Formele de Relief de Contact din Depresiunea Neamtului Si Organizarea Spatiului Geografic

INTRODUCERE

Capitolul 1 – Istoricul cercetărilor fizico-geografice și cercetărilor geografice umane asupra depresiunii subcarpatice a Neamțului.

Precizări asupra numelui depresiunii .

Istoricul cunoașterii regiunii studiate și a celor înconjurătoare.

Capitolul 2 – Poziția geografică, limitele și prezentarea generală fizico-geografică a Depresiunii Neamțului.

2.1. Poziția geografică.

2.2. Limitele depresiunii.

2.3. Prezentarea generală fizico-geografică.

Capitolul 3 – Evoluția paleogeografică și alcătuirea geologică actuală a Depresiunuii Neamțului.

3.1. Evoluția paleogeografică a depresiunii.

3.2. Alcătuirea geologică actuală.

Capitolul 4. Elementele fizico-geografice și principalele lor caracteristici.

4.1. Relieful.

4.2. Tipuri genetice de relief și procesele geomorfologice specifice actuale: piemonturi, glacisuri, pedimente.

4.3. Hidrografia. Contribuții la studiul hidrogeologic al depresiunii Neamțului.

Capitolul 5. Organizarea spațiului geografic.

5.1. Dinamica populației și elementele ei constitutive.

5.2 Așezările omenești. Satele.

5.3. Așezările omenești. Orașele.

Pagini 63

=== Formele de relief de contact din Depresiunea Neamtului si organizarea spatiului geografic ===

INTRODUCERE

Lucrarea intitulată “Formele de relief de contact din Depresiunea Neamțului și organizarea spațiului geografic” este o cercetare a complexului fizico-geografic și uman, în care am căutat să scot în evidență etapele și fazele de dezvoltare paleogeografică și date deosebit de utile referitor la populație și organizarea spațială a acesteia în teritoriul Depresiunii Neamțului.

Cercetarea reliefului implică o analiză complexă a acestuia, în funcție de marea varietate sub care se prezintă. Sfera cercetărilor s-a lărgit și s-a adâncit treptat. Astăzi dispunem de mijloace moderne de investigație, ceea ce permite o evaluare cantitativă și calitativă cât mai exactă.

Metodele morfometrice. Aprecierile cantitative care includ indicii altimetrici, precum și valorile rezultate din preucrarea acestora stau la baza metodelor morfometrice. Stabilirea diferitelor altitudini în mod direct (la teren) sau indirect (pe baza hărții) prin intermediul mijloacelor topografice clasice permite precizarea unor trăsături ale reliefului, și anume: trepe altimetrice, densitatea și adâncimea fragmentării, diferite puncte critice în evoluția morfologică, ritmul unor procese morfologice actuale, etc.

Metodele morfografice. Acestea duc la definirea formei, scoțând totodata în evidență evoluția ei în timp, fapt care implică o analiză de detaliu a diferitelor hărți topografice. În primul rând, se impune citirea hărții cu toate detaliile, alegerea liniilor de profil, stabilirea lungimii liniilor de versant, a interfluviilor, aprecierea formei pantei, a gradului de înclinare, etc. Hărțile morfografice pot să privească o singură latură (declivitățile) sau pot fi complexe, prezentând, suprapus, diferitele aspecte morfografice. Hărții pantelor i se poate suprapune, de pildă, prin metoda liniilor, lungimea versanților, tipul acestora (rotunjit, ascuțit, continuu, discontinuu, etc.), sectoarele de rupturi de pantă, etc.

Metode geomorfologice experimentale. Reproducerea în laborator a condițiilor de dezvoltare a anumitor fenomene constituie baza acestei metode. De aceea este becesar ca fenomenele să fie cunoscute, în primul rând, sub toată diversitatea lor la teren. Metodele experimentale se aplică mai ales în studierea proceselor morfodinamice, în laborator putându-se reproduce gradul de rulare a pietrișurilor. Materialul luat în studiu este introdus într-un cilindreu metalic care se învârtește în jurul unui ax. În funcție de numărul turațiilor se poate stabili drumul parcurs, iar după dimensiunile nou create ale particulelor analizate, gradul de modelare.

Metode sedimentologice în analiza geomorfologică. Studiul formațiunilor dedritice oferă o serie de date deosebit de valoroase în analiza unor procese morfogenetice. Printre metodele folosite în domeniul geomorfologiei sunt: metoda granulometriei depozitelor detritice, metodele morfoscopică și morfometrică, metoda depozitelor corelate și metoda sporo-polinică (biostratigrafică).

Capitolul 1 – Istoricul cercetărilor fizico-geografice și cercetărilor geografice umane asupra depresiunii subcarpatice a Neamțului.

1.1. Precizări asupra numelui depresiunii .

Aceste precizări le-am considerat necesare deoarece depresiunea subcarpatică Ozana-Topolița este cunoscută în literatura geografică sub denumiri diferite, ca: „Depresiunea Neamțului”(M. David, 1931) sau „Depresiunea Nemțișorului” (N.Pop, 1935).

Aceste denumiri s-au păstrat în paralel și au fost citate în diferite lucrări geografice sau de alte specialități.

Primul cercetător care folosește numele de „Depresiunea Ozana-Topolița” a fost pedologul N. Bucur, 1954.

1.2. Istoricul cunoașterii regiunii studiate și a celor înconjurătoare.

În acest subcapitol se fac precizări asupra perioadelor de cunoaștere a Depresiunii Neamțului, caracterizate prin concepții diferite și prin deosebiri între problemele predominant studiate.

Perioada primelor informații asupra teritoriului acestei regiuni, cuprinde documente vechi, lucrarea lui Dimitrie Cantemir și harta lui Bauer.

Perioada primelor cercetări cu caracter științific, începe odata cu studiile efectuate de către membrii Societății Geografice Române. În această perioadă a fost stabilit termenul de subcarpați și a fost individualizată regiunea subcarpatică actuală.

Perioada cercetărilor amănunțite de teren, este marcată de apariția lucrării lui M. David., „Relieful regiunii subcarpatice din districtele Neamț și Bacău”, 1931, în care evoluția reliefului este interpretată din punctul de vedere al ciclurilor de eroziune.

Întocmirea unui istoric asupra cercetărilor întreprinse asupra oricărei regiuni geografice, presupune consultarea tuturor lucrărilor de specialitate referitoare la tematica abordată, precum și a unor studii realizate de specialiști din domenii științifice conexe (statistică, istorie, demografie, sociologie ș.a.m.d.). Această etapă preliminară este necesară și importantă deoarece stă la baza formării unei priviri de ansamblu necesară pentru a reliefa nivelul de cunoaștere al subiectului luat în considerare.

Astfel, în funcție de scara la care s-a efectuat o analiză sau alta, precum și în funcție de obiectivele directoare ale lucrărilor anterioare, problematica Depresiunii Neamțului este prezentată diferit:

– la un nivel lapidar, general (în lucrările care se referă la întreaga țară sau la Moldova ca provincie istorică);

– la un nivel mai aprofundat (când se analizează fie unitatea administrativă a județului Neamț, fie – mergându-se pe criterii fizico-geografice – Subcarpații Moldovei în ansamblu sau subdivizați).

Aceste observații au determinat să se aleagă pentru prezentarea cercetărilor anterioare o structură care să cuprindă trei categorii bibliografice distincte:

1) studii cu o arie largă de cuprindere (cu profil macroteritorial);

2) studii referitoare la Depresiunea Neamțului (separat sau în cadrul Subcarpaților Moldovei);

3) studii din domeniile științifice conexe.

Odată stabilit acest prim demers trebuie remarcat faptul că, indiferent de gradul de detaliere pe care îl prezintă lucrările anterioare, este necesară încă o ordonare a lor, dar care să țină seama nu doar de scara ci și de unghiul din care a fost privită problematica Depresiunii Neamțului. Astfel, în cadrul primelor două categorii bibliografice identificate anterior sunt incluse atât lucrări de geografie fizică cât și de geografie umană. Această dublă compartimentare a materialului bibliografic existent are calitatea de a scoate mai bine în evidență o serie de repere strict necesare în diagnosticarea nivelului de cunoaștere geografică a zonei care ne preocupă.

a.. Studii cu o arie largă de cuprindere. Această categorie bibliografică se remarcă în primul rând print-o mare varietate de aspecte analizate și un număr apreciabil de lucrări. De altfel, doar aici întâlnim o succesiune completă de tematici, atât din domeniul geografiei fizice, cât și din cel al geografiei umane. Geografia fizică, astfel Mihai David s-a preocupat de alcătuirea geologică și de evoluția paleogeografică a Subcarpaților Moldovei, C. Martiniuc (1950, 1964) și C. Brânduș (1981) au studiat cu precădere caractericticile actuale ale reliefului subcarpatic, Gr. Posea (1973), P. Coteț (1956) și I . Donisă (1968) au fost interesați de problema piemonturilor și de stabilirea numărului și a vârstelor teraselor, iar N. Pop (1935, 1965) și L Badea (1968) au făcut o serie de observații asupra limitei dintre Carpați și Subcarpați. De asemenea sunt importante, având atributul de lucrări de referință, studiile de sinteză semnate de V. Tufescu (1966), V. Velcea și Al. Savu (1982).

Caracteristicile de ansamblu ale climei, reținem ca valoroase o serie de lucrări cu teme de interes general elaborate de Șt. Hepites (1906), N. Al. Rădulescu (1964), N. Topor (1963), referitor la studiul secetelor, Gh. Neamu și colaboratorii (1970 – climatologie urbană).

Tab. 1 – Caracterizarea sintetică a climei din Depresiunea Neamțului (după G. Davidescu, 2000)

În domeniul hidrologiei trebuie amintite lucrările publicate de T. Morariu , I. Pișotă, I Buta (1962 – hidrologie generală).

Fig. 1. Râul Ozana după o ploaie torențială.

Vegetația și fauna, reliefarea caracteristicilor generale se bazazează pe lucrările întocmite de C. Burduja și colaboratorii (1956 – despre pajiștile naturale din Moldova și 1972 – referitor la vegetația), R. Călinescu și colaboratorii (1969 – cu privire la unele aspecte biogeografice), I. Simionescu (1983 – despre fauna României) ș.a.

Învelișul de soluri din Depresiunea Neamțului a fost cercetat de către Gh. Ionescu-Sisești (1958), Gh. Lupașcu (1996), C.D. Chiriță (1967), N. Florea (1968) sau D. Teaci (1980).

Studiile de geografie umană care prezintă interes pentru Depresiunea Neamțului pornesc de la Marele Dicționar Geografic întocmit de Al. I. Lahovary (1898-1902). Această amplă lucrare, editată în cinci volume și cuprinzând circa 30.000 de toponime, a apărut în urma reunirii celor 32 de dicționare geografice realizate anterior la nivel de județe (1882-1896). De aici putem obține date deosebit de utile și valoroase referitoare la populație: numărul de locuitori la nivel de județe și de localități (din păcate, în cazul județului Neamț se operează doar cu numărul de familii) statutul social al locuitorilor, ocupațiile specifice, structura etnică, precum și informații despre deplasările de populație. Începând cu anul 1900 și mai ales după 1918, studiile de geografia populației cresc atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ. Acest fenomen a fost declanșat datorită fondării învățământului superior geografic în țara noastră – 1900 la București și 1904 la Iași – de apariția și afirmarea unor mari personalități științifice în acest domeniu (Simion Mehedinți, George Vâlsan, Vintilă Mihăilescu, Mihai David) precum și de fracționarea pe ramuri a geografiei ca știință.

După cel de-al doilea război mondial rămân importante o serie de studii, efectuate la nivelul întregului teritoriu național, ce reușesc să elucideze o serie de probleme legate de dimanica, mobilitatea și răspândirea geografică a populației. În această categorie sunt analizele efectuate de I. Șandru (1977), D. Chiriac (1971), V. Cucu (1967 și 1970), Cl. Giurcăneanu (1964, 1970) ș.a.

Studiile efectuate de Al. Ungureanu, referitor la zona de est a țării, publicate în cea mai mare parte în Analele Universității „Al. I. Cuza” și în Lucrările Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir„ se detașează prin rigoarea științifică și prin calitatea analizelor.

Așezările omenești au fost analizate la nivel regional în cadrul a două lucrări de referință, ce tratează atât orașele (Al. Ungureanu, Orașele din Moldova, publicată în anul 1980) cât și satele (D. Chiriac, Așezările rurale din Moldova, 1984).

Cercetări cu caracter de pionerat, în domeniul geografiei urbane, ai fost făcute la noi în țară abia după primul război mondial – un studiu asupra Bucureștilor, publicat în 1915 – și poartă semnătura academicianului V. Mihăilescu. Acestor studii inițiatoare li se adaugă la scurt timp alte lucrări de marcă elaborate de Al. Obreja (1936) și V. Tufescu (1941). Ambii autori au luat în obiectiv un fenomen foarte caracteristic pentru spațiul moldav și anume cel al târgușoarelor.

S-au diversificat foarte mult din punct de vedere al aspectelor analizate, cercetările de geografie urbană, după cel de-al doilea război mondial. Acest fenomen era amorsat și întreținut într-o anumită măsură și de puterea nou instaurată în țara noastră, a cărei orientare politico-ideologică susținea urbanizarea și sistematizarea teritoriului. Pentru această perioadă remarcăm studiile realizate de I. Șandru (1974), P. Poghirc (1961) privind tipologia așezărilor urbane. V. Cucu ( publică în 1970 o lucrare de amploare privind orașele României), V. Nimigeanu (1958 – care aduce contribuții la ierarhizarea orașelor cu ajutorul metodelor cantitative), V. Mihăilescu (1966 – referitor la clasificarea funcțională a orașelor și la densitatea rețelei urbane).

Teza de doctorat a lui Al. Ungureanu, ocupă un loc aparte, cu privire la orașele din Moldova. Avem de a face cu o sinteză completă cuprinzând particularitâțile geografice ale repartiției, evoluției și structurii funcționale proprii rețelei urbane din această parte a țării.

A crescut și interesul pentru o abordare științifică a problematicii pe care o presupune așezările rurale, această fază incipientă fiind marcată la începutul secolului nostru prin lucrarea publicată de V. Mihăilescu în anul 1924, cu privire la satele din Câmpia Română.

Abordarea cea mai complexă se regăsește în studiul realizat de D. Chiriac (1984), care cuprinde numeroase referiri la satele din Depresiunea Neamțului, cu privire la apariția, evoluția istorică, raporturile cu cadrul natural și tipologia acestora după mai multe criterii.

În anul 1926, cu prilejul Congresului Internațional de Geografie desfășurat la Cairo, ca răspuns la ancheta internațională inițiată de Albert Demangeon, V. Mihăilescu realizează pentru spațiul românesc o primă tipologie a satelor ținând cont de fizionomie, formă, textură și structură. La distanță de un an, același autor întocmește o hartă, la nivel național, cu distribuția celor trei categorii morfostructurale identificate anterior: satul adunat (concentrat), satul răsfirat și risipit. Această clasificare a fost adoptată și de alți geografi români: I. Rick (1932) în cercetările asupra Moldovei, I. Conea pentru Depresiunea Loviștei (1935), N. Al. Rădulescu pentru satele din Vrancea (1937), V. Tufescu în studiul asupra zonei Dealul Mare – Hârlău (1938). După 1950 se constată o creștere a interesului geografilor români față de problematica așezărilor rurale, fiind analizate aspecte legate de tipologie (I. Șandru, 1966; I. Băcănaru, 1969; N. Baranovsky și I. Ștefănescu, 1970; P. Deică, 1966; M. Apăvăloaiei, 1964, D. Chiriac, M. Apăvăloaiei, N. Lupu-Bratiloveanu, 1974) sau toponimie (I. Conea, 1969; Al. Obreja, 1971).

Studiile publicate după 1950 poartă amprenta inconfundabilă a ideologiei comuniste, fapt care le reduce uneori din valoare și din utilitate, de aceea preocupările de geografie economică au fost mai puțin ample. Cazul Monografiei geografice RPR publicată în 1960, în care modul impropriu de prezentare a situației “României burghezo-moșierești” și a “României puterii populare” capătă pe alocuri accente jenante. Cu toate acestea, lucrările de bună calitate nu lipsesc nici în acest caz.

Geografia agriculturii, în acest domeniu sunt demne de menționat studiile elaborate de V. Mihăilescu ( 1968 ) – o analiză făcută la nivelul secolului XVIII, cele ale lui S. Opreanu (1931), L. Someșan (1935) și R. Vuia (1964) – referitor la păstorit și transhumanță, V. Tufescu (1966) despre tipurile de agricultură și evoluția lor, I. Ștefănescu (1963, 1971 și 1972) care abordează o paletă mai largă de aspecte și N. Al. Rădulescu ce semnează în 1968 o lucrare de sinteză asupra agriculturii românești.

Domeniul geografiei industriei, prin lucrările publicate de M. Manolescu (1922), M. Popescu-Spineni (1938), V. Tufescu (1941), L. Georgescu (1941), își are începuturile în perioada interbelică. Această ramură a cercetării uman-geografice nu a fost demonetizată, afirmație susținută de publicațiile mai multor autori: I. Șandru, P. Pochirc (1958) care încearcă să reliefeze caracteristicile evoluției industriei în Moldova începând din secolul trecut, C. Botez și C. Swijewski (1964), cu referiri la același teritoriu sau I. Velcea care analizează aspecte privind răspândirea și nivelul de concentrare al industriei în profil național.

În ceea ce privește geografia transporturilor, cercetările anterioare nu sunt numeroase, și care nu au un fundament esențial în timpul mai îndepărtat, înainte de 1900. Lucrările de pionerat aparțin lui C. Alinescu, N. Pașa (1915) și E. Diaconescu (1939), care evidențiază traseele vechilor drumuri din spațiul moldovenesc.

Turismul este abordat mai puțin, se găsește totuși în analize de geografie regională. Cercetători români care au studiat în mod special problematica turismului, se regăsesc N. Al. Rădulescu (1945), D. Chiriac (1978), N. Ciangă (1998), care abordează turismul în Carpații Orientali, dar face referiri numeroase și la zonele vecine (în analiză este inclusă și Depresiunea Neamțului).

Studiile de geografie umană regională, lucrări elaborate de N. Al. Rădulescu (“Vrancea – geografie fizică și umană”, 1937), P. Pochirc (Podișul Bârladului, 1937), V. Băcăuanu și colab. (Podișul Moldovei, 1980), V. Nimigeanu (Câmpia Moldovei, 1986), N. Lupu-Bratiloveanu (Podișul Sucevei, 1993), N. Popa (Țara Hațegului), C. Iațu (Depresiunea Rădăuților, 2002) constituie modele în ceea ce privește abordarea acestui gen de cercetări geografice.

