Formele Divorțului. Reguli Procedurale și de Competen

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI

ASPECTE GENERALE PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Căsătoria reprezintă dreptul fundamental al persoanei fizice care odată ce ajunge la vârsta nubilă de a-și întemeia o familie, poate să își exercită acest drept. Scopul căsătoriei îl constituie întemeierea unei familii.

Libertatea de a se căsători presupune și posibilitatea de a înceta această legătură juridică, prin divorț, în temeiul legii.

Noțiunea de divorț, nu trebuie să fie confundată cu aceea de separație de fapt, deoarece prima determină desfacerea căsătoriei, în timp ce a doua menține căsătoria cu toate efectele produse de aceasta.

Separația de fapt nu este reglementată în legislația noastră internă, așa cum este reglementată în alte state – de pildă, în Franța judecătorul sesizat cu o cerere de divorț poate interveni și organiza separația de fapt a soților dispunând cu privire la cheltuielile căsătoriei, la reședința familiei și la stabilirea domicilului copiilor minori. În literatura de specialitate aceste dispoziții sunt considerate o fraudă la normele privitoare la divorț.

O altă noțiune ce se delimitează de aceea de divoț, este separția de corp. Aceasta este considerată instituție juridică de legislațiile statelor ce interzic. Multă vreme separația de corp a fost considerată ,, divorțul catolicilor,, deoarece căsătoria era considerată indisolubilă de către Biserica Catolică. Separația de corp constituie instituția juridică în baza căreia instanța de jusecată, la cererea oricăruia dintre soți ori la cererea comună a acestora poate suspenda obligația de coabitare dintre cele două părți. De exemplu, în Franța, soții puteau solicita divorțul după șase ani de separație de corp.

Divorțul reprezintă o instituție juridică ce a provocat de-a lungul timpurilor, vehemențe și discuții în contradictoriu. Nu doar din punct de vedere juridic, dar și sociologic, divorțul a fost când acceptat cu ardoare, când respins cu ostilitate.

NOȚIUNEA DE DESFACERE CĂSĂTORIEI ȘI EVOLUȚIA DIVORȚULUI ÎN ROMÂNIA

Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura de separare definitivă a soților, adoptată în condițiile legii.

Mijlocul juridic prin care se realizează desfacerea căsătoriei îl reprezintă divorțul. Divorțul ori despărțirea (de la termenul francez – divorce) reprezintă desfacerea căsătoriei pronunțată, de obicei, ărintr-o hotărâre judecătorească, datorită, după caz, onor motive întemeiate, imputabile ambilor soți sau unui dintre acești sau separării în fapt de cel puțin doi ani a soților, stării de sănătate a unui din soți ori dorinței ambilor soților.

Desfacerea căsătoriei reprezintă o instituție a dreptului familiei ce a cunoscut o evoluție interesantă de-a lungul evoluției sale istorice, în strânsă lefătură cu modificările socio-culturale specifice fiecărei perioade.

Cunoscut încă din perioada Imperiului Roman, când este puternic influențat de specificul statului sclavagist, fiind supus unor proceduri diferite în cadrul căsătoriei cum manu sau sine manu, divorțul a trecut după aceea prin perioade restrictive. În unele state europene fiind prohibit datorită influenței bisericii catolice, susționătoarea dogmei nedesfacererii căsătoriei.

Pe teritoriul țării noastre, divorțul nu a fost niciodată prohibit, dar obținerea acestuia a cunoscut numeroase reglementări legislative.

Astfel, în vechile reglementări românești, divorțul prin consimțământul soților este permis, cu respectarea mai multor condiții. De pildă, în Codul Caragea, care reglementa și dreptul unilateral al unui din soți de a-l repudia pe celălalt, era admisă desfacerea căsătoriei prin acordul soților, cu condiția trecerii unui termen de 3 ani în care acest acord persista. În Codul Calimach și în Codul Andronache Donici se reglementa, în mod expres, că nu se poate divorța fără existența unei cauze determinate.

Conform vechilor reglementări, în Transilvania, pe lângă divorț, era admisă și separația de corp, denumită și ,, separație de pat și masă,,.

Codul civil de la 1864 aduce o evoluție a concepției cu privire la divorț prin acordul soților, acesta nemaifiind privit ca o desfacerea a căsătoriei fără motive întemeiate, ci este considerat un mod de a divorța în care nu sunt făcute publice motivele ce îi determină pe soți sî facă acest pas, ori de câte ori intersele acestora sau ale copiilor ar cere ca acestea să rămână necunoscute.

Codul civil de la 1864 reglementa divorțul prin consimțământul mutual, prin art. 254-276, stabilind și anumite condiții de fond speciale pentru divorțul prin acordul părților, referitoare la vârsta soților, durata căsătorie și anumite autorizării obligatorii.

De la adoptarea Codului familiei și până în anul 1993, divorțul a cunoscut o reglementare extrem de restrictivă, acesta putând fi pronunțat doar în anumite cazuri.

Prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei și a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr, 94/1992 cu privire la organizare și funcționarea Curții de Conturi, reglementarea desfacerii căsătoriei a cunoscut o mai mare deschidere, legiuitorul, considerând, în cele din urmă, că menținerea cu orice preț a unei căsătorii formale, unde raporturile dintre soți nu mai pot fi de natură dă întrețină o căsnicie armonioasă, nu mai corepsunde spiritului perioadei. Drept urmare, s-a renunțat la condițiile impuse în timpul regimului comunist, conform cărora instanța nu putea pronunța divorțul decât în situațiile în care ,, datorită unor motive întemeiate, raporturile dintre soți sunt atât de grave și iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pecntru cel ce cere desfacerea, textul art. 38 din Codul fam. devenind ,, instanța de judecată poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive întemeiate, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei este imposibilă,,.

Prin aceeași lege este introdusă în dreptul român și posibilitatea pronunțării divorțului prin acordul soților, dacă a trecut minim un an de la încheierea căsătoriei și din aceasta nu au rezultat copii minori.

Legea nr. 202/2010 a adus în scenă o parte din reglementările cuprinse în Codul civil, și din noul Cod de procedură civilă, în vederea pregătirii aplicării acestor acete normative, ce presupun importante modificări atât în cadrul dreptului material, cât și procesual, printre instituțiile juridice ce se bucură de o reformare importantă, aflându-se și divorțul.

Astfel, Legea nr. 202/2010 aduce noutăți importante atât cu privire la condițiile în care poate fi pronunțat divorțul soților, cât și în cadrul procedurii prin care pot fi rezolvate astfel de cereri, introducând posiblitatea obținerii divirțului și prin procedura administrativă ori pe cale notarială. Totodată, a fost eliminată condiția cu privire la trecerea unui anumit termen de la încheierea căsătoriei, dar și condiția de a nu exista copii minori. Această ultimă condiție s-a menținut însă pentru procedura divorțului pe cale notarială sau administrativă până la intrarea în vigoare a Codului Civ..

Codul civil aduce o prevedere nouă, apreciată în literatura de specialitate, care reglementează o nouă relaxare a condițiilor de realizare a divorțului prin acordul soților. Acesta va putea fi obținut indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă din căsătorie au rezultat sau nu copii minori sau adoptați.

Din punct de vedere procedural, conform prevederilor Codului Civ., divorțul prin acordul soților va putea fi obținut, conform legii, pe cale judiciară, administrativă ori notarială.

