirea testatorului în intervalul de timp sus-amintit.

Considerăm că acest termen este prea mic, deaceea ar fi bine ca art.1459 Cod Civil al republicii Moldova, să fie modificat alin.(2), acest termen fiind mai mare, de ex: 6 luni, acest termen începind să curgă de la o tară reală, cînd cel ce a instrumentat acest testament să aibă posibilitate să-l prezinte notarului. În cazul în care testamentul a fost perfectat de capitanul unei nave, iar nava se află în largul oceanului, este evident faptul că acesta din urmă nici de cum nu poate să ajungă pe țărm cel tărziu a doua zi după autentificare, cum prevede pentru valabilitatea acestui testament Codul Civil al RM.

Așa cum rezultă din cele menționate, testamentul asimilat celui notarial autentificat se întocmește în formă scrisă, dar poate fi redactat de către testator sau de către o terță persoană, fără vicierea ultimei voințe a persoanei care testează. Sub sancțiunea nulității, testamentul trebuie semnat și datat de testator.

Legislația altor țări, cum ar fi a României, consider aceste testament privilegiate, întrucît se realizează într-o formă autentică simplificată, datorită faptului că testatorul se afșă într-o situație exepțională, care-l împiedică să facă un testament authentic.

Oricînd însă, chiar în situații excepționale, testatorul poate recurge la testamentul olograf [2.14, p.172].

În concluzia acestui capitol putem preciza faptul că, legislația rederitoare la formele testamentare comport un șir de lacune, care pe parcur au fost elucidate.

CAPITOLUL III

PRINCIPALELE DISPOZIȚII TESTAMENTARE

Testamentul este un act juridic, care conține dispoziții relative la bunurile testatorului, adică legate. El poate conține totuși și dispoziții care să nu fie relative la bunuri. Astfel de dispoziții sunt de ordin secundar, dar în marea majoritatea cazurilor partea principală a testamentului, o formează dispozițiile de bunuri, legatele.

Testamentul într-o concepție mai largă, nu este decât o formă sau o modalitate juridică de exprimare, în condiții de solemnitate a diferitelor dispoziții luate de testator cu privire la momentul încetării sale din viață. Dispozițiile respective pot să privească una sau mai multe transmisiuni de bunuri, mobile, imobile sau drepturi incorporale, sub format de legate, dar și prevederi care nu se referă direct sau imediat la valori patrimoniale.

În ansamblul lor, aceste dispoziții constituie obiectul actului juridic, adică al testamentului. În aceste condiții, testamentul nu se mai prezintă ca un act juridic omogen și organic unitar, supus unui singur regim juridic, ci ca o modalitate de exprimare a unor manifestări de voințe independente, care își păstrează propria lor natură și reglementare juridică. După cum am văzut, testamentul este un act solemn. În consecință, orice încălcare a unei reguli de formă atrage nulitatea testamentului. Oricât de clar și de neîndoielnic s-ar fi manifestat voința testatorului, dacă nu s-au respectat formele legale, testamentul se declară nul.

Testamentul este însă un act solemn numai în sensul, că nu este valabil dacă nu se îndeplinesc anumite formalități și dacă nu este turnat în anumite forme prescrise de lege. Testamentul nu este însă un act în care voința testatorului trebuie să se exprime în termeni sacramentali: testatorul este liber să-și exprime voința în orice termeni. Cu alte cuvinte, forma testamentului este solemnă, însă conținutul său – adică exprimarea voinței testatorului – nu este un fapt solemn.

Testatorul putând exprima ultima sa voință în orice termeni, se întâmplă câte o dată ca termenii întrebuințați de testator să nu fie destul de clari și preciși și să lase o oarecare îndoială asupra adevăratei sale intenții. Când o cauză dintr-un testament nu este destul de clară și poate da diverse interpretări, judecătorii fondului au dreptul și chiar obligația de a interpreta termenii întrebuințați de testator, spre a lămuri adevărata sa intenție și de a stabili sensul cauzei. În această interpretare și stabilire a intenției, rezultând din interpretarea unor clauze îndoielnice, judecătorul se va conduce după toate circumstanțele cauzei, se va căuta intenția testatorului și modul accesoriu în acte și împrejurări exterioare. Judecătorul este chemat a interpreta orice punct neclar din dispozițiile testamentare: astfel el rezolvă cui trebuie atribuit legatul când arătarea nu este absolut precisă, tot astfel el rezolvă care este natura legatului, când testatorul nu a exprimat concret ce fel de legat voiește să lase, tot astfel el întrepretează arătarea obiectelor legate și compoziția legatelor.

În rezultat, interpretarea clauzelor îndoielnice, în ceea ce privește intenția testatorului, este o chestiune care cade sub interpretarea judecătorului fondului. Însă, se verifică dacă, judecătorii n-au atribuit clauzelor, așa cum le-au cunoscut și interpretat, efecte diferite de efectele legale ce trebuiau să producă și dacă au atribuit clauzelor consecințele legale, pe care aceste clauze trebuie să le aibă conform naturii lor.

3.1. Noșiunea și caracterele juridice ale legatului

Cuvântul „legat” provine de la latinescul lex, fiindcă este făcut în termeni imperativi: „Legatum est, quod legis modo, id est, imperative, testamento relinquitur”. Legatul este ceea ce se alege sau se lasă în mod imperativ prin testament.

Legatul este o dispoziție testamentară curpinsă în testament, prin care testatorul însărcinează unul sau mai mulți moștenitori să transmită uneia sau mai multor persoane avantaje patrimoniale [2.9, p.1155].

Legatul, conform legislației române, este principalul obiect al testamentului prin care testatorul oferă unei persoane avantaje patrimoniale fără a o desemna în calitate de moștenitor, nu însă și singurul. Actul de ultimă voință al defunctului, poate cuprinde și:

– împuternicirea unuia sau a mai multor persoane, să privegheze la executarea dispozițiilor testamentare, adică să desemneze executori testamentari;

– o revocare a unei dispoziții testamentare anterioare;

– dispoziții referitoare la funerarii și la înmormântare;

– numirea unui tutore copiilor săi minori;

– recunoașterea unui copil nelegitim.

Legatul reprezintă o dispoziție testamentară, prin care testatorul pune în sarcina moștenitorilor testamentari obligația de a efectua o prestație în folosul unor terți, care dobândesc dreptul de a cere executarea ei [2.21, p.63].

Deci, prin legat înțelegem libertatea din cauză de moarte, făcută prin testament unei persoane, fără a o desemna în calitate de moștenitor.

