– FORME OCULTE DE CUNOAȘTERE ȘI INFLUENȚARE A VIITORULUI ÎN MEDIUL RURAL ȘI STRATEGII MISIONARE PRIVIND INCULTURAREA ACESTORA – Coordonator… [306927]

[anonimizat] A [anonimizat]. Conf. Dr. [anonimizat]: [anonimizat], provenite dintr-o [anonimizat], [anonimizat]. Această malformare de concepție este vizibilă începând cu cele mai vechi civilizații și continuă să se manifeste în multe culturi și spații din zilele noastre. [anonimizat]-o competiție deplină cu valorile dreptei credințe. [anonimizat], [anonimizat], contextuale și este întotdeauna prezent în cele trei etape fundamentale ale vieții: nașterea, căsătoria și moartea.

Când vorbim despre ocultism este absolut necesar să luăm în calcul acele forme definitorii aflate întotdeauna într-o relație de interdependență: vrăjitoria, superstiția, [anonimizat], interpretarea viselor și vedeniilor. Scopul acestei teze este de a [anonimizat] a [anonimizat]. Abordarea opoziției ortodoxe este parte integrantă a studiului, aceasta reprezentând fundamentul moral și duhovnicesc. Inculturația și fenomenul de adaptare a [anonimizat], pertinent, [anonimizat]. Dezbaterea pe larg a posibilităților unei asimilări a acestui tip de ocultism în Biserică se regăsește în partea a doua a tezei, [anonimizat].

Contactul conceptual dintre obiceiurile rurale și tradiția Bisericii denotă o întrepătrundere vizibilă a celor două culturi. Țăranul român subzistă într-o [anonimizat]-o confuzie spirituală pe care nu o percepe. Amestecul de concepte tradiționale și elemente creștine produce o imprecizie cu reale consecințe sufletești. Desigur, [anonimizat] o [anonimizat] o natură cel puțin similară și nu produc pagube în iconomia mântuirii. Unul dintre obiectivele propuse pentru lucrarea de față este acela de a evidenția că această acceptare a unor obiceiuri devine normativă în ochii credincioșilor și capătă pe alocuri un rol mai important decât cultul religios în sine.

În ceea ce privește stadiul cercetării în domeniul practicilor oculte de interpretare și cunoaștere a [anonimizat]. [anonimizat]-o [anonimizat] o parte importantă a obiceiurilor satului românesc, explicând succint semnificația acestora, adesea neglijând particularitatea religioasă. La nivel teologic, procesele studiului fenomenelor obscure de credință apar îngreunate prin îndreptarea atenției misiunii către alte necesități. Lipsa unei cercetări cuprinzătoare, de actualitate, denotă faptul că reminiscențele culturale, din sfera ocultismului, nu mai sunt receptate ca un pericol iminent pentru sufletul omului contemporan. Astfel, cu excepția unor scurte articole ale revistelor de specialitate și a câtorva manuale reprezentative, ale deceniului trecut, analiza formelor oculte în raport cu Ortodoxia este aproape inexistentă. Lucrarea Părintelui Profesor Dr. Gheorghe I. Drăgulin, Împotriva farmecelor și a altor superstiții, precum și o serie de expuneri ale revistei Studii Teologice, reprezintă punctul de plecare în cercetarea teologică de față.

Bineînțeles că fenomenul supus discuției nu este unul demn de omisiune, ci dimpotrivă, fiind dovedit ca unul dintre multele moduri înșelătoare, prin care forțele răului își fac loc în rațiunea umană. Necesitatea unui astfel de studiu apare ca urmare a consumului, din ce în ce mai frecvent, a acestor forme de religiozitate alienată, ca parte integrantă a spațiului rural, mediul propice pentru proliferarea lor. De fapt, prezenta lucrare se dorește a fi un semnal de alarmă în privința amenințărilor oculte de orice fel, propunând totodată mijloacele necesare pentru combaterea sau adaptarea acestora la specificul creștin. În lumina dezvoltării mișcărilor neopăgâne și a curentelor de tip New-Age, misiunea Bisericii devine extrem de necesară în abordarea acestor elemente, ce pot să zdruncine integritatea sufletului și să îl lipsească pe om de scopul ultim al mântuirii.

Împărțirea tezei în două perspective, etnologică și teologică, nu este deloc întâmplătoare. Luând în considerare impunerea unei înțelegeri aprofundate a fenomenului, ca act premergător al luptei, dezvoltarea preliminară privind proveniența istorico-socială a falsului misticism este absolut necesară. Cu toate acestea, spiritul misionar nu părăsește niciodată conținutul, fiind asimilat în întregul amalgam de concepte teoretice. Astfel, Capitolul 1 este dedicat universalității formelor oculte, integrând atât izvoarele de influență autohtonă, cât și acțiunile exterioare exercitate asupra tradiției și culturii populare. Particularitățile satului românesc sunt enunțate ca un întreg tablou al predispoziției pentru dorința de cunoaștere a viitorului și de păstrare a unor vechi superstiții. Susținerea lor din punct de vedere psihologic promovează și mai adânc apartenența și înrădăcinarea în mintea omului ignorant. Utilizând o investigație etnografică sistematică, Capitolul 2 structurează formele oculte reprezentative, prezente în aria mediului rural. Începând cu terminologia, trăsătura istorică și apartenența, aceste manifestări iau amploare în timp și devin parte integrantă a culturii tradiționale. Decizia izolării viselor și astrologiei, în afara sferei divinației, se datorează dimensiunii extrem de extinse a celor două fenomene. Capitolul 3 abordează combaterea formelor oculte prin intermediul celor două izvoare fundamentale ale Bisericii Ortodoxe, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Cercetarea ermineutică nu își propune să fie exhaustivă, ci mai degrabă concretă, remarcând acele caracteristici definitorii pentru lucrarea de față. Exemplele din cadrul scrierilor patristice și canonice conturează limpede opoziția în relație cu elementele obscure ale ocultismului. Capitolul 4 se dedică în întregime perspectivei teologice și dimensiunii misionare, punctând modalitățile principale de contact cu omul contemporan, surprins de mirajul spiritualității obscure.

Datorită naturii subiectului aceste teze, dezvoltarea succintă a unui punct problematic este absolut necesară. Posibilitatea inculturării formelor oculte de cunoaștere și interpretare a viitorului este relativă, dată fiind apartenența acestora la un păgânism radical, aproape complet înstrăinat de adevărul creștin. Misiunea Bisericii Ortodoxe trebuie concentrată în spațiul restrâns, fragil al intersectării tradiției sănătoase cu obiceiul maladiv, în încercarea de a proteja cât mai multe aspecte ale patrimoniului tradițional românesc. Conținutul lucrării de față demonstrează tacit faptul că manifestările bazate pe ocultism și învățătura dreptei credințe sunt complet incompatibile, indiferent cât de multă toleranță se aplică acestui cadru distonant.

1. Universalitatea

Încă de la primele revelații tehnologice ale umanității, transformarea pietrei în instrument de atac sau apărare și stăpânirea focului, viața omului s-a transformat într-un întreg univers de valori mitice care au deviat în diverse manifestări oculte. Descoperirile recente ale paleontologiei împing tot mai departe începuturile acestor preocupări, menite să influențeze omul și viitorul acestuia prin invocarea forțelor supranaturale. Cercetările grotelor cu picturi rupestre, vechi de aproximativ 30.000 de ani, furnizează numeroase dovezi de existență a unor sanctuare destinate unor practici mistice. Chiar dacă nu se poate cunoaște cu exactitate istoria acestor imagini, cercetătorii au certitudinea că esența lor face referire la o manifestare de sentimente spirituale, chiar religioase. Raportarea la anumite evenimente în strânsă legătură cu nașterea, anotimpurile, sexualitatea, moartea și mai ales puterile misterioase ale unor ființe, obiecte și personaje, este evidentă. Scene cu oameni îmbrăcați în piei sau avand pe cap coarnele unui animal salbatic, aflați de multe ori în poziție de dans, indică un comportament ritualic specific populațiilor primitive de vânători. Aceste activități, ce pot fi identificate drept căutarea identității religioase a omului primordial, au deviat în credințe false și s-au ramificat în tot felul de fenomene sociale bizare bazate pe manipularea unor forțe, energii negative, prin incantații arhaice, mișcări specifice, utilizarea amuletelor, plantelor, drogurilor etc.

Credința profundă în forțele imanente ale naturii și posibilitatea prelucrării acestora a dat naștere unor convingeri și procedee oculte sau mistice, abordate cu suspiciune de către comunitatea largă și exprimate adesea în izolare și în secret. Ideologia ocultă este o credință rareori susținută în mod public, în timp ce religia este de obicei exercitată în spațiul deschis, cu scopul de a împărtăși învățătura în comunitate. Astfel, similitudinea dintre aceste fenomene sociale este limitată, făcându-se o separație categorică între scopurile concrete, morale și metafizice ale religiei și nesiguranța unei funcționalități a practicilor oculte. Pornind de la această realitate ia naștere teoria psihologică ce afirmă că ocultismul se referă strict la raționamentul cauzat care implică gândirea asociativă, capacitatea percepută de minte pentru a afecta lumea fizică. Această ipoteză este susținută de teologul și antropologul Sir James George Frazer, în cea mai importantă lucrare a sa, The Golden Bough, dedicată credințelor și practicilor religioase ale populațiilor primitive. Constatările sale definesc comportamentul legat de întrebuințarea formelor oculte ca rezultant al unor disfuncții interne prin care oamenii confundă organizarea ideilor proprii cu ordinea naturii și aseamănă controlul pe care îl au asupra gândurilor lor cu o dominație ireală a unor fenomene sau lucruri. Această concepție este acceptată și de renumitul psihanalist Sigmund Freud care acuză individul cu o înțelegere greșită, ce ajunge să înlocuiască legile naturii cu cele psihologice. El subliniază adevărata esență a gândirii omului primitiv: puterea dorinței. Această sete nesatisfăcută, însoțită de impulsul voinței, capabilă chiar să modeleze fața Pământului, își găsește refugiul în superstiție, divinație, ghicitorie, interpretarea viselor, vedeniilor și alte forme de manifestare magică.

Cele mai multe dintre formele oculte au izvorât din conștiința inferiorității omului primitiv față de forțele naturale, față de spiritele bune și rele care îi populau mintea, dar mai ales față de tot ceea ce reprezentau pentru el moartea și noua viață care începea după destrămarea carnală. Totuși, mai târziu, sub influențe multiculturale, acestea au încetat să aibă un fundament exclusiv religios, izvorând și din sentimente ce nu au nici o legătură cu spiritualitatea: frica, neîncrederea, necunoscutul sau nereușita.

1.1. Istorie și reminiscență

De-a lungul istoriei, arta ghicitului a contaminat religia, filozofia și mitologia, contribuind la elevarea fenomenului superstițios. Vorbind despre această formă ocultă, obscură, este necesară o întoarcere la antichitatea greco-romană. Cel mai vestit ghicitor străvechi a fost Tiresias, profet orb, despre care se presupune că era hermafrodit. Numeroase legende învăluie viața de câteva secole a acestui prezicător. El ar fi fost transformat în femeie de zeița romană Junona pentru șapte ani, blestemat și orbit, primind darul clarviziunii drept consolare de la însuși Jupiter. O caracteristică interesantă este legătura acestuia cu subiectul regelui Oedip, temă fundamentală reluată în conceptele psihanalitice ale lui Sigmund Freud. Tiresias este cel care destăinuie căsătoria regelui cu propria mamă, în încercarea de a opri molima abătută peste cetatea Teba.

Un alt prooroc al mitologiei grecești a fost Calchas. Capabil să interpreteze viitorul în funcție de zborul păsărilor, el a însoțit poporul grec în asediul troian. Reprezentând un caz istoric fără precedent, acest ghicitor se pare că a reușit să își prevestească ziua morții. Ca și în cazul anterior, apar numeroase mituri cu implicații ale vechilor zei, multe dintre ele imortalizate în opera lui Homer. Pentru ca flota elenă să ajungă în siguranță pe malurile cetății Troia, Calchas impune regelui Agamemnon un sacrificiu uman dedicat zeiței Artemis. În ultima clipă, atunci când jertfa părea iminentă, patroana vânătorii o răpește pe frumoasa Ifigenia, punând în locul ei o căprioară. Legenda surprinde un moment important al religiozității greco-romane, înlocuirea sacrificiilor umane cu jerfele animale.

Literatura antică oferă și alte exemple ale vrăjitorilor cu puteri de clarviziune. Dintre aceștia se mai remarcă Mopsus, rivalul lui Calchas, ghicitor ce avea darul rezolvării de calcule astronomice, Amphiaraus, regele cetății Argos, recunoscut pentru talentul său oracular, Laempon, renumit prezicător al orașului Atena și mulți alții. Deși nu aveau caracterul de preoți, acești prezicători își exercitau profesiunea sub formă sacerdotală. Fiecare dintre ei se specializase într-o anumită tehnică specifică prin care își exercitau profesiunea. Profesorul Gheorghe Brătescu evidențiază faptul că acești oameni erau atât de acaparați de propria iluzie încât nici ei nu realizau înșelătoria.

Una dintre cele mai vechi dovezi ale prezenței magice în viața omului se regăsește chiar în Sfânta Scriptură. Se presupune că Ham, fiul lui Noe a fost inventatorul sau, mai degrabă păstrătorul magiei, căci Dumnezeu ar fi trimis potopul doar pentru a curăța pământul de acești vrăjitori care îl murdăreau. Ham a învățat artele negre și pe fiul său, Misriam, cel care a fost numit Zoroastru pentru marile minuni pe care le facea. El ar fi compus o sută de mii de versuri pe această temă și în fine a fost luat de diavol în prezența discipolilor lui care nu l-au mai văzut vreodată.

Cu excepția câtorva elemente definitorii, adevăruri de necontestat ale spiritualității autohtone, materialul arheologic nu oferă un câmp precis pentru cercetători. Este cunoscut faptul că una dintre cele mai vechi forme de manifestare religioasă pe teritoriul României de astăzi este fetișismul, ca exprimare a unui profund instinct de conservare. Diferitelor obiecte inerte, fenomene sau ființe li se oferă proprietăți miraculoase, putere de acțiune și voință proprie în scopul reducerii unui sentiment înrădăcinat de teamă. Adorarea animalelor – zoolatria sau a plantelor – fitolatria, a pietrelor – litolatria sau a focului – pirolatria reprezintă doar câteva dintre manifestările fetișismului primar în spațiul autohton. Sentimentul de convicțiune în diferitele bijuterii de tip antropomorf sau zoomorf denotă un devotament aparte pentru amuletele cu rol profilactic, apotropaic ce se propagă până în zilele noastre și oferă încrederea că pot ocroti ființa omenească de relele ce o pândesc la tot pasul. O altă notă distinctivă a fetișismului primar este fără îndoială cultul morților. Adepții acestui tip de idolatrie, deprinși să ofere voință proprie obiectelor inorganice, își exprimă aceleași sentimente și în relație cu trupurile neînsuflețite, convinși fiind că spiritul continuă să rămână în materie și după moarte.

În ceea ce privește cunoașterea și interpretarea viitorului, descoperirile cu privire la ghicitoria antică pe teritoriul țării noastre sunt aproape inexistente. Echipa arheologului Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, trei tăblițe de lut în localitatea Tărtăria din județul Alba. Relicvele au fost datate, fără certitudine, în jurul anului 5300 î.Hr. și sunt subiectul unor numeroase controverse între arheologii de pretutindeni, unii dintre aceștia considerându-le a fi cea mai veche scriere din lume. Imposibilitatea descifrării limbajului ridică experților numeroase semne de întrebare. Anumiți cercetători atribuie acestor artefacte componenta astromanției, o formă de ghicire a viitorului după aspectul și poziția aștrilor, inscripția cuprinzând elemente ale unor simboluri chtoniene și urano-solare. (a se vedea anexa 1)

În istoria tradiției antice, un loc aparte îl constituie Oracolele Sibiline. Aceste cărți profetice reprezintă o colecție de poeme pseudoepigrafice cu o încărcătură sacră deosebită. Sfântul Clement al Alexandriei, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, Atenagora, Lactanțiu și alți scriitori bisericești au abordat în textele lor pasaje din acest ansamblu extraordinar. Deși o mare parte a acestor scrieri au fost distruse în timpul marelui incendiu din Roma, fragmente au supraviețuit până astăzi, chiar dacă o mare parte a fost substituită după anul 84 î.Hr. Posibilitatea ca acestea să fi fost atinse de aria semită și mai târziu de zorii creștinismului nu este exclusă.

Sibilele erau femei inițiate, preotese ale zeului Apollo ce jucau rolul unor adevărați profeți ai civilizației greco-romane. Se pare că presupusa inspirație divină era o consecință a castității lor. Prevestirile acestora au fost adunate și structurate în scrieri păstrate cu mare cinste. În vremuri de restriște manuscrisele erau consultate cu deosebită grijă și considerație. Suprinzător este faptul că în aceste texte păgâne se regăsesc adevărate proorociri ale Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos, oferindu-se chiar o serie expuneri detaliate ale evenimentului. Darurile magilor, stilul propovăduirii și chiar Botezul Domnului în râul Iordan sunt bine definite în acest conglomerat apocrif.