Codul Civil, în vigoare, menține dispozițiile introduse de Legea nr. 202/2010, dar elimină condiția de a nu exista copii minori din căsătorie, în momentul divorțului pe cale notarială, iar soții se înțeleg asupra consecințelor divorțului pentru minor, conform prevederilor legale.

Unele limitări ale dreptului de a divorța le întâlnim în cazul preoților care divorțează, pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit anumite sancțiuni ori restricții, precum: să nu poată sluji în altar sau să nu poată avansa din punct de vedere profesional.

SOLUȚII NORMATIVE PRIVIND DIVORȚUL

Sistemele legislative în vigoare, ale statelor consacră două soluții cu privire la divorț, și anume:

admisibilitatea divorțului;

interzicerea divorțului

Admisibilitatea divorțului – în majoritatea legislațiilor se admite divorțul. Există însă diferențe cu privire la formele divorțului, condițiile și procedura divorțului.

În cadrul general admis, sunt dominante concepțiile ori sistemele următoare:

sistemul divorțului remediu – conform căruia divorțul intervine atunci când continuarea căsătoriei este imposibilă, indiferent dacă această situație este ori nu imputabilă vreunuia din soți; în astfel de cazuri divorțul apare ca un remediu al unei situații ce nu mai poate continua.

Sistemul divorțului sancțiune – potrivit căruia divorțul este o sancțiune pentru culpă în desfacerea relațiilor familiale; acesta este pronunțat, de obicei, la cererea soțului ce nu este culpabil, cu posibilitatea reținerii culpei ambilor soți;

Sistemul mixt al divorțului sancțiune-remediu – acesta concepție îmbină elemente din cele două sisteme amintite anterior.

Cu privire la motivele de divorț, în literatura de specialitate, se cunosc trei concepții (sisteme), și anume:

Sistemul divorțului pentru cauze imputabile (determinate);

Sistemul în care legea nu prevede motivele de divorț, ci doar criterii de apreciere a acestora;

Sistemul mixt – anumite criterii de apreciere sunt preczate, dar totodată, sunt arătate, exemplificativ, și câteva dintre motive.

Interzicerea divorțului. Sub influența religiei catolice, mai multe state interziceau divorțul, ca de pildă: Spania, Italia, Irlanda, Portugalia, Malta, anumite state din America de Sud.

De exemplu, în cazul Irlandei, Constituția din 1937 nu admitea divorțul, iar populația a respins prin referendum – la 20 iunie 1986 – un amendament care l-ar fi permis. Mai târziu, prin referendumul din 24 noiembrie 1995, acest amendament a fost admis, astfel încât și legislația internă a Irlandei admite divorțul, cub condiția existenței unei separări în fapt între soți de minim 4 ani.

În cazul Maltei, prin referendumul din 29 mai 2011 s-a decis instituirea posibilității legislatice de a divorța.

În anul 2004, printr-o măsură similară, s-a legalizat divorțul și în Chile, de exemplu.

În prezent, unicele state unde este interzis divorțul sunt Filipine și Vatican.

ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND DIVORȚUL

Majoritatea statelor europene au prevăzut posibilitatea desfacerii căsătoriei prin intermediul divorțului, de multă vreme. Cu toate acestea, de pildă, Italia, Spania, Portugalia, Spania, Irlanda au admis divorțul abia în anii, 1970, 1977, 1981, sau 1996.

În anii 50, majoritatea statelor din Europa permiteau divorțul pe baza dovedirii culpei unuia din soți, aceste cazuri constând, mai ales, în adulter ori violență fizică. Unele dintre state, însă, recunoșteau și divorțul independent de culpa soților. Câteva state din Europa de Nord, admiteau și așa-numitul divorț unilateral implict, adică divorțul fără culpa soților, la cererea unui din soți, fără acordul celuilalt, dar după trecerea unei anumite perioade de separare în fapt a soților. Această separare era asimilată cu dovada faptului că relațiile dintre soț erau grav și iremediabil vătămate.

Așa-numita revoluție a non-culpei, a debutat în anii70, când alte 8 state din Europa au introdus motive de divorț ce nu se bazau pe ideea de culpă, precum vătămarea iremediabilă a relațiilor dintre soți, uneori dovedită chiar prin acordul soților. La nivelul întregului continent european se extinde și divorțul unilateral implicit, dar era prevăzut și divorțul unilateral explicit, care permitea unuia din soți să ceară divorțul, chiar fără a fi necesară trecerea unei perioade se separare în fapt a soților

Până în prezent, mai multe țări europene reglementează în mod expres divorțul unil soților, la cererea unui din soți, fără acordul celuilalt, dar după trecerea unei anumite perioade de separare în fapt a soților. Această separare era asimilată cu dovada faptului că relațiile dintre soț erau grav și iremediabil vătămate.

Așa-numita revoluție a non-culpei, a debutat în anii70, când alte 8 state din Europa au introdus motive de divorț ce nu se bazau pe ideea de culpă, precum vătămarea iremediabilă a relațiilor dintre soți, uneori dovedită chiar prin acordul soților. La nivelul întregului continent european se extinde și divorțul unilateral implicit, dar era prevăzut și divorțul unilateral explicit, care permitea unuia din soți să ceară divorțul, chiar fără a fi necesară trecerea unei perioade se separare în fapt a soților

Până în prezent, mai multe țări europene reglementează în mod expres divorțul unilateral explicit. Țări precum Italia ori Irlanda nu au reglementat divorțul unilateral.

La începutul anilor 70, divorțul independent de culpa soților devenea popular și alte țări la nivel mondial, ca de pildă Australia, SUA, Canada, Africa de Sud ori Noua Zeelandă.

Datele statistice din anul 2003 aratau faptul că liberalizarea divorțului, în sensul prevederii divorțului care nu se bazează pe ideea de culpă și a divorțului unilateral, ducea la majorarea ratei divorțului cu peste 20 de procente. După anul 2005, se remarca o liberalizare mărită, în sensul simplificării procedurilor de divorț. Astfel, țări precum Norvegia, Danemarca, Rusia, Estonia, Portugalia, Japonia ori România au introdus posiblitatea divorțului în fața altor autorități decât cele judecătorești, atunci când există acordul ambilor soți cu privire la divorț. De asemenea, în Australia și Portugalia, divorțul poate fi obținut și pe cale electronică, fără a fi necesar ca părțile să fie prezente, atunci când există acordul ambilor soți cu privire la divorț și când se îndeplinesc anumite condiții, precum: neexistența unor bunuri comune, din căsătoria să nu fi rezultat copii minori etc.

Un alt mijloc modern de desfacere a căsătoriei prin divorț, îl reprezintă medierea. În prezent, în SUA, peste 95% dintre divorțuri sunt soluționate prin una dintre metodele alternative procesului de divorț tradițional. Aceste metode constau în facilitarea discuțiilor dintre soți, asistarea și informarea acestora asupra posibilităților de prevedere a raporturilor după divorț, oferirea unor soluții de soluționare, și în final, negocierea modalității în care soții înțeleg să rezolve toate consecințele divorțului. Medierea ori concilierea este realizată prin intermediul avocaților celor două părți sau al unui mediator și este finalizată cu o înțelegere scrisă, ce se depune la instanță.

Există însă și multe curente de opinie care critică modernizarea condițiilor pentru a obține divorțul, acest fenomen având un impact direct asupra majorării ratei divorțurilor și distrugerea concepției tradiționale de familie.

