Formele Biograficului

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

LUCRARE DE ABSOLVIRE

Formele biograficului

Coordonator,

Autor,

București, februarie 2016

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL 1.Formele biograficului- aspecte teoretice ……………………………………………5

1.1. Formele biograficului. Definiții și încadrare literară………………………………………………………5

1.2. Caracteristici ale genului…………………………………………………………………………………………..6

1.3. Forme ale biograficului …………………………………………………………………………………………..8

CAPITOLUL 2. Scrisoarea………………………………………………………………………………………….10

2.1. Definiții …………………………………………………………………………………………………………………10

2.2. Caracteristici și scurta istorie a genului ………………………………………………………………………12

CAPITOLUL 3. Jurnalul intim………………………………………………………………………………….16

3.1.Definiții …………………………………………………………………………………………………………………16

3.2. Caracteristici ………………………………………………………………………………………………………….18

3.3.Clasificare și reprezentare în literatura internațională………………………………………………….23

CAPITOLUL 4. Memorialistica

4.1. Definiții …………………………………………………………………………………………………………………27

4.2. Caracteristici ………………………………………………………………………………………………………….30

4.3.Clasificare și reprezentare în literatura internațională ………………………………………………….32

Încheiere………………………………………………………………………………………………………………………38

INTRODUCERE

Tema prezentei lucrări o reprezintăgenul biografic și toate formele acestuia, forme derivate sau care stau, încă, la granița dintre literatură și textul non-literar. Criticii literari au analizat aceste forme pe care biograficul le-a avut de-a lungul timpului, care au fost apreciate sau nu în diferite perioade de timp de către specialișii lumii literare internaționale și au ales fie să se dezică de aceste stiluri, considerându-le în afara literaturii din cauza caracterului lor personal și a lipsei imaginarului, fie să le confere un plus de valoare în sfera literaturii datorită relației pe care numai sinceritatea acestui gen literar reușeste să o stabilească cu cititorul său.

Odată ce literatura a căpătat noi valențe, scriitorii încercând să împingă granițele literaturii mai departe și să includă și texte mai puțin convenționale în această sferă, textele ce aparțin genului biografic au căpătat însemnătate și le-a fost acceptată valoarea și poziția pe care o meritau.

În lucrarea de față putem observa care sunt părerile criticilor literari despre această categorie de scriituri personale și subiective, cum au fost ele reprezentate de-a lungul timpului de către autorii naționali și internaționali și cum au influențat acestea literatura, istoria sau chiar publicisticul.

Lucrarea este structurată în patru capitole teoretice, unul asociat genului, iar celelalte trei dedicate celor trei genuri biografice importante, respectiv scrisoarea, jurnalul intim și memoriile. În primul capitol am conturat aspecte teoretice asupra genului biografic în ansamblu, a particularităților pe care acesta le prezintă, precum și a diferențelor față de celelalte genuri literare consacrate. Am urmărit părerea criticilor literari despre această ramură subiectivă a literaturii și am observat studiul lor și concluziile pe care le-au publicat cu privire la acest subiect.

Cel de-al doilea capitol al lucrării de față este dedicat epistolei și genului epistolar, un gen literar care a cunoscut evoluții importante de-a lungul timpului și care datează încă din Evul Mediu. Scrisoarea a cunoscut diferite forme și a transmis mesaje diferite, reușind să creeze necesitatea de a fi introdusă ca materie de studiu obligatorie.

În partea a treia a lucrării, am analizat jurnalul intim, definiția, caracteristicile și reprezentările acestuia în literatura internațională. Acest stil a fost analizat în amănunt de criticii literari tocmai datorită provocărilor pe care le dezvoltă prin stilul nedefinit, diferit de la un autor la altul, de la trăirile și perspectiva asupra sa, a vieții sale și a întâmplărilor trăite prin prisma propiilor convingeri și etaloane.

În partea a patra am realizat o analiză a memorialisticii, o formă specială a biograficului care prezintă retrospectiv îmtâplările, viața și societatea în care a trăit o persoană demnă de a fi menționată într-o scriitură de o asemenea amploare.

În final am prezentat concluziile la care am ajuns în urma analizei părerilor criticilor și a formelor pe care biograficul le-a prezentat de-a lungul timpului, însemnătarea și perspectiva mea asupra acestui gen literar de sertar.

CAPITOLUL I

Formele biograficului- aspecte teoretice

Formele biograficului. Definiții și încadrare literară

Biograficul poate fi încadrat ca o formă a literaturii în cadrul căreia autorul redă un subiect real, pe care l-a cunoscut personal sau al cărui actor principal a fost. Această particularitate a genului literar a determinat criticii și analiștii literari să îl încadreze într-o categorie numită literatură subiectivă. Principalele două motive care au stat la baza creării acestui gen literar sunt, filonul autobiografic, considerat ca existent în toate scierile, indiferent dacă acestea sunt sau nu fictive și „structura, motivațiile și evoluția în timp a autobiografiei, care prezintă același mecanism de funcționare.”Eugen Simion consideră autobiografia ca fiind „ celula germinativă care circulă și se combină în memorii, jurnalul intim, în eseul biografic, în romanul autobiografic sau în romanul jurnal, adică în mai toate tipurile de scriitură confesivă”. Aceste remarci subliniază faptul că toate aceste scrieri au caracteristici comune, pot fi încadrate într-o specie literară și, inclusiv, pot fi considerate ca elemente ale aceleiași mulțimi, formându-se, astfel, literatura subiectivă.

 Termenul de biografie apare, conform analizei lui D. Madelenat, la 1721, când a fost alocat pentru a defini „actul scrierii unei vieți” („pour désigner l’acte d’écrire une vie“) și face referire la un subgen al istoriei. D. Madelénat este consideră că, „încă din epoca romană discursul biografic a avut norme specifice și stabile care pot fi fixate, după el, în trei categorii: „de ordin cantitativ (povestire de dimensiuni mici sau mijlocii, spre deosebire de povestirea ,de o majestate fluvială, destinată istoriei generale), de ordin calitativ (accentul pus pe adevărul concret al particularităților individuale) și de ordin structural (separarea evenimentelor și a caracterului, a actelor și a virtuțiilor).

Conform aceluiași autor, biografia, ca gen literar, se poate clasifica în raport cu marile epoci ale civilizației. Astfel, biografia clasică este localizată până la antichitatea Greco-latină, este urmată de biografia care începe să se manifeste, respectiv fractura romantică, iar mai apoi este menționată biografia modernă. Eugen Simion ține să adauge încă o categorie, și anume aceea a biografiei post modernă, categorie în care criticul încadrează biografia prezentă, în ultimele decenii, în viața literară internațională.

Formele pe care acest tip de literatură le-a dezvoltat de-a lungul anilor au fost analizate și comentate abuntent de criticii literari, care au alocat spații ample în scrierile lor acestui subiect. Jean Starobinsky a publicat, în 1970, articolul „Le style de l`autobiographie” în Poetique, în care a realizat o structură a scriiturii autobiografice, iar, împreună cu analiza pe care acesta a realizat-o asupra lui Rousseau, a creat materiale edificatoare în ceea ce privește modul în care funcționează „ scriitua care se scrie pe sine”.

Georges May, a analizat, în cartea sa „L`autobiographie”, în 1984 acest tip de literatură subiectivă, făcând, totodată, și multiple referințe la texte literare aparținând literaturii universale. Autorul a studiat acest tip de literatură încă din 1948, iar scrierile sale pe acest subiect contituie o bază importantă pentru cei care vor să înțeleagă mai bine acest tip de literatură confesivă. Philippe Lejeune, pe de altă parte, este un autor apreciat pentru modul în care a analizat relațiile dintre autor și narator și eroul narațiunii autobiografice, alături de Jean Rousset, Maurice Blanchot, D. Madelenat sau Roland Barthes.

Părerile criticilor literari cu privire la aceste scriituri sunt diferite și au cunoscut evoluții de-a lungul timpului. Astfel, Jean Starobinsky consideră că autobiografia nu constituie un gen literar, însă stabilește unele criterii necesare pentru a încadra un text în această categorie.

Caracteristici ale genului

Genul biografic este tergiversat de către specialiști încă de la apariția sa, fiind întotdeauna situat undeva la granița dintre gen literar și non-literar. Acesta este și unul dintre motivele pentru care nu pot fi redate caracteristicile exacte ale acestui gen, fie el literar sau non-literar. Pe de altă parte, însuși faptul că acest gen presupune un grad ridicat de subiectivitate, face, practic, imposibilă redarea unor caracteristici exacte. Acest considerent se reflectă și în afirmația lui Eugen Simion, conform căreia „diarismul este o formã posibilã de creație și reprezintã chiar o tehnicã de creație”.

Cu toate acestea, se disting unele constante în scriiturile ce sunt asociate acestui gen literar. Persoana I este folostă pe tot parcursul sciiturilor, acesta fiind considerat „semn al unei conștiințe centrale care organizează povestirea”, în accepția lui Jean Russet. Autorul narațiunilor tinde să dispară, fiind înlocuit de un personaj-narator, „însărcinat cu narațiunea” și „dotat cu o parte din puterile scriitorului”; el „ordonează lumea din jurul său și devine centrul acestei lumi”.

Dihotonia autorului care este, în scriiturile specifice acestui gen literar în același timp subiect și obiect este prezentă, conform lui Michael Riffaterre, regăsită în toate formele de scriituri care sunt încadrate în genul diaristic. O altă constantă pe care autorul menționat anterior o enunță este imitarea realității organizată după o axă temporală. Același aspect al prezenței axei temporale în scriiturile de gen este consemnat și de George Gusdorf, care consideră că autobiografia este „reconstituirea unei vieți în timp”.

