Forme Si Tehnici de Terapii Cognitiv Comportamentale In Cazul Tulburarilor Obsesiv Compulsive

Forme și tehnici de terapii cognitiv-comportamentale în cazul tulburărilor obsesiv-compulsive

CUPRINS

Introducere

Capitolul I ABORDĂRI TEORETICE DESPRE ANXIETATE

Concepte generale

Tulburările anxioase dupa DSM V

Tulburarea de panică

Anxietatea generalizată

Anxietate socială

Fobii Specifice

Tulburarea Obsesiv Compulsivă

Tulburarea de stres post- traumatic

Prevalența tulburărilor anxioase

Capitol II MODELE DE TEORII DESPRE ANXIETATE

2.1 Teoria psihanalitică

2.2 Teorii comportamentale

2.3 Teorii cognitive

2.4.Teorii neurobiologice

2.5 Teorii sociologice

2.6. Mecanisme de coping

2.6.1 Clasificarea mecanismelor de coping

2.7 Cogniții Iraționale

2.7.1 Ce sunt emoțiile iraționale

2.8 Emoțiile

2.8.1 Emoții funcționale vs. Emoții disfuncționale

2.9 Relația cogniții-emoții

Capitol III METODE REZOLUTIVE COGNITIV -COMPORTAMENTALE ÎN TULBURAREA OBSESIV-COMPULSIVĂ

3.1 Terapia Rațional Emotivă

3.2 Terapia cognitiv-comportamentală

3.3.Psihoeducația

3.4. Expunerea

3.5 Terapiile de implicare a familiei

3.6. Grupurile de suport familial

CAPITOL IV METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. Obiective

4.2 Ipotezele cercetării

4.3 Instrumente de evaluare

4.3.1. Scala de atitudini și convingeriABS-II

4.3.2.Inventarul Simptomelor Obsesiv-Compulsive (OCI

4.4.Subiecți

4.5.Designul cercetării

4.6. Procedura de lucru

4.6.1 Metode de analiză a datelor

CAPITOLUL V REZULTATELE LUCRĂRII

5.1.Rezultate cantitative

5.2. Rezultate calitative

5.3 Concluzii

Bibliografie

Introducere

Simptomele de anxietate sunt o experiența universală. Oricine care a fost supus unui examen, a fost dus la spital pentru tratament medical sau a întârziat în prinderea unui tren pentru un angajament important a experimentat unele dintre simptomele anxietății. Însă lumea diferă prin nivelul lor de bază de anxietate de stare sau anxietatea ca trăsătură și reacția acestora la situațiile care provoacă anxietate de stare. Anxietatea patologică poate fi definită printr-o anxietate care este mai mult severă sau mai frecventă decât poate tolera un individ.

Cu toate că subiectul anxietății ca stare a fãcut obiectul cercetãrilor de specialitate o vreme foarte îndelungatã, de abia operaționalizarea din ultimii 20 ani a criteriilor diagnostice pentru tulburãrile anxioase a fãcut ca acestea sã fie introduse în imperiul psihoterapiei și mai ales al psihanalizei pentru a fi scoase din vizorul epidemiologiei genetice si al geneticii moleculare.

Suntem prada propriilor noastre judecăți, toate emoțiile noastre sunt generate de ceea ce gândim sau de cognițiile noastre de multi ori disfuncționale. Modul în care ne simțim în orice moment se datorează lucrurilor la care ne gândim. Cele mai multe dintre gândurile negative care cauzează dezechilibru emoțional sunt pur și simplu greșite sau constituie denaturări ale adevărului, dar le acceptăm fără a le pune sub semnul întrebării. Gândurile noastre dau naștere emoțiilor, iar sentimentele neplăcute semnalează faptul că gândim negativ și credem în ceea ce gândim.

Poate cu toți am ajuns să ne întrebăm la un moment dat, noi ca ființe umane suntem raționali sau iraționali? Ca oameni avem ambele caracteristici, deși suntem ființe cerebrale încă de timpuriu dăm curs unor manifestări ilogice, judecăți puerile și egoiste.

Cheia existenței noastre este de a ne folosi capacitatea rațională în cea mai irațională sferă a vieții noastre, cea reprezentată de emoții. Lucrarea de față își propune să exploreze relația dintre cognițiile iraționale și simptomele de anxietate manifestate in tulburarea obsesiv compulsivă, în cazul unei populații mai vulnerabilă la raționalitate și anume adulții. Implicațiile gândirii iraționale la adulții în contextul predispozitiei dezvoltarii unei tulburari obsesiv compulsive sunt consistente, astfel încât generează un grad crescut de emoții disfuncționale, afectând dezvoltarea socio-emoțională a adultului.

Capitolul 1 ABORDĂRI TEORETICE DESPRE ANXIETATE

CONCEPTE GENERALE

Încă din anul 1900, Pierre Janet definea nevrozele ca fiind “boli ale personalității,, caracterizate prin conflicte intrapsihice,care inhibă conduitele sociale. Aceste conflicte perturbă echilibrul interior al persoanei,deformând într-o măsură mai redusă, mai puțin profundă decât tulburările psihice majore(psihoze,deliruri cronice,schizofrenii),sistemul Eului în raport cu realitatea. Toate ființele umane pot să aibă simptome nevrotice,dar dacă acestea vor fi de lungă durată sau repetate și fără relație aparentă cu evenimentele exterioare(ca într-un circuit închis) vor intra în categoria nevrozelor.

Prin urmare, necesitatea studierii complexe și aprofundate a anxietății, a tipurilor acesteia, a factorilor determinanți, a intercorelațiilor anxietății cu autoaprecierea și cu nivelul de aspirații, a particularităților de personalitate ale adultului anxios este foarte importantă, atât pentru descoperirea esenței acestui fenomen, cât și pentru înțelegerea ulterioară a particularităților de dezvoltare a sferei emoționale și a personalității adultului. Anume anxietatea stă la baza multor dificultăți psihologice având un impact negativ asupra dezvoltării armonioase a adulților. Barlow, (2002). Problemele de anxietate reprezintă cea mai frecventă formă de psihopatologie si interferează semnificativ cu funcționarea academică și interpersonală

Conform unui studiu longitudinal efectuat de Krieg et al.(1987) 2/3 din cazurile de tulburãri anxioase ajung să se cronicizeze în ciuda tratamentului si pacienții se obișnuiesc cu boala ajungând să nu mai solicite sprijin psihologic în acest sens. Majoritatea informațiilor care ne stau la dispoziție în prezent despre cauzele genetice ale tulburărilor anxioase sunt obținute cu prin metode epidemiologice genetice și anume: studiile pe gemeni, studiile familiale, studiile pe copii cu risc. De aceea vom da prioritate acestor date folosind clasificarea DSM-V deoarece pe baza acestor criterii s-au putut finaliza cercetãri pânã în prezent.

 O primă teorie aparține cercetărilor lui Freud (1970) asupra fobiilor si nevrozei angoasei si se concretizează în „teoria toxică a anxietății, divizată într-o teorie metapsihologică și o teorie clinică”. În această abordare, tulburarea în discuție „își are originea în acumularea unei tensiuni sexuale”. Întrucât teoria metapsihologică nu a fost confirmată empiric și nici de cercetările actuale, cea clinică „se justifică din punctul de vedere al demersului de tratare a afectului strangulat, prin catharsis”. Pacientul își reprimă emoțiile evocate de evenimentele traumatice, anxietatea reprezentând o frică inconștientă a persoanei de propriile emoții. Dacă se incearcă exprimarea acestora, represia s-ar putea să nu funcționeze, iar anxietatea apare ca simptom. Dupa ce a fost eșuată represia primară, intervine apărarea secundară și anume proiecțiile, negarea, etc. menite a împiedica ieșirea la suprafața a emoțiilor. Acest mecanism secundar de protecție nu este deloc soluția problemei, ci este mai degrabă un compromis care functionează pentru scurt timp, dar care în cele din urmă destabilizează. În final, al treilea mecanism de apărare are rol de suprimare a anxietății rezultate din procesul anterior. Aceasta teorie abordează această tulburare prin prisma ideii că o sursă de anxietate poate fi teama inconștientă a exprimării emoțiilor asociate retrăirii amintirilor legate de evenimentele traumatice.

 O a doua teorie se referă la anxietatea ca semnal, ca și cauzalitate. Pericolul este un produs al conflictelor inconștiente, mai mult decât o amenințare reală. Este vorba de emoție și totodată de cogniție, anxietatea cuprinzând două elemente: pe plan afectiv – frica de emoție, pe plan cognitiv – anticiparea situației de pericol. Anxietatea e în același timp rezultatul conflictelor intrapsihice dar și cauza. Klein. M (1949)

 La începutul secolului XX, Janet a propus o analiză asupra distorsiunilor cognitive asociate patologiei anxioase, care este incă de mare actualitate și poate fi raportat la ipostazele mai moderne. Termenul de ,,mecanism cognitiv,, încearcă în ziua de azi să includă ansamblul mecanismelor de procesare a informației. Pentru adepții cognitivismului, „creierul este în mod esențial un sistem de stocare a experiențelor anterioare, filtrând stimulii”. De fapt, schemele cognitive sunt organizate pe baza amintirilor experiențelor anterioare. Stimulii au capacitatea de a reactiva automat circuitele cognitive fără ca acestea să fie trecute prin filtrul proceselor de conștiință. Conținutul acestor circuite determină reacția emoțională și comportamentală a individului. Așadar, stimulii de regulă reactivează nu doar proprietățile celor anteriori, ci și răspunsul emoțional și comportamental anticipat al subiectului. Spre exemplu, dacă anterior individul a avut o reacție anxiogenă față de un anume stimul, aceasta va fi reactualizată în condițiile unei reconfruntări cu acesta din urmă. Primele ipoteze cognitive ale anxietății au sugerat ca procesul psihopatologic s-ar realiza ca un scurtcircuit care trece dincolo de experiențele non-axiogene și care alimentează permanent schemele fricilor iraționale. Una dintre abordările moderne ale psihologiei cognitive se bazează pe conceptul central al tratării informației. Creierul este considerat a fi o unitate dotată cu inputuri si outputuri, care tratează si filtrează informațiile primite dinafară. Pentru autorii acestor teorii, „diferitele tipuri de informații vor interacționa sau se vor combina la diferite niveluri ale procesului de tratare a acestora” Mandler (1962)

                Astfel de abordări se referă doar la aspectele de natură rațională, ignorându-le pe cele de tip emoțional. Cu timpul, s-au dezvoltat alte ipoteze care au făcut referire la influența proceselor emoționale asupra mecanismelor cognitive, permițându-se astfel dezvoltarea terapiilor cognitive în problematica tulburărilor anxioase. Prin urmare se accentuează ideea conform căreia patologia anxioasă este un rezultat al construcției schemelor cognitive responsabile de parcurgerea unor trasee în tratarea informației.

   Anxietatea a luat nastere pe baza conflictului inconstiente intre impulsurile Eului si ale Sinelui. Freud (1970) Impulsurile, de obicei, sexuale și de agresiune se luptă să se exprime, dar Eul nu poate îngădui exprimarea lor deoarece se teme, inconștient, că va urma pedeapsa. Din moment ce sursa anxietății este inconștiența, persoana experimentează teama și perturbarea fără să știe din ce cauză. Dacă conflictul inconștient este sursa anxietății dezadaptative, ce a facut ca cineva să aibă o fobie specifică atunci, se iau în calcul două posibilități: stadiul psihosexual la care este fixată dezvoltarea persoanei și natura mecanismelor de apărare pe care le utilizează spre a menține conflictul inconștient.

Anxietatea este o mobilizare exagerată a energiei psihice și face parte din reacțiile emoționale fundamentale ale omului, la fel ca și depresia, respectiv suferința. Deci, anxietatea are ca fundament sentimentul de teamă; teama este o reacție naturală față de un pericol real, însă anxietatea este teama față de un pericol imaginar. Anxietatea este definită de specialiști ca o teamă difuză, fără un obiect bine precizat.
Dacă teama te învață să fii prudent, anxietatea te învață să fii evitant. De aici reiese o idee esențială referitoare la natura comportamentelor anxioase și anume, aceea că ele sunt învățate, deci nu înnăscute. Datorită acestui fapt, comportamentele anxioase răspund foarte bine terapiilor cognitiv-comportametale de scurtă durată. În momentul în care un individ se află în fața unei situații periculoase, prima dată simte frica, apoi are disponibilitate pentru trei tipuri de comportamente : fuga, lupta sau "împietrire". În momentul în care se declanșează reacția de teamă, se secretă un mediator chimic numit adrenalina ("hormon de stres") care alertează întreg organismul fațăsa anxietății dezadaptative, ce a facut ca cineva să aibă o fobie specifică atunci, se iau în calcul două posibilități: stadiul psihosexual la care este fixată dezvoltarea persoanei și natura mecanismelor de apărare pe care le utilizează spre a menține conflictul inconștient.

Anxietatea este o mobilizare exagerată a energiei psihice și face parte din reacțiile emoționale fundamentale ale omului, la fel ca și depresia, respectiv suferința. Deci, anxietatea are ca fundament sentimentul de teamă; teama este o reacție naturală față de un pericol real, însă anxietatea este teama față de un pericol imaginar. Anxietatea este definită de specialiști ca o teamă difuză, fără un obiect bine precizat.
Dacă teama te învață să fii prudent, anxietatea te învață să fii evitant. De aici reiese o idee esențială referitoare la natura comportamentelor anxioase și anume, aceea că ele sunt învățate, deci nu înnăscute. Datorită acestui fapt, comportamentele anxioase răspund foarte bine terapiilor cognitiv-comportametale de scurtă durată. În momentul în care un individ se află în fața unei situații periculoase, prima dată simte frica, apoi are disponibilitate pentru trei tipuri de comportamente : fuga, lupta sau "împietrire". În momentul în care se declanșează reacția de teamă, se secretă un mediator chimic numit adrenalina ("hormon de stres") care alertează întreg organismul față de situația periculoasă. Astfel, individul devine mai vigilent decât în stare obișnuită, bătăile inimii se accelerează și pompează sânge cu o viteză și presiune mai mare, respirația devine mai alertă, muschii se încordează.

Motivele unei stari de anxietate poti fi multiple datorită complexității indivizilor : poate fi anxietate legată de starea de boală, anxietate legată de frica de moarte etc., însă cele mai răspândite sunt legate de teama de a nu face față dificultăților vieții, teama ce derivă din caracteristicile societății actuale în care predomină starea de nesiguranță și incertitudine cu privire la viitor. De fapt, această teamă de a nu face față dificultăților vieții, deși generată de contextul social, ascunde o neîncredere în propriile forte, o proastă imagine de sine.

Ceea ce trebuie reținut este că aceste comportamente de tip anxios sunt învațate, astfel că pot fi abordate cu succes prin intervenții cognitiv-comportamentale și pot disparea în câteva luni de la începutul intervenției. Persoana anxioasă va învăța să își gestioneze starea de teama atribuind-o în mod adecvat fiecărui "obstacol" pornind de la o imagine de sine îmbunătățită cu ajutorul tehnicilor terapeutice, bine conturată dar realistă.

La începutul secolului XXI se resimte foarte mult importanța explorării în studii de specialitate a problematicii anxietății. Acest fapt este determinat de modificările profunde și semnificative din societate și a individului în principal: prin dezvoltarea tehnologiilor moderne, accesul la informații în mediul online, toate acestea având un impact negativ asupra personalității individului , afectivității și comportamentului acestuia intensificând anxietatea, furia, încordarea, neliniștea, frica, stările depresive, agresivitatea, violența, insecuritatea, incertitudinea și neîncrederea în sine. În ultimii ani, pe lângă transformările deja evidențiate, în Romania mai există alte fenomene foarte larg răspândite care sunt considerate o dramă a timpurilor moderne – migrația masivă a populației tinere la muncă peste hotare – ceea ce duce la dezintegrarea familiei și la creșterea considerabilă a numărului de divorțuri și respectiv, al familiilor monoparentale. Totodată schimbările ce caracterizează începutul mileniului afectează și familia completă. Problemele cu care se confruntă părinții sunt multiple și din ce în ce mai grave: dezorientarea și/sau confuzia, trăirea acută a stărilor de singurătate și deprimare, insecuritatea socială, situațiile limită, dificultățile de relaționare, conflictualitatea frecventă între soți, violența verbală și fizică. Consecințele fenomenelor descrise implică creșterea numărului de copii privați de afectivitate, dragoste, protecție și securitate parentală declanșând, o dezvoltare nefavorabilă a afectivității. Dintre toate categoriile de vârstă, adolescenții, în mod special, constituie categoria vulnerabilă, din punct de vedere psihologic și social, față de transformările enumerate, datorită profundelor schimbări biologice și psihologice cu o puternică influență asupra ființei umane și asupra evoluției sale ulterioare. Dintre toate trăirile negative ale adolescentului, anxietatea ocupă un loc aparte, deseori ducând la inhibarea comportamentului, la subminarea resurselor proprii, la scăderea capacității de muncă, a productivității activității și la dificultăți în comunicare.

Problema științifică actuală de importanță majoră în domeniu soluționată. Cercetarea prezintă analiza și studierea sistematică a portretului psihologic complex al preadolescentului anxios în scopul asigurării procesului de dezvoltare armonioasă a acestuia și oferă perspective noi în organizarea activităților psihologice de lucru cu adultii anxioși .Afectiv, anxietatea cauzează un sentiment de agitație, zbucium, frică, neliniște, încordare, tensiune și groază. Componenta cognitivă include conștientizarea sentimentului de frică de un pericol viitor difuz și nesigur, ce determină scăderea puterii de concentrare, confuzie intelectuală și disconfort psihic.

Comportamentele voluntare cât și cele involuntare pot fi ca direcționate spre scăparea sau

evitarea sursei anxietății. Ele sunt frecvente și de multe ori dăunătoare, manifestându-se acut în cazul anxietății accentuate.

În concluzie vom consemna că anxietatea are multiple consecințe asupra psihicului uman

și subiectul trăiește o încordare continuă simțindu-se permanent amenințat. El este foarte nervos și de multe ori nici nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare.

În continuare vom face referire la formele de manifestare a anxietății. Astfel R. Cattel și

A. Prihojan(1989) evidențiază următoarele forme de manifestare a anxietății: anxietate manifestată, accentuată – este resimțită conștient și are expresii directe în comportament și în activitate:anxietate voalată, ascunsă – este inconștientă, se manifestă prin liniște excesivă, insensibilitate în fața unor amenințări și chiar prin negarea, nerecunoașterea anxietății. De asemenea această formă se manifestă prin anumite mijloace specifice de comportament Anxietatea se poate manifesta cu un grad diferit de intensitate. Cu privire la nivelurile de manifestare ale anxietății literatura psihologică, postulează mai multe puncte de vedere.

Psihologii americani K. Spence și J. Taylor(1993), autorii primei probe psihometrice pentru

studierea anxietății și anume a chestionarului Scala de manifestare a anxietății Taylor, susțin că sunt trei niveluri de manifestare ușoară a anxietății poate fi considerată un fenomen normal și optim. Anxietatea este necesară, ea acționând ca un imbold care susține activitatea.

• moderat – reprezintă intrarea în zona stării de anxietate. Se caracterizează printr-o

stare psihică neplăcută de îngrijorare și incertitudine pe care o resimte individul. Nivelul moderat de anxietate este asociat cu unele manifestări fiziologice. A fost evidențiat faptul că persoanele cu un nivel moderat de anxietate au tendința să ascundă această stare.

• ridicat – este o stare psihică reactivă la o situație puternic anxiogenă. Un nivel ridicat

de anxietate poate avea ca efecte diminuarea capacitații de coordonare musculară, epuizarea

energetică și apariția rapidă a oboselii, perturbarea capacității de concentrare ducând la limitarea comportamentului adaptativ și individul devine incapabil de a realiza sarcinile propuse. Nivelul ridicat de anxietate împiedică realizarea unor performanțe înalte.

Cercetătorii B. Cociubei și E. Novikova conturează, cu referire la activitate, două

niveluri de anxietate:

• nivelul constructiv – sporește originalitatea soluției, unicitatea ideii, contribuie la

mobilizarea resurselor emoționale, volitive și intelectuale ale personalității;

• nivelul distructiv – este o deformare a anxietății constructive, care se manifestă

printr-o stare de alarmă, de deznădejde și prin pierderea capacității de control. Individul începe să se îndoiască de propriile capacități. Este important să subliniem faptul că anxietatea

distructivă nu doar perturbă activitatea în care este implicat subiectul (activitatea de învățare,

activitatea profesională), ci și poate fi devastatoare, distrugând anumite structuri ale personalității, dominându-i existența .

Cercetarea literaturii ne-a relevat faptul că anxietatea este un fenomen psihologic

complex și există diverse abordări ale acestui concept, fapt din care rezultă că există și anumite tipuri de anxietate.

Referindu-ne la tipurile anxietății vom preciza că criteriile de clasificare a anxietății sunt

diferite și ies în evidență din analiza definirii conceptului de anxietate. Examinarea literaturii

ne-a permis să identificăm următoarele criterii de clasificare a anxietății:

1. tipul de pericol care este sesizat de om și cum acesta este perceput de el;

2. modul de manifestare a anxietății;

3. contextul în care se manifestă anxietatea.

Astfel, în raport cu primul criteriu, identificăm clasificările propuse de S. Freud și K.

Horney .O primă clasificare a anxietății este propusă de S. Freud in lucrarea sa, autorul evidențiază trei tipuri de anxietate și anume:

Anxietatea obiectivă (reală) este determinată de un pericol extern real pe care individul îl

percepe ca pe o amenințare ce condiționează o reacție emoțională proporțională cu intensitatea pericolului. În cazul manifestării exagerate a acestei anxietăți, se diminuează capacitatea individului de a face față în mod eficient sursei pericolului. Trecând în plan intern în procesul formării personalității, ea este bază pentru două tipuri de anxietate care se deosebesc după caracterul conștientizării.

Anxietatea nevrotică este cauzată de un pericol mai degrabă intern decât extern. Sursa

pericolului, după S. Freud, sunt impulsurile sexuale și agresive care au fost refulate în copilărie.

Anxietatea nevrotică poate exista în trei forme de bază. În primul rând, în anxietate „liber

înotătoare”, „liber plutitoare” și „de pregătire în formă de neliniște”, pe care, cum menționează metaforic S. Freud, omul anxios o poartă cu sine pretutindeni și care în orice moment se poate fixa de orice obiect (intern sau extern) mai mult sau mai puțin potrivit. De exemplu, acest tip de anxietate se poate transforma în frica așteptării. În al doilea rând, este vorba de reacții fobice, care se caracterizează prin nepotrivire cu situația de care sunt provocate – frica de înălțime, șarpe, tunet. Și în al treilea rând, frica ce apare în cadrul isteriilor și nevrozelor puternice care se caracterizează prin lipsa legăturii cu vreun pericol extern. După părerea lui S. Freud, separarea anxietății obiective de cea nevrotică este convențională deoarece anxietatea nevrotică are tendința să se proiecteze în exterior („să se fixeze pe un anumit obiect”), luând forma unei frici reale, iar de o frică exterioară scapi mai ușor decât de una interioară.

Anxietatea morală care mai este numită de autor și „anxietatea conștiinței/rușinii”, apare

ca o consecință a percepției pericolului de către „Eu”, care vine de la „Supra–Eu”. Ea reprezintă în sine o sinteză a anxietății obiective și nevrotice.

O altă clasificare a anxietății este propusă de K. Horney(1976). În lucrarea sa clasifică anxietatea în următoarele tipuri având fiecare caracteristicile sale:

pericolul este resimțit ca venind de la propriile impulsuri (apare ca rezultat direct al

refulării);

pericolul este resimțit ca venind dinafară (presupune o proiecție).

Fiecare din acestea poate fi împărțit încă în două subgrupe:

Pericolul este resimțit ca venind de la propriile impulsuri și ca fiind îndreptate

împotriva „Eu”-lui;

Pericolul este resimțit ca venind de la propriile impulsuri și ca fiind îndreptat

împotriva altora.

Pericolul este resimțit ca venind dinafară și se referă la sine.

Pericolul este resimțit ca venind dinafară și se referă la alții

Este de prisos să spunem că valoarea unei așa clasificări este limitată. Ea poate fi utilă

pentru o rapidă orientare, dar nu indică toate posibilitățile. În afară de aceasta, menționăm că nu se ține cont de particularitățile psiho-fiziologice și individual-psihologice ale personalității și nici de factorii sociali și, din acest punct de vedere, este evident, imperfectă. De la abordările acestor doi autori și până astăzi s-au schimbat punctele de vedere cu privire la tipurile de anxietate.

În raport cu al doilea criteriu, identificăm tipologia anxietății propusă de R. Cattel și Ch.Spielberger. Încă în anii 50 ai secolului XX, în literatura psihologică apare, probabil, cea mai cunoscută clasificare a anxietății, care este propusă de R. Cattel. Autorul formulează concepția conform căreia există două tipuri de anxietate: anxietate – stare și anxietate – trăsătură.

R. Cattel subliniază că anxietatea – stare este determinată de semnalele unei posibile

amenințări care este însoțită de schimbări fiziologice. El consideră că pentru fiecare individ

aparte există un spectru de situații anxioase, în dependență de experiența trăită și de resursele

personalității.

Anxietatea – trăsătură sau caracterologică, cum o mai numește R. Cattel(1965), depinde nu de

factori externi, ci are determinanți interni (complexe ale personalității) și reprezintă un conflict intern dinamic .

În cele ce urmează Ch. Spielberger (1976) preia și definitivează concepția lui R. Cattel. După

Ch. Spielberger anxietatea – stare este situațională fiind expresia personalității generată de

factori externi, contextuali. Acest tip de anxietate denotă o permanentă predispunere a

subiectului spre a percepe ca amenințător un larg diapazon de situații reacționând la ele printr-o stare de alarmă. Anxietatea – stare are un caracter trecător, care poate surveni la orice individ. Ea este o reacție ce rezultă din perceperea conștientă a tensiunilor însoțită de activarea componentelor vegetative.

Anxietatea – trăsătură este o funcție a experiențelor trecute și are un caracter interiorizat,

intrapsihic. Anxietatea trăsătură este cronică, dispune de constanță în manifestare permițând

predicții asupra subiecților asistați. Cei ce au în structura lor de personalitate o asemenea

trăsătură manifestă emoționalitate negativă, anticipări pesimiste, reacții motorii și de

hiperactivitate, incapacitate de concentrare și relaxare, manifestări psihice de iritabilitate,

instabilitate emoțională, așteptare anxioasă, teamă permanentă de viitor, abulie, rău psihic, un

sentiment de catastrofă și tendință de a exagera valoarea evenimentelor aprioric banale.

Anxietatea – trăsătură este o caracteristică individuală care exprimă diferențe interindividuale

relativ stabile în predispoziția anxioasă. Anxietatea – trăsătură este o dispoziție personală relativ generală, care tinde să se manifeste indiferent de situație, și relativ stabilă, de a trăi anxietate.

Am insistat asupra menționării acestei clasificări, întrucât este una din cele mai utilizate

și mai răspândite în psihologia contemporană, fiind recunoscută în psihologia rusă de I. Hanin,N. Imedadze, iar în psihologia occidentală de către S. Epstein, C. Izard, R. Lazarus, J. Sartre.

La al treilea criteriu se referă clasificarea anxietății propusă de A. Prihojan și susținută de

L. Bojovici, V. Kislovscaia, J. Sarason . A. Prihojan evidențiază patru tipuri de anxietate în baza situațiilor de care acestea sunt legate:

Anxietatea școlară – este anxietatea ce ține de situații legate de școală și de comunicarea cu învățătorul (procesul instructiv-educativ). Copii ce suferă de anxietate școlară se caracterizează prin trăiri emoționale negative ce pot fi determinate de necesitatea lor de a se adapta la cerințele și normele școlii, note, învățător și cerințele exagerate față de sine, etc. .