Luând în considerare existența unor sisteme atât de diferite cu privire la recunoașterea posiblității de a divorța, prevederea condițiilor pentru a pronunța divorțul, a autorităților competente să-l pronunțe, a procedurii de urmat, la nivel european a început după anul 2005 studierea posibilității de armonizare a dreptului familiei la nivelul țărilor membre ale UE. În acest sens, ca un început, a fost adoptat Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului Europei din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a formei de cooperare consolidată în materia legii aplicabile divorțului și separării de corp.

FORMELE DIVORȚULUI ȘI ALEGEREA AUTORITĂȚII COMPETENTE

Codul civil român, în vigoare, reglementează ca forme ale divorțului, următoarele:

Divorțul pe cale judiciară;

Divorțul pe cale administrativă;

Divorțul pe cale notarială;

Desfacerea de drept a căsătoriei.

Soții au libertatea de a alege una din cele trei autorități: instanța de judecată; ofițerul de stare civilă; notarul public, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de lege.

Cererea formulată în fața unei dintre autorități va împiedica rezolvarea unei cereri similare formulate la o altă autoritate.

Pentru preântâmpinarea soluționării unei cereri similare de divorț, de către mai multe autorități, cererea de divorț primește un număr de înregistrare unic la nivel național, în Registul național de evidență al cererilor de divorț, gestionat de Ministerul Administrației și Internelor. Această regulă se prevede în mod expres în cazul procedurii notariale, și în cazul procedurii administrative, dar nu este prevăzută expres în cazul procedurii judiciare.

CAPITOLUL II. DIVORȚUL PE CALE JUDICIARĂ

2.1 FORMELE DIVORȚULUI PE CALE JUDICIARĂ

Pe cale judiciară, divorțul se prezintă sub următoarele forme:

Divorțul prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau doar la cererea unuia dintre soți dar acceptată de celălalt soț;

Divorțul din culpă;

Divorțul pentru separarea în fapt de minim 2 ani;

Divorțul datorat stării de sănătate a unuia din soți.

2.1.1 Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară

Codul civil român, prevede două modalități ale divorțului prin acordul soților pe cale judiciară, respectiv:

divorțul la cererea ambilor soți;

divorțul la cererea unuia dintre soți, accepatată de către celălalt soț.

Reglementarea acestor moduri reprezintă un interes procedural aparte.

Pentru a se pronunța divorțul prin acordul soților de către instanța judecătorească se cer a se îndeplini în mos cumulativ următoarele condiții:

căsătoria să fie valabil încheiată. Aceasta presupune îndeplinirea tuturor condițiilor de formă și fond la momentul încheierii căsătoriei, astfel âncât să nu există vreun motiv de nulitate a acesteia

existența capacității de exercițiu depline a ambilor soți. Conform art. 374 alin. (2) Cod. Civ., se prevede că: ,, divorțul prin acordul soților nu poate fi permis dacă unul dintre aceștia este pus sub interdicție,,.

Consimțământul liber și neviciat al soților cu privire la desfacerea căsătoriei. Ambii soții trebuie să își manifeste consimțământul cu privire la divorț, întrunindu-se acordul de voință în acest sens. Manifestarea consimțământului poate fi concomitentă, caz în care soții vor depune cererea împreună (cerere comună), pe care se semnează amândoi, ori cerere succesivă, când manifestarea de voință a reclamentului, materializată în cererea depusă la instanța judiciară, va fi urmată de consimțământul pârâtului, exprimat în scris ori oral în fața instanței de judecată.

Nu prezintă relevanță durata căsătoriei sau existența ori inexistența copiilor minori rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați.

2.1.2 Divorțul din culpă

Chiar dacă, pe plan european, există tendința de evoluția a prevederilor divorțului cu excluderea necesității dovedirii culpei, legislația civilă română păstrează această formă de divorț, acordându-i chiar o importanță mărită datorită efectelor patrimoniale pe care le poate produce. Pentru pronunțarea divorțului din culpa unuia sau a ambilor soți, este nevoie de întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:

Existența unor motive temeinice, bine determinate. Legea nu arată care pot fi acestea, fiind însă obligația instanței de judecată să aprecieze în concret dacă este îndeplinită această condiție. Printre cele mai uzuale motive de divorț se regăsesc: diferențele de concepții, infidelitatea, imcompatibilitatea din punct de vedere sexual, părăsirea locuinței familiei, lipsa de comunicare, violența domestică, consumul de alcool, ori intervenția nejustificată a părinților/socrilor în relațiile celor doi soți.

Vătămarea gravă a relațiilor dintre cei doi soți datorită acestor motive bine întemeiate;

Imposibilitatea a continua căsătoria dintre cei doi;

Existența culpei exclusive a unuia dintre soți ori a ambilor soților în destrămarea căsătoriei.

În funcție de probele administrate în aceste cazuri, culpa poate fi stabilită de către instanța de tutelă, astfel:

în sarcina exclusivă a pârâtului;

în sarcina celor doi – culpa comună;

în sarcina exclusivă a reclamantului, în cazul în care a fost formulată cerere reconvențională ( fiind admisă de instanță), caz în care, de fapt ,reclamantul din cerea principală devine pârâ în cererea reconvențională.

Când cererea de divorț este întemeiată pe culpa exclusivă a pârâtului, iar acesta recunoaște faptele ce i se impută și care au condus la destrămarea căsătorie, instanța de judecată va putea pronunța divorțul fără a face mențiune despre culpa în destrămarea căsătoriei cu acordul reclamntului.

2.1.3 Divorțul pentru separarea în fapt

În cazul divorțului pentru separarea în fapt, trebuiesc îndeplinite în mod cumulativ, următoarele condiții:

existența unei separării în fapt a celor doi soți care a durat minim 2 ani;

unul dintre soți să își asume responsabilitatea penstru destrămarea căsătoriei, materializată în cererea de divorț adresată instnaței de judecată.

Cu privire la stabilirea culpei în cadrul acestei forme de divorț, sunt întâlnite următoarele situații:

în principiu, culpa este stabilită conform legii în sarcina soțului reclamant, care, formulând cerea în baza acestui motiv, își asumă responsabilitatea pentru destrămarea căsătoriei;

prin excepție, dacă soțul pârât se declară de acord cu divorțul, acesta se pronunță fără a se mai face mențiuni despre culpa soților.

2.1.4 Divorțul din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți

În cazul acestei forme de divorț, unica condiție cerută de prevederile legale este aceea conform căreia starea de sănătate a soțului care solicită divorțul să facă imposibilă continuarea căsătoriei.

2.2 ASPECTE PROCEDURALE COMUNE PRIVIND DIVORȚUL PE CALE JUDICIARĂ

Sediul materiei.Regulile procedurale care guvernează divorțul sunt prevăzute art. 914 – 934 Cod procedură civilă, denumită „Procedura divorțului„ , precum și în anumite dispoziții ale Codului civil .

Instanța competentă în soluționarea cererii de divorț:

Competența materială. Rațione materie, pentru judecată în primă instanță, competența aparține instanței de tutelă, care în prezenta situație este judecătoria. Astfel de cause sunt soluționate cu respectarea principiului specializării.