Un alt punct comun al acestor scriituri subiective este realitatea prezentată, în schimbulficțiunii omniprezente în celelalte genuri literare. Specificitatea acestei realități se referă la intimitatea care este dezvăluită prin aceste scriituri, la sinceritatea pe care cititorul o resimte la contactul cu textul, la relația pe care acest specific o crează între autor, personaj și cititor.

Zona care se află între literatura de ficțiune (poezie, proză scurtă, roman etc.) șiliteratura comercială (reclama, sloganul publicitar sau de propagandă etc.) este privită de cercetători ca fiind literatură de frontieră. Elementul care generează această poziționare este hibriditatea, care apare, în ochii criticilor literari un „compromis între fantezie și rama pe careo creează faptul autentic sau legea științifică, ci ca potențare reciprocă”

În încercarea sa de a-i identifica specificul, Silvian Iosifescu distinge, în categoria literaturii de frontieră, două mari ramuriale acesteia: literatura mărturisirilor, căreia îi aparțin memoriile,autobiografiile, amintirile, confesiunea, jurnalul intim și literatura de călătorie din care fac parte jurnalulde bord și însemnările de călătorie. Ion Manolescu consideră că aceste clasificări nu se mai pot menține atunci când autorii înșiși consideră că este momentul să lărgească „frontiereleliteraturii de frontieră”. Un exemplu în acest sens este dat de Ion Codru Drăgușanu din Peregrinul transilvan (1865), ale cărui însemnări de călătorie au formă epistolară și conținutdeopotrivă jurnalistic și memorialistic. În același mod observăm aceată forțare a barierelor și în jurnalele intime ale lui Klee care sunt, deopotrivă, amintiridin copilărie și însemnări de călătorie.

În mod esențial, orice jurnal, corespondență, autobiografie, amintire reprezintă mărturisiri ale autorului. Astfel, putem spune că se constituie un alt tip de literatură,cea a mărturisirilor care poate fi tratată similar celorlalte genuri literare.

Forme ale biograficului

Scrierile literare care sunt încadrate în acest gen subiectiv al literaturii au forme diferite și pot fi clasificate în funcție de dimensiunile lor, de particularitățile expunerii sau de abordare în mai multe tipologii. Memoriile, autobiografia, romanul autobiografic, romanul-jurnal, eseul biografic, eseul autobiografic, eseul memorialistic, discursul epistolar, biografia, toate acestea sunt forme ale biograficului, ale acestei ramuri a literaturii aflată la graniță.

Între aceste genuri ale biograficului, delimitarea este imprecisă atunci când ne referim la compoziția textului deoarece orice operă literară este, într-o măsură sau alta subiectivă, iar acestea au ca punct comun relația autor-narator-personaj. Atât în ceea ce privește memorialistica, cât și în cazul jurnalului intim sau al autobiografiei, cele trei instanțe menționate anterior coincid. Cu toate acestea, criticii literari au semnalat o serie de deosebiri. Philippe Lejeune consideră că discursul face diferența între memorii si autobiografie sau jurnalul intim, în sensul că în primul caz naratorul include în discursul său informații despre lumea în care trăiește. „ Ceea ce este personal este punctul de vedere individual, dar obiectul discursului este ceva ce depășește cu mult individul, este istoria grupurilor sociale și istorice cărora el le aparține”, iar celelalte două au ca obiect al discursului pe individ, însuși. Analizând observația lui Philippe Lejeune, Eugen Simion consideră că nu este clară diferența dintre o carte de memorii și o autobiografie de tip Cellini. În susținerea acestei ipoteze el argumentează faptul că „orice carte de memorii este și o biografie a autorului, iar autobiografiile sunt, de fapt, o istorie a epocii, a grupurilor morale, a moravurilor și a mentalităților”. Ulterior, criticul subliniază faptul că există, într-adevăr diferențe de aplitudine, de amploarea spațiului acordat de autor mediului sau personalului, însă toate acestea sunt nuanțe, nu constituie deosebiri tranșante, care să poată încadra, cu certitudine o scriitură într-un anumit gen. Pentru a exemplifica mai bine punctul său de vedere, Eugen Simion analizează exemplul Confesiunile Sfântului Augustin care, ar putea fi considerată autobiografie deoarece este relatarea unei convertiri spirituale a autorului, însă faptul că autorul este un filosof, iar argumentele sale în favoarea convertirii au fost speculative poate conduce scriitura către „ o meditație filozofică care nu ocolește nici istoria din afară”. Pe de altă parte, exemplele în acest sens pot continua, iar Confesiunile lui Rouseau reprezintă tot un amestec complex al genurilor biografice, regăsindu-se, în scriitura sa, atât elemente specifice memoriilor, cât și autobiografiei, autoportretului, jurnalului intim sau meditației morale.

O diferență ceva mai puternică între aceste stiluri este dată de temporalitate, care în ceea ce privește memoriile nu mai este respectată ca atare, fiind, mai degrabă o retrospectivă, realizată la bătrânețe, în timp ce în cazul jurnalului zilele sunt notate, sau chiar orele, iar temporalitatea este respectată în tocmai. Acest aspect generează și diferențe de construcție a textului care, în cazul memoriilor este bine analizat, iar în jurnal este transcris așa cum este gândit atunci, la cald, de către autor. Toate acestea generează și o lipsă de deviere a realității în cazul jurnalului, care nu poate avea aceeași acuratețe în ceea ce privește memoriile.

CAPITOLUL II

Scrisoarea

2.1. Definiții

De-a lungul timpului, genul epistolar a cunoscut numeroase scriituri, generând o adevărată tradiție. Astfel, autori precum Ion Ghica, Vasile Alecsandi, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu sau Duiliu Zamfirescu au contribuit remarcabil la dezvoltarea acestui stil, reușind, prin lucrările lor, să dea naștere unui gen literar care și în cadrul literaturii universale își are adepți de vază precum Voltaire, care și-a câștigat statutul de scriitor remarcabil tocmai datorită scriiturilor sale în cadrul acestui gen literar sau Flaubert, care a avut o corespondență de o asemenea frumusețe încât a reușit să rupă barierele timpului și să reziste triumfător.

„Termenul provine din fr. „épistolaire„și desemnează ceea ce are legatură cu scrisoarea, cu epistola, cu corespondența prin scrisori sau cu operele compuse în forma de scrisori, în proza sau în versuri.”

Textul epistolar (scrisoarea) este o scriere cu caracter social, concepută pentru a transmite mesaje între persoane sau între instituții. Astfel, emițătorul este una și aceeași persoană cu expeditorul și receptorul este una și aceeași persoană cu destinatarul;

Clasificare:

a. În funcție de relațiile care există între expeditor și destinatar, scrisorile pot fi: familiale, amicale, de dragoste sau oficiale. Astfel, scrisorile au un conținut diferit și un mesaj construit în funcție de această relație.

b. Ținând cont de scopul mesajului transmis, textele epistolare pot fi: de felicitare, de solicitare, de invitație sau de mulțumire. În funcție de acest criteriu se pot observa diferențe majore de conținut și energii diferite transmise cititorilor.

Epistola (lat. epistola=scrisoare) este o specie literară, aparținând, de obicei, genului liric, în versuri sau în proză (poetică) concepută sub formă de scrisoare adresată unei persoane reale sau imaginare.

După tonul utilizat, epistola poate fi: filosofică (ex. Epistolele lui Horațiu), familiară (Scrisorile familiare ale lui Cicero), heroidele (epistole scrise de personaje celebre ale vremurilor eroice, în care erau tratate evenimente imaginare): Gr. Alexandrescu, Mihai Eminescu, Ion Ghica (V. Alecsandri)

În redactarea unei scrisori, trebuie respectate anumite reguli de redactare care dovedesc aparteneța scriiturii la gen:

– data și locul conceperii

– formula de adresare

– formula de început

– formula de încheiere

– semnătura

– post scriptum (P.S. care este opțional)

– textul este cosntruit la persoana a II-a, singular sau plural, în funcție de gradul de intimitate dintre emițător și receptor.

Genul epistolar se raportează totuși, mai întâi la corespondența literară, mai exact la scrisoarea cultivată ca specie literară. Acest fenomen s-a dezvoltat cu precădere în Franța în perioada secolelor XVII și XVIII. Operele realizate de Pascal precumProvincialele, Scrisorile persane publicate de Montesquieu, Noua Heloi a lui J.J. Rousseau, Clarissa Harlowe scrisă de Richardson sunt considerate ca fiind mai aproape de forma eseului sau de cea a romanului , în timp ce Scrisorile în versuri de tipul Scrisorilor lui Eminescusunt parte integrată a genului liric, iar Scrisorile lui Ion Ghica sunt asociate, mai degrabă, memorialisticii. Toate aceste categorisiri fac parte, de fapt, dintr-o convenție literară acceptată de criticii de specialitate.

Corespondența marilor personalități sub formă de scrisorireprezintă de fapt,„opere literare cu o deosebită valoare documentară, istorică, psihologică, moralăși estetică”. Aceste corespondențe ne-au permis accesul la informații importante despre istoria umanității, elemente biografice ale unor personalități ilustre, ale unor scriitori și artiști reprezentativi.

2.2. Caracteristiciși scurta istorie a genului

Deoarece scrisoarea nu a fost redactată cu scopul de fi dată publicității, în majoritatea cazurilor, eaare caracteristicile unui document psihologic mai autentic, care realizează nemijlocit legătura unică a cititorului cu autorul. În ceea ce privește mesajul transmis, scrisoarea poate aborda o multitudine de aspecte, aceasta fiind considerată de G. Călinescu, „un fel de foileton în care intră tot soiul de procedee literare, de la descripție și portret până la pamflet, aforism și metaforă”. Scrisoarea datează încă dinantichitate, când au fost realizate, în literatura greacă și cea latină scrisorile lui Dionis din Halicarnas. Acestea au fost analizate în critica literarăde către Seneca, iar semnificațiile lor le-au transformat în subiectul unui tratat filozofic. Scrisorile celebre ale lui Cicero au avut o contribuție majoră la literatura universală și, totodată, la cultivarea acestui gen literar prin valoarea lor istoricăși literară. Operele lui Cicero ce pot fi încadrate în genul epistolar constituie„adevărate modele de naturalețe, vioiciune și elocință”.

