Formele de Infaptuire a Administratiei Publice

C U P R I N S

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

ACTIVITATEA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Secțiunea a-I-a

Actele juridice ale autorităților administrației publice

Secțiunea a-II-a

Operațiunile și faptele materiale ale organelor administrației publice

CAPITOLUL II

ACTUL ADMINISTRATIV

Secțiunea a-I-a

Noțiunea și denumirea actului administrative

Secțiunea a-II-a

Trăsăturile actului administrativ 10

Secțiunea a-III-a

Clasificarea actelor administrative

Secțiunea a-IV-a

Forța juridică a actului administrativ

Secțiunea a-V-a

Condițiile de valabilitate ale actului administrativ

Secțiunea a-VI-a

Intrarea în vigoare a actului administrativ

Secțiunea a-VII-a

Executarea actului administrativ

Secțiunea a-VIII-a

Cauze de încetare a efectelor actului administrativ

CAPITOLUL III

CONTRACTUL ADMINISTRATIV

Secțiunea a-I-a

Originea și evoluția teoriei contractelor administrative

Secțiunea a-II-a

Noțiunea contractului administrativ

Secțiunea a-III-a

Trăsăturile contractului administrativ

Secțiunea a-IV-a

Clasificarea contractelor administrative

Secțiunea a-V-a

Reglementări ale Uniunii Europene

în materia contractelor administrative

CAPITOLUL IV

OPERAȚIUNILE ADMINISTRATIVE

ȘI ALTE FAPTE MATERIALE

Secțiunea a-I-a

Noțiunea operațiunii administrative

Secțiunea a-II-a

Trăsăturile operațiunii administrative

Secțiunea a-III-a

Categorii de operațiuni administrative

CONCLUZII

LISTĂ BIBLIOGRAFICĂ

INTRODUCERE

De–a lungul anilor, s–au fundamentat mai multe forme de activitate a organelor administrației de stat, opiniile fiind relativ diferite în privința numărului și a terminologiei acestora.

Cursurile de drept administrativ din perioada interbelică analizează două mari categorii de acte ale puterii executive: actele de autoritate și actele de gestiune. Cursurile de drept administrativ ulterioare au căutat alte categorii științifice pentru a fundamenta formele specifice de activitate a organelor administrației de stat, deoarece teoria actelor de autoritate și de gestiune nu mai putea fi susținută față de noua concepție cu privire la personalitatea juridică.

Raportându-ne la cele mai reprezentative cursuri din ultimii ani, vom constata că profesorul Romulus Ionescu, în 1970, justifică șase forme de activitate a organelor administrației de stat: actul administrativ, actul juridic unilateral ce nu realizează puterea de stat, actul juridic contractual, operațiunea administrativă, operațiunea de tehnică administrativă și operațiunea direct productivă, iar profesorul Ilie Iovănaș operează cu două mari categorii:

formele producătoare de efecte juridice– actele de drept administrativ, actele civile ale organelor administrației de stat, faptele juridice materiale;

forme care nu produc efecte juridice proprii – operațiunile tehnico–materiale, actele exclusiv politice ale organelor administrative.

Profesorul Romulus Ionescu este de părere că din cele șase forme, numai două fac parte din administrația de stat, în timp ce Ilie Iovănuș lasă să se înțeleagă că toate formele concrete de activitate a organelor administrației de stat sunt și “forme concrete de realizare a activității executive”.

Profesorul Tudor Drăganu a propus clasificarea faptelor juridice în acte juridice și fapte materiale juridice, acestea din urmă cuprinzând evenimentele și acțiunile omenești, construcție teoretică ce stă la baza fundamentării, în lucrările de drept administrativ, a “formelor concrete de manifestare a activității executive”.

Prin “funcție administrativă”, după prof. Tarangul, statul intră în contact cu “particularii”, cărora le prestrează servicii atât prin acte juridice, cât și prin acte materiale. “Actele materiale pe care le săvârșește statul cu ocazia girării serviciilor publice administrative sunt nenumărate".

În consecință, spre deosebire de funcțiunea legiuitoare și judecătorească, “funcțiunea administrativă se alcătuiește și din acte materiale pe lângă cele juridice. Astfel, ea pierde caracterul de funcție pur juridică”.

Profesorul Romulus Ionescu ca și ceilalți componenți ai școlii de la București de drept public, fundamentează formele de realizare a administrației de stat având drept criteriu de referință calificarea acesteia și ca activitate juridică promovând o viziune restrictivă asupra acestor forme.

Cât privește dreptul contemporan occidental, opiniile sunt, de asemenea împărțite, după autorii germani, tot ceea ce face o autoritate administrativă este administrație.

În doctrina franceză subtitlul “acțiunea administrativă” se analizează poliția administrativă și serviciul public, iar subtitlul “regimului administrativ” se analizează actele administrative și contractele administrative.

Autorii de drept administrativ atât din perioada interbelică, cât și din prezent susțin că în cadrul formelor concrete de realizare a administrației publice, locul central îl ocupă actul administrativ. De regulă, celelalte forme sunt înfăptuite fie pentru pregătirea și elaborarea actelor administrative, fie pentru executarea lor.

CAPITOLUL I

ACTIVITATEA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Secțiunea I-a

Actele juridice ale autorităților administrației publice

Autoritățile administrației publice își concretizează activitatea în mai multe categorii de acte juridice:

actele administrative;

actele contractuale.

Această teză este formulată, în pricipal, de profesorul Tudor Drăganu în monografia din 1959, consacrată actelor de drept administrativ. Pe acestă linie de idei, se arată că “actele de drept administrativ ” sunt făcute de organele administrației de stat în calitatea lor de organe învestite cu “atribuții ale puterii de stat, ca autoritate ”, pe când actele de drept civil “sunt făcute de aceste organe în calitatea lor de persoane juridice”, încredințate cu administrarea operativă directă a unei părți determinate din fondul proprietații de stat.

Un alt punct de vedere este promovat de profesorul Romulus Ionescu, după care, în sfera actelor juridice ale administrației de stat intră:

actul administrativ;

actul juridic unilateral ce nu realizează puterea de stat;

actul juridic contractual.

În sfera actelor juridice unilaterale, autorul include : sesizări, oferte de închirieri de contracte, adeverințe de comunicări de acte, acte de imputație bănească, acte de aplicare a sancțiunilor disciplinare, desfaceri unilaterale de contracte de muncă.

Într-o a treia opinie, a profesorului Valentina Gilescu, s-a susținut că în sfera actelor juridice ale organelor administrației de stat trebuie incluse și contractele administrative, categorie distinctă de actul administrativ și, respectiv, de actul contractual în sensul dreptului civil.

Așa se explică de ce majoritatea autorilor de drept administrativ au simțit nevoia de a face precizările și delimitările între “actele de drept administrativ ” și “actele de drept civil” ale organelor administrației de stat, conturându-le ca noțiuni polare, refuzând să accepte o categorie intermediară.

Doctrina din perioada interbelică a fost la rândul ei rezervată față de teoria franceză privind contractele administrative.

Calificarea unei relații juridice prin prisma categoriilor dreptului administrativ nu exclude, dimpotrivă, îngăduie o calificare a acesteia și prin prisma altor ramuri de drept. De altfel, profesorul Romulus Ionescu arată că actele unilterale ce nu realizează puterea de stat sunt reglementate, în principal, de alte ramuri de drept, precum dreptul civil, dreptul municii.

Rezultă că sub aspectul modului în care se manifestă voința organului administrației publice, reținem două genuri de acte juridice:

actul juridic unilateral, care la rândul său cuprinde două specii, actul de drept administrativ și actul juridic ce nu realizează puterea publică;

actul juridic bi sau multilateral, care la rândul său cuprinde, contractul de drept civil și contractele de drept administrativ.

Dacă avem în vedere regimul juridic aplicabil, vom delimita, de asemenea, două mari genuri:

acte ce se realizează în principal, într-un regim de putere, care cuprinde, actele de drept administrativ și contractele administrative;

acte ce se realizează în principal, într-un regim de drept civil, unde intră, actele unilaterale ce nu realizează puterea publică și contractele axate pe ideea de persoană juridică.

Secțiunea a-II-a

Operațiunile și faptele materiale ale organelor administrației publice

Această categorie surprinde acele fapte materiale ale organelor administrației publice care nu concretizează o voință juridică.

Delimităm două mari categorii:

A. Operațiuni ce produc efecte juridice, care pot fi și ele clasificate asfel:

1. Operațiuni care produc efecte juridice în realizarea administrației publice;

2. Operațiuni ce produc efecte în realizarea faptului administrativ.

B. Operațiuni ce nu produc efecte juridice proprii.

Pe de altă parte, acestea se clasifică sub aspectul naturii intrinseci:

A. Operațiuni cu caracter administrativ;

B. Operațiuni de prestare a serviciilor publice;

C. Operațiuni cu caracter tehnico-productiv.

Operațiunile de administrație, la rândul lor, din punct de vedere a regimului juridic aplicabil, ne apar:

A. Operațiuni administrative realizate într-un regim juridic de putere;

B. Operațiuni tehnico-administrative, ce nu sunt realizate într-un regim de putere;

C. Operațiuni tehnice de birou, de rutină a muncii administrative, ce nu produc efecte juridice proprii. Se subânțelege că primele două subcategorii au valoare de fapte juridice, cu precizarea că operațiunile administrative realizate într-un regim juridic de putere dau naștere la raporturi juridice de drept administrativ, iar cele din ultima categorie nu au valoare juridică.

De asemenea, operațiunile de prestare a serviciilor publice au valoare de fapt juridic.

Ponderea activității organelor administrației publice, în ansamblul lor, o reprezintă asemenea operațiuni, iar cea mai mare parte din personalul organelor administrației publice au ca sarcini de serviciu efectuarea diferitelor operațiuni administrative sau, după caz, a celor materiale.

Fără aceste operațiuni, însă, este de neconceput realizarea sarcinilor administrației publice.

Toată această gamă de operațiuni tehnico-administrative sau, după caz, tehnico-productive, relevă complexitatea structurilor și a sarcinilor organelor administrației actuale, determinând îndeosebi, o cât mai variată pregătire profesională a celor care lucrează în cadrul acestor organe.

CAPITOLUL II

ACTUL ADMINISTRATIV

Secțiunea I-a

Noțiunea și denumirea actului administrativ

Actul administrativ reprezintă forma principală prin care se realizează administrația publică și constă într-o manifestare expresă de voință prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi de drept administrativ.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Sunt asimilate actelor administrative, în sensul legii contenciosului administrativ și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice. Prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

Actul administrativ-jurisdicțional reprezintă actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții dsau, după caz, tehnico-productive, relevă complexitatea structurilor și a sarcinilor organelor administrației actuale, determinând îndeosebi, o cât mai variată pregătire profesională a celor care lucrează în cadrul acestor organe.

CAPITOLUL II

ACTUL ADMINISTRATIV

Secțiunea I-a

Noțiunea și denumirea actului administrativ

Actul administrativ reprezintă forma principală prin care se realizează administrația publică și constă într-o manifestare expresă de voință prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi de drept administrativ.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Sunt asimilate actelor administrative, în sensul legii contenciosului administrativ și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice. Prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

Actul administrativ-jurisdicțional reprezintă actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială.

Denumirea generică a actelor emise de către organele administrației publice în realizarea puterii de stat este aceea de act administrativ. În cazurile particulare, denumirile acestor acte sunt diferite, spre exemplu, hotărâri ale Guvernului, ordine și instrucțiuni ale miniștrilor, hotârâri ale consiliilor județene și locale, dispoziții ale primarilor, ordine ale prefecților, regulamente de ordine interioară, autorizații, legitimații, adeverințe, procese-verbale, certificate, diplome.

Folosirea unora dintre aceste denumiri nu se referă întodeauna numai la actele administrative, actele cu natură juridică diferită putând să poarte aceeași denumire.

Problema stabilirii naturii juridice a unui act, în situația în care diferite acte poartă aceeași denumire, prezintă o mare importanță, mai ales din punct de vedere practic, al regimului juridic ce se va aplica acelui act.

Secțiunea a-II-a

Trăsăturile actului administrativ

Trăsăturile actelor administrative sunt următoarele:

actele administrative sunt acte juridice, adică sunt manifestări de voință exprimate în scopul de a produce efecte juridice, adică, de a da naștere, de a modifica sau de a desființa raporturi juridice, drepturi și obligații juridice.

În timp ce actele administrative produc în mod direct efecte juridice asupra celor cărora li se adresează, efecte pe care le are în vedere organul emitent al actului, operațiile administrative nu produc efectele juridice avute în vedere de cel care le săvârșește, ci efectele pe care le prevede legea. Spre exemplu, o autorizație de construcție, care este un act administrativ, produce efectele juridice pe care le are în vedere cel care a eliberat-o, anume, în ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească acea construcție. Pentru emiterea autorizației, legea stabilește că sunt necesare o serie de avize. Autorizația nu se poate acorda decât dacă aceste avize sunt favorabile. Astfel că, efectul avizelor, care sunt operații administrative, constă în aceea că de ele depinde acordarea autorizației, efect care este prevăzut de lege și care nu depinde de voința celui care acordă avizul.

În cazul în care pe baza acestui aviz, se respinge cererea pentru eliberarea autorizației, se pune problema dacă persoana nemulțumită poate introduce acțiune în justiție împotriva avizului care a stat la baza respingerii cererii sale. Avizul în cauză este o operație administrativă ci nu act administrativ, actul administrativ fiind autorizația de construcție, o asemenea acțiune nu este admisibilă.

S-a pus și problema naturii juridice a actelor de stare civilă, deoarece aceste acte prezintă asemănări, dar și deosebiri, atât față de actele administrative cât și față de operațiile administrative.

Actele de stare civilă se aseamănă cu actele administrative prin aceea că produc în mod direct efecte juridice asupra celui căruia i s-a eliberat actul respectiv, dar se deosebesc de actele administrative prin aceea că ele nu exprimă voința celui care le emite, nu produc efectele juridice pe care acesta l-ar avea în vedere, ci efectele juridice pe care le prevede legea. Spre exemplu, indiferent de voința celui care emite un certificat de naștere, acesta constată nașterea unei persoane fizice, iar efectul său juridic constă în aceea că, prin el, se atestă apariția unui nou subiect de drept.

Actele de stare civilă se aseamănă și cu operațiile administrative în ceea ce privește efectele lor juridice prin aceea că, întocmai ca și operațiile administrative, ele produc efectele juridice pe care le prevede legea, iar nu efectele juridice pe care l-ar avea în vedere cel care emite un act de stare civilă.

Actele de stare civilă se deosebesc însă de operațiile administrative prin aceea că produc în mod direct efecte juridice față de cei cărora li se adresează, în timp ce operațiile administrative produc efecte juridice în mod indirect, prin intermediul actului administrativ care a fost emis pe baza acestor operații.

S-a apreciat că asemănările dintre actele de stare civilă și actele administrative sunt mai pronunțate decât deosebirile dintre ele, asfel încât actele de stare civilă sunt considerate a fi acte administrative.

Actele administrative cu caracter jurisdicțional produc și ele efecte juridice.

Întocmai ca și actele administrative, produce efecte juridice și tăcerea unui organ al administrației publice la o cerere care i-a fost adresată, cu alte cuvinte, nesoluționarea în termenul prevăzut de lege a unei asemenea cereri.