Competența teritorială. Din prevederile C. pr. civ. rezultă următoarele reguli cu privire la competența teritorială, astfel:

Cererea de divorț este de competența instanței în circumscripția căreia se află ultimul domiciu al soților, cu condiția ca măcar unul dintre aceștia să mai locuiască în circumpscripția instanței respective;

În situațiile în care soții nu au avut domiciliu comun sau nici unul dintre aceștia nu mai locuiește în circumscripția instanței în se află ultimul domiciu comun, competența aparține instanței în circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul; întrucât art. 914 C.pr.civ, nu utilizează expresia domiciliu, ci se referă la locuința pârâtului, înseamnă că poate fi sesizată deopotrivă instanța domiciliului sau reședinței pârâtului, cu condiția ca la data sesizării instanței șederea pârâtului la locul respectiv să fie de o anumită durată, să fie una normală, de natură să justifice convingerea că pârâtul va primi actele de procedură ce îi vor fi comunicate în legătură cu procesul.

Când pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul țării, este competentă instanța în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul. Pentru că judecătoria în circumscripția căreia locuiește reclamantul să fie competentă, se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv, pârâtul să nu aibă locuința în țară și instanțele române să fie competente internațional după criteriile Regulamentului (CE) NR. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, respectiv ale legii interne. Conform art. 3 lit. a) din Regulament, sunt competente să hotărască în diferendurile cu privire la divorț, separarea de drept și anularea căsătoriei, instanțele de judecată din statul membru pe teritoriul căruia se află:

Reședința obișnuită a soților ori,

Ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în unul dintre ei încă mai locuiește acolo ori,

În caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți ori

Reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii ori,

Reședința obișnuită a reclamantului în situația în care acesta a locuit acolo cel puțin 6 luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are ,,domiciliul,, în acel loc.

Dacă niciuna dintre părți nu are locuința în țară, pot conveni să introducă cererea de divorț la orice Judecătorie din România. În lipsa unui astfel de acord, cererea de duvirț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

Normele cu privire la competența teritorială în materia divorțului sunt imperative.

Calitatea procesuală la divorț.

Calitatea procesuală activă. Având un caracter personal, în principiu acțiunea de divorț se poate introduce și poate fi exercitată doar de către cei doi soți. Per a contrario, o astfel de acțiune nu poate fi intentată și, ori continuată de către:

Moștenitorii soților, dacă căsătoria încetează prin decesul unuia/ambilor soți;

Creditorii soților – pe cale acțiunii oblice – pentru că obiectul acestei acțiuni nu este de natură patrimonială;

procuror.

Cu titlu de excepție, în cazul divorțului pentru motive ,, temeinice,,/ întemeiate dacă soțul reclamant decedează în timpul procedurii de divorț, moștenitorii săi pot să continue acțiunea de divorț. Aceasta va fi admisă doar dacă instanța judiciară constată culpa exclusivă a soțului pârât. Atât soțul alienat mintal ori debil mintal care nu a fost pus sub interdicție pot introduce acțiunea de divorț în momentele de luciditate. În situația în care, după declanșarea procesului, soțul respectiv își pierde luciditate, acțiunea va fi continuată de către reprezentantul legal al acestuia. Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul din soți este pus sub interdicție judecătorească.

Calitatea procesuală pasivă. Calitatea de pârât o are soțul împotriva căruia a fost introdusă acțiunea de divorț. În cazul decesului acestuia, căsătoria încetează, acțiunea nu poate fi continuată față de moștenitori. Soțul alienat ori debil mintal, indiferent dacă a fost ori nu pus sub interdicție, poate figura ca și pârât în proces, interzisul fiind reprezentat de tutorele său.

Calitatea procesuală la divorțul prin acordul soților. În această situație, deoarece procedura este necontencioasă, nu există pârât în proces.

Alți participanți la procesul de divorț:

Procurorul. Chiar dacă nu poate porni acțiunea, procurorul poate pune concluzii în procesul de divorț, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților persoanelor. De asemenea, procurorul acționează pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, dar și în alte cazuri prevăzute expres de lege. Procurorul nu este parte, ci acesta întră în constituirea instanței.

Intervenienții. Cu privire la anumite capete accesorii de cerere ( de pildă – partaj de bunuri comune ori rezolvare problemelor locative) în procesul de divorț pot interveni și alte persoane, din proprie inițiativă sau dre urmare a cererii uneia dintre părți, în condițiile C.pr.civ.

Cererile în procesul de divorț. În cadrul procedurii de divorț, C.pr.civ. s-a ocupat anume de:

Cererea principală sau cererea de divorț;

Cererea reconvențională;

Cererile accesorii și incidentale.

cererea de divorț

Divorțul are un caracter strict personal, în așa fel încât cererea de desfacere a căsătoriei poate fi formulată doar de către soți. În condițiile art. 917 alin. (1), divorțul poate fi cerut doar de către soți. Cu alte cuvinte, spre deosebire de dreptul comun, ca regulă, cererea de divorț poate fi făcută prin reprezentare. În egală măsură, nu pot cere divorțul moștenitorii soților, pentru că căsătoria încetează prin deces. Odată introdusă însă cererea de către titularul ei, moștenitorii reclamantului decedat în cursul procesului vor continua acțiunea, așa cum îngăduie art. 925 C.pr.civ.

De asemenea, nu pot cere divorțul, creditorii soților, pe calea acțiunii oblice, deoarece obiectul principal al cererii de divorț nu este de natură patrimonială.

Potrivit art. 917 alin. (2), cu toate acestea, soțul pus sub interdicție poate cere desfacerea căsătoriei prin reprezentant legal ori personal în cazul în care dovedește că are capacitatea de discernământ neafectată. Prin excepție de la regula că cererea de divorț nu poate fi formulată prin reprezentant legal, interzisul judecătoresc poate cere desfacerea căsătoriei și prin reprezentant legal.

Dovada privitoare la capacitatea de discernământ trebuie făcută doar atunci când cel pus sub interdicție formulează personal cererea de divorț. Subliniind caracterul său de normă specială, art. 915 alin. (1) arată că, cererea de divorț cuprinde, pe lângă cele prevăzute de prevederile legale pentru cererea de chemare de judecată, numele copiilor minori ai celor doi soți ori adoptați.

Așadar, și cererea de divorț trebuie să cuprindă elementele menționate în art. 194 C.pr.civ. La acestea se adaugă, ca element suplimentar, numele copiilor minori ai soților ori copiii adoptați de acștia. Potrivit art. 915 alin. (2) dacă nu sunt copii minori, se va arăta în cerere această împrejurare. Textul nu îngăduie reclamantului opțiunea de a semnala sau nu în cerere aspectul privitor la copiii minori. Din expresia ,, se va menționa,, rezultă obligativitatea acestei mențiuni.

Art. 915 alin.(3), prevede că, la cerere se va alătura o copie a certificatului de căsătorie și, dacă este necesar, câte o copie a certificatelor de naștere ale copiilor minori. Cererea de divorț se timbrează cu taxă judiciară de timbru în sumă fixă, respectiv cu timbru judiciar.

cererea reconvențională

În condițiile art. 916 alin. (1), soțul pârât poate face și el cerere, cel târziu până la primul termen de judecată la care este citat în mod legal, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată pârâtul poate face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului. La rândul său, alin. (3) prevede că, în cazul în care motivele de divorț s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanță în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va putea fi făcută direct la instanța învestită cu judecarea apelului. În funcție de momentul la care au apărut motivele de divorț pe care le invocă pârâtul, acesta va putea depune cerere reconvențională prin derogare de la dreptul comun instituit prin art. 209 alin. (4) C.pr.civ, până la date diferite. Astfel:

dacă faptele pentru care pârâtul ar putea cere divorțul s-au petrecut înainte de primul termen de judecată la care a fost legal citat cu copie de pe cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională trebuie depusă cel târziu până la primul termen de judecată;

dacă faptele pentru care pârâtul ar putea cere divorțul s-au petrecut după primul termen de judecată, la care a fost legal citat, pârâtul va putea face cerere reconvențională până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului;

dacă motivele divorțului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanță și în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului poate fi făcută direct la instanța învestită cu judecarea apelului.