Prin artă aceste personaje au fost imortalizate. Michelangelo a dăruit sibilelor o parte semnificativă a plafonului Capelei Sixtine. Pictura murală românească cuprinde o serie de reprezentări neașteptate ale acestor proorocițe străvechi. Exteriorul unor biserici și mănăstiri din Bucovina, precum Voroneț sau Sucevița, cuprinde o serie de înfățișări ale Împărătesei Savila, încadrată în tema Arborelui lui Iesei și a Bunei Vestiri. În sudul țării reprezentările sibilelor în iconografie sunt și mai pregnante. Prezentate în rochii lungi, prețioase, fără aureola sfinților, apariția chipurilor acestor femei denotă un sentiment clar al atașamentului față de textele profetice străvechi. (a se vedea anexa 2)

Bineînțeles că, pentru omul antic, cunoașterea viitorului nu a fost suficientă unei împliniri personale sau colective. Nevoia stringentă de influențare a posteriorității, pentru asigurarea unei vieți fericite și prospere, apare vădit. Ca urmare, poporul român a moștenit o serie credințe geto-dacice ale căror reminiscențe se reflectă și astăzi în viața satului românesc. Un exemplu concludent este obiceiul Caloianului, ritual aflat la convergența dintre descântec și colind. Funcția acestei manifestări populare este ambivalentă, atât de aducere a ploii cât și de împiedicare a unei posibile calamități, seceta. Actanții reconstituie îngroparea și dezgroparea unui personaj mitologic, adesea numit Tata Soarelui prin reprezentarea vie a unei morți simbolice. (a se vedea anexa 3) În strânsă relație cu acest obicei se află o altă moștenire a panteonului geto-dac, ritualul paparudelor, cutumă agrară străveche de fertilizare a pământului ce îmbină în conținutul ei elemente magice și religioase. Paparuda, zeitate patroană a ploii, imaginează întregul spirit antropomorf al vegetației și este subiectul unei invocații profund îmbibată cu aspecte poetico-muzicale. O altă reminiscență a cultului geto-dac o reprezintă Drăgaica, rit ce nu a beneficiat în timp de o cercetare aprofundată. Termenul definește o sărbătoare populară de prosperitate, ce coincide cu Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și este cunoscută, mai ales în Transilvania, sub denominația de Sânziene. Printre amalgamul fenomenelor coregrafice inedite, moștenite din vechime, se remarcă de asemenea ritualul din ziua de prăznuire a Sfântului Gheorghe, numit Sângeorz; jocul Călușarilor, cutumă cu influență daco-romană ce deschide și închide ziua Rusaliilor; repertoriul ceremonial de iarnă cu Ursul, Capra, ale căror măști sunt fără îndoială amintirea unor note distinctive din cultul lui Zalmoxis, Plugușorul cu elementele sale teatrale și alte numeroase manifestări ce aparțin ciclului calendaristic și înglobează înțelesuri profunde, mistice, asupra relației dintre om și natură.

Examinând tradițiile enumerate se poate observa cu ușurință trăsătura caracteristică agrară, utilitară a acestora și în speță semnificația lor în relație cu moartea și învierea universului natural. Pe lângă nevoia primordială de asigurare a unei stări de prosperitate și belșug, omul a simțit un impuls primar de perpetuare a existenței dincolo de moarte și de a dobândi garanția unei vieți viitoare fericite. În acest sens capătă contur o preocupare arhaică, deosebit de activă, atât pentru sufletele celor adormiți, cât și pentru momentul înmormântării. Reminiscențele geto-dacice legate de acest cult au trecut printr-un proces temeinic de adaptare. Dacii nu își îngropau morții, dar pumnul de pământ ce se aruncă astăzi peste sicriul răposatului apărea și în perioada străveche ca o dovadă de respect pentru zeița naturii. Strigarea zorilor este o specie de bocete ce are ca actanți consângeni ai defunctului și constă într-o rugăciune adresată unui personaj mitologic pentru întoarcerea decedatului printre cei vii. Formula Să-i fie țărâna ușoară!, simbolizând în trecut invitația celui decedat pentru a mânca împreună cu rudele, capătă noi sensuri creștine și este nelipsită de la căpătâiul mortului. Ea nu este altceva decât o simplă invocație cu origini daco-romane, simbolizând despovărarea și întoarcerea trupului în pământul din care a fost creat. O altă datină străveche prin care românii cred că înlesnesc calea mortului spre Împărația lui Dumnezeu este oferirea animalelor peste mormânt. Acestea sunt întotdeauna spălate și au rol de îndrumători, oferind protecție sufletului pe drumul vămilor văzduhului. În anumite zone ale țării există un obicei funerar ce reconstituie un vechi ritual geto-dacic de sacrificare ce presupunea ca soția sau soțiile defunctului să fie arse împreună cu acesta. Astăzi, reminiscența acestui rit se manifestă prin coborârea în groapă a uneia dintre rudele feminine ale celui decedat, renunțându-se la sacrificiul în sine.

În cazul celorlalte două momente din ciclul vieții omului, nașterea și căsătoria, prezența obiceiurilor superstițioase străvechi nu apare atât de pregnantă. Ordinea cercetării în sensul opus direcției firești este dată în special de impactul și răspândirea acestor cutume, semnificativ mai mică în aceste două împrejurări existențiale. Ruperea turtei deasupra capului miresei, ceremonial ritualic de influență daco-romană, reprezintă unul dintre obiceiurile menite să asigure prosperitatea. Tot din aceeași sferă de proveniență este și Hora miresei sau Nuneasca, dans ce indică integrarea omului în comunitate și împărtășirea bucuriei cu ceilalți. Observând amalgamul de obiceiuri superstițioase păstrate de la vechile popoare se poate deduce limpede că formele oculte i-au absorbit atât pe intelectuali, cât și pe oamenii simpli, fie că aceștia au fost sau nu conștienți de tendințele la care se fac părtași. Supraviețuirea acestor procedee în perioada de oprimare, antică și medievală, indică un atașament concret pentru caracterul lor spiritual. Consumul consistent al acestor manifestări demonstrează că fenomenul nu este perceput ca o contradicție în raport cu știința, tehnica sau credința în Dumnezeu, ci este pe deplin îmbrățișat de omul contemporan.

Este de înțeles faptul că patrimoniul tradițional, despovărat de ocultismul respingător, nu trebuie înlăturat, ci protejat și perpetuat. Atât portul popular, cât și muzica tradițională reprezintă un tezaur neprețuit al neamului românesc. Deși această realitate scapă percepției uzuale, spiritul nostru autohton poartă o luptă grea cu accentele globalizării și urbanizării, în cazul mediului rural. Sub influența occidentală, multiculturală, chiar și obiceiurile autohtone, ezoterice sau nu, capătă forme de reproducere sau copiere banală.

1.2. Tradiție și influență

În actualitate kitsch-ul este la ordinea zilei, originile unui lucru, obiect sau obicei fiind uitate, amestecate, alterate sau chiar abolite, scopul ultim devenind doar comercializarea, în detrimentul adevăratului frumos. Cunoaștem o falsă reînviere a unor motive populare, care acum 20 de ani erau la îndemâna tuturor, însă fără a avea minime tangențe cu simbolistica, importanța sau practicabilitatea de altă dată. Această poluare nu numai că denaturează, manipulează, destructurază, ci transformă lumea reală într-una superficială, printr-un sistem de valori din ce în ce mai degradant, mai distanțat de o estetică logică a frumosului și semnificației tradiționale. Totul este transformat într-o pseudo-artă, cultura tradițională românească fiind preschimbată într-una universală, plină de arhetipuri și prototipuri ce își pierd semnificația lor originară. Paradoxul acestui fenomen constă în dorința vădită pentru un echilibru între nou și vechi, între tradițional și modern, între autentic și fals. Aceste tendințe încep cu portul popular și se manifestă în literatură, artă de orice fel, ajungând integrate chiar și în reprezentările de icoane sau obiecte bisericești.

Ca urmare a perioadei comuniste, de opresiune culturală, explozia unor elemente superficiale, fără originalitate și profunzime pare justificată. Într-o lume post-decembristă lipsită de repere valorice, manifestările culturale devin alienate, consecință a constrângerii trecute. În acest sens se remarcă procesul de manelizare, fenomen social extrem de complex. Aprecierea acestui gen de muzică, ca degradare și manipulare a folclorului românesc, reflectă în mod concret situația permanent instabilă a educației din România. Nu se poate omite aici o caracteristică a kitch-ului ce a pătruns și în sfera bisericească, prin nenumăratele magazine și tarabe amenajate pentru vânzarea iconitelor și a suvenirurilor creștine. Fotografia vrednicului de pomenire Părinte, Arsenie Boca, a ajuns să fie imprimată nu doar pe lemn, pânză sau piatră, ci și pe obiecte de uz casnic, pahare, farfurii sau chiar pe articole vestimentare, tricouri, jachete etc. Bineînțeles, producerea acestor anomalii nu sunt rezultate numai de o lipsă a dezvoltării facultăților intelectuale, ci și de absența unei minime culturi teologice. Este de remarcat că nici formele oculte de cunoaștere sau interpretare a viitorului nu au scăpat de acest flagel al inculturii. Practicarea lor în forma unei pseudo-industrii, apariția numeroaselor publicații pe internet și a cărților cu profil ezoteric, la îndemâna oricui, denotă o modificare și o alterare a caracterului de ocult, secret, tainic al acestora. Prescripțiile astrologilor sunt o obișnuință pentru programele de televiziune din perioada dimineții, iar rubricile de anunțuri ale cotidienelor marchează prezența multor prezicătoare ce își etalează puterile magice binefăcătoare.

Biserica Ortodoxă a contribuit de-a lungul timpului în mod esențial la cultura poporului român. Traduceri din Sfânta Scriptură sau din scrierile Sfinților Părinți, recunoscute drept primele cărți românești, apar din dorința românilor de a cunoaște învățătura dumnezeiască în propria limbă. Remarcabila activitate tipografică a diaconului Coresi a elevat din nou cultura autohtonă la noi standarde nesperate pentru vremurile respective. Arta și muzica bisericească, sculpturile, broderiile, vasele sfinte reprezintă unele dintre cele mai reprezentative fenomene artistice ale patrimoniului național.

1.3. Particularitate și argument psihologic

Conform teoriei etnografului Ernest Bernea, intelectual ilustru al perioadei interbelice, satul românesc se situează pe o treaptă intermediară, între societatea modernă și comunitățile primitive. Țăranul autohton nu se lasă dirijat de instituțiile publice, ci își coordonează viața în funcție de cele două elemente tradiționale pe care le consideră fundamentale în existența sa: obiceiul, ca totalitate a legilor nescrise, a deprinderilor colective din interiorul comunității și datina, moștenirea generațiilor trecute. Aceste componente decisive ale satului românesc răspândesc o varietate extraordinară de anomalii ce apar ca o activitate complementară religiei. Chiar și atunci când omul este profund credincios, el nu iese în întregime de sub influența superstiției și a convingerii că viitorul poate fi cunoscut, interpretat și influențat prin practicile magice. Mentalitatea obștească a căpătat deprinderea de a ignora caracterul negativ al acestor forme obscure, reliefând numai particularitatea pozitivă, de înțelegere, de apărare și bună sporire a gospodăriei.

În viața satului românesc se remarcă un ambitus larg de obiceiuri și ritualuri, moștenite sau încreștinate, manifestări intime sau colective, ce satisfac nevoia imperioasă, umană, de cunoaștere a viitorului. Instabilitatea situației materiale a omului de rând, lipsa unei încrederi atât în propria persoană, cât și în ajutorul lui Dumnezeu, călăuzește aderarea la aceste practici menite să consolideze sentimentul de apartenență și siguranță a celor ce vor urma.

În aparență, tehnicile divinatorii sunt menite să ofere una dintre cele mai nobile virtuți: cunoașterea, dar nu orice tip de cunoaștere, ci stăpânirea unei înțelepciuni mai presus de ființa omenească, transcendentă, infinită. Evenimentul fundamenal din grădina Edenului denotă cu o deosebită claritate înclinația omului, ca element universal, pentru cunoaștere. Alegerea pomulului cunoștinței binelui și răului, în locul pomului vieții – simbol al existenței veșnice, demonstrează permanenta înclinație a stării umane pentru posedarea unor informații ascunse, tainice, chiar dacă aceasta înseamnă încălcarea poruncilor divine și compromiterea apropierii de Dumnezeu. Astfel, formele oculte reiterează păcatul originar printr-o concretă dorință atemporală, veșnică, de a pătrunde ceea ce este de nepătruns, de a cunoaște ceea ce este de necunoscut și în definitiv de a poziționa omul pe prima treaptă a existenței, deasupra Creatorului. Însă dincolo de o deținere idealizată a adevărului suprem se observă prezența trăsăturii morale ce definește un rău fundamental, egoismul. Omul nu apelează la divinație doar pentru a dobândi știința realității, ci mai degrabă pentru a se asigura de dobândirea fericirii, de obicei de sorginte materială. Succesul, banii, bunăstarea, dar și sănătatea, dragostea și dreptatea sunt reprezentanții căutați prin intermediul ocultismului.

Cercetările etnologice și antropologice denotă faptul că cei mai obișnuiți practicanți ai speciilor oculte sunt oamenii supuși unei izolări de natură concretă sau socială. Se pare că indiferent de forma marginalizării, în sfera satului românesc cei mai des întâlniți practicanți se regăsesc printre păstori, croitori, fierari, cerșetori, fete tinere, femei divorțate, văduve, persoane de etnie romă, indivizi cu dizabilități sau deficiențe psihice. Păstorul este cel mai apropiat de natură, primul care cunoaște venirea anotimpurilor, interpretează zborul păsărilor și visele, capabil să manipuleze mana animalelor. Fierarul, izolat în atelierul său, intră în relație directă cu focul, fiind adesea suspectat de procedee oculte. Dintre toți reprezentanții enunțați, rromul se remarcă drept singurul profesionist al vrăjitoriei. Aproape că nu există persoană din această categorie etno-socială care să nu cunoască măcar unul dintre obiceiurile cu rol divinator, în jurul lor fiind creată o industrie a ghicitoriei de tot felul, mare producătoare de bunuri materiale.

Este cert faptul că formele oculte proprii omului modern sunt considerate de către cercetători ca supraviețuiri filtrate prin intelect ale comportamentului magic tradițional. La o analiză rațională însă aceste credințe își dezvăluie un sens pragmatic, extramagic, normativ pentru igienă și codul etic al comunității. În mentalitatea societății o motivație magică, supranaturală este mult mai puternică decât una medicală sau morală, chiar dacă acestea din urmă sunt însoțite de argumente demonstrative insurmontabile. Gândirea superstițioasă își găsește adeseori corespondent în logica rațională. De exemplu dacă te strigă cineva noaptea, să nu răspunzi decât a treia oară, altfel nu vei mai putea vorbi. Dar o interpretare echilibrată ar putea exprima că de fapt nu este bine să răspunzi până când nu recunoști glasul celui care te strigă, din motive de siguranță. Tradiția supersițioasă conține nenumărate exemple care se referă la norme igienice sau etice, impunând interdicții pentru a ușura sau proteja viața omului: daca scuipi în fântână asurzești, dacă mănânci mămăligă din făină necernută sau pâine roasă de șoareci faci bube, dacă ții pieptenele în gură sau dacă iei gunoiul de pe vârful măturii cu mâna orbești. Nu este bine să te scobești cu acul între dinți sau în ureche, să bei apă după ce ai mâncat castraveți sau poame verzi, să urinezi în râu sau în baltă, să te joci cu focul etc. Multitudinea credințelor legate de protecția persoanei reflectă nevoia de conservare a ființei individuale, dar și a entității largi, a întregii comunități.

2. Forme oculte

Atunci când știința nu mai poate oferi răspunsuri satisfăcătoare unor întrebări existențiale, omul se îndreaptă spre transcendent, căutând indicii la Dumnezeu. Din nefericire, în locul abordării unei perspective creștine, mulți credincioși preferă alternativele comode atunci când nu își pot tempera frământările minții. Ilustrul profesor de teologie, Părintele Liviu Stan, remarca în modul său caracteristic, genial, faptul că această cale a științei este greu de cuprins și nu se poate asocia oricărui individ. Nefiind fondate pe o rațiune logică, curată, tehnicile oculte și superstițiile nu își găsesc nici un argument, ele reprezentând un rival atât pentru știință, cât și pentru religie.

2.1. Divinația și ghicitoria

Termenul de origine latină, divinatio, alături de sinonimul său grecesc, μαντικη, mantica, definește totalitatea practicilor oculte de ghicire și prezicere a viitorului. Deși etimologia sa de la termenul deus – zeu sugerează că inițial a avut alte înțelesuri, astăzi este acceptată concepția care îl leagă de fenomenul magic, ezoteric, de la forma divinare – săvârșirea unei fapte divine. Numeroase lucrări de specialitate ale unor renumiți antropologi oferă definiții concrete, printr-o terminologie avansată. Dicționarul esoterismului, operă ce aparține filozofului francez Pierre Riffard, identifică acest termen generic ca reprezentând o formă de precognițiune, retrocognițiune sau telestezie. Victor Kernbach, specialistul român în mitologie, definește divinația, în remarcabilul său Dicționar de mitologie generală, drept un dar al prezicerii, profesiune de ghicire a viitorului. Extraordinara sistematizare a profesorului Gheorghe Brătescu, Vrăjitoria de-a lungul timpului, conturează și ea înțelesul acestui fenomen drept o categorie de practici oculte, superstițioase, efectuate în scopul ghicirii viitorului.

Marele filozof roman Marcus Tullius Cicero definește în memorabila sa lucrare, De Divinatione, două specii de divinație: cea artificială și cea de inspirație, denumită și naturală, exemplificând acestă tehnică obscură prin manifestări ale unor indivizi ce se află în stari de vis sau transă. Prima categorie depinde strict de abilitatea vrăjitorului de a observa și interpreta profeția. În cea de pe urmă inițiatul este sub influența declarată, imediată, a unui spirit sau zeu care îi permite să vadă viitorul. Deși se ocupă de această clasificare, Cicero nu crede în nici un tip de comunicare supraomenească și explică aceste situații folosindu-se de principii psihologice moderne. Veridicitatea faptului că el ar fi fost ateu sau cel puțin agnostic întărește invaliditatea acestor practici nu doar în raport cu Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție sau Sfintele Canoane, ci și în viața ordinară. Într-o extraordinară varietate de forme și procedee, această practică era extrem de răspândită în toate culturile tradiționale ale lumii antice, fiind asociată cu interpretarea semnelor sau plănuirea evenimentelor viitoare.