Din această definiție rezultă, că desemnarea legatarului este supusă următoarelor reguli:

Legatarul trebuie să fie desemnat prin testament;

Legatarul trebuie să fie desemnat personal de testator;

Desemnarea trebuie făcută în așa fel încât determinarea legatarului să fie posibilă la data când se execută testamentul.

1) În primul rând, dispozițiile de ultimă voință trebuie să fie făcute în formele stabilite de lege pentru testament, este firesc ca legatarul să nu poată fi desemnat decât prin acest act.

Din cele expuse urmează că:

a) Legatul secret este nul. Altfel spus, testatorul nu ar putea lăsa averea sa unei persoane, cu misiunea de a îndeplini voința sa secretă, căci adevăratul legatar nu este arătat în testament. De asemenea, el nu s-ar putea mulțumi să spună că legatul este făcut unei persoane cunoscute de moștenitor prin instrucțiuni verbale ale defunctului. În ambele cazuri legatarul nu este desemnat prin testament, de aici rezultă, că legatul va fi nul.

b) Va fi nul legatul făcut unei persoane incerte. Persoana incertă nu este cea nedeterminată prin testament, ci persoana nedeterminabilă.

„Legatum, nisi certae rei sit, et ad certam personam deferatur, nullius est momenti”.

Legatul unui lucru necert și unei persoane nedeterminate, nu valorează nici într-un timp. (Pauli Senten).

2) În al doilea rând, legatarul trebuie să fie desemnat personal de testator.

De aici rezultă că:

a) Incapabilul nu va putea desemna un legatar prin reprezentantul său legal, sau cu asistența curatorului.

Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă, declarate incapabile și minorii, nu pot testa.

b) Desemnarea legatarului trebuie să fie opera neatârnată a testatorului.

c) Va fi nul legatul făcut cu facultatea de alegere, adică dispoziția prin care testatorul lasă unui terț sarcina de a determina persoana legatarului. Într-adevăr, legatul este o libertate care presupune intenția de a gratifica o persoană determinată, sau cel puțin determinabilă cu ajutorul indicațiilor date de dispunător.

Legatarul poate fi desemnat direct sau indirect [2.12, p.244].

1) Testatorul desemnează direct pe legatar, prin numele și prenumele acestuia. „Nominatim alicui legatut”. Legatarul poate fi determinat și prin poreclă, figură, prin raporturile sale de rudenie cu testatorul.

Eroarea ortografică sau lipsa unui prenume nu are importanță, de îndată ce nu poate fi îndoială asupra identității civile a persoanei desemnate, adică nu atrage nulitatea testamentului, dacă există destule elemente spre a putea determina persoana gratificată.

Dacă legatarul a fost determinat prin calitatea sa de rudă, jurisprudența se călăuzește după următoarele reguli de interpretare:

În cazul când testatorul desemnează o singură rudă dar sunt mai multe,

testamentul trebuie să cuprindă elemente de identificare. Exemplu: „fiul care locuiește cu mine”;

Dacă a desemnat rude de anume grad: „frații, nepoții”, toate rudele care au gradul cerut sunt cuprinse în desemnare;

Expresia „copii” cuprinde și nepoți, adică pe copiii copiilor predecedați, ceea ce pe cale de interpretare introduce în moștenirea testamentară echivalentul reprezentării;

Expresia masculină „frate, nepot, văr” cuprinde și rudele de același grad de sex feminin, însă expresia „soră, nepoată, vară”, nu se extinde asupra sexului masculin.

2) Testatorul nu este obligat să-l numească pe legatar direct. Desemnarea poate fi și indirectă, dacă există elemente destule pentru determinarea persoanei legatarului.

3) Dacă desemnarea legatarului este inexactă, însă neîndoielnică, instanța va putea îndrepta eroarea.

În dreptul civil al României, legatarul nu se află nici o dată pus pe deplin drept în posesia legatului, așa cum se spune în termenii sacramentali, el nu are nici o dată sezină. El nu poate întra în posesie decât sau prin predarea de bună voie a legatului de către moștenitori sau pe baza unei cereri de predare. Legatarul va adresa cererea sa după caz: fie moștenitorilor, fie unui alt legatar, fie în justiție. Când legatarul cere punerea în posesie de la justiție, el se va adresa la locul unde sa deschis succesiunea.

Legatarul este obligat să ceară punerea în posesie chiar dacă el se află deja în posesia legatului și-l deținea anterior, însă cu alt titlu decât cel de legatar. Aici intervine o intervertire de titlu, care nu se poate efectua valabil decât în baza unei cereri de punere în posesie a legatarului. În lipsa unei asemenea cereri, intervertirea de titlu nu va avea loc, iar legatarul nu va poseda în drept, cu titlu de legatar.

Dacă legatul este predat de bună voie legatarului, acesta nu este obligat să ceară punerea în posesie. Predarea de bună voie poate fi făcută sub orice formă, putând fi chiar tacită.

Înainte de cererea de punere în posesia legatarului, deși el are proprietatea legatului, nu poate însă exercita dreptul său de proprietate. Până ce legatarul nu obține predarea legatului, fie de bună voie, fie în urma unei cereri de predare, el nu se poate pune singur în posesie, nici nu poate înainte de a cere predarea legatului, să pornească acțiuni în contra terților.

Orice legatar trebuie să ceară punerea în posesie, prin excepție sunt unii legatari care nu au nevoie s-o mai ceară.

Cheltuielile necesitate de predarea legatului sunt în sarcina succesiunii nu nu a legatarului, cu condiția ca aceste cheltuieli, să nu atingă și să nu reducă rezerva legală a moștenitorilor rezervatari, deoarece rezerva este intangibilă. Testatorul are însă dreptul să dispună în mod diferit prin testament și să pună cheltuielile în sarcina legatarului. Dacă moștenitorul rezervatar contestă pe nedrept legatul și refuză să-l predea, el va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată și la despăgubiri.

Legatarul se deosebește de moștenitorul testamentar prin următoarele:

avantajul patrimonial i se oferă legatarului fără ca acesta din urmă să fie desemnat moștenitor;

moștenitorilor, de regulă, li se transmite universalitatea patrimoniului succesoral sau o cotă-parte din această universalitate, legatarul de fiecare dată, obține unul sau mai multe bunuri concrete;

spre deosebire de moștenitori, legatarul nu răspunde pentru datoriile testatorului cu bunul primit [2.4, p.624].