Dacă motivele de divorț ale pârâtului s-au ivit după pronunțarea hotărârii de către instanța de apel, pârâtul va putea să ceară desfacerea căsătoriei pe cale principală, art. 483 alin. (2) C.pr.civ nu mai îngăduie recursul în procedura divorțului. Totuși față de art. 916 alin. (4) teza a II-a potrivit cu care, dacă cererea reclamantului a fost respinsă soțul pârât poate cere divorțul pentru motive ivite ulterior, înseamnă că posibilitatea sesizării instanței de către pârât este condiționată de respingerea cererii reclamantului. În caz contrar, cererea pârâtului este respinsă ca inamisibilă de vreme ce nu mai există o căsătorie ce poate fi desfăcută prin divorț. Având în vedere prevederile art. 916 alin (1) C.pr.civ., după ce a primit copia cererii de divorț depusă de reclamant, pârâtul nu mai poate solicita desfacerea căstoriei pe cale principală, ci doar prin intermediul cererii reconvenționale. Rezultă aceasta și din art. 916 alin. (2) potrivit cu care, cererea pârâtului se va face la aceeași instanță și se va judeca împreună cu cererea reclamantului. Mai mult, dacă pârâtul a formulat, totuși o cerere principală de divorț, învestind o altă instanță, instanța sesizată după aceea va trebui să își decline competența în favoarea primei instanțe. Chiar și în aceste condiții, se va verifica dacă pârâtul a formulat cerere reconvențională. Soluția se impune, deoarece art. 916 alin. (4) teza I prevede că, neintroducerea cererii în termenele arătate atrage decăderea soțului pârât din dreptul de a cere divorțul pentru acele motive.

cererii accesorii și incidentale

Potrivit art. 918 alin (1), la cerere, instanța de divorț se pronunță și cu privire la:exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, locuința copilului și dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta; numele soților după divorț; locuința familiei;despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale ori morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei; obligația de întreținere ori prestația compensatorie între foștii soți;încetarea regimului matrimonial și, după caz, lichidarea comunității de bunurii și partajul acestora.

Prezența soților în procesul de divorț. În fața instanței de fond, soții au obligația de a se prezenta personal, cu următoarele excepții: executarea unei pedepse privative de libertate;împiedicarea participării la proces datorită unei boli grave;punerea sub interdicție judecătorească;faptul existenței reședinței în străinătate.În aceste situații, legea prevede posibilitatea înfățișării soțului respectiv prin mandatar, care poate fi un avocat ori un alt mandatar convențional. aceste dispoziții conduc la concluzia că, în procesele de divorț, mai ales, părțile nu pot fi reprezentate, ci doar asistate. Soțul pus sub interdicție, fiind lipsit de capacitate de exercițiu, nu poate fi reprezentat în procesul de divorț decât de reprezentantul legal, nu și de mandatar. Prezența personală a soților nu exclude posibilitatea exercității dreptului de apărare prin avocat. La judecata în căile de atac, soții vor putea să își exercite drepturile și doar prin mandatari.

Prezența obligatorie a soțului reclamant. Reclamantul are obligația să se prezinte în instanță pe tot parcursul judecății, atât în primă instanță, cât și în căile de atac – când are posibilitatea de a fi reprezentat. Dacă la termenul de judecatp în primă instnață, reclamantul lipsește nejustificat și se prezintă doar pârâtul, cererea de divorț va fi respinsă ca nesusținută. Dacă ambii soți lipsesc, cauza se suspendă. În cazul divorțului prin acordul părților, este obligatorie prezența personală a ambilor soți la termenul de judecată. La judecata în căile de atac, apelul, ori după caz, recursul reclamantului contra hotărârii prin care se respinge cererea de divorț, va fi respins ca nesusținut, dacă la judecată se prezintă doar pârâtul.

Citarea pârâtului în anumite cazuri. Conform Codului de pr.civ, în situația în care procedura de citare a pârâtului s-a realizat prin afișare, iar partea nu s-a prezentat la primul termen de judecată, insanța va cere dovezi ori va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul își are domiciliul la locul indicat în cerere și, dacă constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul său, precum, și dacă este cazul, la locul de muncă.

Caracterul ședinței de judecată. Regula este în sensul că divorțul se judecă în sedință publică. Cu titlu de excepție, prevederile legale permit ca instanța să dispună judecarea în camera de consiliu, dacă apreciază că prin aceasta sa-r asigura o bună judecare ori administrare a probelor. De asemenea, divorțul prin acordul părților se judecă în camera de consiliu. Hotărârea este pronunțată însă întotdeauna în ședință publică.

Regimul probelor în procesul de divorț. În cazul divorțului prin acordul soților, la termenul fixat instanța verifică dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor. și dacă da, va trece la judecarea cererii, fără a administra probe privind motivele de divorț. Soții pot conveni și asupra cererilor accesorii, instanța urmând să ia act de această înțelegere. Dacă soții nu se învoiesc asupra acestora, instanța va continua judecata, administrând probele prevăzute de lege pentru a soluționa astfel de cereri. În cazul unui divorț ce se pronunță după o separare în fapt de 2 ani, este nevoie să se facă numai dovada acestei perioade de separare, nu și culpa vreunuia dintre soți. În acest sens, s-ar putea pune problema existenței unei situații în care termenul de 2 ani prevăzut de lege să fie întrerupt. Având în vedere faptul că separarea soților presupune un element subiectiv, ce se concretizează în intenția soților de a se separa, precum și un element obiectiv, materializat în încetarea conviențuirii, considerăm câ încercarea sacestora de a relua conviețuirea în timpul perioadei de 2 ani, eșuată și urmată din nou de separare constituie o întrerupere a termenului de 2 ani prevăzut de prevederile legale, aceasta făcând necesară curgerea unui nou termen, de la data ultimei separări. În schimb, în situația în care soțul ce a părăsit domiciliul familial se întoarce pentru p scurtă perioadă în scopul de a-și vedea copii, apreciem că nu constituie o întrerupere a separării în fapt a soților.Sub aspect probator, în cadrul acțiunilor de divorț există anumite particularități față de dreptul comun.Astfel, spre deosebire de dreptul comun, unde, de principiu, nu pot depune mărturie rudele și afinii până la gradul al III-lea inclusiv, în procesul de divorț aceste categori pot fi audiate în calitate de martori, cu excepția descendeților, însă.În situația în care din căsătorie au rezultat copii minori, instanța are obligația de a se pronunța, chiar și din oficiu, asupra situației acestora, scop pentru care are obligația de a asculta minori care au împlinit vârsta de 10 ani. În raport de prevederile Legii nr. 272/2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor copiilor, precum și de art. 264 Cod civil, poate fi ascultat și copilul ce nu a împlinit 10 ani, dacă instanța consideră că audierea lui este necesară pentru a soluționa cauza.De asemenea, instanța are obligația să asculte părinți și să țină cont de concluziile rapoartelor de anchetă psiho-socială.