Anxietatea de autoapreciere – este anxietatea ce ține de situații legate de reprezentările despre sine

Anxietatea interpersonală – este anxietatea ce ține de situații de comunicare. A. Beck și A. Cambosie o mai numesc și anxietate socială

A. Cambosie ( 2003) menționează că anxietatea socială este caracterizată prin dificultăți de

adaptare la mediul social: la birou, într-un grup de prieteni sau colegi, cu partenerii de hobby.

Această anxietate este provocată de un sentiment de nesiguranță a individului. Anxietatea socială se manifestă printr-o lipsă de confort în mediul social. Această lipsă de confort se explică prin nesiguranța locului de muncă, a salariului, grija zilei de mâine sau diverse alte motive .Cei care suferă de anxietate socială, potrivit lui A. Beck, se simt vulnerabili și devin extrem de atenți la cea mai mică greșeala proprie. Se simt obligați să respecte un anumit număr de reguli, iar încrederea în propria persoană depinde în permanență de calitatea prestației lor. În forme main ușoare, anxietatea socială poate crea o conștientizare de sine extremă în prezenta celorlalți, dar în formele severe poate duce chiar la evitarea situațiilor sociale.

Cercetătorii îi acordă un statut primordial anxietății sociale în raport cu celelalte tipuri.

Astfel P. Zimbardo(1982) afirmă că „dintre toate temerile noastre, cea mai răspândită este, cu siguranță, teama de oameni” .

În literatura psihologică recentă, pe lângă clasificările enumerate anterior mai există o

clasificare a anxietății, ai cărei adepți sunt: Andrews (2003). Potrivit autorului, anxietatea se subîmparte în:

Anxietatea generală – cuprinde un cerc larg de obiecte.

Anxietatea specifică (care mai este numită și particulară sau concretă) – se referă la o

sferă mai îngustă de manifestare a anxietății. Anxietatea specifică poate fi: adecvată – reflectă

neplăcerile trăite de om într-un anumit domeniu; neadecvată – este așteptarea permanentă a

insuccesului, presimțirea unei amenințări sau a unui pericol în domeniile de succes ale realității. În anxietatea specifică putem include: anxietatea aritmetică, anxietatea de performanță, anxietatea față de testare, anxietatea de separare și anxietatea de computere.

În continuare vom descrie câteva tipuri de anxietate specifică:

Anxietatea de performanță – se manifesta în situația în care trebuie să desfășurăm o

activitate sau să realizăm o performanța sub privirile altora (un discurs în public, un examen oral) și are la bază teama de eșec. Situațiile sociale în care se poate manifesta această anxietate sunt extrem de diverse: vorbitul, mâncatul, dansatul, scrisul, muncitul în public, intrarea într-o sală deja plină sau în care ceilalți sunt așezați, participarea la petreceri, reuniuni, spectacole, contactul cu autoritățile sau cu șefii ierarhici, incapacitatea de a refuza o solicitare. Conform lui P. Hartenberg, în cazul anxietății de performanță găsim două perioade

distincte: trăirea angoasantă a situației de performanță și anticiparea anxioasă a situației. Astfel există persoane care evită de cele mai multe ori situațiile de performanță, trăind starea de angoasă înaintea situației propriu-zise și persoane care adoptă o atitudine sfidătoare în timpul situației de performanță (teama resimțită de un artist pe scenă. Consecințele anxietății de performanță sunt diferite unii reușesc să mențină o viață socială fără modificări semnificative, alții evoluează către alterarea globală a modului de funcționare cu o izolare socială din ce în ce mai mare.

Încă un tip de anxietate specifică este și anxietatea față de testare sau anxietatea

anticipativă. Acest termen este introdus de B. Strickland. Anxietatea față de testare se

caracterizează prin simptome persistente și severe de anxietate pe care unele persoane le resimt în diverse situații de testare. Aceste simptome interferează cu performanțele pe care persoanele ce le trăiesc le obțin.Ch. Spielberger(1934) descrie persoanele anxioase în raport cu situațiile de testare ca manifestând atitudini care implică percepții despre sine și expectanțe negative. Atitudinile autodepreciative ale acestora îi predispun la resimțirea fricii în situațiile în care sunt evaluați și la intensificarea activității fiziologice generale, acestea influențând și maniera în care astfel de persoane interpretează (și răspund la) stimulii din mediu . Tulburãrile anxioase sunt frecvente în populaþia generalã.

TULBURĂRILE ANXIOASE DUPĂ DSM V

1.2.1 Tulburarea de panică

Tulburarea de panică este o problemă de tip anxios în care persoana are episoade de frică sau anxietate foarte intense care apar brusc și neașteptat „ca din senin”. Aceste episoade, numite atacuri de panică, pot dura câteva minute sau câteva ore, pot să apară din când în când sau frecvent. De multe ori cauza sau elementul declanșator al acestor atacuri este necunoscut. Atacul de panică singular nu este un diagnostic în sine. Un diagnostic de tulburarea de panică este pus atunci când persoana a avut cel puțin două atacuri de panică apărute brusc și neașteptat și care au fost apoi urmate de cel puțin o lună de îngrijorări și frica că un alt atac s-ar putea să aibă loc. Tulburarea de panică apare rar independent de alte tulburări. Adesea apare împreună cu: fobii specifice, fobie socială, distimie, tulburarea de anxietate generalizată, episod depresiv major sau abuzul de substanțe. Atacurile de panica sunt reacții intense de anxietate, însoțite de simptome fizice cum ar fi o stare tensionată; respirație rapidă, dificultati de respiratie, sau dificultăți de respirație; transpirație grele; și slăbiciune sau amețeală (Glass, 2000). Conform unui sondaj reprezentativ la nivel national recent, 5,1% din populatia generala în SUA dezvolta tulburare de panica la un moment dat in viata lor (Grant et al., 2006b). Dovezile stiintifice sugerează că factorii genetici (biologici) predispozanti sunt locul de muncă în explicarea predispozitiei pentru tulburarea de panica (Hettema, Neale, si Kendler, 2001;. Straub et al, 2002).Genele pot crea o predispoziție sau un risc, că o anumita tulburare psihologica se va dezvolta în anumite condiții. Alți factori sunt de asemenea, implicati, inclusiv factorii cognitivi (Casey, OEI, si Newcombe, 2004). De exemplu, persoanele cu tulburare de panica au mai multe sanse decat alte persoane de a interpreta greșit senzațiile corporale ca semne de catastrofe iminente (Clark și colab., 1997). Persoane predispuse la tu,burarea de panică arată, de asemenea, o mai mare conștientizare și sensibilitate la propriile repere fiziologice interne, cum ar fi palpitațiile (Pauli et al, 1997;. Richards, Edgar, & Gibbon, 1996). Persoanele cu un nivel ridicat de sensibilitate la anxietate au convingerea ca emotiile lor vor scapa de sub control, ceea ce duce la consecințe dăunătoare sau grave, cum ar fi atacurile de cord (Olatunjia et al., 2005), indicand prezenta factorilor cognitivi in mentinerea gradului ridicat de anxietate. Faptul că atacurile de panica de multe ori par a veni din senin sustin convingerea că atacurile sunt declanșate biologic. Cu toate acestea, indicii arata ca multe atacuri de panica pot fi interne, care implică schimbări în senzații corporale, mai degrabă decât stimuli externi. Modificări în indicii interni (fizice), combinate cu o gandire catastrofala, poate conduce la o spirală de anxietate, care culminează într-un atac de panica. Formele cele mai utilizate pe scară largă de tratament pentru tulburarea de panica sunt terapia cu medicatie și terapia cognitiv-comportamentala. Medicamentele utilizate în mod obișnuit pentru tratarea depresiei, numite antidepresive au, de asemenea, efecte anti-anxietate și efecte antipanica. Termenul "antidepresive" poate fi considerat un termen impropriu, deoarece aceste medicamente au efecte mai largi decât in tratarea doar a depresiei. Terapeutii cognitivi-comportamentali folosesc o varietate de tehnici in tratarea tulburarii de panica, inclusiv abilitățile de adaptare pentru controlarea atacurilor de panică, respirație, și relaxare pentru a reduce stările de excitare corporale sporite, și expunerea la situații legate de atacuri de panică și senyatiile corporale asociate cu simptome de panică. Terapeutul poate ajuta clienții sa gândeasca diferit despre schimbările în corp, cum ar fi amețeli sau palpitatii ale inimii. Prin recunoașterea faptului că aceste indicii sunt senzatii trecătoare mai degrabă decât semne ale unui atac de cord iminent sau alte catastrofe, clienții pot să învețe să faca față fără a declansa atacul de panică. Clientii pot învăța sa înlocuiasca gândurile catastrofice și auto-afirmațiile ("am un atac de cord"), cu alternative de calmare, raționale precum ("Calmează-te.Acestea sunt sentimentele de panică, care vor trece în curând."). Persoanele care sufera de atac de panica pot fi, de asemenea, asigurate printr-un examen medical pentru a se asigura că acestea sunt fizic sănătoase și simptomele lor fizice nu sunt semne de boli de inima. Trainingul de respirație este o tehnica care are ca scop restaurarea unui nivel normal de dioxid de carbon în sânge de a ajuta clientii sa respire incet si profund din abdomen, evitând respirația superficială, rapidă care duce la inspiratia de prea mult dioxid de carbon. În unele programe de tratament, persoanele cu tulburare de panica sunt încurajate să isi induca simptome de panică în mod intenționat, în scopul de a învăța cum să facă față ei insisi , cum ar de exemplu hiperventilația controlată sau invartirea într-un scaun (Antony et al, 2006;. Katon, 2005). Prin experiențe de prima mana cu simptome de panică, pacientii invata sa se calmeze și să facă față acestor senzatii, mai degrabă decât sa exagereze simptomele. O serie de studii bine controlate atestă eficacitatea CBT in tratarea tulburarii de panică (de exemplu, Addis et al, 2004;. Kenardy et al, 2003; Roy-Byrne et al, 2005;.. Tsao și colab, 2002). Într-un studiu, de exemplu, aproape 90% dintre pacientii tratati pentru tulburarea de panica CBT au scapat de atacuri de panică atunci când au fost evaluati la o evaluare follow-up (Stuart et al., 2000). În ciuda convingerii comune ca tulburarea de panica este cel mai bine tratata cu medicamente psihiatrice, CBT produce rezultate la fel de bune pe termen scurt și rezultate chiar mai bune pe termen lung decat abordarile farmacologice (Barlow et al, 2000;. Otto, Pollack, si Maki, 2000). CBT îi ajută pe oameni să învețe abilități care le pot folosi odată ce tratamentul s-a încheiat Glass(2000). Administrarea de medicamente psihiatrice pot potoli simptomele de panică, dar nu ajuta pacientii sa dezvolte noi abilități care le pot folosi în momentul în care medicamentele sunt retrase. În unele cazuri, totuși, eficacitatea tratamentului psihologic poate fi îmbunătățită prin adăugarea de medicamente antidepresive. Alte tratamente psihologice s-au dovedit ca ar avea beneficii terapeutice. Un studiu recent a aratat dovezi ale beneficiilor tratamentului printr-o anumită formă de terapie psihodinamică special concepută pentru a trata simptomele de panică Milrod ( 2007).

Un atac de panică se manifestă printr-o serie de simptome fizice și cognitive:

Palpitații, bătăi puternice și/sau accelerate ale inimii

Transpirații

Valuri de căldură sau de frig

Amorțeală, furnicături în corp

Tremurături sau frisoane

Senzație de sufocare sau de nod în gât

Respirație îngreunată sau senzația de tăiere a respirației

Presiune, disconfort sau durere în piept

Greață, diaree sau alte probleme cu stomacul

Senzație de amețeală, de rău, de pierdere a echilibrului sau de leșin

Senzație de irealitate, de a fi în afara corpului sau senzația că ceea ce se petrece este ciudat, neobișnuit

Teama de a muri

Teama de a pierde controlul sau de a înnebuni

Durata unui atac de panică este de aproximativ 20-30 minute iar intensitatea sa crește treptat și atinge un nivel maxim în aproximativ 10 minute.

1.2.2. Anxietatea generalizată

Anxietatea ne ajută să răspundem în mod corespunzător pericolelor reale și ne poate motiva să avem o performanță mai bună la locul de muncă sau acasă.

Dar, dacă ajungem să fim foarte anxioși fără un motiv anume și dacă grijile ne copleșesc atât de mult încât nu le mai putem controla și ne afectează serios viața, este foarte probabil să avem anxietate generalizată (AG). Anxietatea generalizată presupune un nivel foarte crescut al anxietății și griji excesive, mult peste ceea ce este considerat a fi normal în situațiile respective.

Unii specialiști consideră că anxietatea generalizată stă la baza celorlalte tulburări de anxietate pentru că trăsăturile de bază ale acesteia reprezintă procesele fundamentale ale tuturor tulburărilor emoționale.

Semnele și simptomele anxietății generalizate pot varia în combinație și severitate. Simptomele AG includ:

Agitație și nerăbdare

Senzația de nod în gât

Oboseală, stare de slăbiciune

Dificultăți în concentrare, senzația de „cap gol” sau de „vid mintal”

Stare de nervozitate sau iritabilitate

Tensiune musculară sau stare de încordare

Tulburări de somn (dificultăți în a adormi, trezit în mijlocul nopții, trezit devreme dimineața, somn excesiv) sau somn neodihnitor

Preocupare exagerată pentru lucruri cotidiene, obișnuite sau pentru subiecte minore

Intensitatea anxietății resimțite variază, dar chiar și atunci când este mai puțin gravă, senzația de anxietate nu dispare niciodată complet. Îngrijorările și anxietatea pot fi în legătură cu mai multe sau chiar cu toate aspectele vieții unei persoane. De exemplu, am putea fi foarte îngrijorați de siguranța personală și a celor dragi sau putem avea un sentiment general că ceva rău este pe cale să se întâmple, chiar dacă situațiile respective nu presupun nici un pericol real. Debutul acestei tulburări de tip anxios are loc destul de timpuriu, dar semnele și simptomele se dezvoltă mai lent decât în cazul altor tulburări de anxietate. Există și posibilitatea ca tulburarea să apară mai târziu în cursul vieții, în special după trăirea unor evenimente negative.

1.2.3 .Anxietatea socială

Tulburarea de anxietate socială este o problemă de sănătate mentală cronică care presupune o anxietate și o teamă iraționale față de situații și activități în care individul crede că este observat, evaluat și/sau judecat de către alte persoane și că se va face de râs sau va fi umilit. Anxietatea socială este una dintre cele mai des întâlnite probleme de sănătate mentală și afectează aproximativ 13% din populație.

Anxietatea socială nu este același lucru cu timiditatea. Persoanelor timide nu le este teamă că vor fi umilite sau puse într-o situație penibilă, iar timiditatea nu le împiedică să îsi desfășoare în mod normal activitățile zilnice. Anxietatea socială poate avea manifestări (simptome) emoționale, comportamentale și fiziologice. Semnele și simptomele emoționale și comportamentale includ:

Motivele pentru care ambii părinți și personalul din școală eșuează de cele mai multe ori în a identifica aceasta tulburare,este pentru că ei nu pot înțelege faptul ca anxietatea sociala reprezinta mult mai mult decât o simplă "timiditate" Roads.J ;Craig L.Donelly(2004).

În ceea ce privește diagnosticul în cazul copiilor și adolescenților cu fobia socială (anxietate socială) aceștia de obicei nu urmează vreun tratament pentru tulburarea lor și nici nu apelează la specialiști avizați în psihoterapie și psihiatrie spre exemplu neglijând această tulburare care poate să producă repercursiuni la vârsta adultă dacă nu se intervine la timp încă din adolescență. Următoarele simptome ar trebui să alerteze un psiholog clinician:

refuzul de a merge școală a copilului sau adolescentului

anxietate de testare a copilului sau adolescentului

timiditate

relații inter colegii saracacioase

probleme intampinate în situații sociale

dificultăți în utilizarea toaletelor publice

probleme in legatură cu a mânca în fața altor persoane

Diagnosticul diferențial

Următoarele aspecte ar trebui să fie luate în considerare atunci când se realizează diagnosticul diferențial:

• tulburare de panică cu agorafobie

• tulburare de anxietate de separare

• tulburare de anxietate generalizată

• fobia specifică

La modul general, anxietatea socială este caracterizată prin evitarea situațiilor sociale pentru a nu suferi atacuri de panică în fața altora . Deși evitarea situațiilor sociale pot apărea și în tulburarea de panică cu agorafobie, ceea ce diferențiază cele doi afecțiuni este de fapt teama specifică de a avea un atac de panică sau de a fi văzut în timp ce suferă atac de panică Temerile la persoanele cu agorafobie pot sau nu pot include teama de control din partea celorlalți. De asemenea, spre deosebire de anxietatea socială , persoanele fizice cu agorafobie se pot simți în siguranță în situații sociale prin prezența unui însoțitor.

Fobia socială este o tulburare de anxietate comună (Harvey, Clark, Ehlers, si Rapee, 2000), caracterizata printr-o preocupare intensă cu privire la manifestarea de reacții negative din partea celorlalti în timpul interacțiunilor sociale (Stravynski, Bond, si Amado, 2004). În conformitate cu modele teoretice recente de fobie socială, persoanele cu fobie socială acordă o importanță fundamentală acceptării pozitive de către cei din jur.Aceștia simt nesiguranța în ceea ce privește capacitatea lor de a transmite o imagine favorabilă despre ei înșiși în fața celorlalti, pentru a se face plăcuți. Ca o consecință, persoanele cu fobie sociala cred că, comportamentul lor social va avea consecințe dezastruoase, cum ar fi o umilire sau o respingere din partea celorlalti. (Clark & Wells, 1995; Rapee & Heimberg, 1997).

Modelul de fobie socială al lui Clark si Wells (1995 ), identifică patru procese care contribuie la întreținerea acestui tip de anxietate : auto – scheme , atenție autoconcentrată comportamente de siguranță în -situație , și procesare anticipativă și post- eveniment . Conform modelului Clark si Wells , procesarea post- eveniment se referă la tendința persoanelor cu fobie socială de a se angaja într- o analiză detaliată sau " post-mortem " a evenimentelor ca urmare a unei interacțiuni sociale . Clark si Wells ( 1995) susțin că, conținutul cognitiv este ghidat de către gândurile și sentimentele care au fost procesate în timpul evenimentului în sine. În timpul procesării post- eveniment, persoanele cu fobie socială devin de obicei preocupați de sentimente de anxietate și auto- percepții negative iar informațiile ambigue sunt reinterpretate ca negative Stopa și Clark ( 2000) , ceea ce duce la niveluri mai mari de anxietate și de rușine resimtite Clark & Wells (1995) . Prin urmare, prelucrarea cognitivă posteveniment din perspectiva lui Clark si Wells ( 1995) este similar cu Rapee ( 1997) și Heimberg care sustin ca ruminația retrospectivă generează și menține nivelul de anxietate socială.

Frica și anxietatea sunt experiențe comune experimentate în copilărie și adolescență. Acestea două sunt elemente esențiale care declanseaza construirea unor strategiile de coping pentru sistemul nostru adaptativ in cazul trăirii acestor stări afective. Procesele precum măiestrie, autonomie personală , dezvoltarea abilităților și maturizare cognitivă sunt doar câteva care se se formeaza in managementul de adaptare al fiecaruia dintre noi sustin in cartea lor despre tulburarea de anxietate socială la adolescenți susțin autorii Craig L. Donnelly, Debra V. McQuade. Psihologul clinician care evaluează simptomele tulburărilor de anxietate în copilarie se confruntă cu sarcini dificile în a diferenția manifestarile normale, tranzitorii și adecvate nivelului de dezvoltare al anxietătii la copii și adolescenși pentru a le diferenția de tulburarea anxietatea patologică regasită in DSM V.

Sociabilitatea este caracterizată ca fiind preferința unora pentru companie și afiliere in grupuri cu alte persoane , și timiditatea este o formă de izolare sociala însoțita de un nivel ridicat de distres și comportamente inhibitorii. Ambele sunt caracteristici de personalitate, detectabile la o vârstă fragedă și stabile în dezvoltare. Thomas A, Chess S(1977). Copiii care indică o dorință de afiliere cu alți copii, dar care trăiesc niveluri semnificative ridicate de distress în circumstanțe sociale pot întruni criteriile pentru fobie socială. Fobia socială și tulburarea de anxietate socială sunt termeni care se pot înlocui reciproc între ei, cu o tendință de utilizare în literatura pentru adulți. Fobia socială este caracterizată printr-o teamă accentuată și persistentă de una sau mai multe situații sociale sau de performanță într-un cadru social în care individul este expus la persoane necunoscute . La copii, trebuie să existe capacitatea de vârstă pentru a fii integrat in relațiile sociale adecvate și simptomele de anxietate trebuie să apară în relațiile cu semenii, nu doar în interacțiunile dintre adulți. Tinerii își pot exprima anxietatea, sub formă de plâns, accese de furie, înghețare fizică, evitarea sau pot prezenta un atac de panică complet. Copiii nu pot recunoaște că temerile lor sunt exagerate, dar adolescenții de obicei, reusesc să o faca. Simptomele de fobie socială încep să apară în adolescență, cu diagnostic in jurul varstei de 15 ani, cu simptome pe tot parcursul vieții care poate duce la multiple deficiențe sociale, semnificative. Adulții cu fobie socială ajung să nu se căsătorească, mult mai probabil să fie someri, mai puțin probabil să atingă un nivel de educație ridicat. 70% – 80% dintre adulți cu fobia sociala au cel puțin o alta tulburare psihică, de exemplu cea de panică cel mai frecvent cu agorafobie, anxietate generalizată sau fobie simplă.

Anxietatea socială este cea mai frecventă tulburare de anxietate diagnosticată la adulți, si a treia cea mai frecventa afectiune psihiatrică în general, cu o prevalență de aproximativ 15%., in fata ei situându-se depresia și abuzul de alcool cele care apar mai frecvent. Într-un studiu pe o comunitate de adolescenti si adulti tineri cu vârste cuprinse între 14 și 24 de ani, s-a găsit o prevalență pe parcursul vieții spre dezvoltarea Anxietatii Sociala conform DSM-V de 9,5% la femei și 4,9% la barbati sustine intr-un studiu de specialitate Chavira (1999) si Murray ;. Stein, Fuetsch, & Müller (2001).Tot in acest studiu s-a constatat că prezența Anxietatii sociale în adolescența sau la maturitate precoce este un puternic factor de risc pentru apariția ulterioară a tulburării depresive majore în timpul etapei de maturitate la tineri. În plus, combinația dintre depresie și anxietate socialâ in adolescența măreste semnificativ riscul de tulburare depresivă ulterioară, dincolo de riscul conferit de oricare tulburare luată separat

În conformitate cu Rapee și Heimberg ( 1997) , ruminatia retroactivă este caracterizata prin informații provocate de factorilor externi și interni in timpul evenimentului social propriu zic împreună cu amintirea eșecurile percepute din experiente anterioare din viata pacientului. Asemeni modelului lui Clark si Wells (1995 ), ruminatia retrospectiva este considerata ca perpetueaza cognițiile dezadaptative și anticipari de succes mai mici în viitorele interacțiuni sociale. Modelul lui Clark si Wells (1995) prezice o relație specifică între auto-evaluarea reactiilor în situații sociale și frecvența și valența de prelucrare ulterioară post-eveniment. Adica, cu cat o persoana percepe mai negativ reactia in evenimentul social cu atat mai negativ va fi procesarea post eveniment.

Studiile recente propun ideea conform căreia credințele metacognitive și evaluările pot juca un rol important în menținerea gândirii negative recurente Watkins & Baracaia (2001). Metacogniția se referă la structurile psihologice , cunoștințele , evenimente și procesele care sunt implicate în controlul , modificarea și interpretarea gândirii în sine Wells & Cartwrigh (2004), și este considerata a fi un factor important în dezvoltarea și întreținerea tulburarii psihologice Wells (2000). Mai exact, persoanele fizice care au convingeri pozitive și negative despre gândire care influențează aprecierile. Indivizii au , de asemenea, metacognitii procedurale implicite care fac planuri sau programe pentru ghidarea cognitivă și acțiune. Cercetarea în mecanismele de ruminatie în depresie a demonstrat ca persoanele care folosesc ruminația ca mecanism de coping de multe ori cred că aceasta crește increderea în sine, în loc sa îmbunătăteasca capacitatea de rezolvare a problemelor și de a reduce potențialul de repetarea greșelilor în viitor Watkins & Baracaia (2001). Cercetatorii precum Rachman și colab . ( 2000) și Morgan ( 2004) a raportat ca persoanele cu anxietate socială ridicată pot percepe ca fiind utilă prelucrarea cognitivă post-eveniment, iar aceste rezultate sugerează că procesarea post-eveniment poate implica credințele metacognitive cu privire la necesitatea de a se confrunta cu eșecurile percepute în situații sociale și să faciliteze rezolvarea de probleme prin reflexie. Clark si Wells (1995), conceptualizează procesarea post-eveniment ca maladaptivă deoarece ridică nivelul de anxietate, iar acest lucru ar putea implica o depreciere a proceselor de rezolvare a problemelor (de exemplu, se concentrează pe prelucrarea ruminativă, in detrimentul unor strategii de rezolvare a problemelor de adaptare in situații sociale ).

Multe experiențe de anxietate socială sunt considerabile, atunci când anticipează un eveniment social. Înainte de eveniment pacienții revizuiesc în detaliu ceea ce ei cred că s-ar putea întâmpla. Când ei încep să se gândească la eveniment, pacientii devin nerăbdători și gândurile lor, au tendința să fie dominate de amintirile unor eșecuri din experiente trecute, prin imagini negative de sine din timpul evenimentului, precum și de alte predictii de performanțe slabe și de respingere in actiunea sociala. Uneori, aceste meditații conduc fobicul in poziția de a evita evenimentul social complet. Dacă acest lucru nu se întâmplă și fobicul participă totusi la eveniment, el sau ea este probabil să fie deja într-un stadiu de procesare autoconcentrat, se așteaptă déjà la un eșec, de a nu fi observat de ceilalți si acceptat de către alte persoane, imaginându-se déjà primele semne care ar arăta acest lucru. Într-un studiu, atunci când au fost prezentate câteva evenimente ușor negative, pacienții cu fobie socială au fost semnificativ mai predispuși față de ambele grupuri de control pentru a deduce că evenimentele ar avea consecințe catastrofale în final, studiile lui Amir et al. (1998) și Stopa și Clark (2000) sugerează că fobia socială este asociata cu cogniții negative specifice în interpretarea de evenimente sociale.

1.2.4.Fobii Specifice

Fobia specifică este cea mai răspândită dintre tulburările de anxietate. Ea se manifestă printr-o frică irațională, excesivă și nejustificată în prezența sau anticiparea întâlnirii cu un anumit obiect, animal sau situație ( ex: păianjeni, câini, înălțimi etc.) Principalele fobii sunt: de animale, de mediul înconjurător (înălțime, furtună, apă etc.), de sânge, infecții sau răni, de anumite situații (avioane, lifturi, spații înguste etc).

Senzații fizice: ritm cardiac accelerat; transpirație; tremurături; respirație accelerată; senzație de sufocare sau de insuficiență respiratorie; tensiune musculară; „fluturi” în stomac; greață; slăbiciune musculară; înțepături la nivelul membrelor; valuri de căldură și frig; dureri în piept.

Acțiuni sau comportamente: impulsul de a pleca sau plecarea propriu-zisă din acea situație; senzația de a fi pironit pe loc; izbucnirea în plâns sau țipete, leșin, atacuri de panică.