Genul epistolar a fost considerat necesar a fi studiat încă din Evul Mediu, când arta de a compune scrisori oficiale (ars dictandi, ars dictaminis) a devenit obiect de studiu obligatoriu, având metoda de predare și regulile clare ale unei discipline, ceea ce a condus la o convenționalizare a scrisorii. „Epistolierii Evului Mediu și ai Renașterii (Cola di Rienzo, Petrarca, Erasmus, Nicolaus Olahus, Jean de Montreuil) vor spori interesul corespondenței lor în măsura în care se sustrag tratatelor de retoricăși se abat de la regulile dogmatice ale dictamenului. În epoca modernă, modelul genului Epistolar îl da Italia secolului XV, unde înfloreste o societate strălucitoare, care cultivă conversația galantă”.

În secolele XVII, XVIII, în Franța, genul epistolar este desăvârșit, acolo unde a fost creat de la bun început. În aceeași perioadă, stilul oral intrăîn premieră în literatură. Scrisoarea își capătă funcția de formă literară la modă, deoarece reușește să transmită cititorului emoții și stări pe care nu le mai întâlnise în celelalte genuri literare cunoscute până în acel moment. G. Lanson caracterizează acea perioadă a literaturii:"Dacă literatura pierde uneori din caracterul ei serios și din profunzime, ea câstigă, în schimb, anumite virtuți care măresc forța de răspândire și de atracție a ideilor, dar câstigă mai cu seamă incomparabila bogăție și strălucirea neasemuită a corespondenței. Prețioși, janseniști, castelani, burghezi din Paris, prelați, filozofi, diplomați, căpitani, regi chiar, femei mai ales, toată lumea, în aceste două veacuri, la curte, în provincie, pâna în fundul Germaniei și al Rusiei, nu cunoaște, în afara plăcerii de a discuta, o alta mai mare decât aceea de a scrie".Reprezențanții de seamă ai acestui gen literar sunt, fără îndoială, Sévigné și Voltaire, a cărui scriitură în cadrul acestui gen literar însumează aproape 18 000 de scrisori.

Cu toate că în secolul XIX scrisoarea nu a mai fost considerată un gen literar, a fost înregistrat un număr mare de corespondențe literare, demne de amintit din punctul de vedere al valorii psihologice și estetice fiind acelea ale lui Stendhal, John Keats, Prosper Mérimée, George Sand, Flaubert, Dostoievski și Cehov.

În secolele al XIX-lea și an XX-lea scrisorile capătă un grad de intimizare al discursului crescut exponențial, în special în sfera scrisorilor intime, a acelor scrisori de dragoste în care preocuparea trece de la transmiterea unui mesaj la forma sa, la valoarea estetică a acesteia și la expresia generată de frământarile autorilor între interior și exterior. Astfel, scrisoarea trece de la stilul funcțional de până atunci la un stil descriptiv, emotiv, care aduc acest gen tot mai aproape de spațiul literar tradițional. Astfel, „corespondența intimă a scriitorilor interferează tot mai puternic cu creațiile lor propriuzise,iar scrisoarea privilegiază accesul, dintr-un unghi neașteptat, la textul beletristic, eaînsăși fiind expresia unei poetici intrinseci”.

Corespondența intimă, realizată abundent în perioada romantismului,pune problema unui dublu statut generic, deoarece este, prin tonalitatea transmisă și prin subiectivitatea trăirii transpuse în paginile epistolelor, o construcție care tinde spre spațiul liric, iarcaracterul său de bază, și anume cel epistolar este, pe de altă parte, eminamente narativ. Tocmai de aceea, această subramură a scrisorilor, scrisoarea intimă, este cea mai predispusă la adeveni, ea însăși, literatură, cu toate că este încadrată în genul de sertar al biograficului. Scrisoarea se află, în consecință, în zona perspectiveiliteraturizante, deoarece ea nu este numai o modalitate de expresie, este și un mod de a construi și de aîmpărtăși emoțiile interioare. Asemeni cercetării autobiografiei, studiul scrisorilor dedragoste impune și o concentrare asupra „problematicii subiectului” al cărui univers interior este construit prin tehnici de asimilare a exteriorului, de care se desparte sau cu care se contopește.

Scrisoarea de dragoste poate fi privită ca un spațiu privilegiat al sinelui, o formă de adaptare la situațiile în care distanțele geografice sau sufletești impun bariere și, totodată, în pagini de literatură neintenționată. În acest mod putem considera că suntem martoriimetamorfozării unei scrieri psihologice într-una estetică, scrisoarea intimă avâmd capacitatea de a-și desemna propriul său statut de funcționare.

Marcel Proust este considerat a fi revelația secolului XX în materie de corespondență literară. Pe de altă parte, scrisorile de dragoste pe care Emil Cioran le trimitea lui Friedgard Toma, și care au fost publicate după moartea soției lui Emil Cioran reprezintă o dovadă clară a sensibilității, retoricii și trăirilor intense care se regăseau în acele pagini, care se apropie tot mai mult de natura romanului de dragoste. Cartea care include aceste scrisori este considerată o parte importantă atât a literaturii germane cât și române din secolul XX, prezintă, de fapt, personalitatea lui Emil Cioran în plan personal, dincolo de fațeta de autor cunoscută până atunci, trăirile și zbuciumul acestuia, precum și sentimentele contradictorii expuse.

În țara noastră nu a existat un secol anume în care s-au remarcat scriitori ai acestui gen literar, corespondența apărând din nevoia de comunicare a valeităților sociale și a patriotismului, pe fondul unei stări emoționale puternice cu privire la epoca revoluției de la 1848 și a Unirii. Ulterior, nevoia de comunicare interpersonală a generat redactarea de scrisori, contribuind, astfel, la dezvoltarea stilului și la noi. De aceea, gradul de autenticitate al acestor scrieri este mai mare, stilul redacțional nu este la fel de bine pus la punct, scrisorile fiind mai spontane și, implicit mai sincere. În rândurile marilor epistolieri români se regăsesc M. Kogalniceanu, V. Alecsandri, I. Heliade Rădulescu care au contribuit la „înflorirea tinerei noastre literaturi moderne și prin corespondența lor, revelă uneori virtuți literare notabile”. Scrisorile semnate de Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu și I. L. Caragiale au o mare însemnătare în literatura românească încadrată în genul epistolar datorită ideilor estetice ilustrate de autori, acestea putând fi considerate unul dintre cele mai interesante jurnale de creație epistolară din spațiul literar românesc.

„Ca particularități ale acestui gen de scriere trebuie menționate naturalețea limbajului, originalitatea stilului, spontaneitatea momentului și sinceritatea mânuitorilor de condei ”. Scopul acestor scrieri, care au apărut din dorința autorilor de a rămâne în timp ca dovezi ale trăirilor lor, ale evenimentelor ce au avut loc în acele timpuri servind drept sursă de informare generațiilor viitoare nu se poate perpetua în era tehnologiei, care a transformat scrisorile redactate pe hârtie în scrisori virtuale, stocate în acel spațiu pentru o perioadă de timp, dar care nu se pot perpetua secole de-a rândul. Informația transmisă, acum pe mail sau în cadrul rețelelor sociale ajunge la destinație instantaneu, însă nu va avea un caracter peren, iar abundența mediilor sociale va conduce la izolare, dedublare, falsitate, depersonalizare.

CAPITOLUL III

Jurnalul intim

3.1. Definiții

„Termenul jurnal provine din limba franceză veche, journal, care, la rîndul său, descinde din latinescul târziu diurnalis. Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există niște intrări aranjate, de cele mai multe ori, în ordine cronologică. Poate fi folosit pentru a planifica niște activități viitoare sau doar pentru a înregistra ceea ce s-a întâmplat în cursul unei zile. Asemenea caiete pot conține informații din domenii foarte diferite ale civilizației umane, cum ar fi înregistrarea etapelor unei operațiuni militare, a unei expediții, a unei călătorii pe mare(jurnal de bord), a unor cotații bursiere, a unor evenimente climaterice sau personale.

O variantă a acestora sunt jurnalele literare, de obicei jurnalele intime ale unor scriitori, care formează o specie literară aparte a genului memorialistic. Acestea sunt o formă a scrisului autobiografic, o înregistrare regulată a activităților și reflecțiilor unui diarist. Dacă a fost scris doar pentru uzul scriitorului, el face acest lucru cu o sinceritate care este improbabilă în jurnalele scrise pentru publicare. În limba română, termenul păstrează o legătură cu „jour”, în timp ce termenul englezesc "diary" are un ascendent în latinescul „diarium”, (porție zilnică) derivat din latinescul diaria, pluralul lui dies „zi”.

Cuvîntul jurnal are exact aceeași rădăcină și provine din latinescul diurnus = „al zilei, de-a lungul zilei”. În limba engleză, diary, etimonul latinesc este mult mai vizibil.”