Refuzul nejustificat al unui organ al administrației publice de a satisface o pretenție juridică a unei persoane, refuz prin care se aduce atingere unui drept al acelei persoane, produce efecte juridice, ca și un act administrativ, astfel încât împotriva lui se poate introduce acțiune în justiție. Efectul lor juridic constă în aceea că împiedică apariția unei noi situații juridice, situație care ar lua naștere dacă s-ar admite cererea prezentată organului respectiv.

Uneori, chiar prin refuz se poate crea o altă situație juridică. Spre exemplu, refuzul de a reînnoi o autorizație, atunci când aceasta este acordată pe un anumit termen, are ca efect încetarea situației juridice apărute ca urmare a acordării autorizației și revenirea la situația existentă înainte de acordarea autorizației.

Organele administrației publice trebuie să dispună de o anumită inițiativă, de o anumită libertate, de o anumită autonomie, care să le dea posibilitatea de a aprecia situațiile în care vor emite actele de executare a legii, să aprecieze oportunitatea acestora.

Există anumite cazuri când prin lege sunt stabilite condiții stricte pentru emiterea actelor administrative, dar, totodată, în alte situații, se acordă organelor administrației publice posibilitatea de apreciere atunci când emit actele în cauză.

Diferența între cele două situații, în ceea ce privește emiterea actelor administrative, prezintă o mare importanță în legătură cu controlul legalității acestor acte de către instanțele judecătorești.

actul administrativ nu este, însă orice fel de manifestare de voință juridică, ci o manifestare unilaterală de voință a organului emitent al actului. Pentru valabilitatea unui act administrativ nu este necesar consimțământul persoanei căreia i se adresează, cum este cazul actelor de drept civil.

Drepturile și obligațiile care iau naștere prin actele administrative sunt stabilite în mod unilateral de către organul emitent al acelor acte, persoanele cărora li se adresează actele respective având îndatorirea de a se conforma întocmai voinței unilaterale a organului administrației publice, exprimată prin actul administrativ.

În legătură cu caracterul actului administrativ de a fi o manifestare unilaterală de voință juridică, se ridică unele probleme.

Astfel, o problemă apare în legătură cu anumite formalități pregătitoare, necesare pentru emiterea unui act administrativ, de pildă, diferite avize, referate, expertize, etc., pe care le acordă un alt organ sau o altă persoană decât organul emitent al actului. Pentru rezolvarea acestei probleme este necesar să se analizeze deosebirile dintre un act unilateral și un act bilateral.

În cazul actelor unilaterale, raportul juridic ia naștere printr-o singură manifestare de voință juridică, în timp ce, în cazul actelor bilaterale, raportul juridic nu poate lua naștere decât prin acordul subiectelor acelui raport, cum ar fi în ceea ce privește vânzarea-cumpărarea. Spre exemplu, avizele pe baza cărora a fost emisă autorizația nu au niciun efect direct asupra celui care a solicitat-o, autorizația de construcție fiind cea care produce direct efecte juridice asupra acestora.

Acordarea avizelor nu înseamnă apariția unui nou subiect în raportul dintre organul emitent al autorizației și solicitantul autorizației.

În cazul operațiilor pregătitoare pentru emiterea unui act administrativ, caracterul acestui act de a fi o manifestare unilaterală de voință juridică se menține.

O altă problemă în legătură cu acest caracter se referă la situația în care actul administrativ este emis la cererea unei persoane.

Și de această dată actul administrativ își păstreză calitatea de a fi o manifestare unilaterală de voință juridică, pentru că cererea solicitantului nu face decât să pună în mișcare procedura de emitere a actului administrativ, și nu are nicidecum, seminificația unui acord de voință. Organul emitent al actului are libertatea, pe baza voinței sale unilaterale, de a emite sau nu actul administrativ cererii primite, evident, în cazul în care legea nu obligă acel organ să emită actul solicitat.

Chiar și în cazul în care legea obligă organul administrativ să emită actul solicitat, cererea de acordare a actului nu se prezintă ca un acord de voință, deoarece actul este emis nu pe baza unui acord de voință, ci pentru că așa dispune legea.

Cu atât mai mult, caracterul actului administrativ de a fi o manifestare unilaterală de voință juridică, se păstrează în cazul în care legea lasă organului administrației publice libertatea de a decide pe baza voinței sale unilaterale, acordarea sau neacordarea a actului solicitat de cel care i s-a adresat în acest sens.

O altă problemă se ivește atunci când normele juridice prevăd necesitatea acceptării din partea celuilalt subiect al raportului juridic. Și în acest caz, caracterul unilateral al voinței se menține, întrucât organul administrației publice este cel care decide, acceptarea neconstituind un consimțământ, ci numai o condiție sau formă de procedură cerută de normele juridice, pentru ca actul să poată fi emis.

dar nu orice manifestare unilaterală de voință juridică este socotită a fi act administrativ, ci numai acea manifestare care emană de la un organ al administrației publice. Manifestarea de voință, chiar și unilaterală, care emană de la un alt organ de stat nu este act administrativ.

Potrivit art. 52 din Constituție, o persoană poate fi vătămată prin actul administrativ emis de o autoritate publică. In titlul III al Constituției, intitulat “autoritățile publice”, sunt incluse următoarele autorități publice: Parlamentul, Președintele României, Guvernul, Administrația publică, Autoritatea judecătorească.

Se pune în discuție dacă moțiunea de cenzură a Parlamentului, decretul Președintelui României prin care se declară mobilizarea forțelor armate, mandatul de percheziție emis de către judecător pot fi considerate acte administrative spre a fi atacate la o instanță de contencios administrativ.În nici un act normativ nu se precizează ce organ de stat, în afara organelor administrației publice poate emite acte administrative și acte ale acestuia sunt acte administrative ce pot fi atacate în justiție.

Pot fi considerate acte administrative și actele emise de unele organizații nestatale, în măsura în care acele organizații îndeplinesc activități învestite cu autoritate de stat, ca urmare a unor prevederi legale exprese.

Potrivit Legii contenciosului administrativ, nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, sunt considerate autorități publice și persoanele juridice de drept privat care au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public în regim de putere publică. Asemenea acte pot fi atacate în fața instanțelor de contencios administrativ, după ce au fost parcurse căile de atac prevăzute în statutul asociației, care trebuie privite ca recursuri administrative prealabile introducerii în justiție.

în cazul actelor administrative manifestarea de voință are loc în temeiul puterii de stat.

Datorită acestui fapt, actul administrativ este obligatoriu și, totodată, executoriu prin el însuși. Această trăsătură prezintă importanță cel puțin sub două aspecte, și anume:

fiind emis în temeiul puterii de stat, organul emitent al actului își poate impune în mod unilateral voința față de cel căruia i se adresează acel act, asfel încât îi poate stabili, tot în mod unilateral, conduita în raportul juridic care ia naștere, se modifică sau se desființează prin emiterea actului administrativ;

fiind emis în temeiul puterii de stat, actul administrativ este executoriu din oficiu.

În cazul în care cel obligat la executare nu execută de bunăvoie actul administrativ, organul competent poate trece direct, din oficiu, la executarea silită a actului, fără a mai fi necesară emiterea de către un alt organ a unui act, în baza căruia să se treacă la executare silită, așa cum se întâmplă în cazul actelor civile, a căror executare silită nu se poate face decât în baza unei hotărâri judecătorești sau a unei sentințe arbitrale.

În definirea actului administrativ trebuie avută în vedere și această trăsătură, pentru că organele administrației publice încheie și alte acte juridice, care nu sunt acte administrative, deoarece le lipsește această calitate, anume de a fi emise în temeiul puterii de stat, fapt care conferă organului emitent aptitudinea de a acționa ca autoritate statală.

Pentru ca executarea silită a unui act administrativ să necesite îndeplinirea și a unei alte formalități procedurale, este necesară o dispoziție expresă a legii în acest sens.

Asemenea cazuri, însă, constituie execepții de la regula potrivit căreia actul administrativ este executoriu din oficiu și, ca atare, trebuie prevăzute în mod expres de lege.

actul administrativ este emis în vederea executării legii. Aceasta este și rațiunea de a fi a administrației publice, ca activitate executivă a a statului.

Actul administrativ este un act juridic unilateral, care emană, în general, de la un organ al administrației publice, în temeiul puterii de stat, pe baza și în vederea executării legii.

Secțiunea a-III-a

Clasificarea actelor administrative

Cele mai importante criterii de clasificare a actelor administrative sunt următoarele:

După natura juridică, actele administrative pot fi:

acte administrative de autoritate sau acte administrative de putere publică – aceste acte se emit de o autoritate publică în mod unilateral, pe baza și în vederea executării legii, în scopul nașterii, modificării sau stingerii unor raporturi de drept administrativ;

acte administrative de gestiune – se încheie de autorități sau alte structuri ale administrației publice cu persoanele fizice sau juridice și privesc buna gestionare a domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, inclusiv executarea unor lucrări sau prestarea unui serviciu. Aceste acte sunt bilaterale, cuprinzând două manifestări de voință, respectiv a autorității publice administrative și a unei persoane fizice sau juridice cu care se încheie actul;

acte administrative jurisdicționale – aceste acte se emit în mod unilateral de către autoritățile de jurisdicție administrativă, anume abilitate de lege și rezolvă conflicte apărute între autorități ale administrației publice și particulari.

După competența materială, pot fi:

acte administrative cu caracter general – aceste acte se adoptă sau se emit de autoritățile administrației publice care au competență materială generală. Din această categorie fac parte:decretele Președinte României, hotărârile și ordonanțele Guvernului, hotărârile consiliilor județene și cele ale consiliilor locale, unele ordine ale prefecților și unele dispoziții ale președinților consiliilor județene și ale primarilor;

acte administrative de specialitate sau de domeniu – aceste acte sunt emise de organele administrației publice centrale de specialitate și de autoritățile administrației publice locale de specialitate. Din această categorie fac parte: ordinile și instrucțiunile emise de către miniștri și de conducătorii celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, inclusiv de către conducătorii autorităților autonome ale administrației publice, precum și cele emise de conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate.

După competența teritorială, actele administrative, pot fi:

acte administrative emise de către autoritățile administrației publice centrale – decretele Președintelui României, hotărârile și ordonanțele Guvernului, ordinile și instrucțiunile emise de către miniștri și de conducătorii celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate. Aceste acte produc efecte pe întreg teritoriul țării;

acte administrative emise de către autoritățile administrației publice locale – hotărârile consiliilor județene și cele ale consiliilor locale, dispozițiile președinților consiliilor județene și ale primarilor, ordine ale prefecților precum și acte emise de către conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate.

Aceste acte produc efecte în limitele unității administrativ-teritoriale în care funcționează autoritățile care le emit.

d) După gradul de întindere a efectelor juridice, actele administrative sunt:

1. acte administrative cu caracter normativ, care produc efecte cu caracter general și impersonal – decretele Președintelui României, hotărârile și ordonanțele Guvernului, instrucțiuni, regulamente și altele asemenea ale miniștrilor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, hotărârile consiliilor județene și cele ale consiliilor locale, precum și unele ordine ale prefecților și dispoziții ale primarilor;

2. acte administrtive cu caracter individual, care produc efecte numai cu privire la persoane fizice ori juridice determinate. Din această categorie pot face parte: unele decrete ale Președintelui României, unele ordine ale miniștrilor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, acte emise de către conducătorii serviciilor publice deconcentrate în județe și în municipiul București ale miniștrilor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, precum și cele emise de către președinții consiliilor județene și unele dispoziții ale primarilor.

e) După natura efectelor juridice pe care le produc, sunt:

1. acte administrative care acordă drepturi – impersonale și generale sau individuale;

2. acte administrative care constată existența unui drept.

f) După autoritatea care le emite, actele administrative sunt:

1. acte administrative emise de către autoritățile administrației publice. Din această categorie fac parte toate actele administrative emise de autoritățile administrației publice centrale și locale, cu competență materială generală sau specială, precum și cu competență teritorială centrală sau locală;

2. acte administrative adoptate de Parlament, așa cum este Planul național de amenajare a teritoriului sau unele acte de numire în anumite funcții publice, în condițiile legii;

3. acte administrative emise de conducerile instanțelor judecătorești – de pildă cele emise pentru numirea și eliberarea din funcțiia personalului, sau pentru gestionarea patrimoniului pe care îl dețin;

4. acte administrative emise de instituțiile publice;

5. acte administrative emise de celelalte structuri organizatorice care privesc organizarea executării și executarea legii.

g) După perioada de timp în care produc efecte juridice:

1. acte administrative permenente – produc efecte juridice de la intrarea în vigoare și până la ieșirea din vigoare;

2. acte administrative temporare – produc efecte numai pentru o perioadă de timp, anume prevăzută în actul respectiv.

Actul administrativ de autoritate

Acestea reprezintă categoria de acte administrative prin care autoritățile administrației publice își exercită cele mai multe dintre atribuțiile care le revin. Acestea cuprind o voință unilaterală, imperativă, și asigură în gradul cel mai înalt în organizarea executării și executarea legii, de către emitentul actului.

Procedura elaborării și adoptării actului administrativ de autoritate cu caracter normativ

Actul administrativ, în special cel cu caracter normativ, este rezultatul unui proces rațional, care pornește de la sesizarea necesității adoptării sau emiterii lui și continuă cu colectarea informațiilor necesare, prelucrarea acestora, elaborarea mai multor variante și alegerea variantei optime și se încheie cu adoptarea actului.

Elaborarea proiectului de act normativ de autoritate

În vederea adoptării actului administrativ, mai ales când acesta are caracter normativ, se efectuează o serie de operațiuni cum sunt: întocmirea de evidențe și date statistice, referate, rapoarte, informări, dări de seamă, avize, autorizări, etc. Culegerea și prelucrarea informațiilor, reprezintă, practic, activitatea care are cea mai mare pondere în desfășurarea etapei de pregătire a elaborării actului administrartiv.

La elaborarea proiectului de act administrartiv trebuie avute însă în vedere și respectarea unor condiții de tehnică legislativă referitoare la redactarea proiectului și la forma sa exterioară.

Prin HG nr. 561/2009 a fost aprobat Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării. Procedurile stabilite prin acest regulament privesc actele Guvernului – hotărâri, ordonanțe, ordonanțe de urgență ale Guvernului – precum și ordinele și instrucțiunile și celelalte acte normative ale miniștrilor, conducătorilor celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, precum și de prefecți.

Actele normative se elaborează, se adoptă și se aplică în conformitate cu Constituția României, cu dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu principiile ordinii de drept.

Proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior, cu reglementările comunitare și cu tratatele internaționale la care România este parte.

Au dreptul să inițieze proiecte de acte normative:

Guvernul;

Ministerele și alte autorități ale administrației publice centrale de specialitate aflate în subordinea Guvernului, precum și autoritățile administrative autonome;

Organele de specialitate ale administrației publice centrale aflate în subordinea sau în coordonarea ministerelor, prin ministerele în a căror subordine se află;

Prefecții, consiliile județene și Consiliul General al Municipiului București, prin Ministerul Administrației și Internelor;

Cetățenii.