Este cât se poate de clar că acești doi termeni, divinația și ghicitoria, s-au contopit într-un singur concept. Mult mai utilizată în cultura populară românească, ghicitoria nu beneficiază de o rubrică în Dicționarul explicativ al limbii române. Singura mențiune se referă doar la practicanți, ghicitori, cu înțelesul de persoane ce se îndeletnicesc cu prezicerea viitorului. Drept urmare, conținutul capitolului de față este guvernat de cele două noțiuni, folosite într-o sinonimie desăvârșită.

Mania ghicitului a cunoscut de-a lungul istoriei momente de ascensiune și declin. Fără îndoială această dinamică este influențată de perioadele grele, traumatizante – război, molimă, calamități de orice fel – perioade în care se generează o mediatizare și dezvoltare a acestui fenomen, pentru asigurarea confortului psihologic și sufletesc. Privită ca o filozofie a contemplării și a viziunii spirituale, divinația a dominat perioada antichității, fiind abordată cu cea mai mare considerație de elita culturală a vremii. Este evident faptul că, în vechime, credința în posibilitatea cunoașterii viitorului era percepută ca un factor pozitiv al universului magico-religios. Ceva mai târziu, începând cu secolul al XVI-lea, ea capătă forme obscure, fiind asociată mai degrabă cu negativitatea forțelor demonice. Față de trecutul îndepărtat, divinația nu se remarcă astăzi prin modificări de substanță, ea constituind o serie de variabile sincronizate cu obiceiurile existente pe treptele de dezvoltare socială, speculând întotdeauna naivitatea indivizilor creduli.

În satul românesc, practicile divinatorii au cunoscut o diversificare atât de amplă încât o enunțare completă a tuturor formelor devine nerealistă. Aproape orice eveniment, orice obiect sau orice ființă se poate transforma în subiectul unei interpretări. Fie că este vorba despre fenomene meteorologice (vântul, ploaia, fulgerele, tunetele), corpuri cerești (Soarele, Luna sau stelele), elemente esențiale ale vieții (apa, pământul, focul), visele, zborul păsărilor, mișcarea frunzelor copacilor, pietrele, liniile palmei sau globul de cristal, tot ce ne înconjoară și tot ce suntem poate fi tălmăcit ca un simbol prevestitor. Tentative ale unei împărțiri sistematice se regăsesc într-o multitudine de lucrări cu specific etnologic. Profesorul Gheorghe Brătescu este unul dintre puținii cercetători care reușesc cu succes să se apropie de împlinirea unei sarcini monumentale, de a clasifica tipurile și formele ghicitoriei, demonstrând totodată modul în care acest tip de impostură și-a făcut loc în psihicul uman.

Chiromanția sau tehnica de a prezice destinul individului prin studierea liniilor din palmă este o altă formă reprezentativă de divinație. Profesionistul dispune de un limbaj de specialitate, asemănător cu cel al astrologilor, și ghicește utilizând o hartă precisă a protuberanțelor din palmă. În România, acest tip de manifestare nu are o răspândire semnificativă. Derivațiile numeroase însă își găsesc loc foarte ușor în spațiul autohton, cu prisosință în mediul sătesc. Fiziologia persoanei și fenomenele legate de aceasta ajung să fie analizate până la absurd. Zbaterea ochilor, strănutul, sughițul, semnele din naștere și multe alte astfel de acte involuntare sunt asociate cu prevestirea unor evenimente, dezvoltând un întreg ansamblu de superstiții fabuloase.

Membrana care acoperă capul unor prunci nou-născuți capătă valențe oculte în satul tradițional românesc. Denumită în mod popular căiță, acest țesut este motivul unor adevărate tragedii în multe zone ale țării. Conform acestei credințe iraționale, nefericitul copil se va transforma în vrăjitor sau chiar în strigoi, după moarte. Paradoxal, există locuri în care acest factor nu are deloc o conotație negativă, ci dimpotrivă, prevestește viața plină de belșug și noroc a celui născut. Fiind un semn al începutului vieții, analogia cu elementul basmului românesc referitor la nașterea cu steaua în frunte ar putea fi concretizată în fenomenul căiței.

Simptom larg răspândit și asociat în genere cu unele cauze inofensive cum sunt stresul sau carența de magneziu în organism, fasciculația sau zbaterea pleoapei este și ea interpretată ca un semn prevestitor, de obicei al întâmplărilor nefaste. Obiceiul românesc de însemnare a ochiului cu Sfânta Cruce, pentru solicitarea ajutorului dumnezeiesc în încercarea ce va urma, confirmă latura profetică a acestei senzații. Tot din categoria ghicitoriei în funcție de acțiunile involuntare ale omului este de precizat și strănutul. Urarea venită aproape involuntar în zilele noastre, sănătate sau noroc, denotă o reminiscență a unei străvechi credințe prin care acest act reflex era considerat semn de boală sau neșansă în viitorul apropiat. Este de precizat aici de asemenea apariția unor stări fizice, de emoție sau sentiment puternic, asociate cu prezența îngerilor în imediata apropiere. Conform unor tradiții, fiorul sau tresărirea sunt senzații ce survin în momentul în care ființe din lumea cealaltă ating trupul omenesc. Toate aceste manifestări necontrolate ale corpului au ajuns să fie sistematizate într-o lucrare populară ce poartă numele de Trepetnic, manual dedicat tâlcuirii acestui tip de semne.

Dat fiind faptul că unele dintre aceste acte involuntare nu mai sunt percepute drept simboluri cu proveniență mistică, credința ortodoxă nu se opune invocării numelui lui Dumnezeu sau însemnarea cu semnul Sfintei Cruci în orice împrejurare a vieții. În schimb, acestea trebuiesc săvârșite cu cea mai mare evlavie și cu multă credință pentru ca omul credincios să poată beneficia cu adevărat de ajutorul dumnezeiesc.

Arhitomanția, ghicitoria cu ajutorul numerelor este o altă formă notabilă de prevestire a posterității. Provenind din începuturile gândirii matematice, acest procedeu amplifică fenomenul superstițios prin asocierea cifrelor cu diferite semnificații magice. Binecunoscutul număr 7 își găsește utilizarea în numeroase legende ce aparțin de folclorul vrăjitoresc, regăsindu-se frecvent în practicile rituale. Cifra 13 este purtătoare de ghinion, iar numărul magic 12 își găsește originile în divinizarea aștrilor cerești. Divinația matematică se întemeiază pe metode aritmetice și pe proprietățile, considerate deosebite, ale anumitor valori. Un aspect deosebit de interesant aici este ghicitul în bobi, foarte prezent în magia satului românesc.

Bobul este un element esențial în instrumentarul magic românesc. Pornind de la o simplă plantă alimentară se naște un sistem complex de cunoaștere a destinului. Numeroși termeni, ce definesc practicanții acestei forme oculte, își fac apariția în funcție de specificul zonei și tradiția locului. Lucrarea de referință a lui Valeriu Bălteanu, Dicționar de divinație populară românească, identifică majoritatea noțiunilor privitoare la acești actanți: bobar, bobăreasă, bobăriță, boberiță, bombăriță, bobârniță, bobeasă, bobelnică. Se poate observa limpede predispoziția genului feminin pentru exercitarea ghicitului sau datului în bobi. De asemenea este de remarcat faptul că acest ritual nu este universal și suferă nenumărate variații în funcție de creația locală. Vrăjitoarea operează de obicei cu 41 de semințe curate și mari, rostind o formulă magică prin care se cere arătarea viitorului în mod obligațional, amenințător. Acest apel este motivat de puterea grăuntelui de a ieși din pământ și de a oferi roade, forță ce este acum îndreptată spre împlinirea scopurilor oculte. În acest timp bobii sunt amestecați într-o sită, un recipient sau uneori în palma ghicitorului și aruncați pe masă. Forma căderii acestora conturează un aranjament precis pe care practicantul îl manipulează după un tipar specific, fiind apoi utilizat pentru a răspunde la întrebările puse de cel căruia i se ghicește. Această dispunere, organizată în grupe și linii, simbolizează subiectele de interes ale omului și oferă indicații lămurite asupra celor trei aspecte ale vieții, considerate fundamentale: sănătatea, dragostea și starea financiară. La fiecare nouă interogare adresată bobilor, a 41-a sămânță este înlăturată și înlocuită cu o alta. Apare astfel o alegorie extrem de interesantă a numărului 1, reprezentant al existenței, al voinței și al cuvântului, încă din cele mai vechi timpuri. Bineînțeles că această practică ocultă nu are nici un fundament în lumea științifică și este doar o elaborată înșelătorie, menită să sustragă sume de bani pe seama naivității.

Este cunoscut faptul că în micile colectivități rurale necazurile și preocupările oamenilor sunt bine cunoscute și discutate în comunitatea locală. Această realitate facilitează accesul ghicitorului la informații esențiale din viața personală a clientului. Detaliile particulare sunt exploatate la maximum, iar prin oferirea de preziceri prielnice se caută mulțumirea și satisfacerea frământării omului credul. Dozele de scepticism sunt de obicei aplanate prin încredințările și recomandările primite de la prieteni sau cunoscuți, persoane ce poartă o considerație nefondată pentru acești ghicitori, susținând categoric veridicitatea actului magic.

Atât Sfânta Scriptură, cât și literatura patristică atacă vehement aceste practici obscure de ghicire cu ajutorul instrumentelor magice de orice fel. Vorbind despre jocurile de prezicere a viitorului, Sfântul Nicodim Aghioritul amintește de acele urâte bătrâne care prezic cu orz, sau cu bobi, sau împrăștie cărbuni, sau cască, sau suflă, sau vorbesc în ascuns, remarcând faptul că aceste îndeletniciri nu sunt altceva decât slujirea satanei. Uitarea creștinului a primelor făgăduințe date Mântuitorului prin baia Sfântului Botez, ocuparea minții numai cu starea materială și împietrirea inimii sunt precursoarele unei chemări demonice și a conlucrării, chiar înfrățirii cu diavolul în vrăjitorie.

Ornitomanția este acea formă superstițioasă de ghicire prin intermediul speciei, zborului sau gesturilor păsărilor. Funcțiile oraculare ale animalelor zburătoare își au fundamentul încă din cele mai vechi timpuri, fiind o însușire predominantă a satului românesc și nu numai. Alegerea vertebratelor zburătoare pentru interpretarea viitorului se justifică prin înțelegerea omului simplu că ele își petrec aproape toată viața la înălțime, fiind considerate soli ai divinităților prin prisma existenței lor, aproape de necunoscut, de tainic și implicit de Împărăția Cerească.

Părintele Simeon Florea Marian, renumit folclorist și etnograf român, inventariază în excepționala sa lucrare, Ornitologia poporană română, o serie de credințe oculte în centrul cărora se află specia și comportamentul păsărilor. Pasăre oracol, atestată și de către vechii greci, cucul este simbolul unor numeroase legende, adesea reprezentat cu pene de aur, al cărui cântec este prevestitor al celor bune sau rele. Conform tradiției, auzirea cântului de cuc pentru prima dată în decursul unui an trebuie să îl surprindă pe om într-o stare de veselie și belșug. În caz contrar viitorul nu va fi unul prielnic. Se remarcă aici și un obicei cu provenință geto-dacică sau grecească, manifestare de mare amploare, numit Ziua Cucilor, în zona localității Brănești, județul Ilfov. În fiecare an de lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paști sătenii acestei comune iau parte la o manifestare teatrală ce implică măști și costume, interpretând diferite personaje ce sunt menite să aducă sănătate și prosperitate în viitorul apropiat. Travestirea în cuci are o însemnătate extraordinară pentru localnici și impune personajelor deghizate, sub amenințarea petrecerii veșniciei în iad, ca într-o perioadă de nouă ani să poarte costumația în trei sau nouă ocazii similare.

Un alt vertebrat ovipar cu valențe mistice este cocoșul, nu numai ca vestitor al luminii, ci și ca un adevărat mesager al curățirii pământului. Conform unor credințe populare, această pasăre domestică anunță momentul în care duhurile rele ale nopții se întorc în locașurile lor și întreg satul revine la starea sa de puritate. Cocoșul este cea mai curată viețuitoare, pe care nici diavolul nu o poate stăpâni, fiind unul dintre acele animale care se oferă peste mormântul celui răposat pentru a i se ușura trecerea spre cealaltă lume. Prestigiul sacral al acestei păsări a născut o serie de reprezentări diverse în arta populară, pe ștergare și ii, blide, ulcioare etc. Este de enunțat de asemenea și caracterul său de oracol meteorologic și orologiu popular în unele zone din Banat și Maramureș.

Ornitomanții satului românesc analizează un repertoriu impresionant de zburătoare, dintre care sunt de precizat: corbul, privighetoarea, pitulicea, dar în special păsările puternice, de pradă, cum sunt uliul sau vulturul. Toate cele enunțate anterior sunt asociate unui amalgam consistent de interpretări ale divinației inductive. Deși scopul lucrării nu este de a cataloga aceste aberații populare în amănunt, aplecarea spre un ultim reprezentant pare a fi absolut necesară. Cucuveaua, vestitor al evenimentelor nefaste, reprezintă unul dintre cei mai de seamă exponenți ai ornitomanției în spațiul autohton. Această pasăre înconjurată de mister este cunoscută în general ca prevestitoare și aducătoare de moarte iminentă. Mari tragedii și gânduri negre apar dacă acest animal glăsuiește de pe acoperișul casei, convingerea că cineva drag din acea locuință va deceda fiind o certitudine Paradoxal însă, precum se poate întâlni și în cazul altor credințe populare, ea poate să fie și un simbol al nașterii de prunci, atunci când cântecul se aseamănă cu scâncetul unui copil.

Sfântul Nicodim Aghioritul denumește această ghicire prin păsări ionoscopie și o definește ca făcând parte dintre prea multele feluri de vrăjitorie. Purtătorul de Dumnezeu Părinte evidențiază numeroasele forme pe care le dobândește această încredere înșelătoare în semnele necuvântătoarelor, pornind de la interpretarea comportamentului acestora în scopul cunoașterii și până la sacrificiul animalului pentru dobândirea norocului sau modificarea destinului. Periculoasele practici, pe care Sfântul le condamnă în cuvintele sale, apar ca o întărire a diavolului și o reactualizare a puterilor lui. O acceptare a acestor manifestări superstițioase nu poate fi niciodată acceptată de către Sfânta Biserică, ele reprezentând un combustibil al fricii populare, ca neîncredere în Dumnezeu, Apărătorul vieții pământenilor.

Cartomanția sau ghicitul în cărți are o proveniență relativ apropiată, numeroși cercetători găsind originile acestei îndeletniciri în secolul al XVI-lea, în Franța. Prin interpretarea alegorică a unor simboluri imprimate, uneori inspirate din pasaje biblice sau aspecte ale sistemului social feudal, practicantul se adaptează nevoilor potențialei victime, exploatând problemele și dorințele acesteia. Tarotul este un ansamblu de 78 de cărți repartizate în 22 de arcane numite majore și 56 de arcane numite minore. (a se vedea anexa 4) Ghicitorul nu susține utilizarea harului dumnezeiesc sau a vrăjitoriei pentru preziceri, ci simpla intuiție reunită cu un set de reguli precise. Consultând una dintre numeroasele publicații ce se propun ghiduri ale acestei practici oculte, scepticismul contemporan privind tarotul pare a fi legitim. Practicanților li se recomandă conceperea unei atmosfere specifice, cu lumină difuză, lumânări aprinse, mișcări distinctive ce amplasează mintea în direcția potrivită pentru a da crezare întregii scene.

Dincolo de practica tarotului, ce nu își găsește prea multe întrebuințări în aria rurală, o particularitate ce stârnește interesul în acest sistem de divinație este legată de ocultismul sacramental și numită de specialiști bibliomanție. Mentalul popular oferă sfintelor cărți atribute magice, în special prin prisma caracterului tainic al acestora, ce este uneori greu de perceput și înțeles de către omul de rând. În credința rurală, preotul dobândește capacitatea de a lucra cu secretul, cu ceea ce este în ascuns, devenind astfel un promotor al unui periculos fals misticism. Tehnica deschiderii cărții apare cu prisosință în țara noastră, fenomenul fiind amplificat de către posturile de televiziune și spațiile media în scopul discreditării Sfintei Biserici. Această metodă înșelătoare de ghicitorie are ca principal actant chiar pe slujitorul Domnului care deschide la întâmplare Pravila sau Sfânta Evanghelie și interpretează culoarea literelor sau conținutul textului într-o manieră personală, lipsită de orice fundament creștin. Această practică apare cel mai des în timpul săvârșirii Sfintei Taine a Maslului. Omul simplu, fără o cultură teologică cuprinzătoare, cuprins de necazuri și supărări, se lasă pradă escrocheriei vătămătoare cu o convicțiune oarbă în puterea de clarviziune a preotului, dar și în abilitatea acestuia de a influența voința divină după bunul plac.