În perspectiva lui Eugen Lovinescu jurnalul este ,,oaruncătură de peniță, lavă izbucnită sub presiunea unei emoții, impresii nemijlocite și pasionale”. Eugen Simion, pe de altă parte, consideră jurnalul ca fiind o confesiune categorisită în trei forme: forma oratorică, atribuită de autor Sf. Augustin, forma dramatică, asemuită cu scriiturile din această categorie ale lui Cellini și cea poetică, asemenea operelor ce se încadrează în acest tipar ale lui Jean Jeacgues Rousseau. Viziunea sa asupra jurnalului intim și a încadrării acestuia în literatură este tranșantă: „Într-un gen în care regulile literaturii sunt sistematic boicotate și însăși ideea de a face literatură este interzisă, există un număr de clauze (convenții) care fac posibilă funcționarea textului. Și, dacă există un mecanism de funcționare, există și posibilitatea de a stabili o poetică. Așadar: o retorică a negației retoricii, o artă poetică a refuzurilor, o convenție care denunță toate convențiile literaturii. Jurnalul intim sfârșește prin a deveni o ficțiune. Ficțiunea nonficțiunii…Acesta ține să îl contrazică pe G. Călinescu, care a afirmat despre jurnal că este „o prostie” și arată, în scrierile sale, interesul românilor pentru acest tip de opere, care au realizat un număr semnificativ de jurnale intime ce au fost publicate pentru ca cititorii să le poată consulta atât pentru documentare, cât și pentru valoarea pe care o au ca texte literare subiective. Același Eugen Simion dezvoltă amplu, în cartea sa dedicată analizei acestui gen literar, convingerile sale generate de studiul acestor scriituri. Astfel, în ochii lui, diarismul este o„tehnică de creație”, jurnalul reprezentând „un semn de maturitate a culturii, și mai mult decât atât […] gradul de dezvoltare a societății și a conștiinței personalității umane. Jurnalul european apare atunci când individul ia act de prezența lui în lume și de caracterul unic și irepetabil al persoanei sale”. Într-un registru mai grav, acesta afirmă că jurnalul este un „contract al autorului cu sine însuși, un contract sau un pact de confidențialitate care, dacă nu este distrus la timp, devine public și forțează porțile literaturii”.

Baudelaire definește jurnalul ca fiind o carte cu viața personală, ce devine o capodoperă datorită sincerității autorului: „Dacă am avea curajul să scriem o carte cu viața noastră, cu condiția să fimabsolut sinceri, am face o capodoperă”.

Astfel, asemenea stilului biografic în toate formele sale, jurnalul intim este privit din perspective diferite de către criticii literari, unii considerând că aceste scrieri constituie o comoară literară ce ar trebui așezată la loc de cinste, alții încadrându-l în categoria textelor non-literare.

3.2. Caracteristici

În „Ficțiunea jurnalului intim” Eugen Simion aduce în discuție conceptul de autenticitate, relația autor-narator-personaj, statutul lectorului, tipologia scriiturii subiective și ideea că jurnalul intim are la bază clasica împărțire: model stendhalian și model flaubertian.

Modelul stendhalian este caracterizat de spontaneitate, autenticitate, calendaritate, anticalofilie etc. Acest tip de jurnal se transpune, treptat, într-o formă a literaturii, deoarece, conform afirmațiilor lui Radu Petrescu, sinceritatea este în fapt „o creație și nu toată lumea are puterea (și răgazul) de a crea”, exemple în acest sens fiind: Amiel, Jules Renard, M. Eliade, Julien Green, A. Gide.

Cel de-al doilea model este acelacare aparține livrescului, literarului sau, cu alte cuvinteacela care se „împrumută” din epica de ficțiune. Acesta, deși este o scriitură intimă, bazată pe realitate, adoptă caracteristici ale literaturii: stil frumos, elaborat, eliminarea spontaneității rebele și inestetice. Flaubertienii vor cultiva, astfel, aventura scriiturii.

„Pentru a rezuma, relațiile dintre ficțiune și realitate în jurnalul intim sunt relații de întrepătrundere. Așezat la mijloc, suferind presiunea unui eu sufocat de dorința de a se exprima, dar și pe aceea a unei realități exterioare care s-ar voi transcrisă până în cele mai mici amănunte, jurnalul se dovedește un gen al elipsei. El va spune foarte mult despre autorul său, însă nu va spune niciodată totul. Imposibilitate conștientizată încă de primele jurnale intime, care, aparent, cel puțin, mărturisesc doar intenția de a fi un document al existenței scriitorului. La sfârșitul anilor douăzeci, Rebreanu începe să țină un jurnal avertizându-ne: „încep acest jurnal cu gândul să-mi spun aici tot ce am în inimă și-n suflet – o spovedanie pentru mine însumi, care altfel n-ar fi posibilă. La o primă vârstă începi să-ți dai seama cât ești de singur pe lume ca om sau individ. În realitate nu există nici rude, nici prieteni cu care să poți fi într-o adevărată și desăvârșită comuniune sufletească. Trebuie să înțelegi că menirea omului (de altfel cred că și a oricărei ființe vii) este să ducă singur o viață, în fond, solitară.” E doar una din iluziile celui care scrie jurnal. Fatalmente, el va fi nevoit să depășească zona strictă a eului (foarte limitată, în fapt, și profund nespectaculoasă), pentru a se înșuruba în realitatea de fiecare zi ori în experiența intelectuală a autorului.

Ținând cont de proteismul genului narativ (calitate a jurnalului unanim recunoscută de criticii literari), de capacitatea de acceptare constantă a formulelor noi, introduse constant în stilul diaristic,putem înncadra jurnalul în categoria mai largă a povestirii. În timp ce în roman naratorul redă alte personaje, povestind, totodată și propia persoană, în jurnal scriitorul și naratorul sunt una și aceeași persoană, aceeași și cu personajul principal. Singura diferență notabilă dintre identitatea scriitor – narator – personaj și nonidentitatea scriitor – personaj este dată de diferența dintre cele două formule epice. Altfel, ambele tipuri de relații redau evenimente în raport cu temporalitatea, se adresează unui cititor, își structurează relatarea ținând cont de acesta și i se adresează, chiar,ocazional, pe parcursul scriiturii. Mai mult decât atât, fragmentarea narațiunii pe capitole, care este specifică romanului propriu-zis, este transpusă, sub o altă formă în jurnal unde divizarea temporală a evenimentelor propuse spre lectură creează o fragmentare similară. În plus, se poate remarca similitudinea schimbului de scrisori din romanul epistolar cu derularea evenimentelor datate, iar din punctul de vedere al modurilor narative, jurnalul intim poate poate fi asociat cu procedeul monologului interior folosit în roman. În situațiile în care convenția datării nu mai este respectată iar cea a succesiunii cronologice este absentă, și ea, încadrarea textului în genul jurnalului nu mai este o necesitate, acesta putând fi ușor repoziționat în categoria narațiunii, ce-i drept, o narațiune monologică.Principala caracteristică a jurnalului, omniprezentă în toate manifestările scriiturilor încadrate în acest stil biograficeste, ceea ce în „Teoria literaturii”, Wellek și Warren considerau a fi „persoana întâi lirică”, cea care se confundă cu persoana întâi a autorului și este opusă celei „eseistice”.

Personajul din jurnalul intim este, conform părerii lui Eugen Simion, o înglobare a două personaje. Pe de o parte există personajul descris de autor, care este reprezentat ca fiind o emblemă a acestuia, iar de cealaltă parte este personajul ascuns printre rândurile jurnalului, pe care cititorul trebuie să îl descopere la o cotitură a textului. În opinia sa, cititorul acestui gen de sertar ar trebui să se comporte asemenea unui detectiv, să nu se lase păcălit de artificiile unei scriituri care este apreciată tocmai pentru așa considerata absență a acestor articifii.

Actul creator în cadrul jurnalelor intime este realizat de scriitor în momentul în care își desfășoară gândurile, emoțiile și ideile în paginile jurnalului, începând, astfel, a crea artistic, un act prin care scriitorul organizează ansamblul dispersiv al sensibilității, ideile, analogiile, sentimentele și imaginile care îl invadează. Organizarea informațiilor pe care autorul unui jurnal intim își dorește să le transmită este, de fapt, rezultatul mixării unor factori ce se datorează, pe de o parte spontaneității specifice acestui tip de scriitură subiectivă, iar pe de altă parte, reflecției pe care autorul o realizează în raport cu evenimentele care l-au marcat, pe care le consideră importante și pe care își dorește să le transpună în paginile operei sale.

„Medierea dintre ficțiune și realitate se realizează și în stadiul acțiunii propriu-zise a scrierii jurnalului. Când Andre Gide publică Jurnalul „Falsificatorilor de bani", când Radu Petrescu dă la iveală (în Părul Berenicei și A treia dimensiune) fabuloasa muncă a scrierii cărților, când Thomas Mann face o lungă incursiune în aventurile scrierii Doctorului Faustus, legătura dintre ficțiune și real se dovedește mai strânsă decât niciodată. Ruptura presupusă de actul scrierii este, în acest caz, aproape insignifiantă. E, mai degrabă, vorba de o continuitate pe alt plan. Ficțiunea din scrierile respective este, pentru autorul de jurnale, cel puțin un obiect real. Eul devine aici un pseudo: aceeași mână scriind cu cerneluri diferite.”

Criticul francez Leiris prezintă jurnalul ca fiind un „negativ al operei”, datorită faptului că acestaeste scris în momentele crude de creativitate literară, aceasta fiind etapa în care autorul încearcă, șterge și îșiimpune un mod de a fi ca artist. Astfel, jurnalul este discursul transpus sub formă de text, care nu își trădează subiectul, acesta devenind existență, trăire. Este modul în care personajul-scriitor consideră că ar trebui să acționeze.

O abordare inedită pe care Eugen Simion o aduce în discuție în studiile sale privind jurnalul intim constă în existența în scriitura intimă a celui de-al „doilea glas”, termen preluat de la diaristul polonez Gombrowicz. Astfel, dacă jurnalul intim ar putea fi definit drept un „gen al sinelui în care eul profund și eul biografic se suprapun perfect”, cel de-al „doilea glas” ar fi eul critic ce comentează celălalt eu, adică „eul aflat în expansiune” (Gombrowicz).