În vederea elaborării proiectelor de acte normative, la autoritățile publice inițiatoare se constituie, prin ordin al conducătorilor acestora, colective speciale, în componența cărora sunt desemnați: juriști, specialiști în domeniul afacerilor europene, specialiști din compartimentele corespunzătoare profilului propunerilor de reglementare și secretarul general al respectivei autorități publice.

În cadrul procesului de elaborare a proiectelor de acte normative autoritățile publice inițiatoare au obligația să respecte regulile procedurale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale, prevăzute de Legea nr. 52/2003 prvind transparența decizională în administrația publică, iar pentru consultarea partenerilor, acestea au obligația să supună proiectele cu caracter economico-social analizei comisiilor de dialog social în conformitate cu HG. nr. 369/2009 privind constituirea și funcționarea comisiilor de dialog social la nivelul administrației publice centrale si la nivel teritorial. De asemenea, trebuiesc respectate dispozițiile HG. nr. 521/2005 privind procedura de consultare a structurilor asociative ale autorităților administrației publice locale la elaborarea proiectelor de acte normative, HG. nr. 750/2005 privind constituirea consiliilor interministeriale permanente, cu completările și modificările ulterioare, precum și alte consultări necesare în vederea elaborării proiectului de act normativ.

Proiectele de acte normative trebuiesc însoțite de următoarele instrumente de prezentare și motivare, potrivit prevederilor HG. nr. 1361/2006 privind conținutul instrumentului de prezentare și motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului, cu modificările și completările ulterioare: expuneri de motive, în cazul proiectelor de legi; note de fundamentare în cazul ordonanțelor, ordonanțelor de urgență și hotărârilor Guvernului; referate de aprobare pentru celelalte acte normative. În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, studiile de impact se elaborează în cazul proiectelor de legi de importanță și complexitate deosebită și al proiectelor de legi de aprobare a ordonanțelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare și supuse aprobării Parlamentului.

Redactarea proiectelor de acte normative

La elaborarea proiectelor de acte normative de autoritate, mai ales a celor cu caracter normativ, trebuiesc respectate o serie de reguli de tehnică legislativă. Ele trebuiesc redactate în formă prescriptivă proprie normelor juridice, asigurând dispozițiilor sale caracter obligatoriu. Dispozițiile sale pot fi, după caz, imperative, supletive, permisive, alternative, derogatorii, facultative, tranzitorii, temporare sau de recomandare.

Textul trebuie să fie formulat clar și concis, inteligibil, fără echivoc, cu respectarea normelor gramaticale și de ortografie și cu evitarea paralelismelor, folosindu-se, dacă este cazul, norme de trimitere pentru sublinierea unor conexiuni normative.

În cazul folosirii unor noțiuni cu conținut propriu, altul decât înțelesul comun, acestea trebuie precizate într-o normă distinctă, pentru a se evita interpretările greșite și aplicarea neuniformă. Exprimarea prin abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face numai prin explicitare în text, la prima folosire, iar dacă se impune folosirea unor expresii străine, se va alătura corespondentul lor în limba română.

Textul trebuie să aibă caracter dispozitiv, fără explicații prin folosirea de paranteze, iar verbele se utilizează la timpul prezent, forma afirmativă, nu la viitor.

Totodată trebuie să se respecte structura actului, care cuprinde următoarele elemente: titlul și dacă este cazul preambulul, formula introductivă, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticității actului.

Titlul actului cuprinde denumirea generică a actului – hotărâre, ordonanță, etc. Titlul se întregește cu un număr de ordine, la care se adaugă anul în care a fost adoptat actul. În cazul actelor care modifică ori completează un alt act, ori se abrogă mai multe acte, titlul va conține și operațiunea respectivă.

Preambulul este obligatoriu numai la ordonanțele de urgență ale Guvernului și cuprinde prezentarea elementelor de fapt și de drept ale situației extraordinare care determină adoptarea actului în acestă formă. La celelalte acte administrative, preambulul nu este obligatoriu, dacă însă se folosește el va cuprinde motivarea reglementării, fără directive sau reguli de interpretare. În cazul actelor emise de către autoritățile daministrației publice centrale sau locale, în preambul se fac precizări și cu privire la avizele prevăzute de lege.

Formula introductivă este obligatorie pentru toate actele administrative de autoritate. Ea exprimă denumirea autorității care adoptă actul și hotărârea de luare a acestei măsuri.

Pentru actele Guvernului, formula introductivă este următoarea :

– în cazul hotărârilor: „ În temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre” sau după caz ordonanță. La hotărârile adoptate în executarea exepresă a unor legi se va preciza și temeiul din legea respectivă. În cazul ordonanțelor se va face referire și la Legea de abilitare pentru adoptarea acestora;

în cazul ordonanțelor de urgență : „ În temeiul art. 115 alin. 4 din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență”;

în cazul celorlalte acte administrative de autoritate, formula introductivă cuprinde autoritatea emitentă, denumirea generică a actului și temeiurile juridice pe baza și în executarea cărora actul este emis.

Partea dispozitivă a actului de autoritate reprezintă conținutul propriu-zis al actului și este alcătuit din totalitatea normelor juridice care îl compun.

Elementul structural de bază este articolul, care se exprimă, de regulă, printr-o singură dispoziție normativă, aplicabilă unei situații date. Articolul se exprimă la începutul textului, prin abrevierea „ Art.” și se numerotează cu cifre arabe. Daca textul cuprinde un singur articol, acesta se va exprima prin sintagma „ Articol unic”. Articolul poate conține mai multe alineate, fiecare alineat exprimând o ipoteză juridică, organic legată de celelalte ipoteze ale aceluiași articol.

Alineatul este marcat prin cifre arabe între paranteze. În ipoteza în care un articol sau alineat conține enumerări prezentate distinct, acestea sunt marcate prin folosirea literelor alfabetului, urmate de paranteză.

În cazul în care actul reglementat este mai de amploare, acesta trebuie structurat, iar structura actului să curindă următoarele: dispozițiile generale, dispozițiile de fond dispozițiile tranzitorii și dispozițiile finale și eventual anexe. În cadrul acestei structuri, articolele pot fi grupate pe capitole, care se pot împărți pe secțiuni, iar acestea în paragrafe. La actele normative de mare amploare – coduri sau legii de mare întindere – capitolele se pot împărți în titluri sau părți, iar acestea în cărți.

Dispozițiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare cuprinsă în actul respectiv, determină obiectul, scopul și principiile acesteia. Ele se grupează în primul capitol.

Dispozițiile de fond cuprind reglementarea propriu-zisă avută în vedere. Ele se redau în ordinea logică a desfășurării activităților reglementate, mai întâi reglementările de drept material, apoi cele de ordin procedural, iar în caz de instituire de sancțiuni, aceste norme trebuie să fie plasate într-un capitol distinct, înaintea dispozițiilor tranzitorii și finale.

Dispozițiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ. Dispozițiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc și să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive.

Dispozițiile finale cuprind măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului normativ, data intrării în vigoare a acestuia, implicațiile asupra altor acte normative, ca: abrogări, modificări, completări, dispoziția de republicare.

 În cazul în care, pentru punerea în aplicare a unui act normativ, sunt prevăzute norme de aplicare, în cuprinsul acestuia se va stabili termenul de elaborare a acestora și data intrării lor în vigoare, care să nu depășescă, de regulă, 30 de zile de la data intrării în vigoare a actului normativ.

La redactarea textului unui proiect de act normativ se pot folosi, ca părți componente ale acestuia, anexe care conțin prevederi ce cuprind exprimări cifrice, desene, tabele, planuri sau altele asemenea. În anexe pot fi redate și regulamente, statute, metodologii sau norme cu caracter predominant tehnic. Anexa trebuie sa aibă un temei-cadru în conținutul actului normativ care să precizeze că aceasta face parte din actul respectiv. În ipoteza în care sunt mai multe anexe la același act, în finalul actului se include un articol în care se precizează că anexele respective fac parte integrantă din act, anexele fiind marcate cu cifre arabe, purtând titlul prevăzut în cadrul actului respectiv.

Avizarea proiectului de act administrativ de autoritate

Avizele sunt opinii, puncte de vedere ale autorității administrației publice, solicitate de autoritatea care a inițiat proiectul de act normativ. Avizele pot fi: facultative, consultative, conforme.

Avizul facultativ: autoritatea care inițiază actul administrativ are dreptul de a hotărî să ceară sau nu ceară opinia altei autorități și dacă a cerut-o, are facultatea să țină sau nu cont de acestă opinie.

Avizele consultative: autoritatea care inițiază actul are obligația să solicite opiniile altei autorități, dar nu este obligată să se conformeze acestora. Nesolicitarea acestui aviz atrage nulitatea actului administrativ.

Avizul conform: autoritatea care inițiază actul administrativ are atât obligația de solicita avizele cât și obligația de a se conforma acestora.

Avizele pot fi solicitate de la o autoritate subordonată sau de la una care face din altă ierarhie de organe și care se situează la același nivel sau la un nivel inferior ori superior organului care îl solicită.

Avizele facultative sau consultative nu pot să emane de o autoritate ierarhic superioară, deoarece punctul de vedere al acesteia nu poate să fie facultativ sau doar consultativ pentru organul din subordine, care este obligat să se conformeze acestui punct de vedere. Un asemenea punct de vedere al organului ierarhic superior îmbracă forma unei autorizări pentru organul subordonat.

Avizele indiferent de forma lor, nu produc efecte prin ele însele, deși fără avizul conform, actul administrativ nu este valabil.

În alte cazuri, pentru adoptarea actului administrativ legea prevede acordul – prealabil, concomitent sau posterior – al altui organ. Acest acord este o manifestare de voință a organului stabilit de lege prin care acesta își dă consimțământul la emiterea actului, organul emitent neputând acționa fără acest consimțământ.

Deosebirea dintre acordul prealabil și avizele facultative și consultative constă în aceea că în cazul avizelor, autoriatea inițiatoare poate stabili măsuri contrare conținutului din aviz, în timp ce în cazul acordului prealabil astfel de măsuri nu pot fi stabilite.

Acordul prealabil se aseamănă în conținut și efecte cu avizul conform, însă nu trebuiesc confundate, întrucât avizul deși precede emiterea actului nu produce el însuși efecte, iar acordul prealabil produce el însuși efecte juridice cu condiția ca, prin conținutul său, să concorde cu manifestarea de voință a organului emitent al actului administrativ.

Organul al cărui acord prealabil se cere este, de regulă, un organ ierarhic celui care inițiază actul, ori este un organ care se situează pe o treaptă similară acestuia. Uneori legea condiționează emiterea actului administrativ de aprobarea sau confirmarea sau autorizarea din partea altui organ. Este o cerință de legalitate acestui act, întrucât în lipsa acestuia actul administrativ adoptat nu poate produce efecte juridice.

O cerință esențială se referă la colaborarea inițiatorului proiectului de act normativ cu alte autorități publice interesate și la avizarea proiectului de către anumite autorități publice. În acest scop, proiectul elaborat de către colectivul de specialiști și însușit de către conducătorul autorității publice inițiatoare este transmis, în funcție de obiectul reglementării, acelor autorități publice care au obligația să analizeze și să comunice eventualele observații și propuneri în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea acestuia. În aceeași zi, sunt înaintate în format electronic Secretariatului General al Guvernului, în vederea înregistrării acestora pe agenda de lucru pregătitoare, la litera d).

Termenul de avizare pentru Ministerul Finanțelor Publice, Departamentul pentru Afaceri Europene și Ministerul Justiției este de 4 zile lucrătoare de la înregistrarea acestuia. În prealabil transmiterii proiectelor în vederea avizării de către instituțiile și autoritățile mai sus menționate, proiectele sunt transmise acestora în copie, pentru analiză.

Avizul Ministerului Justiției nu este obligatoriu în cazul anumitor hotărâri ale Guvernului cu caracter individual. Proiectele care transpun prevederi comunitare, creează cadrul juridic necesar aplicării acestora ori având relevanță comunitară se transmit spre avizare Departamentului pentru Afaceri Europene, ca penenultimă instituție avizatoare, înaintea Ministerului Justiției.

În situația în care între inițiator și autoritățile publice avizatoare există puncte de vedere diferite, proiectul de act normativ va fi avizat cu obiecții, care vor fi anexate proiectului și prezentate în cadrul ședinței Guvernului.

În cazul în care sunt observații și propuneri, acesta reface proiectul de act normativ ori în cazul în care nu acceptă, total sau parțial observațiile și propunerile formulate, va transmite proiectul Secretariatului General al Guvernului, solicitând ca acesta să fie înscris pe agenda reuniunii de lucru pregătitoare ședinței de Guvern, însoțit de o notă justificativă în care cuprinde argumentele care au condus la neacceptarea lor.

Proiectele de acte normative avizate sau după caz, însoțite de nota justificativă de nepreluare a observațiilor și propunerilor, se transmit, în original, de către inițiator, Secretariatului General al Guvernului, în vederea înscrierii pe agenda reuniunii pregătitoare, la litera c).

Prin grija inițiatorilor, pentru proiectele de acte normative trebuiesc obținute următoarele avize: avizul de oportunitate de la Departamentul pentru Relația cu Parlamentul pentru ordonanțele de urgență sau avizul privind încadrarea în domeniile în care Guvernul este abilitat să emită ordonanțe, în temeiul legilor de abilitare, după caz, avizul Curții de Conturi a României, al Consiliului Concurenței, Consiliului Suprem de Apărare a Țării, Consiliului Economic și Social, Consiliului Superior al Magistraturii. Apoi, Secretariatul General al Guvernului solicită avizul Consiliului Legislativ. După parcurgerea acestei etape, Secretariatul General al Guvernului transmite inițiatorului avizul mai sus amintit, aviz care are caracter consultativ.

Proiectul de act normativ finalizat, însoțit de o adresă de înaintare, instrumentul de prezentare și motivare, fișa circuitului de avizare, tabelul comparativ în cazul în care proiectul de act cu caracter individual conține modificări și / sau completări ale actelor normative în vigoare, după caz, tabelul de concordanță cu reglementările comunitare, toate avizele obținute, este transmis Secretariatului General al Guvernului, în original, pe suport hârtie, în copie certificată, precum și pe e-mail, în vederea includerii la litera a) a agendei reuniunii de lucru pregătitoare.

Dezbaterea și adoptarea proiectului de act normativ

După ce s-a elaborat și definitivat proiectul de act normativ, umează o nouă etapă și anume aceea a dezbaterii și adoptării. În această etapă, inițiatorii pot solicita primului-ministru, motivat, retragerea sau amânarea proiectelor de acte normative aflate pe agenda de lucru.

În cazuri excepționale, primul-ministru poate aproba pe durata desfășurării ședinței să fie luate în discuție și proiecte de acte normative sau materiale neînscrise pe agenda de lucru. În aceste cazuri urgente, inițiatorul are obligația să își însușească observațiile și propunerile cu privire la forma și legalitatea acestor proiecte. Decizia Guvernului cu privire la fiecare proiect, luată ca urmare a rezultatului dezbaterilor este marcată prin anunțul primului-ministru privind adoptarea, amânarea, respingerea sau retragerea acestuia, după caz.

După adoptarea în cadrul ședinței de Guvern, Secretariatul General al Guvernului finalizează proiectele de acte normative prin operarea observațiilor de tehnică legislativă.