Profilul unui astfel de ghicitor este evident. Avid după câștigurile financiare, lipsit de credința în Dumnezeu, el beneficiază de suferința credincioșilor, oferind, în locul unui cuvânt de înțelepciune, numai închiderea Ușilor Împărăției, atât pentru el cât și pentru nefericiții care caută acest tip de manifestări. În fond, ghicirea viitorului nu reprezentat niciodată o preocupare aparte pentru creștini și a fost încă de la început interpretată drept lucrare diavolească, închinare demonică și cădere din dreapta credință a Bisericii lui Hristos. Cu toate acestea, cerințele comunității sunt mari, în special prin prisma autorității de care se bucură instituția bisericească în sfera satului românesc. Preotul dobândește capacități și responsabilități magico-religioase și este aproape forțat de oamenii locului să satisfacă nevoile spirituale într-un mod cât mai concret cu putință. Această ispită, definită de exigențele umane, pune slujitorii Domnului într-o situație limită prin care răsturnarea valorilor morale devine parte din viața cotidiană. Supraviețuirea acestui fenomen în zone izolate ale satului românesc este certă, accentuând necesitatea omului simplu de cunoaștere și atingere a necunoscutului, a celor dumnezeiești.

Astăzi, Biserica poartă o luptă acerbă împotriva bibliomanției, privind aceste practici cu o îndreptățită acrivie. Rânduiala deschiderii cărții nu este o practică obișnuită pentru spațiul liturgic, ci o inovație cu mari consecințe sufletești. Marii duhovnici ai Ortodoxiei combat cu fermitate ghicitoria cu ajutorul scrierilor sacre, asemănând manifestările de acest fel cu vrăjitoria distrugătoare și necurată. Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie abordează un pasaj definitor, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, referitor la ocultismul în numele lui Dumnezeu: Tu zici că bătrâna aceea este creștină și omul acela este ghicitor creștin și când descântă sau deschid cartea, nu zic, nici nu scriu alt nume, decât numele lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu și al sfinților; deci ce rău fac ei? La aceasta îți răspund că pentru aceasta se cuvine mai cu seamă să urăști pe femeia cea rea și pe acel rău fermecător și ghicitor (din cărți), fiindcă folosesc spre ocară și necinste numele lui Dumnezeu. Acesta este doar unul dintre numeroasele sfaturi oferite de Sfinții Părinți, dar și de către duhovnicii contemporani împotriva practicilor vrăjitorești, după cum se va observa și într-un capitol ulterior.

Cephalomanția este acea practică divinatorie prin care se urmărește descoperirea unui răufăcător. În cazul vechilor popoare, această formă de ghicire avea o strânsă legătură cu fenomenul piromanției, dispus anterior dezbaterii. Exista obiceiul ca în mijlocul unui foc să fie așezat un cap de măgar. Vrăjitorul rostea pe rând numele celor care erau bănuiți că ar fi comis fărădelegea, ghicirea fiind provocată de sunetul contorsionării capului de animal sub acțiunea flăcărilor.

Una dintre practicile afiliate acestei forme oculte se regăsește chiar în satul transilvănean al zilelor noastre. Datul în ciubăr este un obicei obscur, menit să descopere făptașul unui anumit eveniment nefast, furt sau ucidere, având ca principali actanți tinere fecioare, ce îndeplinesc o abstinență rituală premergătoare. Fără să fi consumat mâncare sau băutură, aceste femei, însoțite de o bătrână, cunoscută ca evlavioasă de întreaga comunitate, se adună în zi de duminică la casa celui care le solicită, răspunzând chemării păgubitului sau a rudelor celui decedat. Sunetul clopotelor bisericii locale anunță începerea ritualului, practicantele începând să rostească rugăciuni în cor, așezate în genunchi în jurul vasului mare de lemn umplut cu apă. Se presupune că după un timp destul de îndelungat dedicat invocărilor, tinerele vrăjitoare pot să vadă în apa ciubărului întreaga scenă a evenimentului căutat și bineînțeles participanții implicați. Pe plan local vestea se răspândește repede, iar presupusul făptaș ajunge să fie condamnat de oamenii satului pe baza unei practici imaginative, fără nici un fundament juridic.

Plasarea acestei secțiuni în imediata apropiere a problematicii bibliomanției nu este întâmplătoare. O altă practică, dedicată aceluiași scop de aflare a infractorului, ce se intersectează cu formele oculte de divinație prin intermediul cărților sfinte este ghicirea cu ajutorul cheii. La sfârșitul Sfintei Liturghii, preotul, încă îmbrăcat cu toate veșmintele iese din Altar având în mână vechea cheie a bisericii. Obiectul, de greutate și dimensiuni mai mari decât cele obișnuite este suspendat de obicei pe degetul arătător al paraclisierului sau cântărețului. La invocarea enunțată de păgubit: pun cheia pe… și rostirea numelui presupusului făptaș, slujitorul Bisericii începe să rostească o serie de rugăciuni, menite să favorizeze implicația lui Dumnezeu în tehnica divinatorie. Prezicerea este ambivalentă, căci dacă obiectul rămâne nemișcat pe suportul uman, vinovatul nu este cel specificat anterior, iar în cazul în care cheia se rostogolește pe degetul susținătorului sau chiar ajunge să cadă, atunci este cert că făptașul a fost găsit. Ridicolul acestei inovații nu poate fi trecut cu vederea, nu numai prin prisma cererii intervenției dumnezeiești în scopuri oculte, ci și privind tehnica abordată, departe de a fi clasificată drept eficientă. Este de la sine înțeles că instrumentul de ghicire este susținut de un corp ce nu are o stabilitate desăvârșită, neluând în calcul bineînțeles o eventuală influență voită a participantului auxiliar.

Aceste bizare fenomene nu pot fi niciodată acceptate de Sfânta Biserică Ortodoxă, singura deținătoare a adevărului dumnezeiesc. Fenomenul ocultismului sacerdotal este actual, real și întotdeauna combătut prin intermediul promovării unei teologii autentice, nealterate, sancționarea practicanților și contestarea publică a acestor practici. În ceea ce privește acești slujitori corupți ai Bisericii, afirmația Părintelui Conferențiar Doctor David Pestroiu rămâne drept referință: Atunci când vectorul credinței lipsește, este ușor de înțeles că demonismul își face loc, transformând slujitorii lui Dumnezeu în slujitori ai Mamonei.

Divinația cu ajutorul plantelor este una dintre acele forme de ghicitorie străveche, adânc înrădăcinată în cultura populară. Respectul pentru flora întregii lumi a dominat întotdeauna rațiunea umană modernă, în special datorită unor precedente culte notabile în care apare venerația pentru unii arbori ai Vieții, în Mesopotamia, ai Nemuririi, în Asia sau ai Tinereții, în India și Iran. Nu se poate omite nici amintirea pomului cunoștiinței binelui și răului, ca prezență fundamentală și factor determinant al metamorfozei umane, de la starea primordială la căderea în prada poftelor simțurilor. În spațiul tradițional românesc apare un număr semnificativ de practici superstițioase, ce au ca principal obiect organismele vegetale.

Deși poate la prima vedere nu joacă un rol atât de important, busuiocul este un simbol cu o prezență incontestabilă atât în magia rurală ca întreg, cât și în manifestările adiacente. Ca element ce aparține registrului funerar, celui marital, unor rituri de ursită și de apărare cât și ca parte componentă ce ține de recuzita de zi cu zi a preoților, această plantă este eternă, apărătoare și purificatoare, mare aducătoare de noroc în casa omului. Pe lângă întrebuințările sale ca instrument de stropire, în viața satului busuiocul capătă și un caracter erotic, adesea asociat cu femeile în căutare de pețitor și utilizat în magia dragostei. Înainte de a răsări soarele, în ziua de prăznuire a Sfântului Gheorghe există un obicei pentru tinerele fecioare de a uda cu apă din gură busuiocul până la apariția primelor raze ale luminii. Se presupune că purtarea la brâu a acestei flori vrăjite, în timpul petrecerilor țărănești la care se dansează jocurile populare, va atrage mult mai ușor bărbații necăsătoriți. Este de remarcat și o altă tradiție similară, prezentă în zona Olteniei, când femeile așează sub pernă un manunchi de busuioc, având credința că în noaptea respectivă își vor visa ursitul. Tot din sfera descântatului pentru măritiș este de precizat și obiceiul vergelatului, ca practică divinatorie de grup.

Se supune atenției problematica medicinei magice, atât de prezentă în sfera rurală. Privind lucrarea de anvergură a lui Marcellus Empiricus, medicul împăratului Teodosie cel Mare, De medicamentis liber, se poate deduce cu ușurință similitudinea practicilor străvechi în raport cu medicina populară. Pe lângă acele cunoștințe vechi ce își găsesc fundamentul în farmacologia modernă, se identifică fără îndoială o notă distinctivă, pseudoștiințifică, a elementelor superstițioase. Bozul, plantă erbacee cu miros neplăcut, face parte dintr-un conglomerat mistic tradițional, îmbibat cu descântece și credințe păgâne, utilizat îndeosebi ca tratament al mușcăturilor de șarpe. De asemenea, și nucul deține un loc aparte în tradiția culturală rurală pentru numeroasele sale proprietăți medicinale, fiind utilizat în interpretarea viitorului în funcție de foșnetul frunzelor sale.

Un alt caz explicit de ghicire a viitorului prin intermediul vegetalelor este calendarul cepei. Acest ritual constă în alegerea a 12 foi de ceapă, reprezentante ale lunilor și presărarea acestora cu sare. Practicantul află, în funcție de nivelul de apă de la suprafața fiecarei bucăți, care dintre perioadele anului va fi mai ploioasă și care dintre luni vor fi lovite de secetă. Obiceiul este practicat în mod similar și atunci când se dorește aflarea parcursului vieții copiilor, dar și pentru aflarea ursitului.

Ca plante utilizate în divinație se mai remarcă grâul plantat în ziua de prăznuire a Sfântului Andrei, ca simbol al prosperității anului respectiv; mătrăguna ce dobândește calități deosebite și uneori chiar de venerație, impunând respect și inspirând teamă; bradul, simbol al vieții și al tinereții masculine, ce poartă în unele zone rolul de preot ascultător al spovedaniei ciobanilor și chiar dăruitor al Euharistiei, prin înghițirea mugurilor, în locul Sfântului Trup și Sânge al lui Hristos.

Părintele Rodion remarcă inteligent beneficiile fitoterapiei în vindecare, abordând ideologia naturii ca ajutător al omului bolnav, în detrimentul medicinei clasice. Este de înțeles că lumea a fost creată de Dumnezeu pentru ca oamenii să se folosească de ea, simbol al dragostei nemărginite a Creatorului pentru creația Sa. Realitatea că unele plante au un efect terapeutic extraordinar nu poate fi contestată, acestea fiind darul dumnezeiesc pentru umanitate. Răul apare însă atunci când se instalează confuzia între remediul cu proprietăți de medicament și leacurile îmbibate cu energia negativă a vrăjitoriei, iar vindecarea trupului se face cu prețul vătămării sufletului. Creștinul este dator să se ferească de întreaga paletă a procedeelor oculte, asimilând din aceste obiceiuri vulgare numai noțiunile pozitive, raționale, atribuind întotdeauna binele și vindecarea lui Dumnezeu.

Piromanția este o modalitate rudimentară de ghicire a viitorului apropiat prin interpretarea aspectelor ce țin de flacăra în sine și de fumul emanat. Credința în puterile magice ale focului este la fel de veche ca și descoperirea acestuia. Utilizarea atât pe plan intern, pentru căldură și lumină, cât și în contextul militar, denotă utilitatea maximală a acestui fenomen natural. Modalitățile de practicare a formei oculte cuprind un amalgam considerabil: ritualuri, superstiții și manifestări de ghicire cu ajutorul focului ce se concentrează pe culoare, putere de ardere, sfârâit, schimbările formelor limbilor de foc, modul în care sar scânteile, prezența sau absența fumului, stingerea accidentală și modul de răspândire.

Ca element primondial, focul are o importanță majoră în spațiul românesc popular, fiind deopotrivă agent distrugător, dar și regenerator. Ca parte integrantă a instrumentarului ocult, el este adesea asimilat drept simbol solar, ajungând chiar să fie personificat drept focul viu, ce se aprinde în diferite perioade liminale ale anului, precum în Sfânta și Marea Zi de Joi, în ziua de prăznuire a Sfinților 40 de mucenici din Sevastia și cu ocazia unor praznice împărătești importante, Buna Vestire, Învierea Domnului etc. (a se vedea anexa 5) Aproape orice mare sărăbătoare presupune un foc simbolic cu rol profilactic, apotropaic cât și cu simbolism generator, de mimare a distugerii și purificare prin renaștere.

Unul dintre cele mai spectaculoase fenomene este cel al focurilor de pe comori, similar ramurilor utilizate în căutarea apei pentru săparea unei fântâni, ritual practicat o singură dată pe an, de obicei în noaptea Nașterii Domnului, în ziua Sfintelor Paști sau de Anul Nou. Flăcările joacă aici rol de indicatori pentru descoperirea unor zăcăminte prețioase ascunse în pământ. De asemenea se remarcă utilizarea focului în numeroase ritualuri de aflare a ursitului, fetele tinere obișnuind să desfășoare o adevărată manifestare ocultă, în noaptea dinaintea zilei de prăznuire a Sfântului Andrei. Cu o lumânare aprinsă în mână, între două oglinzi, ele speră că pot vedea frânturi din viitorul vieții de cuplu în suprafața lucioasă. O altă tradiție, ce include și elemente creștine, mătănii și post, este confecționarea unor mici candele din plasă de pescuit, pe care femeile necăsătorite le așează sub pernă în speranța că își pot visa ursitul.

Focul este cea mai bună imagine a lui Dumnezeu, cea mai puțin imprefectă dintre reprezentările sale. În Sfânta Scriptură, focul este utilizat adesea pentru exercitarea judecății dumnezeiești, precum reiese din cartea Facerii, capitolul 3, versetul 24, punerea sabiei de foc pentru protejarea intrării în Rai sau în capitolul 19, versetul 24, distrugerea orașelor Sodoma și Gomora. Focul servește de asemnea ca mediu primar al unor teofanii și manifestări divine, atunci când Domnul îi vorbește lui Moise din tufișul de flăcări. Aceasta ar putea fi catalogată drept o reminiscență, o așteptare ca Dumnezeu să glăsuiască din nou prin intermediul focului. În lumina prezentului, când practica incinerării apare din ce în ce mai frecvent, combaterea fenomenului practicilor oculte prin intermediul focului este complet necesară, ca parte integrantă a arsenalului misionar.

Hidromanția este procedeul de divinație ce are ca subiect central analiza apei. Modalitățile prin care această practică era abordată în trecut nu sunt cunoscute de către cercetători. Se presupune că, cel mai probabil, practicanții examinau îndreaproape luciul apei timp de câteva ore, căutând semne și simboluri ce le puteau răspunde întrebărilor puse. Această manifestare este în strânsă legătură și cu o altă formă ocultă, obscură de ghicire a viitorului numită de cercetători cristalomanție sau ghicirea prin intermediul globului de cristal.

În mediul rural, fenomenul cristalomanției nu reprezintă un caz determinant în economia practicilor divinatorii. În schimb, datorită rolului de substanță indispensabilă vieții și origine a creației, apa capătă un simbol absolut esențial, definitor, fiind și cel mai prețios mijloc de purificare. Credința populară susține că în luciul ei pot fi deslușite evenimente benefice sau malefice, chiar și transmiterea unui mesaj divin. În noaptea dinaintea prăznuirii Sfântului Andrei sau a Sfântului Vasile cel Mare, fetele tinere merg la fântână pentru a aprinde o lumânare rămasă de la Sfintele Paști, pe care ulterior o afundă în interiorul puțului. Se spune că, sub puterea unui descântec, ele vor vedea în apă imaginea ursitului. Agheasma adusă de la biserică, considerată apa vie despre care vorbește Mântuitorul în Evanghelia Sfântului Ioan, capătă uneori accente magice, produse de o limitare și o alienare a adevăratei sale naturi. Dacă aceasta se strică înseamnă ca asupra casei a fost aruncat un blestem, iar dacă cineva a fost deocheat sunt necesare numai câteva picături din apa sfințită, însoțite de un scurt descântec.

Agheasma, apa ce tămăduiește rănile sufletului și ale trupului reprezintă un element sfințitor al Bisericii lui Hristos. Este evident că nu se poate concepe o utilizare a acestui dar duhovnicesc în alte scopuri decât cele de vindecare, fără a exista o nevoie de ancorare în forme suspecte de religiozitate. Bineînțeles că atitudinea evlavioasă față de consumul de agheasmă nu trebuie să dispară din cultura populară, acesta reprezentând unul dintre factorii determinanți în ajutorarea credincioșilor prin intermediul ei. Marele duhovnic al vremurilor noastre, Părintele Arhimandrit Ilarion Argatu recomandă ungerea cu agheasmă și consumul regulat ori de câte ori omul se află în pericolul vrăjilor sau farmecelor. Această apreciere denotă limpede imposibilitatea asocierii apei sfințite cu orice tip de fenomene oculte, vrăjitorești sau divinatorii.

Cafesomanția sau ghicitul în cafea este o formă de divinație ceva mai recentă, ce a prins rădăcini și în spațiul carpato-danubian. Provenită din sudul Etiopiei, această plantă cu proprietăți excitante își găsește încă din începuturi găzduirea pe meleaguri românești. Tehnica divinației folosind cafeaua nu are o proveniență sigură, dar păreri nedocumentate mărturisesc originea acesteia înt-un străvechi procedeu de ghicire a viitorului în urmele lăsate de frunzele de ceai pe fundul vaselor, specific poporului chinez.

După consumarea băuturii, practicantul se lansează într-o serie de interpretări fanteziste menite să atragă fascinația celor creduli, în funcție de forma lăsată de substanță pe fundul vasului. Pentru a îndeplini acest scop într-un mod cât mai fascinant, ghicitorul folosește vase speciale și o tehnică anume pentru prepararea băuturii, astfel încât zațul să fie distribuit pe toți pereții recipientului. Prevestirea viitorului vine din propria imaginație a fiecăruia, fără a exista anumite reguli prestabilite, fapt ce întărește situația absurdă, de ridicol a acestei practici.