Medierea în procesul de divorț. Instanța de fond va stărui pentru soluționarea divorțului prin împăcarea părților. Părțile au posibilitatea ca, înainte de introducerea cererii în instanță, să încerce soluționarea divorțului prin mediere. În acest caz, la cerere pot fi alăturate, după caz, înțelegerea soților ce rezultă din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei și la soluționarea cererilor accesorii divorțului.Medierea constiuie o procedură permisă în cauzele de divorț, în urma căreia poate rezulta acordul de voință al soților pentru desfacerea căsătoriei. Medierea în caz de divorț nu constituie o terapie ori o consiliere maritală, ci un mijloc de desfacere a căsătoriei de o manieră legală, dar în afara instanței de judecată. În loc să fie numiți avocați pentru a susține și combate divorțul, este numit un mediator, expert în probleme familiale. Mediatorul asistă cele două părți în încercarea de a ajunge la o variantă acceptată de ambele părți. Avantajele medierii sunt: economie de bani;reducerea termenului de soluționare a divorțului;reducerea traumelor emoționale și afective pentru adulți și copii;posibilitatea de a lua decizii cu privire la viitorul personal;ajută copiii să se adaptaze mai facil la schimbările produse după un divorț;creează o atmosferă de cooperare în interesul exercitării drepturilor părintești, după divorț. Dacă a fost introdusă acțiune de divorț, instanța este obligată să informeze părțile asupra posibilității și avantajelor folosirii procedurii de mediere. În cazul în care doar una dintre părți se prezintă la mediator, acesta, la cererea părții, va adresa celeilalte părți o invitație scrisă, pentru a informa și accepta medierea, stabilind un termen de 15 zile maxim. Dacă este aceeptată mediere, părțile și mediatorul, încheie un contract de mediere. În cazul în care una dintre părți refuză, în scris, în mod explicit medierea ori nu răspunde invitației ori lipsește de 2 ori la datele fixate pentru a semna contractul de mediere, mediere este considerată neacceptată. După informare, părțile decid dacă acceptă ori nu soluționarea divorțului pe această cale. Pentru ședința de informare, nu se plătește onorariu. În urma seșinței de informare, se încheie de către mediator un proces-verbal, ce se depune la instanță. Procedura de mediere, poate fi încheiată în următoarele situații: încheierea unei înțelegeri între părți, care are valoarea unui înscris sub semnătură privată; constatarea eșuării medierii;depunerea contractului de mediere de către una dintre părți. Înțelegerea se depune la instanța de judecată, care va pronunța hotărârea de divorț.

Soluționarea cererii de divorț. În raport de probele ce se admnistrează, instanța admite ori respinge cererea de divorț. Dacă exită motive întemeiate, cererea va fi admisă, iar căsătoria va fi desfăcută fie din vina exclusivă a pârâtului, fie din vina exclusivă a reclamantului, ori din vina ambilor soți, în raport de probele administrate în cauză. În cazul divorțului pentru o separare în fapt care a durat minim 2 ani, instanța va pronunța divorțul din culpa exclusivă a soțului reclamant, afară de cazul în care soțul pârât se declară de acord cu divorțul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților. De asemenea, instanța va declara desfăcută căsătoria, fără a reține vina vreunui soț, în următoarele cazuri: divorțul este pronunțat la cererea soțului a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei sau divorțul prin acord. Conform noile reglementări, când cererea de divorț este întemeiată pe culpa soțului pârât, iar acesta recunoaște faptele care au dus la destrămarea vieții conjugale, instanța, dacă reclamantul este de acord, va pronunța divorțul fără a cerceta dacă motivele de dvorț sunt întemeiate și fără a face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei. Dacă reclamantul nu este de acord cu pronunțarea divorțului, cererea va fi soluționată conform procedurii comune a divorțului. Prin aceeași hotărâre, instanța se pronunță și asupra cererilor accesorii. În acest sens,instanța de tutelă poate lua act de înțelegerea soților cu privire la soluționarea cererilor accesorii, conform prevederilor legii. Dacă soții nu se înțeleg asupra cererilor accesorii, instanța va administra probele prevăzute de lege pentru soluționarea acestora. Dacă părțile solicită soluționarea cu prioritate a cererii de divorț, instanța poate pronunța o hotărâre cu privire la divorț, soluționând, totodată, și cererile accesorii. Hotărârea prin care se pronunță divorțul nu se va motiva, dacă ambele părți solicită instanței aceasta. Drept urmare: la cererea ambelor părți, nu se motivează hotărârea de admitere a cererii de desfacere a căsătoriei; per a contrario, hotărârea de respingere a cererii de desfacere a căsătoriei trebuie motivată; nemotivarea se referă doar partea din hotărâre care se referă la desfacerea căsătoriei, nu și cea privitoare la capetele accesorii de cerere. Nemotivarea hotărârii se aplică și în cazul divorțului prin acord. Întrucât privește statutul civil al soților, hotărârea de divorț are efect constitutiv de drepturi, fiind opozabilă erga omnes.

Căile de atac împotriva hotărârii pronunțată în materie de divorț.

A. Căi de atac de reformare

– Apelul

Față de dreptul comun (sau, după caz, de judecată în primă instanță), în material apelului semnalăm următoarele particularități:

termenul de apel este de 30 de zile (și nu de 15 zile), inclusiv cu privire la cererile accesorii. La divorțul prin acordul soților, în absența unui termen de apel pentru soluția privind cererea de divorț (hotărârea fiind definitivă), se consider în doctrină, că în privința capetelor de cerere accesorii asupra cărora părțile nu s-au înțeles se aplică termenul de drept comun, adică de 15 zile.

asemenea acțiunii de divorț, și apelul în această materie are caracter personal; drept urmare, dacă unul dintre soți este pus sub interdicție, apelul poate fi declarat numai de acesta (nu și de reprezentantul său legal), în momente de luciditate; În mod justificat s-a semnalat faptul că această soluție constituie „o îngrădire a principiului accesului liber la un apel efectiv, cuprins în dispozițiile art. 13 din Convenției europene a drepturilor omului și libertăților cetățenești”. Este motivul pentru care, de lege ferenda, se impune reglementarea expresă a dreptului tutorelui de a continua acțiunea de divorț introdusă anterior punerii sub interdicție a soțului reclamant, cât și a dreptului de a porni acțiunea de divorț și de a exercita căile de atac pentru interzisul judecătoresc, conform prevederilor legale.

dacă soțul care a declarat apel decedează, moștenitorii acestuia nu pot continua procesul, iar instanța va închide dosarul ca urmare a încetării căsătoriei prin deces. Încetarea căsătoriei se produce și în cazul în care decedează unul dintre soți în termenul de apel. Această soluție nu este aplicabilă divorțului din culpă pentru motive întemeiate, caz în care moștenitorii soțului reclamant pot continua acțiunea de divorț. Procurorul poate declara apel împotriva sentinței de divorț – chiar dacă nu a participat la judecata în primă instanță – doar în „împrejurări în care se constată nesocotirea normelor de ordine publică”.

în principiu, termenul de apel nu se întrerupe prin moartea părții care are interes să facă apel, deoarece în această situație căsătoria încetează.

competența de soluționare a apelului revine tribunalului specializat în judecarea

cauzelor cu minori și de familie sau, după caz, tribunalului (care va judeca apelul cu respectarea principiului specializării);

este obligatorie întâmpinarea în apel, întrucât prevederile legale (care îl scutesc pe pârât de obligația depunerii întâmpinării) se referă doar la judecata în primă instanță;

nu este posibil ca instanța de apel să constate propria competență și să judece cauza în primă instanță;

instanța de apel va putea lua act de renunțarea la judecată a apelantului, chiar dacă intimatul se opune;

instanța de apel va putea stinge acțiunea de divorț prin împăcarea părților, chiar dacă apelul nu a fost timbrat (ori a fost insuficient timbrat);

apelul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusținut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.