Dacă proiectul este aprobat cu modificări de formă în ședința Guvernului, inițiatorul are obligația să modifice textul respectivului proiect și să îl transmită Secretariatului General al Guvernului. În situația în care inițiatorul nu operează modificările aprobate de Guvern, proiectul de act normativ va fi repus în mod obligatoriu pe agenda reuniunii de lucru pregătitoare în vederea modificării sau retragerii acestuia.

Proiectele de acte normative cărora li s-au adus modificări de fond în ședința de Guvern, vor fi supuse unei noi avizări a Consiliului Legislativ, a Curții de Conturi a României, a Consiliului Concurenței, a Consiliului Superior al Magistraturii, a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, a Consiliului Economic și Social, după caz.

Repunerea proiectului pe agenda de lucru este obligatorie și în cazul proiectelor adoptate, după amânare sau în procedura de urgență, dacă:

acceptarea ulterioară a observațiilor cuprinse în avize determină modificări de fond ale proiectului;

avizele sunt negative, după transmiterea de către inițiator a punctului său de vedere la Secretariatul General al Guvernului.

În toate cazurile, dacă ulterior adoptării inițiatorul solicită operarea altor modificări, care nu au fost aprobate de Guvern, Secretariatul General al Guvernului are obligația să repună respectivul proiect pe agenda de lucru.

După adoptare, actul administrativ cu caracter normativ se definitivează, se prezintă primului- ministru în vederea semnării și miniștrilor sau conducătorilor organelor de specialitate ale administrației publice, care au obligația punerii lui în executare, în vederea contrasemnării, se numerotează în cadrul anului calendaristic, actele Guvernului purtând data ședinței Guvernului în care acestea au fost adoptate.

Apoi, actul administrativ cu caracter normativ va fi transmis:

la Senat, Camera Deputaților ori după caz, la Administrația Prezidențială, a proiectelor de legi, ordonanțelor și a ordonanțelor de urgență ale Guvernului;

către secretarul general al Camerei Deputaților, cu solicitarea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Uneori, apare necesitatea republicării unor acte normative, determinată mai ales de intervenția unor modificări multiple și de substanță ale acestuia, care, altfel ar îngreuna aplicarea corectă și uniformă a actului.

În cazul în care după publicarea actelor normative adoptate de Guvern se descoperă erori materiale în cuprinsul acestora, se procedează la publicarea unei note cuprinzând rectificările necesare.

Ordinele, instrucțiunile și celelalte acte cu caracter normativ ale miniștrilor și conducătorilor organelor de specialitate ale administrației publice, se emit, pe baza și în executarea legilor, ordonanțelor, hotărârilor Guvernului și legislației comunitare, precum și în termenul stabilit și cu indicarea expresă a temeiului legal. Acestea sunt elaborate cu respectarea normelor de tehnică legislativă, cu consultarea compartimentelor de specialitate din cadrul autorității publice respective, fiind avizate în mod obligatoriu de către compartimentul juridic propriu și semnate numai de către conducătorii autorităților publice emitente.

Ordinele, instrucțiunile și celelalte acte cu caracter normativ ale miniștrilor și conducătorilor organelor de specialitate ale administrației publice, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija emitenților. Nu se publică în Monitorul Oficial al României, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ clasificate potrivit legii, precum și cele cu caracter individual.

Aplicarea actului administrativ de autoritate

Principiul de bază care determină aplicarea actului administrativ cu caracter normativ este cel al activității actului.

În principiu, actele administrative de autoritate se aplică de la intrarea lor în vigoare, producând efecte juridice pentru viitor. Intrarea în vigoare a actelor administrative are loc, de regulă, de la data publicării lor, dacă însuși actul nu prevede o dată ulterioară pentru intrarea în vigoare. Legile și ordonanțele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevazută în textul lor. Ordonanțele de urgență ale Guvernului intră în vigoare la data publicării sub condiția depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevazută o dată ulterioară. Actele normative – legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile și ordonanțele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităților administrative autonome, precum și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevazută o dată ulterioară.

Deși actele administrative produc, de regulă, efecte numai pentru viitor, sunt situații când acestea produc efecte și pentru trecut, au deci caracter retroactiv. În alte situații, când însăși legea sau actul administrativ prevede, acesta se poate aplica la o dată ulterioară publicării sau comunicării.

În unele situații și condiții, anume reglementate de lege, aplicarea actului administrativ poate fi întreruptă temporar sau definitiv. În aceste împrejurări, avem suspendarea, revocarea și anularea actului administrativ.

Actul administrativ de gestiune

Referitor la atribuțiile de drept privat ale statului și ale unităților administrativ – teritoriale, acestea sunt legate preponderent de modul în care administrează bunurile pe care le dețin și prestează serviciile din sfera lor de competență, asigurând, prin aceasta, atât interesul public, general, al statului sau al unității administrativ – teritoriale, după caz, cât și al persoanelor fizice sau juridice cu care acestea intră în raporturi juridice.

În exercitarea acestor atribuții de drept privat autoritățile publice reprezentative ale statului și ale unităților administrativ – teritoriale nu mai emit acte de autoritate, în mod unilateral, prin care să-și impună necondiționat voința lor, ci încheie anumite acte juridice care asigură atât realizarea interesului public, general, al statului sau al unității administrativ – teritoriale, după caz, cât și al celui cu care încheie actul, care poate fi persoană fizică sau juridică. Aceste acte juridice pot avea ca obiect: achiziționarea sau vânzarea de bunuri, prestarea de servicii, executarea de lucrări, concesionarea sau închirierea de bunuri.

Bunurile din domeniul privat sunt supuse, în principiu, regimului de drept comun, dacă legea nu dispune altfel. În gestionarea și administrarea acestora, autoritățile publice reprezentative ale statului sau cele ale unităților administrativ – teritoriale se vor comporta ca orice particular, încheind acte juridice prevăzute de dreptul comun – civile, comerciale, ș.a., acte în care nu vor avea o poziție privilegiată, ci vor sta pe picior de egalitate cu celălalt partener.

Când actul juridic are ca obiect un bun din proprietatea publică, sau un serviciu public care trebuie să fie asigurat de către stat sau de către unitățile administrativ – teritoriale, acestea se vor încheia în anumite condiții și după o anumită procedură reglementată prin lege, procedură care asigură, în principiu, o poziție privilegiată autorităților publice, în raport cu particularul cu care încheie actul. Acestea sunt actele administrative de gestiune, care se mai întâlnesc în literatura de specialitate și sub denumirea de „ contracte administrative”.

Actul administrativ de gestiune este un act juridic încheiat de o autoritate a administrației publice sau de un alt serviciu public, cu o persoană fizică sau juridică particulară, având ca obiect achiziționarea de produse, prestarea de servicii sau executarea de lucrări ori concesionarea sau închirierea de bunuri mobile sau imobile din proprietatea publică a statului, județului, orașului sau comunei, în condițiile și cu procedura stabilită prin lege sau potrivit legii.

Având în vedere că actul administrativ de gestiune se încheie între două părți, el capătă prin aceasta, figura juridică a unui contract, dar apreciem că el nu este, totuși, un contract, ci un act administrativ tocmai pentru că el are trăsături proprii.

Trăsăturile actului administrativ de gestiune sunt următoarele:

a) Inițiativa încheierii acestor acte aparține întodeauna celui care reprezintă statul sau unitatea administrativ – teritorială. Cealaltă parte a actului administrativ de gestiune poate fi orice particular, persoană fizică sau juridică care acceptă inițiatorul actului și se supune procedurilor stabilite, în prealabil de lege;

b) Obiectul actului administrativ de gestiune îl constituie, după caz, achiziționarea de bunuri, executarea de lucrări, prestarea de servicii, ori concesionarea sau închirierea de bunuri, actul îmbrăcând formă, denumire și regim juridic specific, în raport de obiectul său;

c) Se încheie numai în formă scrisă și în strictă conformitate cu normele procedurale prevăzute prin lege ori în condițiile stabilite de lege, procedură care are ca cerință fundamentală licitația publică;

d) În ceea ce privește executarea actului administrativ de gestiune, cele mai multe obligații revin particularului, care trebuie să execute obligațiile asumate în condiții de calitate, cantitate și la termenul stabilit;

e) Drepturile și obligațiile care revin autorității administrației publice sau serviciului public nu pot fi transmise decât unei alte autorități sau serviciu public iar cele care revin particularului pot fi cedate altuia numai cu aprobarea autorității sau serviciului public respectiv;

f) Când interesul public o cere sau când particularul nu-și îndeplinește obligațiile din contract, autoritatea sau serviciul public respectiv poate modifica sau rezilia unilateral contractul, fără a mai recurge la justiție.

Deosebirile actului administrativ de gestiune în raport cu

actul administrativ de autoritate și față de contractul civil

Acestea sunt următoarele în raport cu actul administrativ de autoritate:

– în timp ce actul de autoritate exprimă, în exclusivitate, voința celui care l-a emis, impusă prin norme juridice imperative, fără deosebire între actele normative și cele individuale, actele de gestiune sunt acte bilaterale, încheindu-se între două părți, prin libera lor voință;

– actele de gestiune cuprind drepturi și obligații pentru ambele părți, în timp ce actele de autoritate determină nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, ori recunoașterea sau suspendarea unor drepturi pentru particulari;

– executarea actelor de gestiune este asigurată, în principal, prin clauză penală și despăgubirile pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare cuprinse în însuși actul respectiv, în timp ce executarea actelor de autoritate se asigură de puterea publică a statului prin aplicarea de sancțiuni prevăzute de lege;

– actele de gestiune nu pot fi modificate sau revocate decât în condițiile stabilite de părți și, în principiu, cu acordul lor, în timp ce actul de autoritate poate fi modificat sau revocat, în mod unilateral, de către cel care l-a emis.

Ceea ce deosebește actul administrativ de gestiune de

contractul civil sunt următoarele elemente:

– principalele drepturi și obligații ale părților din actul de gestiune sunt stabilite de partea care reprezintă statul sau unitatea administrativ-teritorială, în timp ce în contractul civil, acestea se stabilesc de ambele părți, de comun acord;

– în cazul actului de gestiune cel care reprezintă statul sau unitatea administrativ-teritorială alege pe celălalt partener, în timp ce în contractele civile ambele părți se aleg reciproc;

– condițiile de reziliere a actului de gestiune sunt stabilite de cel care reprezintă statul sau unitatea administrativ-teritorială, după caz, în timp ce, în cazul contractul civil partea care îl reziliează este obligată să suporte daunele.

Actul administrativ jurisdicțional

Actul administrativ jurisdicțional este un act juridic emis de o structură administrativă, cu atribuții jurisdicționale, care funcționează în mod autonom sau pe lângă o autoritate a administrației publice, în scopul rezolvării, pe baza unei proceduri speciale stabilite de lege, a unor litigii, în care una din părți este o autoritate a administrației publice sau un serviciu public administrativ.

Trăsăturile actului administrativ jurisdicțional sunt următoarele:

este un act emis numai de structuri ale administrației publice anume abilitate de lege cu această competență;

este emis numai în situațiile expres prevăzute de lege;

are ca scop soluționarea unor litigii în care una dintre părți este o autoritate administrativă sau un serviciu public administrativ;

emiterea actului se face pe baza unei proceduri speciale care include și principiul independenței celui care îl emite față de părțile aflate în conflict, precum și principiul contradictorialității părților aflate în conflict;

este exceptat de la principiul revocabilității.

Acest act se deosebește de actul administrativ de autoritate prin următoarele:

– actul administrativ jurisdicțional este, în toate cazurile, un act cu caracter individual, în timp ce actul administrativ de autoritate poate avea și caracter normativ;

– actul jurisdicțional este emis numai în baza cererii părții interesate, în timp ce actul de autoritate poate fi emis din oficiu;

– fiecare din cele două categorii de acte sunt emise pe baza unor proceduri proprii, specifice fiecăreia;

– actul jurisdicțional nu poate fi revocat de cel care l-a emis, în timp ce actul de autoritate poate fi, în principiu, retractat de către emitent;

– actul jurisdicțional nu crează, ci numai constată drepturi, fiind declarativ nu translativ de drepturi, în timp ce actul de autoritate naște, modifică ori stinge drepturi și obligații ori transferă drepturi și obligații.

În raport cu actul administrativ de gestiune, deși ambele sunt acte cu caracter individual și irevocabile, sunt și multe elemente care le deosebesc, astfel:

– actul jurisdicțional se pronunță într-un conflict juridic, în timp ce actul de gestiune este rezultatul aderării de bunăvoie a particularului la propunerile formulate de către serviciul public, deși exprimă un consens al părților între care se încheie, neavând ca obiect soluționarea unui conflict juridic;

– actul jurisdicțional este un act unilateral, în timp ce actul de gestiune este un act bilateral;

– actul jurisdicțional se pronunță la cererea părții interesate, în timp ce actul de gestiune este rezultatul unor voințe concordante ale celor care îl încheie.

Actele administrative jurisdicționale se deosebesc și de hotărârile judecătorești, chiar dacă și unele și celelalte rezolvă un conflict juridic, se pronunță după o prelabilă sesizare a celui interesat și pe baza unei proceduri bazate pe contradictorialitate. Aceste deosebiri constau, în principal, în următoarele:

– actul jurisdicțional emană de la un organ administrativ, în timp ce hotărârile judecătorești se pronunță de autorități judecătorești;

– procedura elaborării hotărârilor judecătorești este minuțios reglementată de lege, în timp ce procedura emiterii actelor cu caracter jurisdicțional este reglementată mai sumar, completându-se de regulă, cu normele dreptului comun, ale procedurii judecătorești.

Secțiunea a-IV-a

Forța juridică a actului administrativ

Ca orice act juridic, actul administrativ produce efecte juridice, deci creează, modifică sau desființează raporturi de Drept administrativ, drepturi și obligații juridice corelative.

Actele administrative au o anumită forță juridică, prin care se înțelege eficiența efectelor juridice pe care le produc.

Actele juridice se află într-un sistem de acte, care o forță juridică diferită, în funcție de locul pe care îl ocupă organul emitent al acelui act în sistemul organelor statului. În cadrul acestui sistem, actul inferior ca forță juridică trebuie să fie conform cu actele având o forță juridică suprioară.

Actele administrative, fiind acte de executare, acte subsecvente, trebuie să fie conforme cu actele pe care le execută. În primul rând actele administrative trebuie să fie conforme cu prevederile Constituției și cu actele Parlamentului.

Organele administrației publice alcătuiesc la rândul lor un sistem de organe între care există anumite relații de subordonare. Și actele pe care aceste organe le emit au o forță juridică diferită, actele organelor ierarhic superioare având o forță juridică mai mare decât forța juridică a actelor emise de către organele inferioare.

Actele administrative emise de către organele administrației publice cu competență teritorială mai restrînsă trebuie să fie conforme cu actele emise de către organele cu competența teritorială mai largă.

Pe de altă parte, actele organelor administrației publice cu competență materială de specialitate nu pot încălca actele emise de către autoritățile administrației publice cu competență materială generală.

Chiar și între actele emise de către același organ există deosebiri de forță juridică.

Astfel, actele individuale emise de către un consiliu local nu pot să încalce actele normative emise de către același consiliu local.