La fel ca precedentele specii de divinație enunțate, cafesomanția reprezintă o invocare a răului în scopul ghicirii viitorului, de data aceasta sub forme puerile, dar la fel de periculoase pentru mântuirea omului. Adesea, această practică este tratată cu multă superficialitate, ca un joc cu implicații demonice, mascat într-o manifestare aparent inofensivă, rămas de cele mai multe ori nespovedit. Despre cafesomanție, prin prisma caracterului său cu predispoziție pentru genul feminin, vorbește și Părintele Profesor Gheorghe Drăgulin în lucrarea sa apologetică Împotriva farmecelor și a altor superstiții, atrăgând atenția asupra pericolului păcătos. Acest obicei mărește starea bolnăvicioasă a fiicelor Evei, o dată cu rătăcirile curiozității, ale neascultării, ale mândriei, păcate femeiești care au fost pedepsite crunt în cazul biblic al strămoașei lor.

Oneiromanția este una dintre cele mai vechi forme de divinație. Bazată pe interpretarea viselor, această tehnică a interpretării imaginilor și proceselor care survin în timpul somnului ajunge chiar să fie considerată știință în jurul secolului al XII-lea. Fără îndoială catalogarea este o absurditate, fără nici un fundament. Cercetările recente demonstrează că visul este o succesiune de fenomene psihice care se manifestă involuntar în timpul stării de repaus, bazată pe o reflectare abstractizată a realității, născută din preocupările de moment ale omului. Numeroase mărturisiri ale cărților teologice condamnă practicile de interpretare a viselor și le consideră drept o alienare a gândirii logice. Așadar, posibilitatea acordării unei semnificații supranaturale este demontată atât de literatura creștină, cât și de activitatea științifică. Privind amplitudinea acestui fenomen, tratarea subiectului oneiromanției, ca parte integrantă a culturii populare românești, va fi extinsă într-un capitol ulterior, dedicat acestui tip de proorocire.

Necromanția este acea formă de divinație săvârșită prin invocarea spiritelor celor răposați pentru obținerea unor răspunsuri divinatorii. Poate cea mai veche practică din sfera ghicitoriei, această particularitate nocturnă a pătruns și în ideologiile popoarelor getice, regăsindu-se astăzi în strânsă relație cu obiceiurile mortuare tradiționale.

În zona rurală a țării noastre nu se poate discuta despre un spiritism propriu-zis. Strigoii, pricolicii, moroii și alte personaje mitice apar ca subiecte centrale ale necromanției actuale. Un caz extrem de interesant, din satul Marotinu de Sus, județul Dolj, denotă fanatismul izolat al unor oameni pentru aceste credințe aberante. Mormântul localnicului Petre Toma a fost profanat în miez de noapte, trupul fiind sfâșiat cu ajutorul unei furci pentru ca inima să fie scoasă. Organul a fost ulterior ars și consumat cu apă de către toți participanții actului halucinant. Mărturisiri ale sătenilor denotă faptul că aceste fenomene nu sunt singulare, existând o tradiție străveche în acest sens. Ca urmare a unei anchete penale, profanatorii au fost condamnați de către magistrații Judecătoriei Craiova la șase luni de închisoare cu suspendare.

Părintele Profesor Doctor Vasile Gordon încadrează aceste practici legate de cei morți în categoria deșertăciunilor. Este de înțeles că aceste tradiții precreștine, obscure, nu au nici o legătură cu învățătura autentic ortodoxă și apar ca mai degrabă contrare acesteia. Denaturările evlaviei creștine îndepărtează omul de la ceea ce este cu adevărat important pentru ajutorarea sufletului celui plecat dintre noi: rugăciunea și rânduiala Bisericii.

2.2. Superstiția

Termenul provine din latinescul superstitio, superstitionem și fusese inițial perceput de către romani drept un act religios de prisos, necerut de ritualul prestabilit. Această manifestare bizară a omului nu a putut fi niciodată încadrată într-un anumit domeniu, fiind deopotrivă studiată la nivel istoric, folcloric, literar, etnologic, antropologic, religios și psihanalitic. Ea se situează la intersecția pseudo-științelor – divinația, demonologia, ocultismul, misticismul, magia, vrăjitoria etc. – ale căror granițe sunt incerte.

Catalogată de cercetători ca un conglomerat provenit din primitivism, având fondul – ca și formele divinatorii – în rămășițe sau frânturi de credințe și animism, superstiția nu se poate alinia unui sistem rațional în adevăratul sens al cuvântului și nicidecum unui sistem religios. Marele filozof scolastic Toma d’Aquino a definit superstiția ca un defect opus prin excelență religiei, un act de cinstire a ceva care nu este de cinstit, având ca scop ultim confortul psihologic al omului. Cu toate acestea, domeniul ocultului folosește aproape întotdeauna elemente ale religiei, socotind la un anumit nivel chiar că îl servește pe Dumnezeu, oferind naivilor convingerea că prin intermediul superstițiilor se pot influența sau chiar intra în legătură cu energiile necreate.

La nivelul vieții pastorale a unei comunități rurale, superstiția este de obicei adânc înrădăcinată în culoarea locală, în obiceiul locului. Anumite legi și reguli false generează un comportament bizar, cutumiar al credincioșilor. Superstițiile devin reflexe ale psihicului ce sunt impuse tinerilor prin gesturi și explicații aflate în dezacord cu normele bisericești, rezultând astfel propagarea și perpetuarea unei ideologii false în comunitate. Un sondaj realizat de către Institutul Național Român pentru Evaluare și Strategie, în anul 2014, scoate în evidență situația paradoxală a poporului român: 95% dintre repondenți cred în existența lui Dumnezeu și 68% susțin că se roagă cel puțin o dată pe zi. Pe de altă parte 55% dintre participanții la studiu țin cel puțin o superstiție, 61% dintre ei urmăresc horoscopul și 19% cred în posibilitatea vrăjitoarelor de a prevesti viitorul.

Prezența acestor credințe false este o jignire asupra poporului nostru bimilenar creștin. Mamele și bunicuțele de astăzi învață tinerii tot felul de aberații ale unor eresuri populare, în locul rugaciunii Tatăl Nostru sau al semnului Sfintei Cruci. Acești oameni tulbură liniștea și pacea sufletească prin mediatizarea continuă a ocultismului tradițional, aflându-se chiar în sânul Bisericii, declarând cu hotărâre credința lor arzătoare în Mântuitorul Iisus Hristos. Dacă nu ii merge copilului la școală, i se leagă ață roșie ca să nu se deoache, dacă își uită un caiet acasă este îndemnat să nu se întoarcă pentru că îi va merge rău; trecerea pe sub scară și curățarea mesei cu mâna goală sunt semne de ceartă; aruncarea gunoiului la asfințit produce mari pagube materiale; dacă va cădea cuțitul pe jos va veni oaspete un bărbat, iar dacă va cădea o furculiță va veni o femeie; întâlnirea cu o procesiune de înmormântare este semn de moarte; spargerea oglinzii aduce șapte ani de nefericire; așezarea în colțul mesei este nefavorabilă celui care dorește să se căsătorească, iar întâlnirea pe stradă cu o pisică neagră este un eveniment catastrofal; cifra 13 este recunoscută ca fiind purtătoare de ghinion în multe zone ale lumii; unii poartă diferite obiecte despre care susțin că îi scapă de necazuri, alții cred că dacă vor tăia drumul preotului vor avea mare noroc, iar alții nu împrumută bani în zi de luni. Acestea sunt doar câteva exemple dintr-un enorm catalog de atașamente false, inutile, care dau dovadă de necredință și îndepărtare de adevărul dumnezeiesc.

Basmele românești sunt un propagator important al superstiției în viața rurală contemporană. Personajele fantastice, zâne, zmei, persoane care merg călare pe balauri sau alte creaturi au dezvoltat o serie de convingeri greșite ce au ca principal combustibil frica. Pricolicii, vârcolacii sunt oameni vii sau morți care se prefac noaptea în lupi sau câini, dâdu-se peste cap de trei ori, pricinuind rele celor pe care îi întâlnesc. Puteri nefaste au și alte ființe imaginare cum sunt ielele, închipuite ca zâne frumoase, dar stricătoare. Muma pădurii, personaj cu puteri miraculoase și aspect înfricoșător ce reprezintă răul, este extrem de întâlnită în povestea populară. Chiar toponimia românească este bogată în evocări magice, păstrate de popor: Valea Zânelor în Munții Bucegi, Ochiul Pământului în șesul Cricăului sau Peștera Zmeilor la izvoarele Someșului. Aceste reminiscențe au dat naștere multor reguli oculte, sub influența occidentală, ce marchează mai ales momente deosebite ale anului: în seara de 31 decembrie fetele își ghiceau să vadă dacă se vor mărita, nu se închideau ușile și nu se dormea pe întuneric; de Rusalii există o serie întreagă de obiceiuri cu proveniență păgână; prăznuirea Sfântului Apostol Andrei, în oglindă cu noaptea de Haloween cand fetele folosesc o lampă pentru a vedea viitorul soț în oglindirea apei, sărutul sub vâsc etc. Atunci când există o sărbătoare religioasă importantă, acolo există și superstiție. Deseori aceste prejudecăți se implică în rânduiala bisericească și sunt uneori acceptate chiar de slujitorii Domnului, în special când este vorba despre servicii religioase care ajung să nu mai fie săvârșite întocmai modelului arătat de Mântuitorul Hristos.

Realitatea este că un număr mult prea mare de superstiții și obiceiuri păgâne au fost înghesuite în sufletul românului. Această particularitate domnește peste toate clasele sociale, de la țăranul simplu, până la omul cult. O lucrare de o amplitudine considerabilă, ce își propune să documenteze marea parte a acestor credințe populare, obscure, referitoare la momentele existențiale ale omului este colecția Părintelui Simeon Florea Marian. Adunată în patru volume, dintre care Nașterea la români, Nunta la români – în două părți și Înmormântarea la români, această scriere reprezintă un efort colosal, încă neegalat în ramura etnologică a literaturii române. Cu toate că enunțarea câtorva dintre superstițiile catalogate este de prisos, privind nesfârșitul ansamblu de tradiții și obiceiuri nefirești, lucrarea de față își propune o scurtă trecere în revistă a celor mai interesante pasaje.

În ceea ce privește nașterea de prunci, superstițiile sunt o obișnuință: femeia însărcinată nu trebuie să sufle în cuptorul cu pâine, altfel pruncul se va naște cu limba prinsă; să nu mănânce fructe lipite sau să nu folosească războiul de țesut, căci altfel va naște gemeni. Zburătorul este imaginat ca un personaj mitologic rău, ajutor al diavolului ce poate produce pierderea sarcinii, femeile primind o serie de sfaturi pentru protecția împotriva acestui spirit malefic. Dacă vine pe lume un băiat este motiv de bucurie, iar dacă se naște o fată este pricină de mare întristare. Dacă pruncul se naște în zi de sărbătoare, va fi norocos, va avea viață îndelungată și bună sporire. Până când este botezat, copilul trebuie trecut printre spițele unei roți de la căruță, ca remediu împotriva turbării, iar dacă glandele mamare ale femeii nu oferă lapte, atunci pruncul nu va trăi mult. Lucrarea documentează inclusiv descântecele utilizate pentru fiecare procedeu superstițios, consecință a studiului de teren aprofundat. Astfel, înainte de plecarea la biserică pentru săvârșirea Tainei Sfântului Botez, copilul este dat în brațele nașului pe geam, timp în care se rostește o invocație de bunăstare. Botezul de necesitate săvârșit de o altă persoană decât preotul poartă o serie de caracteristici aparte: dacă este băiat i se pune numele Ion, iar dacă este fată, Maria; în unele regiuni formula clasică se schimbă, din numele Sfintei Treimi în: Lupu să-l mănânce (nr. pe diavol), vru să mi te ia nebotezat, tata, mama, creștini îmi fură, eu creștin mă fac, după care se rostesc rugăciuni precum Tatăl nostru sau Sfinte Dumnezeule.

În cazul căsătoriei circumspecția apare încă din începutul volumului. Conform credințelor bătrânești fetele se pot mărita la vârsta de 12 ani, iar băieții nu înainte de 18 ani. Renumitul Târg de fete de pe muntele Găina apare și el, cu întregul ansamblu de obiceiuri bizare. Bărbieritul mirelui, obicei extrem de răspândit în zilele noastre, se săvârșește negreșit, iar tradiția bradului, ca simbol al fericirii apare cu precădere în datina nunții. Din fericire autorul consemnează și o serie de practici, care deși au în interiorul lor o frântură superstițioasă, în general apar ca practici sănătoase. Dintre acestea ies în evidență consimțământul părinților pentru căsătorie, ca o obligație a celor doi tineri și alegerea pentru momentul nunții o zi de joi sau duminică, evitând astfel zilele de postire. Tradițiile documentate descriu în general o caracteristică specifică a mariajului în spațiul românesc: după săvârșirea Cununiei, femeia se află sub stăpânirea bărbatului, aparent fără voia ei. Din această concepție suspectă se nasc de asemenea o sumedenie de obiceiuri, dintre care se remarcă răpirea închipuită. După împlinirea unui an de căsnicie se obișnuiește plantarea pomului de cununie, de obicei un măr ce reprezintă locul de odihnă a celor doi tineri pe lumea cealaltă.

Fără îndoială cel mai dezvoltat cadru superstițios din satul tradițional românesc îl constituie cultul morților și înmormântarea propriu-zisă. După cum era de așteptat, țăranul român acordă o deosebită importanță viselor, cu precădere celor prevestitoare de moarte, având convingerea deplină că imaginile apărute în timpul somnului se oglindesc, într-o formă sau alta, în viața reală. Astfel, visul ce cuprinde ape tulburi, lumânări stinse, animale tăiate sau căderea dinților este o prevestire sigură a decesului. Autorul semnalează, printr-o remarcabilă lecție de psihologie, că uneori, tocmai această tragedie a visului îl poate face pe omul slab de înger să se îmbolnăvească. Prezența cucuvelei în întregul tablou funebru nu poate fi omisă. După cum a fost precizat și anterior, numeroase superstiții se conturează în jurul acestui monstru nocturn, prevestitor desăvârșit al decesului. Când omul bolnav cade la pat, apar în concepția populară o serie de semne ce ilustrează apropierea morții. Trosnitul obiectelor de mobilier, acoperișului, pereților, deschiderea întâmplătoare a ușilor, urletul câinilor și mieunatul pisicii și multe astfel de evenimente comune sunt interpretate ca o certitudine a sfârșitului. În cazul în care omul continuă să trăiască în suferință se obișnuiește chemarea preotului pentru săvârșirea rugăciunii la ieșirea cu greu a sufletului. Această practică nu ar fi deloc dăunătoare, dacă cei din familie nu ar interveni și ei, după săvârșirea slujbei, cu o serie de descântece complicate menite să ajute rânduiala Bisericii. Prezența bocitoarelor la căpătâiul mortului este un obicei obișnuit. Aceste femei îl jelesc pe cel răposat într-un mod exagerat, tulburând ambientul sobru al situației. Totodată ele au mare grijă ca nici una dintre lacrimi să nu ajungă pe pielea celui mort, picăturile având puterea de a îneca sufletul și de a provoca mare durere nefericitului. În coșciug sunt așezate cu multă atenție o serie de obiecte, pieptenul răposatului, foarfecă, bani etc. Unele datini susțin acoperirea geamurilor și a oglinzilor din casă, pentru ca sufletul să nu poată pătrunde prin ele în interiorul casei. O altă tradiție este aceea de a oferi peste groapa mormântului un animal, cocoș, gâscă, găină, miel etc. pentru a i se ușura răposatului trecerea spre cealaltă lume. Atunci când se dăruiește o oaie, aceasta este în prealabil udată cu apă curată și scuturată deasupra mormântului, oamenii considerând că în acest fel sunt stinse focurile iadului. La sfârșitul ceremoniei funerare se obișnuiește spălarea imediată a mâinilor și uneori saltul peste un foc, pentru ca nu cumva moartea să se lipească și să curme o nouă viață.

Superstiția este mama celor mai multe dintre greșelile noastre, o slăbiciune a spiritului uman, care conferă celui mai mic lucru o importanță exagerată. Un act bazat pe acest fals misticism nu are nicio legătură cu divinul și este un animator al fantasmagoriilor, al demonilor și închipuirilor, un mecanism de apărare prin excelență primitiv, opus credinței adevărate și Revelației lui Dumnezeu. Această contrafacere, provenită din cauza unor stări religioase, morale și intelectuale precare, se instalează cu ușurință în sufletul celui care caută vedenii, miracole sau înțelesuri ascunse în orice situație a vieții. Calea superstiției este comodă pentru că nu cere aproape nici un efort. În numele politicii multiculturalismului, ca urmare a diversității etnice, curentelor culturale vechi și moderne, comunități întregi iau parte și devin integrate în proliferarea unui sincretism religios deosebit de periculos. Acolo unde mintea și inima nu sunt preocupate exclusiv de mântuirea sufletului apare pământul fertil pentru aceste aberații populare care duc în definitiv la închinare demonică.

Spre deosebire de formele oculte ale divinației, superstiția poartă în sine un caracter deosebit, de apartenență la psihicul omului. Individul cuprins de aceste false credințe nu caută în mod special o cunoaștere a viitorului, ci este asigurat de acesta prin obiceiul comunității. Ignorând cauzele reale ale unor fenomene, omul se complace într-o stare aparent firească, atribuind înțelesuri supranaturale tuturor elementelor pe care nu le poate înțelege. Este foarte important de remarcat apariția unui tip de idolatrie, prin care se oferă unor forțe necunoscute puterea de a interveni în viața fiecăruia. Bineînțeles că aceste convicțiuni deșarte nu reprezintă altceva decât armele diavolului, ce instalează în suflet o stare de teamă și deznădejde. Așadar, miezul apariției fenomenului superstițios îl reprezintă starea de ignoranță și neștiință, ca o completare a unei firave credințe în Dumnezeul Atotputernic.