Tratatul Geografiei României, apărut în cinci volume, primul în 1983 și ultimul în 2006, la care și-au adus contribuția specialiști în domeniu din principalele centre universitare din țară, a jucat rolul cel mai edificator în comprimarea tuturor datelor și cercetărilor științifice de peste ani.

b. Studii referitoare la Depresiunea Neamțului.

Depresiunea Neamțului se numără printre cele mai tipice depresiuni din Subcarpații Românești din punct de vedere geomorfologic. Mihai David a fost primul care s-a ocupat de această regiune într-un studiu publicat în 1931, cu privire la relieful Subcarpaților din distrinctele Neamț și Bacău, iar C. Martiniuc (1950) și I. Donisă (1964) au confirmat această ipoteză prin cercetările lor amănunțite. O altă lucrare de proporții, la distanță de patru decenii, realizată de către G. Davidescu, în vederea efectuării tezei sale de doctorat “Depresiunea Subcarpatică Ozana-Topolița. Studiu de geografie fizică.”, publicată în 1970. În ansamblu, lucrarea lui G. Davidescu păstrează concluziile principale redate de către M. David, bazate pe studii de teren efectuate după 1950.

Cercetările geologice au fost efectuate cu precădere în perioada de după cel de-al doilea război modial, când aceste problematici de exploatare erau expuse și prioritare la nivel național. Evidențiem contribuțiile aduse de Th. Joja, interesat de modul de formare al culmilor și depresiunilor subcarpatice, cu privire specială asupra depozitelor miocene. De fapt, autorul aplică treptat analiza realizată asupra acestor depozite la un teritoriu din ce în ce mai extins. Inițial (1950) pentru arealul cuprins între valea transversală a râului Râșca (limita nordică a structurilor tipic subcarpatice) și Ozana, pentru ca, doi ani mai târziu, zona obiectiv extinsă spre sud până la Agapia, într-o ultimă etapă mergându-se până la Valea Cracăului. Multe alte probleme de acest gen au fost studiate și analizate și de alți specialiști în domeniu: P. Polonic, Fl. Olteanu, G. Polonic (1967).

O temă frecvent abordată de către geologii români a constituit-o limitele Subcarpaților Moldovei, deoarece, uneori, trecerea spre unitățile fizico-geografice învecinate are un caracter discret. Limita răsăriteană, unde dispunerea transgresivă a sedimentelor sarmațiene aparțin Podișului Moldovei camufleaza formațiunile miocene cutate, dar trasarea unei limite rămâne, irevocabil, destul de complexă. Contribuțiile care aduc clarificări asupra acestui subiect sunt semnate de către: I. Băncilă și E. Hristescu (1963) sau V. Mutihac și L. Ionesi (1974), N. Macarovici (1954).

Prezentarea problematicii Depresiunii Neamțului este și mai deficitară în ceea ce privește geografia umană, atât ca volum cât și ca diversitate. Al. Ungureanu și I. Donisă (1984 și 1987) au efectuat studii intense, vizând evoluția numerică a populației, în paralel cu așezările omenești, fie analizând unele particlarități ale agriculturii din Subcarpații Moldovei.

Cercetări geografice importante sunt suprinse în două lucrări elaborate la nivel de județ: Județul Neamț (1974), avându-i ca autori pe I. Bojoi și I. Ichim, apoi Neamț – monografie (1981)apărută în colecția “Județele patriei “. O altă contribuție o are T. Onofrei, cu observații asupra Băilor Oglinzi, în anul 1998. Prezintă importanță și unele studii istorice, în special cele arheologice efectuate de Gh. Dumitroaia (în perioada 1987-1994), în zona localităților Oglinzi și Lunca, pentru cunoașterea vechimii procesului de populare și a evoluției sistemului de așezări omenești.

Oarecum inedite, informații interesante și valoroase la nivelul perioadei interbelice, pot fi găsite și într-o publicație de factură mai deosebită – Anuarul Liceului “Petru Rareș” din Piatra Neamț – având scopul de a promova cercetări temeinice în profil local, încurajând totodată activitatea specialiștilor localnici.

Scrierile cu caracter memorialistic ale lui I. Creangă sau pe cele ale preotului C. Matasă (1929, 1965), care surprind numeroase aspecte sociale, economice sau etnografice proprii acelor vremuri. Despre lucrarea Călăuza județului Neamț, Simion Mehedinți scria: “ În felul ei, cartea aceasta este unică. Nu cunoaștem alte județe care să aibă o asemenea monografie. E un real progres să vedem că s-a ivit și la noi genul acesta de lucrări.”

Capitolul 2 – Poziția geografică, limitele și prezentarea generală fizico-geografică a Depresiunii Neamțului.

2.1. Poziția geografică.

Depresiunea Neamțului este situată la extremitatea nordică a culoarului depresionar al Subcarpaților Moldovei.Un abrupt înalt de 300-400 m al Culmii Stânișoarei domină depresiunea în partea vestică, iar denivelările de relief condiționate de cutele anticlinale (ex. Culmea Pleșului) sau de deltele sarmațiene exhumate (Dealul Boiștea și Masivul Corni) separă depresiunea de Podișul Moldovei.

2.2. Limitele depresiunii.

Depresiunea Neamțului, numită și Ozana-Topolița, după cele două râuri care o străbat, afluente pe dreapta Moldovei, este una din cele mai semnificative unități de acest fel.

În vest face o limită tranșantă (300-400 m) cu flișul din Culmea Stânișoara.

Din punct de vedere geologic, aceasta corespunde în general, faliei dintre flișul extern și unitatea pericarpatică.

În dreptul localităților Filioara, Mânăstirea Văratec și Bălțătești a fost inclus la depresiune și sectorul în care apar la suprafață depozite miocene.

Din punct de vedere fizico-geografic, limita corespunde unor deosebiri reliefale, hidrogeologice, microclimatice, fitogeografice și pedologice.

În nord, este străjuită clar de Culmea Pleșului, formată din conglomerate cu elemente verzi.

Cu toate că din punct de vedere geologic și geomorfologic această culme se individualizează în întregime ca o unitate subcarpatică distinctă, din punct de vedere fizico-geografic se include la depresiune și baza versanților sudici dintre localitățile Tg. Neamț și Nemțișor, care apar sub forma unor umeri erozivi sau sub formă de cornișe înalte, degradate prin rostogoliri. Acești versanți sunt legați de depresiune atât prin evoluția lor paleogeografică cât și prin aspectul fizico-geografic actual.

În est comunică destul de larg cu Valea Moldovei prin culoarul văilor Ozana și Topolița, care ferestruiesc anticlinalul Culmii Pleșului, Măgura Boiștea și Masivul Corni.

Iar în sud se leagă cu Depresiunea Cracău-Bistrița prin înșeuarea largă și înaltă de la Crăcăuani (538 m).

2.3. Prezentarea generală fizico-geografică.

Depresiunea este alungită pe direcția nord-vest-sud-est, înregistrând altitudini generale de 400-500 m, dar cu valori mai coborâte în lungul Ozanei. La limita cu unitățile mai înalte din vest și nord apar zone de glacisuri, în timp ce în restul depresiunii sunt prezente pietrișurile cuaternare, în care cele două văi s-au adâncit destul de mult și au lăsat, lateral, unele nivele de terasă.

Se caracterizează printr-un climat submontan, cu media anuală de 8,2° C la Târgu Neamț și -3,8° C în ianuarie (la Roman – 4,9° C), resimțindu-se unele răbufniri ale crivățului, iar precipitațiile sunt situate în jurul a 650 mm/an, favorabile pentru unele culturi agricole și pomicultură.

Culmea Pleșului se desprinde din Munții Stânișoarei, unde înregistrează 911 m (Dealul Cerdac), după care scade treptat spre sud-est. Reprezintă un anticlinal tipic cu conglomerate burdigaliene în axul său. Mai spre sud, între Ozana și Topolița este situată Măgura Boiștei, iar între Topolița și înșeuarea Girov-Bozieni apare Masivul Corni, ambele având anticlinalele mascate de depozite sarmațiene din vechea cuvertură deltaică a acestei perioade.

În zonele mai înalte ale dealurilor apar păduri amestecate de rășinoase cu fag, după care urmează succesiunea normală a acestora, iar în zonele mai joase pădurea a fost îndepărtată pentru a face loc spațiului agricol.

Unitatea Subcarpaților Neamțului se evidențiază prin mulțimea obiectivelor turistice: Cetatea Neamțului (situată pe un promotoriu în sudul Culmii Pleșului), mânăstirile Neamț, Agapia, Văratec,Secu, Casa lui Ion Creangă de la Humulești și Stațiunea balneoclimaterică de la Bălțătești. Depresiunea Neamțului dispunde de legături rutiere spre Piatra Neamț (pe la Crăcăuani), spre Valea Bicazului (peste Culmea Stânișoara, prin pasul Petru Vodă, unde este situate Pipirigul lui Ion Creangă, apoi spre Valea Moldovei (drumul principal nord-sud) și mai departe spre Pașcani (pe acest traseu s-a construit, în deceniul nouă al secolului XX, calea ferată Pașcani-Târgu Neamț).

Subcarpații Neamțului au dezvoltată industria lemnului (cherestea la Pipirig și Târgu Neamț), industria textilă (Târgu Neamț, acesta fiind și singurul oraș din cadrul unității, cu 20 946 locuitori, în anul 2002).

Capitolul 3 – Evoluția paleogeografică și alcătuirea geologică actuală a Depresiunuii Neamțului.

3.1. Evoluția paleogeografică a depresiunii.

Principalele etape și faze ale evoluției paleogeografice a regiunii Depresiunii Neamțului și a teritoriilor învecinate au fost reconstituite pe baza datelor geologice.

3.1.1. În etapa premiocenă, în partea externă a geosinclinalului carpatic s-au succedat câteva cicluri de sedimentare întrerupte de faze orogenetice.

În Depresiunea Neamțului și în zona Bălțătești, cât și în Culmea Pleșului, există la zi depozite oligocene, de aici concluzia că marea flișului paleogen se întindea sper exterior până la marginea zonei carpatice neogene. Lipsa orizonturilor superioare ale oligocenului de aici (disodilele și gresia de Kliwa ) demonstrează că înainte de depunerea sedimentelor miocene, acest sector a fost supus eroziunii.

3.1.2. În etapa miocenă există două faze evolutive:

– faza miocenului inferior este caracterizată printr-o intensă sedimentare.

În această fază, în Depresiunea Neamțului s-au sedimentat la început (în aqvitanian-burdigalian) depozite ce aparțin “formațiunii inferioare cu sare”, iar mai târziu (în helvețianul inferior), depozite conglomeratice.

În helvețianul superior, depresiunea a încetat să se mai scufunde, iar peste depozitele ce aparțin helvețianului inferior s-au sedimentat depozitele “formațiunii cenușii”, care la început, când apele marine au fost mai agitate, erau formate din gresii și marne; când apele marine s-au liniștit, din gips și argile.

– faza miocenului superior, în care teritoriul Depresiunii Neamțului a început cu o mică întrerupere.

Cutările styrice tinere au dat naștere și la o falie între flișul extern și unitatea pericarpatică, numită linia externă. În lungul acestei falii s-au produs și încălecări de strate. Din această cauză, spre rama carpatică a Depresiunii Neamțului, a avut loc o afundare a structurilor flișului extern, cu o tendință de înnecare sub depozitele Miocene, care au fost la rândul lor acoperite de pânza medio-marginală.

Mai târziu, în sarmațian, apele marine ocupau platforma moldovenească, pătrunzând și spre marginea estică a depresiunii unde se producea o intensă sedimentare.

O serie de foraje executate la Tg. Neamț, dovedesc că a avut loc o acoperire a sarmațianului inferior, de către strate cutate aparținând miocenului.

În sarmațianul mediu și superior, la extremitate estică și sud-estică a Depresiunii Neamțului, în Dealul Boiștea și Dealul Corni, s-au sedimentat depozite cu caracter deltaic, care ne indică existența în acea perioadă a unei rețele hidrografice cu caracter carpatic.

3.1.3. Etapa pliocenă. În această etapă paleogeografică, apele acopereau încă o suprafață destul de întinsă din teritoriul Moldovei. Ținând seama că pe stânga văii Siretului, depozitele meoțiene apar la zi de la latitudinea orașului Roman spre sud, se poate presupune că colectorul apelor Ozana și Topolița este râul Moldova, care se vărsa în lacul meotic, avea în general același traseu pe care îl urmează și astăzi.

Mișcările orogenetice din faza valahă au avut ca efect întinerirea profilului longitudinal al rețelei hidrografice, ceea ce a dus la o puternică acțiune de eroziune și transport.

3.1.4 .Etapa cuaternară. În pleistocen, mișcările neotectonice s-au intensificat din nou, ceea ce a determinat adâncirea văilor râurilor principale din depresiune. Întregul complex de condiții naturale a fost influențat de schimbările climatice ritmice, cu alternanțe de faze reci, (glaciare ) și faze mai calde ( intergalciare ). Condițiile climatice din pleistocen au favorizat un drenaj de suprafața foarte activ și o alimentare abundentă a pânzelor de apă subterane. Alternanța fenomenelor de îngheț-dezgheț a determinat intensificarea proceselor geomorfologice, ca: eroziunea fluviatilă, alunecările de teren, solifluxiunile, rostogolirile și eroziunea areolară.

Mișcările neotectonice și condițiile climatice din cuaternar, au determinat formarea abrupturilor de eroziune de pe versantul sudic al culmii Pleșului, cât și de pe versanții, cu aspect de cuestă, a dealurilor ce mărginesc spre sud râurile Valea Seacă, Topolița și Netezi.

Mișcările neotectonice au avut un caracter epirogenetic. Ele s-au remarcat printr-o intensitate mai accentuată în partea central-vestică a depresiunii, unde albia majoră a râului Topolița a fost ridicată la o altitudine absolută mai mare decât a Ozanei, din care cauză panta de curgere a Topoliței a devenit mai accentuată, 13 % pentru Topolița și 9 % pentru Ozana.

Intensitatea mai mare a mișcărilor neotectonice în sectorul situat între râurile Ozana și Topolița, a determinat o adâncire treptată și lentă a văilor celor două râuri, produsă în același timp cu o deplasare laterală a râului Ozana spre nord și a râului Topolița spre sud. Apariția abrupturilor de eroziune în jurul altitudinii absolute de 425 m, duc la concluzia că ultima mare etapă de dâncire a văilor a început cu aproximație de la această cotă.

Suprafața de la care s-a început adâncirea și pe care o putem considera o suprafață de nivelare, este indicată de actualele interfluvii sculpturale, a căror altitudine variază în general între 410 și 440 m: Dealul Humulești – 410 m, Dealul Dumbravei – 427 m, Dealul Valea Seacă – 430 m; Dealul Ocea – 400 m, Dealul Topolița – 430 m, etc.

Desigur că adâncirea râurilor nu s-a produs în mod continuu, fiind întreruptă de unele perioade mai mici, în care au predominat acumulările, ceea ce a dus la formarea depozitelor de terasă. Adâncirea rîurilor s-a efectuat sacadat, prin colmatarea văilor cu prundișuri, producându-se unele ridicări temporare. Însă, mișcările de înălțare din partea central-vestică a depresiunii au continuat și în timpul formării teraselor acumulative de 2-6 m și de 10-15, a căror dispunere, determinată de deplasarea laterală a Ozanei spre nord și a Topoliței spre sud. Terasele de acumulare au o extindere laterala mică, neconfirmându-se aprecierile făcute de către M.David, 1931, care presupunea că întreaga depresiune este îmbrăcată de un bogat depozit acumulativ, de vârstă cuaternară.

Cu toate că mișcările neotectonice au determinat o schimbare a nivelului de bază și o reîntinerire a eroziunii, numai arterele hidrografice secundare și-au adâncit albia. Arterele hidrografice principale din bazin au un aspect îmbătrânit, vizibil mai ales printr-o colmatare puternică a luncilor. Această îmbătrânire este prematură pentru râul Topolița și s-a produs înainte ca acesta să se apropie de un profil de echilibru. Se face această afirmație, având în vedere că râul Topolița nu a reușit să-și adâncească talvegul și să coboare la altitudinea albiei majore a Ozanei, cu toate că are o pantă de curgere mai pronunțată. La această îmbătrânire a contribuit și schimbarea bruscă de pantă ce există între lanțul muntos carpatic, unde râuile Agapia, Ozana și Nemțișorul își au izvoarele și zona depresionară vecină. Datorită acesteia, la intrare în depresiune viteza apelor s-a redus mult, puterea lor de transport a scăzut și au înnecat albia majoră a Ozanei și Topoliței cu materialele aduse din munți.

3.2. Alcătuirea geologică actuală.

Alcătuirea geologică actuală a depresiunii se caracterizează prin larga răspândire a depozitelor neogene și cuaternare. Depozitele neogene sunt reprezentate prin formațiuni de vârstă miocenă, cele mai extinse fiind depuse în timpul etajului helvețian. Aceste formațiuni sunt alcătuite în general, din depozite de natură grezoasă, marnoasă, argiloasă și argilo-nisipoasă.

Culmea Pleșului, de la extremitatea nordică a depresiunii și unele anticlinale din cuprinsul depresiunii, sunt formate din conglomerate cu elemente verzi.

Depozitele miocene apar la zi în numeroase profile. Cele cuaternare care au o extensiune mai mare în lungul principalelor râuri, sunt analizate atât ca întindere în suprafață, cât și din punct de vedere petrografic. Tectonic, depresiunea subcarpatică a Neamțului este o unitate distinctă între zona flișului din vest și cea sarmatică din est. Structura acesteia este de sinclinorium deversat spre est, încălecat la vest de unitatea marginală și șariat spre est, peste platforma moldovenească, în lungul unei linii denumite pericarpatică.

Depozitele miocene din depresiune sunt cutate și au format mai multe anticlinale, anticlinalul fals Bălțătești, anticlinalul Pleșu,, anticlinalul Brădățelului sau Vânători, anticlinalul Filioru, Topolița, Valea Mare, Grumăzești, Curechești, separate prin structuri sinclinale, sinclinalul Săcălușești sau sinclinalul Ceahlâești-Ghindăoani, sinclinalul Făgățel.