Conform art.1487 CC, obiect al legatului toate fi transmiterea către cel ce recepționează (primește) bunul legat în proprietate, folosință sau cu un alt drept real a bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral, obținerea și transmiterea către acesta a bunurilor care nu fac parte din moștenire, îndeplinirea unei anumite munci, prestarea de servicii și altele.

Obiect al legatului pot fi [2.9, p.1156]:

– unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile, cu condiția să nu constituie o masă succesorală, care poate fi transmisă moștenitorilor testamentari;

– unul sau mai multe obiecte, care nu fac parte din masa succesorală, pe care moștenitorul testamentar este obligat să le cumpere și să le transmită legatarului în proprietate. În cazul în care testatorul a legat un bun de gen nedeterminat, moștenitorul va cumpăra și transmite un bun de calitate mijlocie, dacă testatorului nu a determinat persoana în drept să aleagă;

– o creanță pe care testatorul o are împotriva unui terț și alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul asupra unor dividente, recolte viitoare, alte beneficii etc.;

– iertarea unor datorii a legatarului, care se sting la data decesului testatorului;

– efectuarea în beneficiul legatarului a unor plăți periodice;

– drepturile reale, cum ar fi: uzufructul, uzul, abitația etc.;

– îndeplinirea unei munci, prestarea unor servicii etc. Spre exempu: obligarea moștenitorului să prelucreze terenul legatarului, să repare un automobil, să plătească datoria acestuia față de un terț, etc.

După autorii români [2.14, p.182], legatele pot fi clasificate în baza a două criterii: obiectul lor și modalitățile care afectează voința testarului.

În baza baza criteriului obictului acestora distingem între legate universale, legate cu titlu universal și legate particulare.

Legatul universal este dispoziția prin care testatorul lasă după moartea sa la unul sau mai multe persoane universalitatea bunurilor sale.

Legatul cu titlul universal are ca obiect o fracțiune (cotă-parte) din moștenire, toate imobilele sau mobilele sau o fracțiune din imobile sau mobile [2.14, p.185].

Legatul cu titlu particular este dispoziția testamentară, care nu este nici universală nici cu titlu universal, dar care nu răspunde de pasivul moștenirii, situație prevăzută și de legislația Republicii Moldova.

3.2. Dezmoștenirea și nedemnitatea succesorală

Potrivit art.1455 CC, testatorul poate înlătura (excludă) de la moștenire pe unul, pe câțiva sau pe toți moștenitorii legali de întregul patrimoniu sau numai de o parte din el, fără a fi obligat să invoce în testament motivele.

Această excludere, făcută prin testament, a unui moștenitor chemat de lege, se numește dezmoștenire. Orice persoană are posibilitatea ca, prin derogare de la regulile devoluțiunii legale a moștenirii, să înlăture de la moștenire persoana sau persoanele neagreate (indiferent de motive).

Dezmoștenirea este dispoziția testamentară de ultimă voință a testatorului prin care aceasta înlătură de la moștenire pe unul, pe cîțiva sau pe toți moștenitorii legali. Moștenitorii legali pot fi dezmoșteniți de întreg patrimoniu sau numai o parte din el [2.9, p.1132].

Dezmoștenirea este o prerogativă ce aparține testatorului, dar care nu se poate exercita nelimitat. Astfel moștenitorii rezervatari nu vor putea fi înlăturați de la moștenire, neputând fi lipsiți de rezerva succesorală, aceasta cuvenindu-li-se chiar împotriva voinței testatorului [2.18, p.144].

Însă, dreptul de dezmoștenire este limitat în privința moștenitorilor legali ce dispun de dreptul la cotă din rezerva succesorală. Testatorul poate dezmoșteni pe moștenitorii rezervatari, dar numai cât privește cotitatea disponibilă. Ceilalți moștenitori, nerezervatari, pot fi dezmoșteniți fără nici o limită [2.10, p.42].

Din punct de vedere al modului de manifestare, voința de a dezmoșteni poate fi directă sau indirectă.

Dezmoștenirea directă, este acea dispoziție, prin care testatorul declară în mod expres, prin testament voința sa de a înlătura de la moștenire anumiți moștenitori.

Dezmoștenirea directă poate fi parțială sau totală.

Dezmoștenirea este parțială, când testatorul înlătură de la moștenire anumiți moștenitori legali. În acest caz, voința testatorului se întregește cu cea a legiuitorului în sensul, că succesiunea se va cuveni moștenitorilor legali după înlăturarea celor dezmoșteniți. Prin dezmoștenirea unuia sau a mai multor moștenitori (dar nu a tuturor) testatorul a acceptat indirect sporirea părților celorlalți moștenitori legali. Deci dezmoștenirea directă parțială poate fi interpretată și ca o instituire indirectă de moștenitori.

Dezmoștenirea directă poate fi și totală, în cazul când testatorul dezmoștenește pe toți moștenitorii săi. Sunt binevoite motivele ca să ne îndoim de validitatea unei asemenea dispoziții, căci ea înlătură devoluțiunea ab intestat, fără a o înlocui printr-una testamentară. Însă jurisprudența a socotit, că de îndată ce a admis dezmoștenirea parțială, ar fi fost arbitrar să țărmurească libera voință a testatorului, oprind dezmoștenirea totală.

În cazul dezmoștenirii totale, toți moștenitorii sunt excluși prin voința testatorului, iar bunurile care alcătuiesc moștenirea rămân bunuri vacante și fără de stăpân iar cu acest titlu ele sunt atribuite statului.

Dezmoștenirea se poate realiza indirect, atunci când testatorul, fără să menționeze expres înlăturarea de la moștenire a moștenitorilor legali, testează întregul său patrimoniu unei sau mai multor persoane [2.4, p.617]. În acest caz, devoluțiunea succesorală statornică de lege este înlocuită printr-o devoluțiune hotărâtă de testator.

Conform art.1456 CC, moștenitorii legali, dezmoșteniți indirect, își păstrează dreptul la moștenire asupra părții netestate din avere. Ei vor putea pretinde la moștenire și în cazul decesului tuturor moștenitorilor testamentari până la deschiderea succesiunii, în cazul în care nu au fost desemnați substituitori, precum și atunci când a fost declarat nulitatea testamentului sau a fost recunoscută nedemnitatea succesorilor testamentari.

Potrivit art.1432 alin.(1) din Codul Civil al RM, moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (care ce a lăsat moștenirea) către succesorii săi. Acest termen nu include doar bunurile mobile și imobile pe care le primește succesorul, ci și datoriile pe care le avea defunctul la momentul decesului. E important să se înțeleagă că moștenitorul nu poate accepta doar averea, lăsând datoriile. În momentul acceptării moștenirii, succesorul moștenește atât activul, cât și pasivul defunctului.