Recursul

Instanța de recurs este învestită doar cu soluționarea elementelor de drept ale

judecății, nu și cu a celor de fapt. Competența aparține curții de apel (secției sau completului specializat pentru cause cu minori și de familie). Particularitățile semnalate în cazul apelului se aplică mutatis mutandis și în cazul recursului.

B. Căi de atac de retractare

– Contestația în anulare

Hotărârea definitivă de divorț poate fi atacată pe calea contestației în anulare pentru motivele prevăzute de Codul de procedură civilă.

Judecata urmează regulile procedurale statornicite prin dispozițiile art. 319-321 din

același cod, nefiind de semnalat aspecte particulare la divorț.

Revizuirea

Conform Codului de procedură civilă hotărârea ce se dă în materie de divorț nu poate fi revizuită. Cererea de revizuire este admisibilă cu privire la cererile accesorii divorțului.

2.3 DATA DESFACERII CĂSĂTORIEI ȘI FORMALITĂȚILE ULTERIOARE RĂMÂNERII DEFINITIVE A HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI DE DIVORȚ

Data desfacerii căsătoriei. Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă. Prin excepție, la divorțul din culpă pentru „motive întemeiate, dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului și moștenitorii săi continuă acțiunea, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului.

Formalitățile ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de divorț. Hotărârea de divorț, rămasă definitivă, se comunică, din oficiu, primăriei competente, pentru a se face mențiunea corespunzătoare pe marginea actului de căsătorie. De asemenea, hotărârea judecătorească definitivă se transmite, din oficiu, Registrului național al regimurilor matrimoniale și, dacă unul dintre soți este întreprinzător, Registrului comerțului ori, ținând seama de natura bunurilor soților, la alte register prevăzute de lege.

2.4 PRACTICA JUDICIARĂ

În cele ce urmează vom prezenta o speță din practica judiciară a instanțelor cu privire la divorțul pe cale judiciară .

Pe rol judecarea cauzei ,,Minori și familie,, privind pe reclamantul A.B și pe pârâta C.B, având ca obiect „divorț”.

Instanța.

Prin cererea înregistrată pe rolul instnței sub nr. XX/2/2012 din 7.01.2013, reclamantul AB a solicitat intanței ca prin hotărârea pronunțată, în contradictoriu cu pârâta CB, să dispună la desfacerea căsătoriei dintre cei doi, conform art. 373 lit. a) C.civ, prin acordul părților, exercitarea autorității părintești de către cei doi părinți, conform art. 396-397 C.civ, stabilirea domiciliului minorului DB – născut la data de 7.07.2011 – la domiciliul pârâtei CB, iar domiciliul minorului FB – născut la data de 8.08.2008 – stabilit la domiciliul reclamantului AB, conform art. 400 C.civ. și revenirea pârâtei CB la numele avut înainte de căsătorie și anume acela de CM, conform art. 383 alin. (3) C.civ, cu cheltuieli de judecată. În fapt, în mod restrâns, reclamantul AB a arătat că este căsătorit cu pârâta CB din data de 14.02.2008, din căsătoria acestora rezultând minorii DB – născut la data de 7.07.2011 și FB – născut la data de 8.08.2008. Chiar dacă la începutul vieții conjugale aceștia s-au înțeles bine, pe parcurs relațiile dintre cei doi s-au degradat, din motive nesemnificative, pentru ca în prezent, relațiile dintre cei doi, ca soț și soție, să nu mai poată continua. Reclamantul AB solicit exercitarea autorității părintești în comun de către cei doi asupra ambilor minori, dar solicită ca copilul mai mare – minorul FB – născut la data de 8.08.2008 – să locuiască la domicliul reclamantului, iar minorul DB – născut la data de 7.07.2011 la domiciliul mamei – pârâta CB – pentru că acesta fiind mai mic necesită îngrijirii special din partea mamei. Pentru a dovedi cele arătate, reclamantul solicit încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei CB, testimonial și referatul de analiză și evaluare pshisocială la domiciilor părților. Acțiunea de divorț a fost legal timbrată, depunându-se dovada achitării taxei de timbre în valoare de x lei și aplicându-se timbrul judiciar în valoare de y lei. Reclamantul a depus o primă precizare prin care solicită desfacerea căsătoriei din culpa comună a soților, conform art. 373 lit b) C.civ raportat la art 379 alin. (1) C.civ și a arătat lista cu numele martorilor propuși, în persoana numiților – SB – sora reclamantului și GB – mama reclamantului. Pârâta, prezentă la primul termen acordat în scopul de a soluționa cauza, a arătat că nu cunoaște, sau mai bine zis, că nu recunoaște motivele de fapt ale acțiunii de divorț a reclamantului, dar a prmit copia cererii, și nu este de accord cu divorțul, în forma cerută de reclamant, nici cu capetele de cerere accesorii cerute de reclamantul AB, nu dorește sp formulize întâmoinare și nici să își angajeze un apărător legal, nu solicit probe, dar este însă de accord cu analiza și evaluare psihosocială solicitată de către reclamantul AB la domiciliile părților. În administrare probelor propuse de reclamant, instanța, a procedat la audierea martorilor SB – sora reclamantului și GB – mama reclamantului, și s-au depus înscrisurile următoare – certificate de căsătorie, certificatele de naștere ale minorilor DB și FB, evaluarea socială de la domiciliul reclamantului, evaluarea social de la domiciliul pârâtei, advererința de salariu a reclamantului, acte medicale privind minorii DB și FB, depuse de pârâtă precum și adeverința care atestă înscrierea la grădiniță a minorului FB. După aceea, pârâta a formulat și depus întâmpinare precum și dovada angajării cu contract de muncă. Prin întâmpinare, pârâta a arătat că solicit respingerea acțiunii reclamantului AB cu privire la locuința ambilor copii minori, ce au rezultat din căsătoria părților, aceasta fiin stabilită la pârâtă, fără ca minorii să fie separați, dar însă este de accord cu exercitarea comună a autorității părintești. Reclamantul a mai adăugat o precizare la acțiunea inițială, de data aceasta cu privire la capătul de cerere cu privire la domiciliul minorilor, în sensul că a solicitat stabilirea domiciliului ambilor minori la domiciliul său, la care pârâta, prin întâmpinare a arătat că se opune acestei cererii deoarece locuința nu îi aparține reclamantului nici în fapt, nici în drept, tot în aceeași lociunță locuind și sora reclamantului cu partenerul acesteia, și tot acolo își are sediul cabinetul medical al sorei reclamantului, de asemenea în acceași locuință locuiesc adeseori și părinții reclamantului, dar și pentru alte motive, ce țin de faptul că până la data la care reclamantul a părăsit domiciul comun dar și după această data, minorii au locuit și locuiesc doar cu mama lor – pârâta CB. Instanța a încuvințat și administrat și cererea pârâtei cu privire la proba testimonial cu martora MM – mama pârâtei. Din ansamblul materialului probator administrat în speță, instanța reține următoarele:

Reclamantul AB și pârâta CB s-au căsătorit la data de 14.02.2008, conform certificatului de căsătorie seria A nr. 17, eliberat de Primăria municipiului P. Din căsătoria părților au rezultat: minorul DB – Născut la data de 7.07. 2011, conform certificatului de naștere seria B nr. 8 emis la data de 17.07. 2011 de Primăria municipiului P. și minorul FB – născut la data de 8.08.2008 conform certificatului de naștere seria F. nr. 90 emis la data de 12.08.2008 de Primăria municipiului P.