Există situații când obligația de conformitate operează chiar dacă între organele respective nu există relații de subordonare directă. Astfel, potrivit principiului autonomiei locale, între consiliile locale și consiliul județean din același județ nu există relații de subordonare, ci doar de colaborare în probleme de interes comun.

Uneori, conformitatea între actele juridice operează chiar și între actele emise de către organele situate la același nivel în ierarhia sistemului de organe, deci, între care nu există relații de subordonare directă.

Astfel, prin instrucțiunile și ordinele miniștrilor nu se pot încălca instrucțiunile și ordinele emise, de exemplu, de către ministrul finanțelor publice și ministrul agriculturii dezvoltării rurale.

Există situații când obligația de conformitate între actele administrative și alte acte juridice se manifestă și în cazul în care acele acte sunt emise de către organe din altă categorie de organe de stat. Spre exemplu, prin actul emis de către comandantul unei secții de poliție nu poate fi arestată o persoană decât cea prevăzută în mandatul de arestare emis de către judecător.

Una dintre trăsăturile esențiale ale actelor administrative constă în faptul că aceste acte sunt emise în temeiul puterii de stat, deci au autoritate statală. Datorită acestei trăsături, actele administrative beneficiază de prezumția de legalitate, adică sunt considerate a fi conforme cu legea.

Sub aspectul efectelor juridice pe care le produce, prezumția de legalitate este de două feluri:

Prezumție relativă de legalitate

Prezumție absolută de legalitate

Prezumție relativă de legalitate, iuris tamtum, ceea ce înseamnă că ele pot fi atacate, pe considerentul că actul atacat este ilegal. Aceasta poate fi răsturnată, dovedindu-se, cu probe, că actul în cauză este ilegal.

În mod cu totul excepțional există și o prezumția absolută de legalitate, iuris et de iure, ce nu poate fi combătută, nefiind deci posibilă cercetarea legalității actului care beneficiază de o astfel de prezumție. Asemnea acte nu pot fi atacate pe nici o cale.

În sistemul nostru de drept, de prezumția absolută de legalitate nu beneficiază decât hotărârile organelor jurisdicționale, în pricipal hotărârile instanțelor judecătorești care, după ce au devenit definitive și irevocabile, beneficiază de autoritatea lucrului judecat și nu mai pot fi atacate pentru ilegalitate.

Toate celelalte acte juridice nu beneficiază decât de o prezumție relativă de legalitate. Chiar și legea, ca act al Parlamentului, beneficiază doar de o prezumție relativă de legalitate, întrucât poate fi controlată sub aspectul conformității sale cu Constituția. Evident, problema legalității nu se pune în ceea ce privește Constituția, care este legea fundamentală a statului, toate celelalte acte juridice trebuind să fie conforme cu prevederile Constituționale.

Actele administrative beneficiază și de prezumția de autenticitate, adică în conformitate cu adevărul. Ca orice act autentic, actele administrative scrise fac dovadă deplină, ca mijloc de probă, în fața organelor jurisdicționale, cu condiția ca ele să îndeplinească condițiile legalității. Ca și prezumția de legalitate, în general, prezumția de autenticitate are și ea un caracter relativ, în sensul că se poate dovedi, prin procedura înscrierii în fals, că actul administrativ reflectă în mod eronat, deformat realitățile pe care le constată.

Secțiunea a-V-a

Condițiile de valabilitate ale actului administrativ

Pentru ca actul administrativ să fie legal, el trebuie, în primul rând, să fie emis de către organul administrativ competent, adică de către organul căruia legea îi conferă dreptul și, totodată, în anumite cazuri obligația de a emite acel act administrativ.

Ca să fie valabil, un act administrativ trebuie, pe lăngă faptul de a fi adoptat de organul competent, să fie emis și de funcționarul competent din cadrul acelui organ, adică de funcționarul investit în mod legal cu atribuția de a emite actul în cauză.

Sunt însă unele cazuri când persoanele care se adresează organelor administrației publice nu au posibilitatea să cunoască situația, calitatea persoanei care emite actul sau de a desfașura activitatea, abilitarea legală în acest sens a funcționarului respectiv. De exemplu, oficierea căsătoriei de către un funcționar care nu are împuternicirea legală de a efectua această activitate. Anularea căsătoriei în acest caz, ar însemna obligația pentru cei în cauză de a prezenta noi acte, ceea ce generează o serie de dificultăți, deoarece unele dintre ele au o valabilitate limitată în timp.

Totodată, actul administrativ trebuie să fie în conformitate cu legea, el fiind emis tocmai pe baza și în vederea executării legii. Termenul de lege, în acest context, trebuie privit în sensul său larg. În afară de legea adoptată de Parlament, actele administrative trebuie să respecte și să execute dispozițiile conținute în toate actele date spre executare organelor administrației publice.

Ilegalitatea în ceea ce privește actele administrative poate îmbrăca mai multe aspecte.

Astfel, actul administrativ este emis de către o autoritate sau de către o persoană care nu era competentă să-l emită, de exemplu, un act de repartizare a unui spațiu locativ emis de primarul altui sector al municipiului București decât cel în care se află acel spațiu locativ, ori, dimpotrivă, organul administrativ, deși era competent să emită actul administrativ și, mai mult chiar, era obligat să emită actul în cauză, întrucât erau întrunite condițiile cerute de lege pentru emiterea lui, totuși nu emite actul prescris de lege. În acest caz, organul administrației pulice încalcă legea prin inactivitatea sa.

Mai este posibilă și situația ca organul administrației publice să emită un act administrativ, deși legea îi interzicea în mod expres aceasta.

De asemenea, există posibilitatea ca un organ al administrației publice să emită un act administrativ, deși nu erau întrunite toate condițiile stabilite de lege, necesare și obligatorii pentru emiterea acelui act. Se eliberează o autorizație de construcție fără ca aceasta să aibă la bază avizele prevăzute de lege.

În toate aceste situații, actul administrativ nu este considerat a fi legal. De asemenea, printr-un act administrativ pot fi încălcate prevederi ale legii, altele decât cele arătate mai înainte, ceea ce face ca actul administrativ în cauză să fie ilegal.

La emiterea actelor administrative trebuie respectate condițiile de formă și de procedură prevăzute de lege pentru emiterea actelor respective. Nerespectarea acestor condiții duce la neluarea în considerare a acelor acte. Spre exemplu, dacă un act administrativ nu poartă semnătura persoanei competente sau ștampila organului emitent, acel act nu este considerat a fi valabil.

Emiterea actului administrativ se face în diferite modalități. Astfel, în cazul organelor colegiale, spre exemplu, consilii locale sau județene, adoptarea actului administrativ se face în momentul votării, în timp ce, în cazul unui organ unipersonal, spre exemplu, un primar, emiterea actului se face în momentul semnării actului respectiv.

În ceea ce privește forma lor, actele administrative pot fi scrise, orale și implicite, adică nerezolvarea în termenul stabilit de lege a unei cereri adresate unui organ al administrației publice. Majoritatea actelor administrative sunt emise în formă scrisă.

Astfel, forma scrisă este recomandată spre a se putea cunoaște exact conținutul actului administrativ, astfel încât acesta să poată fi executat întocmai de către cei care au această obligație. Totodată, forma scrisă constituie un puternic mijloc de probă pentru a se putea dovedi în caz de litigiu, prin înscrisul respectiv, drepturile și îndatoririle pe care le conține. Totodată, forma scrisă asigură cele mai bune condiții pentru exercitarea controlului asupra legalității actelor administrative. Forma scrisă este absolut necesară în cazul actelor administrative cu caracter normativ, precum și în alte situații, de exemplu, în ceea ce privește legitimațiile, diplomele, certificatele, adeverințele, procesele-verbale, ș.a. În cele mai frecvente cazuri, actele administrative trebuie să fie emise nu în orice formă scrisă, ci într-o anumită formă scrisă obligatorie, spre exemplu, un act de identitate, un pașaport, un certificat medical, un permis de conducere auto, altfel actul nu are valabilitate juridică.

Din punct de vedere al formei scrise, actul trebuie să îndeplinească mai multe condiții, anume trebuie să cuprindă: denumirea organului care l-a emis, data adoptării sau emiterii, data intrării în vigoare, dacă acesta este alta decât cea a publicării în cazul actelor normative, sau a comunicării în cazul celor individuale, semnătura persoanei de la care emană, sigiliul oraganului respectiv și numărul sub care a fost emis. Lipsa acestor elemente sau numai a unora dintre ele poate afecta existența actului sau poate conduce la nulitatea lui, după caz.Astfel, lipsa denumirii organului emitent face imposibilă, spre exemplu, atacarea acestor acte în contencios de către persoane ale căror drepturi sunt lezate prin actul respectiv. La fel, lipsa datei adoptării sau emiterii împiedică verificarea emiterii lui în termenul prevăzut de lege.

Sigiliul organului emitent sau semnătura acestuia este o condiție esențială pentru existența actului respectiv, lipsa lor având ca efect nulitatea acelui act.

Forma orală a actelor administrative este utilizată de regulă, în caz de urgență, când pentru desfășurarea anumitor acțiuni în timpul oportun, numai este posibilă emiterea unui act scris. Actele administrative orale se prezintă sub forma unei note telefonice sau a unei dispoziții verbale pe care un funcționar o transmite altui funcționar. Este recomandabil ca orice dispoziție primită de către un funcționar de la un alt funcționar să îmbrace forma scrisă.

În cazul actelor administrative implicite, se pune problema de a stabili care este sensul tăcerii organului administrației publice, în raport cu cerea ce i-a fost adresată, cu alte cuvinte, dacă tăcerea are semnificația unei aprobări sau respingeri a cererii în cauză. În cazul în care actele normative nu precizează semnificația tăcerii oragnului căreia i-a fost adresată cererea, rezolvarea acestei probleme comportă unele dificultăți. În ceea ce privește tăcerea autorității administrației publice pot să apară două situații, și anume:

tăcerea să fie considerată o aprobare, o confirmare a cererii adresată acelei autorități;

tăcerea să fie considerată o respingere a cererii în cauză, refuzul de a o accepta.

În reglementarea Legii contenciosului administrativ, tăcerea autorității administrative este considerată ca refuz de a rezolva favorabil cererea ce i-a fost adresată, refuz care, ca și un act administrativ poate fi atacat în fața instanței de contencios administrativ. Este o soluție firească, deoarece, în cazul în care tăcerea ar fi fost socotită ca o aprobare a cererii, nu s-ar mai justifica acțiunea în justiție a persoanei interesate.

Procedura adoptării tacite a unor acte administrative constă în considerarea ca aprobat a unui anumit act dacă autoritatea administrației publice competente să-l aprobe nu-l aprobă în termenul prevăzut de lege pentru adoptarea actului.Dacă legea nu prevede un termen pentru soluționarea cererii de autorizare, autoritățile publice sunt obligate să soluționeze cererea de autorizare în termenul de 30 de zile de la depunerea acesteia. După expirarea termenului și în lipsa unei comunicări scrise din partea autorității administrației publice, solicitantul poate considera că cererea sa a fost aprobată. Această prevedere nu rezolvă decât parțial problema menționată, deoarece, în final, solicitantul va trebui să se adreseze instanței judecătorești, întrucât nu are altă posibilitate de a i se rezolva pozitiv cererea.

Această procedură este reglementată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, cu modificările și completările ulterioare.

Menționăm că, acestă procedură se aplică numai anumitor acte administrative și anume autorizațiilor. Procedura aprobării tacite se aplică tuturor autorizațiilor emise de către autoritățile administratiei publice, cu excepția celor emise în domeniul activităților nucleare, a celor care privesc regimul armelor de foc, munițiilor și explozibililor, regimul drogurilor și precursorilor, precum și a autorizațiilor din domeniul siguranței naționale. Prin hotărâre a Guvernului se mai poate stabili, la propunerea motivată a fiecărei autorități publice interesate, și alte excepții de la aplicarea procedurii abrobării tacite.

Această procedură nu privește nu numai emiterea autorizațiilor ci și reînoirea acestora și reautorizarea ca urmare a expirării termenului de suspendare a autorizației sau a îndeplinirii măsurilor stabilite de organele de control.

La rândul său, solicitantul are obligația să depună odată cu cererea documentația completă, întocmită în conformitate cu prevederile legale care reglementează procedura de autorizare respectivă.

În cazul în care se constată o neregularitate a documentației depuse, autoritatea publică are obligația să notifice acest fapt solicitantului cu cel puțin 10 zile înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru emiterea respectivei autorizații, dacă acest termen este mai mare de 15 zile, sau cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru emiterea autorizației, dacă acest termen este mai mic de 15 zile. Totodată, autoritatea publică va preciza și modul de remediere a neregularității constatate. În toate aceste situații, termenul de emitere, sau după caz, de reînoire a autorizației se prelungește în mod corespunzător cu 10 zile, respectiv cu 5 zile.

Pentru respectarea normelor care reglementează procedura adoptării tacite, legea instituie o serie de garanții, constând în aplicarea unor amenzi judiciare sau calificând fapta drept abatere disciplinară sau infracțiune, după caz.

Astfel, legea prevede, mai întâi, că după expirarea termenului stabilit de lege pentru emiterea autorizației și în lipsa unei comunicări scrise din partea autorității publice, solicitantul poate desfășura activitatea, presta serviciul sau exercita profesia pentru care s-a solicitat autorizarea.

Pentru obținerea documentului oficial prin care se permite desfășurarea activității sau exercitarea profesiei, solicitantul se poate adresa autorității în cauză sau direct instanței judecătorești.

În situația în care s-a adresat autorității publice în cauză, acesta îi aduce la cunoștință existența cazului de aprobare tacită cu privire la autorizație și solicită eliberarea documentului oficial prin care se permite desfășurarea unei activități, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii.

În cazul în care autoritatea publică respectivă nu răspunde sau refuză să elibereze documentul oficial prin care se permite desfășurarea unei activități, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii se poate adresa instanței judecătorești. Solicitantul se poate adresa și direct instanței judecătorești.

Dacă, în urma admiterii acțiunii, autoritatea publică nu îndeplinește obligația respectivă în termenul stabilit prin hotărârea judecătorească, la cererea reclamantului, instanța poate obliga conducătorul autorității administrației publice în sarcina căreia s-a stabilit obligația la plata unei amenzi judiciare reprezentând 20% din salariul minim net pe economie pentru fiecare zi de întârziere, precum și la plata unor despăgubiri pentru daunele cauzate prin întârziere.

În cazul în care, după obținerea documentului oficial prin care se permite desfășurarea unei activități, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii, autoritatea publică constată neîndeplinirea unor condiții importante prevăzute pentru eliberarea autorizației, nu va putea anula documentul, ci va notifica titularului, în cel mult 3 luni de la data expirării termenului legal pentru emiterea autorizației, neregularitățile constatate, modul de remediere a tuturor deficiențelor identificate, precum și termenul în care titularul trebuie să respecte această obligație. Acest termen nu poate fi mai mic de 30 de zile.

Autoritatea publică va anula totuși documentul oficial prin care se permite desfășurarea unei activități, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii, acordat potrivit legii, în cazul în care constată neîndeplinirea unor condiții care aduc o gravă atingere interesului public, siguranței naționale, ordinii sau sănătății publice și care nu pot fi remediate sau în cazul în care deficiențele identificate nu au fost remediate în termenul stabilit.