Pentru ca o persoană să fie chemată efectiv la moștenire, nu este suficient să facă parte din categoria de moștenitori legali, în cazul moștenirii legale, și calitatea de moștenitor testamentar în cazul succesiunii testamentare, ci trebuie să mai fie îndeplinită o condiție negativă, și anume să nu fie înlăturată de la moștenire.

Din cele expuse rezultă că, pentru a moșteni o persoană, este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:

– persoana să dispună de capacitate succesorală;

– să aibă vocație succesorală;

– persoana să nu fie nedemnă de a moșteni.

Potrivit prevederilor art. 1434 din Codul civil al RM, atât moștenitorii legali, cât și cei testamentari, pot fi recunoscuți nedemni și înlăturați de la moștenire pentru fapte săvârșite împotriva celui ce lasă moștenirea, circumstanțe constatate de instanța de judecată.

 Acțiunile persoanelor care nu au atins vârsta de 14 ani, precum și ale persoanelor declarate incapabile prin hotărâre judecătorească definitivă, nu pot fi considerate intenționate și, prin urmare, acestea nu pot fi decăzute din dreptul de a moșteni.

Părinții decăzuți din drepturile părintești care nu sunt restabiliți în aceste drepturi la momentul deschiderii succesiunii, precum și părinții sau copiii maturi care nu au dorit să aibă grijă de cel ce a lăsat moștenirea nu pot fi succesori legali [2.1, art1434, alin.(2)]. 

Sancțiunea prevăzută în această parte este unilaterală. Astfel, copii pot să-i moștenească pe părinții care au fost privați de drepturile părintești sau care s-au eschivat să plătească pensia alimentară. Înlăturarea acestora de la moștenirea prin lege nu îi lipsește de dreptul de a-i moșteni prin testament. Sînt nedemi de a succede părinții și copiii majori care s-au eschivat cu rea-credință de la executarea obligațiunii de întreținere, prevăzute de lege, a celui care lasă moștenirea, dacă această circumstanță este constatată de instanța judecătorească. Aceștia ar putea veni la succesiune numai în calitate de moștenitori testamentari, astfel, considerîndu-se confirmat faptul, că au fost iertate de cel care lasă moștenirea [2.9, p.119].

Nedemnitatea succesorală constă în decăderea moștenitorului din dreptul de a moșteni o persoană decedată, datorită săvârșirii unor fapte grave (expres prevăzute de lege) împotriva defunctului sau memoriei acestuia.

Nedemnitatea succesorală are un caracter de pedeapsă civilă, care se bazează pe motive de moralitate publică, neputându-se admite ca o persoana vinovată de fapte grave față de alta să o moștenească pe aceasta, și se caracterizează prin următoarele:

– se aplică doar în cazul săvârșirii faptelor prevăzute expres și limitativ de lege;

– operează doar în temeiul hotărârii instanței de judecată prin care se constată circumstanța care constituie temeiul nedemnității. Acțiunea în constatare poate fi intentată de orice persoană pentru care decăderea succesorului nedemn din dreptul la succesiune are consecințe patrimoniale (art. 1435 CC), în termen de un an de la data deschiderii succesiunii.

– se aplică și produce efecte atât față de autorul faptei, cât și fata de moștenitorii lui. Astfel, potrivit art. 1504, alin. 3 CC, reprezentarea nedemnului nu se admite.

– nedemnitatea se limitează la moștenirea persoanei față de care au fost săvârșite faptele, fără a se extinde la alte moșteniri. Astfel, dacă fapta a fost comisă față de un părinte, autorul faptei va putea moșteni celălalt părinte.

– nedemnul trebuie să fi săvârșit faptele cu discernământ, deoarece nu se poate vorbi de vinovăție în lipsa discernământului.

– cel ce a lăsat moștenirea îl poate ierta pe moștenitorul nedemn. Potrivit art. 1436 CC, persoana culpabilă de comiterea unor acțiuni ce atrag decăderea din dreptul de succesiune poate fi chemată la moștenire dacă cel ce a lăsat moștenirea o iartă, exprimând acest lucru în mod expres în testament [2.5, p.526-527].

Cazurile de nedemnitate sunt stabilite expres și limitativ de art, 1434 CC. Astfel, nu poate fi succesor testamentar sau legal, persoana care:

– a comis intenționat o infracțiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voințe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moștenirea;

– a pus intenționat piedici în calea realizării ultimei voințe a celui ce a lăsat moștenirea și a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotelor succesorale ale tuturor acestora.

După cum reiese din prevederile art. 1434 CC, pentru ca un moștenitor să fie înlăturat de la moștenire, faptele menționate urmează a fi comise cu intenție. Tot la categoria succesorilor nedemni legea atribuie părinții decăzuți din drepturile părintești care, la data deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliți în aceste drepturi și părinții (adoptatorii) și copii maturi (inclusiv cei adoptați) care s-au eschivat cu rea-credință de la executarea obligației de întreținere a celui care a lăsat moștenirea [2.1, art. 1434, alin. 2]. Fiind o pedeapsă civilă care operează în temeiul legii, nedemnitatea face ca moștenitorul vinovat să fie înlăturat de la succesiunea persoanei față de care s-a făcut vinovat. Nedemnitatea produce întotdeauna efecte de la data deschiderii succesiunii, indiferent dacă condițiile cerute de lege sunt întrunite de la această dată sau dacă vor fi întrunite ulterior. Dacă la momentul constatării de către instanța de judecată drept succesor nedemn moștenitorul a intrat deja în posesia bunurilor succesorale, acesta este obligat să restituie celor îndreptățiți tot ce a primit ca moștenire, inclusiv fructele obținute. Restituirea se va face în natură, cu excepția cazurilor în care bunurile succesorale au fost înstrăinate unor terți care nu pot fi obligați să le restituie către moștenitorii de drept (dobânditorii de bună- credință). Fiind considerat un posesor de rea-credință, nedemnul este obligat sa restituie fructele pe care le-a perceput sau pe care trebuia sa le perceapă.