În vederea caracterizării tipurilor de relief cât și pentru alcătuirea hărților geomorfologice trebuie să ținem seama și de particularitățile externe ale reliefului. Stabilirea concretă a diferitelor tipuri de fragmentări, prin utilizarea unei terminologii precise, are și o deosebită importanță practică. În acest scop se alcătuiesc hărți geomorfologice speciale cu repartiția dealurilor, a colinelor, a câmpiilor tabulare nefragmentate, munților joși sub formă de muscele, măguri, obcine, etc., dându-se indicații amănunțite și asupra energiei reliefului, valoarea pantelor, formele acestora, originea și vârsta lor.

Capitolul 4. Elementele fizico-geografice și principalele lor caracteristici.

4.1. Relieful.

La sud de Valea Moldovei zona de molasă se mărește continuu, atingând extensiunea maximă de 35 km între Bistrița și Trotuș, de unde se menține cu lățime considerabilă până la Dâmbovița. Subcarpații nu încep imediat la sud de ieșirea Moldovei din spațiul montan (Păltinoasa), ci mai în aval, datorită faptului că valea mult lărgită și alăturată periferiei carpatice apare ca un culoar de contact, cu aspect de câmpie piemontană, delimitată la est de cuesta Dealurilor Fălticenilor (Marginea Podișului Moldovenesc) cu structură cvasiorizontală; numai la poalele munților apar mici bazinete asemănătoare celor subcarpatice, delimitate de înălțimi cu structură ușor cutată de tipul acelora de la Slătioara (Râșca), de unde încep de fapt Subcarpații Moldovei extinși până la Trotuș. Valea Moldovei de la ieșirea din munte și până la sud de Tg.Neamț, apoi Valea Siretului constituie limita estică a Subcarpaților către Podișul Moldovei.

Între Râșca și Trotuș (Subcarpații Moldovei) situația este oarecum asemănătoare cu cea existentă la nord de Valea Moldovei, cu unele mici diferențieri. Un contact în glacis piemontan colinar extern situat, de data aceasta, pe flancul estic al Subcarpaților (Culmea Pleșu – cu o dispoziție oarecum oblică față de Carpați, apoi Dealurile Boiștei, Corni, Stânca Șerbești, Mărgineni, Runcu și Pietricica Bacăului, detașate de zona montană prin intermediul unui culoar depresionar submontan) mărginit la est de culoarul Moldova-Siret (o depresiune periferică cuaternară), jalonat pe latura răsăriteană de cuesta sarmatică a Dealului Fălticenilor, iar în aval de Roman până la gura Trotușului – pe stânga Siretului – de un front retezat în depozite pliocene și cuaternare ce aparține cuestei de bordură erozivă modelată în formațiunile Podișului Moldovei, situată față în față cu cea tectono-erozivă (cueste dedublate) amplasată de-a lungul faliei pericarpatice.

În vederea caracterizării tipurilor de relief cât și pentru alcătuirea hărților geomorfologice trebuie să ținem seama și de particularitățile externe ale reliefului. Stabilirea concretă a diferitelor tipuri de fragmentări, prin utilizarea unei terminologii precise, are și o deosebită importanță practică. În acest scop se alcătuiesc hărți geomorfologice speciale cu repartiția dealurilor, a colinelor, a câmpiilor tabulare nefragmentate, munților joși sub formă de muscele,măguri, obcine, etc., dându-se indicații amănunțite și asupra energiei reliefului, valoarea pantelor, formele acestora, originea și vârsta lor.

Referitor la prezența unui relief structural în depresiune, se face precizarea că structura cutată de aici, reprezentată prin succesiunea de anticlinale și sinclinale, a imprimat reliefului liniile directoare ale cutărilor. De aceea, mai multe dealuri din depresiune au o morfologie conformă cu sctructura, corespunzând unor anticlinale. Principalele râuri din depresiune au secționat transversal culmile anticlinale și au format în sectorul de intersecție un relief de cuestă. Prezența ecestui relief a fost semnalată de către M. David, în 1931.

Cuestele nu sunt formate pe structuri monoclinale, considerându-se că aceste forme de relief nu pot fi încadrate în categoria cuestelor clasice structurale.Mișcările neotectonice și condițiile climatice din cuaternar au condus la formarea acestor cueste., care au determinat o adâncire treptată și lentă a văii râului Topolița, produsă în același timp cu o deplasare laterală a sa spre sud.

Ținând seama de factorii care au contribuit la crearea reliefului, s-au separat în depresiunea Neamțului, următoarele tipuri genetice de relief:

Relieful sculptural ocupă cea mai mare parte a depresiunii, înglobând interfluvii sculpturale și versanții ce au pante de peste 3°, modelați de procese de versant. Aceste interfluvii sculpturale au aspectul de coline, de dealuri, de munți joși.

În Depresiunea Neamțului există trei nivele de relief, considerate și susținute de către M. David, 1931. G. Davidescu și I. Gugiuman; au constatat însă existența a două nivele, formate din suprafețe erozive. Nivelele de relief s-au format ca etape de sculpturare generală, selectivă și continuă, și nu trebuie privită această evoluție ca o consecință a unor cicluri închise.

Primul nivel, cu înălțimi care variază în jurul altitudinii de 600 m. M. David indică apartenența primului nivel platformei Brădățel. Acest nivel de eroziune s-a format înaintea mișcărilor tectonice din faza valahă, deoarece, începând din miocen, regiunea a suferit o exondare, care a putut permite formarea unui nivel de eroziune, a cărui suprafață să se apropie de o formă plană. Menținerea acestui nivel nu a fost păstrată decât sub forma unor martori de eroziune.

Al doilea nivel – de denudație, acesta corespunde dealurilor, cu o altitudine de aproximativ 400-450 m, fiind considerate de catre M. David, 1931, ca terase ale Ozanei. Unele din interfluviile ce apațin acestui nivel de eroziune au suportat în trecut depozite acumulative de terasă. Însă, eroziunea mai activă din zona depresionară, ca urmare a altitudinilor absolute superioare văii Moldovei, cât și recentele mișcări de ridicare din partea central-vestică a depresiunii, au dus la îndepărtarea acestor depozite.

Procesele de versant, reprezintă aspectul actual al reliefului din Depresiunea Neamțului. Au fost produse prin eroziunea torențială și superficială, prin alunecări de teren, și alte deplasări gravitaționale. S-au delimitat din această cauză: versanți deluviali cu predominarea eroziunii areolare și liniare; versanți deluviali cu predominarea alunecărilor; versanți deluviali cu degradări complexe, mixte; versanți deluviali cu predominarea rostogolirilor.

Relieful de acumulare sau acumulativo-sculptural, este răspândit în lungul văilor principale și la contactul dintre diferite trepte de relief. Formele de relief de acumulare sunt reprezentate prin lunci, terase, conuri de dejecție, glacisuri coluviale sau proluviale.

Conurile de dejecție, există în zonele de debușeu ale văilor torențiale ce coboară de pe versanții culmii Pleșului, ai zonei montane și ai dealurilor Brădățel, Boiștea, Olarului.

Luncile râurilor principale, au în depresiune lățimi mari ce pot ajunge la 1,5 km, pante foarte mici și din punct de vedere al alcătuirii petrografice, aluviunile sunt formate din prundișuri bine rulate, din nisipuri și din lentile de argile.

În cuprinsul luncilor se disting pe alocuri trepte de relief cu altitudini de 1-2 m deasupra nivelului luncii râului și cu lățimi de ordinul zecilor sau sutelor de metri.Treptele sunt formate din același material aluvionar ca și restul luncilor, fiind însă consolidat de materiale subțiri de natură argiloasă, sunt deci terase de luncă, inundabile periodic, la viituri excepționale.

Glacisurile de contact s-au format la baza versanților dinspre depresiune, fiind alcătuite din conuri de dejecție, cât și din conuri de grohotiș.

Glacisurile coluviale, alcătuite din materiale fine, luto-nisipoase, s-au format la baza versanților care au suferit levigări.

Terasele. Primele informații asupra teraselor din depresiunea Neamțului au fost date de către M. David, 1931, care a indicat aici existența a trei nivele de terasă, de natură acumulativă. Din cercetările lui G. Davidescu și ale lui I.Gugiuman reiese faptul că sectorul indicat de către M. David ca aparținând teraselor superioare și medii, nu există depozite aluvionare cuaternare. A fost contestată de către I. Donisă (1968), deasemeni, constatarea lui M. David în legătură cu dezvoltarea foarte largă a teraselor depresiunii Neamțului, respectiv 8,5 km. Reiese din faptul că pe valea Bistriței, în aval de Piatra Neamț, nivelul de terasă de 15 m nu atinge decât 4,2 km lățime, iar terasa de 40 de m are o lățime maximă de numai 7 km, deși artera hidrografică este mult mai mare și condițiile de formare a teraselor au fost mult mai avantajoase.

Altitudinea relativă a teraselor din depresiune este aceeași atât în bazinul Ozanei cât și în bazinul Topoliței, însă altitudinile lor absolute diferă. În comparație cu terasa de 10-15 m a râului Ozana, terasa de 2-6 m a râului Topolița corespunde ca altitudine absolută sau este chiar mai înaltă spre zona montană. Se observă o înclinare mult mai accetuată a terasei Topoliței în sensul curgerii râului, în comparație cu înclinarea teraselor Ozanei. Aceste constatări vin în sprijinul ipotezei amintite anterior, dovedindu-se din nou că în partea central-vestică a depresiunii au acționat unele mișcări relativ recente de înălțare, care au ridicat în bloc atât albia majoră a Topoliței, cât și terasele ei. Acțiunea acestor mișcări s-a făcut simțită și printr-o activizare mult mai puternică a eroziunii, ceea ce a făcut ca unele depozite acumulative de terasă, de la altitudini mai mari, să fie îndepărtate. Din această cauză, în depresiune nu mai pot fi indentificate nivelele superioare de acumulare fluviatilă, de vârstă cuaternară sau pliocen superior, corespunzătoare acelora care există la ieșirea râurilor Ozana și Topolița din depresiune.

Este greu de precizat vârsta teraselor acumulative din depresiunea Neamțului, deoarece nu au fost găsite dovezi paleontologice. I. Donisă, 1968, a stabilit vârsta pe baza unor indicații paleontologice și a unor materiale arheologice (prin paralelizarea cu terasele Bistriței) s-a ajuns la concluzia că terasele râurilor de aici s-au format după producerea glaciației Riss.

4.2. Tipuri genetice de relief și procesele geomorfologice specifice actuale: piemonturi, glacisuri, pedimente.

Două noțiuni se înfruntă încă pentru definirea acestor două tipuri de forme: cea de glacis si cea de pediment. Noțiunea de pediment a fost propusa de Mac Gee ( 1897 ) și s-a impus dintr-o serie de altele ca : rock planes ( Jhonson ), rock floors ( Davis ), etc.

Noțiunea de glacis s-a extins, în schimb, în Europa datorită mai ales a geografilor francezi. Ea a fost împrumutată de la militari, cu sensul de suprafață de relief ușor înclinată cu profil rectilin, ce se desfășoară la baza unui abrupt relativ înalt. Cele două noțiuni au fost și sunt încă folosite cu înțelesuri diferite, sau cu înțeles generalizat (fie numai glacis, fie numai pediment).

Glacis , pediment , pediplenă sunt trei forme ce pot apărea în succesiune evolutivă, într-un climat arid, semiarid și tropical. La baza unui versant în retragere se naște , prin procese complexe (dezagregarea, alterația , ablația, șiroirea, eroziunea laterală a uedurilor) glacisul. Acesta are o formă alungită. Când glacizarea a pătruns și pe văile interioare masivului sau podișului, atunci ele atacă și dezintegrează interfluviile prin înșeuări și masive izolate sau martori de eroziune insulari sau inselberguri. În acest stadiu glacisurile nu mai sunt alungite și exterioare masivului, ci înconjoară circular sau elipsoidal inselbergurile, devenind pedimente.

Când pedimentele se extind foarte mult, se îngemănează și distrug majoritatea inselbergurilor, se formează pediplena. Dacă linia de contact dintre pedimente și abruptul inselbergurilor se face în unghi , acesta poartă numele de knick. Pediplena reprezintă un stadiu avansat al nivelării reliefului prin pedimentări caracteristice unui climat cu două anotimpuri (unul secetos și altul ploios). Peneplena, presupune un climat cu vegetație arborescentă sub care nivelarea se realizează pe conceptul Davis.

Glacisul și pedimentul fac parte din versant, afirmă A. Penck, deoarece au pante de peste 3 °. Glacisurile sunt clasificate în : glacisuri de eroziune și glacisuri aluviale; primele fiind la rândul lor glacisuri în roci dure și glacisuri în roci moi. Glacisurile in roci dure ar fi echivalente cu pedimentele , iar glacisurile aluviale apar în stadiul când conurile de dejecție, alăturate, se ingemănează. Acestea din urmă se deosebesc de piemonturi care au dimensiuni mai mari , mărginesc munții care au suferit recent o eroziune intensă și se găsesc în climate umede. Când procesul de aluvionare trece în cel de ablație atunci piemontul aluvial se schimbă (dupa Baulig), în piedmont de rocă. Cam acest sens este dat glacisurilor aluviale de la poala Pirineilor (adică de elemente ale piemontului de acumulare) de către Taillefer (1951).

O clasificare după structură o întâlnim la J. Dresch (1949 – Lisabona), și anume: glacisuri de depresiuni sinclinale, de depresiuni anticlinale și de depresiuni monoclinale.

În funcție de climă s-a admis inițial că glacisurile sunt forme specifice zonelor semiaride, iar mai recent se tinde a se fixa câte un tip sau subtip de glacis pentru fiecare din zonele climatice , de la tropical la periglaciar.

Noțiunea de glacis este înțeleasă în două sensuri largi: fie numai ca simplă formă , fie în sens genetic. Pentru primul sens este de amintit generalizarea făcută de Baulig care consideră glacisurile ca forme de planare laterală a râurilor supraîncărcate , ajunse la profil de echilibru dinamic. El scrie: “Con și glacis aluvial, con și glacis în rocă sunt în esență rezultate din aceleași procese de ablație și acumulare simultană ce caracterizează râurile în stadium de echilibru și sunt capabile de a se deplasa lateral. Singura diferență, este că după un timp foarte îndelungat, bilanțul este sau pozitiv (acumulare) sau negativ (ablație)”. Ar fi vorba mai precis de un profil de echilibru care se plasează, ca procese genetice, între cel de vale si cel de versant.

Cel de-al doilea înțeles, genetic, cuprinde o sferă mai restrânsă, referindu-se numai la acele regiuni unde procesele ce le dau naștere domină față de altele și, ca urmare , și glacisurile ocupă suprafețe extinse. De fapt , forma și geneza nu se exclude reciproc. De aceea glacisurile trebuiesc într-adevăr studiate și definite , ca tip, în acele locuri unde ele se dezvoltă din plin, dar nu pot fi excluse nici din alte părți unde ele apar incipient, sau se dezvoltă sub o serie de aspecte “degradate”. O comparație cu terasele ajută mai ușor înțelegerea problemei. Acestea sa întâlnesc mai tipic în regiunile temperate , dar ele pot apărea și în celelalte regiuni . Există terase marine, fluviatile, lacustre, eustatice, etc.Ele au multe aspecte comune, care le apropie , mai ales în ceea ce privește forma; au însă și multe aspecte ce le deosebesc, în special cele genetice. La fel și glacisurile, care și-au dovedit prezența începând din regiunile tropicale până la cele periglaciare. Extinderea lor , înclinarea și uniformitatea pantei sunt însă foarte diferite sau mai precis sunt în strânsă legatură cu condițiile climatice și morfostructurale (în special de rocă) în care se dezvoltă.

O altă problemă ce aduce lămuriri înțelesului noțiunii de glacis o constituie precizarea lor în raport cu forma primară din care evoluează. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că glacisurile rezultă în urma evoluției prin retragere a versantului. Este vorba de o formă derivată și nu primară. Cele mai tipice glacisuri sunt formate din suprafețe de eroziune, acoperite cu o pojghiță subțire de aluviuni (0,5 – 1 m), care se termină la partea superioară sub un abrupt, iar la parte inferioară trec într-o câmpie de acumulare. Uneori lipsește acel contact abrupt fiind înlocuit cu o curbură. Problema ce se pune este deci: care anume porțiuni evaluate ale versantului pot fi socotite glacis ? Din moment ce glacisul tipic apare ca un plan ușor înclinat, uniform ca pantă și cu o pojghiță redusă de aluviuni, rezultă într-adevăr, așa cum a precizat Baulig, că e vorba de o formă de echilibru, sau altfel spus, glacisul este o formă limită a evoluției versantului în condiții morfogenetice date. Fiind deci vorba de o formă rezultată la limita evoluției unei alte forme, este normal ca procesul să treacă prin anumite stadii, o asemenea pantă realizându-se fie pe porțiuni din avale spre amonte (retragerea versantului paralel cu el însuși), fie aproape deodată pe cea mai mare parte a versantului (teșirea continuă a acestuia). În primul caz ,uneori și în al doilea , pot apare glacisuri care să aibă lățimi de numai câțiva metri sau zeci de metri. Ca urmare forma de glacis se poate referi la suprafețe foarte diferențiate în ceea ce privește lățimea și panta. Așadar înțelegem prin glacis suprafața creată prin retragerea bazei unui versant în care procesul de eroziune se află în stadiul de echilibru. Excludem din aceasta noțiune acele porțiuni de versant în care eroziunea este în plină dezvoltare , după cum nu pot fi socotite glacisurile nici acele suprafete în care acumularea predomină puterni și unde profilul de echilibru a fost mult depășit (câmpie sau piemont). Aceste precizări sunt importante , în special pt identificarea glacisurilor în zonele temperate unde suprafețele lor sunt mult mai reduse în raport cu restul pantei versantului.

Glacisul se delimitează de versant fie printr-un abrupt net, sau unghi bazal, fie printr-o curbură largă . În partea inferioară glacisul se continuă de obicei cu o formă de acumulare care poate avea aspect de câmpie, terasă , luncă sau chiar de piedmont.

Dar cea mai discutată problemă a glacisutilor a fost și este încă aceea a proceselor prin care iau naștere. Pe această linie se conturează două păreri, fiecare cu anumite variante.O primă părere pune accent pe descompunerile de pe suprafața pedimentului ce sunt spălate în timpul acceselor de către valurile de apă ce se scurg în masă, de cursurile venite din munte care divagheză brusc si puternic.