În ceea ce privește procedura emiterii actelor administrative, legea poate stabili și cerința anumitor avize pentru emiterea unui act administrativ, date de către alte organe decât organul emitent.

În funcție de consecințele lor juridice, acestea pot fi :

avize facultative, situație în care organul emitent are libertatea să solicite sau să nu solicite acel aviz;

avize consultative, situație în care organul emitent este obligat să solicite avizul, deoarece în absența acestuia, nu poate emite actul în cauză. Dar deși este obligat să solicite avizul, organul emitent nu este obligat să urmeze acel aviz;

avize conforme, situație în care organul emitent este obligat să solicite avizul, dar, totodată este obligat și să țină seama de el atunci cînd va emite actul pentru care a solicitat avizul, adică să emită actul cu respectarea conținutului avizului.

Avizele pot îmbrăca și forma unor acorduri, prin care un organ își dă consimțământul cu privire la actul emis de un alt organ. În funcție de momentul când se acordă acestea pot fi prealabile, concomitente sau ulterioare actului respectiv.

În afară de avize, pentru emiterea unor acte administrative poate fi necesră efectuarea unor cercetări, a unor anchete, urmată de întocmirea de rapoarte.

Valabilitatea actelor administrative este condiționată și de modul propriu-zis de adoptare a acestora, de exemplu, în cazul organelor colegiale. Astfel, în general, pentru validitatea actului respectiv este necesar votul afirmativ a jumătate plus unu din numărul membrilor organului. Dacă nu se întrunește acest număr actul nu poate fi adoptat. Mai este posibilă situația ca, după adoptare, un act administrativ să necesite îndeplinirea unor formalități procedurale. Astfel, se cere în anumite situații, aprobarea actului administrativ de către organul superior celui emitent, fără de care acel act nu este valabil.

În afară de a fi legale, actele administrative trebuie să fie și oportune, adică să fie emise în cel mai adecvat moment, din punct de vedere al eficacității, executarea lor făcându-se cu cele mai potrivite mijloace și cu cele mai reduse cheltuieli, dar obținându-se rezultate maxime. Oportunitatea actelor administrative se apreciază, în funcție de condițiile concrete de timp și de loc.

Actele administrative sunt verificate, prin urmare, atât din punctul de vedere al legalității lor, cât și al oportunității, încălcarea acestora ducând la nulitatea actului în cauză.

Legalitatea și oportunitatea sunt situații juridice diferite de valabilitate a actelor administrative. Astfel, un act administrativ poate fi legal, dar să nu fie oportun. Spre exemplu, prin schimbarea împrejurărilor se poate ca un act administrativ legal să înceteze a mai fi oportun, deci să apară necesitatea retragerii acestuia.

Faptul că legalitatea și oportunitatea sunt cauze de valabilitate diferite, se poate argumenta prin aceea că instanțele judecătorești controlează actele administrative numai sub aspectul legalității acestora, în timp ce organele administrației publice le controlează și sub aspectul oportunității lor.

Secțiunea a-VI-a

Intrarea în vigoare a actului administrativ

Intrarea în vigoare a actelor administrative prezintă o deosebită importanță, deoarece, în general, un act administrativ începe să producă efecte juridice din momentul intrării sale în vigoare. Actele administrative intră în vigoare din momentul existenței lor legale, care se consideră a fi momentul emiterii lor.

Pentru organul emitent actele administrative intră în vigoare în momentul în care s-a produs adoptarea acestora, cu respectarea procedurii legale, dacă în acel act nu s-a prevăzut un alt moment de intrare în vigoare a actului respectiv. Astfel, însăși norma juridică poate să prevadă în mod expres, intrarea în vigoare a actului administrativ la o dată ulterioară emiterii acestuia. Spre exemplu, în materie de contravenții, actele normative prin care se stabilesc contravenții intră în vigoare în termen de 30 de zile de la publicare sau de la aducerea lor la cunoștință publică, iar în cazuri urgente într-un termen mai scurt, dar nu mai puțin de 10 zile.

Se poate prevede și o anumită dată certă calendaristică pentru intrarea în vigoare a actelor administrative. Spre exemplu, se poate prevede că actul administrativ va intra în vigoare la 1 ianuarie, el fiind emis în cursul lunii decembrie a anului precedent. În situația în care norma juridică nu prevede obligația intrării actului administrativ în vigoare la o anumită dată, acesta intră în vigoare în momentul publicării, în cazul actelor normative, sau al comunicării, în cazul actelor individule.

Actele administrative individuale sunt aduse la cunoștiință printr-o notificare, care este o înștiințare scrisă, prin care cei interesați iau cunoștiință de existența actului și de obligația lor de a-l executa, în funcție de conținutul său. Când actul se adresează unui număr mai mare de persoane aducerea la cunoștiință se face, de regulă, printr-un anunț, care se afișează sau este publicat în presa locală, ori este transmis la posturile locale de radio și televiziune.

În ceea ce privește actele normative, modalitățile de aducere a lor la cunoștiință sunt variate, în funcție de organul emitent. Astfel, hotărârile cu caracter normativ ale Guvernului, precum și actele normative ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale ale administrației publice se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea lor constituie o cauză de nevalabilitate pentru asemenea acte.

În ceea ce privește actele normative emise de organele locale ale administrației publice, nu există o anumită modalitate obligatorie, pentru aducerea lor la cunoștință publică.

Organul emitent al actului are deplină libertate de a alege modalitatea de aducere la cunoștință publică a actului. Ca modalități de aducere la cunoștință publică a actelor normative emise de organele locale ale administrației publice se pot folosi:afișarea actului la sediul organului emitent sau în locurile mai des frecventate de membrii colectivității locale, precum și prin orice alt mijloc de publicitate.

În ceea ce privește aducerea la cunoștință publică a actelor lor normative, organele locale ale administrației publice au o singură obligație, și anume: în cazul în care în acea unitate administrativ- teritorială membrii unei minorități naționale au o pondere de 20 % în cadrul colectivității, aducerea la cunoștință publică a acelui act trebuie să se facă și în limba acelei minorități naționale.

Astfel, actele administrative supuse confirmării intră în vigoare numai de la data când au fost confirmate. În cazuri excepționale, Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgență la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.

Actele administrative supuse ratificării intră în vigoare la data emiterii, a publicării sau la o altă dată, după caz, ratificarea având valoarea unei confirmări posterioare. În situația în care nu sunt ratificate, ele își pierd valabilitatea, ștergându-se toate efectele produse până în acel moment. Astfel, Parlamentul poate abilita Guvernul să emită ordonațe în perioada vacanței parlamentare. Dacă lege de abilitare o cere, ordonațele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la îndeplinirea termenului de abilitare. Dacă nu sunt aprobate, efectele produse de acele ordonanțe se șterg retroactiv. De asemenea, nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței.

Actele administrative, în general, produc efecte juridice pentru viitor, altfel spus, ele nu sunt retroactive, adică nu produc efecte pentru trecut. Principiul neretroactivității actelor juridice este consacrat în însăși Constituția României.

Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Prin lege trebuie să se înțeleagă orice act care dă naștere, modifică sau desființează drepturi și alte obligații juridice. De altfel, contractul este denumit “ legea părților “.

Există însă unele acte administrative care constituie excepții de la principiul neretroactivității actelor administrative. Aceste acte produc efecte juridice și pentru trecut, pentru perioada anterioară momentului intrării lor în vigoare.

Actele administrative retroactive sunt :

actele administrative declarative de drepturi și obligații care nu dau naștere, prin ele însele, unor drepturi sau obligații noi, așa cum se întâmplă în cazul actelor administrative care au caracter constitutiv sau translativ de drepturi și obligații. Actele declarative atestă drepturi sau obligații preexistente, deci ele produc efecte pentru trecut, de la data când acele drepturi sau obligații au luat naștere. Din acestă categorie fac parte diferitele certificate, adeverințe, acte de stare civilă;

sunt retroactive și actele administrative jurisdicționale, prin care se soluționează litigii juridice. Aceste acte produc efecte juridice de la data când au fost încălcate drepturile și obligațiile ce formează obiectul litigiului;

dacă o lege pentru executarea căreia au fost emise acte administrative, are caracter retroactiv, și actele administrative vor avea caracter retroactiv;

efecte retroactive au și actele administrative de anulare pentru cauză de ilegalitate, dar nu pentru neoportunitate, a altor acte administrative și care produc efecte juridice anterior emiterii lor, din momentul când s–a produs ilegalitatea actului supus anulării;

efecte retroactive au și actele administratrive emise în vederea executării unei hotărâri judecătorești.

Secțiunea a-VII-a

Executarea actului administrative

Actul administrativ se aplică din oficiu, adică nu are nevoie de autorizarea altui organ pentru a fi pus în executare, așa cum se întâmplă cu hotărârile judecătorești, care trebuie să fie investite cu formulă executorie pentru a fi aplicate. Fiind elaborat în executarea legii, este considerat, pe de o parte, ca fiind act autentic, adică o emanație a organului abilitat în acest scop de lege, iar pe de altă parte, că datele pe care le cuprinde sunt conforme cu realitatea. Cu alte cuvinte, actele administrative se bazează pe o prezumție de autenticitate și veridicitate, adică de a conține fapte adevărate.

Actul administrativ, odată intrat în vigoare, trebuie executat. În majoritatea cazurilor, actele administrative, ca de altfel toate actele organelor statului, sunt executate de bunăvoie de către cei obligați să le execute. Mai există unele îmrejurări, când executarea actelor administrative nu se face de bunăvoie. Într-o asfel de situație, executarea actelor administrative trebuie să se facă pe cale silită.

Pentru executarea actelor administrative, nu este necesar să se obțină o hotărâre judecătorească sau a unui alt organ de jurisdicție. Actele administrative, fiind emise în temeiul puterii de stat, sunt executorii din oficiu, prin ele însele. Este suficient ca actul să fie emis cu respectarea condițiilor stabilite de lege pentru legalitatea sa.

Trebuie menționat faptul că nu toate actele administrative sunt executorii prin ele însele. Dar acestă excepție este foarte rară, iar asemenea cazuri trebuie prevăzute expres de lege.

Spre exemplu, în cazul construcțiilor ilegale, se pot ivi două situații:

construcția a fost executată pe un teren aparținând domeniului public sau privat al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale. În acest caz, construcția respectivă poate fi demolată pe cale administrativă, fără să mai fie nevoie de o altă formalitate, de plidă, de actul unui alt organ de stat pentru ca acestă construcție să poată fi demolată;

construcția a fost executată pe un teren proprietate privată. În acestă situație, pentru ca acea construcție să poată fi demolată, este necesară o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care să se dispună demolarea construcției.

Secțiunea a-VIII-a

Cauze de încetare a efectelor actului administrativ

Considerații generale

Efectele juridice ale actelor administrative pot să înceteze temporar sau definitiv. Încetarea temporară a efectelor actelor administrative se realizează prin suspendare. Încetarea definitivă a efectelor juridice ale actelor administrative are loc prin anulare. Efectele actelor administrative pot să înceteze și în anumite împrejurări, spre exemplu, prin depășirea termenului prevăzut de lege pentru executarea actului administrativ, sau prin decesul persoanei căreia i s-a acordat un drept sau i s-a stabilit o obligație, în situația în care dreptul sau obligația nu se transmite succesorilor. Actele administrative încetează de a mai produce efecte juridice și atunci când a expirat termenul de valabilitate a acestora, spre exemplu, o autorizație pe termen.

De asemenea, în situația în care executarea unui act administrativ se realizează printr-un număr determinat de fapte materiale, îndeplinirea acestor fapte duce, implicit, la încetarea efectelor actelor administrative în cauză, ca în cazul dispoziției de demolare a unei construcții.

Renunțarea din partea beneficiarului la unele drepturi stabilite printr-un act administrativ nu este o modalitate de încetare a efectelor acestuia. Pentru ca să nu mai producă efecte juridice, acel act trebuie anulat de către organul competent.

Suspendarea actului administrativ

Prin suspendarea actului administrativ se înțelege situația în care un act administrativ, fără a fi desființat, nu se mai aplică în mod temporar și provizoriu. Suspendarea unui act administrativ poate fi determinată de mai multe motive: legalitatea actului este contestată de o persoană fizică sau juridică, este necesar ca actul să fie pus de acord cu actele administrative emise ulterior de organul ierarhic superior, aplicarea actului nu este oportună pentru motive care au un caracter trecător.

Suspendarea aplicării poate fi hotărâtă de către organul emitent al actului sau de către organul ierarhic superior. În alte cazuri, pe baza unor dispoziții legale exprese, aplicarea unor acte administrative poate fi suspendată de către instanțele judecătorești, sau ea intervine de drept, pe baza prevederilor exprese ale legii în acest sens.

Deoarece suspendarea este, de regulă, o măsură luată pentru a da organului competent posibilitatea și timpul necesar deliberării asupra legalității sau oportunității actului administrativ, efectele suspendării încetează fie prin anularea actului, fie prin repunerea lui în vigoare, ca urmare a confirmării legalității lui.

Atunci când suspendarea actului administrativ s-a făcut pe motiv de neoportunitate, ea va înceta de drept la sfârșitul perioadei pentru care a fost hotărâtă sau, dacă nu a fost stabilită o perioadă, suspendarea va înceta atunci când au dispărut împrejurările care au determinat-o.

Revocarea, modificarea și completarea actului administrativ

Revocarea presupune retragerea de către însuși organul care l-a emis. Ea poate să aibă caracter obligatoriu, când este prevăzută expres de lege sau este dispusă de organul ierarhic superior ori de instanța de judecată.

Sunt supuse revocării atât actele administrative normative cât și cele individuale. În cazul celor din urmă sunt însă și excepții, când actul nu mai poate fi revocat – cazul actelor administrative jurisdicționale și a celor prin care s-a creat drepturi subiective în favoarea unor persoane.

În aceeași categorie de acte administrative nerevocabile pot fi incluse și cele care au fost realizate material. Așa este cazul, de plidă, al unei autorizații de construire a unei locuințe.

Este de precizat faptul că, actul administrativ este revocabil numai până în momentul în care a intrat în circuitul civil, în ordinea juridică a statului. Excepțiile de irevocabilitate a unor acte administrative se referă numai la aspectele care privesc oportunitatea acestora nu și la legalitatea lor. Aceasta înseamnă că dacă aceste acte sunt vădit ilegale, excepția irevocabilității lor nu mai este atât de categorică. Asfel, în cazul autorizației de construcție a unei locuințe, dacă autorizația este emisă de un organ pentru un imobil din raza teritorială a altui organ, deci cu încălcarea competenței teritoriale, organul care a emis-o poate oricând să o revoce.

În legătură cu revocarea actelor administrative de către emitent, de regulă, actul de revocare este supus acelorași reguli procedurale care au fost avute în vedere la emiterea actului revocat, cu excepția cazurilor când, după ce actul a fost emis, au intervenit reguli noi, care modifică procedura de elaborare pentru aceste acte. În acestă situție, actul administrativ va fi revocat cu respectarea noilor norme procedurale.