Caracteristica principală a acestui gen, aflat la granița dintre literar și nonliteral este veridicitatea, în esență, absența imaginarului din scrierea respectivă. Tocmai acest argument al veridicității a fost pus sub semnul întrebării de criticii literari, care au susținut faptul că imaginația scriitorului ar fi putut interveni în momentul redactării scriiturii, însă Eugen Simion face o precizare menită să clarifice această situație, fără a încerca să demonstreze adevărul cu privire la veridicitate.Criticul consideră că,„la o analiză amănunțită, observăm că acest lucru nu mai dobândește o asemenea importanță. Chiar dacă aceste evenimente nu ar fi redate întocmai, ceea ce particularizează tipologic aceste opere e aparența de absență a oricărei ficțiuni. Evenimentele care compun o asemenea operă se înfățișează ca viața istorică reală surprinsă în însăși procesul ei de fapt: contează mai puțin sinceritatea actului, decât sinceritatea scrisului… sau, mai exact, capacitatea ei de a sugera adevărul.”

Din perspectiva autorului care, atunci când se confesează și se expune în paginile unui jurnal intim, scopul este acela de a fi citit pentru valoarea pe care scriitura în sine o are, nu numai pentru documentare sau aportul informațional pe care textul respectiv l-ar putea avea. Astfel,scriiturii intime i se poate atribui și o funcție epică. Criticul mai face următoarea precizare: jurnalul poate fi citit ca un roman autobiografic, roman de familie, psihologic etc., ceea ce presupune evaziunea în romanesc. Ernst Jünger spunea: „Propria noastră viață de apare câteodată ca un roman scris de un autor necunoscut […]; cum va continua, oare, el?”

Un studiu al jurnalului intim poate reliefa trăsături precum spontaneitatea, care se regăsește în toate tipurile de jurnale intime și este generată de transpunerea pe hârtie a informațiilor la foarte scurt timp după ce s-au petrecut și sinceritatea, dată de veridicitatea întâmplărilor și de ideea de bază a creării unui jurnal intim. Aceste trăsături sunt considerate de Barthes ca fiind artificiale și mediocre atunci când sunt identificate într-un text nelucrat: „sinceritatea nu-i decât un imaginar grad second”. Din aceste afirmații rezultă, fără echivoc, că justificarea jurnalului, ca operă, – „nu poate fi decât literară, în sensul absolut, chiar nostalgic al cuvântului”, așa cum precizează și E. Simion.

„Prea îndepărtat încă de o formulă precisă, incapabil să se identifice cu o realitate anume, jurnalul, pură proiecție spirituală, se dovedește neputincios în surmontarea complexelor induse de o bogată activitate ficțională.Pactul retoric nu poate avea loc, la acest tip de jurnal, pentru că unul dintre termeni absentează.Suntem încă departe de situația fabula in fabula4, descrisă de către Umberto Eco. Deși, prin anticiparea „labirintului de contradicții între lumile epistemice și doxastice și lumea reală", jurnalul se deschide la ambele capete: atât spre lumea ficțiunii, a dezirabilității pure, cât și spre aceea (încă vag aproximată) a realului. E faza jurnalului-clepsidră. În această etapă, structura sa e oricând reversibilă. O simplă răsturnare de sens a fluxului creator poate schimba complet consistența discursului. Pentru că și în acest caz, ca și în cazul discursului postmodernist, prea marea permisivitate creează inconsistență. Alunecarea dinspre problemele de fond spre cele de structură pot să-i fie fatale jurnalului. Să nu uităm că el e rezultatul compromisului dintre o persoană (eul confesiv) și un timp (acel aujour lejour), care conferă identitatea cronologică și ritmicitatea caracteristice jurnalului.”

Jurnalul esteun gen deschis, acaparator, în multe privințe, asemănător romanului. Acestaprezintă procedeele specifice genurilor limitrofe, însă le transpune într-o libertate relativă, raportându-le la convențiile literaturii.În mai multe situații, el secondează opera majoră și devineun exercițiu realizat în vederea materializării ei. Paradoxul se petrece atunci când opera minoră o surclasează pe cea majoră și devine pentru cititori mai interesantă și mai importantă.

.3.3. Clasificare și reprezentare în literatura internațională

„La o analiză superficială, jurnalul intim se relevă drept un gen subaltern. El pare o simplă, directă transcriere a realității de care se lasă modelat și dirijat. Metamorfozându-se, în actul scrierii, într-o realitate de gen secund, el nu numai că dobândește un contur, o formă și un mod de existență, dar începe să prindă ființă tocmai opunându-se realității care 1-a creat. Material și imponderabil în egală măsură, el instituie și ordonează o lume. E un fond fără formă, posibilitatea însăși devenită real.”

Jurnalele intime mediază, după părerea luiPierre-Marc de Biasi, între realitate și ficțiune în cel puțin trei instanțe:

1. în stadiul activităților proiective;

2. în stadiul precizării ideii ori al jocurilor de idei;

3. în stadiul acțiunii propriu-zise.

în funcție de aceste trei nivele, obținem trei forme ale implicării în realitate a jurnalului intim.

Jurnalul intim a demarat în Anglia, unde în mod convențional, primul jurnal este considerat cel al lui Pepys și a fost recuperat in extremis, descifrat nu mai devreme de anul 1825 și pus în circulație, cumva pentru a dezvîlui o structură umană, aceea a individului a cărui principală dorință e de a-și crea, prin jurnal, imaginea onorabilității, în timp ce jurnalul îl trădează ca fiind exact invers. Secolul al XVII-lea englez recidivează prin John Ecelyn, un moralist fără har. Centrul de greutate al intimisticii rămâne, însă, pe mai departe în afara Insulei.

Cel dintâi diarist, este, și în accepțiunea lui Eugen Simion, Samuel Pepys, însă, adevărații întemeietori ai acestui gen literar subictiv, în viziunea criticului sunt Maine de Biran, Stendhal, Benjamin Constant, urmați de Amiel, autorul care are drept scop al vieții un trai prelungit, pentru a putea scrie un jurnal de 16 000 de pagini, acest scop generând o relație cu dublu sens între a trăi pentru a scrie și a scrie pentru a trăi. Cu toate că acest autor a fost deopotrivă ignorat și acceptat, uneori chiar ironizat, el reprezintă un model al acestui gen de sertar pentru secolul al XIX-lea.

Tolstoi, Goncourt, Jules Renard și Gide sunt, și ei, nume importante, ce trebuie incluse în analiza jurnalului intim deoarece operele lor reprezintă opere de referință în cadrul acestui gen. Eugen Simion susține că, după Stendhal, Gide este autorul de jurnale care regândește rolul și structura acestuia și îl aduce în sfera literaturii. Mai mult decât atât, criticul consideră că acesta din urmă este reprezentativ și pentru stilul îndrăzneț pe care îl adopă, stil ce va fi preluat și de alți diariști și se va generaliza la nivelul scriiturilor de gen din secolul al XX-lea. Aceluiași Gide îi atribuie Simion introducerea jurnalului în roman și crearea unei tehnici ce a fost preluată, ulterior, de mulți dintre prozatorii moderni. Astfel, prin Gide, „ eul profund (omul care scrie) nu se mai rușinează și nu-l mai ascunde de ochii lumii pe fratele său, eul biografic, eul superficial (omul care trăiește în umbra operei).”

„Eugen Simion notează o serie de principii și distincții între jurnalul intim și jurnalul de călătorie având ca bază de studiu jurnalul lui Gide:

a) jurnalul de călătorie este o narațiune confesivă în care obiectul predilect este situat în afară și el stimulează o cronică a circumstanțelor, a exteriorității și a alterității;

b) tema predilectă este descoperirea; ea provoacă surpriza și, când surpriza este scrisă, se configurează un discurs al surprizei în care intră foarte multe elemente, de la descripția peisajului la notarea pedantă a micilor bucurii existențiale;

c) călătorind, diaristul schimbă ceva în scenariul său (cedează inițiativa obiectului din afară, se supune regulii varietății și devine în chip fatal cronicarulcircumstanțelor), dar nu schimbă totul […] eul nu-i deloc absent din jurnal; lângă cronica exteriorității există, e drept, mai discret, și o cronică a interiorității;

d) se descoperă pe sine, descoperind un alt interlocutor și un alt dehors.”

„Cu puține excepții, nu există jurnale pur intime, sedentare, fixate geografic într-un singur spațiu […] Pe scurt, jurnalul intim, ca specie, cuprinde de toate, inclusiv note de călătorie, impresii, mici discursuri ale surprizei, discursuri ale contrarietății, melancoliei etc.”

În aceeași perioadă cu Gide, sau în perioada următoare au adus un plus arhivei diaristice autori precum Virginia Woolf, germanii Musil, Kafka, Thomas Mann și Junger, aceștia având atitudini diferite față de practica intimismului.

Drieu la Rochelle, Simone de Beauvoir, Michel Leiris, Julien Green și Queneau sunt diariști care nu respectă niciun tabu atunci când vine vorba despre viața lor intimă și de morala publică. Spre deosebire de aceștia, Alice Voinescu și D. Sîrbu au cunoscut suferința de aproape, așa cum afirmă și Eugen Simion, iar scriiturile lor reflectă o altă morală.

„Tot mai multe personaje de la Curtea Franței se încearcă în această artă a disimulării. Arnauld d`Andilly ține un foarte colorat Jurnal de tinerețe, Olivier Le Fevre d'Ormesson îl acompaniază, iar, în veacul următor. E.-J. E. Bărbier dă la iveală un Journal historique et anecdotique du regne de Louis XV.”

La începutul secolului al XVIII-lea, jurnalele intime se bucură de o notorietate apoteotică, ele devenind, chiar, o modă. În timp ce în secolul al XV-lea predilecția cititorilor se îndrepta către cronici, în al XVI-lea către caiete și carnete, în secolul al XVIII-lea nimic nu mai pare să încetinească abundența de jurnale, care erau foarte apropiate de cele din ziua de azi. „Sunt vizibile, încă de acum, și puținele inovații pe care le suportă genul: cele vreo sută de pagini „intimiste" rămase de la marchizul de Sade probează caracterul carceral al genului: scris în închisoare, jurnalul amplifică starea de detenție, loc al obsesiei, al bolii șial dorinței.”