O contribuție o aduce J. Corbel care consideră că în formarea pedimentelor, rolul cel mai mare îl joacă descompunerea chimică. Bineînțeles că acest proces este avut în vedere numai pentru acele roci ce se pretează la o descompunere granulară, în primul rând e vorba de granite, în care se și păstrează cele mai tipice pedimente.

A doua părere se referă la procesul de eroziune al apelor curgătoare , înțeles foarte diversificat. Cei mai mulți admit ca pricipală eroziunea de “val”, alții eroziunea laterală a cursurilor principale venite din amonte, alții eroziunea cursurilor secundare și a șiroirii (Dresch), sau numai șiroirea (Baulig). Dacă considerăm că există și glacisuri aluviale (Baulig), ca stadiu intermediar între glacis și piemont, atunci și procesul de acumulare joacă un rol important, fără însă a exclude cu totul eroziunea. Dar părerile referitoare la eroziunea “pedimentară” a apelor curgătoare sunt nuanțate și sub un alt unghi. Unii autori, care admit uedurile ca agent de bază, consideră că acestea pot oscila, la ieșirea din munte, pe 180 gr., fapt exclus de alții. Cauza eroziunii laterale rezidă, dupa Johnson ș.a., în supraîncărcarea râului în aluviuni , dar după Birot, ea este în legătură cu formarea unui pavaj de fund care oprește eroziunea în adâncime, stimulând-o în schimb pe cea laterală.

În toate cazurile se admite o eroziune laterală sau de suprafață ce menține și modelează o pantă de transport în echilibru dinamic situată sub un abrupt în retragere.

O ultimă problemă generală este aceea că glacisurile de eroziune, spre deosebire de pedimente, se dezvoltă în roci moi sau relativ moi; ele sunt, de accea, forme “fragile“, care se distrug repede la schimbarea unora dintre condițiile morfometrice și ca urmare este greu să se reunească în suprafețe extinse care să dea “glaciso-peneplene”, așa cum se poate vorbi de o pediplenă pornind de la pedimente. Se pot forma totuși glacisuri suprapuse, uneori cu aspect “îmbucat”.

La noi în țară problema glacisurilor a fost pusă relativ târziu, datorită și faptului că ele nu au fost recunoscute ca forme tipice și că în general sunt nefuncționale. Într-o comunicare (1967), P. Coteț făcea un scurt istoric, arătând că în unele lucrări ale lui V. Mihăilescu, N. Pop și C. Martiniuc sunt pomenite și forme de glacis, iar Gr. Posea extinde această problemă consacrându-i, în Țara Lăpușului, un întreg capitol. P. Coteț discută problema în general, indicând unele clasificări, dând și exemple din România.

Pante cu aspect de glacis, la noi în țară, se pot conserva în situații relative diverse. Cu o dominare mai mare ele apar însă la două nivele și anume: la contactul câmpiilor, depresiunilor sau văilor (inclusiv terase) cu reliefurile mai înalte și în al doilea rând imediat sub cele mai netede suprafețe de eroziune din munte, în special sub peneplena Carpatică, dar adesea și sub Gornovița.

I. Glacisurile din treapta superioară. În Munții Almăjului s-a deosebit în trecut o suprafată de “culmi cu aspect piemontan“ a căror pante îmbracă foarte des aspectul de glacis și uneori chiar de pediment mult înclinat. Panta sa generalizată apare destul de uniformă, variațiile mai importante fiind legate de relieful din spate (dacă se înalță mai brusc sau mai lin), de lungimea și desimea văilor, de rocă. Acest aspect general seamănă uneori cu glacisurile descrise de exemplu în Palestina, Cipru, Marele Atlas și Spania, dar mai ales cu cele studiate în regiunea Passau pe Dunărea superioară, de către M. M. Leger (1962). Aspecte de pediment îmbracă cu precădere porțiunile dezvoltate pe eruptivul vechi. În rest pantele variază în strânsă legătură cu roca pe care se dezvoltă. Văile ce fragmentează astăzi această suprafață apar ca o generație creată după perfectarea glacisului. Suprafața respectivă, luată în ansamblu, poate fi echivalată, ca vârstă, cu “Râu Șesul”.

Tot în zona defileului, sub platforma Miroci din Yugoslavia și deasupra terasei a 8-a a Dunării se dezvoltă un glacis uniform dar cu o pantă relativ înclinată. De remarcat că, și în primul caz și la acesta din urmă, reliefurile ce se ridică în spatele glacisului nu au bazine hidrografice importante și cu atât mai puțin nu au avut asemenea bazine în faza incipientă a acestei evoluții; deci e vorba de abrupturi, nefragmentate de văi, care au reculat în funcție de procesele de pantă.

Forme similare glacisului de sub platforma Miroci, se întâlnesc și pe partea românească, de exemplu porțiunile ce se ridică imediat deasupra terasei a 8-a, mai ales în depresiunea Cerna-Bahna, sau sub abruptul almăjean al Bozoviciului. Elocvent este și culoarul de umeri ce trece din Bozovici spre Mehadia, peste care Verghez-Tricom indică un curs superior al Nerei. Indiferent de faptul dacă umerii au format sau nu un culoar dinspre râul Hideg spre Nera, marginile acestuia au funcționat ca glacis, fapt indicat de panta care peste tot este perpendiculară pe munte, în timp ce panta longitudinală de scurgere, paralelă cu muntele, este foarte greu de reconstituit. Chiar unele pietrișuri ce se mai întâlnesc aici sunt venite în sensul pantei de glacis, și nu pe direcția vechiului râu. Dezvoltarea acestui glacis a pornit de la o denivelare în mare parte structurală (roci moi în depresiunea Bozovici și Mehadiași, roci dure spre Semenic).

Dar asemenea urme de paturi de văi foarte largi, care aveau marginile în pantă de glacis, se pot observa la majoritatea văilor principale carpatice. E vorba de acei umeri largi situați sub nivelul de abraziune echivalent în mare Gornoviței. S-au urmărit asemenea umeri în Lâpuș, pe văile ce debușează în depresiunea Făgăraș, dar mai ales spre Sibiu-Săliște, pe valea Sebeșului, pe multe văi din Apuseni. Reconstituirea acestui nivel de umeri, în văile din care au provenit, indică lărgimi ce depășesc cu mult toate stadiile prin care au trecut văile carpatice de atunci și până azi. Dezvoltarea acestor văi a redus mult din volumul Carpaților, contribuind la lărgirea deosebită a spațiului lor de „aerisire”. După o datare aproximativă, făcută în Lăpuș, s-a apreciat vârsta acestor văi ca fiind dacian-levantină. În acest timp, în multe părți din Transilvania se formau piemonturi vaste, iar în amonte văile se lărgeau mult prin glacisuri laterale, căpătând forma unor copăi. Munții fragmentați de asemenea văi, aveau forma unor masive joase, cu pante mai mult netede și line, prinse între culoare larg deschise spre depresiuni.

În această perioadă deci, glacisurile se dezvoltau larg intramontan. Dar, cu toată această mare dezvoltare, adâncirea ulterioară a râurilor le-a adus la stadiul de umeri, iar eroziunea în general și cea periglaciară în special le-a transformat și le-a diferențiat mult ca pantă. Ele sunt deocamdată non-funcționale și în stadiul, uneori, de totală distrugere.

II . Treapta inferioară e dezvoltării glacisurilor se află , după cum s-a arătat, la nivelul depresiunilor și al câmpiilor, mai ales la contactul acestora cu zonele înalte. Ele se întâlnesc cel mai adesea situate imediat sub abrupturi structurale sau de eroziune. Foarte extinse și bine păstrate se găsesc acolo unde anumite cauze reduc evacuarea materialelor în raport cu regiunile din avalele văii colectoare. Așa de exemplu în depresiunile din spatele cheilor sau defileelor. De pus în evidență: depresiunile Săliște, Făgăraș, Brașov, Petrești (Cheile Turzii), Lăpuș, Copalnic, etc; de asemenea sunt de pus în valoare bazinetele obsecvente din spatele unor fronturi de cueste (de exemplu văile din stânga Lăpușului ce străpung cuesta calcarului eocen, unele porțiuni de pe Căpuș sau din depresiunea Huedin). Multe din aceste glacisuri deși nu par formate în actual, sunt ușor funcționale și azi, tocmai din cauza condiițiilor locale (structurale) favorabile.

Dar glacisurile din această treaptă inferioară, depresionară, sunt foarte neuniforme ca pantă, extindere, precum ca și poziție veticala sau orizontală. Au fost urmărite mai ales în partea de SV a Transilvaniei, în Țara Lăpușului, etc. Astfel, unele apar tivind rama depresionară sau a câmpiei, pe când altele se dezvoltă la nivelul teraselor, începând uneori chiar de la luncă; în alte cazuri glacisurile tivesc partea de jos a fronturilor de cuestă sau a unor fronturi petrigrafice (în special conglomerate); în final, tot în categoria glacisurilor pot intra și pantele de tip “deltaic” de la unele contacte ale câmpiei cu zone mai înalte.

1.Glacisurile de pe rama depresiunilor, se dezvoltă în deosebi la contactul acestora cu muntele. De exemplu pe rama sudică a depresiunii Sibiu, Săliște și Podișul Secașelor. Față de nivelul general al depresiunii ele pot avea două poziții. Unele sunt situate sub acest nivel, deci sunt mai noi decât sculptarea inițială a depresiunii; așa sunt glacisurile proluvio-deluviale ce tivesc depresiunile de contact, amintite de V. Tufescu (1966). Dar sunt și glacisuri situate imediat în susul nivelului general al culmilor depresiunii, adică s-au format concomitant cu acestea; în aceasta ultimă categorie intră parte din glacisurile dispuse pe rama muntoasă a Podișului Secașelor sau a depresiunii Sibiului sau glacisurile superiooare din depresiunea Petrești. Suprafețele inferioare, cu pante line, cât și concavitatea prin care glacisul urcă pe versant, sunt în general foarte dezvoltate la aceste glacisuri. Unele porțiuni situate în partea superioară a glacisurilor au aspectul unor conuri suspendate ce pătrund ușor pe gura unor pâraie. Ele pot fi numite glacisuri-con sau conuri de eroziune. Un exemplu este cel pe care s-a dezvoltat partea superioară a cartierului Scheii Brașovului ce pătrunde sub rama Postăvarului.

Ca timp de formare, este relativ edificatoare urmărirea glacisurilor din depresiunea Sibiu. Aici, cel mai dezvoltat glacis se întâlnește între localitățile Gura Râului și Poplaca și se termină spre râul Cibin printr-o frunte de terasă. Acest glacis pătrunde, pe la Orlat, și în depresiunea Săliște, unde se dezvoltă foarte larg, urcând lin către înșeuarea de la Bucium. Urmărindu-l și spre avale, către valea Sadului, glacisul respectiv se racordează cu un pod extrem de extins și neted, situat în stânga Sadului. În flancurile acestui pod se găsesc deschideri de pietrișuri cu grosimi de cca. 20-30 cm. Pietrișul este rulat, are mărimea celui de terasă, dar este destul de alterat, sau cel puțin cu coronamente pronunțate de alterare. Fizionomia podului respectiv, dezvoltat pe interfluviul din stânga Sadului, cât și fizionomia pietrișului și grosimea stratului, ne amintește de exemplu, de fruntea piemontului Cândești, în special la E de Pitești. Pentru acest motiv, și aici, la Sadu, e vorba de un piemont, bine-nțeles restrâns, villafranchian.

Glacisul ce se dezvoltă în continuitate cu acesta are desigur aceeași vârstă. Presupunerea este întărită și de un alt fapt: nivelul ce trece din Valea Vișei peste înșeuarea de la Sibiu cade sub altitudinea glacisului și piemontului amintit. Urmărind acest nivel până la Târnava Mare el se racordează cu terasa de 140-160 m a acesteia, terasă ce presupune desigur o vârstă preglaciară. Menționăm că racordarea aceasta se poate face indiferent dacă admitem sau nu o scurgere a Târnavei peste Vișa.

Rezultă deci că parte din cele mai extinse glacisuri peridepresionare sunt preglaciare, posibil villafranchiene. Ele s-au dezvoltat odata cu piemonturile villafranchiene, și anume acolo unde n-au existat condițiile prielnice unui transport masiv de pietrișuri.

O categorie oarecum aparte a acestor glacisuri, dar similare ca pantă și vârstă sunt și prispele piemontane care tivesc adesea rama muntoasă ca un tăpșan, și care constituie prelungiri ale vechilor piemonturi accumulative, azi detașate de munte. Ele se pot întâlni atât la contactele intracarpatice cât și la cele din exterior, în special pe rama muntoasă a piemontului din Muntenia și Oltenia. Ca vârstă sunt în general villafranchiene, dar în unele regiuni din Transilvania pot fi chiar Levantine. Sunt totdeauna mai vechi ca depresiunile de contact și situate deasupra lor. Pentru forma și poziția lor ar putea fi numite prispe de glacis, sau tăpșane în glacis.

Glacisurile de pe rama depresiunilor, la ciontactul cu muntele, alternează adesea lateral cu piemonturi, alteori de dezvoltă ca o prispă deasupra lor.

2. Glacisurile de pe rama câmpiilor, formează o grupare aparte atât ca pantă cât și ca poziție. Ele s-au format la acele contacte bruște dintre munte și Câmpia Vestică, sau cele din Câmpia Română și Subcarpații de Curbură. Peste tot în aceste cazuri, nu s-au format piemonturi, în schimb procesele de versant au creat adesea suprafețe de glacis. În general, nici aceste glacisuri nu se caracterizează printr-un contact net cu versantul ( knick ), ci numai printr-o concavitate mai accentuată care prelungește glacisul și pe versant. Specificul lor, față de cele de depresiune, constă tocmai în accentuarea deosebită a suprafeței superioare, atât ca pantă cât ca și extindere, în raport cu părțile joase ale glacisului. În ansamblul său se subdivide în trei fâșii paralele, care se deosebesc ca panta și extindere: fâșia superioară are o pantă foarte înclinată și ocupă adesea cea mai mare parte a versantului; fâșia interioară are o panta deosebit de lină pierzându-se în câmpie; fâșia intermediară este cel mai adesea redusă ca lățime și este formată evident dintr-o pătură subțire de dezagregări mărunte, în general colțuroase. Fâșiile extreme sunt cele mai importante și pot forma fiecare câte un tip de glacis aparte: partea superioară poate fi denumită glacisul piemontan, nu în sensul că se confundă cu piemontul, ci în sensul că ține locul acestuia; fâșia inferioară formează glacisul proluvial. Se pot indica, ca profile tipice în acest sens, porțiunea de la Șiria-Ghioroc (în vestul M. Drocea) și Pietroasele (Buzău).

Glacisul piemontan, după cum s-a arătat, are o pantă destul de mare care evoluează și în prezent. După poziția față de nivelele din jur este clar că formarea sa a început din preglaciar. Aceste fâșii de glacis prezintă uneori trepte. Treptele se observă mai bine spre gura râurilor. Unele dintre ele sunt evident structurale (eroziune diferențială), altele apar însă a fi în legătură cu nivelele lacului de câmpie, deci echivalente unor terase. În general, panta acestor glacisuri păstrează totuși o unitate relativă, deși este destul de înclinată, dar prezintă și numeroase ravenări. De aceea acest tip de glacis este, ca pantă, o tranziție între cea de versant, inițial abrupt, și cea de glacis, mai lin înclinată, și uniformă ca suprafață.

Glacisul proluvial, are o suprafață deosebit de uniformă și extreme de puțin înclinată. Se extinde, cu oarecare aproximație, peste acele fâșii caracterizate ca delte continentale (Grumăzescu,1957), mai tipice fiind la baza Subcarpaților de Curbură sau sub abruptul vestic al masivului Drocea. Formarea și evoluția lor , pare a fi în strânsă legătură nu numai cu poziția de contact net, dar și cu climatul de nuanță mai aridă. Ca vârstă aceste glacisuri sunt desigur mai noi decât fâșia din spate (glacisul piemontan), aparținând ultimului periglaciar dar și holocenului.

3. Glacisurile de vale, se pot subîmpărți în glacisuri de terasă, de luncă și de vale propriu-zisă. Cele de terasă se dezvoltă prin retragerea frunții acestora, fenomen în special observabil la terasele superioare. Glacisurile de terase au înălțimi relative reduse și s-au dezvoltat întotdeauna în funcție de podul unei terase care a funcționat ca nivel local de bază. Glacisurile de luncă, le socotim pe acelea ce pornesc lin de la nivelul luncii în sus, dând văii aspect de copaie largă. Foarte des astfel de glacisuri se dezvoltă pe partea opusă teraselor, ținând locul acestora. Exemplu, partea stângă a văii Bloaja din depresiunea Copalnic. Ambele tipuri, dar în special ultimul, sunt ușor funcționale și azi.

Glacisurile de vale propriu-zise au aspecte și vârste foarte variate, fiind legate în general de văile scurte sau care au un regim net torențial. Așa de exemplu în Dobrogea , aproape toate văile au fundul foarte larg, terminat în pante de glacis ce urcă uneori până spre cumpene. Fenomenul de “sel”, consecință a climatului mai arid, joacă un rol foarte important, deși nu exclusive, în formarea acestor pante.

În zonele argiloase ale Transilvaniei se pot observa adesea văi scurte, fără apă, dar adânci și extreme de largi, cu patul uneori complet înierbat. Marginile lor au, cel puțin în parte, aspect de glacis. Pantele acestora sunt de obicei mult mai înclinate ce cele din Dobrogea. Asemenea pante, capătă uneori aspect evazat de “circuri” netede și foarte prelungi, ce urcă până spre cumpănă, așa cum se observă pe Târnavă în amonte de Sighișoara, pe dreapta văii. Aceste pante sunt evidente prin solifluxiunea periglaciară și au evouluat până în stadiul de echilibru dinamic în condițiile sistemului morfogenetic dat. Judecând după înclinarea pantei, relativ mare, se pare că solifluxiunile se produceau primăvara, pe un sol înghețat, și se opreau odata cu vara; în caz contrar, pantele trebuiau să capete o înclinare mai mică. Astfel de pante pot fi socotite glacisuri de solifluxiune, spre deosebire de alte glacisuri periglaciare la formarea cărora domină dezagregarea.

În unele depresiuni, cum ar fi cea a Brașovului, evoluția pantelor prin solifluxiune dar și prin spălare areolară, pare să fi fost mult mai avansată încât au luat naștere suprafețe uneori foarte puțin înclinate, care se prelungesc până pe vârful unor mameloane sau interfluvii secundare; glacisurile au acaparat practic și interfluviul. Majoritatea acestor glacisuri, în măsura în care au avut condiții de păstrare, sunt ușor funcționale și azi.