În ceea ce privesc efectele revocării, atunci când revocarea este făcută pe motiv de ilegalitate a actului, ea produce efecte nu numai pentru viitor ci și pentru trecut, și anume din momentul emiterii actului. Atunci când revocarea actului se face pe motiv de oportunitate, actul de revocare produce efecte numai pentru viitor.

Referitor la modificarea actelor administrative, este de precizat că în timp ce revocarea privește actul în întregul său, modificarea acestuia se referă numai la unele prevederi din act. Ea constă în schimbarea expresă a unor articole sau alineate ale actului și redarea lor într-o nouă formulare. Modificarea actului poate fi făcută fie de autoritatea care a emis actul, fie de instanța de judecată competentă.

Modificarea poate fi implicită sau de drept în situația în care printr-un act al organului ierarhic superior sau prin lege, unele din elementele de conținut ale actului administrativ sunt reglementate altfel.

Modificarea actelor administrative, ca și revocarea se realizează printr-un act de același nivel și cu respectarea acelorași reguli procedurale. Modificarea actului produce efecte numai pentru viitor, efectele produse până la data modificării rămânând neschimbate.

Actul administrativ cu caracter normativ și chiar și cel individual poate fi și completat, nu numai modificat. ompletarea actului constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinse în texte care se adaugă celor existente. Atât în cazul unei modificări cât și în cazul unei completări, este necesar să se respecte normele de tehnică legislativă.

Este important faptul că modificarea sau completarea este admisă numai dacă nu se afectează concepția generală ori caracterul unitar al actului, sau dacă nu privește majoritatea dispozițiilor unui act, ipoteză în care actul se înlocuiește cu noua reglementare.

Sub aspectul efectelor dispozițiilor de modificare și de completare, acestea se încoporează în actul de bază de la data intrării lor în vigoare, identificându-se cu acesta, iar intervențiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază.

În ipoteza în care se are în vedere introducerea unor dispoziții derogatorii de la actul de bază trebuie avut în vedere că aceasta se face numai printr-un act normativ a cărui forță juridică trebuie să fie cel puțin egală cu cea a actului de bază. Și în cazul unor dispoziții derogatorii de la actul de bază este necesar să se respecte normele de tehnică legislativă.

Abrogarea și anularea actului administrativ

Abrogarea unui act administrativ sau a unor dispoziții ale acestuia intervine atunci când, ulterior intrării în vigoare a acestuia, este adoptat un act normativ nou sau dispoziții noi care reglementează în alt mod aceeași problemă. Important însă este că noua reglementare să fie făcută prin norme cu forță juridică superioară sau cel puțin egală cu a celor cuprinse în actul care trebuie abrogat. Abrogarea poate fi totală, când întregul act administrativ este scos din vigoare, sau parțială, când anumite dispoziții ale acestuia sunt scoase din vigoare.

Abrogările parțiale sunt asimilate modificărilor, actul abrogat parțial rămânând în vigoare cu dispozițiile neabrogate. Abrogarea are caracter definitiv, în sensul că actul odată abrogat nu poate fi repus în vigoare printr-un act ulterior care abrogă actul de abrogare. De la acestă regulă fac excepție prevederile din ordonanțele Guvernului care au prevăzute norme de abrogare care au fost ulterior respinse prin lege de către Parlament.

Abrogarea se dispune, de regulă, printr-o dispoziție distinctă în finalul actului abrogator, putându-se adopta și alte acte normative de abrogare distincte atunci când se are în vedere abrogarea mai multor acte.

Normele de tehnică legislativă obligă ca dispozițiile avute în vedere a fi abrogate să fie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de indentificare a acestora. Abrogarea tacită sau implicită, folosită frecvent în practică prin utilizarea formulei „……orice alte dispoziții contrare se abrogă” nu este în concordanță cu cerințele normelor de tehnică legislativă.

Anularea actelor administrative este măsura luată de către organul ierarhic superior celui care a emis actul sau de către instanța de judecată. Anularea ca și abrogarea are ca efect încetarea efectelor juridice, iar dacă acestea nu s-au produs, face ca ele să nu se mai producă. Anularea poate fi totală sau parțială. Această măsură se ia în situația în care actul administrativ a fost emis cu nerespectarea cerințelor de legalitate sau cu încălcarea unor norme care privesc ocrotirea unui interes general.

Cu privire la efectele juridice ale anulării actului administrativ, efectele produse până la data anulării rămân valabile numai dacă anularea nu a fost determinată de faptul că actul a fost emis cu nesocotirea cerințelor prevăzute de lege, situație în care vor fi anulate și efectele juridice produse până la anulare.

Anularea parțială a unui act administrativ este în principiu posibilă, dar numai dacă partea din act care a fost anulată nu are o legătură organică și intrisecă cu celelalte dispoziții din act, care pot avea o existență de sine stătătoare și se pot aplica în forma în care au fost emise chiar și în lipsa dispozițiilor care au fost anulate, altfel organul competent trebuie să ia măsura anulării totale, deoarece acestă măsură intervine implicit, prin imposibilitatea aplicării părții din act care nu a fost anulată expres.

Inexistența actelor administrative intervine atunci când acestea sunt lipsite de elementele lor esențiale. Spre exemplu când actul a fost emis în baza unei legi abrogate, sau când este semnat de o persoană necompetentă, ori actul are ca obiect o problemă ce nu intră în competența organului care a emis actul. În unele cazuri, însăși legea prevede, în mod expres, că neîndeplinirea unei anumite cerințe conduce la considerarea actului ca inexistent. Spre exemplu, potrivit art. 108 alin. (4) din Constituția României, hotărârile și ordonanțele Guvernului se publică în Monitorul Oficial al României, iar „ nepublicarea lor atrage inexistența acestora”.

Aplicabilitatea actelor administrative poate înceta și în alte situații, precum sunt: efectele în vederea cărora a fost emis, perioada de timp pentru care a fost emis a expirat, cauzele care au determinat emiterea sa au fost înlăturate, cel care a solicitat emiterea actului – când actul are caracter individual, a renunțat la cerere ori a decedat.

CAPITOLUL III

CONTRACTUL ADMINISTRATIV

Secțiunea I-a

Originea și evoluția teoriei contractelor administrative

Contractele încheiate de administrație cu particularii în scopul de a colabora în vederea satisfacerii unui serviciu public sau a unui interes general, supuse din această cauză regimului administrativ sunt contractele de drept public sau contractele administrative. De exemplu, sunt considerate contracte administrative concesiunea de servicii publice, concesiunea domeniului public, contractul de lucrări publice, etc.

Regimul juridic special căruia îi sunt supuse contractele administrative se caracterizează prin forme speciale necesare pentru încheierea lor precum și prin principii speciale cu privire la executarea lor.

Contractul administrativ, ca instituție juridică, a fost o noțiune controversată în doctrina administrativă.

Teoria contractelor administrative s-a format în dreptul francez modern, ca o creație a jurisprudenței Consiliului de Stat, preluată și dezvoltată ulterior de doctrina administrativă franceză. Prin jurisprudența lor, instanțele de contencios administrativ și, în primul rând Consiliul de Stat, ca instanță de contencios administrativ, în judecarea litigiilor dintre particulari și administrația publică, au calificat drept contracte administrative numai acele contracte în care, în afară de simpla participare a unei administrații publice, se mai întâlnește un anumit scop – asigurarea funcționării unui serviciu public, respectiv, un anume regim juridic de drept public.

În doctrina clasică franceză, principalele contracte având o natură administrativă, erau: contractul de furnituri, contractul de lucrări publice, contractul administrativ de transport și contractul de concesiune a unui serviciu public.

În doctrina franceză actuală, contractul administrativ reprezintă contractul încheiat de una sau mai multe persoane publice și supus unui regim de drept public. Natura administrativă a contractului poate fi decisă, potrivit doctrinei franceze, în trei moduri:de legiuitor, ori de câte ori acesta consideră că regimul administrativ este mai potrivit decât regimul de drept privat pentru problema de fapt ce trebuie rezolvată, de anumite jurisdicții care pot stabili că regimul administrativ trebuie aplicat unui anumit tip de contract precum și prin acordul de voință al părților.

În România, teoria contractelor administrative a apărut și s-a dezvoltat odată cu dezvoltarea raporturilor juridice dintre administrație și întreprizătorii particulari ce aveau ca obiect concesiunea unor lucrări publice sau servicii publice.

În inexistența unor instanțe speciale de contencios administrativ în România, în perioada interbelică, a conferit particularități specifice teoriei contractelor administrative.Astfel, până la adoptarea Constituției din 1948, în doctrina de drept public românească s-au formulat trei mari opinii:

de acceptare a teoriei contractelor administrative, în sens restrâns;

de respingere a oricărei teorii a contractelor administrative;

de acceptare a teoriei contractelor administrative, în sens larg.

Prima opinie pornește de la ideea conform căreia concesiunea este un contract de drept public, un contract de serviciu public sau pur și simplu un contract administrativ propriu-zis. Regimul juridic special căruia îi sunt supuse contractele administrative se caracterizează prin forme speciale necesare pentru încheierea lor – caiete de sarcini, licitații, aprobări din partea unor autorități publice, etc.-precum și prin principii speciale cu privire la executarea lor.

În perioada interbelică, orice contract încheiat de administrație în care se angajau bani publici, trebuia autorizat în prealabil prin lege sau printr-o hotărâre a Guvernului, regulament, cum era numit actul curent al Guvernului.

Din deciziile prin care Curtea de Casație a constatat și în dreptul românesc existența contractelor administrative supuse unui regim de drept public, au fost identificate următoarele caracteristici ale acestora: contractele administrative sunt acele contracte încheiate de administrație în legătură cu funcționarea serviciilor publice administrative, ce se deosebesc de contractele de drept privat prin faptul că sunt guvernate de regulile dreptului public; pentru ca contractul să aibă caracter administrativ, trebuie ca părțile contractante să consimtă ca respectivul contract să fie supus regimului de drept public; judecata litigiilor privitoare la aceste contracte este de competența instanțelor de contencios administrativ, potrivit legii speciale în materie, părțile putând chiar prin clauzele contractului să stipuleze o asemenea competență.

Adepții celei de a doua teorii au pornit de la teza divizării actelor administrației în acte de autoritate și acte de gestiune.

Spre deosebire de actul autoritate, care are caracter unilateral, actul de gestiune este un act bilateral, contractual, căci el constă într-un acord de voințe, motiv pentru care îmbracă întodeauna forma obișnuită a actelor contractuale din dreptul privat.

Profesorul Negulescu califică concesiunea, act de gestiune, exemplul tipic de contract încheiat de autoritățile administrației publice, ca un act mixt, o combinație de dispoziții regulamentare și de contract. Totuși, același specialist consideră că, în elementele sale intriseci contractele au totdeauna același caracter. Singura chestiune care ar putea să fie luată în considerare, este că ele sunt făcute într-o formă specială și sunt de competența instanțelor de contencios administrativ.

Potrivit, celei de a treia orientări, mai puțin răspândită, toate contractele încheiate de administrațiile publice sunt considerate contracte administrative, supuse unui regim de drept public.

Începând cu anii 1970, profesoara Valentina Gilescu a fundamentat teoria contractului administrativ ca o teorie pe deplin compatibilă cu realitățile epocii, exemplificând cu contractul de specializare universitară.

În doctrina actuală, contractul administrativ este definit ca reprezentând un acord de voință dintre o autoritate publică, aflată pe o poziție de superioritate juridică, pe de o parte și alte subiecte de drept, pe de altă parte, prin care se urmărește satisfacerea unui interes general, prin prestarea unui serviciu public, efectuarea unei lucrări publice sau punerea în valoare a unui bun public, supus unui regim de putere publică.

Secțiunea a-II-a

Noțiunea contractului administrativ

În acest contract, organul administrației publice acționează în temeiul puterii de stat. Contractul administrativ reprezintă acordul de voință cu caracter bilateral sau multilateral, între o autoritate administrativă și una sau mai multe persoane fizice sau juridice prin care se urmărește satisfacerea unui interes de ordin general și care au ca obiect realizarea unei activități de interes public ce poate viza prestarea unui serviciu public, realizarea unor lucrări publice, punerea în valoare a unui bun propietate publică ori privată a statului sau a unităților administrativ – teritoriale, efectuarea de achiziții publice. Contractul administrativ este supus în principiu unui regim de drept public, iar, după caz, și în măsura în care sunt compatibile, se supune și normelor de drept privat.

Existența acestui gen de contract nu poate fi contestată, contractul fiind supus atât normelor de drept civil, cât și celor de drept administrativ.

Fiecare tip de contract administrativ va respecta și prevederile din legile speciale aplicabile, spre exemplu, OUG nr. 34/2004 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările și completările ulterioare.

Secțiunea a-III-a

Trăsăturile contractului administrativ

Pot fi identificate următoarele trăsături principale ale contractului administrativ:

reprezintă un acord de voință între o autoritate a administrației publice sau alt subiect de drept autorizat de o autoritate a administrației publice, pe de o parte și un particular, pe de altă parte;

presupune efectuarea de lucrări, prestarea de servicii, etc. de către particular, în schimbul unei plăți;

una dintre părți trebuie să fie o autoritate a administrației publice sau un împuternicit al acesteia;

părțile trebuie să accepte clauze de natură regulamentară stabilite prin lege sau în baza legii;

libertatea de voință a autorității publice este limitată de lege;

participarea contractanților la realizarea aceluiași serviciu public a cărui organizare reprezintă o obligație legală a autorității contractante;

inegalitatea juridică a părților;

dreptul administrației de a lua măsuri unilaterale executorii;

autoritatea administrației publice nu poate ceda interesele, drepturile sau obligațiile sale decât altei autorități a administrației publice, iar particularul le poate ceda, la rândul său doar cu acordul administrației publice;

când interesul public o cere sau când particularul nu și-a îndeplinit din culpă obligațiile contractuale ori când executarea devine prea grea pentru particular, autoritatea administrației publice poate rezilia unilateral contractul;

scopul contractelor administrative trebuie să urmărească interesul public și un scop corespunzător naturii actului;

intrepretarea extensivă a contractului, respectiv în contractele administrative particularul trebuie să sacrifice interesul său privat în favoarea interesului public al administrației contractante;

executarea punctuală a obligațiilor, persoana de drept privat trebuie să-și execute obligațiile în termenele imperative prevăzute în contract, altfel suportând penalități de întârziere;

executarea personală a contractului, adică obligația contractantului particular de a executa personal contractul este consecința principiului că, în această materie, alegerea contractantului nu este liberă, ci este legată de procedura licitației și de condițiile severe de capacitate juridică, tehnică și financiară;

principiul echilibrului financiar și imposibilitatea materială de executare a obligației;

prezența clauzelor exorbitante – derogatorii de la dreptul comun;

temporalitatea și răscumpărarea contractelor administrative – contractele administrative se încheie pe o perioadă determinată;

contractele administrative sunt contracte solemne, care impune o formă scrisă;

soluționarea litigiilor revine instanțelor de contencios administrativ, în conformitate cu Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Secțiunea a-IV-a

Clasificarea contractelor administrative

Se identifică următoarele tipuri de contracte administrative: contractul de concesiune, contractul de achiziții publice, contractul de închirieri de bunuri, contractul de parteneriat public privat, contractul de asociere, contractul de împrumut public, contractul de cercetare științifică, oferta de concurs, contractul de transport cu mijloacele de transport în comun, contractul de furnizare de gaze naturale, energie electrică și termică, de apă potabilă și altele, când furnizorul este o autoritate a administrației publice.