Pentru lupta împotriva superstițiilor, creștinul are la dispoziția sa trei arme împotriva acestor molime ale sufletului: credința, postul și rugăciunea. Printr-o curățire a cugetului și o apropiere de Mântuitorul Hristos omul biruiește demonii și, precum mărturisește psalmistul, nu se teme de nimic, căci Domnul este apărătorul său. Îndemnul Sfântului Apostol Pavel de la 1Timotei 4:7 este categoric în acest sens: Iar de basmele cele lumești și băbești ferește-te, și desprinde-te cu dreapta credință. Obsesia pentru semnele prevestitoare îl face pe om permanent îngrijorat și îi îndepărtează rațiunea de la adevăratele valori și scopuri ale vieții. Prin postire, omul se nevoiește și își amintește de Hristos în toate împrejurările vieții, luând seama mai mult la efortul depus decât la alte rosturi păcătoase. Rostirea Simbolului de credință este una dintre posibilitățile ce pot aduce liniștirea sufletului și îndepărtarea de idolul superstiției. Creștinului i se reamintește astfel despre credința sa, întru unul Dumnezeu, la care este tot ajutorul, mila, nădejdea și dragostea.

2.3. Astrologia

Astrologia sau ghicitul în stele se naște din observările astronomice ale anticilor referitoare la parcursul Soarelui într-o perioadă de un an. Înțelepții vremurilor au personificat și cartografiat constelațiile, împărțind drumul imaginar parcurs de corpul ceresc principal al sistemului nostru planetar în 12 zone, începând cu echinocțiul de primăvară. Astfel, denumirile zodiilor cunoscute astăzi: Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Balanța, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul și Peștii reprezintă o reminiscență a unui totemism străvechi, cu puternice influențe de natură agrară, devenind integrate în aproape toate culturile lumii, generând noi încărcături alegorice în funcție de nevoile locale. Aproape că nu există civilizație care să nu fie atinsă de influențele acestui sistem de prezicere a destinului bazat pe studierea cerului și a fenomenelor astrale.

Astrologia este una dintre formele majore de divinație, fenomen extrem de complex și amplu, ce nu ține cont de temporalitate și spațialitate. Deși aceste preocupări au o istorie mult mai veche, noțiunea apare pentru prima dată în secolul al III-lea, în Grecia, prin intersecția termenilor άστρον și λόγος. Cuvântul despre stele este împărțit de specialistul în ezoterism Pierre Riffard în trei categorii principale: astrologia influențală, ce se axează pe un raport de cauzalitate între mișcările elementelor macrocosmice și microcosmice; astrologia simbolică, care se concentrează pe relațiile bilaterale dintre fenomenele astrale și om; astrologia filosofică, amalgam de corespondențe, analogii și interpretări diverse, toate încadrate într-o sistematizare concretă. Factorii caracteristici ai acestei îndeletniciri se prezintă a fi extrem de diversificați, incluzând atât elemente de geometrie astronomică, cât și mișcările planetare observabile. Principiile fundamentale pe care se bazează această pseudo-știință compun o filozofie abstractă prin care universul este într-un perfect echilibru mulțumită astrelor. Fiecare corp ceresc deține o serie de calități specifice ce au puterea de a influența pozitiv sau negativ omul și evenimentele.

Prezența unuia dintre cei mai interesanți prezicători, ce și-au dedicat întreaga viața acestui tip de manifestări oculte, nu trebuie omisă. Michel de Nostredame, mult mai cunoscut sub pseudonimul de Nostradamus, medic renumit al regelui Carol al IX-lea, rămâne în istorie drept prolificul astrolog, emițător al unor preziceri fataliste, propagate și retipărite până în timpul zilelor noastre.

Pe lângă teoria zodiacului, ca zonă circulară, periodică, pe care Soarele o parcurge în timpul unui an calendaristic, astrologii au creat un sistem de referință complex, bazat pe indicațiile hărții cerești. Astfel, horoscopul sau astrograma devine parte integrantă a acestui fenomen bizar, reflectând subiectivismul uman și tendințele de a da crezare unor afirmații extrem de generale, vagi, fără fundament științific sau religios. În zilele noastre aceste manifestări sunt extrem de răspândite, propagate de spațiile mass-media, adânc înrădăcinate în mentalul colectiv credul, ca nevoie al unui sentiment primar de siguranță și al unui sprijin teoretic pentru continuitate. Casele astrogramei își propun sintetizarea întregii societăți umane, oferind iluzia controlului și satisfăcând înclinările fataliste ce guvernează viața naivilor. Vizând numai circumstanțele temporare ale existenței, acest fenomen induce dezorientarea spirituală și distrage atenția omului de la scopul ultim al mântuirii.

În ceea ce privește pseudo-arta astrologiei, în sfera satului românesc este de remarcat prezența solomonarului, actant cu o deosebită semnificație, practicant al formelor oculte, nu doar ca prevestitor al vremii și cititor al stelelor, ci și patron al vrăjilor de orice fel. Acest personaj deosebit, pustnic, cerșetor este acceptat cu multă evlavie de toți sătenii în casele lor, primind adesea bunuri materiale în schimbul prezicerilor făcute. Conform credinței populare, solomonarii sunt oameni înzestrați din naștere cu puteri supranaturale de ghicirea viitorului, stăpânirea vânturilor și norilor, fiind capabili să provoace grindină sau furtuni după bunul plac. Tocmai din cauza unui profund sentiment de teamă, amplificat de falsul misticism ce îl înconjoară, solomonarul este respectat de întreaga comunitate. Etnologul Traian Gherman evidențiază unele legende prin care acești astrologi ar fi dintre cei născuți în sacul amniotic – numit în mod popular căiță, despre care s-a precizat anterior. Se presupune că părinții pruncului îngroapă această membrană care, sub influențe magice, crește proporțional pe măsură ce copilul ajunge la maturitate. Odată ajuns adult, acesta îmbracă din nou acel țesut și capătă puteri nefirești, de control al întregii naturi. O altă credință populară destăinuie că acești oameni studiază artele oculte într-o peșteră, adânc sub pământ, unde chiar diavolul le este profesor. Afirmația, culeasă din studiul de teren, de către folcloristul precizat este definitorie în ceea ce privește preocupările unor astfel de personaje: Îi poți recunoaște de pe „versurile” ce le cântă când cerșesc pe la porți, căci „versurile”lor sunt mai frumoase, mai pline de învățături creștinești din Biblie și din Evanghelie, iar daca i-ai miluit îți știe spune mulțumită în versuri despre cei doisprezece Apostoli și despre Lazăr cel sărac. […] ori dacă l-ai huiduit – dovadă de lipsa dragostei creștinești față de cei săraci – atunci în curând urmează pedeapsa: nimicirea semănăturilor prin grindină.

Satul românesc a creat un sistem propriu de prognosticare prin observarea atentă a fenomenelor meteorologice, ploaia, furtuna, descărcările electrice, ceața, vântul, norii, stelele căzătoare etc. și interpretarea acestora într-o manieră ce ține cont în special de amprenta regională. Persoanele în vârstă dețin un amalgam consistent de tălmăciri, care surprinzător au fost preluate din manuale sistematice, dedicate acestor forme oculte și cel mai probabil, transmise pe cale orală până în prezent.

Rojdanicul, compunere de literatură populară cuprinde preziceri asupra destinului oamenilor în funcție de luna în care au fost născuți. Se pare că această scriere aparține folclorului oriental, fiind împrumutată de spiritualitatea bizantină și în definitiv ajungând, pe filieră slavonă și în spațiul autohton. Primul astfel de manuscris este copiat în anul 1620 de către preotul Ion Românul si așezat într-o culegere plină de previziuni imaginative, sub numele de Codex Neagoeanus. Marele istoric literar Nicolae Cartojan definește un element distinctiv al acestei scrieri: împărțirea proorociei pe două paragrafe, în funcție de genul copilului. O asemenea prevestire pentru cel născut în luna decembrie este formulată în termeni neclari, lăsând întotdeauna loc de interpretare: În luna Indrele de va naște fičorul, el va fi mijlocĭu în statŭ. La o zi svîntă va fi născutu. De arŭ învăța carte, el arŭ fi învățătoriu tuturora; de nu va învăța, el va fi muncitorĭu. Și de va vre să slujească, ave-va cinste mare de boieri și de Domnu său. De tinărŭ, el va fi cămatnicŭ; iară de cătră bătrînețe, bine va lăcui. Semne va ave de vărsatŭ. Se poate observa limpede caracterul ambiguu, general valabil pentru practica astrologiei, prin potrivirea parcursului vieții în funcție de evenimentele variabile. Ceva mai târziu, această carte își va însuși numele de zodiac, prezicerile fiind făcute în funcție de zodia în care respectivul s-a născut.

O altă lucrare populară cu funcții divinatorii similare este Gromovnicul, adunare de texte bătrânești cu puternici caracteristici astrologice, referitoare la prezicerile pe baza tunetelor și fulgerelor în raport cu zodia în care ele se produc. Este de remarcat faptul că acest tip de carte nu oferă preziceri doar din sfera propusă, ci ajunge să cuprindă un întreg amestec de interpretări ale viitorului, în forme multiple. Nicolae Cartojan clarifică proveniența ca una cu specific grecesc, prima apariție fiind prezentă probabil în Țara Românească, în epoca domnitorului Constantin Brâncoveanu. Având o răspândire seminificativă, față de lucrarea supusă anterior discuției, Gromovnicul cuprinde un conținut extrem de divers, integrând chiar și particularități de învățătură bisericească, precum lămuriri în ceea ce privește marile posturi de peste an sau sinaxarul sfinților în cele 12 luni. Prin tabele complexe, fiecare an este reprezentat de un corespondent planetar, în scopul prevestirii timpului probabil. Astfel, conform textului, anul 2018 este stăpânit de planeta Venus, iar prognoza fenomenelor meteorologice pentru luna aprilie apare cu o exactitate exagerată: Aprilie. 1 nor, 2 până la 13 vânt friguros, 14, 15 ploaie, 16 până la 19 bine, 20, 21 nor, 22 ploaie și vânt, 23 ploaie, 24 până la 30 bine. Tunetele, fulgerele, vântul, răsăritul soarelui și alte astfel de fenomene apărute într-un moment specific vor influența întregul parcurs viitor al proprietăților atmosferice. Tot aici se poate afla faptul că anul în care ne aflăm este unul prielnic pentru a lega noi prietenii, în timp ce anul 2019 va fi unul neroditor, cu pagubă, frică și întristare. O categorie aparte a conținutului este prognosticul, secțiune de presupuse cunoștințe, prevăzătoare, pentru anumite evenimente din timpul anului. O astfel de proorocire pentru luna decembrie, pe alocuri comică, cuprinde elemente extrem de concrete, pe care nici vrăjitorii moderni nu au curajul să le exprime: De se va întâmpla ca Nașterea Domnului Nostru Hristos Dumineca, iarna va fi caldă. […] Prin grădini legume deajuns, miere multă, pe vremea secerei va fi vreme bună. Poame multe. Oamenii bătrâni vor muri. […] De se va întâmpla Nașterea Domnului Nostru Hristos Marțea, iarna va fi iute, grea și mare, și zăpadă destulă. […] Poamele pe unele locuri vor fi puține. Celor ce umblă pre mare durere și încercări. Moartea va tăia viața preoților. Miere, unt și vin mult, războaie nu vor fi. Dată fiind importanța zilei de Crăciun, catalogarea lor apare și în alte manuscrise numite Coliadnice sau Colindătorii, cărți de prevestire ce utilizează în mod specific această zi a anului, cu o extraordinară răspândire în perioada medievală.

O a treia categorie demnă de abordat, ce pare să își fi păstrat caracterul de interpretare a viitorului prin intermediul fulgerelor și tunetelor, este Molnianicul sau Fulgeralnicul. Cu o răspândire redusă în spațiul românesc, acest tip de carte păstrează același caracter de prezicere ca și precedentele enunțate, reflectând o asemănare izbitoare. De fapt, între operele populare enumerate se poate distinge confuzia, manifestată prin contopirea sau împrumutarea elementelor caracteristice fiecărei scrieri. Această realitate denotă modul simplist prin care au fost transmise, fiecare reproducere fiind îmbunătățită cu diferite adăugări particulare, exterioare. Este de remarcat faptul că Molnianicul făcea parte încă din secolul al XVII-lea dintre acele texte interzise de Sfânta Biserică.

Deși pravilele bisericești din trecut se manifestau atât de prohibitiv în legătură cu aceste credințe populare, reproduceri ale semnelor zodiacale apar în iconografia românească cu o pregnanță deosebită, fiind chiar tipărite sau transcrise în cărțile de cult. Un astfel de exemplu apare în Ceaslovul de la 1860, imaginea fiind amplasată înaintea Sinaxarului, ca reprezentare a sistemului de împărțire calendaristică. (a se vedea anexa 6) În pictura unor mănăstiri bucovinene, precum Voroneț, Moldovița, Humor și Sucevița, aceste simboluri apar zugrăvite în strânsă legătură cu scena Judecății de Apoi. Prezența zodiacului în iconografie, aparent paradoxală, poate să producă foarte ușor tulburare în sufletul credinciosului ce nu poate să cuprindă înțelesul apariției. În structura circulară a reprezentării, Dumnezeu-Tatăl este pictat în cadrul central, simbolizând stăpânirea absolută a timpului și spațiului. Creatorul binecuvântează opera Sa din mijlocul Universului, aducând aminte de faptul că atât existența pământească, cât și cea veșnică se află în mâinile Sale. Astfel, latura mistică a semnelor zodiacale este complet anulată, ele întruchipând numai succesiunea ireversibilă a vremurilor, imaginată în constelațiile zidite de Dumnezeu. Nu este exclus ca aceste reproduceri murale să amintească de vechi încercări ale inculturației elementelor păgâne, dată fiind și predispoziția poporului român pentru prezicerea destinului pe baza fenomenelor cerești.

Dată fiind vastitatea fenomenului astrologic în spațiul rural, multe dintre aceste credințe se cer a fi doar enunțate, o dezvoltare cuprinzătoare a lor necesitând un studiu dedicat și aprofundat. În imaginarul zodiacului popular românesc, pe lângă fenomenele și credințele dezvoltate anterior, se regăsesc numeroase semne cerești ce dobândesc foarte ușor interpretări diverse, concretizate în practici divinatorii precum: forma norilor și cromatismul cerului, ce pot prevesti diverse fenomene meteorologice; comportamentul animalelor și insectelor ca anunțare a venirii sau întârzierii anotimpurilor; influențarea ploilor prin tehnici ce variază de aprinderea lumânărilor arse în noaptea de Înviere, până la consumul de apă în exces; restricții ale muncii agricole în anumite zile ale anului, pentru protejarea împotriva trăsnetului; credința în balauri, ca ființe dăunătoare omului, provocatoare de mari pagube prin grindină și vânturi năprasnice; zilele Babelor, element arhicunoscut și în zilele noastre.

Cu certitudine se poate enunța faptul că moartea apare în fiecare zi din existența omului, agricultura bogată sau săracă se diferențiază în funcție de regiune, iar evenimente pozitive sau negative sunt parte a concretului vieții. Stilul echivoc este caracteristic pentru acest tip de superstiții, apărând cu prisosință și în astrologia modernă, alterând rațiunea omului printr-o serie de ghiciri nuanțate, astfel încât orice s-ar întâmpla prezicerea nu va fi greșită. Datorită elementului bisericesc, hristic, aceste preziceri capătă autoritate în mentalitatea populară, fiind primite de întreaga comunitate cu o receptivitate ieșită din comun. Afirmația astrologilor despre acele câteva proorociri care se adeveresc sub coincidența hazardului – încercând astfel să își ofere prin mândrie o autoritate divinatorie – sunt complet demontate, dacă cititorul ia în calcul probabil milioanele de interpretări rămase fără oglindirea în realitate.

Credința ortodoxă nu poate să accepte aceste prevestiri bazate pe destin, fără abordarea voinței proprii și a liberului arbitru. Dialogul extraordinar, dintre minte și suflet, al Sfântului Maxim Grecul, definește sublim modul prin care omul trebuie să perceapă constrângerea cea rea, prin care influența stelelor devine parte integrată a comportamentului și credinței. Prin oferirea de bunăstare unora și de nefericire altora, conform mersului aștrilor cerești, Dumnezeu devine nedrept, lipsit de înțelepciune. Omul ajunge rob al celor ce se vor întâmpla, divinizând cerurile și nu se poate concentra pe prezentul atât de important, ce trebuie trăit în scopul mântuirii. Această dorință orbească pentru cunoașterea viitorului cu ajutorul stelelor este atribuită în mod just diavolului, ca vânător neobosit de suflete omenești. Mintea oferă, prin facultățile sale de a înțelege și de a judeca adânc lucrurile, clarificarea necesară în ceea ce privește corpurile cerului: Stelele sunt puse nu să domnească peste noi, suflete, ci ele sunt rânduite pentru a alunga cu lumina lor întunericul nopții.

Este de remarcat că omul are tendința să confunde cuvintele astrologului cu o revelație personală a lui Dumnezeu, ajungând într-o constantă a lipsei de orientare și a tulburării de percepție. Cu cât mintea este mai sensibilă și mai predispusă unor asemenea concepții, cu atât înșelăciunea diavolului devine mai prezentă, individul ajungând să fie dominat de teamă și disperare.