Diagnosticul de fobie specifică este pus numai dacă comportamentul de evitare interferează cu rutina normală a persoanei sau cu activitățile de zi cu zi, dacă există o suferință marcantă în legătură frica. Cele mai multe ori fobiile care încep în copilarie dispar fără tratament, însă cele care persistă până în perioada adultă se remit rar fără tratament.

O frică este catalogată a fiind fobie atunci când:

Frica este persistentă și intensă;

Expunerea la stimulul produce invariabil o reacție de frică puternică;

Individul evită anumite situații relaționate cu stimulul fobic sau îndură frica cu un distres semnificativ;

Individul este conștient că frica este irațională și excesivă;

Frica împiedică funcționarea individului în viața de zi cu zi.

1.2.5.Tulburarea obsesiv-compulsivă

Tulburarea obsesiv compulsivă (TOC) beneficiază de o sporită atenție în ultimele trei decenii datorită frecvenței sale de manifestare în rândul populației tinere și adulte. Cercetările arată că se află pe locul patru ca prevalență între bolile psihice fiind depășită doar de depresie, abuzul de substanțe psihoactive și fobii. Rapoport, Langer & Mendelson (1981)

Se constată o frecvență crescută la adulți și copii, în urma depistării prin instrumente specifice de evaluare a simptomelor. Tulburarea obsesiv compulsivă a fost cunoscută și studiată pe parcursul sec.XX, conceptul medical al obsesionalității fiind construit în a doua jumătate a sec.XIX. Diagnosticul de tulburare obsesiv-compulsivă nu e deci așa vechi ca cel de histerie sau hipocondrie dar se plasează înaintea schizofreniei, paranoiei sau demenței Alzheimer. Kim & Katz(1989)

Începând cu secolul XX domină concepția despre obsesionalitate în psihanaliza lui Freud. Acesta a descris ,,nevroza obsesională,, ca fiind diferită de cea fobică (histerie de angoasă) și de anxietatea generalizată. Nevrozele lui Freud , susțin Kennedy & Beldia(2001) nu mai au nimic în comun cu concepția tradițională despre nevroze a lui Cullen care făcea referire la afecțiunea sistemului nervos. Nevroza apare ca o consecință a problemelor ce apar în cursul psihogenezei ce se realizează prin relația dintre copil și părinți mai ales în primii ani de viață. În procesul de structurare a psihicului individizilor este important identificarea cu imaginea mamei, cu cea a părinților și preluarea, “introiectarea” imaginilor acestora în propria percepție și realitate, într-un scenariu relațional regizat de pulsiunile și impulsurile copilului. De-alungul sec.XX în afara psihanalizei, patologia obsesiv-compulsivă a mai fost discutată în cadrul psihopatologiei germane bazată pe observația clinică atentă și influențată de fenomenologie. Punctul de plecare al acestei abordări antropologice a fost centrarea pe tulburarea personalității și pe reacția comprehensivă. Însă, atât doctrina romantică cât și cea a degenerescenței implică personalitatea prin intermediul vinovăției conștiinței morale, a comportamentului vicios și necontrolat și prin stigmatele care marchează vulnerabilitatea persoanelor predispuse. Augusto, B. (2009)

Schneider publică inițial în tratatul lui Aschaffenburg și apoi ca lucrare independentă o lucrare despre “personalitățile psihopate” (Schneider, 1960). Actuala concepție dominantă în studiile de psihopatologie clinică care include și TOC este psihopatologia developmentală. Într-un fel aceasta este eclectică, acceptând toate doctrinele care pot susține observații și studii sistematice. Psihopatologia developmentală abordează persoana într-un sens holist, având în vedere întreg parcursul existentei sale de la concepție și naștere până la maturare și îmbătrânire. Iar pe lângă perspectiva biografică pretinde și o abordare structurală a inserției persoanei în lumea sa umană proximă, în nișa sa socio culturală, fapt ce implică un ansamblu de relații interpersonale structurate. Abordarea biologică se articulează astfel cu cea a psihologiei developmentale, cu problematica atașamentului și a existenței microgrupului, cu impactul normelor și culturii. Ea preia datele ce le furnizează știinte precum etiologia, psihologia eului derivată din psihanaliză, ansamblul doctrinelor neurocognitive și cognitiv comportamentale, informațiile ce le furnizează diverse cercetări ale învățării sociale, ale psihologiei persoanei, teoria sistemică familială. Libby &Clark(2007).

În acest cadru este acceptată si dezvoltată conceptul de vulnerabilitate/stress cu toate nuanțele acestora privitoare la vulnerabilitatea circumstanțială , factori protectivi și adverși, reziliență ș.a.m.d. Obsesionalitatea este abordată și ea în această perspectivă developmentală care studiază ritualurile infantile, simptomele obsesive subclinice din pubertate și adolescență, fenomenele obsesiv-compulsive ce apar odată cu schimbările naturale ale ciclurilor vieții, mai ales în cursul sarcinii, cele legate de îmbătrânire, implicarea familiei și a nișei ecologice umane a subiectului, etc. Prin termenul de obsesie se înțelege în limbajul psihopatologic actual o trăire subiectivă involuntară, neplăcută și recurentă iar prin compulsie un act comportamental sau mental tot involuntar și repetitiv efectuat de obicei ca o contracarare a obsesiei sau liniștire a unei tensiuni. În ansamblu se vorbește de simptomatologia obsesiv-compulsivă (OC) care are o serie de caracteristici generale. Simptomele obsesiv-compulsive (OC) sunt trăiri variate care parazitează conștiința reflexivă a subiectului. Ele fac parte din toate domeniile psihismului conștient : amintiri, reprezentări, imagini, vise, idei, ruminații, întrebări, stări afective (fobii), pulsiuni, preocupări, tendințe, intenții și schițe de acțiune, acte mentale și comportamentale simple, confesări, numărătoare acțiuni ritualice complexe, ceremonialuri.Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) este un tip de tulburare de anxietate. TOC se caracterizează prin gânduri perturbatoare și neplăcute care par că nu dispar niciodată. Aceste gânduri sunt de obicei însoțite și de imagini puternice, neobișnuite, înfricoșătoare sau absurde în rândul pacienților care suferă de această tulburare. Freeston(1996).

O persoană cu TOC face față acestui gen de gânduri și sentimente prin realizarea unor acțiuni ritualizate. Un ritual sau o compulsie este un comportament realizat exact în același mod la nesfîrșit. Pacienții consider că aceste acțiuni îi protejează de gândurile teribile care le trec prin minte. Aceste compulsii sunt de obicei neobișnuite sau fără sens. Taylor(1998).

De cele mai multe ori pacienții își dau seama că aceste obsesii și compulsii nu sunt raționale dar cu toate acestea continuă să-și facă griji și să se teamă că fricile lor pot deveni totuși realitate. Rachman(1978).

Aproximativ unul din 30 de oameni va dezvolta la un moment dat de-a lungul vieții tulburarea obsesiv-compulsivă. Chiar dacă este posibil ca tulburarea să apară și la copii, de obicei simptomele apar în perioada adolescenței. Emmelkamp(1980).

Frecvența de apariție este aproximativ aceiași atât la bărbați cât și la femei, indiferent de vârstă sau grup etnic. Foarte multe persoane cu TOC ascund celorlalți faptul că au această problemă cu toate acestea nu reușesc să se controleze și recurg la comportamentele lor ritualizate de reducere a anxietății.

Cu toate că, o persoană cu TOC prezintă atât obsesii cât și compulsii, este posibil ca acestea să apară și separat, fie să manifeste doar obsesii, fie doar compulsii. Măsura în care TOC-ul afectează viața variază de la un pacient la altul. Unii, abia dacă sunt deranjați de aceste simptome specifice în timp ce alții sunt de-a dreptul îngroziți zde ceea ce li se întâmplă și petrec o mare parte din zi efectuând acele comportamente repetitive, devenite déjà ritualuri.

O obsesie este un gând irațional care apare în mod repetat. De exemplu, o persoană poate gândi “ Mâinile îmi sunt murdare și trebuie să le spăl din nou”. Mâinile acestei persoane pot fi foarte curate (și este foarte probabil să fie așa) cu toate acestea ea nu-și poate scoate din cap că mâinile îi sunt în continuare murdare.Obsesii tipice:

Teama de murdărie, germeni sau contaminare cu microbi

dorință de a face rău altor persoane, de a fi violent(ă)

Un sentiment de responsabilitate pentru siguranța și securitatea altor persoane

Teama de a nu lovi un pieton cu mașina

Sentimente sau emoții religioase foarte puternice

Gânduri puternice și ciudate legate de sexualitate

Obsesionalitatea e un termen generic al clasei psihopatologice. În practica psihiatrică se utilizează mai multe etichetări, termenul generic fiind cel de tulburări obsesiv compulsive (TOC). Se face de obicei distincția între obsesie ca trăire subiectivă resimțită pasiv (de exemplu amintirile, reprezentarile, ideile, îndoielile obsesive) și compulsie ca act mental și comportamental efectuat de subiect tot nevoluntar și cu necesitate. Se afirmă deseori că, compulsia e condiționată de o trăire obsesivă subiectivă : de exemplu pronunțarea, chiar în gând a unei rugăciuni pentru a contracara idea, intenția agresivă de a-l blasfemia pe Dumnezeu., Sau verificarea pentru a anula îndoiala obsesivă. Inventarul compulsiilor mintale e mai redus decât cel a celor comportamentale, cel puțin pentru simptomele ușor de identificat. Salkovskis (1985).

O compulsie este un pattern de comportament pe care o persoană îl face în mod repetitiv cu scopul de protecție împotriva unei obsesii ce o are . Câteva dintre cele mai commune compulsii sunt: spălatul excesiv (în special spălatul pe mâini sau dușul); curățarea casei; atingerea, numărarea, aranjarea obiectelor într-o anumită ordine; rugatul etc. Pacientul se poate simți mai bine în timpul efectuării acestor acțiuni dar acest sentiment de satisfacție nu durează mult și în curând va simți nevoia să facă din nou compulsia respectivă. Pentru o persoană cu TOC, o compulsie reprezintă o formă de protecție. Ea simte că ceva îngrozitor se va întâmpla dacă nu repetă acel comportament sau ritual bine stabilit. Se cunoaște faptul că, comportamentul ritualizat poate reduce starea de anxietate, distresul resimțit de persoană dar în nici un caz nu îi aduce vreo satisfacție sau plăcere. Rachman (1998).

Specialiștii (psihoterapeuți, psihiatrii) stabilesc un diagnostic de tulburarea obsesiv-compulsivă pe baza simptomelor descrise de pacient. Nu există teste de sânge sau laborator prin care să se poată face acest lucru. Foarte mulți oameni cu această problemă de anxietate rămân nediagnosticați sau sunt identificați abia după mulți ani. Întârzierea sau problemele în punerea unui diagnostic se datorează și rușinii pe care mulți pacienți o resimt vizavi de boala lor, aceștia devenind experți în a-și ascunde boala. Evoluția bolii variază mult de la un pacient la altul. Rămasă netratată, această nevroză poate dura ani întregi sau chiar toată viața. Oamenii trec prin perioade în care simptomele alternează ca și grad de severitate, de la forme și manifestări ușoare la altele foarte severe. De obicei, simptomele se înrăutățesc odată cu înaintarea în vârstă a individului.Tratamentul cu medicamente și/sau terapia CBT este foarte eficient. Unii pacienți își revin complet în timp ce alții au nevoie să continue pentru perioade mai lungi intervenția psihoterapeutică. Chiar dacă eficiența acestor tratamente este ridicată, există pacienți la care ele nu funcționează conform așteptărilor. Numărul celor care nu răspund la tratamentele existente este de aproximativ 20% și aceștia necesită uneori chiar spitalizarea. Rachman (1998). Mulți dintre indivizii cu diagnosticul TOC pot duce o viață fericită și plină de satisfacții. Cu toate acestea, monitorizarea diagnosticului poate fi dificilă și presupune o investiție considerabilă de efort, timp și bani.

În TOC pot fi observate o serie de disfuncții neurologice discrete (indicate prin tulburări ușoare de coordonare motorie, mișcări involuntare, perturbări senzoriale, erori vizuo-spațiale). Mai mult, pacienții cu TOC ce prezintă semne neurologice estompate (soft) au prezentat volume ventriculare crescute la tomografia computerizată (Stein, 2002). Tulburări de mișcare cu implicarea corpului striat sunt asociate cu o incidență crescută a simptomelor TOC (Swedo, 1994). Simptomele obsesivcompulsive sunt mai frecvent întâlnite în sindromul parkinsonian postencefalitic și în Coreea Sydenham sustine Swedo (1989), prezența coreei implicând afectarea ganglionilor bazali. Prima tentativă de conceptualizare a TOC conform unui model cognitiv îi aparține lui Carr (1971). El a avansat conceptul de „supraestimare a pericolelor” (astfel, de exemplu, subiecții obsesionali supraestimează riscul contaminării cu HIV, ei temându-se de o astfel de infecție în urma unui simplu contact cu mânerul unei uși, cu balustrada de pe casa scărilor sau cu bara de susținere dintr-un autobuz). McFall și Wollersheim (1979) au relevat rolul convingerilor de tip perfecționist în declanșarea TOC, Salkovskis (1985) a subliniat exacerbarea sentimentului de responsabilitate, Reed (1985) s-a referit la ideea unui deficit în luarea deciziilor, Rachman (2003) a fost primul care a sugerat că

la acești subiecți se produce o fuziune între gând și acțiune (eroare logică pe care a comentat-o încă din 1993). Wells și Mathews (1994), Emmelkamp și Aardema (1999), Purdon și Clark (2002) au corelat ideația obsesivcompulsivă și comportamentul obsesiv-compulsiv cu conceptul metacogniției. Convingerile metacognitive se referă la consecințele posibile ale gândurilor (în sensul că pacientul crede că gândurile pot provoca evenimente reale), precum și la efectele acestora asupra unor acțiuni trecute („dacă mă gândesc că am făcut un lucru rău, probabil că l-am făcut”). Aceste convingeri reprezintă sursa motivațională a unor reacții comportamentale, cum ar fi încercările de a controla gândurile sau acțiunile. În cadrul cognitiv general al TOC, unele componente au dobândit explicații specifice care pot fi divizate astfel: (1) evaluări disfuncționale ale gândurilor intruzive și (2) credințe eronate sau maladaptative referitoare la procesele gândirii, cu predominanța unor modele cognitive inflexibile. O estimare disfuncțională a gândurilor intruzive poate, de asemenea, să apară ca un rezultat al perturbărilor de atenție din TOC. Pacienții cu TOC pot fi incapabili să ignore gândurile intruzive, acordându-le o exagerată atenție selectivă (Clayton et al., 1999). Modelul cognitiv postulează, de asemenea, că TOC este întreținută de variate activități neutralizante: compulsii, comportament de evitare și căutarea reasigurării. În cadrul modelului propus de Salkovskis (1996), activitățile neutralizante apar ca urmare a nevoii pacienților de a preveni primejdia sau de a se elibera pe ei înșiși de responsabilitatea chinuitoare a prevenirii pericolului. O altă ipoteză interesantă implicând memoria postulează că pacienții cu TOC ce prezintă compulsii de verificare resimt nesiguranță în privința propriei memorii (Macdonald et al., 1997), fapt care poate fi motivul principal al ritualurilor de verificare. Această ipoteză a fost recent elaborată de către van den Hout și Kindt în anul 2003. Ei au afirmat că pacienții cu TOC ce prezintă compulsii de verificare au două probleme primare. Prima este excesivă lor nevoie pentru certitudine (fapt confirmat independent de studiul lui Tolin et al., 2003), iar a doua este atitudinea critică îndreptată spre propria lor performanță mnezică. Ambele probleme au ca rezultat neîncrederea pacienților în memoria lor, astfel încât ei recurg la verificări. Totuși, mai degrabă ca neîncrederea în memorie să ducă la scăderea performanțelor mnezice, verificarea repetată va face ca acestea să crească, instalându-se astfel un cerc vicios. Conceptualizarea obsesiilor ca inferențe a fost inspirată de observația clinică a TOC cu ideație supraevaluată (O’Connor și Robillard, 1995).

1.2.6.Tulburarea de stres post traumatic

Tulburarea de stres posttraumatic (Post-Traumatic Stress Disorder – PTSD) are o rată de 9,2 % în populația generală, constituind o entitate nosologică de sine stătătoare condiționată de o serie de factori de risc și comorbidităti psihiatrice.( D. Marinescu, G. Badescu, I. Udristoiu, Oana Mihailă, 2003).

Termenul a apărut prima dată în 1980 în Manualul de Diagnostice –Statistice ale Bolilor Psihiatrice (DSM-III 1980). PTSD este definit ca „tulburare caracterizată prin simptome mai mult sau mai puțin specifice survenite după ce persoana a fost expusă unei traume cu anumite particularități”(Fisher&Gottfried, 2007). Într-o altă definiție este denumit ca un sindrom caracterizat prin dezvoltarea unor simptome psihice, comportamentale și somatice ce apar după evenimentele traumatizante ieșite din rangul experiențelor umane considerate normale (Friedman,1989). Cercetătorii germani propun în traducerea lor a PTSD-ului o altă determinație și anume cea de “sindrom bazal de suprasarcină psihotraumatică “ (Fisher&Gottfried ,2007).Ei propun această terminologie argumentând printr-un avantaj de a introduce pentru tabloul simptomatic PTSD un spectru mai larg de simptome psihotraumatice și se îndepărtează de reprezentarea conform căreia ar exista un singur sindrom , și anume Tulburarea de stres Posttraumatic . DSM IV și ICD 10 remarcă faptul că fenomenele traumatizante declanșante pot fi multiple, plecând de la traumatismul războiului, lagărul de prizonieri, deportarea, privarea de libertate, opresiunea cumulată, abuzul sexual, dezastrele naturale, accidente rutiere sau de muncă (mai ales colective), situații sociale de criză, agresiune sau deprivare informațională.

Pentru ca un eveniment să fie considerat traumatic el trebuie să reprezinte :

o amenințare la viață proprie sau a celor apropiați

distrugerea bruscă a propriei case sau a comunității

implicarea directă sau ca martor în uciderea sau rănirea gravă a unor persoane (Everly,1990, apud Baban ,1998).

PTSD se distinge printr-un sistem de ordonare relativ clar și simplu și este alcătuit mai degrabă prea îngust decât prea larg. Copii, persoanele în vârstă, persoanele cu antecedente psihiatrice sunt subiecți mai vulnerabili la impactul cu stresorii traumatici Gist &Lubin (2000).Reacțiile la factorii traumatici depind în mare măsură de vârstă și de nivelul de devoltare a persoanei, de suportul din partea anturajului frecventat. Tabloul clinic al acestei tulburări implică:

-persoana a experiențat , a fost martoră ori a fost confruntată cu un eveniment sau evenimente care au implicat moartea efectivă, amenințarea cu moartea ori o vătămare serioasă sau o periclitare a integrității corporale proprii ori a altora.

-răspunsul persoanei a implicat o frică intensă, neputință sau oroare.

-aflarea despre moartea neașteptată suferită de un membru al familiei sau de un alt asociat apropiat .

Simptomatologia caracteristică ce rezultă în urma expunerii la o traumă presupune:

-reexperimentarea evenimentului traumatic

-vise și coșmaruri detresante recurente ale evenimentului

-detresă psihologică intensă la expunerea la stimuli interni sau externi care seamănă cu un aspect al evenimentului traumatic.

-Evitarea persistentă a stimulilor asociați cu trauma și paralizia reactivității generale(care nu era prezentă înaintea traumei )

-dificultate în adormire sau în a rămâne adormit.

-iritabilitate sau accese coleroase .

-dificultate în concentrare .

-răspuns de tresărire exagerat

Durata simptomelor din tabloul clinic (criteriile B,C și D din DSM V) trebuie să fie de cel puțin o lună, iar perturbarea trebuie să cauzeze o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social , profesional și în alte domenii importante de funcționare .

Stein (1997) a demonstrat că sindromul PTSD poate fi "total" sau "parțial" reflectând o anumită vulnerabilitate individuală cu rol permisiv de amploare mai mare sau mai redusă. Prevalența PTSD "total" este apreciată la 2,7 % pentru femei și 1,2 % pentru barbați, în timp ce PTSD "parțial" are o prevalență de 3,4 % la femei și de numai 0,3 % la barbați. Ținând cont de caracteristicile individuale biologice, sociale, psihologice și culturale, apariția simptomelor PTSD este de regulă în prima lună de la expunerea traumatică; intervalul scade dacă evenimentele sunt repetate și intense, putând crește incidența PTSD la 39-84 % în rândul unei comunități supuse psihotraumelor permanente Breslau (1991) si Kessler(1995). Femeile au un risc condiționat de 2 ori mai mare față de barbați – probabilitatea de a dezvolta PTSD dupa expunere Breslau (1995) este mai mare. În ceea ce privește prevalența, NCS a raportat o cifra de 7,8 %. In cadrul National Vietnam Veterans Readjustment Study (NVVRS), s-a gasit o prevalență a PTSD de 15,2 % pentru barbați și 8,5 % pentru femei (Kulka, 1990). Numeroase studii au arătat că efectele traumei nu includ doar dezvoltarea de PTSD, ci și o creștere a riscului în dezvoltarea altor tulburări de anxietate. De ex, Famularo, Fenton, Kinscherff și Augustin (1996) au examinat comorbiditatea psihiatrică la adolescenții care au dezvoltat PTSD după severe abuzuri și traume psihologice.Rezultatele au arătat că alte tulburări de anxietate s-au dovedit diagnostice psihiatrice cu frecvență de apariție mai mare afectând cel puțin 39% din adolescenții cu PTSD. În urma investigațiilor lui Goodwin, Fergusson și Horwood (2005), s-au examinat relațiile dintre expunerea la evenimente traumatice în perioada copilăriei si dezvoltarea tulburării de panică, respectiv atacuri de panică .Rezultatele au demonstrat că adolescenții care au fost supuși unor traume înaintea vârstei de 16 ani, au fost expuși unui risc crescut de a dezvolta atacuri de panică și tulburări de panică în adolescența timpurie (16-21ani).Chiar și după controlul unor diverși factori sociali și familiali, abuzul sexual din copilărie și fizic a rămas semnificativ asociat cu dezvoltarea unor simptome de panică. În timp ce studiile precedente au indicat că simptomele, altele decât cele de PTSD sau tulburarea propriu zisă de anxietate cresc după ce copii și adolescenții au fost expuși la un incident traumatic.Se remarcă de asemenea dovezi ce arată că dezvoltarea unor alte probleme de anxietate este relaționată cu dezvoltarea lor in simptomele de PTSD. Un studiu recent a lui Cortes, Saltzman, Wems et. Al (2005) a examinat dezvoltarea de anxietate la 34 de copii cu istoric de traumă .Cercetătorii au observat că pe lângă diagnosticul de PTSD (26% din ei), atribuit , au prevalat și alte tulburări de anxietate.Interesant e că , tulburările de anxietate au fost mai frecvente în rândul tinerilor ce au dezvoltat PTSD(88%), decât la tinerii ce nu au dezvoltat PTSD (22%). Saigh ,Yasik, Oberfield, Halamandaris , și Mc.Hugh(2002) au analizat internalizarea (incluzând comportamentul anxios), și externalizarea simptomelor într-un studiu pe adolescenți și copii traumatizați din mediul urban.Rezultatele au demonstrat că adolescenții și copii cu PTSD au manifestat nivele ridicate de internalizare (nu externalizare) a simptomelor comparativ cu tinerii traumatizați dar fără diagnostic de PTSD ce au manifestat nivele similare de simptome asemeni tinerilor din grupul de control ce nu au suferit nici o traumă. Care este motivul pentru aceste relaționări între dezvoltarea PTSD și comorbiditatea cu simptome sau tulburări de anxietate dupa expunerea la traumă? În primul rând explicația poate fi dată de faptul că atât PTSD , cât și tulburarea de anxietate sunt rezultatul unui factor vulnerabil de anxietate generale premorbidă ce este activat de către evenimentul traumatic .Un argument este acela că există posibilitatea ca simptomele PTSD sa fie văzute ca încercări psihologice , cognitive, și fiziologice de a manageriza starea de distres declanșată și menținută de experiența traumatică .Ca rezultat al acestui efort , abilitatea de a face față efectiv stresorilor este compromisă , si ar putea rezulta în ridicarea unor alte probleme de anxietate. PTSD a devenit recent ținta numeroaselor cercetări empirice și teoretice .Faptul că este una din tulburările psihiatrice asociată cu un agent relativ specific d.p.d.v. etiologic , sub forma unui eveniment traumatic, s-a dovedit a fi de mare interes pentru cercetători .O serie de teorii psihologice legate de această tulburare au fost propuse, multe fiind antrenate în termenii unei analize de procesare informațională (Chemtob;Roitblot; Hamada; Carlson ,&Twentyman, 1988; Creamer;Burgess &Pattison ; Foa Stekeltee, &Rothbaum , 1989). În cadrul acestor teorii se numără, teoria procesării informaționale (Foa; Rothbaum, 1989); teoria reprezentării duale (Chris Brewin ;Tim Dalglish &Stephen Joseph,1996); sau modelul răspunsului la stres lui Horowitz (1976,1986). În ceea ce privește teoria reprezentării duale, în explicarea fenomenului PTSD, aceasta consideră trei posibile reacții ale procesului emoțional al traumei : finalizarea cu succes, procesare cronică și inhibiție prematură a procesării.Teoria reprezentării duale propune ideea că judecata și memoria biasează informația relaționată traumei în cazul indivizilor cu PTSD în rândul sarcinilor de laborator (Brewin; Dalglish;&Joseph, 1996). Cât despre modelul lui Horowitz, acesta este un pioner în acest domeniu, datorită interesului de lungă durată în procesarea gândurilor , imaginilor, și dispozițiilor afective relaționate cu trauma .Autorul susține că în confruntarea cu trauma , răspunsul inițial al oamenilor este un strigat , punând accent pe alternanța reprocesării și evitării.În cele din urmă, teoria procesării informaționale a cărei autori sunt Foa &Rothbaum , susține că percepția individului asupra evenimentului ca fiind amenințător, este un mai bun predictor în dezvoltarea PTSD decât evenimentul în sine. PTSD implică un număr de factori cognitivi în etiologia sa și prin urmare aceștia reprezintă un criteriu în diagnsoticul bolii, având un rol important în geneza și dezvoltarea să. Modelele care susțin această afirmație sunt Modelul ABC cognitiv din cadrul abordarii cognitiv comportamentale ce va fi prezentat în secțiunea următoare.

Abordarea cognitiv comportamentală are scopul de a modifica gândurile iraționale, emoțiile distructive, și comportamentele nepotrivite și s-a dovedit a fi eficientă în tratarea Tulburărilor de stres posttraumatic atât la adulți cât și la adolescenți .Modelul cognitiv comportamental a fost dezvoltat de Aaron Beck si Albert Ellis. TCC este în prezent o fuziune a unor terapii care se focalizează pe cogniții ca mediator al tulburărilor și disfuncțiilor psihologice.

Triada cognitivă este o strategie utilizată uneori în TCC. Triada este reprezentată de credințele clientului. Credințele sunt apoi analizate tinând cont de faptul că acestea relevă percepția de sine a clientului, expectațiile sale și modul în care privește lumea.

Terapia cognitivă se bazează pe ideea că cele mai multe tulburări apar datorită modului defectuos în care percepem informațiile exterioare, iar scopurile terapiei sunt de a corecta / restructura cognițiile false, convingerile disfuncționale, înlocuindu-le cu unele realiste, pozitive Nonk si Early (2002).

Psihoterapia cognitiv comportamentală pune accent pe rolul ideilor asupra comportamentului dar și pe optimizarea comportamentului uman.