Nedemnitatea succesorală constituie o sancțiune deoarece stopează realizarea vocației succesorale pentru anumite cazuri. Ea va fi aplicată numai în cazul săvîrșirii faptelor expres determinate de lege, această normă avînd un character imperative. Sanxțiunea se aplică și produce efecte doar pentru autorul faptei. Aplicarea sancțiunii ni poate fi extinsă la alte moșteniri, nedemnul fiind înlăturat numai de la moștenirea persoanei față de care a săvîrșit fapte nedemne. La fel, sancțiunea nedemnității se va aplica doar pentru faptele săvîrșite cu intenție (vinovăție) [2.6, p.359].

Din cele expuse anterior, observăm că unii autori consideră nedemnitatea succesorală o sancțiune civilă, iar alții autori consider că este o pedeapsă civilă.

Un potențial izvor de confuzii ce trebuie anihilat este diferența între noțiunea de sancțiune civilă și cea de pedeapsă civilă. Astfel, dacă cea dintâi se caracterizează printr-un rol cu precădere reparator, cea din urmă se centrează pe funcția sa punitivă [2.2, p.1-2] . De asemenea, menționăm faptul că sancțiunea civilă aduce atingere, în ultimă instanță, patrimoniului persoanei sancționate (spre exemplu rezilierea unui contract cu tot ce presupune această operațiune) pe când pedeapsa civilă se îndreaptă cu prioritate împotriva subiectului de drept apostrofat, (spre exemplu nedemnitatea succesorală, etc.) având un caracter vădit personal și prin urmare netransmisibil, respectiv inecesibil [2.11, p.980].

Potrivit unei opinii [2.14, p.47], nedemnitatea succesorală are natura juridică a unei pedepse civile, întrucît se bazează pe motive de moralitate public, neputîndu-se admite ca o persoană, vinovată de fapte grave față de o alta, să o moștenească pe aceasta din urmă.

În opinia noastră, nedemnitatea succesorală este o pedeapsă civilă, deoarece conform art 1434 Cod Civil al RM, nedemnul este înlăturat atît de la moșțenirea legală, cît și de la cea testamentară, iar art.1436 CC al RM dispune că persoana culpabilă de săvîrșirea unor anțiuni ce atrag decăderea din dreptul la succesiune poate fi chemată, în pofida acestui fapt, la moștenire dacă cel ce a lăsat moștenirea o iartă exprimînd acest lucru în mod expres în testament.

Circumstanța care constitue temei pentru decădere din dreptul la succesiune trebuie constatată de instanța de judecată. Acțiunea poate fi intentată de persoana pentru care decăderea succesorului nedemn din dreptul la succesiune are consecințe patrimoniale. Instanțele judecătorești sînt chemate doar pentru a constata dacă sînt sau nu îndeplinite condițiile cerute de lege pentru a stabili nedemnitatea și nicidecum pentru a pronunța această sancțiune, care devine aplicabilă în puterea legii. Prin urmare, instanța de judecată nu pronunță, ci numai constată nedemnitatea succesorală. Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, care urmează să profite de la înlăturarea de la moștenire a nedemnului, cum ar fi comoștenitorii legali sau moștenitorii legali subsecvenți ori legatarii sau donatarii în cazul în care nedemnul ar fi fost un moștenitor rezervatar al cărui prezență putea determina reducțiunea liberalității sau dacă acesta ar fi contestat validitatea dispozițiilor testamentare. Dreptul de a invoca o asemenea acțiune nu poartă un caracter exclusiv personal. Nedemnitatea poate fi invocată atît în mod direct de către persoanele enumerate mai sus, cît și printr-o acțiune oblică (articolul 599 Cod civil), de către creditorii acestor persoane. Acțiunea poate fi invocată chiar de către persoana nedemnă. Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului, atîta timp cît ultimul se află în viață, cît și împotriva moștenitorilor săi legali sau testamentari, în cazul în care succesorul nedemn a intrat în stăpînirea bunurilor succesorale și a decedat înainte de constatarea nedemnității. Nedemnitatea poate fi invocată și, în cosecință, constatată de instanța judecătorească numai după deschiderea succesiunii și numai dacă vocația succesorală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moștenire prin prezența unor moștenitori în rang preferabil (care pot culege moștenirea și fără invocarea nedemnității) [2.9, p.119-1120].

În rezultat am ajuns la următoarele concluzii:

Nedemnitatea succesorală este considerată o condiție generală a dreptului de a moșteni;

Natura juridică a acesteia este aceea de pedeapsă civilă;

Efectele nedemnității privesc numai pe nedemn și terț;

Nedemnul poate fi iertat.

3.3. Executarea testamentului

Cu toate că moștenitorii sunt însărcinați cu executarea ultimelor voințe ale testatorului, totuși, pentru mai multă siguranță, acest din urmă are facultatea de a rândui unul sau mai mulți executori testamentari. Dreptul de a testa, atrage după sine luarea măsurilor necesare, ca ultima voință a defunctului să fie respectată și adusă la îndeplinire.

Potrivit art.1476 CC, testatorul poate desemna prin testament unul sau mai mulți executori testamentar, atât dintre moștenitorii testamentari, cât și dintre persoanele care nu sunt moștenitori. În ultimul caz, este nevoie de acordul executorului testamentar, acesta exprimându-l în scris pe testament sau în cererea anexată acestuia.

Executorul testamentar este deci o persoană pe care testatorul o alege și o numește în testament, însărcinând-o să asigure executarea testamentului [2.13, p.603].

Executarea testamentară este, de fapt, un mandat, iar executorul testamentar este un mandatar desemnat de testator pentru executarea dispozițiilor testamentare. Astfel, regulile de drept comun ale mandatului sînt aplicabile executării testamentare în măsura în care nu sînt contrare naturii și scopului acesteia [2.9, p.1149].

Însărcinarea de a executa testamentul, pe care testatorul o dă executorului testamentar, este un mandat, iar executorul testamentar este un mandatar al testatorului. Aceasta rezultă din faptul că testatorul numește pe executor și că acesta trebuie să vegheze la executarea dispozițiilor luate de către testator.

Mandatul este deci de o natură cu totul specială, care se deosebește prin importante puncte de mandatul de drept comun. Regulile de drept comun ale mandatului se aplică executării testamentare, numai întrucât legiuitorul n-a dispus altfel print-un text special și particular executării testamentare și numai întrucât acele reguli nu sunt contrare naturii și scopului executării testamentare.

Din alt punct de vedere, sarcina executorului testamentar, având un caracter excepțional, regulile stabilite de lege relativ la executorii testamentari, sunt de strictă interpretare.

Între executarea testamentară și mandatul obișnuit sunt atât asemănări cât și deosebiri.