4. Glacisurile de font structural, întâlnite mai ales în podișuri și dealuri, capătă cea mai tipică dezvoltare sub fruntea cuestelor calcaroase, sau sub abrupturile masive conglomeratice. O frecvență o au în Podișul Someșan, în Podișul Moldovei, dar chiar și în Subcarpați sau în alte regiuni unde bancuri de roci dure apar în versant.. Ele sa pot combina adesea cu glacisurile de vale. Motivul principal al formării acestor pante de glacis, sub abruptul rocii dure, rezultă din necesitatea menținerii unei pante minime pe care să fie transportate sfărâmăturile grosiere provenite din retragerea abruptului. Cea mai activă se efectuează prin dezagregări, care desigur au avut loc cu intensitate în timpul periglaciarelor.

Cele mai tipice glacisuri din România se întâlnesc sub abrupturi petrografice sau de eroziune ca rezultat al retragerii acestora. Ele constituie suprafețe cu pante de echilibru, sub aspectul transportului și al diferitelor tipuri și complexe de eroziune, făcând tranziția între abruptul în recul ca generator de „aluviuni” și zonele netede din față (depresiuni, terase, câmpii), care primesc spre acumulare (sau evacuare) aceste aluviuni. Într-o situație similară s-au găsit și glacisurile pliocene din interiorul zonei muntoase, azi distruse. Există și pante de tip glacis, care nu au în spate un abrupt; în aceste cazuri este vorba fie de pante nivale (mai ales în munte) sau de solifluxiune (în unele depresiuni în general închise), fie de dispariția abruptului printr-un recul maxim, caz în care glacisul a intrat de fapt în faza evoluției descendente.

Judecând după condițiile în care se dezvoltă astăzi glacisurile ușor funcționale din România, ca și cele din perioadele periglaciare sau cele din villafranchian, rezultă că le-au fost favorabile perioadele sau regiunile lipsite în general de o vegetație de pădure, perioade când dezagregările, descompunerea și eroziunea areolară aveau condiții prielnice de acțiune.

Glacisurile din România pot fi împărțite după vârstă dar și după sistemul morfogenetic ce le-a creat, în trei mare categorii: glacisurile preglaciare, glacisurile pleistocene (glaciare) și glacisuri holocene. Cele preglaciare se întind pe o perioadă îndelungată și se pot subdivide în villafranchiene și pliocene sau chiar mai vechi; ultimele s-au dezvoltat în zona muntoasă și sunt azi mult distruse. Cele villafranchiene sunt încă bine păstrate și se întâlnesc în special tivind porțiuni ale depresiunilor de contact, sau în prelungirea unor piemonturi acumulative. În ceea ce privește procesele prin care au luat naștere, ele par a fi fost cele specifice actualelor zone mediteraneene, sau similare lor.

Glacisurile pleistocene au luat naștere în schimb prin procese dominant periglaciare și subperiglaciare; este vorba pe de o parte de dezagregări (reculul unor abrupturi structurale sau de eroziune), pe de alta de procese de solifluxiune și nivo-periglaciare. Ele se întâlnesc, ca posibilitate, sub toate abrupturile structural-petrografice sau care delimitează lunci și terase. O formă aparte o îmbracă unele pante nivale și de solifluxiune, care înclină prelung ca și glacisurile dar care nu se desprind sub un abrupt ci urcă prelung până pe vârful unor mameloane sau interfluvii. Ele se întâlnesc mai des pe culmile carpatice situate imediat sub limita glaciațiunii Wurmiene (1400-1800), dar se întâlnesc și în unele locuri din bazinul Transilvaniei, în special în Depresiunea Bârsei. Pentru acestea poate ar fi mai nimerit numele de pante nivale.

Glacisurile holocene, temperate, sunt mult mai restrânse. Ele se suprapun în general, pe suprafețe mai vechi de glacis, periglaciare, pe care le remodelează într-un ritm mult mai lent, fără însă a le diseca. Asemenea remodelări sunt posibile fie din cauze structurale, fie climatice. Cauzele structurale, se referă cu deosebire la depresiunile situate în spatele cheilor sau defileelor, care frânează eroziunea. În ceea ce privește climatul, fenomenul e favorizat pe alocuri de înghețul și mai ales dezghețul de primăvară, de unele aspecte „aride” ale climatului, în SE-ul țării în special, sau de alte cauze ce favorizează eroziunea areolară și pe cea laterală.

Glacisurile de tipul celor actuale au putut lua naștere și în interglaciare; ele au fost însă distruse de evoluția periglaciară, mult mai activă decât evoluția de tip temperat.

La sud de Valea Moldovei zona de molasă se mărește continuu, atingând extensiunea maximă de 35 km între Bistrița și Trotuș, de unde se menține cu lățime considerabilă până la Dâmbovița. Subcarpații nu încep imediat la sud de ieșirea Moldovei din spațiul montan (Păltinoasa), ci mai în aval, datorită faptului că valea mult lărgită și alăturată periferiei carpatice apare ca un culoar de contact, cu aspect de câmpie piemontană, delimitată la est de cuesta Dealurilor Fălticenilor (Marginea Podișului Moldovenesc) cu structură cvasiorizontală; numai la poalele munților apar mici bazinete asemănătoare celor subcarpatice, delimitate de înălțimi cu structură ușor cutată de tipul acelora de la Slătioara (Râșca), de unde încep de fapt Subcarpații Moldovei extinși până la Trotuș. Valea Moldovei de la ieșirea din munte și până la sud de Tg.Neamț, apoi Valea Siretului constituie limita estică a Subcarpaților către Podișul Moldovei.

Între Râșca și Trotuș ( Subcarpații Moldovei) situația este oarecum asemănătoare cu cea existentă la nord de Valea Moldovei, cu unele mici diferențieri. Un contact în glacis piemontan colinar extern situat, de data aceasta, pe flancul estic al Subcarpaților (Culmea Pleșu – cu o dispoziție oarecum oblică față de Carpați, apoi Dealurile Boiștei, Corni, Stânca Șerbești, Mărgineni, Runcu și Pietricica Bacăului, detașate de zona montană prin intermediul unui culoar depresionar submontan) mărginit la est de culoarul Moldova-Siret (o depresiune periferică cuaternară), jalonat pe latura răsăriteană de cuesta sarmatică a Dealului Fălticenilor, iar în aval de Roman până la gura Trotușului – pe stânga Siretului – de un front retezat în depozite pliocene și cuaternare ce aparține cuestei de bordură erozivă modelată în formațiunile Podișului Moldovei, situat față în față cu cea tectono-erozivă (cueste dedublate) amplasată de-a lungul faliei pericarpatice.

Piemonturile sunt câmpii sau câmpuri ușor înclinate (până la 8-12%) constituite din aluviuni structurale sub formă de conuri și pânze de divagare, extinse pe zeci și uneori sute de km, la poala muntelui și făcând racordul cu o câmpie relativ orizontală. Noțiunea ( pied-mont) are înțeles de formă de relief situată la poala sau piciorul muntelui.

Condițiile genetice pot fi deduse din modul de desfășurare al piemonturilor actuale active, extinse pe latura mediteraneeană a Alpilor (Piemontul italian constituit de aluenții râului Po), sau cele din sudul munților Himalaia. Este vorba de o mare denivelare între munte și câmpie și de un regim hidrologic spasmodic, care favorizează mari acumulări aluviale. Altfel spus, este vorba de doua condiții de bază, una tectonică și una climatică.

Condiția tectonică se referă la mișcări importante de ridicare, ce au loc în faza de trecere a arealelor de geosinclinal la orogen și care impun mari denivelări între acesta și părțile din fața sa (areale de câmpii, adesea subsidente). Partea înălțată începe să fie tot mai mult erodată și disecată de către apele curgătoare, în tendința da a atinge profile de chilibru. Pe de altă parte, cantitatea mare de aluviuni se depune la poala muntelui unde panta râului este foarte mică.

Condiția climatică este cea care determină regimul hidrologic. Cele mai propice sunt climatele cu un anotimp ploios și unul secetos, semiaride în general, mediteraneene și musonice în special. În anotimpul secetos se produc multe dezagregări în munte, mai ales că padurile dese lipesesc, iar în anotimpul ploios, multe dezagregări ajung în albii și sunt cărate ca aluviuni la poala muntelui. Aici, acestea se depun în marea lor majoritate, deoarece forța apei se reduce brusc, albiile se lărgesc mult, debitul scade din cauza evaporației și infiltrațiilor.

Există totuși și condiții secundare (Gr. Posea, 1959), ca de exemplu: spațiul muntos să fie extins, eventual bazine hidrografice mari, nivel local de bază relativ închis ș.a.

Formarea piemoturilor (evoluția ascendentă) se face prin faze succesive, în funcție de evoluția în timp a condițiilor genrale și/sau locale. Unele din aceste faze pot fi generalizate după aspectul și mărimea formelor construite prin aluvionări, astfel: faza de conuri de dejecție izolate, cea de glacis aluvial și faza de piemont propriu-zis.

în prima fază se realizează conuri de dejecție individuale, mai mari sau mai mici, înșirate la poala muntelui. În anumite condiții aceste conuri, deși cresc destul de mult, rămân totuși singulare/izolate, în special în depresiuni, ca de exemplu vechiul con piemontan al Sadului sau cel al Cibinului care ajungea până în dreptul localității Sibiu. Ele se numesc conuri-piemontane.

Faza de glacis aluvial (sau glacis piemontan) este cea în care se îngemănează sub forma unei fâșii acumulative. În anumite condiții, în special climatice, glacisul rămâne în acest stadiu, ca de exemplu glacisul aluvial din Depresiunea Făgăraș, constituit în glaciarul Würm.

– faza de piemont, sau câmpie piemontană, se realizează atunci când conurile se extind foarte mult, încât aluviunile se depun sub formă de pânze aluviale, compuse dominant din nisipuri, argile și tot mai puține pietrișuri. Extinderea piemonturilor în raport cu muntele poate atinge peste 50 km, iar panta sa se reduce în avale la sub 0,5%. Cazuri deosebite, în prezent, sunt: Câmpia piemontană a Gangelui, cea a Indusului, sau cea a fluviului Po, din Italia.

Pe fondul general al aluvionării pot apare și episoade de eroziune, cu aspect de terase sau chiar ca suprafețe piemontane de eroziune fosilizate ulterior de aluviuni. De asemenea, la contactul cu muntele se poate o treaptă de eroziune, prin retragerea abruptului montan, care este sau nu acoperită ulterior de aluviuni.

Piemonturile au o rețea hidrografică și o structură specifice. Hidrografia este mobilă, îndeosebi pe orizontală, caracterizată prin debordări, divagări, captări prin deversare, despletiri. Multe dintre văi seacă în anotimpul secetos și se umflă la ploi torențiale. Albiile sunt săpate în aluviuni. Direcțiile de scurgere permanente se remarcă prin areale de divergență pe conurile de dejecție și convergențe între conuri și pe locurile subsidente sau mai puțin aluvionare pe moment. Când piemontul a încetat să se mai construiască, hidrografia devine stabilă, se adâncește, se impune epigenetic în unele cazuri, se creează o nouă generație de văi cu izvoarele în piemont adaptată conurilor de dejecție și pânzelor de ape subterane care le alimentează.

Structura piemonturilor rezultă din modul de depunere al aluviunilor. Spre munte se realizează o structură torențială, de tip conuri de dejecție; către avale această structură capătă caracter de pânze suprapuse, compuse dominant din nisipuri, argile și tot mai puține pietrișuri. Acestea din urmă sunt bine rulate. În jumătatea superioară, mai ales spre munte apar chiar bolovani. Alterările care au loc de-a lungul timpului asupra pietrișului pot conduce la dominarea în părțile superioare a argilei. Uneori apar chiar crustele feruginoase, cimentate cu oxid de magneziu sau hematit, ca argilele roșii de la poalele Alpilor italieni (ferreto), sau cimentul este din carbonat de calciu, ca în câmpiile din Texas.

Evoluția descendentă a piemonturilor începe cu faza în care aluvionarea nu mai este preponderentă. Cauzele care conduc la această fază sunt următoarele: schimbarea climei, mișcări de înălțare a piemontului, eustatism negativ sau atingerea profilului de echilibru în munte (reducerea altitudinilor muntelui). Și în acest caz, când are loc o evolție descendentă a piemontului, pot fi delimitate câteva faze.

– faza desprinderii piemontului de munte, sau faza platourilor piemontane, se produce mai ales când clima se aridizează complet și râurile nu mai au forța necesară să traverseze piemontul. În acest caz se creează unul sau mai multre râuri colectoare imediat sub munte, despărțind piemontul de acesta din urmă, în față rămânând un platou piemontan bine delimitat. Așa sunt câmpiile piemontane din Texas.

Există o a doua situație dând o parte din văi se adâncesc și se mențin peste piemont, dar între ele, sub munte, se formează depresiuni de contact (pe văi) și înșeuări între ele, care de asemenea detașează largi platouri piemontane („mesas” în Spania sau „doun” în India), ca de exemplu cele care formează o mare parte din Meseta spaniolă. În această fază, păiemontul se detașează adesea și de câmpia din față printr-o linie de izvoare sau/și o generație de văi de câmpie.

– faza fragmentării longitudinale se întâlnește la câmpiile piemontane ce au suferit înălțări, devenind platouri, sau când și climatul s-a schimbat căpătând nuanțe temperate. Râurile se mențin peste piemont, dar se adâncesc, iar majoritatea aluviunilor, care se și reduc, ajung până la mare sau ocean. Piemontul se transformă în interfluvii plate, numite „doaburi” în Câmpia Indo-Gangetică („mio-do-ab”= între două ape), sau „mesopotamii” (între ape),”seres”(în piemonturile pirineene),”ridel” în Bavaria),”coline” (în Colinele Tutovei). Faza fragmentării transversale se caracterizează prin dezvoltarea de afluenți laterali ai râurilor longitudinale. Aceștia fragmentează tot mai puternic interfluviile. Se formează aliniamente interfluviale de martori de eroziune constituiți însă din aluviuni piemontane.

– faza fragmentării transversale, se caracterizează prin dezvoltarea de afluenți laterali ai râirilor longitudinale. Aceștia fragmentează tot mai puternic interfluviile. Se formează aliniamente interfluviale de martori de eroziune constituiți însă din aluvinuni piemontane.

– faza dispariției piemonturilor (a martorilor piemontani) se atinge atunci când pietrișurile piemontane de pe martorii interfluviali au fost îndepărtate aproape total. Interfluviile și martorii lor de eroziune sunt formați dominant din rocile descoperite de sub vechea umplutură piemontană; piemontul, ca tip de relief, s-a transformat în dealuri, sau, excepțional, a fost încorporat muntelui. Un exemplu îl constituie actualele dealuri din Țara Lăpușului, care, în bună parte, provin din foste piemonturi.

Formele corelate, similare sau asociate piemonturilor. Concomitent cu piemonturile, în arealele montane se dezvoltă bazinete sau depresiuni de eroziune, ca forme corelate aluviunilor din piemonturi. De asemenea, pe rama muntelui, la contactul cu piemontul, iau naștere, prin retragerea abruptului, glacisuri sau prispe de eroziune corelate nivelului piemontan. Tot aici pot apare, mai ales sub climate semiaride, și pedimente cu inselberguri.

În cadrul piemontului, ca forme asociate, pot lua naștere anumite tipuri de terase, ca cele îmbucate, rezemate, sau terase piemontane; ultimele trec, ca trepte, și pe interfluvii, reprezentând pânze importante aluviale ce au avansat diferențiat în piemont.

Tipuri de piemonturi. Tipizarea se poate face după mai multe criterii: forma și extinderea piemonturilor, stadiul de evoluție, tipul de munte din care provin aluviunile, tipul de climă sub care se dezvoltă etc. După formă și extindere apar următoarele tipuri: conuri piemontane, piemonturi restrânse în cadrul depresiunilor, piemonturi larg extinse peste câmpii. După stadiul de evoluție: în evoluția ascendentă (conuri, glacisuri aluviale, piemonturi), în evoluția descendentă (platouri piemontane desprinse de munte, fragmentate longitudinal, fragmentate transversal, dealuri piemontane). După tipul de munte: piemonturi formate sub masive vechi (Vosgii gresoși, Jura Suabă, Tassili din Hogar) și piemonturi situate sub lanțurile alpine; cele din urmă se pot subdivide în piemonturi subalpine (la sud de Himalaia, o parte din Cordilierii americani, Tian-Șan, Alpii, ș,a.) și subcarpatice (Carpații. Caucaz, o parte din Stâncoși – toți munți mai joși decât Himalaia). În cadrul arealelor subalpine evoluția piemonturilor a început din miocen și se diferențiază, în plus, și pe ramuri montane și depresiuni. După tipul de climă piemonturile pot fi: mediteraneene, subtropicale, musonice, subdeșertice, dar în anumite condiții și retrânse, pot apare și sub climatul temperat și periglaciar. După modul de păstrare și aspectul funcțional piemonturile pot fi: funcționale (în formare), nonfuncționale, fosile și relicte (pietrișuri incluse unor noi unități structurale) și pseudo-piemonturi (din aglomerate vulcanice, din gheață sau suprafețe monoclinale structurale).

Importanța piemonturilor este dublă, teoretică și practică. În primul caz piemonturile reprezintă forme importante de acumulare care, prin poziția și structura lor dau indicații asupra evoluției munților din care s-au născut, asupra câmpiilor peste care s-au suprapus și asupra evoluției raporturilor dintre acestea. În plus, analiza granulometriei pânzelor aluviale și a crustelor ne indică tipul de climat sub care s-au format. Studiile asupra piemonturilor din România au dovedit mai multe faze piemontane, situate ca timp înainte de fiecare nivelare carpatică și odată cu ultimele înălțări importante (valahice).

Din punct de vedere practic piemonturile facilitează culturile agricole, pomicultura, locuri extinse pentru așezări și căi de comunicații. De asemenea ele pot avea pânze de ape arteziene, linii de izvoare ș.a. Există și unele aspecte negative, ca de exemplu: apar inundații, apa freatică poate fi la mare adâncime, râurile pot seca la secete, fragmentarea longitudinală nu facilitează circulația transversală (a căilor de comunicație) peste interfluvii și determină intense procese de pantă.