După încheierea căsătoriei, mai excat după nașterea celor doi copii minori, relațiile dintre cei doi soți s-au degradat treptat, ajungând astfel ca la jumătatea anului 2011, reclamantul să părăsească definitive locuința familiei, la data de 11.09.2011, dată la care relațiile dintre cei doi erau grav vătămate.

Ambii copii minori au locuit pe toată perioada, atât înainte de plecarea reclamantului cât și după aceasta, împreunnă cu mama lor – pârâta CB, dar și cu mama acesteia.

Familia părților s-a bucurat de sprijin atât din partea mamei pârâtei, cu care locuia în aceeași locuință, cât și de sprijin din partea familiei reclamantului, care le-a oferit părților bani pentru diferite nevoi personale ori familiale.

Din declarațiile martorilor audiați, instanța a reținut că cei doi soți sunt separați în fapt din luna septembrie a anului 2011, relațiile dintre aceștia nu s-au mai îmbunătățit ci dimpotrivă s-au agravat, reclamantul a părăsit locuința familiei în aceea perioadă, copii minori au fost în grija mamei – pârâta CB pe toată perioada, iar în prezent relațiile dintre cei doi soți sunt grav vătăamte, find astfel exclusă, conviețuirea părților ca soți în viitor.

În ceea ce privește culpa desfacerii căsătoriei, instanța consider că aceasta revine exclusive reclamantului, care la aceea dată nu avea un loc de muncă stabil, s-a manifestat violent în familie, a părăsit locuința familiei și astfel atitudinea acestuia nu a fost cea mai indicată prin prisma intereselor copiilo săi minori, luând în considerare că a adus criticii comportamentului pârâtei ca mamă. Instanța apreciază că dacă pe reclamant îl nemulțumea modul în care pârâta își educa copii minori, acesta trebuia să se implice mai mult și cu mai multă răspundere în creșterea și educarea acestora.

Cu privire, la capătul de cerere privitor la desfacerea căsătoriei, cu privire la care, în mod implicit, pârâta, prin întâmpinare, s-a declarat de accord, dar nu din culpă comună, instanța constată că cererea se impune a fi admisă dar desfacerea căsătoriei, se va face, în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) C.civ raportat la art. 397 C.civ, din culpa exclusivă a soțului reclamant. În baza art. 383 alin. (3) C.civ pârâta revine la numele anterior căsătoriei – acela de CM. Cu privire la exercitarea autorității părintești, asupra căreia părțile s-au înțeles, instanța decide ca aceasta să fie comunp, în raport de dispozițiile art. 397 C.civ, care prevede regula exercitării comune a autorității părintești, cu excepția situației, care este în interesul minorului, ca autoritatea să fie exercitată de un singur părinte, și constată,în fapt, că în speță nu sunt evidențiate motive pentru ca această atribuție să îi revină unui singur părinte, va dispune ca exercitarea autorității părintești față de cei doi minori să se facă de ambii părinți, tocmai în interesul superior al minorilor, conform prevederilor art. 397 C.civ. Referitor la cererea reclamantului de stabilire a domiciliului minorului DB la pârâtă, modificată ulterior în sensul ca domiciliul ambilor minori să fie stabilit la reclamant, instanța constană că părțile nu s-au înțeles, pârâta solicitând stabilirea domiciliului minorilor la aceasta și nesepararea celor doi. În acest caz, conform prevederilor art. 400 C.civ, instanța procedează potrivit intereselor minorilor. În speță, minorii anterior desfacerii căsătoriei, au locuit în mod statornic cu mama – pârâta CB, și cu bunica maternă, atât când reclamantul a locuit împreună cu aceștia, cât și după părăsirea domiciliului de către reclamant. Conform evaluării psihosociale condițiile oferite de pârâtă sunt mai mult decât suficiente, superioare celor oferite de reclamant, iar locuința oferită de reclamant ca locuință a minorilor, aparține părinților săi, nu este folosit exclusive de reclamant, în aceea locuință locuind atât reclamantul cât și sora acestuia și partenerul acesteia, și tot acolo își are și sediul cabinetul medical al sorei reclamantului. Dincolo de argumentele de ordin material, instanța reține că ce doi copii minorii, au fost bine îngrijiți în mod constant de mama lor – pârâta CB, sunt atașați de aceasta și de bunica maternă, minorul FB este înscris la grădinița din localitatea unde locuiește împreună cu mama lui, iar aceasta le oferă celor doi protecție și grijă permanent. Iar pe de altă parte, tatăl – reclamantul AB nu a fost o prezență constant în viața celor doi copii minori. Instanța are în vedere criticile referitoare la diferite episoade negatice din comportamenul educațional al pârâtei, precum cele expuse de reclamant la proba cu martori – în sensul că pârâta fumătoare fiind îi dădea minorului cel mare formal o țigară cu care acesta se juca de-a fumatul, dar pe de altă parte, reține și faptul că reclamantul fumător fiind și el nu se opunea acestui comportament și din potrivă îl încuraja, iar pe de altă parte instanța apreciază că această prectică nu este definitorie pentru comportamentul pârâtei ca mamă. Date fiind cele expuse anterior și interesul supreme al minorilor ce strebuie să se bucure de stabilitate, siguranță, relații frățești, grija li supravegherea mamei ca și până în prezent, care s- implicat efectiv în creșterea și educare minorilor, instanța apreciază că este necesar ca cei doi să locuiască și să crească împreună, alături de părintele care are o disponibilitatea mai mare în creșterea și educarea celor doi, iar în speță cel mai potrivit cu care de impune a locui cei doi copii minori în mod constant este mama acestora – pârâta CB. În temeiul art. 402 C.civ, reclamantul este obligat să contribuie lunal la cheltuielile necesare educării și creșterii celor doi copii minori, în cuatumul maxim admis de art. 529 alin. (2) C.civ, resprectiv de o treime pentru cei doi minori, în raport de venitul net pe care îl realizează în prezent reclamantul, până la data majoratului celor doi copii, potrivit art. 499 C.civ. în raport de soluția de admiterea a cererii de divorț formulată de reclamant și de cererea acestuia de a oblige pe pârâtă la cheltuieli de judecată, instanța, obligă pe pârâtă la plata sumei de x lei cheltuieli de judecată.

Pentru aceste considerente, în numele legii instanța hotărâște,

Admite în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul AB, în contradictoriu cu pârâta CB. Dispune desfacerea căsătoriei dintre părți, încheiată șa data de 14.02.2008, înregistrată prin certificatul de căsătorie seria A nr. 17 eliberat la data de 15.02.2008 de către Primăria municipiului P., din culpa exclusivă a reclamantului. Pârâta revine la nume dinaintea căsătoriei de CM. Exercitarea autorității părintești este comună ambilor părinți cu privire la cei doi copii minori rezultați în urma căsătoriei. Stabilește locuința minorilor DB și FB la domiciliul pârâtei – mama copiilor. Obligă pee reclamant să contribuie lunar la cheltuielile de educare și creștere a minorilor, cu un cuantum de 35% din venitul net permanent pe care îl realizează lunar, începând cu data de 1.05.2012 și până la majoratul copiilor minori. Obligă pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de x lei.

(Dosar Nr. 171/214/2012 Jud. Costești, jud. Argeș, Sentința Civilă Nr. 398/2012).