Unul dintre cele mai reprezentative contracte administrative este contractul de concesiune.

Acesta este un contract administrativ pentru următoarele motive:

Este contract pentru că i se aplică unele reguli de drept civil. Este un contract administrativ deoarece:

una dintre părți este o autoritate administrativă, reprezentată de ministru sau de conducătorul altui organ al administrației publice centrale, președintele unui consiliu județean, primarul unei localități, directorul unei regii autonome;

contractul de concesiune cuprinde clauze prevăzute în caietul de sarcini, stabilit de către autoritatea administrativă concedantă, și care sunt obligatorii pentru concesionare.

Procedeul concesiunii prezintă avantaje, mai ales în situația în care este necesară crearea unui serviciu public care necesită investiții mari. În acest caz, se încheie un contract cu un particular, care se obligă să facă investiția în schimbul taxelor pe care le va încasa. În felul acesta, administrația nu cheltuie nimic, iar la sfârșitul concesiunii, la expirarea termenului convenit, obiectivul de investiție va reveni, în mod gratuit, autorității concedante.

Secțiunea a-V-a

Reglementări ale Uniunii Europene în materia

contractelor administrative

Cadrul legal general în materia contractelor administrative este dat de Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, cu modificările ulterioare.

Potrivit prevederilor art. 1 alin.(2) lit.a) din directiva mai sus menționată ”contractele de achiziții publice” sunt contracte cu titlu oneros, încheiate în scris între unul sau mai mulți operatori economici și una sau mai multe autorități contractante și care au ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii. În conformitate cu dispozițiile lit. b) a alin. (2) art. 1 din aceeași directivă „contractele de achiziții publice de lucrări” sunt contracte de achiziții publice, având ca obiect fie execuția, fie atât proiectarea, cât și execuția unor lucrări referitoare la una dintre activitățile menționate la anexa I la Directiva 2004/18/CE sau a unei lucrări, fie realizarea, prin orice mijloace, a unei lucrări care să răspundă unor necesități precizate de autoritatea contractantă. O „lucrare” este rezultatul unui ansamblu de lucrări de construcție sau de lucrări publice destinată să îndeplinească ea însăși o funcție economică sau tehnică. În temeiul lit. c)„contractele de achiziții publice de bunuri” sunt contracte de achiziții publice, altele decât cele prevăzute la litera b), care au ca obiect achiziția de produse, cumpărarea lor în rate, închirierea sau leasingul, cu sau fără opțiune de cumpărare. Un contract de achiziții publice care are ca obiect furnizarea de produse și care acoperă, în mod accesoriu, lucrări de montaj și de instalare, este considerat „contract de achiziții publice de bunuri”. Potrivit lit. d) „contractele de achiziții publice de servicii” sunt contracte de achiziții publice, altele decât contractele de achiziții publice de lucrări sau de bunuri, care au ca obiect prestarea de servicii prevăzute în anexa II la Directiva 2004/18/CE. Un contract de achiziții publice care are ca obiect atât produse, cât și servicii prevăzute în anexa II este considerat „contract de achiziții publice de servicii”, în cazul în care valoarea serviciilor în cauză este mai mare decât valoarea produselor cuprinse în contract. Un contract de achiziții publice care are ca obiect servicii în înțelesul anexei II și care cuprinde numai incidental activități în înțelesul anexei I, în raport cu obiectul principal al contractului, este considerat contract de achiziții publice de servicii. Art. 1 alin. (3) din Directiva 2004/18/CE prevede că „concesionarea lucrărilor publice” este un contract care prezintă aceleași caracteristici ca un contract de achiziții publice de lucrări, cu excepția compensației pentru lucrările efectuate, care poate consta fie exclusiv în dreptul de exploatare a lucrării, fie în dreptul de exploatare și o plată. În ceea ce privește prevederile alin. (4) a art. 1 din Directiva 2004/18/CE „concesionarea serviciilor” este un contract care prezintă aceleași caracteristici ca un contract de achiziții publice de servicii, cu excepția compensației pentru serviciile prestate, care poate consta fie exclusiv în dreptul de exploatare a serviciilor, fie în dreptul de exploatare și o plată.

CAPITOLUL IV

OPERAȚIUNILE ADMINISTRATIVE ȘI

ALTE OPERAȚII MATERIALE

Secțiunea I-a

Noțiunea operațiunii administrative

În afara actelor juridice, organele administrației publice înfăptuiec și o serie de operații administrative, cum ar fi ștampilarea, avizarea actelor administrative, înregistrarea lor, datarea.

Se poate constata că cea mai mare parte din activitatea acestora este alcătuită din operații administrative, precum și din alte operații materiale, de plidă, diferitele activități de asistență medico-sanitară, de instruire a elevilor, prestările de servicii, denumite fapte materiale.

Operațiile administrative prezintă o deosebită importanță, deoarece cu ajutorul lor au loc emiterea, executarea și controlul executării actelor administrative, precum și al altor acte juridice.

Operațiile administrative fac parte din sfera mai largă a operațiilor de tehnică administrativă, care sunt utilizate și de alte organe ale statului, organizații nestatale și chiar de persoane fizice.

Operațiunile tehnico-administrative sunt acțiuni realizate de autoritățile administrației publice și de personalul acestora prin care se ajunge la emiterea sau la aplicarea actelor administrative. Astfel de activități se desfășoară și de personalul celorlalte servicii publice, care aparțin puterii legislative sau judecătorești, fie pentru realizarea puterilor respective, fie pentru emiterea unor acte administrative, ca activitate complementară. În cazul procedurii de emitere și de aplicare a actelor administrative, se efectuează o serie de activități – așa numitele operațiuni tehnico-administrative – care deși, prin ele însele nu produc efecte juridice, în lipsa lor actul administrativ nu s-ar putea emite, ori nu ar produce efectele pentru care a fost emis, sau nu ar putea fi aplicat. Neefectuarea unor operațiuni tehnico-administrative poate duce chiar la nulitatea actului. Deși din punct de vedere juridic, rolul operațiunilor tehnico-administrative este mai mic decât cel al actelor administrative, volumul lor este net superior, fiecare act administrativ fiind însoțit de un mare număr de operațiuni tehnico-administrative.

Operațiile administrative se deosebesc de acestea întrucât sunt realizate numai de organele administrației publice, dar se aseamănă cu ele prin conținutul lor material. Unele operații administrative sunt înfăptuite în realizarea puterii de stat, de exemplu, sigilarea unui bun, în timp ce altele nu implică aceasta, de plidă, multiplicarea sau îndosarierea de acte.

Anumite operații administrative sunt simple activități materiale, ca datarea unui act, în timp ce altele reprezintă și o manifestare de voință, de exemplu, diferitele avize care se acordă pentru emiterea actelor administrative.

Numărul mai mare al operațiilor administrative în comparație cu cel al actelor administrative se explică prin aceea că, pentru elaborarea și executarea unui singur act administrativ, sunt necesare numeroase și variate operații administrative.

Fără operațiile administrative nu este posibilă nici elaborarea și nici executarea, nu numai a actelor administrative, dar nici a actelor celorlalte organe ale statului, atunci când executarea lor este înfăptuită de organele administrației publice.

Secțiunea a-II-a

Trăsăturile operațiunilor administrative

Trăsăturile comune ale operațiunilor administrative sunt următoarele:

sunt fapte materiale și nu manifestări exprese de voință de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații;

intervin, de regulă, în legătură cu emiterea și executarea actelor juridice ale organelor administrației publice.

Se poate observa că și operațiile administrative produc anumite efecte juridice, anume efectele prevăzute de normele juridice care le reglementează. Astfel, organul care a solicitat un aviz conform este obligat să emită actul administrativ cu respectarea strictă a acestuia.

Atât operațiile administrative, cât și alte fapte materiale dau naștere, față de cel care le săvârșește, unei situații de răspundere juridică. În cazul în care, prin săvârșirea acestor operații, persoanele respective au încălcat dispozițiile legale, ele răspund penal, administrativ, disciplinar, sau civil, în funcție de gravitatea încălcării și de efectele produse prin această încălcare.

De remarcat că nici operațiile administrative nu sunt altceva decât operații materiale, dar de un anumit gen.

Operațiile administrative sunt legate, în general, de emiterea, executarea și controlul executării unui act administrativ sau a altui act juridic concret, determinat, în timp ce operațiile materiale, propiu-zise, sunt înfăptuite în exercitarea unor atribuții ale organelor administrației publice, fără a avea o legatură directă cu un anumit act administrativ sau un alt act juridic, emis de organe ale administrației publice sau de alte organe de stat.

Deci, organele administrației publice înfăptuiesc, pe lângă operații administrative, și alte operații materiale, care prezintă o însemnătate de prim ordin pentru înfăptuirea administrației publice.

Secțiunea a-III-a

Categorii de operațiuni administrative

Operațiile administrative pot interveni în diferite faze ale procesului de elaborare și executare a actelor administrative, și anume, în cea de pregătire, de emitere, de executare a actelor administrative, precum și în ceea ce privește controlul executării.

În faza de pregătire, intervine o serie de operații administrative privind evidența datelor și documentarea, de exemplu, statistici, referate, expertize. Tot în această fază intervin și procesele-verbale de constatare a existenței unor fapte, pe baza cărora se va emite un act administrativ.

În faza de emitere a actelor, ca exemplu de operații administrative se pot da întocmirea proiectelor de acte juridice, avizarea proiectului înainte de adoptarea acestuia, operații cu ocazia votării actului, printre care convocarea organului colegial, stabilirea ordinii de zi, întocmirea proceselor-verbale de ședință, operații necesare formei actului, de pildă, datarea, ștampilarea, înregistrarea, uneori traducerea într-o altă limbă.

În faza de executare intervine, o varietate de operații administrative, precum operații de comunicare a actelor administrative prin publicare în presă, afișare, comunicare la radio și televiziune, înmânarea de înștiințări individuale.

Tot în faza de executare, în caz de neexecutare de bunăvoie a actelor administrative, pot fi aplicate o serie de măsuri administrative coercitive, având scopul de a se obține executarea actelor administrative. Spre a se verifica modul cum au fost executate actele administrative, poate fi utilizată o gamă variată de operații administrative de control.

Aceste operații sunt îndeplinite de către organele administrației publice ierarhic superioare celor controlate, precum și de către persoane sau compartimente din interiorul unui organ. Totodată, controlul se exercită și între organe diferite, fără a exista însă relații de subordonare a acestora unele față de altele.

Ca operații administrative de control, pot fi menționate percheziții corporale și domiciliare, descinderi la fața locului, verificări de acte, expertize, inventare etc. De multe ori, operațiile de control sunt urmate de emiterea unor acte administrative, astfel încât aceste operații pot fi incluse, într-un asemenea caz, și în grupa operațiilor de pregătire și de elaborare a actelor administrative.

CONCLUZII

Activitatea autorităților administrației publice, ca organe executive ale statului, se realizează prin diverse acte juridice. Spre exemplu, acte administrative, acte juridice civile, acte de Dreptul muncii, de Drept financiar, etc., precum și prin operații administrative și fapte materiale.

În cadrul acestora, actele administrative ocupă un loc dintre cele mai importante, ele fiind actele juridice specifice activității desfășurate de organele administrației publice, în exercitarea atribuțiilor lor.

Acestea sunt adoptate sau emise, în principal de autoritățile administrației publice și de celelalte structuri care își desfășoară activitatea în administrația publică, întrucât actele administrative pot fi emise și de alte autorități publice, din sfera celorlalte puteri publice – legislativă sau judecătorească, dar nu ca activitate de bază a acestora, ci ca activitate auxiliară, necesară pentru îndeplinirea activății de bază.

Actul administrativ este emis în vederea executării legii.

Normele juridice care alcătuiesc ramura dreptului administrativ, spre deosebire de alte ramuri de drept care sunt codificate, sunt cuprinse în acte normative disparate și nu într-un cod care să asigure unitate și coeziune acestor norme juridice, pe baza unor noțiuni precise și unor principii riguroase.

LISTĂ BIBLIOGRAFICĂ

Prof. univ. dr. Dumitru Brezoianu – Mariana Oprican – Administrația publică în România, Editura CH Beck, București 2008.

Prof. univ. dr. Dumitru Brezoianu – Drept administrativ român, Editura All Beck, București 2004.

Prof. univ. dr. Ioan Alexandru, Lector univ. dr. Mihaela Cărăușan, Lector univ. dr. Sorin Bucur – Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București 2005.

Prof. univ. dr. Antonie Iorgovan – Drept administrativ II, Editura Atlas Lex, București 1994.

Conf. univ.dr. Stelian Ivan – Drept administrativ român, Universitatea Română de Științe și Arte “Gheorghe Cristea” , București 1998.

Prof. univ. dr. Mircea Preda– Manual de administrație publică și de drept administrativ, Vol. I – Probleme generale, Editura Exclusiv Total, București 2009.

Prof. univ. dr. Dana Apostol Tofan – Drept administrativ, Vol. II, Editura All Beck, București 2004.

Institutul Național de Administrație, coordonator Dana Dinu – Programul de perfecționare „Abordarea tehnico-legislativă pentru elaborarea și publicarea actelor normative” – 2008.

Constituția României, revizuită.

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

OUG nr. 34/2004 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, cu modificările și completările ulterioare.

Hotărârea Guvernului nr. 561/2009 privind aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 14 mai 2009.

Hotărârea Guvernului nr. 1361/2006 privind conținutul instrumentului de prezentare și motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 12 octombrie 2006, cu modificările și completările ulterioare.

15. Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, cu modificările ulterioare.

LISTĂ BIBLIOGRAFICĂ

Prof. univ. dr. Dumitru Brezoianu – Mariana Oprican – Administrația publică în România, Editura CH Beck, București 2008.

Prof. univ. dr. Dumitru Brezoianu – Drept administrativ român, Editura All Beck, București 2004.

Prof. univ. dr. Ioan Alexandru, Lector univ. dr. Mihaela Cărăușan, Lector univ. dr. Sorin Bucur – Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București 2005.

Prof. univ. dr. Antonie Iorgovan – Drept administrativ II, Editura Atlas Lex, București 1994.

Conf. univ.dr. Stelian Ivan – Drept administrativ român, Universitatea Română de Științe și Arte “Gheorghe Cristea” , București 1998.

Prof. univ. dr. Mircea Preda– Manual de administrație publică și de drept administrativ, Vol. I – Probleme generale, Editura Exclusiv Total, București 2009.

Prof. univ. dr. Dana Apostol Tofan – Drept administrativ, Vol. II, Editura All Beck, București 2004.

Institutul Național de Administrație, coordonator Dana Dinu – Programul de perfecționare „Abordarea tehnico-legislativă pentru elaborarea și publicarea actelor normative” – 2008.

Constituția României, revizuită.

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

OUG nr. 34/2004 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, cu modificările și completările ulterioare.

Hotărârea Guvernului nr. 561/2009 privind aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 14 mai 2009.

Hotărârea Guvernului nr. 1361/2006 privind conținutul instrumentului de prezentare și motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 12 octombrie 2006, cu modificările și completările ulterioare.

15. Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, cu modificările ulterioare.