Exemple de piemonturi în România sunt multe și diverse, în principal fiind vorba de piemonturi care nu mai sunt funcționale sau de urme ale acestora. Cel mai bine păstrat este Piemontul Getic, format in villafranchian, aflat în faza de podiș în diferite stadii de fragmentare. În faza sa de câmpie piemontană se extindea și peste aproape toată Câmpia Română și o parte din Subcarpații de Curbură. Cam din aceeași fază sunt și conurile piemontane ale Cibinului, Sadului, Piemontul Șimleului (format de râurile Drăgan și Iad), sau resturile din Țara Lăpușului, Budureasa (din Beiuș), Sohodol (Bran) ș.a. Ceva mai vechi sunt urmele piemontului Moldav ce se extindea în estul Orientalilor (urme în Dealul Ciungi), dar și în vestul transilvănean al acelor munți (fosilizate apoi de erupțiile vulcanice). Cele mai noi piemonturi sunt din timpul glaciarului și apar restrânse, sub forma unor glacisuri sau conuri-piemontane, ca cele din Depresiunea Hațeg, Săcele-Timiș (Brașov), sau în cadrul câmpiilor, ca de exemplu Câmpiile piemontane ale Mureșului, Câmpia Careiului, Câmpia Ploiești-Târgoviște și conul piemontan al Putnei (Câmpia Râmnicului).

4.3. Hidrografia. Contribuții la studiul hidrogeologic al depresiunii Neamțului.

În Depresiunea Neamțului apele nu reprezintă un factor limitativ al umanizării, neexistând nici zone lipsite de această importantă resursă și nici suprafețe întinse cu exces de umiditate.

Astfel, în ceea ce privește apele subterane de stratificație, acestea sunt cantonate, de regulă, în depozite nisipo-gazoase ce aparțin helvețianului, cu o mare permeabilitate. Adâncimea la care se găsesc cantonate, de regulă, în interiorul scoarței oscilează de la 6,5-13 m în zonele marginale ale depresiunii, la peste 25 m în zona interfluviilor centrale. Ele conțin, în general, puține săruri dizolvate, fiind deci potabile. Când apele intră în contact cu formațiunile saliferului miocen, apar izvoare sărate, așa cum sunt cele de la Balțătești cu ape clorurate, sulfatate și sodice, folosite pentru tratamente externe.

În apropiere de satul Vânători, mai exact în punctul numit Slătioara Vânătorilor, se găsește un izvor cu ape clorosodice foarte concentrate, folosit în trecut la obținerea saramurii (pentru conservarea alimentelor sau pentru producerea sării prin evaporare). Aceeași utilizare au avut-o și apele din zona Băilor Oglinzi, folosite în prezent în scop balnear. De altfel, aceste izvoare sărate au fost valorificate încă din vechime, afirmație argumentată de descoperirile arheologice făcute în apropierea izvorului Slatina-Lunca, aparținând culturii Starcevo-Criș (mileniul V-IV î. Hr.), peste care sunt suprapuse materiale care aparțin civilizațiilor Cucuteni, Hallstadt, Evului Mediu de vârf și chiar feudalismului târziu.

Apele freatice au și ele o repartiție teritorială extinsă fiind localizate mai ales în luncile principalelor râuri, în glacisurile coluviale și la baza teraselor fluviale. Ele se găsesc cantonate, deci, în depozite permeabile – în special nisipuri și prindișuri – la adâncimi de 0,20-2,70 m în cazul celor din lunci și de 2-10 m în cazul celor din terase și glacisuri. Debitul mediu al acestor izvoare este în general suficient pentru aprovizionarea cu apă potabilă a populației, oscilând între 13,6 l/s în lunca Neamțului la Vânători, 2,1 l/s m la confluența Neamțului cu Nemțișorul și 20-24 l/s în zona celor două nivele de terase.

Rețeaua hidrografică de suprafață aparține bazinelor Neamțului și Topoliței, afluenți pe dreapta ai Moldovei (râurile principale având, deci, un caracter alohton, cu obârșiile situate în Carpați). Modul lor de alimentare este pluvio-nival moderat, iar debitul înregistrează fluctuații foarte mari de-a lungul unui an, în funcție de anotimp și de cantitatea de precipitații căzută. Din acest punct de vedere, mai importante sunt apele mari de primăvară, când în special apa Neamțului se poate revărsa, acoperind complet albia majoră și provocând inundații care aduc pagube mai ales podurilor și podețelor slab consolidate. Vara, pe râurile principale, apa scade foarte mult, dar fără a seca vreodată, iar iarna, pe Neamț, datorită scurgerii reduse și temperaturilor scăzute poate să apară pod de gheață. În cazul Topoliței, panta mai mare de scurgere, precum și o alimentare mai activă din pânza freatică nu permit decât formarea unei pojghițe subțiri de gheață la mal.

Calitatea și debitul semnificativ și relativ constant au permis folosirea apelor din conul de dejecție al Neamțului pentru alimentarea localităților Iași, Roman și Târgu Frumos (din captarea de la Timișești), însă supraexploatarea acestei surse, cu precădere în anii secetoși, face ca apele Neamțului să nu mai ajungă să se verse în Moldova, dispărând în substrat cu aproximativ 2-3 km înainte de punctul de confluență. Este important de menționat și faptul că , mai ales în trecut, forța apelor curgătoare era intens utilizată pentru punerea în mișcare a unor instalații specifice diferitelor industrii de tip manufacturier (pive de bătut sumane, mori de apă, gatere).

Fig. 2. Râul Ozana după o ploaie torențială.

În strânsă legătură cu specificul celorlalte componente ale cadrului natural, trăsăturile vegetației din Depresiunea Neamțului au suferit în timp modificări esențiale, urmare logică a intensificării procesului de populare și a activităților economice tradiționale (cultura plantelor, creșterea animalelor, prelucrarea lemnului ș.a.) În mod natural acest teritoriu se desfășoară integral la nivelul etajului forestier. Astfel, în partea centrală, defrișată astăzi în cea mai mare parte, se păstrează căteva petice de pădure de gorun (Quercus petraea) și stejar (Quercus robur), așa cum este Braniștea Neamțului, rezervație naturală, pe terasa de confluență de 10-15 m a Neamțului cu Nemțișorul. Pădurea originală de fag ( Fagus silvatica) și carpen (Carpinus Betulus) se mai menține încă pe bordura nordică a depresiunii, ăntre Târgu Neamț și Nemțișor, precum și în vest, la contactul cu Muncelul Agapia. În extremitatea de nord-vest, mai exact în zona Mânăstirii Neamț, este prezentă pădurea mixtă, de fag și rășinoase, pentru ca, între Văratec și Agapia, în unele puncte mai înalte, să apară chiar și pădurea de conifere, cu o proporție mare a bradului alb (Abies alba). Flancul sud-estic al Culmii Pleșului, care domină orașul, este acoperit cu plantații de pin (Pinus silvestris), iar spre poale de salcâm (Robinia pseudacacia). În albiile majore din lungul principalelor văi, pădurea, mai bine aprovizionată cu apă din stratul freatic, situat la mică adâncime, înregistrează o pondere crescută a arinului negru, frasinului, precum și a speciilor de salcie și plop.

Pajiștile, rezultate în urma defrișării mai vechi sau mai recente sunt folosite în special pentru fâneață și sunt formate din asociații erbacee în care predomină păiușul și iarba câmpului.

Presiunea umană exercitată asupra resurselor forestiere este, printre altele, în strânsă legătură și cu obiceiurile productive specifice zonei, cu un diapazon foarte larg în domeniul prelucrării lemnului. Aceste ocupații – caracteristice de altfel întregii zone subcarpatice – au fost stimulate de faptull că, în trecut, cea mai mare parte a obiectelor de uz casnic, precum și casele erau confecționate din lemn, ceea ce a tras după sine și dezvoltarea unui comerț bazat pe lemn și produse lemnoase. Nu trebuie neglijat nici rolul de adăpost pentru populație pe care l-a jucat pădurea în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, în condițiile în care valurile diferiților năvălitori s-au succedat într-un ritm destul de alert în acest teritoriu.

Fauna caracteristică Depresiunii Neamțului cuprinde specii de interes cinegetic proprii etajului nemoral întâlnite atât la munte, cât și în zonele de podiș, al căror număr de membri este – din păcate – într-o continuă rarefiere, în strânsă legătură cu restrângerea arealului forestier. Astfel, enumerăm: căprioara (Capreolus capreolus), mistrețul (Sus scrofa), iepurele (Lepus europeanus), vulpea (Vulpes vulpes), ș.a.

Râurile principale, precum și unii dintre afluenții lor sunt populate cu boiștean, zglăvoacă, scobar, iar în trecut, în apa Neamțului se găsea chiar și păstrăv. Toate aceste specii faunistice, fie ele tericole sau acvatice, au constituit o resursă de o importanță aparte, în condițiile în care un segment destul de consistent al populației din trecut își asigura existența din vânat și pescuit.

Învelișul de soluri al Depresiuni Neamțului, se distribuie, în linii generale, în cercuri concentrice, într-un paralelism destul de apropiat cu etajarea impusă de relief și implicit de trăsăturile fito-climatice.

Pe interfluviile central-vestice, la altitudini de aproximativ 400 m, în arealele caracteristice pădurii mixte de stejar și gorun, au o mare răspândire solurile cenușii și chiar cernoziomurile argiloiluviale, reflectând influențele climatice de ariditate și o îndelungată folosință agricolă. Solurile cenușii sunt eubazice (cu un grad de saturare în baze de 75-85%), slab acide, cu un conținut mijlociu de humus (în jur de 3%) și cu o fertilitate medie sau bună sau medie pentru culturile agricole. Cernoziomurile argiloiluviale, întâlnite insular, se remarcă printr-un orizont A mai bogat în humus (3-4%), un grad mai ridicat de saturare în baze, o reacție neutră sau foarte ușor acidă (pH=6,5-7%) și dau rezultate bune în cultura cerealelor și a plantelor tehnice.

Argiluvisolurile acoperă suprafețe importante către marginea deprsiunii, la latitudini de peste 400 m, ocupate în mod obișnuit de păduri de fag, fiind reprezentate de soluri brune luvice și luvisoluri albice. Primele se găsesc cu precădere la nivelul dealurilor de pe latura sudică și estică, precum și pe terasele Neamțului din aval de Vânători, iar secundele sunt caracteristice pentru interfluviile din vestul depresiunii și pe unele areale din Dealul Boiștea. Aceste soluri au orizontul superior sărac în humus (1-2,5%), un pH acid (4,5-5,5), sunt sărace în baze schimbabile, orizontul B este impermeabil și sunt destul de frecvent pseudogleizate.

Cambisolurile, caracteristice părților mai înalte de pe rama depresiunii, sunt reprezentate prin soluri brune eumezobazice, cu cantități mari de schelet și chiar soluri brune acide (pe versanții sudici și sud-vestici ai Culmii Pleșului), care nu dau rezultate deosebite în ceea ce privește utilizarea agricolă. Unele suprafețe , nu foarte extinse, sun acoperite de soluri care nu țin seama de etajarea fito-climatică. Este vorba despre solurile aluviale și protosolurile aluviale (în luncile râurilor principale) precum și de unele areale în care apar erodisoluri (mai ales în sud-estul depresiunii). În mod cu totul izolat, în apropierea izvoarelor sărate, pot să apară și mici cu soluri halomorfe.

Ținând cont de toate aceste trăsături ale cadrului natural, precum și de faptul că, așa cum menționam anterior, ne preocupă aspectele uman-geografice proprii Depresiunii Neamțului, regionarea geografică realizată pentru acest teritoriu de Al. Ungureanu și I. Donisă în anul 1987. Plecând de la analiza hărții geomorfologice, a hărții pantelor, a schițelor topo-climatice, a hărții solurilor, la care se adaugă favorabilitatea agro-silvică a terenurilor, se identifică cinci subunități principale, după cum urmează:

a) Platourile interfluviale joase (sub 450 m altitudine), terasele neinundabile, glacisurile acumulative piemontane și versanții puțin înclinați (sub 5°). Toate acestea acoperă 8.220 ha, respectiv 45,2 % din teritoriul depresiunii , mai ales în centru și est, constituind cele mai bune terenuri pentru cultivarea cerealelor, a plantelor industriale, precum și a cartofului, sfeclei, trifoiului și inului.

b) Versanții foarte înclinați, cu pante de peste 15°, deseori caracterizați de o dinamică activă după ce au fost defrișați, la care se adaugă câmpurile aluviale formate din pietrișuri, în continuă schimbare datorită acumulărilor active. Ambele categorii ocupă 3.635 ha sau altfel spus 20 % din suprafața depresiunii. Cel mai frecvent, aceste teritorii sunt acoperite de păduri, iar acolo unde pădurea a dispărut sunt utilizate ca pășuni.

c) Versanții slab înclinați (5-15%) cu expunere sudică, sud-vestică sau sud-estică, puțin afectați de eroziunea areolară, însoriți destul de bine, protejați contra înghețurilor târzii, totalizând 2.540 ha (14% din suprafață), optimi pentru livezi, dar care pot fi utilizați și ca fâneață, sau, în caz de strictă necesitate, pentru pașune și culturi (evident, cu condiția evitării culturii care accelerează eroziunea solurilor).

d) Versanții slab înclinați dar cu expunere nordică, nord-vestică sau nord-estică, cu umiditate mai mare și mai răcoroși, la care se adaugă interfluvii înalte (peste 450 m altitudine), ce reprezintă 2.070 ha (11,4%). Aceste terenuri sunt favorabile pentru fânețe, eventual și pentru livezi sau pășuni.

e) Câmpurile aluviale și albiile majore ale râurilor, puțin active, cu un grad mai avansat de solificare, așa cum sunt glacisurile coluvio-proluviale de la baza versanților, cu soluri hidromorfe pe un material parental cu o structură fină, totalizând 1.720 ha sau 9,5% din suprafața analizată, utilizate ca pășuni sau fânețe în partea de nord-vest, cu climat ceva mai rece, ori pentru unele specii de legume (cu cerințe reduse de căldură), în centrul și sud-estul depresiunii.

Unitatea hidrogeologică de glacis cuprinde apele freatice cantonate în depozitele coluviale și în cele mixte (aluvio-proluvio-coluviale), alcătuite din nisipuri argiloase cu intercalații de pietrișuri, uneori acoperite cu luturi nisipoase. În această unitate hidrogeologică apa se găsește la adâncimi foarte variate, între 0-10 m, datorită intercalării depozitelor mai puțin permeabile, ce nu permit infiltrarea apei la o adâncime mai mare, cu cele permeabile. Stratul acvifer este pus în evidență de numeroase izvoare ce apar în special, la baza glacisurilor, cât și prin numeroase fântâni ce servesc la alimentarea cu apă a localităților. Alimentarea apelor freatice din glacisuri se face în special prin scurgerile de pantă și din această cauză nivelul hidrostatic suferă oscilații destul de accentuate.

Capitolul 5. Organizarea spațiului geografic.

5.1. Dinamica populației și elementele ei constitutive.

5.1.1. Evoluția numerică a populației.

Depresiunea Neamțului, în ultimele două secole a avut un traseu general ascendent din punct de vedere al evoluției numerice a populației, între anii 1775 și 2002, înregistrându-se o multiplicare de 6,5 ori. Între aceste două extreme există aspecte secvențiale cu caracter mulat mai complex, cu o dispunere spațio-temporală a cărei logică trebuie privită într-un cadru mai larg.

Este necesar să se sublinieze în câteva rânduri deosebita favorabilitate naturală pentru locuire a Depresiunii Neamțului, mai puțin expusă invaziilor dușmane, de la exterior fiind apărată de înălțimile subcarpatice Pleșu, Boiștea și Corni. Caracterul de contact fizico-geografic adaugă și existența unor resurse complementare – terenuri cu fertilitate ridicată, pășuni, păduri – element foarte important, mai ales în trecut, când baza economică o constituia agricultura de subzistență. Vechimea și continuitatea atractivității umane este demonstrată și de intense defrișări, care au permis de foarte devreme cultivarea terenurilor agricole, și al spațiului locuibil. Toate aceste atribute favorabile au determinat o populare intensă, Depresiunea Neamțului înscriindu-se – cu statut oarecum periferic – într-un areal nord-vestic mai extins, cu aceleași caracteristici, nucleul istoric al statului moldovenesc. Datorită acestei presiuni demografice peste medie, mai ales pentru secolele XVIII și XIX sunt foarte caracteristice creșterile orientate spre zonele deschise și slab populate din Câmpia colinară a Jijiei, dar, în parte aceste fluxuri sunt explicate și de un alt tip de presiune, cea socială, exercitată de larga reprezentare a proprietăților mânăstirești de aici, care au făcut ca până în momentul reformelor cuziste ponderea celor ce dețineau terenuri agricole să fie destul de redusă.

5.1.2. Particularitățile rețelei de așezări omenești din Depresiunea Neamțului.

Depresiunea Neamțului reprezintă un exemplu al modului în care un teritoriu reușește să își adapteze trăsăturile originare, în condițiile unor modificări social-economice succesive și de mare amploare, fiind caracterizată de o vechime și o stabilitate apreciabile, din punct de vedere al rețelei de așezări omenești.

Densitatea generală a așezărilor, calculată plecând de la suprafața fizico-geografică a depresiunii, care este de 177 km² (G. Davidescu, 2000), este în prezent de 13,5 așezări/100 km², valoare care depășește media țării (5,7), fapt cu atât mai notabil cu cât și dimensiunea demografică medie a satului de aici este mult superioară. Dacă se ia în calcul și suprafața administrativă, această cifră se modifică , devenind de doar 5,4 așezări/100 km². Extinderea unor comune în spațiul montan (Vânători, Agapia), dar și a includerii ramei deluroase sudice și estice (Bălțătești, Petricani) fac ca aceși indici de repartiție, în concluzie, să fie mai mici. Legat de mențiunea anterioară, acest indicator este și mai diferențiat la nivel de comună, cu o amplitudine delimitată de valoarea Grumăzeștilor (10,1 așezări/100 km²) și de cea a Vânătorilor (2,5 așezări/100 km²), comunele Bălțătești (6,7 așezări/100 km²), Agapia (6,1 așezări/100 km²), Petricani (5,3 așezări/100 km²), precum și Târgu Neamț (9,2 așezări/100 km²) ocupând locuri intermediare.

Densitățile se mențin apreciabile, de 13 sate la 100 km², respective 0,56 orașe la 100 km². În Depresiunea Neamțului există o localitate la 7,37 km², astfel încât distanța între două localități învecinate este destul de mică, distață ce se poate parcurge chiar pe jos, aflându-se la un grad ridicat de comunicare sau vecinătate.Legăturile sociale s-au cimentat de-a lungul timpului, pe anumite planuri această unitate naturală funcționând ca o singură așezare.