Asemănările dintre sarcina executorului testamentar și principalele caractere ale mandatului sunt:

– Sarcina executorului testamentar, ca orice alt mandat, este facultativă, în sensul că executorul poate refuza misiunea cu care l-a însărcinat testatorul, fiindcă nimeni nu este silit să primească un mandat în contra voinței sale;

– Misiunea și obligațiile executorului testamentar, ca și cele ale mandatului obișnuit, încetează la moartea sa și nu se transmit moștenitorilor săi;

– Sarcina executorului testamentar, ca și a mandatului, este gratuită prin natura ei, fără ca gratuitatea să fie o condiție esențială. Când se spune, că sarcina executorului testamentar este gratuită, ca și de altfel și la mandat, se înțelege că ei nu pot cere un salariu sau o recompensă, dacă persoana în cauză nu i-a lăsat nimic;

– Executorul testamentar are în genere toate obligațiile mandatarului obișnuit, întrucât legea nu a dispus altfel printr-o dispoziție expresă.

Deosebirile dintre executarea testamentară și mandatul obișnuit sunt:

– Sarcina executorului testamentar începe la moartea testatorului, iar la mandatul obișnuit, dimpotrivă, încetează la moartea mandantului.

– Puterea și rolul executorului testamentar precum și durata unora din puterile executorului sunt fixate în linii generale și limitate de lege, iar testatorul nu poate să dea executorului puteri mai mari decât cele fixate de lege. Dimpotrivă, puterile mandatarului obișnuit pot fi fixate în mod liber de părți.

Motivele acestei deosebiri rezultă din natura și caracterul diferit al mandatului obișnuit și al executării testamentare. Mandatul obișnuit se execută în timpul vieții mandantului, pe când executorul testamentar își îndeplinește misiunea numai după moartea testatorului.

Conform art.1480 Cod civil, executorul testamentar dispune de dreptul de a executa testamentul din momentul deschiderii moștenirii.

El este obligat să asigure paza și să administreze patrimoniul, să săvîrșească alte acțiuni necesare pentru executarea testamentului.

Prin urmare, executorul testamentar dispune de următoarele atribuții:

– asigură paza patrimoniului succesoral;

– face inventarul patrimoniului succesoral;

– administrează patrimoniul succesoral prin intrarea în posesia lui;

– urmărește debitorii succesiunii și întreprinde măsuri pentru încasarea creanțelor;

– satisface din contul patrimoniului succesoral creanțele debitoriale;

– înștiințează moștenitorii despre deschiderea moștenirii;

– execută dispozițiile testamentare, iar în cazul în care sumele de bani aflate în patrimoniu succesoral sînt insuficiente pentru executarea dispozițiilor testamentare, poate să vîndă o parte din bunuri, dacă este împuternicit cu dreptul de dispoziție, prin testament. În caz contrar, vînzarea bunurilor se face cu acordul moștenitorilor;

– să oblige moștenitorii testamentari sau legatarii să execute dispozițiile testamentare sub condiție, dacă aceștea au acceptat moștenirea;

– să săvîrșească în limitele executării testamentului alte acțiuni, care nu contravin legii.

Dacă executarea testamentului este pusă exclusiv în seama executorilor testamentari, atunci moștenitorii sînt înlăturați de la administrarea patrimoniului succesoral pînă la acceptarea moștenirii de către toți moștenitorii [2.9, p.1151-1152].

De aici derivă următoarele consecințe:

– executorul testamentar nu are nici un drept asupra fructelor și veniturilor imobilelor succesorale, produse după moartea testatorului, fructele și veniturile aparțin moștenitorilor;

– executorul testamentar nu are dreptul să plătească datoriile succesiunii decât cu consimțământul moștenitorilor. Dacă executorul nu poate executa testamentul din cauza datoriilor succesiunii, care țin în suspensie plata legatelor, executorul nu are alt mijloc decât de a chema pe moștenitori în instanțele de judecată și de a cere de la aceștea, în prezența moștenitorilor, plata datoriilor;

– Creditorii succesiunii nu pot urmări în mod principal pe executor, ci vor trebui să urmărească pe moștenitori;

– Executorul nu poate exercita decât acțiunile relative la drepturile de administrație care îi aparțin. Orice altă acțiune aparține exclusiv moștenitorilor sau legatarilor;

– Legatarii trebuie să ceară punerea în posesie și predarea legatelor de la moștenitori și nici o dată de la executor.

Misiunea executorului testamentar ia sfârșit și funcția sa încetează pentru următoarele cauze:

– aducerea la îndeplinire a tuturor dispozițiilor testamentare;

– moartea executorului testamentar;

– revocarea executorului testamentar pentru abuz, incapacitate, în urma cererii de revocare făcută de moștenitori testamentar sau legatari în justiție;

– renunțarea executorului de a continua sarcina, fiindcă îndeplinirea ei îi cauzează pierderi și pagube considerabile;

– anularea testamentului, care trebuia adus la îndeplinire, în cazul când executorul testamentar a primit un mandat, printr-un testament nelegal.

Chiar după încetarea misiunii sale, executorul testamentar mai păstrează dreptul de a interveni într-o acțiune în contestare a testamentului, spre a susține validitatea lui.

La încetarea executării testamentare, executorul este obligat, la cererea moștenitorilor să prezinte o dare de seamă despre activitatea sa, adică să dea socoteala și să înapoieze dacă e cazul, bunurile mobile succesorale rămase. El are dreptul de a i se restitui cheltuielile făcute pentru îndeplinirea împuternicirilor și să fie despăgubit pentru daunele pricinuite în timpul executării mandatului [2.10, p.46].

Executorul testamentar, la executarea testamentului, la cererea moștenitorilor, este obligat să prezinte o dare de seamă cu privire la administrarea patrimoniului succesoral și executarea testamentului. Executorul testamentar este obligat să transmită toate informațiile necesare și să dea lămuririle cerute de moștenitori și pe parcursul executării testamentului.

După executarea testamentului, executorul testamentar este obligat să transmită moștenitorilor bunurile succesorale rămase.

Funcția executorului testamentar încetează la data acceptării moștenirii de către toți moștenitorii, adică pînă la această dată executorul urmează să execute deplin testamentul. Credem, însă, că dacă testamentul nu va fi executat, executorul testamentar va continua executarea și după acceptarea moștenirii de către toți moștenitorii. În acest caz, executorul testamentar va transmite în seama moștenitorilor paza și administrarea patrimoniului succesoral, dacă din testament nu va rezulta altfel.