Acest model este o strategie folosită în Terapia cognitiv comportamentală, pentru a-l învăța pe client care este relația între gânduri, emoții și comportament.Acesta cuprinde 3 elemente reprezentative după care se ghidează întreaga intervenție, elemente care explică cel mai bine cum se manifestă bolile psihice. Primul element este A(evenimentul activator al unei emoții sau comportament) , apoi se pune accent pe elementul B reprezentând credințele persoanei raționale sau iraționale, referitoare la evenimentul traumatic. Persoana trebuie să fie capabilă să-și identifice gândurile, credințele , expectațiile, percepția de sine, atenția , memoria selectivă , atribuțiile, evaluările, modul în care exteriorizează aceste situații de viață negative. În cele din urmă C-ul reprezintă consecința transpusă în răspunsuri emoționale și comportamentale ale credințelor pe care persoana o are asupra evenimentului activator A. Modelul ABC este un model cognitiv al psihopatologiei dar și o teorie generală a emoției.Mecanismele de coping sunt considerate consecințe ale credințelor disfunctionale sau funcționale .

În societatea modernă, mai mult de 80% din populație experiențează evenimente de viață cu severitate extremă însă numai 10% dintre femei și 5% dintre bărbați vor dezvolta PTSD în cursul vieții. Pe de altă parte, persoane cu adevărat predispuse la PTSD nu vor dezvolta această tulburare pentru că din fericire nu se vor intalni cu niciun eveniment stresant sever. Alte forme de traumă ce pot fi considerate factori specifici în structura tulburării de stres posttraumatic este însuși actul de violență sexuală asupra victimei de sex feminin, considerat a fi un eveniment traumatic. Datorită diferențelor culturale si istorice in tara noastră, este necesar să se facă o evaluare cu privire la modul în care percep oamenii un eveniment traumatic, întrucît, o persoană poate evalua un accident de masină mortal , la care a fost martor, ca fiind un eveniment negativ, dar in acelasi timp, o altă persoană evaluează acest eveniment ca fiind unul neutru, fara a-l afecta în vreun anumit fel.

Modul în care ne comportăm atunci când ne confruntăm cu obstacole externe ține nu doar de mărimea lor obiectivă, ci și de reflectarea lor în plan intern. În general, suntem perturbați mai puțin de obstacolele reale pe care le întâlnim și mai mult de ideile pe care le dezvoltăm cu privire la aceste obstacole, astfel încât putem vorbi mai degrabă (sau mai frecvent) despre obstacole interne, de ordin cognitiv, afectiv și comportamental. Identificarea acestor obstacole interne poate să ne conducă la schimbarea și reducerea unora dintre sentimentele și comportamentele de autosabotare. Atunci când ne confruntăm cu un obstacol care ne blochează drumul, trăim sentimente negative adecvate de nemulțumire, iritare, frustrare, regret, care ne ajută să facem față, să realizăm din obiectivele pe care le dorim și să evităm lucrurile pe care nu le dorim. Ca urmare, apar consecințe cognitive, emoționale și comportamentale cu efecte de auto-susținere, dezvoltare și adaptare.(credințe raționale). Părerile absolutiste, care comandă obstacolelor cum să evolueze, ne perturbă sub aspect emoțional și mențin această stare. Aceste credinte absolutiste apar cel mai frecvent si duc la ample manifestari patologice, precum PTSD.Aceste procese cogntive , emotionale si comportamentale , foarte des utilizate in PTSD sunt:

Gândirea absolutistă-tipul „totul sau nimic”, tendință de a aprecia lucrurile în culori extreme, alb-negru. Dacă un anumit lucru nu a fost realizat perfect, acesta va fi considerat un eșec.

Gândire catastrofică sau minimalizarea -exagerăm importanța problemelor sau defectelor și ne minimalizăm calitățile.

Evaluarea globală negativă.-Evaluarea se generalizează la întreagă persoana, la evaluarea generală a valorii ca persoană , a celorlalaltii , a vieții.

Intoleranța la frustrare- oamenii apreciază un eveniment că fiind insuportabil, însă rațional. Disfuncționalitatea cognitiilor, reprezintă într-adevăr factori de vulnerabilitate cognitivă în situații de stres, în timp ce, cele pozitive constituie factori de protecție. Este necesar să se intervină la nivelul acestora pentru ca intervenția să aibă suces. Astfel , cognițiile victimelor sunt foarte importante întrucât ele pot împiedica recuperarea din traumă odată ce sunt iraționale. Victimele care se autoblamează pentru viol, se prezintă mult mai vulnerabile în utilizarea unor mecanisme de coping dezadaptativ.

Evaluările negative asupra evenimentului traumatic dețin un rol important în menținerea simptomelor de stres postraumatic dupa experiențierea unui eveniment negativ.Aceste evaluări negative ale evenimentului traumatic , simptomele inițiale de PTSD și schimbările induse de traumă la nivelul sinelui au fost găsite a corela cu severitatea și menținerea tulburării de stres post traumatic la victime ale unor traume diferite.(Dunmore, Clarck, &Ehlers , 1997; Ehlers și colab, 1998, Ehlers , Maercker , și Boos , (2000); Laposa și Alden , 2003).De asemenea , evaluări negative ale gândurilor intruzive și ale amintirilor despre eveniment s-a demonstrat a fi asociate cu stresul post traumatic Clohessz și Ehlers ( 1999); Ehlers și colab , (1998); Laposa și Alden ( 2003).Evaluările negative ale intruziunilor au fost deasemenea găsite a fi asociate cu folosirea unor strategii dezadaptative , cum ar fi ruminația în controlarea reamintirilor spontane ale unor aspecte ale traumei. Prin urmare, credințele disfuncționale sunt factori cheie de risc legate de evenimentul traumatic ce duc la utilizarea copingului maladaptativ(Heather Littleton&Carmen Radecki, 2006) și a devoltării de PTSD in cele din urmă.

Tulburarea de stres posttraumatic este o tulburare de anxietate ce se caracterizează prin trei mari categorii de probleme: retrăirea persistentă a evenimentului traumatic (simptome intruzive), evitarea persistentă a stimulilor asociați cu trauma și simptome persistente de hiperactivare neurofiziologică.

Simptome intruzive:

amintiri ale evenimentului (imagini, mirosuri, sunete, sentimente și emoții);

coșmaruri legate de eveniment;

flashback-uri;

reacții emoționale intense (teamă, nervozitate, tristețe sau vinovăție) la evocarea evenimentului;

simptome fizice (transpirații, tensiune musculară) determinate de evocarea evenimentului.

Simptome de evitare și de paralizie emoțională:

încercarea de a evita orice lucru legat de traumă;

goluri de memorie;

pierderea interesului pentru activitățile normale;

senzația de izolare și detașare față de ceilalți;

senzația de amorțeală sau tocire emoțională;

limitarea perspectivelor de viitor.

Simptome de hiperactivare neurofiziologică:

somn agitat;

mânie și iritabilitate;

dificultăți de concentrare;

căutare permanentă a semnelor pericolului;

nervozitate, izbucniri nervoase.

În cazul stresului posttraumatic amenințarea este percepută ca fiind actuală și permanentă iar în consecință avem permanent o atitudine defensivă chiar daca nu e nimic periculos în prezent.

Probabilitatea apariției acestei tulburări poate crește pe măsură ce intensitatea și apropierea fizică de stresor cresc. Existã, de asemenea, un set distinct de markeri neurobiologici (de ex., modificări la nivelul axului hipotalamo-hipofizar, activitãtii noradrenergice si serotoninergice) care diferentiazã TSPT de alte tulburãri afective si anxioase (Bremner, 1999; Charney et al., 1993; Yehuda et al., 1995; cit în Frueh, 2002).

Modelul cognitiv propus de către Ehlers și Clark în 2000 presupune că TSPT-ul cronic, persistent apare atunci când oamenii procesează în așa fel evenimentul traumatic astfel încât ei au sentimentul unei amenințări puternice curente. Acest sentiment de amenințare reiese ca și o consecință a: evaluărilor excesiv de negative ale traumei și/sau consecințelor ei; și perturbării memoriei autobiografice; aceasta fiind caracterizată printr-o slabă elaborare și contextualizare, memorie asociativă puternică și de asemenea un fenomen de amorsaj perceptiv puternic.

Procesul de evaluare și stabilire a diagnosticului este unul complex și nu poate fi realizat decât de către un specialist (psihoterapeut sau psihiatru).

Simptomele caracteristice rezultând din expunerea la o traumă extremă includ: reexperimentarea (retrăirea) persistentă a evenimentului traumatic evitarea persistentă a stimulilor asociați cu trauma și paralizia reactivității generale simptome persistente de hiperactivare neurofiziologică.

Tabloul simptomatologic complet trebuie să fie prezent timp de cel puțin o lună, iar perturbarea trebuie să cauzeze o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcționare.

Evoluția bolii variază mult de la o persoană la alta. Prognoza este una foarte bună pentru cazurile în care tulburarea a fost identificată de timpuriu și s-a urmat un tratament adecvat. În schimb, pentru persoanele la care tulburarea s-a cronicizat și a rămas netratată, prognoza nu este deloc bună și nici optimistă. Pe termen lung, aceste persoane nu reușesc să se ridice la nivelul expectanțelor și posibilităților lor reale, înregistează multe eșecuri pe plan profesional și personal; au un risc crescut spre alcoolism, depresie majoră și suicid. Cu cât trece mai mult timp, cu atât mai greu este de luptat cu această tulburare și mai greu de menținut o viață normală. Cu toate acestea, dacă se urmează tratamentul corespunzător, sunt șanse foarte bune pentru recuperare parțială sau aproape integrală și ducerea unei vieții.

1.3 PREVALENȚA TULBURĂRILOR ANXIOASE.

Conforma datelor statistice tulburările anxioase au o prevalența mai ridicată în populația generală (în jur de 25%) decât tulburările depresive (17%), lucru care contravine datelor conform cărora depresia este liderul necontestat al tulburarilor psihice de care populatia are de suferit Barlow(1988). Aceasta proportie se mentine si cand se calculeaza prevalența tulburărilor anxioase în sectorul de medicină generală (14,8% versus 7,9%) (Puddifoot si colab. 2007). Femeile se prezintă ca fiind cele mai afectate (30,5%) față de bărbați (19,2%). Interesant este ca prevalența anxietății este mai mică la batrâni decât la tineri în populația generală dar este mai mare la bătrânii care trăiesc în instituții de profil Stanley si Beck(2000). In sectorul de medicina generala doar 50% din cazurile de tulburari anxioase sunt recunoscute ca atare, restul sunt confundate cu tulburări somatice, cu comorbiditățile psihiatrice (de ex. depresia) sau pur si simplu sunt ignorate (Kessler si colab, 2002). Problema cea mai mare a studiilor epidemiologice ca si a celor clinice a fost si ramane problema clasificarii, diagnosticului si masurarii tulburarilor anxioase. Povestea moderna a clasificarii bolilor anxioase incepe cu aparitia DSM-III (American Psychiatric Association, 1980) cand s-a produs o schimbare radicala in felul de clasificare bolilor mentale. Una din cele mai revolutionare modificari a fost crearea de clase diagnostice, lucru care s-a rafinat de-a lungul aparitiei versiunilor succesive, DSM-V. O clasa diagnostica este considerata un grup de boli care impartasesc aceleasi trasaturifenomenologice . Kocovski (2001)

Anxietatea este o emotie neplacuta caracterizata de un sentiment vag de rău , nespecificat . Asemeni fricii , aceasta poate provoca disconfort fizic ; spre deosebire de teamă , se caracterizează prin absența unei cauze si circumstanța care precipită anxietatea este ascunsa și necunoscuta pentru individ . Există dovezi că unele persoane pot fi vulnerabile din punct de vedere biochimic la o formă extremă de anxietate cunoscuta sub numele de " atacuri de panică . " Anxietatea în sine este o experiență fizica puternica, care presupune ca simptomatologie batai rapide ale inimii sau, respirație accelerata, tremor , transpirație, gura uscată , senzație de apăsare în piept , palme transpirate , amețeli , slăbiciune , greață , diaree , crampe , insomnie , oboseala , dureri de cap , pierderea poftei de mâncare , și tulburări sexuale . Aceste simptome pot fi ușor confundat cu boli fizice . In plus , anxietatea duce la o îngustare a perspectivei legate de timp, astfel încât conteaza doar prezentul si numai problemele actuale, nu exista perspective de viitor . De asemenea, aceasta duce la o incapacitate de a indeplini mai mult de o sarcină la un moment dat sau pentru a organiza în mod eficient gândurile și planurile . Un nivel scazut de anxietate poate crește temporar capacitatea unei persoane de a executa o sarcină simplă , din cauza unui mai mare grad de vigilență și limitarea atenției asociate cu anxietate , dar odata ce anxietatea crește , comportamentul devine tot mai dezorganizat și ineficient . În teoria despre învățarea experientala , anxietatea este văzută atât ca un răspuns la indicatiile învățate și ca o unitate , sau influentm motivatotionala al comportamentului . Cei mai mulți teoreticieni ai teoriei despre teoria învățare prin experienta susțin că anxietatea este derivata din reacția la durere . Anxietatea poate fi astfel redusa prin eliminarea sau evitarea sursei sau sursele situațiilor care au produs durere . Evitarea poate deveni ferm stabilit și conduce la un comportament ciudat sau bizar. O cale mai bună de a reduce anxietatea este de a asocia puternic pozitiv, cum ar fi mancarea cu situația înfricoșătoare , astfel încât stimulentele care anterior au provocat răspunsuri de anxietate devine asociat cu sentimente pozitive . In Teoria cognitivă, unii psihologi s-au axat pe rolul cognitiei ca origine a anxietatii. Teoriile cognitive subliniaza procesul de evaluare și dialogul intern de multe ori neobservate , care amplifică răspuns emoțional adeseori. Experimentele au arătat că interpretarea unei situații determină dacă o persoană simte anxietate sau o altă emoție.

A invata sa inlocuim reevaluarile benigne a " auto-dialoguri-lor " irealiste si negative pe care adeseorie individizii le au, reduce anxietatea . Teoria fiziologica sustine ca unele medicamente , numite anxiolitice , duce la ideea că anxietatea poate fi înțeles fiziologic. O combinație intre medicamente și terapii , inclusiv formarea de relaxare , ofera cel mai bun tratament pentru atacuri de anxietate și de panică . Psihanalitice Teoria două tipuri de anxietate sunt recunoscute în psihanaliză . Primul anxietate , traumatic , rezultatele de la suprastimulare. Evenimentele se întâmpla mai repede decât mintea le poate înțelege . Acest lucru produce un sentiment de criză . Sigmund Freud credea că acest sentiment are o bază fizică în capacitatea sistemului nervos și că nașterea aduce fiecare copil într-o stare de anxietate traumatica . În opinia sa, această traumă denumite ,,naștere’’ devine sedimentul pentru episoade ulterioare de anxietate . Al doilea tip de anxietate , anxietate de ,,semnal’’ , se crede ca provine de la nevoia unei persoane de a se proteja împotriva anxietatii traumatice . Ego-ul evaluează capacitatea sa de a face față cu cerințele externe și presiunii de unități interne . Atunci când metodele normale de a face față acestor presiuni amenință să eșueze , ego-ul răspunde cu anxietate , care apoi mobilizează persoana de a lua noi măsuri . Disconfortul de anxietate semnal la scară mică ajută pentru a evita o experiență devastatoare.

Capitolul 2

MODELE DE TEORII DESPRE ANXIETATE

Aproximativ 29% din populatia SUA este estimatp să aibă sau să fi avut una sau mai multe diagnosticuri de tulburări de anxietate la un moment dat în viata lor ceea ce face ca tulburarile de anxietate să fie categoria cea mai comună de diagnostice în a cincea editie a Diagnostic și Manualul Statistic al Tulburarilor Mentale (DSM-V); Kessler, Berglund, Demler, Jin, și Walters, (2005). Cei mai mulți dintre noi s-ar putea intuitiv să creadă că tulburările de anxietate s-ar putea dezvolta de obicei, în timpul sau ca urmare a unui eveniment înspăimântător sau traumatice sau în timpul unei perioade de stres semnificativ, atunci când mulți dintre noi experiențează unele stari de anxietate. Cu toate acestea, este, de asemenea, evident că nu toată lumea care au experiementat traume sau perioade foarte stresante dezvoltă o tulburare de anxietate. Orice teorie etiologic trebuie să fie capabilă să țina cont de acest lucru și multe alte mistere aparente implicate în ceea ce privest dezvoltă factorii care dezvoltă o tulburare de anxietate sau nu.

Deși abordările comportamentale de învățare au fost perspectiva empirică dominantă pe tulburările de anxietate de la 1920 până în 1970, aceste abordări au fost criticate pe scară largă încă de la începutul anilor 1970 (Mineka, 1985; Rachman, 1978, 1990). Multe dintre aceste critici provin de la incapacitatea de învățarea timpurie abordare ce ține cont de diversi factori implicați în originile anxietatii oamenilor, cum ar fi diferențele individuale ilustrate în cauzele citate mai sus. Mai recent, cu toate acestea, un mai mare interes în metode de învățare a avut loc, deoarece aceste abordări au incorporat o parte din complexitatea prezisa de teoria de învățare contemporana și de cercetare (de exemplu, Barlow, 1988, 2002; Craske, 1999).

Se remarcă existenta a patru abordari teoretice care au incercat sa explice Anxietatea. Abordările sunt:-psihanalitica,cognitivă si comportamentală,sociologică si biologică.

2.1.Teoria psihanalitică

Freud a impartit personalitatea umana in:-Eul(Ego-ul),Supraeul(Supraego-ul si Sinele(Id).

Supraeul reprezinta normele social-morale, imprimata in psihicul uman din prima copilarie,inainte de formarea constiintei. Sinele(Id) reprezinta latura instinctual,locul de manifestare a mostenirii Filogenetice. S.Nica- (2010)

Eul are rol de echilibru între Sine si Supraeu,cu atributia de armonizare a acestora pe baza principiului Realitatii. Când Eul este supus presiunilor prea puternice venite din ambele parti

(Supraeu si Sine) si nu le poate face fata,acesta declanseaza un semnal de alarma sub forma anxietatii ce simbolizeaza un pericol la adresa lui. Se remarcă existența a trei tipuri de anxietate.Primul tip reprezinta anxietatea realista(bazata pe fapte reale) ce pot pune in pericol la adresa persoanei. (ex.teama de paianjeni,reptile etc.)DSM V

Al doilea tip e reprezentat de anxietatea etico-morală sau anxietatea de Supraeu ce cuprinde sentimente de vinovatie sau mustrare de Constiinta legate de incapacitatea de a trai la un anumit standard intern de comportament moral. G.O’Gabbard (2005)

Anxietatea nevrotica(ultimul tip de anxietate) cuprinde teama ca impulsurile instinctuale venite din Sine sa nu poata fi stavilite de normele etice ale Supraeului si sa duca la pierderea autocontrolului. Atunci cand Eul nu reuseste sa tina sub control impulsurile venite din Sine,iar Supraeul devine neputincios(partial) anxietatea devine Pazitorul Eului prin blocarea impulsurilor sau convertindu-le in refulari. G. O’Gabbard(2005).

Freud a emis ipoteza conform careia fiecare perioada succesiva de dezvoltare din viata unui copil determina aparitia unei frici caracteristice asociate cu faza in sine astfel se determina sursele inconstiente ale anxietatii simptomatice ale persoanei O’Gabbard(2005).

Ierarhia de dezvoltare a anxietătii cuprinde sase tipuri de anxietate (anxietatea de supraeu,anxietatea de castrare,anxietatea de pierdere a iubirii,anxietatea de separare(frica pentru pierderea obiectului),anxietatea persecutorie,anxietatea de dezintegrare

Anxietatea de castrare cuprinde frica de potentiala ranire sau pierdere a organelor genitale cauzate de o figura parental punitive,in timpul fazei Oedipiene Anxietatea de separare reprezinta frica pentru pierderea obiectului i ubirii,cat si a obiectului in sine. Anxietatea persecutorie ce deriva din schizofrenia paranoida,anxietatea primara fiind data de teama ca obiecte persecutorii din afara vor invada si anihila persoana din interior.

Anxietatea de dezintegrare îsi are originea fie în frica de a-și pierde percepția de sine sau a limitelor proprii prin fuziunea cu un obiect sau prin teama că sinele se va fragmenta si iși va pierde integritatea în absența oglindirii sau idealizării răspunsurilor de la ceilalți în mediu.

2.2.Teorii comportamentale

Teoria comportamentală susține ca între stres și anxietate există o strânsă interdependență care implică trei tipuri de învațare:clasică,operantă si observațională.Condiționarea clasică a lui Pavlov punea accentul pe faptul ca asocierea e învațata când un stimul condiționat si un stimul neconditionat sunt alipiti in cateva randuri,aceasta intamplandu-se fara aport cerebral.

Teoria contingentelor refularii sustine ca acestea sunt toate situatiile care preced insotesc si urmaresc indeaproape comportamentul. M.Birt Aceste contingente interactioneaza intre ele si intensifica comportamentul potentand posibilitatea unui raspuns.In cazul comportamentului dezadaptat(simptom nevrotic) vor trebui Identificate cauzele care ii mentin,care apoi trebuie modificate pentru a le face sa dispara.La aceasta operatie fiind supuse relatiile de identificare decat stimulul discriminatoriu.Conform ultimelor studii se sugereaza ca un stimul conditionat prezinta.Anumite asteptari referitoare la alt stimul neconditionat, cu care având experiențe anterioare si conform schemei logice a aceluiasi stimul,persoana face analize si adopta atitudini variate,conforme cu varianta neconditionata, obtinandu-se solutia. Explicarea aparitiei fobiilor poate fi studiata prin modelul lui Mowrer si Grey. M.Birt Comportamentalistii si cognitivistii propun acest model ca teorie explicativa pe baza conditionarii unui mod de reactie patologica dobandit si integrat in timpul procesului de invatare. Simptomul nevrotic e un comportament invatat,reactional la un stimul dat(situatie,obiect,idée,imagine). Acest comportament dezadaptat persista cu tot caracterul

prejudiciabil pentru subiect datorita absentei,stingerii refluxului de atitudine pathologic.

Unele moduri de reactie au aparut in timpul constructiei si invatarii personalitatii, prin jocul frustrarilor si al gratificatiilor,manifestarile reactive persistand intr-o maniera stereotipa. De exemplu in timpul unei crize anxioase acute exista un cerc vicios,patogen angoasa provoaca somatizari care la randul lor sporesc angoasa.

O alta categorie de teorii ale anxietătii este detinută de cea a perspectivelor comportamentale. Majoritatea behavioristilor consideră ca fenomenele fiziologice care sustin diferitele tulburari anxioase si conduitele care decurg din ele se exprimă doar in functie de stimulii mediului inconjurator. In consecinta, comportamentele pot fi explicate si controlate prin controlarea mediului. Aceasta abordare e diferita de cea a psihofarmacologilor care sustin ca expresia tulburarii e legata de o dereglare neurobiologica subiacenta, dar si de cea psihanalitica care vede simptomul ca fiind reflexul conflictelor intrapsihice ale semnificatiilor neunivoce. Primul model comportamentalist al anxietatii ii apartine lui Watson(1997) care a sugerat ca anxietatea este un raspuns comportamental deprins de-a lungul unor experiente traumatizante in care un stimul neutru este, din intamplare, asociat unui stimul neconditionat sau imperativ De aceea, confruntarea ulterioară cu stimulul neutru va anunta repetarea stimulului neconditionat. Limita esentială a acestui model de condiționare clasică este inaplicabilitatea lui într-o manieră universală.

 O alta teorie comportamentalistă este teoria „celor două faze” elaborata de Mowrer. Aceasta sustine ca anxietatea (si in special fobiile) este dobandita printr-o conditionare clasica (prima faza) si perpetuata printr-o conditionare operanta (a doua faza). Acest ultim tip de conditionare face referire la ideea conform careia un comportament ale carui consecinte sunt benefice va fi dezvoltat in mod pozitiv, in opozitie cu emotiile dezagreabile induse de un anumit comportament care determina o antrenare negativa. Pe de alta parte, absenta antrenarii determina anularea comportamentului. S-a dovedit ca nici conditionarea clasica si nici cea operanta nu sunt suficiente pentru analiza tulburarilor anxioase. Lazarescu & Bumpea (2008)

2.3.Teorii cognitive

Teoriile moderne sustin ca modul de gândire(cogniția) e responsabil de producerea laturii emoționale. Bandura (1977)

S-a constatat ca pe baza experiențelor anterioare ,persoanele iși construiesc modul de gândire,analizare si de anticipare a diverselor aspecte situationale,a propriei persoane precum si a celorlalti oameni. Bandura (1977)

Totodata,conform acelorasi experiențe se face autoevaluarea privind capacitatea de a depăși cu succes diferite “obstacole” situationale si modeland comportamentul in acest sens. Bandura (1977). Teoria cognitiva sustine ca modul de gândire determină propriul comportament si modul de actiune,stresul fiind perceput ca o pulsiune sau necesitate genetică,ca reacție automată sau condiționare. Bandura (1977)

Cognițiile(ceea ce gândim ) pot fi raționale sau iraționale. În cazul fobiilor,de exemplu,temerile au caracter de învatare în cadrul anturajului, manifestându-se si transmitandu-se generațiilor urmatoare. Acestea vor dovedi precautie in exercitarea activitatilor periculoase. Dintre modelele teoretice cognitive cele mai cunoscute sunt cele propuse De Clark(1986), Salkovskis si Barlow(1988). Raspunsul la stres al unei persoane depinde de vulnerabilitatea sa biologica si psihologica”,dar si de influenta modelelor socio-culturale cunoscute. La tulburarea anxioasă cu atac de panică,in cadrul evenimentelor de viata obisnuit negative,dar si pozitive,care apar intr-un anumit context,reactia de stres provocata,poate produce o succesiune de procese biologice cognitive si emotionale,care pot induce un atac de panica sau o alarma falsa. Persoana anxioasa interpreteaza intr-un mod eronat informatia datorita factorilor biologici si psihologici premorbizi) si autoevalueaza

Într-un mod catastrofic manifestările anxioase,in sensul unei amenințări a sănătății sale fizice sau mentale. Aceasta asociație cognitivo-afectivă e stocată în memoria de lunga durată,dând naștere paradigmei de anticipare patologică a tipului’’frica de frica”. Daca atacul de panica ramane un eveniment izolat la majoritatea subiectilor, dezvoltarea credintei irationale a caracterului impredictibil si necontrolabil al evenimentului va produce un cerc vicios care,la randul sau,va provoca o teama de tip anxios cronica la panicard. In aceasta situatie se va vorbi de o “alarma invatata” care va amplifica vulnerabilitatea anxioasa si cognitiva a subiectului. Ansamblul de procese va fi reactivat de stimuli interior sau exterior(afectivo-cognitivi) similari. Evitarea cognitive subiacenta,precum si teama de tip anxios cronic vor fi factorii de mentinere a tulburarii de panica. Acest model este o strategie folosită în Terapia cognitiv comportamentală, pentru a-l învăța pe client care este relația între gânduri, emoții și comportament.Acesta cuprinde 3 elemente reprezentative după care se ghidează întreaga intervenție, elemente care explică cel mai bine cum se manifestă bolile psihice. Primul element este A(evenimentul activator al unei emoții sau comportament) , apoi se pune accent pe elementul B reprezentând credințele persoanei raționale sau iraționale, referitoare la evenimentul traumatic. Persoana trebuie să fie capabilă să-și identifice gândurile, credințele , expectațiile, percepția de sine, atenția , memoria selectivă , atribuțiile, evaluările, modul în care exteriorizează aceste situații de viață negative. În cele din urmă C-ul reprezintă consecința transpusă în răspunsuri emoționale și comportamentale ale credințelor pe care persoana o are asupra evenimentului activator A. Modelul AbC este un model cognitiv al psihopatologiei dar și o teorie generală a emoției.Mecanismele de coping sunt considerate consecințe ale credințelor disfunctionale sau funcționale .