Centralitatea așezărilor reprezintă un atribut demult dobândit, în legătură mai ales cu vechile drumuri care străbăteau acest teritoriu. Densitatea mare a rețelei de așezări și restricțiile fizice pe care le întâmpină căile rutiere duc la apariția unor valori cu dispunere geometrică.

Tab. 2 – Indicele de centralitate al așezărilor omenești din Depresiunea Neamțului.

Indicele de centralitate exprimă distanța medie a unei așezări față de celelalte așezări ale sistemului analizat, fiind calculate cu ajutorul formulei:

d1 + d2+ d3+ …+ dn

I ce = ——————————

n

unde:

d¹, d², d³……dn reprezintă distanța dintre fiecare așezare și celelalte așezări din depresiune;

n – numărul total al acestor distanțe.

Din tabelul de mai sus reiese faptul că satul Topolița, Humuleștii Noi, Humulești și orașul Târgu Neamț îndeplinesc statutul de nucleu dur al rețelei de așezări din depresiune, cu o formă oarecum trunghiulară, extrem de activ.

Acest triunghi ale cărui vârfuri sunt reprezentate de localitățile Târgu Neamț, Săcălușești și Topolița prezintă și o locuire cvasicontinuă a laturilor, sectoarele rămase încă libere (între Topolița și Humulești sau între Humuleștii Noi și Săcălușești) suferind o reducere drastică în ultimii zece-douăzeci de ani, Astfel încât, într-un timp nu prea îndelungat acestea vor dispărea.. Ulterior ocupării acestui perimetru este posibil ca extinderile teritoriale ale așezărilor să afecteze și aria interioară a triunghiului, în special dinspre vest și dinspre est, altfel spus, dinspre Humuleștii Noi și dinspre Topolița, apropierea față de oraș și buna pretabilitate a terenului la construcții fiind în măsură să justifice o astfel de tendință.

De menționat faptul că acest nucleu se conectează prin două sinapse vestice la alte noduri dinamice. Este vorba , înspre nord-vest , de satul Vânători, iar înspre sud-vest de Agapia,în ambele cazuri fiind vădite tendințe de juxtapunere teritorială (cu Humuleștii, respective cu Săcălușești).

Cele mai mari valori ale indicelui de centralitate, în ceea ce privește această perspectivă, ele se grupează pe laturile de nord și de est ale depresiunii, respective pe Valea Nemțișorului, la poalele Culmii Pleșului – Mânăstirii Neamț cu 18,9, Nemțișor cu 14,0 și Lunca cu 14,1; În lungul bordurilor deluroase a dealurilor Boiștea (Blebea cu 12,8, Boiștea și Petricani, ambele cu 12,7) și Corni (Țolici cu 14,5), astfel încât se evidențiază și pe acest plan valoarea și valorizarea superioară a contactului munte – depresiune în comparație cu contactul deal – depresiune.

Indicele de concentrare – reprezintă raportul dintre distanța teoretică și cea reală dintre așezări, rezultat în urma aplicării relației:

unde: I conc = indicele de concentrare;

Dt = distanța teoretică dintre așezări;

Dr = distanța reală dintre așezări;

S = suprafața teritoriului;

N = numărul așezărilor;

d1, d2…..dn = distanța dintre fiecare așezare și celelalte așezări;

n = numărul total al distanțelor.

Aplicându-se toate acestea s-a dedus valoarea acestui indice, fiind de 0,91, foarte aproape de cea considerată a fi ideală., adică de 1. De asemenea s-au efectuat calcule la nivel de comună, unde s-au semnalat depășiri considerabile ale acestui prag, cu o valoare maximă ce revine Bălțăteștilor, de 3,87, unde trei din patru sate ale comunei sunt juxtapuse. Un lucru asemănător este și situația orașului Târgu Neamț, cu 1.98, dat fin caracterul de continuitate spațială dintre orașul propriu-zis, satele Humulești și Humuleștii Noi. Și în celelate cazuri bariera optimă este depășită, fapt perfect normal pentru o depresiune subcarpatică, ajungându-se la 1,74 la Agapia; 1,35 la Grumăzești; 1,31 la Petricani și 1,26 la Vânători. Distanța maximă dintre un sat și centrul de comună este de 8 km în majoritatea cazurilor analizate din Depresiunea Neamțului.

În final, după aceste aprecieri cantitative și calitative, este necesar un demers, care să ne ofere o privire mai globală, de ansamblu, asupra trăsăturilor proprii rețelei de așezări din depresiune.

Indicatorul general al potențialului de dezvoltare¹, cu o structură compozită , rezultată din luarea în calcul a unui număr de douăsprezece variabile standardizate, după cum urmează:

– ritmul mediu annual de evoluție al populației (coeficient de importanță 0,25);

– vârsta medie a populației (0,75);

– raportul dintre populația totală și cea ocupată (0,75)

– ponderea populației neagricole în totalul populației ocupate (1);

– numărul intelectualilor la 100 de locuitori (0,75);

– cifra medie de afaceri a întreprinderilor (0,50);

– ponderea șomerilor în cadrul populației active (0,75);

– ponderea patronilor în cadrul populației ocupate (0,50);

– numărul de firme cu capital privat raportat la 100 persoane active (1);

– cota de participare la emigrația internațională (1);

– numărul de posturi telefonice la 1.000 de locuitori (0,25);

– numărul, standardizat, de animale domestice ce revin unei gospodării agricole individuale (0,75).

Pe o scală de la 0 (valoarea minimă) la 100 (valoarea maximă) – demersul presupune stabilirea unor coeficienți de importanță, de la 0 la 1. Calcularea indicelui s-a realizat prin aplicarea formulei:

( I1 *p1 ) + ( I2 + p2 ) + ……+ ( In * pn )

I pd = —————————————————

n

În care:

– I pd reprezintă indicatorul general al potențialului de dezvoltare;

– I1, I2,…..In indicatorii secvențiali standardizați;

– p1, p2,….pn sunt coeficienți de importanță;

– n este numărul indicatorilor secvențiali.

¹ Indicatorul general de dezvoltare reprezintă o adaptare a celui imaginat de G. Țurcanașu ( 2002, în “Moldova – Populația, forța de muncă și așezările umane în tranziție” ) pentru ierarhizarea așezărilor urbane.

Fig. 2. Depresiunea Neamțului – indicele general al potențialului de dezvoltare ( 2002 ).

Așezările omenești din Depresiunea Neamțului , în funcție de dimensiunea cifrică a acestui indicator, se grupează în patru categorii tipologice (fig. 2), cu un grad de individualizare pronunțat.

– tipul I (potențial de dezvoltare precar), cu valori mai mici de 25, include nouă sate (Nemțișor, Blebea, Lunca, Boiștea, Târpești, Netezi, Valea Seacă și Ghindăoani) fiind identificate două variabile discriminatoare – cifra medie de afaceri și ponderea intelectualilor. Aproape în totalitate cu excepția satului Netezi.

– tipul II (potențial de dezvoltare moderat, dar aflat în creștere), mai slab reprezentat, cuprinde șapte așezări (Văratec, Filioara, Săcălușești, Humuleștii noi, Valea Seacă, Țolici , Curechiștea).

– tipul III (potențial de dezvoltare remanent) – egal ca reprezentare cu cel anterior, include așezări cu valori ale indicelui de 30-35 și este characteristic tuturor centrelor de comună, la care se adaugă două sate, Topolița (întotdeauna dinamic) și Mânăstirea Neamț (unde viața monahală și prezența seminarului teologic influențează o diversitate largă a caracteristicilor luate în calcul – șomajul, vârsta medie, populația neagricolă, ponderea intelectualilor). Calitățile care justifică apartenența așezărilor la această categorie sunt dobândite de multa vreme, caracterul lor fiind unul remanent si conservat;

– tipul IV (potențial de dezvoltare superior) , pentru care se înregistrează cele mai mari valori, de peste 35, regăsit doar în cazul Târgului Neamț (47) și al Humuleștilor (36,7).

5.2 Așezările omenești. Satele.

5.2.1. Raporturile dintre sate și cadrul natural.

Cadrul natural a jucat un rol determinant în ceea ce privește geneza și evoluția așezărilor omenești, indiferent de perioada istorică la care ne referim. Acesta a dirijat întotdeauna logica primară a închegării rețelelor de așezări, precum și gama de activități economice, pe baza căreia s-a asigurat dezvoltarea, fiind însă moderate de marea varietate a condițiilor sociale, și a trecerii vremii în consecință.

Poziția geografică, deține de multe ori o importanță secundară în cazul așezărilor rurale. Totuși această ipoteză este uneori greșit pronunțată deoarece din cele mai vechi timpuri oamenii s-au orientat către spații cât mai prielnice supraviețuirii, cel mai adesea din punct de vedere geografic, al încadrării spațiului.

Progresele tehnice de astăzi pot aduce revalorizări ale poziției geografice inițiale.

Contactul fizico-geografic, privit la scară largă, între Carpații Orientali și unitățile mai joase din est, cu tot cortegiul de avantaje pe care îl implică această situare, la care se adaugă existența unor axe majore de circulație, fie transcarpatice, fie longitudinale, care parcurg și acest sector subcarpatic, precum și invaziile inamice din secolele trecute, subliniind deci favorabilitatea poziționării a întregii depresiuni pentru procesul de umanizare.

Pentru satele din Depresiunea Neamțului, se disting următoarele tipuri de poziție geografică (fig. 3):

a ) Poziția de intersecție, este caracteristică centrelor urbane, dar prezentă și în cazul celor două sate: Topolița și Humulești.

În primă instanță, Topolița, a avut mai mult o importanță locală, prin răscrucea din centrul acesteia, fiind formată de un drum care, plecând de la Agapia străbătea depresiunea de la vest la est, ieșind spre Podișul Moldovei prin Petricani, cu un altul, care lega Târgu Neamț de Piatra Neamț peste Dealul Corni.

În al doilea caz a fost valorificată întretăierea dintre drumul care traversa munții pe Valea Neamțului și prin pasul Petru Vodă cu drumul de legătură dintre Târgu Neamț și Piatra Neamț.

b ) Poziția de contact – este caracteristică pentru mai bine de jumătate din satele din depresiune, mai exact pentru 12 din cele 23 existente. Este valorificat contactul dintre munte și depresiunea propriu-zisă, jalonat de un număr destul de mare de așezări: Văratec, Mânăstirea Neamț, Valea Arini, Agapia, Bălțătești. Satul Blebea, are o poziție de contact de asemenea, la poalele Dealului Boiștea (583 m), dar este de dată recentă, deoarece până în secolul al XVIII-lea vatra satului era situată de cealaltă parte a Neamțului, în lungul drumului care duce spre Pașcani – cauza acestei mutări de populație, constituind o locație mai protectoare datorită invaziilor frecvente. O poziție asemănătoare o deține satul Boiștea, de această dată ar putea fi luat în discuție și favorabilitatea climatică, raportându-se la expunerea sudică de aici.

c ) Poziția favorabilă din lungul principalelor căi de comunicație. Pentru această categorie se include Vânătorii și Lunca (compartimenul vestic), ultima fiind pe variantă nordică, ulterior abandonată, a drumului transcarpatic. Drumul transversal central orientat vest-est a generat poziții favorabile, valorificate de Săcălușești, deși acest sat își apropie o poziție de intersecție prin evoluția recentă clar orientată spre șoseaua Târgu Neamț – Piatra Neamț. Petricanii, mai exact Răbâia, la sud de Topolița, poziția fiind valorificată la contactul geomorfologic.

Fig. 3. Depresiunea Neamțului – poziția geografică a așezărilor omenești.

– așezări situate în poziții de intersecție

– așezări situate în poziții de intersecții și contact

– așezări situate în poziții de contact între unități naturale majore

– așezări situate în lungul principalelor căi de comunicație

– așezări situate în poziții relativ indiferente față de elementele geografice majore.

– ape curgătoare

– limita fizico-geografică a depresiunii

– căi ferate

– șosele principale

– șosele secundare

Dimensiunea demografică a așezărilor (2002)

○ sub 1.500 locuitori

O 1.500 – 3.000

… peste 3.000

Vechiul drum ce străbătea depresiunea de la nord la sud a fost determinant pentru Grumăzești.

d ) Poziții relativ indiferente față de elementele geografice majore.

Sunt incluse satele cele mai recent apărute ca urmare a împroprietăririlor: Țolici, Curechiștea și Netezi. Mai este vorba și de satele cu strămutări de populație, fiind cazul exemplar al Humuleștilor Noi. S-a ținut cont în primul rând de spațiul disponibil, care în cazul de față, datorită vechimii și continuității de excepție a procesului de populare, a fost redus din punct de vedere dimensional și nu foarte atrăgător pe plan calitativ. Datorită izolării, a intensității proceselor geomorfologice actuale, rețeaua așezărilor din Depresiunea Neamțului fiind închegată și valorificând până la acea dată aproape în totalitate teritoriile foarte favorabile, înființarea și amplasarea acestora a fost decisă la niveluri ierarhice superioare.

Apărut ca un cartier periferic urban, în partea de sud a orașului, Humuleștii Noi fac excepție, fiind mult mai avantajați. Pentru acest sat se poate considera că principalul element care îi definește poziția geografică este amplasarea în lungul șoselei care leagă Târgu Neamț de centrul de județ, argument care l-a inclus totuși în această categorie, reprezentat fiind de faptul că apariția lui nu a fost în nici un caz un rezultat al unei evoluții firești și al unor necesități locale.

Situl – reprezintă factorul decisiv în amplasarea teritorială a așezărilor rurale, rezultat în urma sortării voluntare efectuate de grupurile umane a unei game de variante întotdeauna mai largi, acțiune pa baza căreia, în final, se structurează nodurile oricărei rețele de așezări.

Privite ca elemente hotărâtoare în cadrul unei astfel de alegeri, necesitățile și prioritățile umane nu au fost mereu aceleași. O parte dintre ele prezintă o mare stabilitate – preferința pentru terenurile plane, existența unor surse de apă suficiente și de bună calitate sau a unui amplasament care să ofere adăpost climatic; altele se devalorizează în timp – cazul sitului defensiv sau datorită avansului tehnic și tehnologic, unele dezavanteje care restrângeau panoplia de opțiuni au putut fi eliminate. Vechimea așezărilor rurale din Depresiunea Neamțului este considerabilă, actualele situri au fost alese ca fiind corespunzătoare unor perioade istorice demult apuse, iar dacă favorabilitatea lor se menține și astăzi, aceasta nu este decât o dovadă a bunei gandiri strategice și a justeței deciziilor luate de predecesori.

Pentru acele vremuri instabile din punct de vedere social și politic, orice greșeală pe acest plan avea de multe ori, o finalitate sigură.

Element de greutate în luarea deciziilor – relieful – dictează de cele mai multe ori și în prezent direcțiile de extindere pe care le urmează intravilanul; De altfel și în ultimul secol, când factorii social-istorici și politici și-au amplificat rolul în ceea ce privește apariția și dezvolatrea așezărilor omenești; atât în ceea ce privește trasarea căilor de comunicații moderne, cât și în legătură cu planurile de sistematizare ale localităților de după cel de-al doilea război mondial.

În timp au apărut noi modalități de creștere a favorabilității spațiului pentru locuire materializate prin asanări, îndiguiri, desecări sau terasări care au moderat și uneori chiar au eradicate restricțiile impuse de relief. Trebuie ținut cont și de faptul că, de multe ori este dificil de separat rolul jucat de relief în locuirea umană, dată fiind emergența factorilor naturali, atribut ce face ca întregul să aibă proprietăți pe care nici un alt element al său luat separat nu le are. Stabilirea caracteristicilor legate de sit este destul de dificilă pentru așezările din Depresiunea Neamțului, deoarece vechimea și continuitatea dezvoltării a dus în multe situații la apariția unor vetre cu extindere teritorială apreciabilă, incluzând în present trăsături diferite de cele originare. Analizând situațiile anterioare, se disting pentru aceste sate mai multe tipuri de sit, constituind forme tipice:

a ) Situl de glacis – caracteristic pentru comportamentul vestic, respectiv pentru Agapia.

La fel și pentru Filioara, unde partea veche a satului se dispune liniar pe flancurile de est, nord și nord-vest ale Dealului Filioara, văile abrupte ale pâraielor Secătura Mare și Secătura Mică determinând apariția unui hiatus teritorial dincolo de care, spre nord-vest, așezarea are unele extinderi mai recente. Și Valea Seacă este situată în cea mai mare parte pe un glacis coluvial, dar ceva mai abrupt, mai puțin evoluat, format la baza Dealului Carpenului, cu extindere suplimentară în zona în care pârâul Valea Seacă primește pe stânga un mic afluent. Forma liniară a vetrii constituie un indiciu categoric al amplasamentului pe o astfel de formă de relief. A rezultat în urma ieșirii la drumul ce duce la Văratec, pe valea pârâului Netezi, partea nordică a acestui sat. Văratecul, la rândul lui, prezintă tendințe de extindere cvasicirculară, fructificând situl de glacis coluvial de la poalele dealului omonim, cu toate că în partea nordică satul ocupă și un glacis cu pantă mai accentuată format la partea inferioară a culmii carpatice Runcul Ferice (669,5 m). Valea Netezi împarte așezarea aproximativ în jumătate, nucleul inițial fiind situat în imediata apropiere a mânăstirii, înspre sud.

Satul Mânăstirea Neamț, este tot un sit de glacis de racord, cu mențiune că, în timp, așezarea s-a extins și pe terasele de luncă ale Nemțișorului. Aceleași elemente ale cadrului natural sunt valorificate de Nemțișor, fiind format pe un glacis rezultat în urma contopirii a trei conuri de dejecție formate de pâraiele ce vin de pe flancul sudic al Culmii Pleșului și sunt tributare Nemțișorului. Panta mare de scurgere și caracterul torențial al acestor mici cursuri de apă, cu toate acestea, se adaugă caracterul friabil al păturii de alterare formate pe baza alterării șisturilor verzi care au făcut ca satul să se extindă cu precădere pe treapta de luncă a Nemțișorului, unde se află în prezent centrul așezării. Satul Boiștea se află de partea cealaltă a depresiunii; are o așezare similară, dar de această dată glacisul este intens fragmentat de unii aflunenți minusculi ai Topoliței, ceea ce face ca vatra să aibă un aspect “frământat”. Extinderile s-au realizat fie pe terasa a doua a Topoliței, fie, mai nou, la vest de nucleul inițial, pe un glacis terasat restrâns.