Funcția de executor poate înceta prin: executarea deplină a dispozițiilor testamentare; decesul sau incapacitatea executorului, renunțarea executorului de a îndeplini sarcina; declararea nulității sau caducității testamentului; revocarea executorului prin hotărîrea judecătorească [2.9, p.1153].

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Ajunși la finele acestei lucrări, considerăm că scopul urmărit de noi a fost atins, iar obiectivele propuse au fost elucidate.

Datorită importanței pe care o are această instituție în dreptul civil, în doctrină s-au ridicat nenumărate probleme în legătură cu fundamentul dreptului unei persoane de a dispune prin acte juridice morțis causa de bunurile sale.

Nașterea și dezvoltarea dreptului de moștenire este determinată de nașterea și prefacerile dreptului de proprietate ca urmare a schimbărilor petrecute în relațiile de producție, ca o consecință a dezvoltării forțelor de producție, oglindind astfel, în fiecare moment al dezvoltării istorice, organizarea economică și de clasă a fiecărei societăți.

Legea permite persoanelor fizice ca printr-un act juridic numit testament să dispună pentru cauză de moarte.

Dreptul persoanelor de a dispune prin testament este nelimitat, astfel că legea stabilește anumite limite în care persoana care face testamentul poate să dispună de averea sa pentru cauză de moarte. În interiorul acestor limite există însă libertate testamentară.

Ideea fundamentală este că liberalitățile, respectiv testamentul, care are un rol important în cadrul instituției succesiunii, au un rol practic într-o societate democratică, găsindu-și aplicație atât în legislația națională, cât și internațională.

Cercetările efectuate mi-au permis să fac unele concluzii și propuneri. Astfel se propun următoarele modificări și completări, pentru doctrină și legislația în vigoare în scopul perfecționării acestora și a mecanismului aplicării normelor de drept succesoral, menite să sporească eficient apărarea intereselor și drepturilor persoanelor testatoare și a succesorilor lor.

1. Analizând definiția dată de legiuitor testamentului la alin.(1) art.1449 din Codul civil al Republicii Moldova și comparând-o cu alte definiții legale, am ajuns la concluzia că în dispoziția de la acest alineat trebuie introdusă sintagma „persoană fizică”, pentru a preciza cine poate dobândi calitatea de testator.

2. Deși legislația în vigoare din Republica Moldova, nu aduce o definiție testamentului ci determinînd caracterele lui juridice, se impune crearea unei norme prin care să se stabilească următoarea definiție a acestora: testamentele sunt actele juridice cu titlu gratuit prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu într-altul fără ca dispunătorul, în urma micșorării patrimoniului propriu, să aștepte un echivalent de la gratificat.

3. Față de faptul că în Republica Moldova minorii nu pot să-și testeze averea, deși cei mai mulți dintre ei se încadrează în muncă, se propune modificarea dispozițiilor legale din Codul civil al Republicii Moldova, în sensul că minorii cuprinși cu vârsta între 16 – 18 ani să aibă dreptul să-și testeze drepturile bănești și patrimoniul agonisit prin mijloace proprii, fără nici o îngrădire.

4. Codul civil să fie completat cu un nou articol, cu următoarea precizare: „Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani și care prin acte juridice cu titlu oneros au dobândit în proprietate anumite bunuri pot să dispună prin testament schimbarea regimului juridic al acestora pentru cauză de moarte”.

5. Având în vedere faptul că în prezent în proiectul noului Cod civil român se propune excluderea testamentului mistic ca urmare a faptului că procedura păstrării acestuia este foarte greoaie, consider că această normă prevăzută de art.1458 Cod Civil al Republicii Moldova, trebuie să fie revăzută, deoarece de la adoptarea Codului civil și pînă în prezent nu a fost întocmit un astfel de testament.

6. Analizând elementele definitorii ale testamentului autentificat, am stabilit că legiuitorul a utilizat în mod neadecvat la lit.b) art.1458 din Codul civil sintagma „asimilat cu cel autentificat notarial”. Pentru a evita apariția unor dificultăți terminologice, propunem ca sintagma „asimilat cu cel autentificat notarial” să fie înlocuită cu sintagma „sau de o altă persoană învestită prin lege cu atribuții de autentificare a testamentelor”.

7. Propunem ca testamentele ce depind de o condiție imposibilă, ilicit sau imoral să fie sancționate cu nulitatea totală.

8. Deși legatele alcătuiesc o categorie aparte a actelor de liberalitate ele depind de testamente deoarece ele se creează doar în interiorul acestora, dar se deosebesc de testamente prin faptul că sunt doar o parte din conținutul acestora și dispun de caractere specifice. Recomand introducerea în Codul civil al Republicii Moldova o normă privind clasificarea legatelor în funcție de obiect, ca fiind: Legatul universal este dispoziția prin care testatorul las după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale; Legatul poate avea de obicei o fracțiune a moștenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele sau o fracțiune din imobile sau mobile. Orice alt legat este singulară.

9. Referitor la testamentul olograf, practica arată că, notarii nu au eliberat nici un certificat de moștenitor testamentar încă, în baza testamentului olograf. De aici apare întrebarea, de ce. Răspunsul este dat de faptul că această formă testamentară nu este cunoscută de populația țării noastre, motiv pentru care nici nu este folosit. Propunem mediatizarea în rîndul populației, în deosebi celei rurale, despre formele testamentare, precizînd avantajele și dezavantajele fiecăreia.

10. Apreciind consecințele pe care le poate genera omiterea termenului stabilit pentru testamentele privilegiate, propunem ca dispoziția de la alin.(2) art.1459 din Codul civil să fie for-mulată în următoarea redacție: „Testamentul privilegiat va fi expediat sau prezentat notarului în termen de 30 de zile de la momentul când au dispărut împrejurările ce l-au pus pe testator în imposibilitate să întocmească un testament conform prevederilor lit.b) art.1458 din prezentul Cod”.

11. În ce privește suportul material pe care trebuie să fie întocmit testamentul olograf, propunem ca în dispoziția de la lit.a) art.1458 din Codul civil să fie făcute unele precizări referitoare la elementele definitorii ale testamentului olograf, prin care s-ar menționa expres că testamentul olograf necesită a fi redactat doar pe foaie de hârtie.

La finele lucrării date pot spune că scopurile puse la începutul lucrării de a studia legislația profund în mod comparativ, mi-a reușit examinarea moștenirii testamentare în general și a testamentului în special, făcând anumite concluzii.

Parcurgând punctele evidențiate în plan, au fot analizate și comentate toate aspectele cheie, cu precizările și detaliezările legate formele testamentare reglementate de legislația Republicii Moldova.