2.4.Teorii neurobiologice

Conform studiilor recente, tulburările emoționale cele mai frecvente sunt determinate de activitatea sistemului limbic și a ganglionilor bazali. (Gray,1990)

În cadrul evaluării inputurilor senzoriale în determinarea emoțiilor, acestea pot fi privite ca stari ale sistemului nervos central determinate de stimuli cu rol de intarire a instrumentelor de comportament. Modelul lui Gray,elaborat in 1987, remarca existența în sistemul nervos central al mamiferelor, a trei sisteme emotionale conform carora fiecare sistem raspunde la un subset separat de evenimente –întăriri cu tipuri specific de comportament si e mediat de un set separat de structuri cerebrale in interactiune ce procesează tipuri specifice de informație.

Cele trei sisteme emoționale sunt:

1)Sistemul inhibiției comportamentale;

2)sistemul fuga/lupta

3)sistemul de abordare comportamentală”(Gray,1990)

Sistemul inhibiției comportamentale conține ca substrat neuronal Sistemul septohipocampal cu trei blocuri majore:

1) Hipocampul ce contine cortexul entorinal,girusul dentat CA3,CA1,aria Subiculara (Gray,1990)

2 Aria septala alcatuita din ariile septale mediale si laterale (Gray,1990)

3) Circuitul Papez ce proiecteaza inainte si inapoi la aria subiculara prin corpii mamilari,talamusul anteroventral si cortexul cingulat. (Gray,1990)

Stimulii de raspuns sunt stimulii conditionati care se asociaza cu omiterea sau intreruperea recompense,pedeapsa si noii stimuli precum stimulii temerii genetice. Comportamental, acestia se manifesta sub forma inhibitiei coportamentale(oprirea oricarui comportament in uz); Cresterea gradului de atentie si a nivelului de arousal. Anxietatea e redusa prin utilizarea de anxiolitice,benzodiazepine,eventual o cantitate redusa de alcool care influenteaza relatiile input-output ale sistemului inhibitiei comportamentale.

Sistemul de fuga/lupta raspunde la stimulii aversivi neconditionat iar medicatia aferenta anxietatii nu reduce rapunsurile acestuia. Acest sistem cuprinde urmatoarele structuri:-amigdala(functie inhibitory Asupra hipotalamusului medial,care inhiba central gri din mezencefal). Amigdala si central gri au concentratii mari de receptori opiacei,aceste structuri avand rol de mediator. (Gray,1990)

Sistemul abordării comportamentale e activat de stimuli asociati cu recompense sau incetarea pedepsei(existenta a doua subsisteme neuronale interrelationate centrate pe striatul dorsal si ventral. (Gray,1990) Acest sistem se ocupa cu latura emotionala a programarii motorii. Anxietatea reprezinta acele simptome reduse de anxiolitice (Gray,1990)

2.5.Teorii sociologice

Rolul interactiunilor dintre individ si mediu si al factorilor culturali, sociali, politici sau familiali a fost subliniat de autorii de inspiratie analitica sau organogenetica .Un context social dificil(naruirea habitatului,conditii de munca precare, conflicte familiale, dezintegrarea nucleului familial secundar emigrarii) favorizeaza o decompensare nevrotica.

Rolul interactiunilor precoce ale copilului cu mediul matern sunt esentiale pentru dezvoltarea psihologica a copilului,precum si cea neuronala prin aparitia si diversificarea conexiunilor.

Termenul de interactiune reprezinta actiunea precoce si complementara a celor doi antagonisti. Atunci cand copilul surade dupa plans,mama e fericita caci resimte o gratificatie narcisica de a-l fi inteles. Winnicott(1999) considera ca daca mama nu raspunde copilului intr-un mod adecvat,maturarea afectiva a copilului va fi perturbata. Interpretarile culturaliste pun accentul pe rolul factorilor culturali in aparitia nevrozelor.

Geza Roheim afirma ca nevroza și cultura sunt produse ale acelorași mecanisme ce se regăsesc în starea “copilăriei prelungite a speciei umane”, tezele dominante ale fiecarei culture regasindu-se in starea infantila. H.G.Sullivan si Erich Fromm (2000) pun accentul pe rolul disfunctionalitatii institutiilor, pe tendintele paternnaliste si dominatorii ale societatii care impun comportamente de tip pasiv oamenilor.

2.6 . Mecanisme de coping

Copingul ca mecanism de apărare înseamnă abilitatea de a face față stresului definit prin acțiuni maleabile și practice de rezolvarea a situațiilor ce provoacă discomfort Lazarus & Folkman (1984). Lazarus a descris faptul că mecanismele de coping sunt diferite de la un individ la altul în funcție de situație. Sigur doi indivizi pot trăi aceeași experiență stresantă dar au mecanisme diferite de a reacționa. Aceste situații necesita niște strategii sănătoase de coping denumite adaptative pentru a face față pozitiv în situații dificile. Copingul adaptativ este caracterizat printr-o participare activă în procesul de coping și implică o recunoaștere a problemei și o acceptare a existenței acesteia.

În general femeile tind să folosească mecanisme de coping dezadaptativ ceea ce produce creșterea gradului de anxietate și depresie în rândul tinerelor mame. Un astfel de mecanism este considerat ineficient și este asociat cu rate crescute de tulburări mentale susțin Fergusson Horwood & Ridder (2006). Comportamentele dezadaptative pot să fie cele precum pasiv-agresive pentru preluarea controlului, sau păstrarea secretului privind violul și nu în ultimul rând tendința acestor femei de a nu păstra relațiile cu partenerii cu care erau înainte de viol sunt semne de coping ineficient..

Pentru a depăși durerea emoțională provocată de un viol , femeia poate să dezvolte un set de mecanisme defensive Acestea includ raționalizarea, represiunea, compensarea.

În ceea ce privește mecanismul de evitare și negare pot să declanșeze emoții negative în urma unor evenimente asociate violului care îi reamintesc de el.

Acolo unde tânăra se așteaptă să reacționeze bine după viol rezultatele au arătat dispoziții pozitive consecințe negative ridicate și plângeri legate de dureri fizice foarte ridicate imediat după viol și la 3 săptămâni după, față de cele care nu au astfel de așteptări susține Major et al (1985).

Cea mai des întâlnită strategie de coping adaptativ relaționat cu un viol făcut în trecut urmat de acceptare este suferința provocată de doliu. Deși există multe studii care analizează răspunsurile femeilor după un viol , Specialiștii recomanda copingul de lungă durată drept foarte important deoarece există multe strategii de scurtă durată ineficiente precum negarea care nu rezolvă factorul stresor .

În cazul femeilor care adoptă strategii de coping de apropiere cum ar fi să povestească despre viol cu familia, cadre medicale, prieteni, partener, vor avea un grad scăzut de anxietate și depresie imediat după viol față de cele care nu folosesc aceste strategii susțin Cohen L & Roth S (1984). Atunci când o adultă sau o adolesecentă este supusă unui viol , este foarte important ca acestea să aibă oportunitatea de a discuta în siguranță departe de un mediu ostil , orice emoție sau gând ce poate să-l exprime. Personalul medical are responsabilitatea de a informa aceste femei despre reacțiile emoționale ca urmare a violului la care a fost expusa sau mai mult decât atât să le asigure că aceste emoții și gânduri sunt normale chiar și după câțiva ani .

Răspunsul pe care indivizii se angajează să îl folosească pentru a face față stresului psihologic a luat denumirea de mecanisme de apărare sau de coping , mai mult sau mai putin adaptative.

Termenul coping are avantajul de a avea aplicabilitate către o largă matrice de răspunsuri și nu a fost legată de o teorie în mod particular.

Copingul desemnează un “efort cognitiv și comportamental de a reduce, stăpîni sau tolera solicitările interne sau externe care depășesc resursele personale” (Lazarus și Folkman, apud Baban A, 1998). Pornind de la această definiție , odată cu primele cercetări efectuate de Lazarus si Folkman (1984), au fost deschise numeroase perspective legate de procesele de coping ale copiilor si adolescenților .Modelul cel mai influențabil a fost formulat de Compas ,Connor; Osowiecki &Welch, (1997); care au descris copingul „ca eforturi voliționale de reglare a emoțiilor , cognițiilor, comportamentului , fiziologiei și meidului ca răspuns la circumstanțe și evenimente stresante ”.Această definiție menține o similaritate cu cea dată de Lazarus si Folkman (1984). Totuși se cuvine să se noteze faptul că tentativele de coping la tineri „sunt constrânse de dezvoltarea biologică , cognitivă, socială, și emoțională ” (Compas, Connor-Smith ,Saltzman, Thomsen &Wadsworth , 2001 ;p89) ceea ce semnifică faptul că nivelul de dezvoltare la adolescenți și copii contribuie la resursele disponibile pentru coping și limitează tipurile de coping pe care tinerii le pregătesc pentru a le utiliza.

În ce privește caracteristicile copingului, paradigma cognitivistă pornește de la cel puțin două premise esențiale :

1)Copingul presupune efort conștient, îndreptat asupra modului în care situația stressantă este percepută, prelucrată, stocată ;

2)Copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în :

a) anticiparea situației (evaluarea costului confruntării) ;

b) confruntarea propriu-zisă și redefinirea situației prin prisma confruntării

c) analiza semnificației personale a situației post-confrun-tare.

Există o anumită ierarhie la nivelul structurii copingului : copingul de tip cognitiv intervine atunci cînd strategiile comportamentale uzuale devin ineficiente, prea costisitoare, atunci cînd posibilitățile de intervenție concretă în mediu sunt limitate, sau cînd timpul necesar unei asemenea intervenții este prea scurt.

Copingul suferă modificari in functie de context, de domeniu, de varsta .Tinerii prefera forme de ajustare orientate spre emoții, pe când persoanele în vârstă utilizează forme pasive , orientate spre emoții. În această paradigmă , strategiile de coping diferă de la un moment sau altul în funcție de stadiul tranzacției (anticiparea, confruntarea sau postconfruntarea), subliniindu-se caracterul dinamic –procesual al copingului. Distorsiunile în prelucrarea informației, redefinirea situației stresante în termeni convenabili, capătă, în viziune cognitivistă, o înaltă valoare adaptativă, deși se poate întîmpla ca, uneori, să existe un dezacord între ceea ce stabilește subiectul “amenințat” în forul său interior și exigențele sarcinii.

2.6.1 Clasificarea mecanismelor de coping

Se delimitează o clasificare clasică Lazarus si colab sai ;1984;1987)și modulatoare în relația cu stresul produs de boală în: coping centrat pe problemă și coping centrat pe emoție. Prima variantă, numită și coping direct, este direcționată pe analiza, rezolvarea, sau, dacă nu este posibil, minimalizarea situației stressante.Ea ar cuprinde, în principal, strategiile de acceptare a confruntării cu agentul stressor. Cea de-a doua (coping indirect) se centrează pe persoană, pe (in)capacitatea ei de a face față stressului, și cuprinde inclusiv modalități paleative sau de autoînșelare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stressor este adesea amînată “sine die” sau chiar nu are loc.Se cuvine sa aducem în discuție și problematica mecanismelor psihologice defensive, ca procese de coping dezadaptativ.C Ward (1988), afirma în urma unui studiu că mecanismele defensive sunt strategii inconștiente motivate de anxietate, distres emoțional și de auto-devalorizare ; ele operează în mod obișnuit și automat și implică măsuri ale propriei dezamăgiri și distorsiunea realității, însă sunt eficace în protejarea integrității psihologice (C. Ward, 1988). De exemplu, negarea se prezintă a fi contraproductivă în faza de percepere și interpretare a simptomelor (Contrada, Leventhal și O’Leary, 1990, Fischer, Gottfried, 2007).De asemenea, evitarea ca proces de aparare , s-a dovedit eficientă pe termen scurt , în timp ce confruntarea s-a dovedit o strategie superioară pe termen lung (Suls si Fletcher ,1985, Băban ,1998). Așadar, efectele adaptative sau dezadaptative nu pot fi date de mecanismele defensive sau de coping în sine , ci de situația dată sau momentul în care se află persoana în cauză.

Identificarea strategiilor adaptative sau maladaptative de coping ca urmare a evenimentelor de viață stresante, inclusiv evenimente traumatizante au devenit ținta a tot mai multe dezbateri și cercetări științifice.Unii oameni nu sunt capabili să invețe efectiv strategii de coping și astfel crește vulnerabilitatea la starea de distres ca urmare a evenimentelor stresante .(Heather Littleton, Samantha Horsley, Siji John, &David V.Nelson , 2007). Multe surse de stres din mediu nu pot fi controlate , dar o formă de coping eficientă poate permite unei persoane tolerarea sau ignorarea factorului de stres .Funcționalitatea sau disfuncționalitatea copingului depinde de mai mulți factori : cine folosește o anumită strategie, când, sub ce circumstanțe ambientale și psihice , și tipul de amenințare. Indivizii utilizează diverse modalități de a face față situațiilor de viață traumatizante .Aceste procese pot lua forma unui tip de coping fie comportamental fie cognitiv. Copingul cognitiv poate facilita copingul comportamental(orientat de problemă) prin reducerea stresului care altfel ar impieta eforturile de soluționare a problemei . În mod similar , copingul orientat pe problemă poate determina evaluări mai puțin amenințătoare , deci va duce la reducerea distresului emoțional(Heather Littleton, &Carmen Radecki, 2006). Cât despre trauma intensă asociaăa cu evenimente puternic negative din viațî este atribuită în mare parte incapacității presupusei vieți a unuia de a integra asemenea evenimente. Anxietatea rezultată din aceste experiențe de viață negative este intensă și extremă deoarece aceste sentimente apar atunci când există amenințări majore la adresa unor teorii și presupuneri de bază legate de lume a unei persoane. Victimile trebuie să iși revizuiască și să iși reconstruiască o nouă viziune asupra lumii, care sa fie diferită de lumea pe care au acceptat-o toată viața lor .

În ceea ce privește modul în care o persoană face față unei situații traumatizante , se pune accentul cel mai mult pe procesele cognitive utilizate de o persoană pentru a se descurca intr-o situatie. În alte prezentări mai elaborate ale acestui subiect, se descriu numai cateva categorii ale felului in care oamenii fac față situațiilor, prin metode cognitive sau alte modalități(Snyder&Pulvers;2001; Tobin et. al.1989, cit in Heather Littleton&Samantha Horsley,2007).Deși sunt folositoare, aceste prezentări nu transmit într-un fel adecvat multitudinea de feluri prin care oamenii depașesc aceste evenimente.Referindu-ne însă, strict la copingul utilizat de victimele în urma violului suferinde de PTSD, se remarca utilizarea unor răspunsuri psihologice specifice în recuperarea de pe urma traumei. C.Ward (1988), a observat în studiul său despre impactul psihosocial al abuzului sexual asupra adolescenților răspunsuri de coping și reacții emoționale specifice manifestate după eveniment.

-Mecanisme defensive :Represia Raționalizare

Izolare emotională Suprimare

-Reactii emotionale : Furie Rușine

Tristețe jenă

Vinovatie

De asemenea , mecanisme defensive precum negarea ,au fost utilizate in reducerea anxietatii, observandu-se totodata consecintele maladaptative ale victimizarii tinerilor.Alte cercetari au aratat utilizarea predominanta a copingului evitativ la tinerele adolescente victime ale violului ca solutie in reducerea distresului.(Cynthia Nadjowki&Sarah Ullman, 2009), insa recuperarea este mai putin probabil sa se realizeze daca se recurge la aceste strategii.Experienta violului poate adesea sa exercite schimbari vatamatoare de lunga durata in ceea ce priveste functionalitatea unei femei.Victimile unui viol experienteaza frecvent simptome semnificative de depresie, anxietate si PTSD(Atkeson,Calhoun, Resick&Ellis,1982;cit in Heather Littleton &Carmen Radecki ,2006).Strategiile de coping utilizate de femei ca urmare a violului , sunt foarte influentabile in recuperare (Arata , 1999;Frazie Burnett, 1994). Modelul lui Snyder si Pulvers ‘s (2001) furnizeaza un cadru teoretic conceptual pt a intelege ce anume conduc victimele in a se angaja in strategii de coping particulare , si de asemenea rolul copingului in recuperarea din trauma.Acest model sustine ca exista doua strategii primare (coping de confruntare sau coping de evitare )adoptate in fata unui eveniment stresant(Heather Littleton &Carmen Radecki, 2006).Copingul de confruntare este ales cand victima evalueaza stresorul ca unul pentru care are resurse suficiente de coping si implica strategii active care sunt fie focusate pe problema sau pe reactia emotionala a stresorului .In contrast, cand victima percepe stresorul ca pe unul pentru care nu are destul resurse de coping , ea este mai predispusa sa foloseasca copingul evitativ precum negarea existentei stresorului , evitarea gandurilor legate de el, fantazierea .

Literatura de specialitate sugereaza incercari ale individului de a suprima ganduri despre stresor care paradoxal duc spre o hiperatentie catre acesta(Wegner, Schneider Carter &white ,1987, cit in Heather Littleton&Carmen Radecki, 2006).În ceea ce privește relaționările dintre coping și simptomele psihopatologice în cazul tinerilor ,Compas et al (2001), a concluzionat în articolul său faptul că focusarea pe problemă și anganjamentul luat pentru utilizarea copingului sunt în general asociate cu ajustări psihologice mai bune in timp ce copingul focusat pe emoție și dezangajamentul din coping sunt de obicei asociate cu sănătate mentală deteriorată Trebuie sa menționăm că efectele anumitor strategii de coping depind semnificativ de tipul de circumstanță cu care trebuie să se confrunte copii si adolescenții (Kochenferfer-Ladd ; Skinner, 2002). Apoi, nu numai strategiile de coping sunt importante dar mai ales modul în care sunt utlizate pare să fie important .Cercetătorii Lengua și Sandler (1996), au observat faptul că efectele strategiilor de coping activ sau evitativ au fost moderate de flexibilitatea în utlizarea copingului . Literatura de specialitate sugereaza incercari ale individului de a suprima ganduri despre stresor care paradoxal duc spre o hiperatentie catre acesta. În ceea ce privește relaționările dintre coping și simptomele psihopatologice în cazul tinerilor ,se certifica din studii ca focusarea pe problemă și anganjamentul luat pentru utilizarea copingului sunt în general asociate cu ajustări psihologice mai bune in timp ce copingul focusat pe emoție și dezangajamentul din coping sunt de obicei asociate cu sănătate mentală deteriorată Trebuie sa menționăm că efectele anumitor strategii de coping depind semnificativ de tipul de circumstanță cu care trebuie să se confrunte copii si adolescenții . Apoi, nu numai strategiile de coping sunt importante dar mai ales modul în care sunt utlizate pare să fie important .Cercetătorii au observat faptul că efectele strategiilor de coping activ sau evitativ au fost moderate de flexibilitatea în utlizarea copingului.

Având în vedere că activitatea seminale de Lazarus și Folkman (1984), s-au conturat o serie de perspective asupra proceselor de adaptare la copii si adolescenti. Modelul uential mai infl a fost probabil formulat de Compas si colegii sai (Compas, 1987, 1998, Compas, Connor, Osowiecki, și Welch, 1997, Compas, Connor, Saltzman, Thomsen, si Wadsworth, 1999), care vizualizarea de coping ca "volitiv eforturile de a reglementa emotie, cognitie, comportament, fiziologie, și a mediului, ca răspuns la evenimente stresante și împrejurări "(Compas, Connor-Smith, Saltzman, Thomsen, si Wadsworth, 2001, p.89). Această definiție are similaritate puternică cu cea de Lazarus și Folkman (1984). Cu toate acestea, este important de menționat că Compas și colegii (2001) adaptează o perspectivă mai dezvoltare deoarece menționat că încercările de adaptare la tineri "sunt limitate de dezvoltare biologică, cognitivă, socială și emoțională" (p.89), care mijloace că copiii și adolescenții "nivelul de dezvoltare contribuie la resursele care sunt disponibile pentru a face față și limitează tipurile de raspunsuri care tinerii se pot implementa de adaptare. În timp ce această abordare de dezvoltare face cu siguranță sens, aceasta implică, de asemenea, că este difi cil de a studia procesul de adaptare la tineri, deoarece este destul de complicat de a defi ne și clasifica marea varietate de strategii în care sunt utilizate de către copii și adolescenți, de diferite vârste de coping (Compas, 1987, 1998). Cu toate acestea, un număr de dimensiuni mari pentru a face față pot fi identificate, care sunt utile atunci când examinarea acestui fenomen (a se vedea Compas et al., 2001). Dimensiunea Fi RST se referă la Lazăr și (1984), distincția Folkman între-problemă și concentrat-emoție coping, cu foștii inclusiv strategiile care pretinde pentru a schimba situația de stres în sine (de exemplu, căutare de informații, de gândire de soluții posibile, și problema activ de rezolvare ), iar a doua se referă la strategii care încearcă pentru a calma emoțiile negative provocate de situația (de exemplu, exprimarea emotiilor, distragere a atenției, de evitare).

2.7 Cognitii irationale

Încă din copilărie demonstrăm modalități diferite de gândire a mediului în care trăim și relaționăm cu acesta, de asemenea situațiile pe care le rezervă viața modifică atitudinile și comportamentele persoanelor oferind sau nu experiențe de învățare, îmbogățind posibilitățile și recompensând sau pedepsind consecințele comportamentale în anumite contexte .

Copiii se nasc cu o capacitate de a gândi irațional și ilogic. Această predispoziție spre iraționalitate ne urmărește pe tot parcursul vieții și împiedică existența unei sănătăți mentale perfecte. În teoriile lui Ellis și cele ale lui Piaget, ambele împărtășesc asumpția constructivismului, ambele sunt de acord în privința cogniției în experiențierea și exprimarea emoțiilor. Piaget (1952), afirma că ,, doar o prejudecată romantică ne face să presupunem că fenomenele afective constituie înzestrări directe sau înăscute și emoții gata existente , similare ,,conștiinței” descrise de Rouseau”. Pe de altă parte Ellis susține că gândirea irațională și tăria convingerilor iraționale au o puternica influență genetică.(Ellis, 1994). Originea cognițiilor iraționale ale unui copil, viziunea sa asupra lumii și mai ales măsura în care procesarea cognitivă a copilului este caracterizată de absolutism nu sunt aspecte învățate ci determinate genetic. Măsura în care procesele și conținuturile cognitive ale copiilor sunt dominate de iraționalitate mai degrabă decât raționalitate depinde de o serie de factori biologici (vârsta, nivelul de dezvoltare cognitivă), sociali și culturali (stilul parental, autoritar vs. democratic,grupul de prieteni,cultura în care trăiesc copiii, școala ), dar mai ales de faptul cum părinții modelează și comunică convingerile raționale sau iraționale, precum și prezența evenimentelor neplăcute în viața lor (divorțul sau abuzul părinților). Copiii care sunt martori ai acestor evenimente, nu numai că dezvoltă probleme sociale, emoționale și comportamentale, dar dezvoltă și o gândire rațională , logică deficitară precum și unele abilități inadecvate de inteligență emoțională Cel mai rău lucru pe care părinții îl pot face copiilor este să-i condamne pentru greșelile lor. Această condamnare îi determină să continue să se dezaprobe și în unele cazuri inducându-le inevitabil emoții negative ca: anxietate , vinovăție , stimă de sine scăzută.(Ellis,1973).Ca răspuns la acest stil copiii vor ajunge să se evalueze ca fiind nevaloroși,inferiori celorlalți și vor experienția nesiguranță , dovedindu-se a fi evitanți , cu un comportament submisiv Așadar există o relație reciprocă între dezvoltarea mentală și cea emoțională a copilului asupra carora intervin o serie de variabile mediatoare, după cum le-am menționat mai sus.

2.7.1. Ce sunt cognițiile iraționale?

În abordările cognitiv-comportamentale s-a dezvoltat un model riguros și elegant, modelul ABC ( Beck,1976, Ellis,1994), în care sunt prezentate trei componente principale :

A(activiting events)-evenimentul activator care poate să fie situații obiective , gânduri, emoții și comportamente legate de acest eveniment .

B(beliefs)-reprezintă cognițiile(convingerile/credințele),persoanei.Sunt declanșate de evenimentul activator A și mediază modul de percepere și reprezentare a lui A.

C(consequences)-consecințele procesării cognitive a evenimetului activator A și pot avea loc la nivel comportamental , biologic/fiziologic și emoțional.

Ne oprim asupra lui B(beliefs), se referă la acel sistem al cognițiilor umane , responsabil de sănatatea mentală și de starea de bine psihică a individului. Acest sistem al cognițiilor/convingerilor/credințelor poate fi văzut ca un construct teoretic extins, ipotetic care cuprinde trei subscale de fenomene cognitive și anume : gânduri pe care le are o persoană despre un eveniment A și de care este conștient la un moment dat, gânduri despre care individul nu este imediat conștient și convingeri mai abstracte pe care o persoană le poate avea în general (Bernard , 1981).

B(beliefs ) este percepția, interpretarea și evaluarea evenimentelor din viața individului. Această componentă a modelului ABC, propus de Ellis, face referire la trei fenomene relativ distincte : gânduri și imagini care pot fi observate prin introspecție de către individ, procese inconștiente pe care le inferează individul din emoții și comportamente adică acele verbalizări inconștiente și sistemul de credințe care stau la baza gândurilor, emoțiilor și comportamentelor.

Gândurile iraționale sub forme absolutiste constituie nucleul de bază al tulburărilor emoționale ale copiilor și adolescenților(Bernard, 2004).

Albert Ellis a descris cele mai importante cogniții iraționale care contribuie la intensitatea problemelor emoționale și anume: catastrofarea, toleranța scăzută la frustrare și evaluarea globală a propriei persoane ,a celorlalți și a lumii.

Cei de vârste mici sunt predispuși să interpreteze greșit realitatea , să facă inferențe eronate și predicții false , ca de exemplu ,, o să fac întotdeauna greșeli”. Uneori aceste inferențe sunt numite și gânduri automate, au un caracter concret fiind asociate automat cu evenimente specifice de viață.

Copiii mai au tendința de a selecta și de a se centra doar pe partea negativă a lucrurilor sau evenimentelor din mediul lor, iar această tendință este puternic influențată de credințele centrale absolutiste (codate în sistemul cognitiv sub forma schemelor cognitive) și de starea emoțională. Ei sunt atenți la situațiile în care copiii nu vor să se joace cu ei sau acele situații în care profesorii le fac observații negative referitoare la performanța lor școlară.

Waters menționează câteva dintre cele mai des întâlnite în cazul copiilor și anume:

,, este groaznic dacă ceilalți nu mă plac”

,, sunt rău dacă fac o greșeală”

,, toate trebuie să fie întotdeauna așa cum vreau eu”; ,,trebuie să primesc întotdeauna ce vreau eu”

,,trebuie să primesc ce vreau fară efort”

,,lumea trebuie să fie corectă și oamenii trebuie să fie pedepsiți”

,,nu trebuie să îmi arăt sentimentele”

,,adulții trebuie să fie perfecți”

,, există un singur răspuns corect”

,,trebuie să câștig”

,,nu ar trebui să aștept pentru nimic” (Waters, 1982).

O posibilă explicație asupra acestei gândiri ilogice ar fi limitarea capacității lor de a raționa asupra semnificației experiențelor pe care le trăiesc și de a le înțelege realitatea, iar ca rezultat al acestor limite cognitive este tocmai achiziționarea acestor convingeri false și iraționale despre sine și despre lumea înconjurătoare.

Convingerile abstracte sunt acele asumpții care nu sunt verbalizate și pe baza cărora persoanele își oferă semnificații, evaluează și extrag unele concluzii asupra realității, chiar dacă ele nu sunt verbalizate pot fi considerate ca și trăsături de personalitate relativ durabile. Toți indivizii posedă aceste convingeri abstracte, dar cheia este cum își formulează aceste convingeri. Ele pot fi formulate în termeni absolutiști , imperativi și sunt numite cogniții iraționale sau pot fi formulate în termeni relativi , preferențiali și sunt cogniții raționale. Ne oprim asupra acestor convingeri iraționale și de ce sunt considerate iraționale?

Conform lui Ellis care afirma că indivizii care sunt predispuși spre această ,,gândire absolutistă”, se raportează la ei, la ceilalți și la lume în termeni de ,,trebuie cu necesitate”și conduc spre consecințe emoționale autovătămătoare și sunt considerate iraționale. Practic spus, ,,sfânta treime a nebuniei” este formată din ,,eu trebuie cu necesiate să reușesc…”; ,,ceilalți trebuie cu necesitate să mă respecte…”; ,,viața trebuie cu necesitate să fie dreaptă”. (David, 2003)

2.8. Emoțiile

„Emoția este o reacțe subiectivă la un eveniment relevant ,caracterizată prin modificări fizilologice ,experiențiale și comportamentale”(Sroufe,1996).

Este una dintre multiplele definiții care ne duc spre modalitatea optimă de a înțelege natura emoțiilor. Această definiție subliniază faptul că un episod emoțional se manifestă la nivel comportamental, biologic/fizilogic și la nivel subiectiv –afectiv.

Ne oprim la manifestările emoționale de la nivelul subiectiv-afectiv. Cu toții știm că emoțiile sunt prezente constant în viața noastră, cu toate acestea știința a întârziat mult timp până să pună accent pe aceste procese complexe. Emoțiile implică în primul rând sistemul nervos autonom adică o parte mai primitivă a zestrei noastre ereditare care ne apropie de specia animală și care nu ne diferențiază ca fiind specia cea mai evoluată. Însă în ultima perioadă a început să domine o viziune mai favorabilă în care emoțiile nu sunt doar un factor perturbant , ci au un rol bine definit în procesul de dezvoltare și adaptare. Dezvoltarea emoțională a copiilor prezintă un domeniu de cercetare extrem de intens și ca urmare cunoștințele noastre despre natura emoțiilor, sporesc foarte repede (Denham , 1998; Saarni,1999; Sroufe,1996).

2.8.1 Emoții funcționale vs. Emoții disfuncționale

Conform teorie evaluării (Folkman și Lazarus,1988; Lazarus,1991; Smith și Lazarus,1993), emoțiile stau la baza interacțiunii dintre persoană și mediu.

Încă de la început trebuie să facem diferențierea între acele trăiri emoționale funcționale care pot să fie pozitive sau negative și acele trăiri emoționale disfuncționale care și ele la rândul lor pot să fie pozitive și negative. Funcționalitatea și disfuncționalitatea emoțiilor este determinată de experiența subiectivă pe care o trăiește la un moment dat o persoană , de cognițiile iraționale sau raționale și de consecințele acestor emoții care pot fi la nivel comportamental.

Așadar emoțiile negative funcționale sunt datorate unei experiențe subiective negative, unor cogniții raționale și unor consecințe comportamentale adaptative. Emoțiile pozitive funcționale se datorează unor experiențe subiective pozitive , unor cogniții raționale și unor consecințe comportamentale adaptative. Emoțiile negative disfuncționale sunt determinate de experiențe subiective negative ,de cognițiile iraționale și consecințe comportamentale dezadaptive. Emoțiile pozitive disfuncționale sunt determinate de prezența unor experiențe subiective pozitive, de cognițiile irațonale și de consecințe comportamentale dezadaptive( Ellis și DiGiuseppe,1993

Așadar emoțiile nu sunt fenomene psihologice separate ,ele urmează cognițiile evaluative asupra evenimentului prin care trece individul în mediul în care trăiește.

2.9 Relația cogniții-emoții

În termenii modelului A-B-C, cognițiile raționale generale,ale copiilor conduc spre trăiri emoționale mai puțin intense, corespunzătoare situației de testare și care le permit să își atingă scopurile și să adopte un comportament constructiv. Cognițiile iraționale, au consecințe emoționale extrem de stresante ca stări de anxietate, furie, depresie și îi mai îngreunează situația prin care trece elevul, nu își mai poate ameliora stările emoționale și începe să se concentreze asupra ceea ce simte și gândește fără să se concentreze asupra testului, ceea ce va duce cu siguranță la o performanță slabă.

Copiii anxioși percep situația de testare ca amenințătoare și încep să gândească adesea în mod eronat, ei au nevoie în mod absolut să aibă succes, nevoie absolută de a fi aprobați din partea celorlalți. Cum succesul vine și trece aceștia vor avea perioade de nesiguranță și incertitudine pe toată perioada dezvoltării lor și vor începe să gîndească catastrofal de câte ori vor trece prin situații de acest gen.

Catastrofarea, este acel proces cognitiv eronat prin care copiii încep să amplifice exagerat situația. Această eroare în gândirea copilului implică exagerarea importanței lucrurilor, mai ales în situațiile negative. În unele situații amenințătoare, copiii au tendința de a-și orienta toate resursele cognitive asupra prelucrării situației prin care trece, adică evaluează negativ evenimentul și îl evaluează ca fiind cel mai rău lucru care i se poate întâmpla.

Evaluarea globală negativă, se zice că este o caracteristică a speciei noastre(David,2003). Un copil se autoevalueze negativ atunci când se consideră un ,,ratat”,dacă nu va obține performanțe bune la test.

Toleranța scăzută la frustrare este tot un proces cognitiv irațional și face referire la evaluarea unei situații ca fiind intolerabilă, este imposibil de suportat, de trăit cu această situație

În mare parte teoria cognitiv comportamentală s-a centrat pe disputarea cognițiilor iraționale și pe dezvoltarea unor convingeri și sloganuri raționale, dar cu toate acestea trebuie să fim conștienți de faptul că nu există cogniții pure și că există o interrelaționare organică între cogniții, emoții și comportament, acestea sunt interdependente și rar apare una în absența celorlalte(Ellis, 1984).

Nivelul cognitiv asigură calitatea trăirilor emoționale, adică funcționalitatea și disfuncționalitatea lor. Toate evenimentele din mediu cu care intră în contact individul sunt supuse prelucrării cognitive , aceste prelucrări cognitive sunt în concordanță cu scopurile și dorințele persoanei. Scopurile la rândul lor sunt exprimate în expectanțele/ așteptările pe care le are o persoană de la sine și asupra situației și se numesc evaluări cognitive . Evaluările cognitive contribuie în mod direct la apariția emoțiilor și când aceste evaluări stau la bază unor procese cognitive iraționale duc la trăiri emoționale disfuncționale. Procesările informaționale evaluative sunt specifice și integrative,numite și teme relaționale centrale. Procesările informaționale evaluative, la rândul lor sunt sunt de trei tipuri: evaluarea primară se referă la relevanța și congruența motivațională, adică măsura în care evenimetul respectiv este relevant pentru scopurile și dorințele persoanei, iar pe de altă parte congruența cu scopurile și dorințele acesteia. Atunci când evenimentul este relevant pentru persoană, dar nu este congruent cu acesta, apare acea gândire absolutistă și își formulează scopurile în termeni de ,,trebuie”( de exemplu: trebuie să obțin o notă bună la test și este extrem de important pentru mine) și va duce la emoții negative disfuncționale.

Evaluarea secundară face referire la resursele de coping la care apelează perssoana când trece prin situații negative (Smith et. al. ,1993). Resursele de coping la care apelează un individ când trece prin situații neplăcute sunt responzabilizarea celorlalți sau a propriei persoane (eu sunt vinovat de eșecul la test deoarece nu am învățat suficient),conform teoriei cognitiv- comportamentală sunt mai mult cogniții descriptive și inferențiale decât evaluative, cunoscute sub denumirea evaluare globală a persoanei sau a evenimentului și este asociată cu emoții negative disfuncționale.Expectanțele pozitive sau negative legate de viitor, care ar putea aduce schimbări în situația prin care trece. Coping focalizat pe problemă, face referire la evaluarea capacităților persoanei de a interveni asupra situației (nu am capacitățile necesare de a face față acestei testări și înseamnă că sunt un ratat),aceste cogniții inferențiale si descriptive asociate la rândul lor cu evaluarea globală duc la emoții negative disfuncționale, (de exemplu: deprimare).

Coping focalizat pe emoție adică capacitatea persoanei de a se adapta psihologic la situație, asociată cu toleranța scăzută la frustrare și cu catastrofarea vor duce la anxietate, emoție negativă disfuncțională( eu nu pot să fiu calm în situații de testare și este groaznic și de nesuportat).

Reevaluarea este schimbarea evaluărilor în funcție de noile informații despre eveniment sau persoană Combinarea proceselor informaționale evaluative primare și secundare duc spre acele teme relaționale specifice. Anxietatea are ca temă centrală ,, amenințarea /pericolul” și apare în urma asocierii componentelor evaluative: relevanță motivațională ridicată,congruență motivațională scăzută și potențial de coping focalizat pe emoție scăzut susținute de prezența cognițiilor iarționale: trebuie absolutist, toleranță scăzută la frustrare și catastrofare

Bernard, (2004) a realizat o analiză a modelului ABC, asupra problemelor sociale și emoționale prin care exemplifică acele credințe iraționale tipice(absolutizări, inferențe și evaluări). A utilizat acest model pentru a arăta modul în care credințele iraționale au influență asupra trăirilor emoționale și în cele din urmă asupra performanței elevilor.

Pe baza teoriilor REBT și CBT , Bernard a extras factorii care contribuie la performanța școlară, o parte se referă la abilitățile sociale și emoționale, iar pe de altă parte la dizabilitățile sociale și emoționale. Din experiența sa a identificat cinci dizabilități emoționale care duc la o performanță slabă și anume reglarea emoțională deficitară, anxietatea,dezorganizarea, LTF-ul generalizat și furia care sunt dominate de credințe iraționale. De asemenea el a indentificat și cinci abilități emoționale care contribuie la o performanță bună: reziliență emoțională, încredere, organizare, persistență, stare de bine, iar acestea la rândul lor sunt susținute de credințe raționale.

Studiile au arătat că încercările de ai învăța pe copii abilități cognitive interpersonale au ca efect reducerea emoțiilor disfuncționale și adoptarea unor trăiri emoționale adecvate în confruntarea cu situații tensionante.

Anxietatea este una dintre cele mai frecvente probleme întâlnite în rândul tinerilor, iar multe dintre problemele cu care se confruntă copiii se bazează pe percepțiile greșite asupra realității care la rândul sunt susținute de sistemul de credințe iraționale. De asemenea un rol important îl are și mediul care încurajează individul îm achiziționarea frecventă a gândurilor iraționale precum și dorința de autorealizare care este tendință naturală și care aduce după sine satisfacție, împlinire individului, dar care este adesea împiedicată sau mai bine spus inhibată de acele tendințe opuse iraționale.

O dată cu apariția problemeleor legate de anxietate în copilărie pot avea efecte destul de semnificative asupra copilului de la funcționarea socială deficitară până la eșecul academic

Capitolul 3

METODE REZOLUTIVE COGNITIV -COMPORTAMENTALE IN TULBURAREA OBSESIV-COMPULSIVĂ

3.1 Terapia Rațional Emotivă

Terapia rațional emotivă(RET) este una dintre cele mai populare forme de psihoterapie individuală și de consiliere (Heesacker,Heppner&Rogers,1982;D.Smith,1982). Modelul RET a fost aplicat în numeroase domenii ale psihologiei profesionale, inclusiv în tulburările emoționale ale adulților(Ellis,1973; Walen, DiGiuseppe&Wessler,1980) și ale copiilor(Bernard&Joyce,1984;Ellis&Bernard,1983). Deși a fost larg acceptată în domeniul psihologiei clinice și consiliere terapia rațional emotivă a primit puțină atenție în literatura psihologiei școlare (Waters,1982).

Terapia cognitiv comportamentală(CBT), a devenit orientarea teoretică dominantă în psihologia profesională și cel mai bine este reprezentată în activitatea școlară. Teoria cognitiv comportamentală nu este o teorie unificată, Hugs(1988), o caracterizează ca un domeniu,, a unui ansamblu divers de modele și strategii pentru evaluarea și tratarea performanței unui individ”. CBT, văzut în curs de dezvoltare de către Hughes(1988), își are originile din teoria socială a învățării(Bandura,1969;1977), din studiul proceselor de autocontrol(Kanfer& Karoly, 1972),formarea în auto-instruire(Kendall & Braswell,1986;

Meichenbaum&Goodman,1971), abordările de soluționare a problemelor de ajustare(Spivack,Platt & Shure,1976) și nu în ultimul rând abordorile cognitive ale lui Beck(1976) și Ellis(1976). Mahoney(1987), a indentificat în peste zece tipuri de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Toate formele de terapie cognitiv comportamentală susțin că gândurile,convingerile, percepțiile și imaginile unei persoane mediază emoțiile și comportamentele și că schimbarea cognițiilor este o strategie eficientă de intervenție. Cu toate acestea, se axează pe cogniții diferite și are obiective diferite. Unele forme de CBT, recomandă schimbarea cognițiilor pentru a schimba comportamente în timp ce altele recomandă schimbarea cognițiilor pentru a schimba emoțiile.

Albert Ellis a început cariera în psihologie destul de târziu, el a debutat în viața profesională ca psihanalist iar în anul 1950 el a dezvoltat propria sa abordare orientată spre terapia cognitivă, care în cele din urmă a devenit Terapia Rațional Emotivă și Comportamentală(REBT). O concepție centrală a REBT este modelul ABC, ce urmează a fi descris în cele ce urmează. El a primit titlul de doctor în psihologie la vârsta de 34 de ani, la Universitatea din Columbia în 1947 și este considerat ,,bunicul”psihoterapiilor cognitive și comportamentale și ,, tatăl” terapiei rațional emotive, alături de psihiatrul Aron Beck ,,părintele”terapiei cognitive. Ellis nu a scris numai despre psihoterapie el a fost interesat și de teme largi cum ar fi sexualitatea, dragoste,relațiile maritale, cultură, educație, vicii . A fost unul dintre primii terapeuți specializați în terapie civilă și sexuală. Pe măsura ce trecea timpul el a dezvoltat două practici și anume una tradițională, psihodinamică cu clienții pe canapea prin tehnica asocierii libere și una mai directivă cu cupluri și problemele pe care le au în relațiile lor, în timpul ședinței, în poziție verticală, fața în față, prin corectarea percepțiilor greșite ale oamenilor și contestând ideile lor. Celor care le-a administrat cea de a doua formă de terapie au răspuns mult mai repede, ca rezultat în 1955 el a început să practice ceea ce el a numit în prima sa publicație ,,Psihoterapie Rațională”.(comunicare personală,Ellis, 1989). În dezvoltarea terapiei rațional emotive, el fost interesat de aplicarea tehnicilor sale la copii, doarece a lucrat atât de mult pe cupluri a fost elaborată munca cu familia și din ce în ce mai frecvent cu copiii A ajuns să creadă că problemele emoționale la copii ar putea fi prevenite dacă copiii ar fi învățați cum să gândească rațional și dacă părinții ar putea aplica principiile raționale de auto-control. În ultimii ani de utilizare a terapiei rațional emotive în consiliere cu părinții, cadrele didactice și copii a devenit populară. Terapia rațional emotivă susține ipoteza că reducerea suferinței emoționale nu numai că contribuie la îmbunătățirea sănătății mintale a mamei sau a profesorului și îi ajută să gândească logic în rezolvarea probemelor pe care le au cu copiii ci și la dezvoltarea emoțională, corespunzătoare a copiilor lor

Factorul cel mai important în ameliorarea complianței este participarea activă a pacientului într-o cât mai mare măsură la urmarea planului terapeutic. Cele mai importante aspecte ale acestui proces sunt:

comunicare adecvată a motivelor unui tratament anume în contextul unei atitudini empatice și a unei relații bazate pe încredere;

implicarea și suportul familial și comunitar;

sublinierea efectelor pozitive ale medicației pentru ameliorarea calității vieții pacientului;

utilizarea, în măsura posibilităților, a unui regim de administrare simplificat (prize unice dacă este posibil);

educarea familiei și a pacientului privind „TOC subclinică”, ce trebuie să atragă atenția asupra iminenței unei recăderi maladive.

3.2 Terapia cognitiv-comportamentală

TCC cuprinde variate combinații și proporții ale tehnicilor comportamentală și cognitivă (cel mai frecvent – în prezent – 85% terapie comportamentală și 15% terapie cognitivă). Principala tehnică în tratarea pacienților cu comportamente compulsive este expunerea și prevenirea răspunsului (ritualului). Contribuția principală în dezvoltarea acestei metode îi aparține psihologului londonez Meyer (1966) care a denumit-o „terapie apotrepică”. În ultimele două decade, această tehnică a devenit cea mai larg uzitată în special pentru pacienții ce prezintă compulsii de spălare/curățare și de verificare. Ea pare a fi mai puțin eficace în tratamentul TOC cu predominanța obsesiilor.

Această tehnică are două componente:

expunerea (folosită mai mult pentru diminuarea disconfortului cauzat de obsesii);

prevenirea răspunsului (folosită mai mult cu scopul de îndepărtare a compulsiilor).

Pacienții se expun singuri la situații aflate în directă corelație cu obsesiile care provoacă sau intensifică anxietatea sau disconfortul și apoi se abțin de la executarea compulsiilor pe care altminteri ei le-ar fi efectuat pentru a scădea anxietatea sau disconfortul. De exemplu, pacienții cu obsesii de contaminare și compulsii de spălare sunt instruiți să atingă obiecte pe care ei le consideră „murdare” sau contaminate (de ex.: anumite piese vestimentare sau unele obiecte personale care au fost în contact cu scaunul din tren) și apoi sunt solicitați să se rețină de la spălarea mâinilor. Lazarescu & Bumpea (2008)

Odată cu expunerea repetată, obsesiile vor provoca un distres din ce în ce mai scăzut ca un rezultat al habituării (adaptării); o astfel de reducere a anxietății va conduce, de asemenea, și la diminuarea nevoii pacientului de a efectua compulsiile. Prevenția răspunsului corespunde scopului de a demonstra pacienților că impulsul de a executa o compulsie poate fi stăpânit cu succes, fapt ce intensifică sensul de auto-eficacitate. Există diferite moduri în care expunerea cu prevenirea răspunsului poate fi folosită, iar de-a lungul anilor tehnica a suferit variate modificări.

3.3.Psihoeducația

Utilizarea expunerii cu prevenția răspunsului (EPR) depinde în mod hotărâtor de gradul de educație asupra TOC pe care îl au pacienții. Ei trebuie să primească explicații în legătură cu EPR. Înaintea oricărei EPR este util să se explice pacienților ce anume constituie un comportament normativ și în ce fel obsesiile și compulsiile pot să le afecteze viața cotidiană. Standardele stricte ale pacienților asupra curățeniei, siguranței sau atitudinilor morale rigide îi împiedică adesea în înțelegerea a ceea ce este normal, suficient și adecvat. Lazarescu & Bumpea (2008)

3.4. Expunerea

Este, de obicei, efectuată in vivo („în practică”), adică în chiar situațiile ce provoacă anxietate. Expunerea in vivo poate fi combinată cu expunerea „în imaginație”, adică în clinică, ajutând pacientul să-și imagineze situațiile anxiogene. Expunerea imaginativă este folosită mai frecvent pentru obsesiile cu teme agresive sau sexuale și implică activarea (vizualizarea) imagini (reprezentării) corespunzătoare, adesea cu asistență din partea terapeutului care are rolul de a „manipula” efectele stimulilor anxiogeni. Expunerea graduală apare ca fiind mai bine tolerată decât expunerea bruscă. Adică, expunerea treptată, începând cu situații ce provoacă o mică anxietate și trecând încet (gradat) înspre situații mai dificile produce un nivel mai scăzut de distres decât expunerea bruscă ce începe cu situații care provoacă anxietate severă – imersie („flooding”). Astfel, expunerea gradată întărește motivația pacientului pentru tratament. Această formă de expunere în TOC poate fi condusă într-o manieră similară cu cea uzitată în tratamentul agorafobiei și al altor fobii, cu întocmirea unei ierarhii a situațiilor și a stimulilor la care pacienții sunt apoi progresiv expuși (începând cu situațiile care provoacă cel mai mic nivel de anxietate). Pacienților li se solicită să estimeze nivelele de anxietate asociate cu fiecare situație la care sunt expuși utilizându-se o scală cu 100 de puncte cu numele Subjective Units of Discomfort Scale – SUDS data de Wolpe (1982), în care 0 reprezintă relaxare completă și 100 reprezintă disconfort sever sau anxietate extremă. Majoritatea ierarhiilor includ până la 20 de situații separate prin creșteri de 5-10 SUDS. O regulă pretinsă este ca pacientul să rămână în situația anxiogenă până când nivelul SUDS atinge punctul culminant și apoi scade la aproximativ 50% din nivelul maxim al SUDS. Inițial, „temele pentru acasă” cuprind scoruri SUDS care sunt eșalonate într-un șir alcătuit din 30-40 de „itemi” (situații-problemă). Durata ședințelor de expunere asistate de terapeut depinde de timpul pe care pacienții îl necesită pentru a se obișnui cu situația anxiogenă și pentru a

constata o scădere substanțială a distresului. Aceste ședințe de expunere durează – de obicei – una până la două ore; frecvența mai crescută produce rezultate mai bune (preferabil mai mult decât o ședință pe săptămână). Așadar, pentru ca expunerea asistată de către terapeut să se dovedească. eficace în tratamentul TOC, ea ar trebui să fie intensivă – prelungită, repetată și frecventă.

Pacienții vor trebui să se angajeze în procesul de auto-expunere și în exerciții de prevenție a răspunsului (ritualului) între ședințele asistate de terapeut; aceste „teme pentru acasă” joacă un rol crucial cu condiția să dureze cel puțin o oră pe zi și să fie zilnice. Cooperarea și suportul din partea membrilor familiei, a partenerilor de viață sau a prietenilor în dirijarea/asistarea acestei părți a tratamentului trebuie căutate de câte ori este posibil. În fine, pentru ca tratamentul psihologic să fie eficace în TOC, sistemul de credințe disfuncționale exprimat de către pacient trebuie modificat (progresul nu pare a fi posibil dacă terapeutul nu oferă alternative convingătoare). EPR s-a impus ca psihoterapia de elecție în TOC, dar ea un intră în competiție cu tehnicile cognitive, ci este susținută, facilitată de acestea într-un mod mai mult sau mai puțin implicit (Teodorescu, 2000). Cu alte cuvinte, îndepărtarea obsesiilor și a compulsiilor nu este posibilă fără o restructurare a convingerilor distorsionate. Această misiune aparține domeniului terapiei cognitive. Terapia cognitivă este bazată pe modelul cognitiv al TOC. Ea poate fi adecvată – în mod particular – pentru tratamentul obsesiilor. În practică, terapia cognitivă este, de obicei, combinată cu terapia comportamentală care poate fi mai indicată pentru compulsii; această asociere reprezintă abordarea multimodală (integrată) a tratamentului psihologic în TOC (programul conceput de Riemann la Rogers Memorial Hospital este compus din circa 85% terapie comportamentală și aproximativ 15% terapie cognitivă). Obiectivele specifice ale terapiei cognitive în TOC sunt următoarele:

eliminarea interpretărilor eronate și a altor aprecieri (evaluări) disfuncționale ale gândurilor intruzive;

eliberarea de responsabilitatea excesivă pentru reprezentările obsesive cu caracter inacceptabil/dezagreabil;

elidarea activităților neutralizante care apar ca răspuns la augmentatul simț de responsabilitate și a altor scenarii imaginative ale unor posibile evenimente nefavorabile sau catastrofice (trăite de cei apropiați sau care implică subiectul în acțiune).

Aceste obiective nu pot fi atinse fără scăderea concomitentă a importanței pe care pacientul o acordă obsesiilor și gândurilor în general. Odată ce pacientul nu se mai simte obligat să-și ia gândurile prea în serios, simțul de responsabilitate corelat acestor gânduri este posibil să se reducă. Pe de altă parte, nevoia pacientului de a efectua compulsii sau de a se angaja în alte activități neutralizante are, de asemenea, probabilitatea să scadă. Printre erorile logice ale pacienților cu TOC cea mai complexă este fuziunea dintre gânduri și acțiuni (Rachman și Shafran, 1999). Ea implică două componente: convingerea că a gândi situații inacceptabile sau neplăcute crește probabilitatea ca ele să se producă și certitudinea că ideile obsesive și faptele interzise reprezintă una și aceeași problemă (sunt echivalente). În decursul terapiei cognitive, alte modele de gândire care sunt relativ specifice pentru TOC sunt vizate: intoleranța la ambiguitate, noutate și incertitudine, tendința spre perfecționism, rigiditate, completitudine Terapia cognitivă a TOC constă în câteva proceduri de bază: identificarea interpretărilor eronate, a evaluărilor distorsionate, a patternurilor disfuncționale de gândire; contestarea sau punerea la îndoială a schemelor cognitive rigide; experimente comportamentale; furnizarea unor alternative mai adaptative de apreciere a realității. Pentru identificarea evaluărilor negative automate, pacienții sunt nevoiți să înregistreze fiecare gând, interpretare, credință pe care ei le pun în conexiune cu obsesiile lor. Aceste gânduri, interpretări și credințe sunt subsecvent puse la îndoială prin a solicita pacienților să le inventarieze și să le catalogheze în „pro” sau „contra”.Experimentele comportamentale sunt

inițiate cu scopul de a testa validitatea convingerilor pacienților; de exemplu, convingerea că gândurile lor agresive pot conduce la crimă este contestată (contrazisă) prin a cere pacienților să verifice dacă având (intenționat) un astfel de gând s-a produs într-adevăr moartea unui membru al familiei, a unui prieten, a unui vecin, etc. Demonstrând pacienților că previziunile lor sunt bazate pe gândirea magică – și nu pe o argumentare (judecată) logică și rațională – face posibilă furnizarea unor alternative convingătoare în cadrul procesului terapeutic. O altă componentă a terapiei cognitive se adresează variatelor „comportamente de siguranță”, cum ar fi activitățile neutralizante. Este – în mod special – important pentru pacienți să înțeleagă cum o serie de comportamente și activități mentale adoptate ca răspuns la obsesii are, în

ultimă instanță, efectul de menținere/întreținere a acestor obsesii și de a alimenta anxietatea indusă de obsesii. Înțelegerea activităților neutralizante îi va ajuta pe pacienți să se angajeze în programul de prevenire a răspunsului. Terapia cognitivă care ia în considerare abordarea bazată pe inferență (ABI) poate fi benefică în cazul pacienților cu TOC ce prezintă ideație

supraevaluată (overvalued ideation – OVI). Abordarea bazată pe inferență consideră că în cazul ideației supraevaluate, intruziunea inițială este – actualmente – o inferență incorectă. Dubitația inițială sau inferența (exemplu: „poate am fost contaminat”) este menținută printr-un proces de raționament idiosincrazic.

O’Connor et al. (2003a) au încercat să stabilească eficacitatea abordării bazate pe inferență (ABI) în tratamentul TOC comparativ cu expunerea cu prevenția răspunsului (EPR) și cu modelul evaluării cognitive (MEC) aplicat în terapia TOC. Fiecare tip de intervenție terapeutică a fost utilizat în cazul celor 44 de participanți la studiu. Rezultatele studiului au indicat că toate cele trei tipuri de tratament au fost la fel de eficiente în reducerea simptomatologiei măsurate cu Y-BOCS și cu Padua Revised Inventory (în 1996, Burns et al. au revizuit The Padua Inventory – elaborat în 1988 de Sanavio – cu scopul unei mai bune delimitări între obsesii și îngrijorări/preocupări). S-a constatat că, deși abordarea bazată pe inferență a fost – la origine – dezvoltată pentru tratamentul TOC cu OVI, ea apare ca o viabilă alternativă pentru celelalte metode terapeutice în toate (sub)tipurile de TOC. Confuzia inferențială poate fi, conform evidențelor, în diferite grade, o caracteristică a tuturor formelor de TOC (cu OVI sau fără OVI) (Aardema et al., 2005).

3.5 Terapiile de implicare a familiei

Terapiile de implicare a familiei în care există un membru cu diagnosticul de TOC au o importanță indubitabilă în strategia globală de intervenție. Chiar dacă nu există argumente certe pentru un anumit tip de intervenție (suportivă, psiho-educațională, sistemică sau comportamentală), implicarea membrilor familiei s-a dovedit a fi extrem de utilă în demersurile care ameliorează „atmosfera” psihologică familială (Steketee și Pruyn,

1998).

3.6. Grupurile de suport familial pot fi utile (Black și Blum, 1992a) pentru: împărtășirea experiențelor legate de situația apărută, descoperirea împreună a unor căi de a face față unor probleme practice, posibilitatea exprimării directe a îngrijorărilor personale, posibilitatea obținerii unor informații referitoare la sistemele de asistență.

CAPITOL 4

METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. OBIECTIVE

Scopul general : Studiul de față și-a propus extinderea datelor referitoare la relația dintre simptomele de tip obsesiv-compulsiv (OC) și credintele irationale ce rezida in spatele acestora.Ne-am propus explorarea asocierilor dintre credințele iraționale de tip ,,trebuie-absolutist’’, gandire catastrofica’’ și ,, toleranta scazuta la frustrare’’si simtomele OC la pacientii diagnosticati cu aceasta tulburare

Obiectiv general

Investigarea manierei in care credintele irationale sunt implicate in dezvoltarea si mentinerea comportamentelor disfunctionale in cazul pacientilor adulti diagnosticati cu tulburare obsesiv-compulsiva.

Obiective specifice urmărite:

O.1. Explorarea relatiei dintre cognitiile irationale de tip ,, trebuie absolutist’’ si simptomele manifestate la pacientii diagnosticati cu tulburare obsesiv-compulsiva.

O.2. Identificarea relatiei dintre cognitiile irationale de tip ,, gandire catastrofica’’ si simptomele manifestate la pacientii diagnosticati cu tulburare obsesiv-compulsiva.

O.3.Identificarea relației dintre cognitiile irationale de tip ,, toleranta scazuta la frustrare’’ si simptomele manifestate la pacientii diagnosticati cu tulburare obsesiv-compulsiva.

4.2 IPOTEZELE CERCETĂRII :

.

Pe baza rezultatelor unor studii anterioare (de ex., Moulding & Kyrios, 2006; Reuven-Magril, et al., 2008), am formulat următoarele ipoteze:.

I.1. Simptomele OC de ,,Ordine’’ vor fi asociate pozitiv cu credinta irationala ,,Toleranta scazuta la frustrare,,

I.2. Simptomele OC de ,, Acumulare de obiecte’’ vor fi asociate pozitiv cu credinta irationala,,Gandire catastrofica’’.

I.3. Simptomele OC de ,, Obsesii ’’vor fi asociatie pozitiv cu credintele irationale ,,Trebuie- absolutist’’

I.4 Simptomele OC de ,,Verificare compulsiva’’ vor fi asociate pozitiv cu credintele irationale de tip ,, Trebuie Absolutist’’ .

I.5 Simptomele OC de ,, Spălare compulsiva,, vor fi asociate pozitiv cu credintele irationale de tip ,, Trebuie Absolutist’’

4.3 INSTRUMENTE DE EVALUARE

4.3.1. SCALA DE ATITUDINI ȘI CONVINGERI (Attitudes and Beliefs Scale-II) (ABS-II)

Conform teoriei avansate de Albert Ellis (pentru detalii vezi Ellis & Dryden, 1997), la baza

tulburărilor emoționale stă tendința individului de a face evaluări absolutiste și rigide ale evenimentelor percepute. Aceste evaluări iau adesea forma lingvistica a lui “trebuie cu necesitate”, “este obligatoriu”, “este absolut necesar”, (demandigness – DEM -). Din aceste cogniții absolutiste centrale derivă apoi un nucleu de credințe iraționale (IB):

convingeri catastrofice (un eveniment care a avut loc deși “nu trebuia să aibă loc” este evaluat ca fiind mai mult de 100% negativ), (awfulizing –AWF -);

toleranța scăzută la frustrare (o persoana crede că nu poate fi deloc fericită dacă apare ceva ce

“nu trebuia să apară în nici un caz”), (low frustration tolerance – LFT -);

deprecierea și evaluarea globală (ex. etichetarea globală a propriei persoane, a celorlalți, sau a

vieții ca fiind “mizerabile”, dacă lucrurile nu merg așa cum trebuie), (self-downing and/or global

evaluation – SD/GE -).

Aceste procese se leagă între ele, fiind “fețe diferite ale aceleiași monede” (Ellis & Dryden, 1997).Predispoziția spre patologie este data de patern-urile de gândire absolutistă vis a vis de sine, ceilalți și viață. Conform acestei teorii, dacă o persoană deține un patern de gândire absolutistă, iar viața îi confirmă aceste așteptări iraționale (caz rar!), atunci persoana trăiește emoții pozitive (deși în viitor este vulnerabilă la distres). Dacă, însă, așteptările persoanei sunt infirmate de condițiile de viață (ceea ce este cu atât mai probabil cu cât persoanele sunt mai iraționale), se dezvoltă reacții emoționale negative blocante/dezadaptative ca stări depresive, anxietatea, sentimentele de culpa și/sau agresivitatea. Pe de alta parte, prezența credințelor raționale (flexibile), de genul “Mi-as dori ca lucrurile să decurgă astfel, dar nu e obligatoriu să se întâmple chiar așa”, chiar în condițiile unor condiții de viață adverse, generează emoții negative adaptative, stenice.Așadar, credințele iraționale:

sunt cogniții evaluative (adică relevante pentru scopurile individului), cu semnificație personală, de natură absolutistă, dogmatică;

generează emoții negative dezadaptative;

sunt iraționale deoarece sunt rigide și blochează atingerea scopurilor.

Corespondentele raționale ale lor sunt cognițiile evaluative cu semnificație personală, de natură preferențială, nonabsolutistă;

duc la emoții pozitive sau negative adaptative;

sunt raționale deoarece sunt flexibile si nu se interpun în calea atingerii scopurilor individului. (Ellis & Dryden, 1997).

Pe scurt, o credință irațională se definește prin faptul că este incorectă din punct de vedere logic, este incongruentă cu realitatea obiectivă și blochează atingerea scopurilor individului. Prin contrast, credințele raționale se bazează pe realitatea empirică, facilitează atingerea scopurilor persoanei și respectă principiile logicii (Maultsby apud DiGiuseppe, 1996). În esență, ideile care fundamentează această teorie, reflectându-se și în intervenția terapeutică, pot fi sintetizate astfel (Walen, apud Weinrach, 1996):

(1) Cognițiile sunt cel mai important determinant al emoțiilor la oameni;

(2) Gândirea disfuncțională este cauza principală a distresului emoțional; mare parte din

psihopatologie este rezultatul gândirii disfuncționale;

(3) Dacă tulburările emoționale sunt cauzate de menținerea unor credințe iraționale, modalitatea

optimă de a înlătura distresul este modificarea acestor credințe;

(4) Printre factorii etiologici ai gândirii iraționale și psihopatologiei se numără influențe genetice și de mediu;

(5) REBT pune accent mai ales pe rolul evenimentelor din prezent (mai degrabă decât trecut) în

generarea psihopatologiei, în special deoarece oamenii își întrețin tulburările prin perpetuarea

unui mod disfuncțional de gândire;

(6) Credințele iraționale pot fi schimbate, deși modificarea acestora implică efort și perseverență

din partea individului. ABS II evaluează convingerile iraționale și raționale descrise în teoria lui Albert Ellis. Scala a fost concepută de către DiGiuseppe, Leaf, Exner si Robin în 1988 și este o măsură validă a constructelor centrale în REBT (DiGiuseppe, Robin, Leaf, & Gormon, 1989).

Eficiența instrumentului este sporită de faptul că permite calcularea unor scoruri separate pe diferite tipuri de credințe iraționale, precum și estimarea unor valori globale de raționalitate / iraționalitate.

Mai mult, comparativ cu alte teste clinice, conține un număr relativ mic de itemi (72) formulați într-un limbaj accesibil, fiind ușor de administrat și cotat; în situațiile în care nu este posibilă administrarea integrală, scala permite selectarea itemilor care evaluează doar un anumit tip de credințe iraționale, putându-se calcula un scor individual pentru aceștia.

În concluzie, ABS II este unul dintre cele mai eficiente instrumente de evaluarea a credințelor

iraționale / raționale, disponibile la ora actuala.

Scala ABS II cuprinde 72 de itemi (de la 5-76) dispuși într-o matrice (4x3x2) alcătuită din trei

factori:

(1) primul factor se referă “procese cognitive” și are patru nivele, reprezentând patru procese de gândire irațională:

imperativul “trebuie” (DEM)

deprecierea și evaluarea globală (SD/GE)

toleranță scăzută la frustrare (LFT)

gândirea catastrofică (AWF);

(2) cel de-al doilea factor se numește “arii de conținut” (content / context) și are trei nivele sau

teme majore, reprezentând convingeri legate de aprobare, realizare și confort;

(3) cel de-al treilea factor se numește “mod de frazare” (irrationality / rationality) și are două

nivele, reprezentând modul de formulare a itemilor: irațional / rațional.

Fiecare item este rezultanta celor 3 factori menționați anterior. De exemplu, itemul 6: “Daca oameni importanți pentru mine nu mă plac, înseamnă că sunt o persoană lipsită de valoare” este:

– frazat irațional (IR);

– are un conținut care se refera la aprobare;

– vizează procesul cognitiv de autoevaluare (SD/GE).

Posibilitățile de răspuns ale subiecților vizează atitudinea lor față de conținutul itemilor, pe o scală în 5 trepte:

A – puternic împotriva

B – parțial împotriva

C – neutru

D – parțial de acord

E – puternic de acord

Cotarea se face pentru 36 dintre itemi direct și pentru 36 invers (vezi anexa 3)

Cotare directă: A=0, B=1, C=2, D=3, E=4

Cotare inversă: A=4, B=3, C=2, D=1, E=0

Altfel spus, itemii cotați direct sunt cei formulați irațional, pe când cei cotați invers sunt formulați rațional. Rezultă ca un scor global (Total) mic înseamnă credințe iraționale puține, iar un scor mare credințe iraționale multe. Deci, scorul global arată nivelul de cogniții iraționale pe care le utilizează o persoană. În platforma CAS, cotarea se face automat.

Scorurile se pot calcula și separat, pentru iraționalitate și raționalitate. În plus, se pot calcula diferite scoruri rezultate din combinații pe scale și subscale.

Scorul pentru fiecare subscală se realizează prin însumarea scorurilor itemilor care o compun.

Numărul minim de puncte ce poate fi realizat este zero (adică la toți itemii direcți = frazați irațional s-a răspuns cu “puternic împotrivă” și la toți itemii inverși = frazați rațional s-a răspuns cu “puternic de acord”).

Numărul maxim de puncte, cota maximă de iraționalitate este 288 (72 itemi x 4 puncte).

Utilizând doar factorul “procese cognitive” (ca și factor de varianță), rezultă 4 subscale:

DEM – 18 itemi (9 direcți și 9 inverși);

SD/GE – 18 itemi (9 direcți și 9 inverși);

LFT – 18 itemi (9 direcți și 9 inverși);

AWF – 18 itemi (9 direcți și 9 inverși).

Așadar, scorurile luate în discuție în această lucrare ca și măsură a credințelor subiecților sunt:

(1) Total (măsură a iraționalității);

(2) IB (credințe iraționale);

(3) RB (credințe raționale);

(4) DEM (imperativul “trebuie”);

(5) SD/GE (autodeprecierea/evaluarea globală)

(6) LFT (toleranța scăzută la frustrare);

(7) AWF (gândirea catastrofică).

4.3.2.Inventarul Simptomelor Obsesiv-Compulsive (Obsessive-Compulsive Inventory) OCI

Elaborat de Foa, Kozak, Salkovskis, Coles, & Amir, 1998) este un instrument cu 42 de itemi

care măsoară frecvența și distresul asociate simptomelor obsesiv-compulsive. Constă în 7

sub-scale: spălat compulsiv, verificare, dubii persistente, ordine, obsesii, acumulare de

obiecte și comportamente de neutralizare. În acest studiu au fost incluse scorurile de

distres aferente simptomelor.

Acest test masoara frecventa obsesiilor și comportamentelor compulsive manifestate in ultima lună și nivelul de stress cauzat. Fiecare dintre cei 42 de itemi este evaluat pe o scară de la 0 (niciodată) la 4 (aproape întotdeauna) și o scala de distress de la 0 (deloc) la 4 (extrem). Scorurile sunt adunate pentru a da scoruri totale a frecvenței și a nivelului de distress, cuprins intre intervale 0-168. Scoruri de 40 puncte sau mai multe pe scala de distress sugerează un diagnostic de TOC

Scala OCI poate sa fie scorata pe subscale: aceasta metoda este utila. Subscalele sunt 

Spălat compulsiv (itemi 2,4,8,21,22,27,38,42),

Verificare (itemi 3,7,9,10,19,24,31,32,40),

Dubii persistente (itemi 26,37,41)

Ordine, (itemi 14,15,23,29,35)

Obsesii (itemi 1,12,13,17,20,28,30,33)

Acumulare de obiecte (itemi 6,11,34)

Comportamente de neutralizare (itemi 5,16,18,25,36,39)

Pentru fiecare subscală, se aduna scorurile împreună și apoi se calculează o medie pentru fiecare subscală interpretand apoi semnficiatia scorurilor obtinute.

4.4. EȘANTION

În acest studiu , ne propunem să folosim un esantion de populatie de gen feminin si masculin care să aibă în istoric diagnosticul de Tulburare Obsesiv Compusiv minim 6 luni. Eșantioanele independente sunt reprezentate de un număr de 32 de persoane, dintre care vom selecta 16 de femei adulte și 16 de barbati adulti care provin din mediul urban. Zona geografică de selecție va fi judetul Satu Mare deoarece datele statistice din anii anteriori sugerează un procent ridicat de cazuri cu diagnostic de tulburare obsesiv compuslviva în cazul persoanelor în această parte a țării. Intervalul de vârstă propus pentru această cercetare este de 28-38 ani ce vor repartizate pe categorii de vârstă astfel:50 % subiecți cu vârste cuprinse între 28-35 ani; 50% cu vârste cuprinse între 35-38 ani; N1=32 subiecți cu media de vârstă m=34,22 ani, abaterea standard 2,27 ani, vârsta minimă 28 ani, vârsta maximă, 38 ani, raportul pe sexe: 3:1 (♂:♀)

4.5.DESIGNUL CERCETĂRII

Vom utiliza ca design experimental studiul corelațional cu metode de corelatie testul t și coeficientul Spearman. Presupunând că nu vom putea identifica un numar egal la ambele grupuri experimentale, vom incerca sa distribuim persoanele cat mai egal .

Variabile predictor: Cognițiile iraționale vor fi evaluate prin scala ABS II de atitudini si convingeri , masurand evaluarile absolutiste , catastrofice si toleranta scazuta la frustrare in cazul pacientilor diagnosticati cu tulburare OC.

Variabilele de mediu si vârstă vor fi evaluate prin completarea de către subiecti a rubricilor ce conțin informații privind datele demografice(vârsta , mediu, etnie,nivel de educatie ) incluse in ABS II si OCI.

Variabile criteriu: Simptomele de tulburare Obsesiv-compulsivă, a căror prezență și severitate vor fi măsurate cu ajutorul Inventarului Obsesiv Compulsiv OCI

4.6. PROCEDURA DE LUCRU

Datele demografice se vor obține în urma completării unui formular tip în care subiecții iși vor trece datele personale.Acestea se referă la , vârsta, sex, mediul din care provin, nivelul de educatie, etnia și data completării formularului respectiv.Eșantionul este format din persoane care provin din diverse medii sociale și profesionale: funcționari, muncitori calificați, informaticieni, secretare etc)

Studiul s-a desfășurat in perioada 01.01.2014-01.05.2014, în locația sediul Cabinetului de Psihologie Individual D.G, Satu Mare), numărul întâlnirilor cu subiecții din lot a fost de 40 (patru întâlniri la două săptămâni), durata fiecărei întâlniri (45-60 minute pentru fiecare subiect, incluzând instrucția, administrarea probelor și colectarea rezultatelor), selecția subiecților (pe bază de voluntariat, prin smenarea unui acord liber consimțit), un singur subiect s-a retras din cercetare.

În prima etapă vom selecta 2 grupuri de adulți diagnosticati cu tulburarea Obsesiv compulsiv cu un istoric medical de minim 6 luni. Vom avea astfel 2 grupuri:un grup format din 16 femei adulte si 16 barbati adulti din mediul urban, si un grup non-experimental format din 16 femei si 16 barbati din mediul urban. Ambele grupuri vor fi contactate telefonic pentru stabilirea unei prime întâlniri cu privire la detalii legate de studiul ce se va desfasura precum și primirea confirmarii legate de participare in cadrul acestuia. Aplicarea chestionarelor va avea loc într-un cabinet psihologic, intr-un cadru intim, sigur, fără ca factori externi sa perturbe in vreun anumit fel desfășurarea studiului, participantele intrând individual în cabinet pe durata completării chestionarelor.Se vor acorda instrucțiuni în cazul Chestionarului OCI subliniind faptul ca unele secțiuni pun întrebări referitoare la ultima săptămână, astfel subiectii trebuie să răspundă la toate întrebările. În cazul chestionarului ABS II se va explica în mod clar faptul că, prin completarea acestui chestionar, se urmăresc perspectivele fiecărei persoane și că nu există răspunsuri corecte sau greșite .Participanții vor fi asigurați de confidențialitatea răspunsurilor lor.Odată ce formularele vor fi înapoiate, vom verifica dacă sunt completate în totalitate si vom ruga persoanele să răspundă la eventualele întrebări omise.Se va aplica intâi formularul cu date demografice , urmând apoi Chestionarul OCI pentru stabilirea simptomatologiei , apoi Scala de atitudini și convingeri ABS II pentru evaluarea cognițiilor iraționale. Ne așteptăm ca un procentaj de 10% să reprezinte persoanele diagnosticate care vor renunța să mai participe la studiu. Durata alocata administrării fiecărui test va fi de 15-20 minute, astfel aproximativ 60 minute pentru fiecare persoană în parte, planificările evaluărilor făcându-se în funcție de disponibilitatea participantelor.

4.6.1 Metode de analiză a datelor.

Analiza statistică a fost realizată cu ajutorul aplicației SPSS 20 (Statistical Package for the Social Sciences).

SPSS este o linie modulară de produse complet integrate pentru procesul analitic – planificare, colectarea datelor, accesul, pregătirea și managementul datelor, analiza, întocmirea de rapoarte și prezentarea rezultatelor

Având în vedere tipul variabilelor și ipotezele formulate, am folosit următorul test statistic:

Coeficientul de corelație Spearman

Coeficientul Spearman (rho) este utilizat destul de frecvent, deoarece reprezintă o alternativa a coeficientului de corelație Pearson, atunci când datele nu îndeplinesc condițiile solicitate pentru calculul coeficientului Pearson.

Coeficientul de corelație Spearman se utilizează atunci când se dorește măsurarea valorilor a două variabile din același eșantion pentru a se afla dacă între acestea există o relație și care este intensitatea relației.

Dacă relația există vom deosebi două feluri de corelație: pozitivă și negativă. Corelația este pozitivă atunci când creșterea valorilor unei variabile determină creșterea valorilor celeilalte variabile.

Corelația negativă apare atunci când creșterea valorilor unei variabile determină scăderea valorilor pentru a doua variabilă.

Felul corelației se exprimă prin semnul coeficientului de corelație Spearman (Spearman’s rho), iar intensitatea legăturii dintre cele două variabile se exprimă prin valoarea acestuia.

Cu alte cuvinte atunci când avem o valoare pozitivă a lui Spearman’s rho spunem că între variabile există o corelație pozitivă și invers. Cu cât valoarea lui Spearman’s rho este mai mare cu atât legătura dintre variabile este mai puternică.

Coeficientul de corelație a rangurilor Spearman are același domeniu de variație (-1/+1) și se interpretează în același mod ca și coeficientul de corelație pentru date parametrice Pearson. O valoare apropiată de +1 indică o corelație pozitivă puternică; o valoare apropiată de -1 ne indică o corelație negativă puternică, iar o valoare apropiată de zero ne indică faptul că între cele două variabile nu există nici o corelație

Am utilizat aceasta metoda deoarece ipotezele au fost formulate in asa maniera incat este necesar sa relevam asocierile existente intre anumite scale ale testelor, relatii intre variabilele predictor si criteriu.Pentu calcularea prevalentei simptomelor de OC in funcție de variabila varsta cotele la teste vor fi transformate si impartite in mai multe categorii in functie de valorile prag stabilite in literatura., (0, 05). De asemenea pentru a testa masura in care restul variabilelor predictor au efect asupra variabilei sanatate mentala in cazul pacientilor cu OC vom observa diferente relevatoare de /gen in ceea ce priveste manifestarea simptomelor obsesiv compulsive la pacientii implicati in studiu.

CAPITOL 5

REZULTATELE LUCRĂRII

În urma aplicării instrumentelor de evaluare prezise în aceasta lucrare în continuare vom prezenta rezultatele obtinute la nivel cantitativ și calitativ după cum urmează :

5.1.Rezultate cantitative

Privitor la rezultatele obtinute in urma administrării instrumentelor de evaluare propuse , vom incerca sa analizăm daca ipotezele propuse au fost sau nu confirmate

Ipoteza 1. Simptomele OC de ,,Ordine’’ vor fi asociate pozitiv cu credința irațională ,,Toleranta scazuta la frustrare’’

Pentru a determina relația dintre nivelul LFT (toleranța scauta la frustrare) și Ordine am folosit coeficientul de corelație Spearman, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile pentru folosirea coeficientului de corelație Pearson (număr mic de subiecți).

Pentru măsurarea relației dintre cele două variabile am pornit de la 2 ipoteze, și anume:

Ipoteza H0: Nu există o legătură semnificativă între cele două variabile

Ipoteza H1: Există o legătură semnificativă între cele două variabile

Prin analiza de corelație bivariată, bazată pe coeficientul de corelație Spearman, s-a observat o legătură directă, de intensitate foarte mare și semnificativă statistic între cele două variabile, rho=0.884, n=5, p=0,047. Astfel, un nivel scazut al LFT (toleranței la frustrare) este însoțit de simptome mai ridicate în ceea ce privește simptomele OC Ordine

Valoarea testului rho este interpretabilă prin ea însăși, exprimând intensitatea asocierii dintre variabile. În modelul de descriere propus de Hopkins (2000) cu privire la interpretarea valorilor coeficienților de corelație, o valoare a lui rho de 0,884 arată o corelație foarte ridicată între variabile.

Ipoteza 2. Simptomele OC de ,, Obsesii ’’vor fi asociatie pozitiv cu credintele irationale ,,Trebuie- absolutist’’

Ca și în cazul corelației dintre nivelul LFT (toleranța scazuta la frustrare) și Ordine, și în ceea ce privește relația dintre scala DEM (trebuie absolutist) și nivelul Obsesii se constată o corelație semnificativă statistic (rho=-0.973, n=5, p=0,005).

Corelația este pozitiva, astfel că un nivel crescut al DEM este însoțit de un nivel crescut al Obsesii.

Ipoteza 3. Simptomele OC de ,,Verificare compulsivă’’ vor fi asociate pozitiv cu credințele iraționale de tip ,, Trebuie Absolutist’’ .

Prin analiza de corelație bivariată, bazată pe coeficientul de corelație Spearman, se observă lipsa unei legături semnificative între cele două variabile, rho=-0.583, n=5, p=0,302. Astfel, variația nivelului DEM determină variația, în mod semnificativ statistic, a nivelului

Verificare compulsiva.

Ipoteza 4. Simptomele OC de ,, Acumulare de obiecte’’ vor fi asociate pozitiv cu credința irațională,, Gandire catastrofică’’.

Folosind același test statistic, Spearman’s rho, am procedat la verificarea existenței unor corelații între nivelul DEM si Acumulare de obiecte

După cum se observă din tabelul următor, se constată faptul că această corelație este semnificativă statistic, p(Sig.) fiind mai mic de 0,05. Relația este pozitiva și de intensitate foarte ridicată

Ipoteza 5. Simptomele OC de ,, Spălare compulsivă,, vor fi asociate pozitiv cu credințele iraționale de tip ,, Trebuie Absolutist’’

Nivelul DEM se constituie într-un factor care să coreleze cu nivelul Spalare compulsiva. Pe lângă faptul că această corelație este semnificativă statistic, intensitatea ei nu este foarte ridicata, dar semnificativă. Putem spune că un anumit nivel al DEM presupune un anumit nivel al Spalare compulsiva.

5.2. Rezultate calitative

Credintele Irationale

O arie de cercetare în mod special relevantă pentru psihopatologie și mecanismele ei subiacente se referă la distincția dintre credințele raționale și iraționale. Credințele iraționale, așa cum au fost definite de Albert Ellis (1962, 1994) în cadrul Terapiei Rațional Emotive și Comportamentale (REBT), sunt credințe fără suport logic, empiric și/sau pragmatic. Astfel, sunt ilogice, nu sunt susținute de date și nu ajută la atingerea scopurilor persoanei. Prin contrast, credințele raționale sunt logice și/sau sunt susținute de date și/sau au suport pragmatic.

Conform teoriei REBT, emoțiile disfuncționale ca anxietatea sunt declanșate și menținute de credințe iraționale, în timp ce emoțiile funcționale, fie pozitive sau negative (de ex. preocupare, tristețe), sunt amorsate de credințe raționale.

Prin corelațiile obținute în urma analizei statistice a datelor din prezentul studiu corelațional s-a demonstrat relevanța credințelor iraționale în relație cu comportamentele disfuncționale, în cazul de fază, simptomele tulburării obsesiv-compulsive.Așa cum arată graficele elaborate , credințele iraționale de tipul ,, Trebuie Absolutist, ,, Gandire Catastrofica’’ si ,,Toleranta Scazuta la Frustrare ‚’ au fost asociate cu niveluri ridicate de distres în contextul manifestarii simptomatologiei aferenta tulburarii obsesiv compulsive rezultate de altfel susținute și de literatura de specialitate (DiLorenzo et al., 2007; Montgomery, David, DiLorenzo, & Schnur, 2007), iar cerințele absolutiste au fost puse în evidență ca factor de evaluare primară, relația lor cu distresul fiind mediată de celelalte trei categorii de credințe iraționale: catastrofarea, toleranța scăzută la frustrare și formularea dorintelor in termeni absolutisti (DiLorenzo et al., 2007). Datele experimentale au arătat de asemenea că, în condițiile aceluiași nivel de arousal (activare), participanții din studiul experiemental cărora le-au fost amorsate credințe iraționale raportează comportamente disfuncționale caracteristice simptomatologiei Tulburarii Obsesiv Compulsive , în timp de participanții sanatosi cărora le-au fost evaluate credințe iraționale raportează mai multe comportamente pozitive si adaptative (David, Schnur, & Birk, 2004).

În ceea ce privește relația dintre credințele iraționale și comportamentele disfuncționale, datele arată că niveluri ridicate de credințe iraționale sunt asociate cu simptome de Tulburare Obsesiv compulsiva pe diferite patternuri de comportament: Gandirea absolutista este asociata pozitiv cu simptomele Obsesiv Compulsiv de ,,Verificare compulsiva’’, ceea ce indica faptul ca prezenta acestui tip de cognitie este favorabila in mentinerea simptomatologiei la pacientii cu diagnosticul de Tulburare Compulsiva.Raspunsul comportamental in urma utilizarii acestui tip de cognitie ii creste semnificativ frecventa comportamentelor dezadaptative, in final, nu face decat sa mentina prezenta simptomelor in viata pacientului specific Profilului simptomatologic care se caracterizeazã prin obsesionalitatea chinuitoare, chiar invalidantã a gândurilor, ideilor, preocupãrilorsi prin comportamentele motorii în mod steril, chiar invalidant repetitive.

Simptomele ,,Obsesii’’, relaționate pozitiv cu cognițiile absolutiste, indică o prezența ridicată a obsesiilor legate de diferite scenarii obsesive ale pacientului în cazul în care acesta nu iși aduce aminte daca a îndelinit o sarcină simplă precum ,, închisul gazului’’. De asemenea îi amplifica nivelul de anxietate făcându-l să aibă obsesii cu grad ridicat de severitate spre ex: iși imaginează că iși va omori membrii familiei fiindcă în sertar sunt multe cuțite, sau că va lua casa foc daca nu verifică de 15 ori în urma unui ritual dacă a închis gazul. Se pare că adevarul este în ceea ce Rachman (1997) spunea că numai în cazul obsesiilor patologice individul face interpretări eronate si bizare asupra gândurilor invasive cărora le dă o semnificație amenintătoare, uneori catastrofică care face ca un lucru comun să se transforme într-un pericol deosebit. Obsesiile vor trăi atata timp cât individul va da gândurilor lui o interpretare eronată, exagerată si amenintătoare. S-a demonstrat că majoritatea adulților experiențează gânduri intruzive și acestea sunt similare în conținut cu cele raportate de către persoanele cu Tulburare Obsesiv Compulsiva (Salkovskis & Harrison, 1984). Ipotezele noastre conform carora exista asocieri semnificative dintre gânduri irationale și simptomele clasice din TOC sunt sustinute si de literatura de specialitate care spune că persoanele dezvoltă TOC tocmai evaluarea negativă pe care le fac acestor gânduri le provoacă un grad ridicat de distress emotional ducand la comportamente compulsive, mai degrabă decât gândurile insine. Rezultatele obtinute de noi in acest studiu confirma si teoria de specialitate astfel ca credintele evaluate gresit devin irationale de tip absolutist, catastrofic si toleranta scazuta la frustrare, iar acestea din urma cresc frecvența simptomelor ,, Spalare Compulsivă’’, si ,, Acumulare de obiecte’’ si,, Ordine’’ la pacientii diagnosticati cu TOC.

Extrapolând aceste rezultate, se certifică faptul că persoanele cu simptome/tendințe OC au tendința de a avea credinte irationale care ajuta la menținerea simptomatologiei . Credințele iraționale legate de gandirea catastofica, toleranta scazuta la frustrare si gandurile absolutiste apar relaționate cu simptome OC masurate prin Inventarul OCI: spalare compulsiva, verificare, obsesii, etc. și constituie multiple variabile predictor semnificativ pe întregul set de date.

În acest studiu nu au fost evidențiate relații specifice între credințele iraționale, cu simptomele de ,,neutralitate mentala’’ si ..indoiala’’ Se pare că, cel puțin măsurate în acest mod, credințele iraționale nu prezic niveluri mai ridicate ale acestor comportamente , deci nu putem evalua caracterul ei funcțional/disfuncțional după acest criteriu.

Sintetizând, rezultatele acestui studiu indică faptul că gandirea absolutista si catastrofica dar si toleranta scazuta la frustare este asociată cu simptome ridicate de comportamente compulsive specifice pacientilor diagnosticati cu TOC.

5.3 Concluzii

Studiul de față și-a propus extinderea datelor referitoare la relația dintre simptomele de tip obsesiv-compulsiv (OC) și credintele iraționale ce rezidă în spatele acestora.Ne-am propus explorarea asocierilor dintre credințele iraționale de tip ,,trebuie-absolutist’’, gandire catastrofică’’ și ,, toleranța scăzută la frustrare’’și simtomele OC la pacientii diagnosticati cu această tulburare și am constat următoarele aspecte : Gândirea absolutistă si catastrofică dar și toleranța scăzută la frustare este asociată cu simptome ridicate de comportamente compulsive specifice pacientilor diagnosticați cu TOC, indiferent de vârstă ceea ce semnifică faptul că există o corelație semnificativă între credințele iraționale si simptomele de TOC în rândul adulților care mentine simptomatologia, fapt ce demonstrează ca ipotezele noastre au fost confirmate.

Întorcându-ne asupra aspectelor reliefate în această lucrare , dar mai ales asupra teoriei REBT care descrie diferite credințe iraționale care dau naștere a numeroase probleme emoționale la adulți, ducând la tulburări ce țin de psihopatologie,în cazul nostru TOC, REBT ajută și la anticiparea probabilelor cogniții pe care le are adultul ajutând să constientizeze problema, aceasta fiind cheia funcționalității acestei teorii. Raportându-ne la sintezele realizate din literatura de specialitate și la rezultatele așteptate, descoperirea faptului că cognițiile iraționale pe care le au adulții duc la experiențierea unor emoții disfuncționale (frică, îngrijorare, anxietate), mai ales atunci când sunt supuși unor situații pe care le percep a fi amenințătoare pentru ei, situații pe care aceștia le transformă în obsesii. La baza dezvoltării acestor obiceiuri mentale iraționale ale adulților stau o serie de variabile cum ar fi nivelul de dezvoltare cognitivă, experiențe traumatizante care declansează starea de anxietate, predispozitia genetica catre anxietate în care trăiesc adulții condiționează în mod clar prin modelare și comunicare directă.

Îndreptându-ne atenția asupra aspectelor pe care le-am tratat în această lucrare, mai exact asupra acelor precesări cognitive pe care le fac adulții care suferă de simptome de tulburare obsesiv compulsivă și de metodele rezolutive cognitiv comportamentale care pot fi utilizate in tratarea acestora. Vom afla că un nivel crescut al iraționalității adulților determină un nivel crescut al distresului emoțional datorită obsesiilor care declanșează comportamentul compulsiv. Aceste emoții disfuncționale în funcție de intensitatea și frecvența lor devin problematice asupra adaptabilității corespunzătoare a adultului în comunitate sau în mediul în care trăiește și nu în ultimul rând asupra adaptării sociale a acestuia.

Cerecetări arată un nivel scăzut al sănătății mintale în rândul adulților (Barsky,1988; Lasch,1979), și că cele mai multe probleme cu care se confruntă adulții sunt bazate pe percepțiile greșite asupra realității susținute de sistemele de convingeri iraționale. Aceste studii sugerează ce este necesar ca, indivizii să învețe cum să facă față stresului și frustrărilor din viață..

Oamenii își mențin gândirea irațională printr-un sistem de gânduri și o ,, comunicare cu sine” care consolidează percepțiile ilogice despre realitate( Patterson, 1973).

O soluție pentru a ajuta adulții în ameliorarea problemelor emoționale (anxietatea) cauzate de gândurile iraționale(obsesiile) se găsește în cadrul Educației Rațional Emotive-REE (Vernon,1983), descrie un program care îi ajută pe adulți să învețe cum să se accepte necondiționat, în înțelegerea propriilor trăiri emoționale și în evaluarea propriului sistem de convingeri.

Educația Rațional Emotivă abordează o varietate de strategii pentru eliberarea adulților din restricțiile impuse de gândirea irațională.

Familia si suportul social sunt sfătuiți cum să recunoască ideile ilogice ale adulților și valorile care îi inspiră. Este foarte important ca aceștia să le comunice adulților pentru a înțelege că oamenii pot învăța mai multe din eșecurile lor decât din succesele lor, că oamenii își pierd din idealism, iar o dată cu înaintarea în vârstă acceptă inegalitățile și nedreptățile.

Sprijinirea adulților în eforturile lor de a-și forma un sentiment de control asupra propriilor emoții și obsesii , poate duce la formarea unui locus de control intern și ajustarea în dezvoltarea unei personalități corespunzătoare și ameliorarea simptomatologiei.

Scopul unui astfel de program este de a crea experiențe de învățare prin care adulții dar nu numai ei pot dobândi cunoștințe despre ei înșisi, despre emoțiile lor și să învețe cum să aplice aceste cunoștințe în rezolvarea problemelor pe care le întâlnesc în diferite situații din viață, de exemplu situația de testare. Educația Rațional Emotivă se centrează adesea pe dezvoltarea conștiinței de sine, a sentimentelor adulților în relație cu ceilalți, de luare a deciziilor și competențelor de rezolvare a problemelor. Așadar cuprinde trei mari categorii de dezvoltare intrinsecă a unei persoane și anume acceptrea propriei persoane, înțelegerea sentimentelor și examinarea credințelor personale.

Adulții o să reușească să-și îndrepte atenția nu numai pe auto-acceptare. Ca o concluzie finală programele de Educație Rațional Emotivă explorează în jurul domeniului afectiv și relația acestuia cu dimensiunile cognitive. Este o strategie care s-a dovedit a fi eficientă în reducerea emoțiilor disfuncționale, mai ales a anxietății și a gândirii iraționale și îmbunătățind reglarea emoțională în rândul adulților.

5.4. Noi direcții de cercetare

Una dintre limitele acestui studiu rezidă în faptul că eșantionul folosit este unul de conveniență, iar rezultatele sunt reprezentative pentru o porțiune destul de limitată din populație.

În ceea ce privește grupul țintă, studiul de față nu ține cont de unele variabile demografice, cum ar fi genul. Este o mare probabilitate ca diferențele de gen să aibă un efect asupra perceperii emoțiilor în urma evaluărilor cognitive.

Bibliografie

Wells, A. (1999). A cognitive model of generalized anxiety disorder. Behavior Modification, 23, 526–555

Ozer, E., Best, S., Lipsey, T., & Weiss, D. (2003). Predictors of posttraumatic stress disorder and symptoms in adults: A meta-analysis. Psychological Bulletin, 129, 52–73

Ohman, A., Dimberg, U., &O¨ st, L-G. (1985). Animal and social phobias:Biological constraints on the learned fear response. Theoretical issues in behavior therapy Psychological Bulletin (pp. 123–175).

Mineka, S., & O¨ hman, A. (2002b). Phobias and preparedness: The selective,automatic and encapsulated nature of fear. Biological Psychiatry,52, 927–937.

Ehlers, A. (1993). Somatic symptoms and panic attacks: A retrospective study of learning experiences. Behaviour Research and Therapy, 31,269–278.

Barlow, D. H. (1988). Anxiety and its disorders: The nature and treatment of anxiety and panic. New York: Guilford Press

Clark, D. M. (1988). A cognitive model of panic attacks. In S. Rachman & J. D. Maser (Eds.), Panic: Psychological perspectives (pp. 71–89).

Chorpita, B. F., & Barlow, D. H. (1998). The development of anxiety: The role of control in the early environment. Psychological Bulletin, 124,3–21.

Mineka, S & Zinbarg R. (2006). A Contemporary Learning Theory Perspective on them .Etiology of Anxiety Disorders . American Psychologist pg 11-21.

Wells, A. (1990). Panic disorder in associatton with relaxation reduced anxtety: An attentional training approach to treatment. Behavtor Therapy, 21, 273-280

Stopa, L., & Clark, D. M. (1993). Cognitive processes in social phobia. Behaviour Research and Therapy, 31, 255-267.

Hartman, L. M. (1983). A metacognitive model of social anxiety: Implications for treatment. Clinical Psychology Rewiew, 3, 435-456.

Clark, D. M. (1989). Anxiety states: Panic and generalized anxiety. In K. Hawton, P. M. Salkovskis, J. Kirk, & D. M. Clark (Eds.), Cognitive behaviour therapy for psychiatric problems: A practical guide Oxford, UK: Oxford University Press (pp. 52-96).

Butler, G., Culhngton, A., Munby, M., Amies, P., & Gelder, M. (1984). Exposure and anxiety management in the treatment of social phobia. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 52, 642-650

Beck, A. T., Emery, G., & Greenberg, R. L. (1985). Anxiety disorders andphoblas: A cognitive perspective. New York: Guilford Press

Storch, E.A., Merlo, L.J., Lasrson, M.J., Geffken, G.R., Lehmkuhl, H.D., Jacob, M.L., Goodman, W.K. (2008). The impact of comorbidity on cognitive-behavioral therapy response in pediatric obsessive compulsive disorder. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 47, 583-592.

Rapoport, J., Elkins, R., Langer, D.H., Sceery, W., Buchsbaum, M.S., Gillin, J.C., Mendelson, W. (1981). Childhood obsessive-compulsive disorder. American Journal of Psychiatry, 138, 1545-1554

Kim, S.W., Dysken, M.W., & Katz, R. (1989). Rating scales for obsessive-compulsive disorder. Psychiatric Annals, 19, 74-79.

Kennedy, B. L., Schwab, J. J., Morris, R. L., & Beldia, G. (2001). Assessment of state and trait anxiety in subjects with anxiety and depressive disorders. The Psychiatric Quarterly, 72(3), 263-276

Augusto, B. (2009) Use of Subjective and Objective Sleep Measures to Investigate How Internalizing Symptoms and Sleep Influence Non-Clinical Obsessions and Compulsions. University of Florida. Pg4-9

Abramowitz,J; Deacon,B; Timpano,C; Hale,L(2010) Assessment of Obsessive-Compulsive Symptom Dimensions: Development and Evaluation of the Dimensional Obsessive-Compulsive Scale. Psychological Assessment Vol. 22, No. 1, 180–198

Libby,S ; Reynolds,S & Clark, S(2004) Cognitive appraisals in young people with obsessive-compulsive disorder Psychological Assessment Vol. 22 p 1076–1084

Taylor, S. (1998). Assessment of obsessive—compulsive disorder.(In R. P. Swinson, M. M. Antony, S. New York: Guilford Press

Rachman, & M. A. Richter (Eds.), Obsessive—compulsive disorder: Theory, research and treatment New York: Guilford Press (pp. 229—257).

VanNoppen, B., Steketee, G., McCorkle, B. H. & Pato, M. (1997). Group and multifamily behavioral treatment for obsessive—compulsive disorder: A pilot study. Journal of Anxiety Disorders, 11, 431-446

Van Oppen, P. & Arntz, A. (1994). Cognitive therapy for obsessive—compulsive disorder. Behaviour Research and Therapy, Vol 32, 79-87.

Salkovskis, P. M. (1985). Obsessional—compulsive problems: A cognitive—behavioral analysis. Behaviour Research and Therapy, Vol 23, 571-583

Rachman, S. J. & De Silva, P. (1978). Abnormal and normal obsessions. Behaviour Research and Therapy, Vol 16, pg 233-248

Obsessive Compulsive Cognitions Working Group. (1997). Cognitive assessment of obsessive— compulsive disorder. Behaviour Research and Therapy, Vol 35, 667-682

Freeston, M. H., Ladouceur, R., Gagnon, F., Thibodeau, N., Rhéaume, J., Letarte, H. & Bujold, A.(1997). Cognitive—behavioral treatment of obsessive thoughts: A controlled study. Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol 65, 405-413

Kessler D, Bennewith O, Lewis G, Sharp D. (2002): Detection of depression and anxiety in primary care: Follow up study. British Medical Journal, Vol 325:1016-1017.

Haslam N (2003): Categorical versus dimensional models of mental disorder: the taxometric evidence, Australian and New Zealand Journal of Psychiatry, V.37:696-704

Barlow, D. H. (2002). Anxiety and its disorders: The nature and treatment of anxiety and panic (2nd ed.). New York: Guilford Press

Klein, M (1949) The Oedipus complex in the light of earlz anxieties.Psycho-anal.XXVI pg11-33

Mandler, G. (1962). Emotion. In Brown, R.W., Galanter, E., Hess, E., and Mandler, G. New directions in psychology. New York: Holt, Rinehart & Winston.

Holdevici I. Psihoterapia anxietății. București Dual Tech, 2002. Pg.400 .

Horney K. Personalitatea nevrotică a epocii noastre. tr. de L. Gavriliu. București: IRI, 1998. P 216

Freud S. Opere esențiale. vol. 6. Inhibiție, simptom,angoasă tr. De R. Melnicu, G. Mitrea. București TREI, 2010. 280 p

Ellis A. Cum să vă controlați anxietatea: Terapia comportamentului emotiv-rațională tr. de E. Jalba-Șoimaru. București Meteor Press, 2009. 320 p

Andrews G. Et al (2007). Psihoterapia tulburărilor anxioase: ghid practic pentru terapeuți și pacienți tr. de M. Andriescu, G. Oancea. Iași: Polirom, 2007. 883 p

Hettema JM, Prescott CA, Myers JM, Neale MC, Kendler KS (2005) The structure of genetic and environmental risk factors for anxiety disorders in men and women. Arch Gen Psychiatry 62:182–189

Casey LM1, Oei TP, (2004), An integrated cognitive model of panic disorder: the role of positive and negative cognitions Clin Psychol Rev. 2004 Sep;24(5):529-55

King BH, Hollander E, Sikich L, McCracken JT, Scahill L, Bregman JD, Donnelly CL, Anagnostou E, Dukes K, Sullivan L, Hirtz D, Wagner A, Ritz L Lack of efficacy of citalopram in children with autism spectrum disorders and high levels of repetitive behavior: citalopram ineffective in children with autism. Arch Gen Psychiatry 2009 Jun; 66(6):583-90

Irving L, Telfer L, & Dudley D. Blake.(1997). Hope, Coping, and Social Support in Combat-Related Posttraumatic Stress Disorder. Journal of Traumatic Stress, Vol. 10, No. 3, 1997, p465-477

Brewin ,, R,Holmes & E.A(2003).Psychological theories of posttraumatic stress disorder .Clinical Psychology Review , 23, 339-376

Laura L. Vernona; Jacqueline M. Dillonb; Amanda R. W. Steinerb( 2010) Proactive coping, gratitude, and posttraumatic stress disorder in college women Journal of Traumatic Stress Vol. 22, No. 1, January 2009, p117-127

Lăzărescu M si Bumbea Ovidiu (2008) Patologie Obsesiva. Editura Academiei Romane , Bucuresti.

Beck, A. T., & Emery, G. (1985). Anxiety disorders and phobias: A cognitive perspective. New York: Basic Books.

Kessler, R. C., Berglund, P., Demler, O., Jin, R., & Walters, E. E. (2005). Lifetime prevalence and age-of-onset distributions of DSM–IV disorders in the National Comorbidity Survey Replication. Archives of General Psychiatry, 62, 593–602.

Ellis. A. (1948). Rational –Emotive Therapy and Cognitive behavior therapy. New-York: Springer.

Linkuri: www.paxonline.ro

Bibliografie

Wells, A. (1999). A cognitive model of generalized anxiety disorder. Behavior Modification, 23, 526–555

Ozer, E., Best, S., Lipsey, T., & Weiss, D. (2003). Predictors of posttraumatic stress disorder and symptoms in adults: A meta-analysis. Psychological Bulletin, 129, 52–73

Ohman, A., Dimberg, U., &O¨ st, L-G. (1985). Animal and social phobias:Biological constraints on the learned fear response. Theoretical issues in behavior therapy Psychological Bulletin (pp. 123–175).

Mineka, S., & O¨ hman, A. (2002b). Phobias and preparedness: The selective,automatic and encapsulated nature of fear. Biological Psychiatry,52, 927–937.

Ehlers, A. (1993). Somatic symptoms and panic attacks: A retrospective study of learning experiences. Behaviour Research and Therapy, 31,269–278.

Barlow, D. H. (1988). Anxiety and its disorders: The nature and treatment of anxiety and panic. New York: Guilford Press

Clark, D. M. (1988). A cognitive model of panic attacks. In S. Rachman & J. D. Maser (Eds.), Panic: Psychological perspectives (pp. 71–89).

Chorpita, B. F., & Barlow, D. H. (1998). The development of anxiety: The role of control in the early environment. Psychological Bulletin, 124,3–21.

Mineka, S & Zinbarg R. (2006). A Contemporary Learning Theory Perspective on them .Etiology of Anxiety Disorders . American Psychologist pg 11-21.

Wells, A. (1990). Panic disorder in associatton with relaxation reduced anxtety: An attentional training approach to treatment. Behavtor Therapy, 21, 273-280

Stopa, L., & Clark, D. M. (1993). Cognitive processes in social phobia. Behaviour Research and Therapy, 31, 255-267.

Hartman, L. M. (1983). A metacognitive model of social anxiety: Implications for treatment. Clinical Psychology Rewiew, 3, 435-456.

Clark, D. M. (1989). Anxiety states: Panic and generalized anxiety. In K. Hawton, P. M. Salkovskis, J. Kirk, & D. M. Clark (Eds.), Cognitive behaviour therapy for psychiatric problems: A practical guide Oxford, UK: Oxford University Press (pp. 52-96).

Butler, G., Culhngton, A., Munby, M., Amies, P., & Gelder, M. (1984). Exposure and anxiety management in the treatment of social phobia. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 52, 642-650

Beck, A. T., Emery, G., & Greenberg, R. L. (1985). Anxiety disorders andphoblas: A cognitive perspective. New York: Guilford Press

Storch, E.A., Merlo, L.J., Lasrson, M.J., Geffken, G.R., Lehmkuhl, H.D., Jacob, M.L., Goodman, W.K. (2008). The impact of comorbidity on cognitive-behavioral therapy response in pediatric obsessive compulsive disorder. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 47, 583-592.

Rapoport, J., Elkins, R., Langer, D.H., Sceery, W., Buchsbaum, M.S., Gillin, J.C., Mendelson, W. (1981). Childhood obsessive-compulsive disorder. American Journal of Psychiatry, 138, 1545-1554

Kim, S.W., Dysken, M.W., & Katz, R. (1989). Rating scales for obsessive-compulsive disorder. Psychiatric Annals, 19, 74-79.

Kennedy, B. L., Schwab, J. J., Morris, R. L., & Beldia, G. (2001). Assessment of state and trait anxiety in subjects with anxiety and depressive disorders. The Psychiatric Quarterly, 72(3), 263-276

Augusto, B. (2009) Use of Subjective and Objective Sleep Measures to Investigate How Internalizing Symptoms and Sleep Influence Non-Clinical Obsessions and Compulsions. University of Florida. Pg4-9

Abramowitz,J; Deacon,B; Timpano,C; Hale,L(2010) Assessment of Obsessive-Compulsive Symptom Dimensions: Development and Evaluation of the Dimensional Obsessive-Compulsive Scale. Psychological Assessment Vol. 22, No. 1, 180–198

Libby,S ; Reynolds,S & Clark, S(2004) Cognitive appraisals in young people with obsessive-compulsive disorder Psychological Assessment Vol. 22 p 1076–1084

Taylor, S. (1998). Assessment of obsessive—compulsive disorder.(In R. P. Swinson, M. M. Antony, S. New York: Guilford Press

Rachman, & M. A. Richter (Eds.), Obsessive—compulsive disorder: Theory, research and treatment New York: Guilford Press (pp. 229—257).

VanNoppen, B., Steketee, G., McCorkle, B. H. & Pato, M. (1997). Group and multifamily behavioral treatment for obsessive—compulsive disorder: A pilot study. Journal of Anxiety Disorders, 11, 431-446

Van Oppen, P. & Arntz, A. (1994). Cognitive therapy for obsessive—compulsive disorder. Behaviour Research and Therapy, Vol 32, 79-87.

Salkovskis, P. M. (1985). Obsessional—compulsive problems: A cognitive—behavioral analysis. Behaviour Research and Therapy, Vol 23, 571-583

Rachman, S. J. & De Silva, P. (1978). Abnormal and normal obsessions. Behaviour Research and Therapy, Vol 16, pg 233-248

Obsessive Compulsive Cognitions Working Group. (1997). Cognitive assessment of obsessive— compulsive disorder. Behaviour Research and Therapy, Vol 35, 667-682

Freeston, M. H., Ladouceur, R., Gagnon, F., Thibodeau, N., Rhéaume, J., Letarte, H. & Bujold, A.(1997). Cognitive—behavioral treatment of obsessive thoughts: A controlled study. Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol 65, 405-413

Kessler D, Bennewith O, Lewis G, Sharp D. (2002): Detection of depression and anxiety in primary care: Follow up study. British Medical Journal, Vol 325:1016-1017.

Haslam N (2003): Categorical versus dimensional models of mental disorder: the taxometric evidence, Australian and New Zealand Journal of Psychiatry, V.37:696-704

Barlow, D. H. (2002). Anxiety and its disorders: The nature and treatment of anxiety and panic (2nd ed.). New York: Guilford Press

Klein, M (1949) The Oedipus complex in the light of earlz anxieties.Psycho-anal.XXVI pg11-33

Mandler, G. (1962). Emotion. In Brown, R.W., Galanter, E., Hess, E., and Mandler, G. New directions in psychology. New York: Holt, Rinehart & Winston.

Holdevici I. Psihoterapia anxietății. București Dual Tech, 2002. Pg.400 .

Horney K. Personalitatea nevrotică a epocii noastre. tr. de L. Gavriliu. București: IRI, 1998. P 216

Freud S. Opere esențiale. vol. 6. Inhibiție, simptom,angoasă tr. De R. Melnicu, G. Mitrea. București TREI, 2010. 280 p

Ellis A. Cum să vă controlați anxietatea: Terapia comportamentului emotiv-rațională tr. de E. Jalba-Șoimaru. București Meteor Press, 2009. 320 p

Andrews G. Et al (2007). Psihoterapia tulburărilor anxioase: ghid practic pentru terapeuți și pacienți tr. de M. Andriescu, G. Oancea. Iași: Polirom, 2007. 883 p

Hettema JM, Prescott CA, Myers JM, Neale MC, Kendler KS (2005) The structure of genetic and environmental risk factors for anxiety disorders in men and women. Arch Gen Psychiatry 62:182–189

Casey LM1, Oei TP, (2004), An integrated cognitive model of panic disorder: the role of positive and negative cognitions Clin Psychol Rev. 2004 Sep;24(5):529-55

King BH, Hollander E, Sikich L, McCracken JT, Scahill L, Bregman JD, Donnelly CL, Anagnostou E, Dukes K, Sullivan L, Hirtz D, Wagner A, Ritz L Lack of efficacy of citalopram in children with autism spectrum disorders and high levels of repetitive behavior: citalopram ineffective in children with autism. Arch Gen Psychiatry 2009 Jun; 66(6):583-90

Irving L, Telfer L, & Dudley D. Blake.(1997). Hope, Coping, and Social Support in Combat-Related Posttraumatic Stress Disorder. Journal of Traumatic Stress, Vol. 10, No. 3, 1997, p465-477

Brewin ,, R,Holmes & E.A(2003).Psychological theories of posttraumatic stress disorder .Clinical Psychology Review , 23, 339-376

Laura L. Vernona; Jacqueline M. Dillonb; Amanda R. W. Steinerb( 2010) Proactive coping, gratitude, and posttraumatic stress disorder in college women Journal of Traumatic Stress Vol. 22, No. 1, January 2009, p117-127

Lăzărescu M si Bumbea Ovidiu (2008) Patologie Obsesiva. Editura Academiei Romane , Bucuresti.

Beck, A. T., & Emery, G. (1985). Anxiety disorders and phobias: A cognitive perspective. New York: Basic Books.

Kessler, R. C., Berglund, P., Demler, O., Jin, R., & Walters, E. E. (2005). Lifetime prevalence and age-of-onset distributions of DSM–IV disorders in the National Comorbidity Survey Replication. Archives of General Psychiatry, 62, 593–602.

Ellis. A. (1948). Rational –Emotive Therapy and Cognitive behavior therapy. New-York: Springer.

Linkuri: www.paxonline.ro