Și satului Netezi îi revine un sit de glacis format pe flancul sudic al Dealului Topolița (428,7 m), spre valea pârâului Netezi, dimensiuna demografică redusă a așezării făcând să nu fie necesară o eventuală extindere pe versant.

b ) Situl de terasă – este mai puțin frecvent datorită prezenței lor numai în lungul Neamțului și al Topoliței și a numărului redus (doar două, cea de 2-6 m și cea de 10-15 m, G. Davidescu, 1970). Pentru Topolița terasa a doua se regăsește mai ales sub formă de fragmente.

Și Vânătorii ocupă un astfel de sit, lățimea redusă a podului primei terase fiind compensată de extinderea considerabilă a celei superioare, de aproximativ 1.000 m. Terasa a doua, superioară, deține un plus calitativ, dat fiind faptul ca este acoperită cu o cuvertură de luturi loessoide groasă de 4-5 m. Dimensiunea spațială și implicit cea demografică a satului au impus extinderi fie spre sud-vest, pe valea pârâului Drehuța care separă Dealul Înalt (527,9 m) de Dealul Brădățelului (554,5 m), aici situl fiind de versant, fie spre nord, până spre albia majoră a Neamțului.

Humuleștii, ceva mai diferit, sunt așezați cu precădere pe prima terasă de pe dreapta Neamțului, care se lărgește în aval de Condreni, astfel, astfel încât în interiorul satului podul ei atinge lățimi de aproximativ 700-800 m. Pe cea de a doua terasă se regăsesc mai ales ramificațiile vetrei din lungul șoselelor care duc spre Piatra Neamț și Hanu Ancuței, în timp ce înspre sud-vest satul se întinde filiform pe versantul nordic al Dealului Movilelor (433 m).

Tot un sit de terasă este și Blebea, așezare cu statut administrativ de cartier urban, ocupă în prezent terasa inferioară a Neamțului, dar cu caracter ceva mai restrictiv, datorită restrângerii semnificative a lărgimii podului la trecerea prin dreptul Dealului Boiștea. Așadar, vatra are o formă liniară, cu o lungime de aproximativ trei kilometri și o lățime care nu depășește 500m. Unele din construcțiile mai noi, inclusiv biserica, sunt situate și pe îngustul glacis de contact dintre deal și terasă, dar altele sunt amplasate de cealaltă parte a Neamțului, în luncă, formând o extindere.

O altă așezare, Săcălușeștii, s-au format pe un sit ceva mai diferențiat, cea mai mare parte a satului ocupând terasa de 2-6 m de pe stânga Topoliței, dar existența drumului care leagă mai direct Petricanii de șoseaua Târgu Neamț – Piatra Neamț a dus la dezvoltare secundară în lungul acestei căi de comunicație, aici situl fiind unul de interfluviu sculptural. Satul Topolița determină o lărgire locală a podului de terasă a râului omonim, la confluența cu pârâul Valea Seacă, dar în acest caz așezarea se extinde de o parte și de alta a râului, determinând o arie mai mare de extindere. De-a lungul Topoliței pe terasa inferioară, o altă lărgire a sa, cea de la vărsarea pârâului Țolici, a generat un sit favorabil ocupat de satul Târpești, nevoia de spațiu a impus coborârea în albia majoră, opțiune care nu trebuie să surprindă, panta de scurgere a Topoliței fiind destul de accentuată, râul coborând de la 490 m în dreptul satului Filioru, la 320 m la Târpești. Partea sudică a așezării se inserează pe valea Țolocilor (sit mai restrictiv din cauza proceselor denudaționale), iar cea nordică se suprapune peste un fragment ceva mai extins al terasei superioare.

Acolo unde prima terasă a Topoliței atinge pe partea stângă lățimi de 1.000-1.500 m, spre aval, s-a format satul Petricani. Periferiile sale sudice ocupă fâșia foarte îngustă a glacisului de contact de la baza Dealului Petricani (398 m) și spre sud-vest, chiar versantul nordic al dealului.

c ) Situl de versant – este mai puțin favorabil din toate punctele de vedere datorită pantei mai accentuate și implicit a frecvenței proceselor geomorfologice de degradare.

Cel mai tipic este cel al satului Grumăzești, așezat pe versanții unui teritoriu de adunare a apelor, mai exact pe cei sculptați de pârâul Comoara și de patru afluenți minusculi pe care îi primește aici. Doi dintre afluenți coboară din Dealul Porcăreților (448 m) și ceilalți doi pe stânga, dinspre Dealul Caina (428 m). În apropiere, satul Curechiștea este situat la partea inferioară a versanților dealurilor Hiza (421 m) și Bocșana (395 m), în lungul unui mic afluent al pârâului Țolici.

Localitatea Ghindăoani, este tot un sit de versant, dar cu trăsături foarte particulare.

Așezarea ocupă aproape în totalitate și o serie de interfluvii deluroase situate deasupra versanților, separați de aproximativ șapte pâraie cu dispunere în general divergentă.

Datorită substratuluii friabil, și ca urmare a defrișărilor foarte vechi, versanții sunt afectați pe mari suprafețe de eroziunea areolară, de ravenare și mai ales de alunecările de teren, astfel încât, în timp, au căpătat o alură foarte caracteristică fiind concavi la partea superioară și convecși la cea inferioară. Dealul Osoiului (526 m) la nord-vest și Dealul Ghindăul (450 m) la nord-est separă satul de compartimentul central al depresiunii, astfel încât și acest sit deține cu certitudine, o serie de trăsături de tip defensiv.

Satul Bălțătești, s-a dezvoltat pe versantul stâng al unui pârâu care străbate așezarea de la sud la nord. În cadrul acestui sat a fost valorificat doar un versant – cel de pe Dealul Cimitirului (498 m), impunându-se aceste diferențieri de pantă datorită faptului că cel de pe dreapta este mai abrupt, fiind ocupat de livezi în acest moment.

Ceva mai la vest, satul Valea Arini, fructifică tot versantul de pe stânga pârâului Sărat, dar de această dată nu numai înclinarea mai redusă pare să fi dictat în primul rând amplasarea, ci și expoziția, fiind aleasă partea însorită.

Amplasat pe flancul estic al Dealului Mărului (482 m), aspectul alegerii sitului în funcție de expoziția versanților pare a fi mult mai evident la Țolici, sat recent, cu toate că flancul estic este în mod categoric mai abrupt decât cel de pe dreapta pârâului Țolici.

d ) Situl de interfluviu sculptural – este caracteristic doar celei mai tinere așezări din Depresiunea Neamțului, Humuleștii Noi. Este așezat pe interfluviul care separă bazinul hidrografic al Neamțului de cel al Topoliței. Această frecvență redusă a așezărilor asociate sitului de interfluviu sculptural era de așteptat, deoarece întotdeauna, de-a lungul perioadelor vechi părțile centrale ale depresiunilor subcarpatice au fost evitate, atât din considerente de siguranță, cât și pentru a economisi o cât mai mare suprafață de teren favorabil agriculturii, (fenomenul acesta este foarte vizibil și mai la sud, în Depresiunea Cracău-Bistrița, unde sate importante astăzi, precum Girov sau Ștefan cel Mare, au apărut abia în urma împroprietăririlor din secolele al XIX-lea și al XX-lea).

e ) Situl de albie majoră – are deasemeni tot un singur reprezentant, satul Lunca, amplasat în albia comună a Neamțului și a Nemțișorului. Pentru perioadele istorice nu sunt cunoscute inundații, panta destul de mare permițând o scurgere rapidă a apelor – albia majoră a Neamțului are la intrarea râului în depresiune o altitudine absolută de aproximativ 480 m, pentru ca 15 km în aval, în dreptul localității Blebea să atingă doar 350 m.

5.2.2. Geneza și evoluția teritorială a satelor.

Trăsătura esențială a Depresiunii Neamțului este vechimea vetrei de populare, fapt incontestabil, în primul rând, de cei care au studiat acest areal. Argumentele care au îndreptățit această calitate sunt de ordin arheologic și istoric-documentaristic, dar într-un sens mai larg această trăsătură respectă și acel sumum de considerații științifice, de fundamente logice.

Caracterul axiomatic al acestor accepțiuni privind locuirile umane suferă modulări destul de mari și trebuie spus, fără să se conteste esența, că ele sunt, de cele mai multe ori, o rezultantă a aplicării preferențiale a mecanismelor inductive de cercetare. Aceste considerații se verifică la o privire, chiar și sumară, a descoperirilor arheologice efectuate de-a lungul anilor în Depresiunea Neamțului, acestea fiind în totalitate rodul unor întâmplări banale, fără să existe cercetări sistematice de amploare nici măcar în siturile în care au fost descoperite artefacte, oseminte, capabile să furnizeze dovezi mult mai concrete, mai categorice ale acestei locuiri îndelungate intuite mai degrabă teoretic în cazul de față.

Cartografierea acestui teritoriu arheologic local ne relevă informații foarte interesante care întrezăresc teza locuirii străvechi și permanente a Depresiunii Neamțului. În primul rând se remarcă stabilitatea siturilor, cele mai mute descoperiri având loc tocmai în perimetrele așezărilor actuale, perpetuarea caracterului favorabil putând fi dedusă și din faptul că, în unele cazuri, succesiunea descoperirilor este completă, acoperind o perioadă istorică apreciabilă (la Petricani, la Târpești sau pe glacisul de pe rama montană). Sigur că în aceste locuri probabilitatea găsirii unor astfel de vestigii este mai mare, dar chiar și așa teza continuității își menține valabilitatea. În cazul satelor mai recente, din centrul depresiunii (Netezi, Humulești), aceste evenimente au o incidență mult mai redusă decât în zonele matginale, argument important, care susține popularea prioritară a fâșiilor de contact. Atrage atenția concentrarea Petricanilor, mai ales cu descoperiri care aparțin civilizației dacice, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva în acea epocă principalul drum de ieșire spre est din depresiune nu era cel de pe valea Topoliței. Această ipoteză are cu atât mai multe șanse să fie reală, cu cât vestigiile de aceeași vârstă din împrejurimile Târgului Neamț sunt aproape nesemnificative, iar în compensație, descoperirile de la Davideni (la 10 km est de Petricani) – de la ieșirea din depresiune pe acest drum – sunt fără doar și poate remarcabile.

Într-un cadru cu asemenea calități o stabilire foarte exactă a vârstei așezărilor rurale este destul de dificilă și nici măcar documentele nu reușesc întotdeauna să ajute la limpezirea situației; sate precum Valea Arini sau Valea Seacă sunt absente din aceste referiri, includerea lor la Bălțătești ecranând orice altă dovadă mai directă. Majoritatea satelor din depresiune sunt cu mult anterioare formării statului moldovenesc, astfel încât se ajunge la o uniformizare nedorită a realității. Nici documenetele cartografice nu sunt de un folos real, pentru vremurile mai vechi, harta lui Dimitrie Cantemir, de exemplu, înregistrând pentru această zonă doar satele Topolița, Bălțătești, Grumăzești, la care se adaugă Târgul Nou (unde se află în present Petricani), incorect poziționat, la vărsarea Neamțului în Moldova.

Dincolo de aceste lacune regretabile, se poate trece la o clasificare a satelor în funcție de vechime, după cum urmează:

– sate anterioare secolului al XV-lea – Vânători, Blebea, Humulești, Grumăzești, Ghindăoani, Valea Seacă, Bălțătești, Valea Arini, Mânăstirea Neamț );

– sate atestate documentar în secolul al XV-lea – Săcălușești, Blebea;

– sate atestate documentar în secolul al XVI-lea – Topolița, Filioara, Petricani, Agapia și Târpești.;

– sate atestate documentar în secolele XVII – XVIII – Nemțișor, Boiștea, Lunca, Curechiștea, Văratec;

– sate apărute îm secolele al XIX-lea – Țolici și Netezi, apărute în urma împroprietăririlor;

– sate apărute în secolul al XX-lea – Humuleștii Noi.

Fig. 4. Evoluția procesului de umanizare în Depresiunea Neamțului.

Evoluția teritorială a satelor – analizată pe trei secvențe temporale (Fig. 4) permite o departajare în funcție de perioada de maximă creștere, după cum urmează:

– sate cu extindere prioritară până în secolul al XVIII-lea – aici se încadrează o serie de așezări cu o vechime considerabilă, deoarece restricțiile fizice impuse de caracterull sitului nu au permis o dezvoltare mai însemnată ulterior acestei etape.

– sate cu extindere prioritară în secolul al XIX-lea – reprezentat de creșterea demografică însemnată din acest secol.

– sate cu extindere prioritară în secolul al XX-lea – cum sunt Netezi, Humuleștii Noi (sat format abia după cel de-al doilea război mondial), Săcălușești (apropierea față de Tîrgu Neamț constituie un avantaj și un element de atracție), Valea Seacă, Țolici (care are o vigoare demografică deosebită) și Grumăzești (dinamismul economic al locuitorilor, cât și extinderea inclusă de apariția unor forme de organizare rurală tipic comuniste).

– sate cu creștere relativ constantă pe parcursul perioadei analizate – Lunca, Nemțișor, Blebea, Valea Arini, Petricani.

5.2.3. Tipologia dimensională a satelor.

Mulți autori s-au preocupat de această problemă, mai ales într-un context regional, cu intenția declarată de a realiza un decupaj care să fie valabil și pentru cadre mai largi, naționale. Se aplică în cazul de față, la nivelul anului 2002:

– sate mici – sub 200 locuitori, categorie cu statut de clasă vidă pentru Depresiunea Neamțului;

– sate mijlocii – între 200-2.000 locuitori, unde se încadrează 78,3% dintre așezările rurale din depresiune, între o limită inferioară de 229 locuitori (Netezi) și una superioară de 1.902 locuitori (Agapia);

– sate mari – cu o populație cuprinsă între 2.000 și 5.000 locuitori, ce reunește în cazul de față fie așezări dinamice (Bălțătești, Grumăzești sau Humulești), fie cu o anumită remanență a unei perioade faste (Ghindăoani);

– sate foarte mari – peste 5.000 locuitori, grupă care conține un singur element, Vânători, în mod categoric satul cel mai bine consolidat din punct de vedere demograpfic, pentru care discordanțele sunt absente, motivate de o remarcabilă stabilitate a atracției, al cărei catalizator a fost în mare parte proximitatea urbană.

5.3. Așezările omenești. Orașele.

Geneza și evoluția teritorială a orașului Târgu Neamț.

Prima atestare documentară a orașului Târgu Neamț o reprezintă “Lista orașelor rusești îndepărtate și apropiate “ ( 1389-1392 ), lista cuprindea însă și o serie de informații referitoare la țările vecine Rusiei.

Târgu Neamț, a apărut deci în perioada de cristalizare a relațiilor feudale în spațiul românesc, având pentru început statutul unui mic centru comercial aflat sub protecția militară a Cetății Neamțului, ridicată între anii 1382 și 1387. Târgu Neamț a fost punctul de intersecție a unor drumuri comerciale importante. Aici se întâlneau un mare drum transcarpatic care venea din Transilvania, peste Pasul Petru Vodă și în continuare pe Valea Neamțului, îndreptându-se spre Iași, și un altul longitudinal, care lega Piatra Neamț de Baia și Suceava.

Această favorabilitate economică și socială s-a îmbinat cu favorabilitatea sitului, unul de terase inferioare ale Neamțului (2-6 m și 8-10 m), ferit de inundații, cu bune posibilități în ceea ce privește alimentarea cu apă și amplasarea construcțiilor. Treptat orașul s-a extins, însă, și spre Culmea Pleșului, ocupând o parte din îngustul glacis de contact cu Depresiunea Neamțului – cartierele Condreni, Țuțuieni și Pometea – cu o pretabilitate mai redusă pentru construcții datorită pantelor mai accentuate și a substratului argilo-marnos afectat de alunecări de teren și de prăbușiri. Aceste condiții au împiedicat ulterior și asupra dezvoltării unor dotări edilitar-urbanistice: aprovizionarea cu apă potabilă, cu gaz metan sau rețeaua de canalizare lipsind în multe locuri.

Nucleul inițial al așezării era situat la nord-vest de actualul centru, între Biserica Domnească și fosta Uliță Veche. Aici au fost descoperite în punctual denumit “La Damian” o serie de locuințe precum și cuptoare pentru ceramică considerate ca aparținând secolului al XIV-lea.

Până în secolele al XVI-lea și al XVII-lea Târgu Neamț a cunoscut o creștere teritorială continuă, urmare firească a dezvoltării comerciale, impulsionată și de acordarea în anul 1408 – conform privilegiului Liovului – statutul de oraș vamal, unde se percepea așa numita “vamă mică“, pe lângă “vama mare“, plătită de negustori la intrarea în țară. Într-o anumită măsură, această dinamică a fost generată și de dezvoltarea și diversificarea meșteșugurilor, orice activitate productivă desfășurată de către om înregistrând o cerință de spațiu, amenajat în funcție de necesitățile caracteristice. Pentru această perioadă se remarcă și o alungire a arealului urban pe traseul drumului de legătură cu Cetatea Neamțului, care, cel puțin până la jumătatea secolului secolului al XVI-lea a continuat să îndeplinească rolul unui scut protector.

O altă trăsătură evolutivă caracteristică acelei perioade a constitui-o apariția unor nuclee de locuire secundare, din care s-au dezvoltat ulterior actualele cartiere mărginașe Humulești și Blebea.

Au existat și momente de restriște socială, chiar dacă arealul a cunoscut până în secolul al XVII-lea o tendință evolutivă ascendentă; acele momente au fost cauzate de jafurile armate și de incendiile devastatoare care au indus sincope procesului de dezvoltare – de exemplu incendiile din anii 1467 și 1476.

Privind lucrurile în cadru mai larg, se constată faptul că Târgu Neamț se număra în acea epocă printre cele mai dinamice orașe moldovenești, afirmație argumenată de extinderea considerabilă, de +845,2 % din acest secol (Al. Ungureanu, 1980), fiind depășit – dacă luăm în considerare doar orașele mai vechi ale Moldovei – doar de Tecuci.

Începând cu anul 1968 intravilanul suferă și modificări calitative, prin construirea locuințelor colective de tip bloc amplasate în partea centrală a orașului, iar ulterior extinse și în lungul șoselei care se îndreaptă spre Piatra Neamț.

Fig. 4. Depresiunea Neamțului – evoluția teritorială a așezărilor omenești.