În aceeași perioadă, Restif de la Bretonne, pasionat de aniversări, pe care le-a redat, mai întâi pe parapetul insulei St. Louis, dar pe care se pare că le-au șters dușmanii săi, reiterează importanța datei. Astfel, jurnalul intim trebuie să-și respecte tiparele. El este, fără îndoială, o zonă comună între persoană și timp, o ființă care se confesează, la un moment dat, într-un interval timp delimitat.

Jurnalul intim românesc apare, în acest context, ca o nevoie ardentă și naturală de racordare. Inițial, jurnalele românești nu au avut forma clasică a jurnalelor intime, primele scriituri de acest gen din istoria acestui gen biografic în România fiind amestecate, cel mai adesea îmbrăcând forma jurnalului de călătorie. Pornind de la Dinicu Golescu care a scris însemnările călătoriei sale și le-a publicată în 1826, notele și comentariile lui Alecsandri, Bolintineanu, Bolliac, Cipariu, Barițiu, Asachi, Ion Codru-Drăgușanu, care au rămas multă vreme în manuscris au adăugat consistență acestui gen pe tărâmurile noastre, iar, ulterior, stilul a evoluat, treptat, până la forma pe care o are în vremurile noastre, prin scrierile unor autori remarcabili precum Liviu Rebreanu, Matei Caragiale, Radu Petrescu, și anume aceea a unui gen literar pe deplin constituit.

Secolul trecut este marcat de trei opere reprezentative pentru reconfirmarea caracteristicilor de bază a jurnalului intim, intimitatea și subiectivitatea. Aceste trei opere la care se face referire sunt: Notele intime ale lui CA. Rosetti, Jurnalul lui Iacob Negruzzi și, deasupra tuturor, însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu. Acestora li se adaugă, în a doua parte a secolului,Petre Ispirescu.

Veritabilul moment de triumf și de demonstrare supremă a statutului de jurnal intim este marcat de jurnalele pe care generația literară a deceniilor trei și patru ale acestui secol le-a dat, cu toate că autorii au început să țină jurnale ceva mai târziu. Un exemplu în acest sens îl constituie Mircea Eliade, dar și Petru Comarnescu, care a publicat fragmentar la editura Institutului European din Iași în 1994. În același sens merită amintit și Eugene lonesco.

CAPITOLUL 4

Memorialistica

4.1. Definiții

Memorialistica, asemenea tuturor scriiturilor ce fac parte din genul biograficului, este o specie literară de graniță. Aceasta reprezintăconsemnarea retrospectivă a împrejurărilor și evenimentelor cărora autorul le-a fost martor, evenimente la care autorul a participat activ sau pasiv în cursul vieții sale și care au reușit, într-un fel sau altul să îl impresioneze, să îl atingă din punct de vedere emoțional, pentru a le considera demne de a fi consemnate. Aceastaeste încadrată de criticii literari la intersecția dintre literatura confesivă și istorie și prezintă, de cele mai multe ori, un interes documentar, care apare câteodată dublat și de unul artistic. Acest aspect al artisticului în operele memorialistice diferă de la o scriitură la alta și este determinat de talentul de evocare al naratorului. Accentul, spre deosebire de autobiografie se pune pe faptele și evenimentele pe care autorul le-a trăit sau la care a fost martor, ci nu pe persoana acestuia. O formă particulară a memoriilor o constituie însemnările de călătorie.

Dicționarul explicativ al limbii române definește memorialistica astfel: „Lucrare beletristică cu caracter evocator, conținând însemnări asupra evenimentelor petrecute în timpul vieții autorului (și la care a luat și el parte)”

Eugen Simion consideră că „ Memorialistica face parte, se știe, din ceea ce vechea critică numea literatura subiectivă sau literatura confesiunii. Delimitare imprecisă pentru că orice operă literară este, într-un chip sau altul subiectivă, cuprinde, cu alte vorbe un subiect creator și propune o reprezentare individuală, deci subiectivă, a lumii.”

„Memorii (din substantivul masculin francez memoire, cu sensul de înregistrare a unui eveniment, o utilizare particulară a femininului memoire – memorie) este o specie a literaturii autobiografice, în care evenimente istorice sau de altă natură sunt recompuse pornind de la observații și experințe strict personale. Memoriile formează o subclasă a genului autobiografic.

Legate strâns de, și adeseori confundate cu autobiografia, memoriile diferă de acesta prin faptul că accentul este pus pe evenimente exterioare; în vreme ce autorii de autobiografii sunt preocupați în principal de ei înșiși, își transformă biografia în element declanșator și centru al scriiturii, autorii de memorii sunt persoane care au jucat un rol în, sau au observat din apropiere evenimente istorice și al căror scop principal este să descrie sau să interpreteze aceste evenimente. Din acest motiv memoriile pot părea mai puțin structurate și mai puțin exhaustive decât autobiografiile formale. Ele se concentrează uneori asupra unui episod punctual al vieții autorului, asupra unui eveniment istoric la care acesta a fost martor și nu narează viața în ordinea ei cronologică, așezînd evenimentele într-un șir, de la naștere și până la moarte.

Spre deosebire de biografii, memoriile se referă cu precădere la evenimente politice sau istorice în care cei care le scriu au fost implicați direct sau la care au asistat ca martori oculari, și în plus tratează uneori un singur segment sau un singur eveniment, spre deosebire de romanul autobiografic în care acesta debutează cu nașterea și se apropie de perioada prezentă.”

„Memorialistica este, prin definiție, literatură de sertar (închis cu cheia).Unele însemnări aparținând unor foști demnitari politici pot oferi răspunsuri la întrebări rămase în suspensie, întredeschid uși spre culisele istoriei, menite să explice rațiunile neștiute de publicul larg ale unor decizii care au influențat decisiv viața a milioane de oameni (războaie, lovituri de stat, alianțe etc.). Altele, aparținînd unor oameni înțelepți sau înțelepțiți de viață, sunt adevărate lecții de morală practică. Există și martori plasați pe paliere cheie ale vieții sociale care pot furniza amănunte picante din viața personajelor de prim-plan ale unei epoci (amoruri interzise, derapaje comportamentale, trădări), capabile să schimbe spectaculos perspectiva asupra unei epoci. Dar cel mai important lucru legat de un volum de memorialistică este acela că el oferă cititorului șansa unică de a privi viața prin alți ochi, filtrată prin prisma unei alte conștiințe. Schimbând mereu unghiul, descoperind noi și noi aspecte esențiale ale vieții (la unele, probabil, nu a meditat niciodată), cititorul de jurnale ajunge să își înțeleagă mai bine propria existență, să devină mai înțelept.”

„Definită ca beletristică evocatoare, înregistrând evenimente desfășurate în timpul vieții autorului, memorialistica are calitatea de document istoric, de consemnare a realului. Disocierea memorialisticii de domeniul istoriografiei are loc în Renaștere, odată cu sporirea interesului pentru individualitatea umană. Atitudinea memorialistică va oscila, vreme îndelungată, între cronică și meditația filozofică sau morală. Memoriile lui Philippe de Commynes, sfetnicul lui Ludovic al XI-lea, sunt scrise în spiritul istoriografiei, încadrându-se în seria cronicilor lui Froissart, Joinville, Villehardouin. Situate la frontiera literaturii, memoriile se numără printre izvoarele istorice, dar autenticitatea experienței reflectate le imprimă o inedită particularitate artistică, transformându-le într-o literatură a autenticului. În sens îngust, termenul de memorialistică se referă la memorii, iar într-o accepție mai largă, este utilizat cu sensul de jurnal intim, de corespondență, deoarece aceste specii constituie faza de trecere de la document la literatură. Hotarul dintre memorii, corespondență și jurnal rămâne însă incert. Diferența dintre ele rezidă doar în tipul de comunicare: în cazul memoriilor, confidența este făcută pentru posteritate, corespondența vizează un interlocutor, iar jurnalul intim este scris „pentru sine”. Memoriile evocă, de obicei, totalitatea unei vieți contemplate din perspectiva unui sfârșit de drum, dar aceasta nu este o regulă care funcționează ireproșabil, deoarece există numeroase specii memorialistice (amintirile de închisoare, de călătorie, de război), care sunt scrise concomitent cu evenimentele narate, asemenea jurnalului intim. Spre deosebire de genul diaristic, care consemnează evenimentele trăite, memoriile rememorează fapte și întâmplări, în vederea dezvăluirii unei biografii. Nota care le unește este lipsa de finalitate artistică, pendularea între subiectiv și obiectiv, amestecul de literatură și document, dar și caracterul direct al comunicării.”

Astfel, memoriile sau memorialistica sunt un gen literar încadrat în sfera biograficului, având ca trăsătură comună în viziunea criticilor literari care au studiat acest gen controversat, relatarea întâmplărilor și a evenimentelor la care autorul a luat parte, pe care le-a trăit și pe care le-a transpus prin prisma sentimentelor sale.

4.2. Caracteristici

Ca artă narativă, memorialistica, o formă de cronică, la bază, se impune, în primul rând prin tehnica portretului și a personajului literar. Astfel, memorialistica se impune prin această trasaturăcapabilă să facă diferențierea valorică dintre cronici, unele dintre acestea fiind adevărate realizări artistice, altele fiind,doar, documente istorice.

„Discursul memorialistic absoarbe, în textura sa, atât efluviile subiectivității eului ce se rostește aici, cât și imperativele referențialității care încadrează, opresiv sau cu o legitimă relativitate, persoana autorului; din dinamica acestei dialectici a văzutului și a nevăzutului, a textului și a subtextului, a realului imediat și a afectivității repliate într-o interioritate obiectivată rezultă, în fond, dinamica de excepție a acestui tip de discurs. În același timp, identitatea dintre eul auctorial și eul-narator este absolută, fără fisură, indiscutabilă. Discurs cu margini fragile și cu repere inconstante, legitimându-se mai degrabă printr-o poetică a fragmentarului și a aleatoriului, a relativității metodice, decât printr-un imperialism al referențialului, discursul autobiografic își asumă propria condiție tocmai prin recursul la o sumă de limitări și de nuanțări ce-i redau fizionomia și relieful în toată bogăția lor semantică.”

„Adevărații memorialiști sunt dominați de un „dublu reflex etico-veridic”

(Adrian Marino), ce stă la baza principiului autenticității. El poate fi regăsit în forme

aproape pure în Confesiunile lui J.-J. Rousseau, creatorul modern al genului confesiv,

adept al sincerității absolute, în așa măsură încât unica lui temere nu este „că voi spune

prea multe sau că voi spune minciuni, ci că nu voi spune totul și că voi trece sub tăcere

adevăruri”.”Rousseau declară deschis, în Confesiuni, că a început lucrul la o „lucrare cum n-a fost alta la fel”, deoarece ea va evoca „singurul portret de om, zugrăvit întru totul după natura și înîntregul ei adevăr”. Acesta este convins de faptul că viața unui om poate fi scrisă într-un mod sugestiv numai de cel care o trăiește, deoarece, în viziunea lui acesta este singurul în măsură să cunoască „modul său lăuntric de a fi,viața lui adevărată”. În cadrul volumului mai sus amintit, acesta subliniază necesitatea adoptării unui stil care să se potrivească cu tonul memorialistic, în speță un stil spontan și autentic: „Aici e vorba de portretul meu, și nu deo carte […]. Lăsându-mă în același timp în voia amintirii unei impresii trăite șisentimentului prezent, voi zugrăvi îndoit stările mele sufletești, adică cele din clipa încare s-a întâmplat un eveniment și cele din clipa în care l-am descris”. Autorul conștientizează, în timp ce scrie, faptul că importanța majoră a lucrării constă în ceea ce ar putea să devină faptele evocate, dată fiind sinceritatea pe care o punea în relatarea lor, și nu în întâmplările ca atare, banale, în esență. „M-am hotărât să întocmesc o literatură unică printr-o veracitate fără exemplu astfel ca măcar odată să se poată vedea un om așa cum este înăuntrul său”, afirma autorul.

Memorialul, din punctul de vedere al lui Eugen Simion este un pact cu literatura. Acest război pe care genul biografic îl duce cu literatura este câștigat, uneori de memorialistică prin puterea pe care acestea o au de a imagina sau reproduce istoria, puterea de a crea un personaj care judecă această istorie și prin gradul de autenticitate al confesiunii.

În ceea ce privește relația autor-narator-personaj, Simion consideră că în narațiunea memorialistică autorul încheie un pact autobiografic și unul istoric deopotrivă deoarece își scrie viața după ce o trăiește, iar acest fapt poate conduce la anumite deviații față de realitate. Naratorul operei memorialistice are mai puține libertăți decât cel din proza de ficțiune deoarece acesta operează cu date controlabile și povestește o viață trăită, nu una imaginată. Singura libertate pe ce și-o alocă este aceea de a povesti prin prisma propriului punct de vedere, al unghiului său de abordare a evenimentelor și a faptelor relatate. Din relația celor trei entități, personajul este cel care prezintă un interes mai mare, deoarece acesta nu vine singur în scriitură, el vine alături de întâmplări, de evenimente ce nu fac neapărat parte din existența lui, la care, poate, a luat parte numai tangențial și sunt specifice perioadei în care acesta a trăit.

Asemenea trăsăturii genului din care face parte, aceea a subiectivității, memoriile nu propun o simplă relatare a istoriei, ele, întotdeauna, transmit și o morală de viață, un model de viață, generate de trăirile și sentimentele pe care evenimentele și faptele relatate le-au înseminat autorului.

După o analiză amplă pe care Eugen Simion a realizat-o asupra scriiturilor memorialistice, de altfel, cel mai vechi dintre genurile biograficului și cel mai răspândit de-a lungul tuturor epocilor, acesta a constatat faptul că memorialistica funcționează după reguli similare autobiografiei. Astfel, memorialistica este o scriere autoreferențială, în care naratorul este unul și același cu autorul. O altă similitudine se referă la tensiunea dintre omul care își scrie întâmplările vieții și trecutul său, cumva pierdut în labirinturile memoriei. Caracterul memoriilor este individul, și, în cele mai multe cazuri, actul scrieii este involuntar. Memorialistica se ghidează, în principiu, după niște principii morale precum relatarea adevărului, încercarea de a nu literaturiza istoria, obiectivitate, autenticitate și redarea esențialului din istorie.

Aceeastă formă a biograficului este una de bătrânețe, deoarece, de cele mai multe ori, scrierea memoriilor este realizată de către autorii săi în ultima parte a vieții, tocmai de aceea aceasta are caracterul retrospectiv al evenimentelor relatate și constituie, din punct de vedere psihologic, o analiză pe care autorul o realizează asupra vieții sale, ce se naște din necesitatea de a trage linie, odată ajuns la bătrânețe și de a-și analiza existența pentru a lăsa un mesaj cu valoare testamentară.

4.3. Clasificare și reprezentare în literatura internațională

O scurtă istorie a memoriilor internaționale este oferită de Diana Vrabie, în revista Limba Română: „scrise de personalități diverse, memoriile înregistrează o bogată tradiție: de la Cezar la Churchill, de la Chateaubriand la Malraux, de la Charle de Gaulle la Louis Armstrong. După cum se poate observa, memorialiștii provin din categoria unor personalități care s-au implicat semnificativ în istoria politică sau culturală a epocii și care au participat ei înșiși sau au fost martori la diverse evenimente. În Franța, secolul al XVI-lea aducea cu sine numeroase războaie religioase, iar odată cu ele, nenumărate memorii ale conducătorilor catolici și protestanți (La Noue, Rohan, Montluc ș.a.). Clasicismul va facilita apariția memoriilor, care corespundeau în mod desăvârșit idealului de explorare a vieții morale. Toate personalitățile renumite ale epocii scriu memorii pentru posteritate: de la „prietena” La Grande Mademoiselle, la ducele de Lauzin, de la însuși Ludovic al XIV-lea și soția lui, doamna de Maintenon, la rafinatul La Rochefoucauld. Memorialistica va atinge noi culmi prin cardinalul de Retz, Tallemant de Réaux și prin Saint-Simon, însă nu se impune desăvârșit. În mod paradoxal, în epocile de maximă stilizare, convenționalism și disimulare, se scriu unele dintre cele mai autentice memorii din întreaga literatură universală. Astfel, în secolul al XVII-lea, când epica renunța, din ce în ce mai mult, la contactul cu realitatea, o cotă înaltă a succesului este înregistrată de memoriile apocrife, publicate de Sandras de Courtilz, dovadă a faptului că literatura se apropia mai mult de realitate sau cel puțin crea iluzia unei realități neinventate.”

„Istoria memorialisticii este atât de veche și atât de particular amestecul subiectivității, încât cu greu s-ar putea opera clasificări tipologice. Cu atât mai mult cu cât unele sunt relatări crude ca stil, altele stau în pragul literaturii, folosindu-i sporadic mijloacele și, puține dintre ele reclamă apartenența la ficțiune, prin legendarizare. Și totuși, în ciuda diversitășii, prin caracteristici definitorii, memoriile se grupează, si se impun ca specie, dimpreună cu jurnalele, în cadrul genului epic consacrat. Pe un asemenea fond complex se profilează și se distinge memorialistica gulagului comunist al estului european. Chiar drapate literar, aceste opere conțin adevăruri zguduitoare, dacă ne gândim la literatura antiutopică a secolului XX. Discursul lor ne spune despre cruzimea în interiorul speciei umane. Mai mult ca niciodată pare să fie activă formula moștenită de la anticul Plautus: homo homini lupus. Non fictivă, ori cu un spor variabil de ficțiune, proza memorialistică din totalitarismul de tip sovietic, ceh sau românesc este un document, drept care poate fi cotată ca literatură păstrată în sertarul memoriei și publicată în perioade de destindere.”

„Autorii de scrieri memorialistice, ce au trăit perioade de încarcerare sunt exilați și claustrați în propria ființă, meditând laindivid și societate, conștienți, asemenea lui N.Steinhardt că prelungul poem meditativ în care seconfesează, mărturisind, este Graalul ce va fi descoperit de supraviețuitorii Apocalipsei, eliberațidin chingile istoriei. Întreaga creație devine o meditație asupra condiției artei și artistului cufuncție purgativă, și nu în ultimul rând o meditație asupra credinței. Cultura și credința devinelementele compensatorii care detașează individul, agresat fizic și interior, de timp și istorie.

Arta devine un mod de a comunica și a se comunica, iar artistul este un Phaeton răsturnat carecaută necontenit, prin logosul suferinței, divinitatea transcendentă, căutându-se, în fapt, pe sine,încercând să-și determine limitele și forța de a îndura vicisitudinile.”
„În spațiul românesc, memoriile, una dintre speciile privilegiate ale literaturii de frontieră, se dezvoltă spectaculos în secolul al XIX-lea. Mihai Zamfir distinge patru etape esențiale, ilustrate prin texte foarte diferite: memorialistica naivă – pașoptismul (Memorial de călătorie de Grigore Alexandrescu; Negru pe alb de Costache Negruzzi); paranteza exilului (1848-1858/1859), reprezentată de texte ca Souvenirs et impressions d’un proscrit de I. Heliade-Rădulescu); memorialistica matură a perioadei postpașoptiste, ilustrată de Suvenire și impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole de Dimitrie Rallet; Amintiri de Grigore Lăcusteanu și apogeul memoriei, caracteristic Junimii (Scrisorile lui Ion Ghica, Suvenirele contimpurane ale lui Gh. Sion sau Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă.”

„La noi, după ce au cunoscut o dezvoltare deosebită în epoca pașoptistă (memoriile unui participant la evenimentele din Țara Românească, cele ale colonelului Locusteanu l-au impresionat în mod special pe Camil Petrescu) ele au revenit la modă în perioada dintre cele două războaie mondiale. În limba română există numeroase cărți de memorii ale tuturor oamenilor de stat importanți, dintre care amintim doar pe cele publicate recent. Pe o listă foarte lungă a cărților de memoriile politice figurează memoriile regelui Carol I, Constantin Argetoianu, Grigore Gafencu, Nicolae Iorga, Martha Bibescu, Annie Bentoiu. Recent, memoriile de lagăr de tipul Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ioan Ioanid, Evadarea tăcută a Lenei Constante sau Ia-ți boarfele și fugi ale Oanei Orlea (Pseudonimul Ioanei Cantacuzino) au lăsat o vie impresie în rîndul cititorilor.”

Memorialistica este suprapusă adânc pe realitate, deoarece ea este acceptată pe plan artistic numai dacă reprezintă o oglindire care implică generalizare. Cronica memorialistică este prima etapă pe care a înregistrat-o evoluția unei literaturi memorialistice, care a ajuns la apogeu prin Ion Ghica, acesta fiind, fără urmă detăgadă, una din culmile ei, de la Ion Neculce, din prima jumatate a secolului al XVIII-lea, la Eugen Lovinescu și Nicolae Iorga în prima jumătate a secolului XX. Făcând o comparație cu istoriografia memorialistă, memorialul lui Ion Ghica se poate poziționa mai aproape de artă, decât să fie asociat unui document. În perspectiva lui G. Călinescu, Ion Ghica este un memorialist artist, care dă dovadă de o imaginație arabă, care dezvăluie o memorie vizuală și auditivăextrem de vie.

Momentul Junimea și al marilor clasici a reprezentat, pentru unii scriitori, un moment atât de important încât aceștia au văzut necesitatea de a-l transpune în memorii. În acest sens au fost publicate scriiturile lui Iacob Negruzzi, secretarul de redacție al revistei, precum și cele ale oratorului, George Panu. În timp ce memoriile lui Iacob Negruzzi sunt mai exacte, cele ale lui George Panu sunt mai vii.

În literatura românească trebuie menționate și memoriile lui Ioan Slavici, ale cărui amintiri despre Eminescu, Caragiale, Creangă sau Coșbuc reprezintă, și acum, elemente demne de studiu.

„E.Lovinescu reprezintă un moment principal în evoluția memorialisticii românești, prin efortul încununat de succes de a elibera memoriile, tot mai mult, de document, pentru a le include artei. Ceea ce îl caracterizează pe Lovinescu este măiestria cu care zugrăvește portretele. Ironia, fiind un element caracteristic portretului fizic din care se detașează ce este moral, sunt trăsături definitorii ale memorialisticii lovinesciene”.

Un artist desăvârșit al memorialisticii a fost Nicolae Iorga, marele istoric ce a fostînzestrat cu o memorie impresionantăși cu un spirit de sinteză artistică de invidiat. Acesta a publicat cinci volume de Memorii, care se pot caracteriza prin simple și scurte abnotări zilnice, ilustrând tabloul exact al primului război, patru volume de Oameni care au fost și alte trei din O viață de om, așa cum a fost, acestea reprezentând pagini memorialistice de o amploare artistică impresionantă, ce au puterea de a „reînvia tehnica cronicii neculceiene, cu văietările și violențele ei biblice”, cum spune G. Calinescu.

Criticii literari au conchis, cu toate că au alocat ani buni din viață studiului memoriilor și genului memorialistic, în ansamblu, că nu se poate face o clasificare a scriiturilor publicare de către autorii ce au subscris acestui gen de sertar deoarece, în funcție de perioada în care și-au așternut memoriile, de cea în care au trăit și pe care au evocat-o în confesiunile lor, au abordat stiluri diferite, iar însăși esența memoriilor, prin care autorii își transpun viața, din propiul punct de vedere și numai prin prisma percepțiilor lor, face ca o astfel de categorisire să fie imposibilă. Cu toate acetea, analizând axul central al scrierilor memorialistice consider că se poate face, la o scară mică, ce-i drept, o clasificare a acestor scriituri în funcție de predominanta unghiului de abordare pe care autorul l-a ales, încadrând memoriile în câteva categorii, astfel:

memorii politice, scriiturile ce au ca unghi de abordare spațiul politic din perioada în care autorul a trăit și evenimentele politice la care acesta a luat parte, precum și modul în care viața politică i-a influențat existența;

memorii literare, scriiturile care au ca obiect principal viața literară din perioada respectivă, descriind curentele și preocupările literare ale numelor ilustre ce au reprezentat actorii istoriei literare în perioada în care autorul a trăit și cu care acesta s-a intersectat;

memorii militare, operele ce aparțin genului memorialistic ce au ca element de referință experiența militară pe care autorul a trăit-o, direct sau indirect, opere în care sunt descrise în cele mai mici detalii războaie, răscoale, scene de luptă sau repercusiunile pe care aceste evenimente le-au avut asupra societății în care autorul și-a petrecut existența;

memorii de detenție, scriituri ale persoanelor care au petrecut perioade lungi de detenție în diferite momente ale istoriei și care au descris, în operele lor, experiențete trăite ca deținuți și modul în care au perceput starea de detenție, cu tot ceea ce a presupus aceasta.

memorialistică romantică, ce are drept unghi de abordare întâmplările efemere ale unei perioade, simbolistica romanticului din perioada respectivă și evenimente romantice care au avut însemnătate pentru autor.

Memorialistica, acest gen literar cu o istorie atât de mare, care a reușit să se impună de-a lungul timpului, în toate tipurile de sociatăți la nivel internațional reprezintă o comoară a istoriei literare și o sursă inepuizabilă de informații prețioase.

Considerații finale

În lucrarea de față am abordat o temă ce analizează modul în care biograficul, și formele sale au evoluat de-a lungul timpului, modul în care acestea au fost construite, dar și felul în care au fost percepute atât de criticii literari în epoci diferite ale evoluției literarturii, cât și de cititori, care au manifestat un interes crescut față de acest stil de scriitură subiectivă în unele perioade.

Din literatura de specialitate am preluat informații teoretice privind aceste genuri de sertar, de la apariția primelor manifestări ale biograficului aflat la granița dinte textul literar și nonliterar, până la construcția elaborată a acestor texte în zilele noastre, ce urmează unele principii bine stabilite, cu toate că se impune, majoritar, stilul personal, dată fiind natura confesională a acestor scriituri.

În urma analizei pe care marii critici ai literaturii au realizat-o asupra acestor tipuri de scriituri, am observat că atât scrisoarea, cât și jurnalul intim sau memorialistica au ca trăsătură comună transpunerea pe hărtie a informațiilor din punctul de vedere al autorului, că cele trei instanțe autor-narator-personaj se identifică, iar scriitura se realizează sub puterea realului, a veridicului. Astfel, stilul subiectiv al acestor scrieri, precum și imposibilitatea clară de a fi clasificate după criterii stricte se justifică, iar actul artistic se rezumă la emoțiile pe care le ransmite autorul, prin simpla externalizarea trăirilor interioare, realizată odată cu transpunerea întâmplărilor pe care le consideră demne de a fi lăsate posteriorității.

Putem constata, cu ușurință, faptul că toate cele trei forme ale biograficului detaliate în această lucrare au avut reprezentări semnificative atât la nivel internațional cât și pe plan local, iar încercările criticilor literari de a marginaliza importanța și valoarea acestui gen literar nu au avut repercusiuni nici asupra autorilor, care au continuat să-și exprime impresiile și confesiunile sub una din formele biograficului, nici asupra cititorilor, care au apreciat întotdeauna sinceritatea și deschiderea de care au dat dovadă autorii acestor scriituri pe parcursul timpului.

Astfel, rămâne deschisă retorica încadrării acestui tip de texte subiective, o temă de dezbatere ce va maiacumula, cu siguranță, multe file de comentarii și analize, însă, la fel de clar este faptul că va rămâne, totodată, o comoară literară reprezentată de textele ce aparțin biograficului, care vor prezenta interes atât pentru autori, cât și pentru cititori.

Bibliografie

E. Barbu, Dicționar de termini literari, 2002, Publirom

C. Baudelaire, Selected writings on art and artists, 1981, Ed. CUP Archive

Călinescu. G., Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, 2008, Ed. Semne

Anca Maria CRISTE, Jurnalul intim sau „Ficțiunea nonficțiunii”, Revista Nord Literar

Silvian Iosifescu, Sintezele zilelor noastre, în Literatura de frontieră, București, Editura enciclopedică română, 1971

Eugen Lovinescu, interviu acordat Adevărului Literar în 1937

Ion Manolescu, Literatura memorialistică, București, Editura Humanitas, 1996

V. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești,

2008

M. Mihăieș, Cărțile crude , 2005, Ed. Publirom

Marin Mincu, Eșecul scriiturii, în Textualism și autenticitate, Constanța, Editura Pontica, 1993

Simion, E., 2010, Caiete Critice, Ed. Virtual

Simion, E., 2010, Genurile Biograficului, Vol I, Ed. Virtual

Simion, E., 2005, Ficțiunea jurnalului intim, Ed. Univers Enciclopedic

Terminologie poetică și retorică (coord. Val. Panaitescu), Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1994

Vrabie D., Paradigmele discursului autobiografic

Surse online

http://revistacultura.ro/cultura.php?articol=1826, accesat la data de 8 aprilie 2016

http://convorbiri-literare.dntis.ro/MANUCAi.html, accesat la data de 8 aprilie 2016

http://www.biblacad.ro/publicatii_proprii/ZalinaNeagu2015.pdf

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jurnal_intim

https://ro.wikipedia.org/wiki/Memorii