Analizând această temă și din punct de vedere practic, ajungem la concluzia că, în practică aplicarea legislației din domeniu, creează dificultăți practicienilor (notarilor și alte persoane abilitate cu dreptul de autentificare a testamentelor).

Deoarece în rezultatul investigațiilor au fost elucidate unele probleme noi care până la etapa actuală doctrina autohtonă nu le-a abordat, prin interme-diul propunerilor de lege ferenda cu caracter analitic se va contribui la completarea doctrinei naționale cu unele studii referitoare la valențele constituționale ale succesiunii, la principiile proprii succesiunii testamentare, la particularitățile de realizare a condițiilor de formă și de fond ale testamentelor, precum și la elucidarea unor condiții suplimentare de nulitate a testamentelor.

În cea ce privește golurile din legislație voi propune careva structuri flexibile ce acționează în următoarele direcții:

reformarea sistemului de pregătire profesională a lucrătorilor din domeniu (notarilor):

implementarea tehnicii și tehnologiilor moderne de informatizare, adică sistematizarea informației privind întocmirea testamentelor și informatizarea într-o rețea aparte, la care să aibă acces orice notar în orice moment;

B I B L I O G R A F I E

I. ACTE NORMATIVE

Constituția Republicii Moldova de la 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.

Codul Civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2002, nr.82-86/661.

Codul Familiei al Republicii Moldova, nr.1316-XIV din 26.10.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2001, nr.47-48/210.

Legea cu privire la notariat: nr.1453-XV din 08.11.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2002, nr. 154-157, art. 1209.

Legea cu privire la cadastrul bunurilor imobile: nr. 1543-XIII din 25.02.1998, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.44-46, art.318.

Legea Republicii Moldova privind prețul normativ și modul de vânzare-cumpărare a pământului, nr.1308 din 25.07.1997, publicată la 06.12.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.147-149, art.1161

II. MONOGRAFII

2.1. Adam, I., Rusu A. Drept civil. Succesiuni. – București: All Beck, 2003

2.2. Bănărescu, Iu., Succesiunea testamentară în legislația Republicii Moldova. Teza de doctor în drept, Chișinău, 2014.

2.3. Bloșenco, A., Drept civil. Partea specială. Note de curs. Chișinău: Cartdidact, 2003. ISBN

Chibac, Gh., Băieșu, A., Rotari, Al., Efrim, O., Drept civil, Contracte special. Chișinău: Cartier, 2005. ISBN 9975-79-327-4.

Chibac, Gh., Băieșu, A., Rotari, Al., Efrim, O., Drept civil, Contracte și succesiuni. Chișinău: Cartier, 2010. ISBN 978-9975-79-620-0.

Chibac, Gh., Bruma, S., Robu, O., Chibac N., Drept civil, Contracte special. Chișinău: Tipografia Centrală, 2014. ISBN 978-9975-53-356-0.

Chirică. D., Drepr civil. Succesiuni. București: Lumina Lex, 1999. ISBN

Ciocîrlan, A., Drept civil. Partea general I. Chișinău: ASEM, 2010. IBSN 978-9975-75-517-7

Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Efrim, O., Eșanu, N., V. II. Chișinău, ARC, 2006. ISBN 9975-61-408-6.

Deak, F., Tratat de drept succesoral. București: Universul Juridic, 2002. ISBN 973-85248-9-X.

Dogaru, I., Stănescu V., Soreață M.N., Bazele dreptului. Volumul V. Succesiuni. București: C.H. Beck, 2009. IBSN 978-973-115-233-2.

Eliescu, M., Curs de succesiuni, București: Humanitas, 1997. IBSN 973-28-0799-7.

Hamangiu, C.., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., Tratat de drept civil român, Editura ALL, București, 1998, Vol. I, Vol. III;

Genoiu, I., Dreptul la moștenire în Noul Cod Civil. București: C.H. Beck, 2012. IBSN 978-606-18-0004-9.

Marian S., Drept civil. Cadastrul și publicitatea imobiliară. Chișinău: Ed.-Poligr.al ASEM, 2006. ISBN 978-9975-75-114-8.

Merișescu, A.. Drepr succesoral. București: Lumina Lex, 2002.

Popescu, R., Dreptul de moștenire. București: Univers Juridic, 2004.

Stănciulescu, L., Drept civil, Dreptul de moștenire. București: , ATLAS LEX, 1996.

Комментарий к Гражданскому кодексу Российской Федерации, в 3-х томах. Т.3 Коммен-тарий к Части третьей Гражданского кодекса Российской Федерации. Раздел V. Наследст-венное право / Под ред. Т.Е. Абовой, М.М. Богуславского, А.Г. Светланова. Москва: Юрайт, 2005.

Суханов Е.А. Гражданское право. 3-е издание. Москва: Wolters Kluwer, 2008,

Ярошенко К.Б. Наследственное право. Москва: Wolters Kluwer, 2005.

PUBLICAȚII MATERIALELE CONFERINȚELOR, SIMPOZIOANELOR

Veronica Gîsca, Dreptul la cota obligatorie din succesiune, Conferința științifică a Academiei Internaționale de Drept Economic, Chișinău, 2002, pp.83-84. IBSN 973-9229-23-9.

Bănărescu, Iulia. Succesiunea testamentară, În: Conferința științifică a Academiei Internaționale de Drept Economic, Chișinău, 2002, pp. 88-90. IBSN IBSN 973-9229-23-9.

ARTICOLE DIN EDIȚII PERIODICE

Bănărescu Iulia. Aspecte generale privind noțiunea, caracterele juridice și conținutul testamentului. În: Revista Națională de Drept (Chișinău), 2006, nr.6, p.79-82.

Bănărescu Iulia. Forma testamentului conform Codului civil al Republicii Moldova. În: Analele Științifice ale USM. Ediție jubiliară. Seria „Stiințe socio-umaniste”. Vol.1. Chișinău, 2006, p.278-290.

Bănărescu Iulia. Modificarea, revocarea, caducitatea și nulitatea testamentului. În: Revista Națională de Drept (Chișinău), 2007, nr.8, p.75-78.

Pagini web de specialitate:

http://csj.md , Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republici Moldova „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației la examinarea cauzelor despre succesiune”, nr.13 din 03.10.2005. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2006, nr.5. (vizitat la 15.02.2015).

http://www.referat.ro/referate/ Testamentul_si_felurile_lui_(vizitat la 17.03.2015).

ANEXE: