Forme Specifice ALE Raspunderii Juridice

FORME SPECIFICE ALE RĂSPUNDERII JURIDICE

CUPRINS

INTRODUCERE

1. CARACTERISTICA GENERALĂ A RĂSPUNDERII JURIDICE

1.1. Conceptul și conținutul răspunderii juridice

1.2. Sancțiunea juridică – instituție a constrîngerii publice

1.3. Condițiile și scopul răspunderii juridice

2. IDENTIFICAREA FORMELOR RĂSPUNDERII JURIDICE

2.1. Răspunderea penală

2.2. Răspunderea civilă

2.3. Răspunderea administrativă

2.4. Răspunderea materială și răspunderea disciplinară

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea temei abordate de cercetare este condiționată de importanța teoretică și practică a subiectelor ce țin de înțelegerea formei răspunderii juridice și determinarea acesteia în cadrul mecanismului juridic.

Forma răspunderii juridice reprezintă forma exterioară de exprimare a conținutului răspunderii juridice. Ea poate fi interpretată ca o categorie juridică ce exprimă compartimentul răspunderii juridice drept un sistem integral căruia îi sînt specifice caractere ale formei și conținutului. Formele pe care le vom caracteriza în această lucrare vor fi: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea administrativă, răspunderea materială și răspunderea disciplinară.

În prezent în știința juridică din Republica Moldova nu este definit conținutul formei de răspundere, însă cu toate acestea, studiind literatura doctrinară, am încercat să dăm unele noțiuni și caracteristici ale formei juridice. Astfel vom încerca să dăm acesteia o noțiune, prin cele cinci curente descrise în manualul domnului Baltag D. [8, p. 226].

Pentru scrierea acestei lucrări, am studiat legislația și literatura juridică a țării noastre, precum și cea străină: rusă și română. Am apelat la literatura juridică autohtonă, pentru că în literatura RM nu am găsit toate răspunsurile de care aveam nevoie. În legătură cu codurile pe care ne-am bazat enumărăm: codul penal, codul civil, codul contravențional și codul muncii, toate ale Republicii Moldova. De asemenea am căutat informații și prin metoda electronică.

Referitor la autorii la care am apelat, menționăm: Albu S., Andrei S., Roșca N., Barac L., Bentham I., Gherman M., Bruma S., Bulai C., Constantin M., Guțu A., Guțuleac V., Djuvara M., Mihai Gh., Negru T., Scorțescu C., Stelian I., Voicu A. V. și Baltag Dumitru, precum și autori ruși: Алексеев С. С., Булатов А. С., Липинсий Д. А., și Шабуров А.С..

Pe noi ne interesează forma răspunderii nu pentru ceea ce reprezintă aceasta în sine, ci pentru că este un element al răspunderii. În acest sens ne interesează varianta legală, care cuprinde forma materială (în care se reflectă constrîngerea de stat și măsurile de limitare aplicate făptuitorului) și forma procesuală a răspunderi juridice. Noțiunea de formă a răspunderii nu coincide după sens cu cea de măsură aplicată făptuitorului. Măsurile de răspundere juridică, de regulă, sînt abordate din punct de vedere al constrîngerii de stat, ca o varietate a acesteia.

Scopul și obiectivele tezei. Prezentul studiu are ca scop cercetarea formelor răspunderii juridice și caracterizarea fiecărei forme în parte. Scopul lucrării este reprezentat de studiul complex de natură teoretică cu conexiuni practice al esenței și conținutului formei de răspundere juridică.

În realizarea scopului propus s-a întreprins dimensionarea următoarelor obiective:

caracteristica teoretică a noțiunii, structurii și conținutul răspunderii și formelor răspunderii juridice;

cercetarea aspectelor conceptuale, normative și metodologice ale formelor răspunderii, care sunt următoarele: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea administrativă, răspunderea materială și răspunderea disciplinară;

analiza criteriilor ce delimitează formele de răspundere juridică și determinarea locului și rolului fiecăror forme în sistemul răspunderii juridice;

delimitarea principiilor fundamentale și a funcțiilor răspunderii penale, civile, administrative, materiale și disciplinare din perspectivă teoretică;

evidențierea principalelor probleme depistate în cadrul studiului.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute constă în faptul că teza reprezintă una dintre primele cercetări ce soluționează problema științifică în abordarea problemelor teoretice și practice privind manifestarea formei de răspundere ca modalitate de răspundere juridică în sistemul dreptului.

Elementele de noutate sunt concretizate în următoarele aspecte fundamentale:

ideea pe care este centrată lucrarea este examinarea formei de răspundere juridică ca formă ce presupune aplicarea față de subiect a unor măsuri de constrîngere drept consecință a comiterii anumitor ilegalități;

s-a determinat relevanța teoretică și practică a abordării integrate a formei de răspundere în cadrul răspunderii juridice;

au fost supuse unei cercetări complexe răspunderea: penală, civilă, administrativă, materială și disciplinară.

Problema științifică soluționată constă în determinarea conceptului de formă de răspundere și caracterizarea fiecărei forme, sus-menționate.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei constă în faptul că principiile, funcțiile și concluziile formulate și fundamentate complectează, dezvoltă și caracterizează în mare măsură partea teoretică a unor compartimente din Teoria generală a statului și dreptului, cum ar fi: „Răspunderea juridică”, „Formele răspunderii juridice”, Răspunderea penală” etc., de asemenea concluziile formulate în lucrare oferă soluții noi pentru modernizarea cadrului juridic. În plus, în literatura științifică din Republica Moldova nu există monografii ce ar avea în vizor exclusiv forma de răspundere juridică. Lucrarea de față suplinește, cel puțin parțial, această lacună.

Ideile științifice și concluziile conținute în cuprinsul tezei pot fi folosite:

în procesul didactic-universitar la temele „Răspunderea juridică”, „Formele răspunderii juridice”, „Răspunderea penală”, „Răspunderea civilă”, „Răspunderea administrativă”, „Răspunderea materială și răspunderea disciplinară”;

în plan doctrinar-teoretic ca material inițial pentru o abordare ulterioară mai aprofundată a problemei ce ține de formele răspunderii juridice.

Sumarul compartimentelor tezei. Introducerea reprezintă fundamentarea și justificarea temei alese pentru cercetare. În acest sens ea cuprinde așa compartimente ca: actualitatea temei, scopul și obiectivele tezei, noutatea științifică a rezultatelor obținute, metodologia cercetării, importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei și sumarul compartimentelor tezei.

În primul capitol „Caracteristica generală a răspunderii juridice” sunt supuse investigației și analizate opiniile cercetătorilor referitoare la conceptul, conținutul, condițiile, scopul răspunderii juridice și sancțiunea juridică.

În primul paragraf „Conceptul și conținutul răspunderii juridice” sunt prezentate succint conținutul și elementele răspunderii juridice.

În al doilea paragraf al capitolului „Sancțiunea juridică – instituție a constrîngerii publice”, este arătată care este legătura dintre răspunderea juridică și sancțiunea juridică; sunt enumerate elementele, trăsăturile și funcțiile sancțiunii juridice; sunt clasificate sancțiunile bazîndu-ne după mai multe criterii.

În al treilea paragraf „Condițiile și scopul răspunderii juridice” sunt prezentate condițiile răspunderii, șase la număr, și este evidențiat scopul răspunderii juridice.

Capitolul al doilea, intitulat „Identificarea formelor răspunderii juridice” cuprinde compartimente ce se referă la subiecte precum: noțiunea formei de răspundere juridică; noțiunea, principiile și funcțiile răspunderii penale; noțiunea, trăsăturile, particularitățile și formele răspunderii civile; noțiunea, funcțiile și formele răspunderii administrative; noțiunea, funcțiile și particularitățile răspunderii materiale și disciplinare.

1. CARACTERISTICA GENERALĂ A RĂSPUNDERII JURIDICE

Conceptul și conținutul răspunderii juridice

Termenul „răspundere” provine de la latinescul „respondere”, ceea ce înseamnă a răspunde dar în același timp și a plăti o îndatorire, o sarcină. Răspunderea juridică este o forma specifică a răspunderii sociale, nerespectarea normelor sociale provoacă consecințe negative atît pentru pentru ceilalți cît și pentru societate în general. Răspunderea socială este o relație specială care se stabilește între societate și individ, în care fapta sau conduita individului este încadrată de societate în limitele unor drepturi, libertăți, obligații, prerogative, consacrate de normele, principiile, regulile sau valorile acelei societăți a căror nerepectare antrenează una sau alta din formele sancțiunilor sociale [27, p. 45].

Profesorul englez H. L. A. Hart arată că expresiei „răspundere” i se atribuie următoarele semnificații distinctive:

răspunderea care decurge dintr-o anumită funcție;

răspunderea cauzată;

răspundere;

capacitatea de a răspunde.

În primul caz, persoana răspunde pentru respectarea îndatoririlor sale ce decurg din rolul și funcția pe care o deține în cadrul unei anumite organizații. De exemplu, părinții sînt responsabili de creșterea copiilor lor. În acest sens se spune că o persoană este responsabilă sau că se comportă în mod responsabil, adică luîndu-si îndatoririle în serios și fiind dispusă să depună toate eforturile pentru a le respecta.

În al doilea caz, se poate porni de la exemplul: ,,înghețul a fost răspunzător de accidentul rutier produs”, în sensul că accidentul s-a produs din cauza alunecușului. Se sugerează că în cazul răspunderii cauzate, aceasta poate fi atribuită nu numai ființelor umane, ci și cataclismelor naturale.

În al treilea caz, răspunderea este înțeleasă în felul următor: atunci cînd o persoană încalcă norma juridică ce o obligă la o anumită acțiune sau persoana este obligată de lege să suporte o pedeapsă sau să repare paguba pricinuită. Este vorba deci de faptul că o anumită persoană poate fi trasă la răspundere juridică, poate fi obligată să suporte pedeapsa sau să repare paguba pricinuită.

În al patrulea caz, după profesorul Hart, cuvîntul răspundere poate însemna și faptul că persoana are capacitatea de a ințelege ce i se cere să facă sau să nu facă, de a cîntări ceea ce face, de a decide ceea ce va face sau nu [19, p. 211].

Răspunderea juridică este instituția juridică ce cuprinde ansamblul drepturilor și obligațiilor conexe ce se nasc prin săvîrșirea unei fapte ilicite determinînd – conform prevederilor legii – constrîngerea celor ce încalcă ordinea juridică. Răspunderea juridică este o măsură de constrîngere aplicată de către stat pentru comiterea unei fapte ilicite și exprimată prin aplicarea unor sancțiuni cu caracter material, organizațional sau de ordin personal.

Pentru a defini conținutul de răspundere juridică, L. Barac consideră că trebuie să se țină seama de următoarele elemente:

răspunderea juridică nu reprezintă o simplă categorie juridică, ci face parte din sfera complexelor de drept, reprezentînd o instituție juridică, cu toate consecințele care derivă din aceasta;

definirea conceptului de răspundere juridică, trebuie să aibă un grad de generalizare și abstractizare mai înalt, propriu definițiilor ce tind să acopere domenii vaste ale realităților (din care face parte și instituția răspunderii juridice);

stabilirea finalităților globale ale instituției, determinate de imperativul asigurării ordinii publice și a binelui public;

stabilirea unui conținut mai amplu al instituției prin referirea la activitatea autorităților publice, de natură să genereze raporturi juridice complexe, depășindu-se aici concepția limitării sferei, prin circumscriere la raportul juridic de constrîngere;

înseși faptele nu trebuie circumscrise doar la ilicitarea lor, la acțiuni care vizează încălcarea directă a ordinii de drept, întrucît și ignorarea dreptului reprezintă, de regulă, un rezultat al unei acțiuni cținut mai amplu al instituției prin referirea la activitatea autorităților publice, de natură să genereze raporturi juridice complexe, depășindu-se aici concepția limitării sferei, prin circumscriere la raportul juridic de constrîngere;

înseși faptele nu trebuie circumscrise doar la ilicitarea lor, la acțiuni care vizează încălcarea directă a ordinii de drept, întrucît și ignorarea dreptului reprezintă, de regulă, un rezultat al unei acțiuni cu consecințe similare acțiunilor omenești;

evidențierea elementului organic și temporar al instituției, întrucît, pe de o parte, răspunderea există și dincolo de încălcarea unor norme juridice, iar pe de cealaltă parte, este vizat și unul construit, adică cadrul furnizat de drept pentru dezvoltarea ei [9, p. 41].

Ținînd seama de elementele sus-menționate, L. Barac consideră că răspunderea juridică ar putea fi definită ca fiind instituția ce cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporturi ce se nasc în sfera activităților desfășurate de autoritățile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării și promovării ordinii juridice și binelui public. Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcărilor normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții autorității, care pot să fie instanțele de judecată, funcționarii de stat sau alți agenți ai puterii publice. Conținutul acestui raport este complex, fiind format în esență din dreptul statului ca reprezentant al societății de a aplica sancțiunile prevăzute de normele juridice, persoanelor care încalcă prevederile legale și obligația acestor persoane de a se supune sancțiunilor legale în vederea restabilirii ordinii de drept.

De cele mai multe ori, normele juridice sunt respectate sau aduse la îndeplinire de bună voie de către cetățeni, din convingerea că ele exprimă valorile de just și echitabil, sau de teama sancțiunii ce ar trebui suportată. Atunci cînd, în urma încălcării unei norme juridice, organele de stat intervin prin aplicarea unei sancțiuni, răspunderea juridică se concretizează.

Răspunderea juridică a fost definită ca o situație juridică, ca un raport juridic sau ca o instituție complexă, ca un sistem complex de norme. Ea constă în reacția de reprimare venită din partea societății, față de o acțiune umană care contravine unei norme, acțiune imputabilă, în principal, individului. Doctrina românească a îmbrățișat, în mod predominant, opinia că răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de constrîngere care are ca obiect sancțiunea juridică, ca un complex de drepturi și obligații conexe care se nasc – potrivit legii – ca urmare a savîrșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrîngerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.

Analizînd cele spuse mai sus, putem afla următoarele concluzii în răspunderea juridică:

este o formă specifică a răspunderii sociale;

este instituția juridică ce cuprinde ansamblul drepturilor și obligațiilor conexe ce se nasc prin săvîrșirea unei fapte ilicite;

are un conținut precis;

este parte din sfera complexelor de drept, reprezentînd o instituție juridică;

trebuie să aibă un grad de generalizare și abstractizare mai înalt;

este un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcărilor normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții autorității;

este o situație juridică, ca un raport juridic sau ca o instituție complexă, ca un sistem complex de norme.

În următorul paragraf vom studia, ce este sancțiunea răspunderii juridice și care sînt aceste sancțiunii.

1.2. Sancțiunea juridică – instituție a constrîngerii publice

Între răspunderea juridică și sancțiunea juridică se instituie relații complexe. Astfel, sancțiunea juridică apare ca o premiză a instituției răspunderii juridice, deoarece răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelență cu sancțiuni juridice. Apoi sancțiunea juridică constituie obiectul răspunderii juridice, ea aflîndu-se la capătul acesteia ca scop, ca finalitate, deși nu singura a răspunderii juridice. Răspunderea juridică apare ca un cadru juridic de realizare și întruchipare a sancțiunii juridice. Sancțiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei pagube.

În drept, noțiunile de sancțiune și pedeapsă sînt sinonime. Totuși, la identificarea tipurilor de sancțiuni specifice diferitelor ramuri de drept se face distincție între sancțiune și pedeapsă, ultima fiind socotită o sancțiune specifică, proprie dreptului penal. Cele mai semnificative pedepse sunt cele din domeniul dreptului penal. În drept penal, pedeapsa este definită ca „o măsură de constrîngere statală și un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului ce se aplică de instanțele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrșit infracțiuni, cauzînd anumite lipsuri și restricții drepturilor”.

Răspunderea reprezintă un raport juridic de constrîngere, iar sancțiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport, acest raport se caracterizează prin următoarele:

unul din subiectele lui întotdeauna este statul, iar celălalt subiect este persoana care a săvîrșit fapta ilicită;

conținutul raportului juridic de constrîngere stabilit între asemenea drepturi și obligații

corelative, cum ar fi obligația statului de a aplica numai sancțiuni prevăzute de lege pentru fapta comisă și dreptul persoanei responsabile de a i se aplica numai această sancțiune și nu alta;

aplicarea sancțiunii se face din numele statului și are drept scop atît restabilirea ordinii legale încălcate prin fapta ilicită, cît și întărirea legalității.

Răspunderea derivă din sancțiunea pe care legislatorul o prevede în conținutul normei. Răspunderea și sancțiunea nu sînt în nici un caz forme de răzbunare oarbă, ci modalități de legală răsplată, de reparare a ordinii încălcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat și de apărare socială. Sancțiunea nu vizează decît un aspect al răspunderii – reacția societății. M. Djuvara consideră că sancțiunea juridică este actul prin care în mod silit se obține executarea unei obligații ce nu se face de bună voie [16, p. 405].

Sancțiunea juridică este instituția juridică constituită dintr-un ansamblu de norme de drept ce cuprinde raporturile juridice prin intermediul cărora dreptul își găsește aplicarea propriu-zisă și prin care se asigură finalitatea acțiunii de tragere la răspundere juridică a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul apărării societății civile și a individului împotriva atingerilor sau vătămărilor aduse prin săvîrșirea de fapte ilicite, în vederea restabilirii drepturilor, intereselor și valorilor încălcate, cu perspectiva diminuării fenomenului antisocial și antiuman, spre menținerea și promovarea ordinii juridice și binelui public [10, p. 231].

Barac L. a propus această formulare pentru a exprima următoarele elemente:

necesitatea calificării sancțiunii juridice din punct de vedere al teoriei generale a dreptului, cadru în care sancțiunea nu este doar simplu concept sau o categorie juridică, ci ea reprezintă o veritabilă instituție juridică cu toate consecințele ce decurg din aceasta;

realizarea unui înalt nivel de generalizare și abstractizare propriu definițiilor ce tind a acoperi un domeniu vast al realității, asemenea instituției sancțiunii juridice;

determinarea finalităților globale ale instituției în raport cu exigențele dreptului de astăzi, stăbătut de imperiul ordinii publice și binelui public;

sugerarea unui conținut mai amplu al instituției de natură a genera raporturi juridice mai complexe, mai diverse decît circumscrierea sancțiunii la raportul juridic de constrîngere, ca parte componentă a acestuia;

evidențierea elementului temporar și organic, specific oricărei instituții juridice, căci sancțiunea juridică își are viața sa și, în același timp, ea vizează un ,,construit”, adică cadrul furnizat de drept dezvoltării ei;

evidențierea finalităților sale imediate, finalități legate de restabilirea valorilor lezate;

evidențierea atributelor, funcțiilor, rolului său legat de ceea ce numim ,,reprimare”, ,,reeducare”, ,,prevenire”;

evidențierea relației sale cu instituția răspunderii juridice, prin sublinierea faptului că sancțiunea reprezintă instrumentul de realizare a răspunderii juridice [9, p. 232].

Sîntem de acorde cu cele expuse de L. Barac, deoarece pe scara instrumentelor dreptului, sancțiunea juridică nu este o simplă noțiune, ci, făcînd parte din sfera complexelor de drept, ea reprezintă o instituție juridică cu toate consecințele ce decurg din aceasta, și anume: organizare sistemică, principii proprii care o guvernează, deci, un element temporar, căci sancțiunea își are viața ei, existînd și dincolo de încălcarea unor norme juridice concrete, are un istoric propriu, o evoluție corespunzătoare, finalități precise, adică are un trecut, un prezent și un viitor, pe de o parte, iar pe de altă parte, ea vizează și un ,,construit”, adică un cadru furnizat de drept dezvoltării ei. Are deci un conținut. Cercetînd complexitatea sancțiunii juridice, reținem drept trăsături ale sancțiunii juridice: caracterul represiv-aflictiv; legalitatea sancțiunilor; caracterul preventiv; caracterul educativ; sancțiunea juridică – atribut al statului; iar ca funcții ale acesteia: funcția sancționatorie, de constrîngere, funcția educativă-preventivă, funcția de exemplaritate și de intimidare, funcția de eliminare.

Vom expune conținutul acestor trăsături:

Caracterul represiv-aflictiv – sancțiunea este o formă de ripostă socială, o retribuție pentru fapta antisocială săvîrșită.

Caracterul legal – făptuitorul va suporta numai sancțiuni prevăzute de lege, corespunzătoare delictului comis și numai în limitele prevăzute de lege, fapt ce a determinat pe unii autori să afirme existența și a unui caracter proporțional al sancțiunii.

Caracterul preventiv – reglementarea sancțiunii, într-un caz concret, vizează o prevenție specială.

Caracterul educativ – orice sancțiune urmărește recuperarea socială a făptuitorului.

Caracterul reparatoriu al sancțiunii – prin intermediul sancționării se urmărește restabilirea valorilor încălcate, reîntregirea patrimoniului afectat, deci compesării materiale și morale.

Sancțiunea juridică poate consta din restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei pagube, dar presupune și o pedeapsă. În problema funcțiilor sancțiunii, doctrina se divizează în raport de diferite tipuri de sancțiuni. Astfel, doctrina penală contemporană atribuie sancțiunilor de drept penal, respective pedepselor, următoarele funcții: de constrîngere, de reeducare, de exemplaritate și de eliminare. În materie civilă și administrativă, doctrina atribuie sancțiunii, de regulă, trei funcții: funcția sancționatorie, funcția reparatorie, funcția educativă-preventivă.

Funcția sancționatorie, de constrîngere – orice sancțiune conține o suferință, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pentru ca sancțiunea să fie executată se folosește constrîngerea, căci nimeni nu este dispus să execute pedeapsa de bună voie.

Funcția educativă-preventivă – sancțiunea îndeplinește o funcție educativă și deci o funcție socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte. Ea se bazează, în același timp, pe aptitudinea sancțiunii de a exercita o acțiune specifică de reeducare a făptuitorului.

Funcția reparatorie – prin aplicarea sancțiunii se urmărește restabilirea valorilor încălcate, reîntregirea patrimoniilor afectate, deci compesării materiale și morale.

Funcția de exemplaritate – prin aplicarea sancțiunii se exercită o acțiune pozitivă asupra membrilor societății, predispuși a săvîrși fapte ilicite.

Funcția de eliminare, atribuită pedepsei cu moartea sau pedepsei închisorii, asigură izolarea definitivă sau temporară a infractorului de mediul social, împiedicîndu-l să săvîrșească noi fapte.

Caracterele și funcțiile sancțiunii juridice fixează scopul sancțiunii. Acesta este legat de prevenirea săvîrșirii de fapte ilicite, de ocrotirea ordinii sociale, de ocrotirea individului. Scopul sancțiunii este strîns legat de evoluția sancțiunii. Prin sistemul și practica pedepselor, sancțiunea, în procesul evoluției sale, a urmărit trei scopuri: expirațiunea, răzbunarea și intimidarea. Doctrina furnizează o serie de criterii ce stau la baza identificării diverselor tipuri de sancțiuni [9, p. 240].

Astfel, după natura lor, sancțiunile pot fi: patrimoniale, care vizează patrimoniul persoanei; nepatrimoniale, care vizează drepturile persoanei; actele persoanei; persoana.

După gradul lor de determinare: determinate, relativ-determinate, alternative și cumulative.

După ramura de drept pe care o acoperă: sancțiuni civile, disciplinare, penale, administrative, financiare, internaționale.

După rolul lor: sancțiuni cu caracter reprimator și sancțiuni cu caracter reparator.

După modul lor de reglementare: sancțiuni generale, cuprinse în legi-cadru, coduri etc. și sancțiuni speciale, reglementate prin norme speciale.

După efectele produse: cu efect precumpănitor moral și precumpănitor patrimonial.

După regimul lor juridic: sancțiuni transmisibile și sancțiuni netransmisibile.

După natura încălcării, forma pe care o îmbracă conduita ilicită deosebim: sancțiuni penale, sancțiuni administrative, sancțiuni disciplinare, sancțiuni civile [11, p. 240].

Analizînd cele sus-menționate, deducem următoarele concluzii ale sancțiunii juridice:

apare ca o premiză a instituției răspunderii juridice, deoarece răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelență cu sancțiuni juridice;

constituie obiectul răspunderii juridice;

poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei pagube;

este instituția juridică constituită dintr-un ansamblu de norme de drept ce cuprinde raporturile juridice prin intermediul cărora dreptul își găsește aplicarea propriu-zisă și prin care se asigură finalitatea acțiunii de tragere la răspundere juridică a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept;

poate consta din restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei pagube, dar presupune și o pedeapsă;

urmărește trei scopuri: expirațiunea, răzbunarea și intimidarea;

reflectă legătura dintre fapta antisocială săvîrșită și persoana care a săvîrșit-o, ea vizează reacția societății față de cei care atentează la condițiile de existență ale acesteia, care încalcă ordinea juridică și pun în pericol conviețuirea umană.

În paragraful ce urmează vom specifica care sunt condițiile și scopul răspunderii juridice, precum vom caracteriza și fiecare condiție.

1.3. Condițiile și scopul răspunderii juridice

Condițiile răspunderii juridice reprezintă cumulul de factori esențiali ce necesită a fi reuniți atît sub aspectul faptei ilicite, cît și a autorului ei în vederea creării cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecințelor conduitei sale.

Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe cîteva condiții:

Fapta (conduita) ilicită;

Rezultatul conduitei ilicite;

Legătura cauzală între conduita ilicită și rezultat;

Subiectul răspunderii juridice;

Vinovăția (numită și culpă sau vină);

Cauzele care înlătură și exclud răspunderea juridică.

1. Fapta (conduita) ilicită. Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvîrșirea unei anumite fapte, rezultînd dintr-o conduită neconformă cu legea, sau ilicită a subscrisului de drept. Faptul juridic illicit presupune o conduită sau o atitudine contrară regulilor de drept și care a încălcat norma prescrisă, perturbînd astfel desfășurarea normală a relațiilor sociale.

Sensul larg al noțiunii de conduită ilicită este atitudinea rezultată din voința și conștiința obiectivă de a încălca normele de drept, obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare.

Uneori încălcarea normelor juridice, deci a dreptului obiectiv, este dublată și de încălcarea unor drepturi subiective, consacrate prin acte juridice individuale (de exemplu, a dreptului de proprietate, a celui de creanță etc.).

Valoarea consacrată și apărată prin normă este stabilită de legiutor, iar organul de aplicare a dreptului nu are calitatea de a determina aceste valori și importanța lor, ci numai de a stabili existența sau inexistența faptului vătămător și circumscrierea lui, precum și circumstanțierea împrejurărilor în care s-a produs, iar în funcție de acestea va stabili sau nu existența răspunderii juridice. Modalitățile de materializare și de manifestare a conduitei ilicite pot fi acțiunile și inacțiunile.

Acțiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite, sancționată pentru că s-a materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera exhaustiv sau limitativ toate acțiunile premise, deoarece constituie o imposibilitate teoretică și practică, însă stabilesc expres doar ceea ce este interzis și, implicit, sancționînd orice faptă sau acțiune care le încalcă (de exemplu, se interzice omorul și, implicit, orice acțiune contrară vieții umane, indiferent de natura ei și de mijloacele de realizare).

Inacțiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abținere de la acțiunea prescrisă persoanei obligate să o săvîrșească. Conduita ilicită constă, în acest caz fiind sancționată, nu pentru starea de pasivitate, ci pentru lipsa acțiunii la care era obligat prin normă onerativă, adică nerealizarea sau neîmplinirea îndatoririi rezultate din lege sau din actul juridic individual (de exemplu, sustragerea de la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu, neexecutarea obligației legale de întreținere a persoanei stabilite prin hotărîre judecătorească, etc.).

În cazul normelor permisive sau dispozitive se indică o conduită posibilă de urmat în diferite situații, lăsată la latitudinea subiectelor de drept, subînțelegîndu-se că orice acțiune contrară sau abstențiune este interzisă (de exemplu, neîmplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor contractuale).

Uneori, încălcarea legii poate întruni atît elementele acțiunii, cît și cele ale acțiunii, cum ar fi livrarea unor produse calificativ necorepunzătoare și în sortimente reduse față de prevederile contractului încheiat.

În funcție de natura juridică a faptei comise, formele sau tipurile conduitei ilicite se manifestă prin: infracțiuni, contravenții, abateri disciplinare, fapte ilicite sau delicte civile etc. [8, p. 148].

Infracțiunea – dintre toate formele de fapte ilicite, infracțiunea prezintă cel mai înalt grad de pericol social.

Potrivit art. 14 al Codului Penal al Republicii , infracțiunea este o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsa penală. Nu constituie infracțiune acțiunea sau inacțiunea care, deși formal, conține semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanță, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracțiuni” [2, art. 14].

Contravenția – ca formă a conduitei ilicite, contravenția este definită de art. 10 al Codului contravențional al Republicii : „constituie contravenție fapta – acțiunea sau inacțiunea – ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decît infracțiunea, săvîrșită cu vinovăție, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege” [4, art. 10].

2. Rezultatul faptei ilicite reprezintă efectul sau consecința care decurge din săvîrșirea ei sau din conduita avută. În funcție de felul și natura faptei produse, acestea pot fi materiale, reprezentînd transformări în sens material (decesul și vătămarea persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui bun), dintre care unele sînt susceptibile și de evaluare pecuniară, iar altele pot avea efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane, etc.).

Rezultatul, mai ales în cazul faptelor materiale, are o importanță deosebită, constituind elementul doveditor al producerii faptului illicit, întrucît el este cunoscut primul, iar apoi, pornindu-se de la el, se ajunge la stabilirea faptei. De aceea, în unele forme ale ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului poate fi echivalent cu inexistența faptei sau cu existența tentative, chiar dacă a fost săvîrșită o anumită acțiune.

3. Raportul sau legătura cauzală dintre faptă și rezultatul dăunător. Între toate cazurile în care, pentru existența încălcării ordinii de drepturi, legea mai stabilește, pe lîngă săvîrșirea acțiunii sau inacțiunii, și producerea consecințelor ilicite, pentru declanșarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna și sarcina dovedirii existenței sau inexistenței raportului de cauzalitate, adică a legăturii de cauzalitate, adică a legăturii dintre faptul săvîrșit și rezultatul produs.

În multe cazuri, identificarea acestui raport dintre cauză și efect este simplă, în alte ipoteze stabilirea raportului de cauzalitate este mai dificilă, intervenind mai mulți factori în lanțul cauzal.

Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele, încît existența unui fenomen este determinată sau condiționată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care determină existența unui astfel determinat sau produs se numește efect. În raport cu efectul, cauza este primordială, independentă și obiectivă, pe cînd efectul este dependent secundat și derivat, întrucît izvorul său rezidă în cauză. Legătura dintre cauză și efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate.

În știința dreptului, cauza reprezintă în cadrul răspunderii o atitudine voluntară, conștientă a omului, o conduită a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau de amenințare produsă prin atingerea, lezarea sau vătămarea unor relații sociale reglementate și apărate juridic, deși este în ultimă instanță, o stare de nesiguranță socială, creată prin încălcarea legii.

4. Subiectul răspunderii juridice este persoana față de care se exercită constrîngerea de stat prin aplicarea de sancțiuni juridice. Subiecte ale răspunderii juridice sînt atît persoane fizice, cît și persoane juridice.

O primă condiție pentru a fi subiect al răspunderi juridice este ca persoana fizică să aibă capacitate de răspundere, ceea ce reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a-și da seama în fața organelor jurisdicționale pentru faptele sale ilicite, dacă din punct de vedere psihic se manifestă ca persoană normală. Drept formă specifică a capacității juridice, capacitatea de a răspunde se deosebește de capacitatea de folosință și de cea de exercițiu. Dacă ultimele două conferă persoanei calitatea de subiecte de drept și respectiv, posibilitatea de a-și exercita direct aceste drepturi, cea dintîi atribuie subiecților de drept calitatea de subiecți pasivi ai răspunderii juridice și ai raportului juridic de constrîngere.

A doua condiție vizează capacitatea de a acționa ca ființă liberă. Sancționarea faptelor ilicite decurge tocmai din calitatea persoanei de a fi acționat liber în încălcarea ordinii de drept, deși cunoaște exigențele legii și valorile apărate de ea. Prin natura sa de subiect colectiv, persoana juridică răspunde atît sub formă civilă sau administrativă, cît și penală. Răspunderea disciplinară este operantă numai în cazul persoanei fizice.

5. Vinovăția este o altă condiție a răspunderii juridice. Ea caracterizează atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de fapta sa și față de consecințele acesteia. Vinovăția presupune și implică recunoașterea capacității omului de a pătrunde și a aprecia un lucru la justa lui valoare. Nu poate fi vorba de vinovăție atunci, cînd fapta ce se atribuie unei persoane nu-i aparține sau dacă fapta dată e un rezultat ce nu depinde în genere de voința ei. Orice faptă săvîrșită de o persoană, înainte de a deveini realitate, apare sub forma unei idei de comportament. Mai apoi, idea este urmată de hotărîrea realizării ei practice.

Vinovăția se poate manifesta prin următoarele forme: intenția și culpa.

Intenția, ca formă a vinovăției, se caracterizează printr-un complex de factori printre care un rol primordial ii revine cunoașterii caracterului antisocial al faptei și acceptării urmărilor ei negative.

Intenția, la rîndul ei, poate fi directă și indirectă. Intenția e directă atunci cînd persoana își dă seama de caracterul social-periculos al acțiunii sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările dăunătoare ale acestora și dorește să săvîrșească fapta și să acționeze în aceste scop.

În cazul intenției indirecte, subiectul prevede caracterul ilicit al faptei sale și al urmărilor acesteia și acceptă producerea faptei și a urmărilor ei [23, p. 471].

Doctrina furnizează și diverse clasificări ale intenției: intenția simplă – cînd o persoană prevede și voiește producerea rezultatelor ilicite ale conduitei sale și intenția calificată – cînd persoana urmărește și un scop special, expres indicat în lege. De asemenea, intenția este determinată cînd persoana voiește să producă un rezultat clar conceput în mintea sa; intenția este nedeterminată, cînd persoana întrevede doar posibilitatea obținerii mai multor rezultate, pe care le acceptă să aibă loc; intenția spontană e specificată prin aceea că este urmată imediat de faptul ilicit, iar intenția premeditată implică o chibzuință îndelungată [8, p. 165].

Culpa este acea formă a vinovăției în care autorul unei fapte ilicite nu prevede consecințele faptei sale, deși trebuia să le prevadă sau, prevăzîndu-le, speră în mod ușuratic că ele nu se vor produce. Culpa îmbracă două forme:

sineîncrederea (imprudența) – cînd autorul prevede caracterul ilicit al faptei sale și urmările acesteia, nu le dorește, nu le acceptă, dar, în virtutea unor împrejurări, speră cu ușurință că nu se vor produce;

neglijența – cînd autorul faptei n-a prevăzut posibilitatea survenirii unor asemenea urmări dăunătoare, deși trebuia și putea să le prevadă [23, p. 472].

6. Cauzele care înlătură răspunderea juridică. Există anumite împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică, împrejurări prevăzute de legislație și care diferă de la o ramură la alta. În materie de răspundere civilă, remarcăm că în Codul civil este doar o singură prevedere normativă din care ar rezulta cauzele care înlătură caracterul illicit al faptei. Astfel, conform art. 13 alin. 1, „nu sînt ilicite acțiunile persoanei care, în scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau deteriorizează un bun sau, în același scop, reține persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură rezistența celui obligat să tolereze acțiunea dacă nu se poate obține asistența organelor competente și dacă, fără o intervenție imediată, există pericolul ca realizarea dreptului să devină imposibilă sau substanțial îngreunată” [3, art. 13 alin. 1].

În materie de răspundere penală aceste împrejurări sunt concretizate. Conform art. 35 al Codului penal al Republicii , se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare (art. 36); reținerea infractorului (art. 37); starea de extremă necesitate (art. 38); constrîngerea fizică sau psihică (art. 39); riscul întemeiat (art. 40); executarea ordinului sau dispoziției superiorului (art. 401) [2, art. 35].

Doctrina juridică semnalează și alte cauze menite a înlătura caracterul ilicit al faptei ce produce consecinte negative, cum ar fi: lipsa pericolului social al faptei; cazul fortuit; iresponsabilitatea; beția fortuită (accidentală); minoritatea făptuitorului; eroarea de fapt; consimțămîntul victimei; executarea unei obligații de serviciu etc. [23, p. 473];

Scopul răspunderii juridice. Ca sancțiune îndreptată împotriva aceluia care a încălcat dispoziția regulii de drept, funcția primordială a oricărei forme de răspundere juridică este aceea de apărare a valorilor sociale puse sub scutul legii, a societății cu întregul ei și a personalității umane. Această funcție de apărare este înscrisă în cele mai importante acte normative ale statului nostru (art. 1 pct. 3 din Constituția RM, art. 2 din Codul penal al RM, etc.).

Apărarea socială, se realizează, în primul rînd, prin însăși reglementarea legală a răspunderii juridice în diferite ramuri ale dreptului. Existența răspunderii în forma ei abstractă constituie un avertisment pentru toți cei tentați să devină subiectul ei, încălcînd legea cu vinovăție.

Aplicarea răspunderii în concret realizează prevenirea specială și generală. Cu alte cuvinte, îl pune pe cel certat cu legea în imposibilitatea de a-și continua activitatea antisocială, pe de o parte, iar pe de altă parte, constituie un model de urmat pentru cei ispitiți să facă rău.

În sfîrșit, scopul educativ pentru cel supus răspunderii și pentru semenii săi este prezent în oricare din formele ei. Ceea ce nu a putut face familia, școala, mediul social, prin toți factorii săi, încearcă să facă justiția.

Pe scurt, și în concluzie, scopul răspunderii juridice constă în apărarea valorilor sociale puse sub scutul legii, în primul rînd a personalității umane, în restabilirea armoniei sociale și în educarea omului.

După cele expuse anterior, ca concluzie, vom specifica că condițiile răspunderii juridice sunt:

Fapta ilicită – presupune o conduită sau o atitudine contrară regulilor de drept și care a încălcat norma prescrisă, perturbînd astfel desfășurarea normală a relațiilor sociale.

Rezultatul conduitei ilicite – reprezintă efectul sau consecința care decurge din săvîrșire ei sau din conduita avută.

Raportul sau legătura cauzală dintre faptă și rezultatul dăunător – cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele, încît existența unui fenomen este determinată sau condiționată de producerea unui alt fenomen.

Subiectul răspunderii juridice – este persoana față de care se exercită constrîngerea de stat prin aplicarea de sancțiuni juridice. Subiecte ale răspunderii juridice sînt atît persoane fizice, cît și persoane juridice.

Vinovăția – caracterizează atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de fapta sa și față de consecințele acesteia.

Cauzele care înlătură răspunderea juridică. Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare (art. 36); reținerea infractorului (art. 37); starea de extremă necesitate (art. 38); constrîngerea fizică sau psihică (art. 39); riscul întemeiat (art. 40); executarea ordinului sau dispoziției superiorului (art. 401).

Cu privire la scopul răspunderii juridice, vom spune că constă în apărarea valorilor sociale puse sub scutul legii, în primul rînd a personalității umane, în restabilirea armoniei sociale și în educarea omului.

Cele studiate pe parcursul prezentului capitol ne permite să formulăm unele concluzii ce țin de analiza răspunderii juridice în contextul cercetărilor științifice. Astfel, acest capitol s-a constituit din: conceptul și conținutul răspunderii juridice, sancțiunile răspunderii juridice, condițiile și scopul răspunderii juridice.

Referitor la conceptul răspunderii juridice, după prof. H. L. A. Hart, am înțeles că expresiei „răspundere” i se atribuie cîteva semnificații distinctive, și anume: răspunderea ce decurge dintr-o anumită funcție, răspunderea cauzată, răspundere și capacitate de a răspunde.

Sîntem de acord cu L. Barac care definește răspunderea juridică ca fiind instituția ce cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporuri ce se nasc în sfera activităților desfășurate de autoritățile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor a celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării și promovării ordinii juridice și binelui public.

Referitor la sancțiunea juridică, am dedus că noțiunile de sancțiune și pedeapsă sînt sinonime, și că cele mai semnificative pedepse sunt cele din domeniul penal. Răspunderea reprezentînd un raport juridic de constrîngere, iar sancțiunea juridică reprezentînd obiectul acestui raport, am caracterizat acest raport. Am exprimat elementele sancțiunii, în urma cărora am dedus că sancțiunea juridică nu este o simplă noțiune, ci ea reprezintă o instituție juridică cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Am expus care sunt trăsăturile, funcțiile și tipurile sancțiunii juridice, și totodată le-am caracterizat cîte puțin pe fiecare.

În ultimul paragraf, cu privire la condițiile și scopul răspunderii juridice, pe larg am descris fiecare condiție a răspunderii juridice, și anume: fapta ilicită; rezultatul conduitei ilicite; legătura cauzală între conduita ilicită și rezultat; subiectul răspunderii juridice; vinovăția; cauzele care înlătură și exclude răspunderea juridică. În legătură cu scopul răspunderii juridice sîntem de acord cu faptul că are o funcție de autoapărare a societății împotriva factorilor nocivi generați de însuși corpul social.

Datorită acestui capitol am înțeles ce este răspunderea juridică, în continuare vom încerca să înțelegem ce sînt forme ale răspunderii juridice și vom încerca să caracterizăm fiecare formă.

2. IDENTIFICAREA FORMELOR RĂSPUNDERII JURIDICE

2.1. Răspunderea penală

Pentru stabilirea formelor răspunderii juridice, în literatura juridică s-au propus diferite criterii, cum ar fi natura și importanța socială a interesului lezat prin fapta ilicită, pe de o parte, și particularitățile definitorii ale conduitei ilicite din punctul de vedere al normei juridice încălcate și al interesului social lezat, pe de altă parte.

Compararea și delimitarea formelor răspunderii juridice prezintă importanța teoretică, dar mai ales practică, deoarece stabilirea naturii juridice a răspunderii în fiecare caz concret privește clasificarea juridică a situației de fapt, ca fază a aplicării dreptului, de interes major, atît pentru individ, cît și pentru întreaga societate.

Sau, în raport cu criteriul naturii și importanței sociale a interesului lezat, în literatura juridică maghiară se propune următoarea clasificare a formelor răspunderii juridice:

răspunderea față de întreaga societate, formă care include numai răspunderea penală;

răspunderea față de un organ al statului, adică răspunderea administrativă;

răspunderea față de o colectivitate mai restrînsă de indivizi, formă sub care se manifestă răspunderea din dreptul muncii și din dreptul cooperatist-agricol;

răspunderea față de persoana vătămată în depturile ei legitime, formă sub care se prezintă răspunderea civilă.

În ce ne privește, considerăm că delimitarea naturii juridice a oricărei forme de răspundere este determinată de normă, mai precis de dispoziția normei juridice încălcate. Norma juridică încălcată îi conferă răspunderii juridice o anumită formă: constituțională, civilă etc. Alt criteriu nu poate fi, pentru că nu există răspundere juridică în afara normei juridice. În ultimă analiză, răspunderea juridică este un raport de drept, deci o relație socială reglementată de norma juridică.

În știința juridică nu exisță un răspuns univoc la întrebarea ce cuprinde conținutul categoriei „formă de răspundere”. Generalizînd opiniile existente ajungem la concluzia că în sțiința juridică s-au format cinci curente în întelegerea formei răspunderii juridice.

Primul curent concepe forma răspunderii juridice ca formă de exprimare a grevărilor accesorii, pe care le suportă delincventul. Această abordare și-a găsit rădăcinile în știința civilă.

Al doilea curent apreciază forma răspunderii juridice ca pe o formă procesuală. Din punct de vedere filozofic, răspunderea juridică ca fenomen de drept reprezintă unitatea conținutului și formei, adică nu numai o anumită stare care schimbă statutul juridic al persoanei. În știința juridică există diferite opinii referitor la definirea formei procesuale, etapelor procesuale și activităților procesuale. Concepțiile autorilor se bazează atît pe identificarea noțiunilor enumerate, cît și pe diversificarea lor. Totodată, concepțiile existente se apropie una de alta prin ideea că noțiunea de „formă procesuală” nu reprezintă procesul în sine, ci îndeplinește funcția de caracterizare a structurii sale.

Al treilea curent leagă forma răspunderii juridice de raportul juridic. Această abordare de asemenea este agreată de mai mulți teoreticieni ai dreptului.

Al patrulea curent este legat de ideea că răspunderea juridică nu are pur și simplu formă, ci formă de realizare. Acest curent, într-o măsură mai mare, este reprezentat în știința juridică penală și, bineînțeles, în teoria răspunderii penale. Realizarea răspunderii înseamnă că, după apariția raportului juridic, drepturile și obligațiile subiectelor lor au fost realizate în strictă corespundere cu dispozițiile legii. Acestui fapt îi precede relații reale, complicate apărute între subiecte, îndreptate la stabilirea caracterului și limitelor drepturilor și obligațiilor corelative și realizate într-o formă procesuală determinată. După concretizarea conținutului și volumului drepturilor și obligațiilor subiectelor răspunderea își găsește o exprimare concretă în unele sau alte măsuri de constrîngere statală, alese și stabilite conform voinței statului și reprezentanților săi în fața organelor competente. Aceste măsuri poartă denumirea de forme de realizare a răspunderii. Formele de realizare a răspunderii juridice penale sînt: pedeapsa; condamnarea fără aplicarea pedepsei; măsuri preventive cu caracter medical.

Ultimul curent în desemnarea formelor răspunderii juridice pornește de la faptul că răspunderea negativă și pozitivă nu mai sînt aspecte, laturi, genuri, dar forme ale răspunderii juridice.

Interpretarea formei răspunderii de multe ori depinde de faptul cum este înțeleasă răspunderea juridică și conținutul său. Perceperea noțiunii de formă devine tot mai controversată cu cît se contrapun mai mult interpretările noțiunii de răspundere juridică. La rîndul său, aceasta depinde de înțelegerea dreptului în general de către unii sau alți cercetători [8, p. 226].

În continuare ne vom referi la următoarele forme ale răspunderii juridice:

răspunderea penală;

răspunderea civilă;

răspunderea administrativă;

răspunderea materială;

răspunderea disciplinară.

Răspunderea penală. Necesitatea elaborării științifice și a definirii răspunderii penale ca noțiune penală de sine stătătoare a apărut după anii 1958-1961, cînd noțiunea răspunderii penale (art. 48 al. 1 din CP al RSSM (1961) și articolele corespunzătoare din codurile penale ale celorlalte republici unionale din ex-URSS) a început să fie considerată ca ceva diferit de noțiunea pedepsei penale (art. 48 al. 2 din CP al RSSM (1961) și articolele corespunzătoare din Codurile penale indicate).

În literatura juridică de specialitate apare un alt curent, ai cărui autori se străduiau să explice esența schimbărilor care au avut loc în legislația penală. Drept rezultat, a fost înaintată concepția conform căreia răspunderea penală este o categorie juridico-penală de sine stătătoare, ce nu depinde de pedeapsa penală. Cu alte cuvinte, răspunderea penală și pedeapsa penală reprezintă noțiuni de sine stătătoare, ele nu sînt identice și nu se înglobează reciproc [12, p. 4-5].

Răspunderea penală are în conținut, pe de o parte, dreptul statului: a) de a trage la răspundere pe infractor; b) de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvîrșită; c) de a-l constrînge să o execute; pe de altă parte, obligația infractorului: a) de a răspunde pentru fapta săsvîrșită; b) de a se supune sancțiunii ce i se aplică.

Normele legii penale conțin conduita de drept ce reflectă interesele societății și ale statului. Legătura reală dintre drepturile și obligațiile statului și ale persoanei, prevăzute de legea penală, invocă în societate modele ale ordinii de drept ce rezultă din normele legii penale, aceasta constituind răspunderea penală sub aspect pozitiv. Realizarea de facto a drepturilor și obligațiilor, prevăzute de legea penală, de către o persoană reprezintă răspunderea penală în sens pozitiv.

Aprecierea publică negativă, constrîngerea statului reprezintă răspunderea penală negativă, adică consecințele nefavorabile ale subiectului raportului juridic ce nu se conformează ordinii de drept penal.

Răspunderea penală ca fiind instituția juridică ce cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează un raport juridic de obligație, prin care autoritatea publică, în temeiul legii, impune individului suportarea consecințelor nerespectării normelor de drept penal în vederea restabilirii și menținerii ordinii de drept în societate.

Răspunderea penală – este cea mai gravă modalitate de răspundere juridică, care survine în rezultatul comiterii unor infracțiuni prevăzute de legislația penală în vigoare pentru a căror comitere se aplică pedepselor penale stabilite în sancțiunile normelor de drept penal violate.

Răspunderea penală are ca temei săvîrșirea unei infracțiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, care prezintă pericol social și care este săvîrșită cu vinovăție. Sancțiunea specifică dreptului penal este pedeapsa privativă de libertate sau închisoarea și se poate aplica doar persoanei fizice.

În conformitate cu art. 50 din Codul penal al Republicii Moldova, se consideră „răspunderea penală condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracționale și a persoanelor care le-au săvîrșit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrîngere prevăzute de lege” [2, art. 50]. Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrșită, iar componența infracțiunii, stipulată în legea penală, prezintă temeiul juridic al răspunderii penale. Răspunderii penale este supusă persoana vinovată de săvîrșirea infracțiunii prevăzute de legea penală și care este dovedită de către organele competente ale statului.

Principiile răspunderii penale. Determinarea criteriilor de clasificare a principiilor răspunderii penale este extrem de dificilă, căci ele nu sînt definite nicăieri. Principiile dreptului penal reprezintă idei directoare care călăuzesc elaborarea cît și realizarea normelor penale, evidențiind trăsăturile legislației penale.

Principiul legalității răspunderii penale. Acest principiu exprimă regula conform căreia întreaga activitate a dreptului penal se desfășoară pe baza legii și în conformitate cu aceasta, exprimînd faptul că atît conduita pretinsă membrilor societății cît și sancțiunea ce o vor suporta aceștia în caz de nerespectare a conduitei prevăzute de legea penală, trebuie să fie prevăzută de lege. Principiul legalității constituie o garanție a libertății persoanei împotriva abuzurilor, acest principiu a fost înscris în Declarația drepturilor omului și cetățeanului de către ideologii revoluției franceze din 1789 în art. 8 astfel: „nimeni nu poate fi pedepsit decît în virtutea unei legi promulgate anterior infracțiunii și legal aplicat”.

Principiul caracterului personal al răspunderii penale. Acest principiu implică regula după care răspunderea penală are un caracter personal. Dacă în dreptul civil este acceptată răspunderea pentru fapta altuia, dreptul penal o exclude. Destinatarul ei nu poate fi decît persoana fizică și juridică bănuită de săvîrșirea unei infracțiuni. Persoana este supusă răspunderiii penale și pedepsei penale numai pentru fapte săvîrșite cu vinovăție [2, art. 6 alin. 1].

Incidența principiului personalității răspunderii penale constituie una dintre principalele garanții ale libertății persoanei în sfera dreptului penal. În planul corelației cu alte principii, cerința personalității răspunderii penale se interferează, intercondiționează cu cerința individualizării stricte a răspunderii și a pedepsei. Într-adevăr, personalitatea răspunderii penale are drept consecință și personalitatea pedepsei sau a măsurii educative, care trebuie să fie aplicată făptuitorului și executată personal de către acesta, ambele cerințe presupunînd o strictă individualizare atît la stabilirea și aplicarea sancțiunii de drept penal, cît și la executarea acesteia.

Principiul individualizării răspunderii și pedepsei penale. Pentru ca pedeapsa să-și poată îndeplini funcțiile care îi sînt atribuite în vederea realizării scopului său, al legii și al politicii penale, ea trebuie să corespundă gravității infracțiunii și nevoilor de îndreptare ale infractorului.

La aplicarea legii penale se ține cont de caracterul și gradul prejudiciului infracțiunii săvîrșite, de persoana celui vinovat și de circumstanțele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală [2, art. 7 alin. 1].

În opinia autorului O. Pop, neconcordanța și disproporția vădită dintre gravitatea pe care o prezintă, în genere, o infracțiune și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea respectivă face ca pedeapsa și, o dată cu ea, legea penală să nu-și mai îndeplinească funcția preventivă generală ce i se atribuie și pe care ar putea să o îndeplinească. De asemenea, neconcordanța dintre gradul prejudiciabil al faptei săvîrșite și periculozitatea infractorului, pe de o parte, și pedeapsa aplicată de instanță, pe de altă parte, face ca ultima să nu-și atingă scopul, să conducă chiar la rezultate contrare. De aceea, atît cu ocazia prevederii în lege a pedepsei pentru o anumită infracțiune, cît și cu ocazia stabilirii și aplicării pedepsei concrete pentru infracțiunea săvîrșită, trebuie să se țină seama de necesitatea acestei concordanțe. Pedeapsa trebuie aleasă și dozată astfel încît, prin fiecare dintre funcțiile ei, să se realizeze un efect preventiv maxim [30, p. 24].

Principiul umanismului dreptului penal de asemenea își are izvorul în lege, căci ea determină sistemul de valori sociale ocrotite penal. Întreaga reglementare juridică are menirea să apere în mod prioritar persoana ca valoare supremă a sociatății, drepturile și libertățile acesteia.

Natura dispozițiilor legale, conținutul lor respiră acest umanism. Astfel, răspunderea penală utilizează instrumente care prin natura și conținutul lor nu duc la umilirea și degradarea ființei umane, ci, dimpotrivă, preconizează căi, metode, mijloace care să conducă la resocializarea infractorilor. Legea penală nu urmărește scopul de a cauza suferințe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante [2, art. 4].

Principiul democratismului, fiind înscris în formularea: „Cetățenii sînt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, se răsfrînge implicit și asupra reglementărilor penale. În materia răspunderii penale acțiunea principiului fundamental al egalității legii penale se exprimă, în primul rînd, prin cerința neîngăduirii instituirii prin lege a unor privilegii de natură a influența regimul general al răspunderii penale, criteriile generale de individualizare sau cauzele de înlocuire, înlăturare, agravare ori atenuare a acesteia neputînd fi deduse din rațiuni de ordin politic, național, etnic, rasial, religios etc.

Exprimînd conținutul principiilor democratismului, îl expunem în următoarea redacție: „…persoanele care au săvîrșit infracțiuni sînt egale în fața legii și sînt supuse răspunderii penale fără deosebiri de sex, rasă, cultură, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, aparteneță la o minoritate, avere, naștere sau orice altă situație” [2, art. 5].

Principiul unicității răspunderii penale exprimă regula după care pentru o singură infracțiune există o singură răspundere penală. Aceasta nu înseamnă că răspunderea penală nu poate coexista cu alte forme de răspundere juridică, precum răspunderea civilă, disciplinară etc. Mai mult decît atît, acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru o infracțiune să se aplice aceluiași infractor mai multe sancțiuni penale, dar numai în măsura în care aceste sancțiuni se cumulează din rațiuni diferite și dacă ele au funcții diferite. Prin urmare, pedepsele principale pot fi însoțite de pedepse complementare ori de o pedeapsă accesorie, ori i se pot asocia măsurile de siguranță [8, p. 314].

Funcțiile răspunderii penale. Răspunderea penală este o instituție multifuncțională complexă. Ea nu prezintă o excepție și îndeplinește, alături de celelalte forme ale răspunderii juridice, funcțiile de reglementare, preventivă, de reptimare, repararorie și educativă.

Funcția de reglementare a răspunderii penale acționează atît asupra comportamentului subiectelor răspunderii penale, cît și asupra activității celor care aplică legea. Pe de o parte – drepturile și obligațiile statului de a asigura și conlucra asupra comportamentului ilicit, iar dacă subiectul încalcă legea, atunci lui urmează să i se aplice măsurile răspunderii penale.

Funcția preventivă formată din două direcții relativ independente: individual-preventivă și general-preventivă, care au un scop comun: de prevenire a infracțiunilor, dar și se intersectează fiindcă se realizează concomitent. Ca și funcția de reglementare, cea preventivă influențează alegerea variantei de comportament al subiectului răspunderii penale, în același timp, scopul acestor funcții se deosebește.

Acțiunea preventiv generală se realizează prin diferite modalități: a) formularea obligațiilor de a se abține de la comportamentul interzis; b) prin prescripția de a săvîrși o anumită acțiune prevăzută în lege; cuprinderea în lege a unei pedepse; efectul aplicării pedepselor asupra psihicului.

Posibilitățile preventive ale răspunderii penale sînt conținute în întregime în normele de drept penal. Realizarea funcției preventive depinde de orientarea psihică a subiectului concret.

Obiectul acțiunii funcției preventive individuale a răspunderii penale este însuși comportamentul subiectului ce a încălcat norma de drept penal. Condamnarea este etapa inițială de realizare a prevenției individuale, ea conținînd aprecierea negativă a acțiunii delicventului, indică atît încălcarea legii penale, cît și necesitatea respectării ei. Condamnarea, acționînd asupra psihicului infractorului, îl impune la un comportament juridic ilicit.

Modificarea statutului juridic al comportamentului în vederea ușurării pedepsei depinde de comportamentul său ilicit. Din momentul săvîrșirii infracțiunii la persoană apare obligația de a se supune condamnării și pedepsei, iar realizarea funcției de reprimare începe odată cu condamnarea vinovatului. După cum am menționat anterior, condamnîndu-l în numele statului și recunoscîndu-l ca infractor. Obiectul acțiunii condamnării este, în primul rînd, psihicul și lumea interioară a celui condamnat. Condamnarea prezintă o metodă universală de realizare a funcției de reprimare atît prin condamnare condiționată, cît și prin liberare de la răspundere penală. Și în cazul liberării de răspundere penală, și în cazul pedepsirii, realizarea funcției de reprimare se finalizează cu condamnarea. Posibilitățile prevenirii speciale există în toate stadiile de răspundere atît la tragerea le răspundere, cît și la realizarea ei.

Funcția de reprimare a răspunderii penale privează infractorul de diferite drepturi și-i limtează statutul său juridic. Ea poate să stabilească existența raporturilor juridice sau să le modifice, excluzînd subiectul din alte diverse raporturi. Pedeapsa este una dintre modalitățile de bază de realizare a funcției de reprimare fiind dependent de pedeapsa aplicată. În acest sens nu putem fi de acord cu teza că „în plan funcțional răspunderea reprezintă pedeapsa și obiectivele pe care ea le promovează” [32, p. 14].

La fel de importantă, alături de celelalte funcții ale răspunderii penale, este și funcția reparatorie. Mulți savanți consideră că dreptul penal, răspunderea penală, pedeapsa sînt lipsite de funcția reparatorie, În disputele savanților ce neagă funcția reparatorie se observă o teorie a „ diviziunii muncii” între diferite ramuri de drept. Unele forme de răspundere juridică pedepsesc și previn, altele repară. Concluziile savanților criminaliști ce nu recunosc funcția reparatorie se configurează în ideea că pedeapsa penală nu returnează nimic și nici n-are acest scop, prejudiciul apărut în urma infracțiunii, în genere, nu poate fi lichidat.

Orice atentare la relațiile sociale aduce daune, iar dauna materială sau fizică sînt doar manifestări exterioare ale pericolului social al infracțiunii. Orice infracțiune are consecințe grave asupra tuturor relațiilor sociale. Propreitatea reparatorie a răspunderii penale trebuie delimitată nu de capacitatea răspunderii penale de a repara sau a nu repara, ci de capacitatea ei de a repara și normaliza relațiile sociale. Dacă, în unele cazuri, răspunderea într-adevăr nu are posibilitatea de a restabili relațiile sociale lezate, aceasta nu înseamnă că fenomenul respectiv în ansamblu este lipsit de funcția reparatorie. Apropo, nimeni nu neagă prevenția individuală sau generală numai în baza faptului că ele nu au întotdeauna o eficacitate și nu preîntîmpină infracțiunile.

Funcția educativă a răspunderii penale își începe acțiunea din momentul intrării în vigoare a normei de drept penal și se resfrînge asupra tuturor subiectelor răspunderii penale. Obiectul său de influență este sfera morală și conștiința, prin intermediul cărora acționează asupra persoanelor ce au încălcat legea. În acest scop în locurile de detenție se desfășoată o activitate cultural educativă intensă.

Funcția educativă a răspunderii penale se realizează prin cele mai diverse metode de acțiune asupra subiectului răspunderii penale, de la convingere și stimulare pînă la constrîngere. O asfel de proprietate a funcției educative e condiționată de caracterul ei permanent. Funcția educativă, prin metodele sale, aduce subiectul la un comportament corect acceptat de societate și, indiferent de metodele asimilate celor de reprimare, prevenire sau de reglementare, ea nu-și pierde semnificația, pentru că urmărește scopurile sale benefice, posedînd modalități specifice influență.

Rezultatul acțiunii funcției educative depinde de subiectul asupra căruia este îndreptată această activitate și de scopurile preconizate. Dacă subiectul funcției este un infractor capabil să săvîrșească o altă infracțiune, atunci rezultatul acțiunii sale trebuie să fie eliminarea din conștiința lui a ideilor antisociale și stereotipurile infracționale de comportament prin cultivarea unor deprinderi de conduită social acceptabile [8, p. 320].

Rezultatul influenței acestei funcții cu cetățenii de bună-credință trebuie să fie respectul față de lege, dar nu supunerea față de lege. Și în sfirșit, funcția educativă a răspunderii penale contribuie la formarea culturii juridice a societății.

Temeiul răspunderii penale. Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrșită, iar componența infracțiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale. Răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrșirea infracțiunii prevăzute de legea penală [2, art. 51].

Codul penal reglementează temeiurile răspunderii penale: temeiul real și temeiul juridic.

Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrșită. El este un fapt juridic prescris, anume comiterea unei infracțiuni. Acest punct de vedere se desprinde, în mod implicit, și din celelalte dispoziții din partea generală și din partea specială a codului penal, și din dispozițiile de procedură penală. Explicația admiterii acestui temei constă în faptul că infracțiunea, fiind o faptă gravă, creează o stare de prejudiciu, iar răspunderea penală prin aplicare de pedepse, uneori deosebit de severe (cum este, de exemplu, detențiunea pe viață sau închisoarea pe termen lung), sau a unor măsuri de constrîngere penală sau procedurală (de exemplu, măsurile de constrîngere cu caracter medical sau educativ (art. 99-104 CP etc.), sau arestul preventiv, reținerea etc., are menirea să prevină astfel de fapte. Acolo unde nu există infracțiune, adică pericol social sau o stare de prejudiciu, nu poate și nici nu trebuie să existe răspundere penală, pedeapsă sau măsuri de constrîngere, adică detențiunea pe viață sau închisoarea, măsurile de constrîngere penală sau procedurale etc. Răspunderea penală fără infracțiune ar fi o răzbunare ori un lucru arbitrar, ilegal și fără rost.

Temeiul juridic al răspunderii penale îl constituie componența infracțiunii, stipulată în legea penală. Temeiul juridic al răspunderii penale îl constituie componența infracțiunii, componență prin care se stabilește gradul de prejudiciabilitate al infracțiunii. Conform art. 15 CP, anume semnele ce caracterizează elementele infracțiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă determină gradul prejudiciabil al infracțiunii [2, art. 15].

La determinarea gradului prejudiciabil al infracțiunii săvîrșite este necesar să fie luat în considerație cumulul de circumstanțe în care a fost comis actul criminal concret: forma vinovăției, motivele, metoda, împrejurările și stadiul de săvîrșire a infracțiunii, gravitatea consecințelor ei etc.

Elementele și semnele componenței de infracțiune sunt reglementate în art. 17-22 CP (intenția, imprudența, subiectul infracțiunii, vîrsta, responsabilitatea etc.) și în alte articole ale părții generale și ale celei speciale ale CP. În lipsa a cel puțin unui element sau semn principal al componenței de infracțiune, temeiul juridic al răspunderii penale lipsește.

Persoana care, conform raportului de expertiză judiciară psihiatrică, după nivelul său de dezvoltare intelectuală și psihologică corespunde vîrstei de 14 ani, nu poate fi subiect al infracțiunii prevăzute de art. 172.

Conform art. 51 alin. 2 CP, „este supusă răspunderii penale numai persoana vinovată de săvîrșirea infracțiunii prevăzute de legea penală”. În conformitate cu aceste prevederi legale, răspunderea penală și obligațiunea de a suporta pedeapsa sau de a răspunde penal trebuie să se facă în strictă conformitate cu legea penală, adică numai în cazurile și în limitele indicate de legea penală. Numai legea penală arată cînd există răspunderea penală (cînd s-a săvîrșit o infracțiune) și cînd organele judiciare pot trage persoana la răspundere penală [37, p. 34].

Legea penală mai prevede că, în anumite cazuri, răspunderea penală poate fi agravată (de exemplu, în cazul existenței circumstanțelor agravante, art. 77 CP, recidivei, art. 82 CP etc.) sau poate fi atenuată (de exemplu, în cazul existenței circumstanțelor atenuante, art. 76 CP etc.). Situația este similară în cazul înlăturării răspunderii penale, care se poate face numai în limitele prevăzute de lege (de exemplu, amnistia – art. 107 CP, grațierea – art. 108 CP etc.).

Răspunderea penală revine totdeauna unei persoane. Din acest punct de vedere, în art. 51 alin. 2 CP se prevede că „răspunde penal doar acela care a săvîrșit fapta infracțională, doar acela care este vinovat de săvîrșirea ei” [2, art. 51 alin. 2]. 

Putem menționa că specificul răspunderii penale este exprimat printr-o seamă de particularități:

temeiul ei îl constituie infracțiunea;

acțiunea penală se promovează din oficiu, întrucît în reprimarea infracțiunii este prezumat a fi interesată întreaga societate, iar răspunderea penală nu poate fi eludată, de regulă, prin convenirea părților. Tragerea la răspunderea juridică are loc la inițiativa autorităților publice, iar satisfacerea intereselor victimei prejudiciate prin fapta infracțională nu absolvă pe infractor de pedeapsa prevăzută de lege, întrucît sancțiunea penală constituie o măsură de apărare socială;

obiectivul fundamental al sancțiunii penale este prevenția generală și specială;

pentru declanșarea răspunderii penale este suficientă încălcarea normelor dreptului obiectiv, în condițiile în care legea stabilește consecințele penale pentru asemenea încălcări. Nu e necesar ca prin fapta infracțională să se violeze și un drept subiectiv;

răspunderea penală se bazează pe culpa autorului faptei ilicite, adică este subiectivă, fapt ce presupune nu numai consumarea obiectivă a infracțiunii, ci și săvîrșirea cu vinovăție a faptei ilicite;

în ceea ce privește dovada culpabilității, în domeniul răspunderii penale operează prezumția relativă a vinovăției, prezumție legală care nu poate fi răsturnată decît pe baza probelor contrarii ce cad în sarcina acuzării [27, p. 121].

Prin identificarea formelor răspunderii juridice, am încercat să arătăm ce sunt formele răspunderii juridice și care sînt curentele care ne ajută să înțelegem ce reprezintă aceste forme.

După cum se știe, în literatura juridică nu există o definiție concretă privind formele răspunderii juridice. Astfel am ajuns la concluzia că în știința juridică s-au format cinci curente pentru înțelegerea formelor. Primul curent concepe forma răspunderii juridice ca formă de exprimare a grevărilor accesorii, pe care le suportă delincventul. Al doilea curent apreciază forma răspunderii juridice ca pe o formă procesuală. Al treilea curent leagă forma răspunderii juridice de raportul juridic. Al patrulea curent este legat de ideea că răspunderea juridică nu are pur și simplu formă, ci formă de realizare. Ultimul curent în desemnarea formelor răspunderii juridice pornește de la faptul că răspunderea negativă și pozitivă nu mai sînt aspecte, laturi, genuri, dar forme ale răspunderii juridice. În continuare ne vom referi la următoarele forme ale răspunderii juridice: răspunderea penală; civilă; administrativă; materială; disciplinară.

Răspunderea penală – este cea mai gravă modalitate de răspundere juridică, care survine în rezultatul comiterii unor infracțiuni prevăzute de legislația penală în vigoare pentru a căror comitere se aplică pedepselor penale stabilite în sancțiunile normelor de drept penal violate. Răspunderea penală are ca temei săvîrșirea unei infracțiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, care prezintă pericol social și care este săvîrșită cu vinovăție. Sancțiunea specifică dreptului penal este pedeapsa privativă de libertate sau închisoarea și se poate aplica doar persoanei fizice.

Determinarea criteriilor de clasificare a principiilor răspunderii penale este extrem de dificilă, căci ele nu sînt definite nicăieri. Noi am caracterizat următoarele principii: legalității răspunderii penale, caracterului personal al răspunderii penale, individualizării răspunderii și pedepsei penale, umanismului, democratismului și ultimul, principiul unicității răspunderii penale. Privitor la funcțiile răspunderii penale, am evidențiat funcția de reglementare, preventivă, de reprimare, reparatorie și educativă. Sînt două temeiuri ale răspunderii penale: temeiul real, ce îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrșită, și temeiul juridic, ce îl constituie componența infracțiunii stipulată în legea penală.

2.2. Răspunderea civilă

Răspunderea constituie una dintre problemele de bază atît în practică, cît și în teoria dreptului civil. Anume răspunderea civilă servește drept instrument de protecție a relațiilor juridice în fața posibilelor atingeri ale drepturilor și intereselor raporturilor juridice de drept civil [13, p. 25]. De la originile dreptului civil și pînă în prezent, criteriul conform căruia cel ce aduce prejudicii trebuie să răspundă pentru acțiunile sale și să suporte consecințe pentru încălcarea normelor dreptului civil a fost principiul fundamental al răspunderii juridice civile.

Răspunderea civilă intervine, în principiu, doar atunci cînd prejudiciatul își manifestă interesul, apelînd la forța de constrîngere a statului, astfel încît nu victima aplică sancțiunea, ci calea ei legală este să se adreseze autorităților pentru a i se asigura tragerea la răspundere a autorului faptei ilicite civile și a i se repara prejudiciul.

Atunci cînd o persoană este victimă a unui prejudiciu prin care se aduce atingere integrității sale fizice, sentimentelor sau bunurilor sale, se pune problema dacă ea va trebui să se resemneze, suportînd acest prejudiciu sau dacă va putea să obțină repararea acestuia de la o altă persoană.

Esența răspunderii civile și, totodată, elementul care o distinge față de oricare dintre celelalte forme de răspundere juridică, legînd-o în același timp de fiecare dintre acestea, este îndatorirea de reparare. Din acest punct de vedere se poate spune că a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, de fapt, a repara prejudiciul cauzat, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil [6, p. 23].

Locul și importanța răspunderii civile pot fi subliniate și prin faptul că această răspundere, indiferent că este delictuală sau contractuală, prin principiile și funcțiile sale, prin condițiile pe care se întemeiază și finalitățile ei, constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice.

Legislația civilă a Republicii Moldova nu prevede o definiție concretă a răspunderii civile. În literatura de specialitate autohtonă de asemenea nu există o accepțiune unică în ceea ce privește definiția răspunderii civile. Astfel, A. Băieșu definește răspunderea civilă ca fiind o formă a constrîngerii de stat care constă în delegarea oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ilicită prevăzută de lege sau contract [7, p. 187].

Răspunderea are obiecte diferite. Ea poate fi morală, avînd ca singură sancțiune vocea interioară a conștiinței individuale, politică – răspunderea guvernanților, penală – răspunderea autorului unei infracțiuni și civilă care este tocmai obligația de a repara prejudiciul pe care o persoană îl cauzează alteia.

Răspunderea juridică civilă are cîteva trăsături specifice:

răspunderea civilă este patrimonială, deoarece urmărește repararea prejudiciului, recuperarea daunelor, plata clauzei penale;

răspunderea civilă intervine doar în cazurile în care prejudiciatul își manifestă interesul apelînd la forța de constrîngere a statului;

sancțiunea civilă aplicată autorului faptei ilicite constă nemijlocit din obligația de a repara integral prejudiciul cauzat, cu scopul satisfacerii intereselor personale ale prejudiciatului;

sancțiunea civilă are o dublă semnificație; una de prevenție, alta de reparațiune;

temeiul răspunderii juridice o constituie răspunderea delincventului în fața pătimitului, cu care se află pe poziție de egaliate juridică.

La baza răspunderii juridice civile stau anumite principii. Regulile de bază care asigură realizarea funcțiilor răspunderii civile sînt: principiul reparării integrale a prejudiciului, principiul reparării în natură a prejudiciului și principiul reparării prompte a prejudiciului.

Repararea integrală a prejudiciului este principiul fundamental al răspunderii civile, afirmație motivată prin faptul că răspunderea civilă se realizează, în primul rînd, prin reparare, iar repararea nu poate fi, prin definiție, decît integrală. Recunoașterea valorii de principiu pe care o are repararea integrală a prejudiciului decurge din însăși esența și finalitatea răspunderii civile. Stabilirea întinderii reparației are loc avînd în vedere paguba efectiv suferită și beneficiul sau cîștigul nerealizat. Practica judiciară a avut rolul hotărîtor în consacrarea și formularea acestui principiu, el nefiind prevăzut explicit sub această denumire în nici un text de lege [30, p. 36].

Prin repararea în natură se înțelege repararea prejudiciului prin mijloacele cele mai adecvate naturii, formei și gravității acestuia [6, p. 38], adică ea constă dintr-o activitate sau operație materială concretizată în: restituirea bunurilor însușite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de același fel, remedierea stricăciunilor sau defecțiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia. Ea poate consta și dintr-o operație juridică, cum ar fi ignorarea de către instanța de judecată a faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta și constatarea prin hotărîre că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării. Repararea în natură, indiferent că este o operație materială sau o operație juridică, are ca scop înlăturarea prejudiciului suferit de o persoană și deci repunerea acesteia în situația anterioară.

În legătură cu principiul reparării prompte a prejudiciului, credem că el nu este necesar, fiind absorbit și înglobat de principiul reparării integrale a prejudiciului. Repararea promptă a prejudiciului apare doar ca o condiție și un mijloc eficace de realizare a reparării lui integrale, fără a fi necesară și justificată ridicarea sa la rang de principiu al intregii instituții a răspunderii civile.

Răspunderea civilă îndeplinește nu numai funcțiile reparatorie, preventivă și educativă, dar și de reprimare și de reglementare. Fiecare funcție reflectă o anumită direcție de acțiune a răspunderii civile și dispune de specificul ei.

Funcția de reglementare a răspunderii civile participă la stabilirea statutului juridic civil al persoanelor fizice și juridice, stabilește și înregistrează dinamica relațiilor patrimoniale și ale celor nepatrimoniale, reglementează obligațiile contractuale și necontractuale.

Acțiunea preventivă a dreptului civil deseori se reduce la o amenințare cuprinsă în sancțiunea normei de drept. Acțiunea preventivă a răspunderii juridice civile începe nu de la amenințarea conținută în sancțiune, ci de la formularea clară a obligațiilor de drept civil ce stimulează subiectul la un comportament adecvat. Înțelegerea clară de către persoană a cerințelor înaintate și faptul existenței normei sînt garanția preîntîmpinării încălcării normei de drept civil. Conștientizarea cerințelor expuse în norma de drept de către subiectul raporturilor de drept civil este etapa inițială de realizare a acțiunii preventive. Cu cît mai clar vor fi expuse normele de drept, cu atît mai eficientă va fi reglementarea relațiilor sociale și realizarea prevenirii încălcărilor de drept [33, p. 329].

Funcția de reprimare – o măsură de reprimare a răspunderii de drept civil se manifestă pregnant și în penalitate, considerată de lege sau contract suma bănească pe care datornicul este obligat să o plătească creditorului în cazul expirării termenului de executare; literatura juridico-civilă evidențiază caracterul complex al penalității, adică ea îndeplinește funcția de reprimare.

Funcția reparatorie o posedă răspunderea juridică apărută din consecințele prejudiciului (cap. 34 din CC al RM). În art. 1416 din CC al RM sînt indicate modalitățile de reparare a prejudiciului: despăgubirea în natură, despăgubirea prejudiciului. Toate modalitățile de despăgubire indicate în art. 1082 din CC al RM sînt generalizate prin termenul reparații. Ele obligă delicventul la un comportament legal, restabilesc sfera patrimonială a păgubitului.

Funcția educativă a răspunderii juridice civile este îndemnată să contribuie la cultivarea bunului simț, griji și simțului de responsabilitate.

Răspunderea civilă este instituția juridică ce cuprinde normele de drept vizînd raporturile juridice a căror conținut îl constituie obligația de a repara prejudiciul cauzat altuia, restabilirea drepturilor economice normale dintre subiectele circuitului juridic [8, p. 381].

Răspunderea civilă prezintă următoarele particularități.

Răspunderea civilă intervine, în principiu, numai atunci cînd cel prejudiciat își manifestă interesul, apelînd la forța de constrîngere a statului. Prin urmare, victima nu aplică singură sancțiunea, ci trebuie să stăruie pe lîngă autorități, pentru a asigura tragerea la răspundere a autorului faptei ilicite.

Întrucît regula generală este că răspunderea civilă are ca finalitate satisfacerea intereselor celui prejudiciat prin fapta ilicită, ea devine operantă numai dacă, printr-o asemenea faptă, s-a cauzat un prejudiciu material victimei.

Sancțiunea civilă aplicată autorului faptei ilicite constă în obligația reparării prejudiciului cauzat și are ca scop satisfacerea intereselor personale ale victimei, înfățișîndu-se și ca un factor de prevenție spre a se evita săvîrșirea pe viitor a unor fapte păgubitoare.

Răspunderea civilă, în special cea delictuală, intervine, de regulă, numai cînd fapta ilicită constituie atît o încălcare a dreptului obiectiv, cît și a unor drepturi subiective ale victimei prejudiciate.

Gradul de vinovăție al făptuitorului nu are, în principiu, nici un rol în stabilirea răspunderii civile, deoarece măsura răspunderii civile este dată de cuantumul prejudiciului suferit de păgubit și nu de condițiile personale ale făptuitorului.

Subiectele răspunderii civile pot fi atît persoane fizice, cît și colectivități de persoane, cărora li s-a recunoscut prin lege personalitatea juridică, întrucît sancțiunile civile, avînd caracter repararoriu, pot fi aplicate și persoanelor juridice.

Răspunderea civilă are caracter patrimonial, deoarece sancțiunea juridică aplicată autorului faptei ilicite spre efect asupra patrimoniului acestuia, asigurînd înlăturarea consecințelor păgubitoare suferite de victimă.

Răspunderea civilă se prezintă sub două forme: răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.

Răspunderea civilă delictuală este un raport juridic de obligații care izvorăște dintr-o faptă ilicită și prejudiciabilă. Conform terminologiei tradiționale, fapta ilicită care dă naștere raportului juridic de răspundere se numește “delict” sau “cvasidelict”. În mod empatic, răspunderea care izvorăște din comiterea acestor fapte se cheamă răspundere delictuală.

În toate situațiile în care se cauzează un prejudiciu unei persoane printr-o faptă ilicită extracontractuală, se aplică regulile răspunderii delictuale. Prin excepție, dacă neexecutarea obligațiilor contractuale constituie o infracțiune, atunci răspunderea angajată se consideră că este de natură delictuală.

Felurile răspunderii delictuale în doctrina juridică tradițională. Se consideră că există următoarele forme de răspundere delictuală:

Răspunderea civilă delictuală directă sau pentru fapta proprie.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia sau răspunderea indirectă. În scopul protejării victimei împotriva eventualei insolvabilități a victimei.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale și ruina edificiului. Uneori prejudiciile nu sunt cauzate de fapta unei persoane.

După fundamentul său, răspunderea civilă delictuală poate fi de două feluri:

A. Răspundere delictuală subiectivă întemeiată pe ideea de culpă, greșeală sau vinovăție.

B. Răspunderea delictuală obiectivă, intemeiată pe ideea de garanție sau pe ideea riscului.

Din analiza textelor legale, literatura și jurisprudența au dedus existența următoarelor elemente constitutive ale răspunderii delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa (sau greșeala ori vinovăția) autorului faptei ilicite, acest ultim element integrînd și capacitatea delictuală.

Prin prejudiciu se înțeleg rezultatele dăunătoare de natură patrimonială sau extrapatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane. În planul dreptului civil existența prejudiciului este indispensabilă pentru angajarea răspunderii delictuale. Astfel, oricît de condamnabilă ar fi fapta ilicită din punct de vedere moral sau oricît de gravă ar fi sub aspectul penal, în planul dreptului civil nu are nici o relevanță dacă nu a creat un prejudiciu. Prejudiciul reprezintă condiția esențială pentru antrenarea răspunderii civile și dă măsura, întinderea, acestei răspunderi.

Prin faptă ilicită se înțelege acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane.

Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite:

are caracter obiectiv;

reprezintă obiectivarea unui element psihic, subectiv;

este contrară ordinii sociale.

În cazul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci cînd este contrară legii sau regulilor de conviețuire socială, avînd ca efect încălcarea drepturilor subiective sau cel puțin a intereselor altuia, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice sau moralei. De regulă fapta ilicită constă în fapte de comisiune, adică în acțiuni prin care se încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale altei persoane (ex.: sustragerea, deteriorarea sau distrugerea unui bun, lovirea unei persoane etc.). Cînd normele legale impun unei persoane să îndeplinească o activitate sau să săvîrșească o anumită acțiune, neiîndeplinirea acesteia reprezintă o faptă ilicită, care constă într-o omisiune. Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv prin deturnarea sa de la scopul pentru care este recunoscut și protejat și reprezintă o sursă de răspundere civilă dacă a generat un prejudiciu.

Raportul de cauzalitate este o condiție esențială a răspunderii delictuale, dar totodată și criteriul în funcție de care se determină întinderea reparației datorate victimei. Stabilirea raportului de cauzalitate este în multe situații ușor de realizat, legătura dintre faptă ilicită și prejudiciu fiind evidentă. Alteori stabilirea raportului de cauzalitate este dificilă datorită complexului de împrejurări (condiții și cauze) care pot contribui la producerea prejudiciului. Pentru determinarea acestora s-au propus mai multe sisteme.

Textele Codului civil folosesc pentru aceeași realitate subiectivă mai mulți termeni: greșeală, neglijență, imprudență și mai ales culpă. În literatura de specialitate s-au propus mai multe denumiri care să aibă un caracter uniform și să poată desemna cu precizie latura subiectivă a răspunderii civile. Cea mai uzitată denumire este aceea de vinovăție, menită să confere unitate delictului civil și celui penal. Cu toate acestea, este preferabilă folosirea termenului de culpă, devenit tradițional în dreptul civil.

Culpa este definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de fapta respectivă și față de urmările acestei fapte. Elementele culpei se consideră că sunt:

un element intelectiv, care constă în reprezentarea în conștiința omului a semnificației sociale a faptei sale și în prevederea sau cel puțin în posibilitatea de prevedere a urmărilor faptei pe care o săvîrșește sau urmează să o săvîrșească; culpa presupune un anumit nivel de cunoaștere a semnificației sociale a faptelor și urmărilor eventuale ale acestora;

un element volitiv, în care se concretizează procesul psihic de deliberare și de luare a unei hotărîri cu privire la conduita pe care o va avea acea persoană; procesul volitiv are două faze: deliberarea și decizia, iar procesul deliberativ trebuie să aibă loc în condiții libere, presupunînd posibilitatea de a alege între licit și ilicit.

Putem reține că formele culpei sunt următoarele: dolul direct sau intenția directă, existentă atunci cînd autorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale și totodată prevede și dorește producerea consecințelor sale; dolul indirect sau intenția indirectă, existentă cînd făptuitorul prevede caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și cu toate că nu le urmărește, acceptă posibilitatea producerii lor; imprudența, cînd făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă, sperînd, în mod ușuratic, că ele nu se vor produce; neglijența, cînd făptuitorul nu își dă sema de caracterul antisocial al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea să le prevadă.

Răspunderea delictuală este obligația celui care a cauzat altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă de a repara paguba astfel pricinuită.

Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligația debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întîrziere a obligațiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.

Pentru a fi în prezența răspunderii contractuale se cer a fi întrunitre patru condiții: fapta ilicită, prejudiciul patrimonial cauzat creditorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat creditorului precum și culpa debitorului.

Fapta ilicită reprezintă încălcarea dreptului de creanță al celeilalte părți contractante, prin neexecutarea obligațiilor contractuale. “Neexecutarea obligațiilor contractuale” are o dublă semnificație: stricto sensu constă în neexecutarea sau executarea incompletă a obligațiilor, iar lato sensu constă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întîrziere a obligațiilor. Neexecutarea obligației poate să fie totală sau parțială și reprezintă neîndeplinirea în întregime sau în parte a angajamentelor asumate de debitor prin contract. Executarea necorespunzătoare reprezintă executarea prestației cu nerespectarea condițiilor de calitate stabilite în clauzele contractuale sau în standardele uzuale.

Prejudiciul constă în consecințele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanță aparținînd creditorului său contractual, prin neexecutarea lato sensu a prestației sau prestațiilor la care s-a îndatorat.

Pentru a se naște obligația de reparare, prejudiciul patrimonial trebuie să fie cert. Este cert prejudiciul a cărui existență este sigură și a cărui întindere poate fi stabilită în prezent, precum și prejudiciul viitor și sigur că se va produce.

Angajarea răspunderii patrimoniale pentru prejudiciile nepatrimoniale are un domeniu restrîns de aplicație. Cu toate acestea, există cazuri cînd se acordă despăgubiri și pentru un ademenea prejudiciu cauzat prin neexecutarea unei obligații contractuale: cazul contractelor medicale sau al contractului de transport de persoane.

Raportul de cauzalitate. De regulă, în materie de răspundere contractuală, cazul fortuit și forța majoră produc aceleași consecințe. În cazul contractelor unilaterale, obligația debitorului se stinge. În cazul contractelor sinalagmatice, acestea încetează de plin drept. În cazul contractelor cu executare succesivă efectul va fi acela al stingerii obligațiilor devenite imposibil de executat.

Culpa debitorului. În privința probei culpei, aceasta se face diferit după cum obligația este de rezultat sau de mijloace. Distincțiile făcute la punctul anterior, referitoare la fapta ilicită sunt valabile în întregime și materia culpei [36, p. 28].

Răspunderea civilă este una dintre categoriile fundamentale și complexe ale dreptului civil și chiar ale dreptului în totalitatea sa. Prin răspundere juridică civilă vom înțelege acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligația pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia.

Ca concluzii menționăm că, deși legislația civilă a Republicii Moldova nu prevede o definiție concretă a răspunderii civile, noi vom apela la literatura autohtonă. Astfel, A. Băieșu definește răspunderea civilă, ca fiind o formă a constrîngerii de stat care constă în delegarea oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta ilicită prevăzută de lege sau contract. Esența acestei răspunderi este îndatorirea de reparare. Am caracterizat funcțiile răspunderii civile, și anume, funcțiile: reparatorie, preventivă, educativă, de reprimare și de reglementare. De asemenea și principiile ei: reparării integrale a prejudiciului, reparării în natură a prejudiciului, reparării promte a prejudiciului. După cum am expus mai sus, răspunderea juridică civilă este de două feluri: răspundere delictuală și răspundere contractuală. Sancțiunea civilă aplicată constă din obligația de a repara integral prejudiciul cauzat.

2.3. Răspunderea administrativă

Răspunderea administrativă ca instituție a dreptului administrative, spre deosebire de răspunderea civilă și penală, consacrată în anumite forme încă din antichitate, este relativ tînără.

Această opinie este susținută și de către autorii din Republica , care menționează că răspunderea administrativă are aproximativ două secole de cînd a fost instituită în urma revoluțiilor burgheze franceze, ca răspundere a administrației pentru daunele aduse particularilor prin activitatea ilicită. Răspunderea administrativă este explicată de către unii teoreticieni ai dreptului public pornind de la conceptul de constrîngere [20, p. 207].

Astfel, constrîngerea administrativă reprezintă ansamblul de măsuri (acte juridice, operațiuni administrative, fapte materiale), dispuse către autoritățile administrației publice în temeiul voinței unor persoane, pentru a preveni săvîrșirea unor fapte antisociale, a apăra drepturile cetățenilor, precum și pentru a sancționa încălcarea normelor de drept administrativ.

Dacă prin constrîngerea administrativă se urmărește autoreglarea sistemului social, răspunderea urmărește restabilirea ordinii normative încălcate, precum și condamnarea faptei negative și a autorului acesteia.

În Republica , răspunderea administrativă, în opinia noastră instituită prin art. 53 (1) al Constituției Republicii Moldova, care prevede „că persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică printr-un act administrativ, sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei”. Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, din Republica se identifică cu același scop.

În opinia prof. Guțuleac V., răspunderea contravențională este reacția statului la comiterea cu vinovăție a unei fapte contravenționale prin aplicarea de către organul împuternicit față de făptuitor a constrîngerii statale prevăzute de legea contravențională în modul și în termenele stabilite de lege, în limitele sancțiunii contravenției comise, precum și obligația contravenientului de a suporta sancțiunea [18, p. 107].

Răspunderea administrativă cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează răspunderea juridică a celor care încalcă normele de drept administrative, adică normele de drept care reglementează raporturile sociale ce apar între organele administrației publice în realizarea sarcinilor puterii executive, precum și între aceste organe și particulari.

Funcțiile răspunderii administrative. Răspunderea administrativă este o instituție complexă a dreptului administrativ care cuprinde componentele contravențiilor administrative, dar aceasta nu înseamnă că răspunderea administrativă nu reglementează relațiile sociale. Funcția de reglementare a răspunderii juridice administrative se realizează prin metode caracteristice și altor forme de răspundere: stabilirea interdicțiilor de a săvîrși anumite acțiuni, stabilirea obligațiilor pozitive, stabilirea componenței de comportament illicit, stabilirea și aplicarea stimulărilor. Funcția de reglementare a răspunderii administrative participă la normarea dinamicii diverselor relații sociale. Ea participă la stabilirea statutului juridic administrativ al subiectelor de drept administrativ și subiectelor răspunderii administrative [34, p. 421].

În reglementarea relațiilor sociale, un loc de frunte deține și funcția preventivă, care este legată atît de funcția de reglementare, cît și de ocrotire a răspunderii administrative. Noi considerăm că funcția preventivă poate fi influentă nu numai la nivelul sancțiunilor normelor adiministrative, dar și la nivelul relațiilor sociale stabilind drepturi, obligații, interdicții, preveniri de aplicare a sancțiunilor. Dreptul administrativ este strîns legat de problema de dirijare și răspundere în dirijare. Răspunderea în dirijare este chemată: a) să „stingă” toate abaterile apărute spontan în compartimentul indivizilor din cadrul parametrilor de drept; b) să mențină acest sistem în starea unei balanțe ferme prin corectarea la timp a însăși parametrilor și apropierea lor de necesitățile realităților sociale.

Funcția de reprimare a răspunderii administrative, ca și celelalte funcții, poate fi realizată în raport cu cîteva grupe de subiecte: persoane fizice, persoane cu funcție de răspundere, persoane juridice. Specificul răspunderii administrative a persoanelor cu funcție de răspundere constă în faptul că ea poate fi înaintată pentru încălcarea normelor dreptului muncii, normelor ecologice, legislației funciare.

Prezența în răspunderea administrativă a funcției educative este condiționată de prezența în Codul cu privire la contravențiile administrative a scopului educării cetățenilor care încalcă legea.

În dreptul administrativ există trei forme de răspundere juridică: răspunderea administrativ-contravențională, răspunderea administrativ-disciplinară și răspunderea administrativ-patrimonială.

Răspunderea administrativ-contravențională este forma răspunderii administrative declanșată ori de cîte ori s-a săvîrșit o contravenție, în măsura în care sînt realizate toate prevederile acestei puteri. Particularitățile răspunderii administrativ-contravenționale sînt următoarele:

„conduita ilicită îmbracă forma contravenției, care este fapta săvîrșită cu vinovăție și prezintă un grad prejudiciabil mai redus decît infracțiunea pentru care legislația prevede

răspunderea administrativă” [4, art. 9];

regimul juridic al răspunderii contravenționale are la bază Codul contravențional al RM; subiectele răspunderii administrativ-contravenționale pot fi, în principiu, doar persoanele fizice și numai atunci cînd legea prevede, iar sancțiunea contravențională poate fi aplicabilă și persoanelor juridice.

Răspunderea administrativ-disciplinară constă în complexul de drepturi și obligații conexe, conținut al raporturilor juridice sancționării stabilite, de regulă, între un organ al administrației publice sau, după caz, un funcționar public și autorul unei abateri administrative (organ de stat, funcționar public, srtuctură nestatală, persoană fizică care nu este contravenționalizată).

Răspunderea administrativ-disciplinară are următoarele trăsături:

conduita ilicită îmbracă forma abaterii disciplinare care nu are caracter contravențional și care, de regulă, vizează neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor subiectelor subordonate în raporturile de drept administrativ;

subiectul răspunderii administrativ-disciplinare este întotdeauna funcționarul public, un organ al administrației publice;

răspunderea administrativ-disciplinară se bazează pe vinovăție;

răspunderea administrativ-disciplinară nu cunoaște sancțiuni privative de libertate.

Răspunderea administrativ-patrimonială ca formă a răspunderii administrative este o răspundere a statului, a administrației publice pentru daune. În cazul contravențiilor, răspunderea este stabilită de organele administrației de stat sau de judecată, care pot aplica sancțiuni administrative: avertisment, amendă, confiscare etc.

Răspunderea administrativă poate fi definită ca instituție publică ale cărei, norme determină o situație specifică a contravenientului, care, alături de suferințele ce le suportă în procesul executării de pe urma mijloacelor de constrîngere administrativă, își realizează drepturile procesuale de a da explicații pe motivul încălcării legii, dreptul la o apreciere obiectivă și echitabilă a acțiunii sale din partea organelor competente, precum și aplicarea corectă, atît din punct de vedere juridic, cît și moral a sancțiunii administrative [8, p. 358].

Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice, care intervine atunci cînd încălcîndu-se normele de drept administrativ, s-a săvîrșit o abatere administrativă. Ca și la celelalte răspunderi juridice, în răspunderea administrativă am caracterizat următoarele funcții: de reglementare, preventivă, de reprimare și educativă. În dreptul administrativ sînt trei forme de răspundere juridică: răspunderea administrativ-contravențională – atunci cînd conduita ilicită îmbracă forma contravenției; răspunderea administrativ-disciplinară – cînd conduita ilicită îmbracă forma abaterii disciplinare care nu are caracter contravențional; răspunderea administrativ-patrimonială – este o răspundere a statului, a administrației publice pentru daune.

În următorul paragraf, vom studia răspunderea materială și răspunderea disciplinară.

2.4. Răspunderea materială și răspunderea disciplinară

Răspunderea materială nu are o definire legală în legislația țării noatre, după cum o are de exemplu legislația muncii din România (art. 102 alin.(1) CMR), dar există definiții doctrinare, conform cărora răspunderea materială reprezintă o formă a răspunderii juridice prin care persoanelor încadrate în muncă se impune obligația de a repara, în condițiile legii, prejudiciul provocat unității în cursul executării contractului de muncă printr-o faptă ilicită, în legătură cu munca lor și săvîrșită cu vinovăție [25, p. 62].

În conformitate cu Codul muncii al Republicii Moldova (2003), normele ce reglementau relațiile sociale legate de răspunderea materială a salariaților erau plasate în capitolul destinat garanțiilor și compensațiilor (Cap. VII, art. 125-134). Codul muncii (2003) prevede o reglementare distinctă a relațiilor de răspundere materială care se referă nu doar la salariați, ci și la angajatori. Astfel, în Titlul XI trei capitole sînt dedicate acestor relații.

În situația în care răspunderea materială a părților contractante este stabilită în cadrul clauzelor contractului individual de muncă, se va ține cont de regula potrivit căreia răspunderea materială a angajatorului nu poate fi mai mică, iar a salariatului mai mare decît cea stabilită în Codul muncii și în alte acte normative ce conțin norme de drept al muncii (alin.(2) art. 327 din CM al RM). Respectiv, în conținutul contractului colectiv de muncă și în cel individual nu pot fi stabilite limite ale răspunderii angajatorului față de angajator. În caz de discordanță între clauzele contractului individual și ale celui colectiv de muncă, instanțele de judecată vor aplica în mod direct standartele minime stabilite de Codul muncii sau de actul normativ incident în cauză [35, p. 9-15].

Prin urmare, Codul de fapt consfințeste principiile care s-au statornicit în jurisprudență, potrivit cărora: 1) angajatorul poartă față de salariat răspundere materială integrală, iar salariatul poartă, de regulă, față de angajator răspundere materială limitată și doar în cazurile prevăzute nemijlocit de lege – răspundere materială integrală; 2) răspunderea persoanei cauzatoare de prejudiciu este inevitabilă [24, p. 20].

Răspunderea materială spre deosebire de alte forme de răspundere juridică prezintă o seamă de particularități:

În primul rînd, are o natură juridică mixtă, normele ce o reglementează aparținînd unele – dreptului muncii, altele – dreptului civil; din această cauză răspunderea materială a angajaților are note comune cu răspunderea civilă contractuală. Prin intermediul ei se asigură recuperarea pagubelor suferite de angajator din vina angajaților săi, cu prilejul exercitării de către aceștia a contractului de muncă. La stabilirea răspunderii materiale se are în vedere numai paguba efectiv suferită de angajator, dar nu și beneficiul nerealizat, ca urmare a faptei ilicite săvîrșite de angajați; în consecință, cu anumite excepții, răspunderea materială de dreptul muncii are efecte mai restrînse decît răspunderea civilă contractuală.

În doctrină există și păreri că răspunderea tuturor trebuie să fie integrală, adică să includă atît paguba efectivă, cît și foloasele nerealizate, așa cum o prevede de asfel și legislația civilă.

În al doilea rînd, în materia probării asistăm la o „răsturnare a sarcinii probei, întrucît răspunderea materială a angajaților nu comportă o prezumție de vinovăție în sarcina lor, dovada vinovăției revenind angajatului [5, art. 328].

În al treilea rînd, cauzele care exonerează de răspundere materială de dreptul muncii sînt, pe lîngă forța majoră și cazul fortuit, riscul normal al serviciului, pierderile inerente procesului de producție [5, art. 334].

În al patrulea rînd, răspunderea materială a angajaților are caracter personal, este o răspundere solidară putînd interveni doar prin excepție.

Totodată trebuie să menționăm că CM al RM (2003) instituie, în art. 340, noțiunea de răspundere materială colectivă, care se aplică atunci cînd, din cauza caracterului serviciilor prestate, este imposibilă delimitarea responsabilităților.

În al cincilea rînd, răspunderea materială este reglementată prin norme imperative, modificarea ei prin voința părților este inadmisibilă și impune o procedură specifică de recuperare a prejudiciului [17, p. 84].

Funcțiile răspunderii materiale. Răspunderea materială, ca și cea disciplinară, realizează funcția preventivă, deosebindu-se de aceasta prin: în primul rînd, preîntîmpinarea încălcărilor de natură materială, neadmiterea cazurilor de traumatism, ocrotirea muncii; în al doilea rînd, răspunderea materială își extinde acțiunea sa nu asupra tuturor subiectelor relațiilor de muncă, ci doar asupra unui cerc stabilit de subiecte; în al treilea rînd, conținutul consecințelor nefavorabile condiționate de răspunderea materială care, în principiu, se rezumă la îngustarea sferei materiale a persoanei ce a încălcat legea.

Funcția preventivă a răspunderii materiale mobilizează angajații să acționeze astfel încît să nu fie risipite, pierderi, nimiciri, sustragerea bunurilor materiale. În același timp, ea consolidează disciplina de muncă, precum și previne reținerile excesive de salarii.

Funcția educativă a răspunderii materiale și disciplinare se realizează odată cu funcțiile de reglementare, preventive, de reprimare și reparatorii. Funcția educativă este chemată spre a forma relații de bună-credință față de activitatea de muncă, față de bunurile încredințate, spre ocrotirea drepturilor la muncă ale angajaților.

Răspunderea disciplinară este o formă a răspunderii juridice, specifică dreptului muncii. Ea intervine în cazurile în care un salariat săvîrșește, cu vinovăție, o abatere de la obligațiile de serviciu, inclusiv de la normele de comportare asumate prin contractul individual de muncă, abatere prin care se încalcă disciplina muncii. Fără a cuprinde o definiție a răspunderii disciplinare, legislația muncii stabilește că „salariatul este obligat să respecte disciplina muncii” [5, art. 9 alin. 2].

Datorită subordonării sale față de angajator, salariatul trebuie să respecte nu numai obligațiile generale sau concrete de muncă prevăzute în actele normative, în contractele colectiv și individual de muncă, în regulamentul de ordine interioară, dar și în ordinile și dispozițiile, scrise sau verbale de angajator în exercitarea atribuțiilor sale de coordonare, îndrumare și control.

Conform opiniei prof. Stelian Ivan, pentru a lua naștere răspunderea disciplinară, este necesar să se săvîrșească o abatere. Abaterea disciplinară constituie condiția indispensabilă și suficientă pentru declanșarea răspunderii [28, p. 54].

Deci, temeiul unic al răspunderii disciplinare îl constituie săvîrșirea unei abateri disciplinare, definită în doctrină ca o încălcare, cu vinovăție, de către salariat, indiferent de funcția sau postul pe care îl ocupă, a obligațiilor sale, inclusiv a normelor de comportare.

Abaterile disciplinare se realizează prin acțiuni sau inacțiuni săvîrșite cu vinovăție de către salariați, prin care aceștia au încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinile și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici. Pentru ca salariatul să răspundă disciplinar, se impune să fie întrunite următoarele elemente constitutive ale abaterii disciplinare:

obiectul, adică relațiile sociale de muncă, ordinea și disciplina la locul de muncă;

subiectul, mereu o persoană fizică în calitate de subiect calificat, respectiv, de salariat;

latura subiectivă, în sens de vinovăție – ca intenție, directă sau indirectă, ori culpă din ușurință sau nesocotință − și care se apreciază concret în funcție de pregătirea profesională, capacitatea, aptitudinile și experiența salariatului în cauză;

raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a salariatului și rezultatul nociv produs asupra stării disciplinare din unitate.

Absența oricăruia dintre elementele constitutive ale abaterii disciplinare exclude răspunderea disciplinară. Susținem opinia prof. T. Ștefănescu, că în cazul în care unul dintre elementele răspunderii juridice nu este întrunit, nu poate intervini răspunderea juridică [29, p. 79].

Răspunderea disciplinară beneficiază de sancțiunile tipice, specifice, fiind confirmate în art. 206 din Codul muncii al RM. Acestea sînt următoarele: a) avertismentul; b) mustrarea; c) mustrarea aspră; d) concedierea. Pentru unele categorii de salariați (funcționari publici, militari) legislația în vigoare poate prevedea și alte categorii de sancțiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei de muncă.

Pentru inițierea răspunderi disciplinare nu este necesar să se producă un prejudiciu material, ci e suficient să se producă abaterea – fapta prin care s-a încălcat cu vinovăție obligațiile de muncă sau normele de comportare în cîmpul muncii. Răspunderea disciplinară se aplică numai pentru fapte care au fost comise pe durata acțiunii contractului de muncă și nu în afara lui.

Funcția de reglementare a răspunderii disciplinare operează prin reglementarea raporturilor de muncă nemijlocit legate de relațiile de organizare a muncii, pregătirii profesionale, gestionării negocierilor colective, încheierii contractelor de muncă și altele.

Specificul funcției de reglementare a răspunderii disciplinare a funcționarilor publici constă în faptul că obligațiile lor sînt formulate nu numai în Codul muncii și în alte legi speciale, dedicate unui anumit tip de serviciu de stat, dar și în alte acte normative nededicate special reglementării activității de muncă a funcționarilor publici.

Funcția preventivă a răspunderii disciplinare este strîns legată de funcția de reglementare, dar ultima se realizează pe calea stabilirii obligațiilor, stimulărilor și consolidărilor comportamentului ilicit, pe cînd funcția preventivă se realizează atît pe calea stabilirii obligațiilor, cît și prin stabilirea elementelor constitutive ale abaterilor, influnțînd psihologic asupra subiectelor, chiar cu amenințarea aplicării sancțiunilor disciplinare. Atunci cînd pentru formarea comportamentului unor subiecte nu este suficientă utilizarea metodelor de convigere, se folosește amenințarea cu aplicarea sancțiunilor disciplinare.

Specificul funcției preventive a răspunderii disciplinare constă în faptul că ea contribuie la prevenirea altor încălcări de drept, fapt determinat de obligațiile multor funcționari publici în realizarea activităților de profilaxie. Legiuitorul pune în fața organelor de ocrotire a dreptului nu numai sarcina de a lupta cu criminalitatea, dar și a curma încălcările de drept.

Mijloacele juridice ale funcției de reprimare ale răspunderii disciplinare sînt mai largi decît mijloacele funcției de reprimare a răspundeii materiale. Pentru încălcările disciplinei de muncă Codul muncii prevede următoarele tipuri de sancțiuni disciplinare de muncă: avertismentul, mustrarea, concedierea. Analiza actelor normative, care reglementează răspunderea disciplinară a funcționarilor publici, demonstrează că pentru această categorie sînt stabilite următoarele tipuri de sancțiuni disciplinare: avertismentul, mustrarea, mustrarea aspră, prevenirea de necorespundere parțială în funcție, concedierea, retrogradarea în funcție cu o treaptă, retrogradarea în grad. Pentru unele categorii de angajați sînt prevăzute măsuri specifice de sancționare, cum ar fi: privarea drepturilor de conducere a garniturilor de tren, transferul în producția care nu este legată de izvoare de pericol sporit [8, p. 379].

Răspunderea materială nu are o definire legală în legislația țării noastre, însă conform definițiilor doctrinale, răspunderea materială reprezintă o formă a răspunderii juridice prin care persoanelor încadrate în muncă se impune obligația de a repara în condițiile legii, prejudiciul provocat unității în cursul executării contractului de muncă printr-o faptă ilicită, în legătură cu munca lor șă săvîrșită cu vinovăție. Răspunderea materială are doar două funcții: preventivă și educativă.

Ultima răspundere, răspunderea disciplinară este o formă a răspunderii juridice, specifică dreptului muncii. Temeiul unic al acesteia îl constituie săvîrșirea unei abateri disciplinare. Aceasta din urmă, se realizează prin acțiunea sau inacțiunea săvîrșită cu vinovăție de către salariat. Funcțiile acestei răspunderi sunt: de reglementare, preventivă și de reprimare. Iar sancțiunile răspunderii disciplinare sînt: avertismentul, mustrarea, mustrarea aspră și ultima, concedierea.

Referitor la prezentul capitol, am identificat formele răspunderii juridice. Anterior am menționat, că pentru a înțelege forma răspunderii juridice, sau format cinci curente, pe care le-am caracterizat. Astfel, interpretarea formei de multe ori depinde de faptul cum este înțeleasă răspunderea juridică și conținutul său.

Prima formă a răspunderii juridice, cea penală, are în conținut pe de o parte, dreptul statului, pe de altă parte, obligația infractorului. Conform art. 50 din CP al RM se consideră „răspundere penală condamnarea publică și a persoanei care le-au săvîrșit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrîngere prevăzute de lege”. Funcțiile și principiile răspunderii penale, pe care le-am caracterizat în primul paragraf, sunt: funcțiile de reglementare, preventivă, de reprimare, reparatorie și educativă.

Referitor la răspunderea civilă, ea intervine doar atunci cînd prejudiciatul își manifestă interesul, apelînd la forța de constrîngere a statului, astfel încît nu victima aplică sancțiunea ci calea ei legală este să se adreseze autorităților pentru a i se asigura tragerea la răspunderea a autorului faptei ilicite civile și a i se repara prejudiciul. Răspunderea civilă se prezintă sub două forme: răspunderea delictuală – care este un raport juridic de obligații care izvorăsc dintr-o faptă ilicită și prejudiciabilă. Ea este de mai multe feluri: directă, indirectă, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, lucruri și vina edificiului, subiectivă și obiectivă. Penru ca să fie prezentă răspunderea contractuală, se cer ca să fie întrunite patru condiții: fapta ilicită, prejudiciul patrimonial cauzat creditorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Răspunderea administrativă cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglemntează răspunderea juridică a celor care încalcă normele de drept administrativ. În dreptul administrativ sînt trei forme de răspundere juridică: contravențională, disciplinară, patrimonială.

Răspunderea materială, de asemenea nu are o definire legală în legislația țării noastre. Codul muncii redă principiile care au apărut în jurisprudență, potrivit cărora angajatorul poartă față de salariat răspundere materială integrală, iar salariatul poartă față de angajator răspundere limitată, doar în cazurile prevăzute de lege.

Pentru inițierea răspunderii disciplinare nu este necesar să se producă un prejudiciu material, este suficient să se producă abaterea, fapta prin care s-a încălcat cu vinovăție obligațiile de muncă sau normele de comportare în cîmpul muncii.

ÎNCHEIERE

După cum am stabilit, scopul principal al investigației îl constituie cercetarea răspunderii juridice și a formelor specifice ale răspunderii juridice, probleme a căror tratare provoacă dificultăți nu doar la nivel de teorie generală a dreptului, ci și la nivelul disciplinelor juridice de ramură, prezentînd o importanță practică.

În urma analizei și generalizării materiei expuse în teză, formulăm următoarele concluzii:

1. Răspunderea juridică este o formă specifică a răspunderii sociale; este instituția juridică ce cuprinde ansamblul drepturilor și obligațiilor conexe ce se nasc prin săvîrșirea unei fapte ilicite; are un conținut precis; parte din sfera complexelor de drept, reprezentînd o instituție juridică; trebuie să aibă un grad de generalizare și abstractizare mai înalt; un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcărilor normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții autorității, o situație juridică, ca un raport juridic sau ca o instituție complexă, ca un sistem complex de norme.

2. Sancțiunea juridică apare ca o premiză a instituției răspunderii juridice, deoarece răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelență cu sancțiuni juridice; constituie obiectul răspunderii juridice; poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei pagube; poate consta din restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei pagube, dar presupune și o pedeapsă; urmărește trei scopuri: expirațiunea, răzbunarea și intimidarea; reflectă legătura dintre fapta antisocial săvîrșită și persoana care a săvîrșit-o, ea vizează reacția societății față de cei care atentează la condițiile de existență ale acesteia, care încalcă ordinea juridică și pun în pericol conviețuirea umană.

3. Condițiile răspunderii juridice sunt: 1. Fapta (conduita) ilicită – presupune o conduită sau o atitudine contrară regulilor de drept și care a încălcat norma prescrisă, perturbînd astfel desfășurarea normală a relațiilor sociale. 2. Rezultatul conduitei ilicite – reprezintă efectul sau consecința care decurge din săvîrșire ei sau din conduita avută. 3. Raportul sau legătura cauzală dintre faptă și rezultatul dăunător – cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele, încît existența unui fenomen este determinată sau condiționată de producerea unui alt fenomen. 4. Subiectul răspunderii juridice – este persoana față de care se exercită constrîngerea de stat prin aplicarea de sancțiuni juridice. Subiecte ale răspunderii juridice sînt atît persoane fizice, cît și persoane juridice. 5. Vinovăția – caracterizează atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de fapta sa și față de consecințele acesteia. Vinovăția presupune și implică recunoașterea capacității omului de a pătrunde și a aprecia un lucru la justa lui valoare. 6. Cauzele care înlătură răspunderea juridică se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare; reținerea infractorului; starea de extremă necesitate; constrîngerea fizică sau psihică; riscul întemeiat; executarea ordinului sau dispoziției superiorului.

4. Scopul răspunderii juridice constă în apărarea valorilor sociale puse sub scutul legii, în primul rînd a personalității umane, în restabilirea armoniei sociale și în educarea omului.

5. Pentru înțelegerea formelor răspunderii juridice, stau la bază cinci curente.

6. Răspunderea penală – este cea mai gravă modalitate de răspundere juridică, care survine în rezultatul comiterii unor infracțiuni prevăzute de legislația penală în vigoare pentru a căror comitere se aplică pedepsele penale stabilite în sancțiunile normelor de drept penal violate. Răspunderea penală are ca temei săvîrșirea unei infracțiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, care prezintă pericol social și care este săvîrșită cu vinovăție. Sancțiunea specifică dreptului penal este pedeapsa privativă de libertate sau închisoarea și se poate aplica doar persoanei fizice.

7. Răspunderea civilă, ca fiind o formă a constrîngerii de stat, constă în delegarea oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta ilicită prevăzută de lege sau contract. Esența acestei răspunderi este îndatorirea de reparare. Ea apare sub două forme: răspundere delictuală și răspundere contractuală.

8. Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice, care intervine atunci cînd încălcîndu-se normele de drept administrativ, s-a săvîrșit o abatere administrativă. În dreptul administrativ sînt trei forme de răspundere juridică: răspunderea administrativ-contravențională – atunci cînd conduita ilicită îmbracă forma contravenției; răspunderea administrativ-disciplinară – cînd conduita ilicită îmbracă forma abaterii disciplinare care nu are caracter contravențional; răspunderea administrativ-patrimonială – este o răspundere a statului, a administrației publice pentru daune.

9. Răspunderea materială nu are o definire legală în legislația țării noastre, însă conform definițiilor doctrinare, răspunderea materială reprezintă o formă a răspunderii juridice prin care persoanelor încadrate în muncă se impune obligația de a repara în condițiile legii, prejudiciul provocat unității în cursul executării contractului de muncă printr-o faptă ilicită, în legătură cu munca lor săvîrșită cu vinovăție. Răspunderea materială are doar două funcții: preventivă și educativă. Particularitățile răspunderii materiale sînt următoarele: are o natură juridică mixtă; nu comportă o prezumție de vinovăție a salariaților; are un caracter personal; este reglementată prin norme imperative.

10. Pentru inițierea răspunderii disciplinare nu este necesar să se producă un prejudiciu material, este suficient să se producă abaterea, fapta prin care s-a încălcat cu vinovăție obligațiile de muncă sau normele de comportare în cîmpul muncii. Această răspundere se aplică numai pentru fapte care au fost comise pe durata acțiunii contractului de muncă și nu în afara lui. Temeiul unic îl constituie săvîrșirea unei abateri disciplinare.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Codul penal al Republii Moldova nr. 985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 72-74 din 14.04.2009.

http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=331268&lang=1

Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002.

http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=325085&lang=1

Codul contravențional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-6 din 16.01.2009.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Codul muncii al Republicii Moldova nr. 154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.159-162 din 29.07.2003.

http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=326757&lang=1

Monografii, articole de specialitate

Albu I., Ursa V. Răspunderea civilă pentru daunele morale. Cluj-Napoca: Dacia, 1979. 308 p.

Baieș S., Roșca N. Drept civil. Partea generală. Drepturi reale. Scheme. Chișinău: Tipografia Centrală, 2001. 187 p.

Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chișinău: Tipografia Centrală, 2007. 437 p.

Barac L. Cîteva considerații cu privire la definirea răspunderii juridice. În: Revista Dreptul nr. 4, 1994, p. 40-240.

Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. București: Lumina Lex, 1997. 276 p.

Bentham J. An Introduction to the Principles of Morals and Legislation. : The Athlone Press, 1970. 280 p.

Borodac A., Gherman M. Răspunderea penală. În: Publicație științifico-practică „Legea și Viața”, Chișinău, nr. 11, 2005, p. 4-5.

Bruma S. Caracteristica generală a temeiurilor răspunderii juridice civile. În: Revista Națională de Drept, nr. 6, 2005, p. 25.

Bulai C. Dreptul penal român. Partea generală. Vol. II. București: Șansa SRL, 1992.

280 p.

Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. București: ALL Educațional, 1997.

647 p.

Djuvara M. Teoria generală a dreptului. București: ALL Educațional, 1995. 405 p.

Guțu A. Formele răspunderii juridice. În: Revista Națională de Drept, nr. 4, 2006, p. 84-86.

Guțuleac V. Drept contravențional. Chișinău: Bons Offices, 2006. 270 p.

Hart H. L. A. Punishment and Responsibility. Essays in the Pilosophy of Law. Oxford, 1968. 267 p.

Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol. II. Revăzută și adăugită. București: Nemira, 1996. 378 p.

Mihai Gh. C. Fundamentele dreptului. Vol. V. București: C. H. Beck, 2006. 224 p.

Mitrache C. Drept penal. Partea specială. București: Șansa SRL, 2002. 430 p.

Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 520 p.

Negru T., Scorțescu C. Răspunderea materială. În: Revista Legea și Viața, nr. 9, 2004,

p. 20-41.

Pătulea V. Unele reflectări la răspunderea materială. În: Dreptul, nr. 2, 1999, p. 62-64.

Pop O. Rolul și locul individualizării sancțiunilor în cadrul politicii penale. În: Revista Națională de Drept, nr. 3, 2000, p. 24-33.

Sida A., Berlingher D. Teoria generală a dreptului. Arad: “Vasile Goldiș” University Press, 2007. 232 p.

Ivan S. Răspunderea disciplinară a funcționarului public în România. În: Revista Națională de Drept, nr. 9, 2001, p. 54-72.

Ștefănescu T. Infirmitatea – cauză de nerăspundere disciplinară. În: Dreptul, nr. 12, 2002,

p. 79-84.

Voicu A. V. Răspunderea civilă delictuală cu privire la activitatea sportivă. București: Lumina Lex, 1999. 480 p.

Αлексеев С. С. Общая теория социалистического права. Вып. 2. Свердловск, 1964. 360 с.

Булатов А. С. Юридическая ответственность (Общетеоретические проблемы). Афтореф. дисс. канд. юрид. наук., 1985. 14 c.

Липинский Д. А. Проблемы юридической ответственности. Саратов, 2005. 387 c.

Шабуров А. С. Цели и функции юридической ответственности. Теория государства и права. Под ред. Корельского В. М., Перевалова В. Д., 1998. 672 c.

Culegeri de documente, practica judiciară

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării instanțelor judecătorești a legislației ce reglementează obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție, 2006, nr. 2, p. 9-15.

Site Internet

Răspunderea civilă delictuală [online]. http://www.avocatconsult.net/cursuri/918-drept-civil/190-raspunderea-civila-delictuala.html (citat la 06.04.2012)

Temeiul răspunderii penale [online]. http://legearm.com/codul-penal-al-rm-partea-generala/ articolul-51-temeiul-rspunderii-penale.html (citat la 06.04.2012)

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Codul penal al Republii Moldova nr. 985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 72-74 din 14.04.2009.

http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=331268&lang=1

Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002.

http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=325085&lang=1

Codul contravențional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-6 din 16.01.2009.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Codul muncii al Republicii Moldova nr. 154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.159-162 din 29.07.2003.

http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=326757&lang=1

Monografii, articole de specialitate

Albu I., Ursa V. Răspunderea civilă pentru daunele morale. Cluj-Napoca: Dacia, 1979. 308 p.

Baieș S., Roșca N. Drept civil. Partea generală. Drepturi reale. Scheme. Chișinău: Tipografia Centrală, 2001. 187 p.

Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chișinău: Tipografia Centrală, 2007. 437 p.

Barac L. Cîteva considerații cu privire la definirea răspunderii juridice. În: Revista Dreptul nr. 4, 1994, p. 40-240.

Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. București: Lumina Lex, 1997. 276 p.

Bentham J. An Introduction to the Principles of Morals and Legislation. : The Athlone Press, 1970. 280 p.

Borodac A., Gherman M. Răspunderea penală. În: Publicație științifico-practică „Legea și Viața”, Chișinău, nr. 11, 2005, p. 4-5.

Bruma S. Caracteristica generală a temeiurilor răspunderii juridice civile. În: Revista Națională de Drept, nr. 6, 2005, p. 25.

Bulai C. Dreptul penal român. Partea generală. Vol. II. București: Șansa SRL, 1992.

280 p.

Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. București: ALL Educațional, 1997.

647 p.

Djuvara M. Teoria generală a dreptului. București: ALL Educațional, 1995. 405 p.

Guțu A. Formele răspunderii juridice. În: Revista Națională de Drept, nr. 4, 2006, p. 84-86.

Guțuleac V. Drept contravențional. Chișinău: Bons Offices, 2006. 270 p.

Hart H. L. A. Punishment and Responsibility. Essays in the Pilosophy of Law. Oxford, 1968. 267 p.

Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol. II. Revăzută și adăugită. București: Nemira, 1996. 378 p.

Mihai Gh. C. Fundamentele dreptului. Vol. V. București: C. H. Beck, 2006. 224 p.

Mitrache C. Drept penal. Partea specială. București: Șansa SRL, 2002. 430 p.

Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 520 p.

Negru T., Scorțescu C. Răspunderea materială. În: Revista Legea și Viața, nr. 9, 2004,

p. 20-41.

Pătulea V. Unele reflectări la răspunderea materială. În: Dreptul, nr. 2, 1999, p. 62-64.

Pop O. Rolul și locul individualizării sancțiunilor în cadrul politicii penale. În: Revista Națională de Drept, nr. 3, 2000, p. 24-33.

Sida A., Berlingher D. Teoria generală a dreptului. Arad: “Vasile Goldiș” University Press, 2007. 232 p.

Ivan S. Răspunderea disciplinară a funcționarului public în România. În: Revista Națională de Drept, nr. 9, 2001, p. 54-72.

Ștefănescu T. Infirmitatea – cauză de nerăspundere disciplinară. În: Dreptul, nr. 12, 2002,

p. 79-84.

Voicu A. V. Răspunderea civilă delictuală cu privire la activitatea sportivă. București: Lumina Lex, 1999. 480 p.

Αлексеев С. С. Общая теория социалистического права. Вып. 2. Свердловск, 1964. 360 с.

Булатов А. С. Юридическая ответственность (Общетеоретические проблемы). Афтореф. дисс. канд. юрид. наук., 1985. 14 c.

Липинский Д. А. Проблемы юридической ответственности. Саратов, 2005. 387 c.

Шабуров А. С. Цели и функции юридической ответственности. Теория государства и права. Под ред. Корельского В. М., Перевалова В. Д., 1998. 672 c.

Culegeri de documente, practica judiciară

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării instanțelor judecătorești a legislației ce reglementează obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție, 2006, nr. 2, p. 9-15.

Site Internet

Răspunderea civilă delictuală [online]. http://www.avocatconsult.net/cursuri/918-drept-civil/190-raspunderea-civila-delictuala.html (citat la 06.04.2012)

Temeiul răspunderii penale [online]. http://legearm.com/codul-penal-al-rm-partea-generala/ articolul-51-temeiul-rspunderii-penale.html (citat la 06.04.2012)