Sfinții Părinți, cu precădere Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Grigorie de Nissa, au ridiculizat de-a lungul timpului aceste practici astrologice, enunțând fără rețineri eliminarea libertății umane prin obscurantismul mistic generat. Ca ființă liberă, atribut oferit prin dragostea dumnezeiască, omul se supune unor obligații inconștiente prin apelul la forțe ireale, provocând astfel o depersonalizare a funcțiunilor sufletești. Despre gravitatea acestor acte lipsite de știință vorbește și ziditorul cuvânt al Sfintei Scripturi. În acest sens, cartea proorocului Isaia descoperă, în capitolul 47, versetele 13-14, veșnica osândă la care se dedau practicanții acestor absurdități: Tu te-ai obosit întrebând pe atâția sfătuitori! Să iasă la iveală și să te izbăvească acei care măsoară cerul și iscodesc stelele; care în fiecare lună nouă spun ceea ce se va întâmpla. Iată-i ca pleava pe care o mistuie focul, așa vor ajunge ei și de puterea flăcărilor viața lor nu vor putea s-o scape… .

2.4. Vise și vedenii

Provenit din latinescul visum, visul reprezintă un conglomerat de secvențe și procese chimice, succesiune de fenomene ce se manifestă în mod involuntar. Cercetătorul Romulus Antonescu definește această înlănțuire de imagini din timpul somnului drept o transpunere a diferitelor planuri ale vieții reale. În dicționarul dedicat simbolurilor, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant se apleacă asupra unei explicații geniale privind visul, venită din partea jurnalistului francez Frédéric Gaussen: Visul, simbol al aventurii individuale, atât de adânc înrădăcinate în intimitatea conștiinței și care scapă propriului creator, ne apare drept expresia cea mai tainică și mai impudică a ființei noastre. Dată fiind conotația atât de vastă a acestui fenomen, clasificarea ridică o serie de dificultăți. Totuși, o ierarhizare prozaică denotă șapte tipologii de vise: visul profetic sau învățătoresc, ce anunță un eveniment viitor și este în strânsă legătură cu emițătorul divin; visul inițiatic cu rol prestabilit de călăuză și care necesită un adevărat instrumentar de plante magice și droguri halucinogene, utilizate ca adjuvante pentru inocularea unei stări de transă; visul telepatic, manifestare aflată în conexiune cu noțiunea de magie simpatetică; visul vizionar care presupune o imaginație de tip civilizator; visul presentiment, bazat pe concluzionarea unor întâmplări importante, o particularitate des întâlnită în mediul satului românesc; visul autosugestionat, produs în mod voluntar prin influențarea propriului psihic; visul lucid, o formă deosebită de conștiență prin care omul realizează faptul că visează dar nu se trezește din somn. Cu toate explicațiile științifice de care se poate dispune în zilele noastre, misterul visului nu a fost încă depășit.

Indiferent de perspectiva abordării acestei teme, fie una teologică, pseduoștințifică, antropologică, etnologică, metafizică sau filozofică, distincția între vise și visuri apare incontestabil, caracteristică abordată fluent și de Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie în lucrarea sa, Despre vise și vedenii și despre Sfânta Împărtășanie. Visele apar ca simple procese naturale, pe când visurile pot veni din transcendent, atât de la Dumnezeu, cât și de la forțele demonice. Pentru a avea acces la prevestirile dumnezeiești din timpul somnului omul trebuie să lucreze pentru perfecțiunea sa și să urmeze întotdeauna calea adevărului, a echilibrului fizic și moral.

Termenul de oneiromanție provine din confluența cuvintelor grecești ονειρος și μαντεια, fiind tradus, în genere, ca un tot unitar, sub forma de ghicirea viselor. Profesorul Gheorghe Brătescu, în lucrarea sa, Vrăjitoria de-a lungul timpului aprecia această manifestare ca fiind, după necromanție, una dintre cele mai vechi metode de ghicit. Arta ocultă a tălmăcirii viselor a fost practicată inițial de cititori în stele, iar mai târziu va deveni o practică vulgară accesibiliă oricui și un element manipulator de bază al conștiinței umane, o minciună care adeseori are rolul de a oferi omului caracteristici dumnezeiești artificiale. Tălmăcirea viselor are în vedere criterii ce țin de timp, durată, apariții, simboluri, boli, memorii personale etc. Este o practică sincronică și diacronică deopotrivă, aria de răspândire fiind nelimitată, iar actanții devenind, pe măsură ce trece timpul, din ce în ce mai obișnuiți și neinițiați.

Marele duhovnic al românilor, părintele Ilie Cleopa, anexează capacitatea omului simplu de a citi viitorul de două dintre cele mai smolite păcate, slava deșartă și mândria. Orgoliul manifestat prin convingerea că Dumnezeu va dărui individului puterea proorociei este asociat unei înfrățiri cu diavolul și ca făcând parte dintr-o lucrare în lumina lui Hristos. Slava deșartă își face apariția datorită credinței în vedenii, fenomene percepute aproape întotdeauna ca mesaje primite direct de la Tatăl Ceresc, comunicări de care necredinciosul nu poate fi demn. Pentru a clarifica mintea păcătosului ce crede că a fost învrednicit cu harul prevestirii, părintele face o distincție clară între diversele categorii ale orniricului, vise, vedenii, năluciri, descoperiri, toate un fel de trepte ale unei scări transcendentale a vredniciei și harului divin. Visul se vădește a fi o mișcare a minții noastre în vremea somnului, explicație absolut științifică, fără vreo conotație teologică sau de apartenență a sferei oculte. Părintele își continuă explicația privind halucinațiile utilizând aceeași abordare științifică, demonstrând că este un bun cunoscător al mecanismelor creierului în toate stările sale, înainte de faza sau din timpul somnului. Astfel, vedeniile sunt niște arătări primite aievea de către ochiul minții, fie în stare de funcționare normală a organismului, fie în somn deplin sau pe jumătate, fie în stare de răpire sau uimire.

În tradiția și cultura satului românesc adeseori omul simplu este stăpânit de o cultură a oniricului proprie, visul reprezentând un factor important în luarea unor decizii, în ghidarea vieții de zi cu zi și liniștirea propriului suflet. Aproape orice om din sfera rurală oferă în mod conștient sau inconștient o tălmăcire din bătrâni visului său, transformându-se într-un profet al propriului univers, creionând o grilă personală a interpretării și filtrării simbolurilor în funcție de trăirile și experiențele sale, alegând astfel calea prăpăstioasă a superstiției, a neînțelegerii rațiunii și a necredinței deopotrivă. Orice aspect al vieții poate căpăta o interpretare venită pe filiera manifestărilor din timpul somnului. Numeroase cercetări etnologice denotă apariția unei divinații deductive populare. Persoane sau obiecte capătă brusc valențe și înțelesuri specifice, ce sunt uneori sintetizate și în culegeri superstițioase de interpretare a viselor.

Legat de acest proces pur chimic, există în ziua de astăzi unele superstiții adânc înrădăcinate în cultura populară românească, practici care aruncă omul simplu, slab la minte, după cum remarcă și Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa, într-o vâltoare a nesiguranței și a dansului cu diavolii păcatului. Există în anumite regiuni concepția potrivit căreia visele rele trebuie povestite unei persoane ce va oferi o interpretare pozitivă, astfel visul va căpăta o proiecție reală benefică. Culegerile de folclor popular românesc apar ca un corn al abundenței pentru visele de tip autosugestionat. Tinerele fete își însușesc diferite taine de aducere a ursitului prin intermediul somnului. Fie țes cânepă pentru a arăta calea ursitului sau plasează sub pernă grâu, busuioc, linguri nespălate, pentru îndeplinirea scopului propus. Este de precizat că aceste obiceiuri apar în perioade liminale, sub interdicții bine stabilite, în anumite zile favorabile. În mod evident aceste tipare nu sunt universal valabile, ci sunt influențate semnificativ de regiunea și cunoștințele comunității locale. Divinația prin vis se extinde în absolut pe toate domeniile vieții de zi cu zi, de la apariția ursitului, prevestirea vremii, proorociri de boală, ceartă etc. Un loc aparte în cultura populară îl ocupă visele prevestitoare de moarte, ce sporesc și mai mult neîncrederea, deznădejdea și lipsa credinței în Dumnezeu și voința Sa. Modul de interpetare al unui astfel de eveniment în care apare un copac tăiat, morminte proaspăt săpate, un sicriu sau căderea dinților, capătă valențe tragice, omul considerând că deja cunoaște mersul următoarei perioade cu posibile valențe fataliste. Visele vorbesc satului românesc chiar și de topografii necunoscute, astfel În car dacă te visezi, sus pe fîn sau pe ceva, mergi în rai, de stai jos, în iad.

Această cultură a oniricului explodează în zilele noastre într-o avalanșă de dicționare tipărite și manuale publicate în spațiul electronic, mijloace la îndemâna oricui de a plasa subconștientul propriu în tipare prestabilite după norme păgâne, vechi, eronate și care nu au nici o legătură cu rațiunea sau credința. Izolarea din ce în ce mai profundă în păcat oprește comunicarea directă cu Cerul, asociată stării primordiale. Visul este una dintre metodele prin care Dumnezeu se revelează celor ce trăiesc după Legile dumnezeiești. Profeții Vechiului Testament reprezintă o categorie aparte de privilegiați, oameni ce puteau să primească teofanii în timpul somnului, pentru ca apoi să le împărtășească poporului într-un limbaj accesibil. Un astfel de caz este proorocul Daniel, cel care primește în timpul somnului revelări-cheie pentru susținerea și propagarea puterii dumnezeiești. Profetul joacă rolul de sol divin în fața temutului rege Nabucodonosor, precizând că nu el este cel care dă un înțeles visului, ci înțelepciunea vine direct prin pronia lui Dumnezeu. O altă figură proeminentă, de această dată a Noului Testament, este Sfântul și Dreptul Iosif, ce apare ca învrednicit pentru a primi vestea nașterii Domnului prin arătarea îngerului în vis.

Sfânta Scriptură cuprinde numeroase pasaje prin care profeții primesc în vis revelația adevărată a lui Dumnezeu. Tocmai din acest motiv omul credincios ajunge să presupună că și el este demn de o asemenea comunicare. Totuși, în special în cuprinsul cărții Ecclesiasticul, apar o serie de noțiuni ce condamnă visele și interpretarea lor, ca gânduri contrafăcute, artificiale. Astfel, una dintre cele mai importante mărturisiri se regăsește în capitolul 34, versetele 1-2: Deșarte nădejdi și mincinoase își face omul cel neînțelegător și visurile fac pe cei neînțelepți să-și iasă din fire. Ca și cel care se prinde de umbră și aleargă după vânt, așa este și cel care crede visurilor. Profetul Ieremia de asemenea demontează visul, ca o plăsmuire a unor oameni răuvoitori, mărturisind cuvintele lui Dumnezeu în capitolul 23, versetele 25-26: Am auzit ce zic proorocii care profețesc minciună în numele Meu. Ei zic: „Am visat, am văzut în vis”. Până când proorocii aceștia vor spune minciuni și vor vesti înșelătoria inimii lor? Aceaste afirmații apar ca o contradicție a pasajului din cartea Faptelor 2:17: Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul, și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și cei mai tineri ai voștri vor vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa. Cuprinzătoare în privința posibilității primirii unor revelații apar și în cazul visului soției lui Pilat sau în cazul vedeniei lui Pavel de a propovădui Evanghelia în Macedonia. Este interesant de remarcat că foarte mulți aparținători ai sectelor de astăzi preiau aceste fragmente și se lansează într-o serie de afirmații halucinante despre posibilitatea lor de a conversa periodic cu Dumnezeu. Bineînțeles că o tâlcuire echilibrată a acestor pasaje nu se poate face fără lumina Sfintei Tradiții.

Pentru oamenii de rând, visul este obiectul unor interpretări fanteziste ce nu au decât un singur promotor: diavolul. Acesta sădește în sufletul omului o lucrare rea, manifestată prin tulburări de percepție ale subconștientului, ce dezvoltă, în definitiv, teamă și deznădejde. Tocmai de aceea, pentru a se feri de tulburări, creștinul rostește cu multă evlavie cuvintele Sfântului Antioh, pentru ca somnul să îi fie ușor și de toată strălucirea satanei nestrămutat. După cum a fost precizat anterior, visul apare involuntar, fără nici o influență exterioară omului, fenomenul fiind unul complet natural. Omul nu este ispitit prin prisma apariției acestor imagini nocturne, ademenirea diavolească producându-se doar atunci când aceste imagini sunt interpretate și explicate după propria minte sau după tiparele prestabilite de societate. Sfântul Evagrie Ponticul definește visarea drept o amintire a trecutului păcătos. Omul, precum își aduce aminte de apă și fără sete, asemenea își amintește de lăcomie fără lăcomie, iar vrăjmașul se folosește de aceasta pentru a pune îndoială în suflet prin somn. Sfântul Ioan Scărarul definește conceptul de vis drept o mișcare a minții în nemișcarea trupului. Dracii tulburători nu au puterea de a cunoaște viitorul, iar prin acțiunile lor din timpul somnului, starea cea mai vulnerabilă, supun omul la mândrie și slavă deșartă, prin care oricine poate considera că are acces la pronia lui Dumnezeu.

Tot marele monah sinait destăinuie și o extraordinară expunere în ceea ce privește vedenia, ca o uimire a minții când trupul este deștept. Nu de puține ori diavolul ia chipul lui Hristos sau al îngerilor curați pentru a produce mari ispite. În acest sens, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie intervine cu numeroase istorisiri din Pateric și Viețile Sfinților, prin care diavolul reușește să înșele chiar și pe sfinți, cu imitația sa dumnezeiască. Amăgirea dracilor este cu atât mai mare, ei încercând la început să atragă omul învățând faceri de bine, pentru ca mai târziu, după ce individul a fost prins de iluzia vrăjmașului, să îl aducă la rătăcire. Și chiar dacă Dumnezeu va oferi adevărata Sa revelație prin intermediul visului sau al vedeniei, Sfinții Părinți recomandă ca cel ce o primește să se păzească și să nu se încreadă cu toată ființa în aceste semne. Părintele Cleopa explică de asemenea, că Dumnezeu nu se va supăra pentru neprimirea lor, ci ca Unul cu putere, cunoscător al tuturor cugetelor, va curăța conștiința omului și îi va arăta adevărul.

3. Perspectiva ortodoxă

Sfânta Biserică, stâlpul și temelia Adevărului revelat, adoptă o atitudine categorică în vederea anatemizării răului reprezentat de formele oculte, considerând aceste practici de manifestare ezoterică drept înșelăciunea diavolului. Derapajele de la sfânta credință sunt acuzate și abolite, fiind contrare voinței lui Dumnezeu și învățăturii adevărate ale Fiului Său Întrupat. Paginile scrise de către Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Antonie, Sfântul Macarie, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Nicodim Aghioritul și Sfantul Isaac Sirul sunt pline de avertismente, valabile mai ales în zilele noastre, cu privire la tentația puterii și bogăției cu prețul ajutorului celui rău. Sintetizarea viziunii ortodoxe asupra falsului misticism este definită în mod excepțional de marele teolog român, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, ce caracterizează aceste tendințe drept o dispoziție a sufletului, care așteaptă sau vede la tot pasul un miracol, caută sau vede necontenit vedenii și îmbracă pe fiecare persoană mai deosebită în aureola supranaturală.

Omul simplu se obișnuiește cu o percepție binefăcătoare a practicilor și credințelor oculte, în special prin prisma promovării acestor precursori ai diavolului în spațiile media de astăzi. Un factor determinant în acest sens îl reprezintă magia albă sau teurgia, ce poate să implice chiar elemente ale credinței creștine, vrăjitorul cerând deseori mijlocirea sau intervenția lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a sfinților. Harul dumnezeisc nu poate fi niciodată asimilat unor astfel de practici, oricât de intense și mistice ar fi invocațiile practicanților. Din nefericire, noțiunea enunțată voalează răul adânc impregnat și atrage nenumărați creștini care își pierd sufletele fără știință. Femei, ce poartă veșminte monahale sau țin în mână Sfânta Cruce, guvernează rubrica de anunțuri oculte a cotidienelor românești, susținând capacitatea lor de a rezolva probleme de dragoste, dezlegări de cununii, de vrăji, sănătate, ghicesc viitorul, găsesc ursitul etc. Cuvintele Mântuitorului, redate de Sfântul Apostol Matei în Evanghelia sa, la capitolul 7, versetul 15, ce se referă chiar la acești falși prezicători, sunt definitorii: Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. Și din nou, Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Corinteni, capitolul 11, versetul 14, evidențiază această viclenie a forțelor răului întruchipate în bine: însuși Satana ia chip de înger al luminii.

Teama exagerată și inexplicabilă în relație cu unele dintre aceste fenomene demonice întoarce omul la un păgânism primar și denotă o curiozitate maladivă, ignoranță față de atotputernicia lui Dumnezeu, cultură bisericească insuficientă, toate caracteristici ale modernității. Coordonată de o tendință centrată numai pe consumism și de o autosuficiență egoistă, umanitatea de astăzi este mereu în căutarea unor forme alternative de spiritualitate. Aceste bizare tendințe, neconforme legilor naturii și adevărului au funcția de a pune într-o lumină laudativă propria persoană, uneori chiar proclamând sinele drept dumnezeul propriei existențe. Noile idei de individualizare a credinței, prin care omul consideră suficientă rugăciunea personală în detrimentul participării cu regularitate la sfintele slujbe apar cu o pregnanță ieșită din comun, fiecare individ preferând să creadă în felul lui. Astfel nu se mai beneficiază de puterea învățătorească a Sfintelor Evanghelii, de explicarea și adaptarea lor la nevoile sufletești actuale, prin predică.

În sfârșit, interogația Sfântului Nicodim Aghioritul indică limpede incompatibilitatea stării de creștin cu viclenele practici oculte: Ce fel de creștini sunt aceștia care cască gura la basme și povești și la cuvântări de neamuri și vrăji, la astrologie și la farmece, la băieri și la glasul păsărilor și care aprind felinare la fântâni și izvoare și se laie și observatori la zile și la înconjurarea anilor și trecători prin foc și luători aminte la visuri și întâlniri și altele de acest fel? Cum pot fi creștini cei care fac unele ca acestea? Și cu ce îndrăzneală cutează a se mai numi creștini? Sau cum îndrăznesc a se apropia de dumnezeieștile Taine cei ce se află mai rău și decât păgânii?

3.1. Sfânta Scriptură

În Sfânta Scriptură există numeroase apariții ale unor termeni care îi desemnează pe cei care practicau în antichitate ghicitoria și prevestirea viitorului. Contextul demonstrează de obicei un fapt concret: scrierile sfinte condamnă aceste practici aflate în contradicție cu experiența personală a unui singur Dumnezeu și cu încercarea de a trăi o viață în concordanță cu voința divină. Prezicătorul, ocupându-se de obicei cu ființe supranaturale mai mici, zei, idoli, demoni, spirite, încearcă uneori să modifice voința Domnului. Astfel pot fi identificate o serie de principii magice ce vor fi succint analizate în continuare.

3.1.1. Vechiul Testament

Printre ornamentele neobișnuite purtate de femei în lumea Vechiului Testament sunt recunoscute mici obiecte cărora li se atribuie puteri în mod superstițios. În textul cărții Isaia 3:20, rădăcina cuvântului ebraic tradus prin talismane, corespunde termenului șarpe, ceea ce denotă o puternica afiliere fenomenului idolatric. Un caz similar se regasește în cartea Facerii 35:4, un moment intens în care Iacov poruncește oamenilor să renunțe la zeitățile false. Aceștia aruncă dumnezeii străini dar și cerceii care le împodobeau urechile, fapt care sugerează că aceste accesorii aveau rolul unui tip de amulete. Tot în cartea Facerii 30:14-18, apare utilizarea mandragorei pentru facilitarea conceperii de copii sau a consolidării iubirii sexuale. Conform cercetărilor recente, această plantă erbacee are într-adevăr capacități terapeutice și este folosită ca medicament. Totuși, luând în considerare vechimea consumului acestui remediu, nu se poate exclude ipoteza că acesta era de fapt un mijloc primitiv de vrăjitorie. Magia și adulterul sunt aproape nedespărțite în cărțile Vechiului Testament. Cartea Ieșirii 7-9 înregistrează un eveniment major. Magicienii Egiptului reușesc să reproducă minunile lui Moise: transformarea toiegelor în șerpi, transformarea apei în sânge și producerea de broaște. Puterea lui Dumnezeu este mult mai mare decât a magilor și în definitiv toți egiptenii ajung să fie acoperiți de răni și bube. Textul ne oferă libertatea de a decide cu propria minte dacă acești vrăjitori erau doar buni iluzioniști sau cu adevărat se foloseau de practicile oculte. Una dintre cele mai surprinzătoare referințe se întâlnește în cartea profetului Iezechiel 13:17-23. Anumite femei joacă roluri de proorocițe, țesând în același timp pernițe fermecate și marame cu scopul de a proteja sau ucide. Sufletul victimei ar fi fost încarcerat în materialul textil si astfel proprietarul ar fi murit după voia oricui. Aceste vrăjitoare merg mult mai departe decât prezicătorii falși din cartea profetului Miheia 2:5, care preziceau viitorul oferind informații bune sau rele în funcție de plata indivizilor. În antichitatea semită a existat o credință accentuată în potența cuvintelor magice de binecuvântare sau blestem. Simpla rostire era, în general, considerată ca fiind suficientă pentru concretizarea lor. Cărțile biblice cuprind numeroase forme ale forței oculte manifestată prin exprimare verbală. Referințe ale puterii cuvântului rostit de binecuvântare se regăsesc în Facere 12:3, Ieșire 12:32, Judecători 17:2, II Regi 21:3, iar cele de blestem în Facere 27:29, Judecători 5:23, Iov 3:8.

O sintagmă cu înțelesuri extrem de profunde apare în 4Regi 17:17 sau Deuteronom 18:10, a trece fiul sau fiica prin foc. Analiza acestui text poate induce opoziția arhicunoscută dintre politeism și monoteism. Avem de-a face cu un ritual de inițiere în lumea practicilor magice, foarte probabil în legătură cu un anume cult al lui Moloch. Nu vorbim despre o învățătură blândă ca în creștinism, ci de una brutală, un test atroce al inițierii.

Pe lângă numeroasele principii și aluzii la aceste arte obscure, Vechiul Testament înglobează un câmp numeros de termeni care îi desemnează pe practicanții magiei și vrăjitoriei și mai ales sfera lor de activitate. Cartea Deuteronomului 18:10-11 reprezintă un catalog al unora dintre cele mai semnificative cuvinte referitoare la puterea ritualurilor oculte: prezicători, ghicitori, vrăjitori, fermecători, descântători, chemători de duhuri, magi, cei care grăiesc cu morții. În textele ebraice, aceste activități rămân dificil de tradus, iar încercările pentru înțelegerea definitorie a metodelor este abordată de mulți cercetători. Pentru Vechiul Testament divinația și ghicitoria nu reprezintă decât îndeletniciri păgâne de a obține informații secrete din viitor, afându-se în opoziție directă cu proorocia. Această cunoaștere falsă contrazice singura metodă de comunicare cu Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Totuși textele scripturistice aduc în atenție o serie de practici care sunt legitime pentru căutarea voinței divine. Chivotul Legii, Cortul Adunării și Efodul sunt doar câteva tehnici excluse din învinuirile vrăjitoriei, caracteristice conversației reale cu Dumnezeu. Pentru a îndeplini scopul acestei teze este esențială abordarea primelor două noțiuni din reprezentativul catalog al Deuteronomului.

Termenul ebraic neobișnuit קֶסֶם (qecem {keh'-sem}) face referire la falsa profeție, la arta de a ghici viitorul, aliată idolatriei. În Vechiul Testament, rădăcina sa își face apariția de 31 ori, fiind cea mai prezentă în cartea proorocului Iezechiel. Limba română traduce în forme diferite, ca prezicător sau cu expresiile vrăjind vrajă sau unul care vestește prevestind. Majoritatea cercetătorilor decid că expresia se referă la practica oraculară în stare de transă numită mediumnitate. În toate limbile semite sensul evident este acela de divinator sau prezicător. Această ghicire a viitorului este adesea condamnată ca minciună. Poporul Domnului nu poate să folosească astfel de practici specifice lumii păgâne, echivalente cu falsa proorocire, după cum ne este descoperit în Levitic 19:26, Deuteronom 18:9-14 și 4Regi 17:17. Singura conotație pozitivă termenului qesem se regăsește în Pilde 16:10, sub înțelesul de hotărâri dumnezeiești.

În Sfânta Scriptură apar opt forme ale acestei profesiuni oculte. Rabdomanția, divinația cu ajutorul toiagului sau nuielelor, apare la Facere 12:6, la stejarul Mamvri. Arborii au o însemnătate religioasă aparte, fiind considerați a fi punți de legătură între lumea invizibilă, lumea inferioară a morților și lumea spirituală a zeilor. Hepatoscopia, divinația cu ajutorul ficatului animalelor sacrificate și maruntaiele acestora, era o metodă costisitoare pentru că necesita uciderea mai multor animale. Cei din antichitate credeau că sălașul sângelui este ficatul, nu inima, deoarece conține o cantitate importantă de sânge spre deosebire de alte organe. Prin examinarea organelor, magii obțineau răspunsuri favorabile sau nefavorabile la întrebările puse. Terafimii erau obiecte idolatre utilizate în scopul interpretării viselor. În cartea Regilor 15:23 apar cu sensul de închinare la zeități false. În cazul în care aceste obiecte reprezentau imagini ale strămoșilor morți, ghicirea ar putea fi asociată cu spiritismul. Necromanția sau consultarea duhurilor morților este o metodă străveche de divinație practicată și astăzi. Textele care vorbesc despre această practică sunt numeroase. Peste tot este condamnată și strict interzisă, cei care o practicau trebuiau uciși cu pietre, după cum aflăm în Levitic 20:27. Astrologia trage concluzii din poziția soarelui, a lunii și planetelor în raport cu personalitatea și evenimentele viitoare din viața omului. Prevestirile pe baza mișcării aștrilor cerești făceau parte dintr-un cult astral păgân care prinsese rod în poporul lui Israel. Hidromanția, divinația prin folosirea apei, apare într-un singur loc în Vechiul Testament, la Facere 44:1-5. Cupa de argint a faraonului egiptean apare ca un mijloc de ghicire, probabil al viitorului. Practica paharului este întâlnită la două statuete mici care datează de la mijlocul împărăției egiptene, 1900-1700 î.Hr., fiecare persoană fiind prezentată în genunchi cu bărbia pe o cupă pe care o țin în mâini. Balomanția este divinația cu ajutorul săgeților sau sulițelor. O formă a acestei manifestări o regăsim la Iezechiel 21:21, când săgeți au fost aruncate în aer și proorociri au fost deduse din poziția în care au căzut pe pământ. Visele sunt adesea considerate mijloc de divinație legală, divină, după cum a fost arătat anterior. În Vechiul Testament există un singur exemplu al unor indivizi care cer deliberat îndrumare sau cunoștințe supranaturale, divinatorii, prin acestea, la Ieremia 23:25-27.

Un caz particular interesant de divinație prin necromanție îl reprezintă vrăjitoarea din Endor. (a se vedea anexa 7) Profeția lui Samuel despre moartea fiilor lui Saul și înfrângerea Israelului în lupta cu filistenii dovedește că apariția nu a fost una demonică, ci mai degrabă ar putea fi intrepretată chiar ca arătarea lui Dumnezeu. Sfinții Părinți atribuie acestui eveniment și alte interpretări, accentuând posibilitatea unei înșelătorii imitative, prin care ghicitoarea își exercită capacitățile de medium-ventriloc. O altă ipoteză exprimă prezumția intervenției unui spirit al răului ce îl înfățișează pe Samuel, adâncind imposibilitatea regelui de a recăpăta izvorul cunoașterii dumnezeiești. Saul tulbură odihna Domnului, așa cum ne expune textul din 1Regi 28:15, pentru motive considerate deosebite. Cum forțele demonice nu pot prevesti viitorul este mai plauzibilă ipoteza ca profetul mort să fie reprezentat de Domnul, atotvăzător. Teribila nesupunere a lui Saul este amplificată de actul vrăjitoriei, iar pedeapsa este conformă faptelor.

Al doilea termen ebraic de interes din enumerarea Deuteronomului, עָנָן (anan {aw-nan}), cuprinde o serie de înțelesuri diferite. Se poate face referire la interpretarea mersului norilor sau a altor fenomene naturale observabile, ghicirea viitorului, rostirea de farmece sau examinarea timpului. Septuaginta traduce rădăcina cuvântului prin expresiile a cânta imne, a prezice sau prevestire dată prin urmărirea zborului sau strigătelor păsărilor. Astfel această formă ocultă de cunoaștere a viitorului ajunge să fie similară cu cea studiată anterior, dar totuși conținând elemente distincte. Limba română traduce noțiunea, în genere, prin ghicitor. Acest termen își face apariția doar de 10 ori în Vechiul Testament. O caracteristică extrem de interesantă este modul de transpunere din Judecători 9:37. Transliterarea este stejarul Meonim sau stejarul Ghicitorilor. Mai mulți cercetători au abordat o paralelă cu stejarul din Mamvri, considerând că cei doi arbori sunt de fapt unul, dar dovezile în acest sens sunt neînsemnate. Din această ipoteză ia naștere ideea că acest tip de ghicitorie se referă la o formă a rabdomanției. Foșnetul frunzelor copacilor ar fi interpretat de către vrăjitori pentru a desluși posibile evenimente viitoare.

În perspectiva biblică veterotestamentară, divinația a rămas o formă discreditată, inferioară a profeției. Chiar dacă unele modele apar ca fiind legitime și acceptate de Dumnezeu pentru ajutorarea poporului, majoritatea sunt acuzate atât de legea lui Moise, cât și de Legea divină.

Pe lângă capitolul 18, deja analizat, al cărții Deuteronomului, se descoperă și alte pasaje prin care se înțelege condamnarea farmecelor și prezicerilor. Un limbaj clar se regăsește la Isaia 3:1-3. Oamenii au pierdut distincția dintre cei care aveau dreptul să ofere sfatul divin și cei mincinoși. Uciderea celor care se îndeletnicesc cu aceste practici reiese atât din Ieșire 22:18-19, cât și din Levitic 20:27. Sfânta Scriptură nu sugerează nici un moment că ar exista două lumi, de forțe egale, aflate într-o permanentă luptă între bine și rău. Răul este lucrarea îngerilor căzuți, iar practicile magice sunt induse și susținute de ei, folosind ca instrumente actuale indivizi cu rol de magi sau vrăjitori. Din istorisirile victimelor reiese că, în multe cazuri, vrăjitoria se folosește de spirite rele, întrupate în animale, realitate prezentă și în unele locuri din Scriptură: șarpele în Facere 3:14, idoli în Levitic 17:7 și Isaia 34:14. Textul cărții Isaia 13:21 ne induce ideea că habitatul lor este neobișnuit pentru pământeni căci, provocând boală, nebunie și moarte, locul lor este în pustiu, printre morminte sau ruine.

Cu toate că unii dintre acești termeni rămân dificil de tradus, interdicțiile referitoare la divinație și vrăjitorie în general sunt definitorii, acestea fiind considerate încălcări ale religiei autentice. De fapt, toate superstițiile, practicile oculte și de spiritism sunt apreciate de Legea divină ca anomalii și supuse judecății lui Dumnezeu. Consultarea puterilor nevăzute este echivalentul recunoașterii unei alte forțe mai presus de Creator. Tocmai din acest motiv de cele mai multe ori aceste mijloace sunt asociate cu forțele demonice și chiar cu diavolul. Poporul lui Dumnezeu este instruit să evite practicile oculte pentru că El le oferă revelația personală prin profeții Lui. Vrăjitoria oferă oamenilor o speranță falsă, o teamă neîntemeiată și prin urmare îi conduce mai departe de adevărul dumnezeiesc. Sfânta Scriptură nu lasă niciodată deschisă posibilitatea existenței unei realități supranaturale în spatele formelor oculte.

3.1.2. Noul Testament

Față de scrierile veterotestamentare, Noul Testament nu surprinde o paletă atât de extinsă a practicilor divinatorii. Prima consemnare a unui fenomen astrologic apare chiar în începutul Evangheliei Sfântului Apostol Matei prin descrierea personajelor cu presupuse origini orientale, ce vin să aducă daruri de închinare pruncului Hristos. Termenul grecesc μάγος (magos) nu are o răspândire semnificativă în cărțile Noului Testament. Magii, înțelepți astrologi ai vremurilor respective, interpretează simbolismul Stelei de la Răsărit ca o certitudine a Întrupării lui Mesia. Identificând noțiunea enunțată ca făcând parte din sfera ocultismului, mulți cercetători încearcă să demonstreze apartenența obscurității astrologiei la cadrul scrierilor sfinte. Această ipoteză, lipsită de o cuprinzătoare înțelegere a Scripturii, este demontată cu ușurință de teologii zilelor noastre. Magii nu au primit semnul dumnezeiesc prin propria vrăjitorie, ci acesta le-a fost revelat de Însuși Dumnezeu. Întâmplarea nu este decât o dovadă a mântuirii universale, a posibilității tuturor popoarelor de a cunoaște înțelepciunea dumnezeiască și de a lua parte la Împărăția lui Dumnezeu.

În cadrul Sfintelor Evanghelii, nu se poate omite lupta Mântuitorului cu diavolul, ca o tâlcuire a forțelor malefice ce încearcă în mai multe rânduri să ispitească firea umană a lui Hristos. Promisiunile pe care le face diavolul noului Adam se dovedesc a fi respinse, Logosul întrupat fiind de fapt deținătorul deplin al harului și însuși izvorul acestuia, ce nu poate cădea pradă minciunii și slavei deșarte. În iconomia Scripturii, Domnul nu se întâlnește cu practicanți ai formelor oculte de vrăjitorie, consecință a severelor interdicții referitoare la aceste practici din spațiul Său misionar. În predicile Sale, Mântuitorul definește clar separația între cele două lumi, cea stăpânită de Dumnezeu și cea aflată sub ispita diavolului, aflate în opoziție, remarcând încă o dată incompatibilitatea acestora. Antiteza între ocultismul obscur și puterea lui Dumnezeu apare ca o certitudine în discursul Domnului Hristos.

În cartea Faptele Apostolilor, întâlnirea cu Simon Magul și încercarea acestuia de a cumpăra harul Duhului Sfânt reprezintă un episod cuprinzător. Acest personaj reușise să impresioneze poporul samarinean prin vrăjitoriile sale, primind uneori chiar atributul de trimis al lui Dumnezeu. Sfântul Irineu de Lyon îl numește tatăl tuturor ereticilor, descoperind necredința gnostică ca moștenirea negativă lăsată de acesta în lume. Prin dorința sa de a intra în posesia darurilor dumnezeiești prin intermediul banilor, Simon a fost îndepărtat din Biserică, actul său fiind recunoscut și astăzi sub numele de simonie, păcat aspru condamnat în Sfintele Canoane. În lumina cuvintelor Sfântului Petru, acest fragment susține din nou, în mod definitor, premiza prin care puterile lui Dumnezeu nu pot să fie niciodată compatibile cu magia de orice fel, cu falsele cunoașteri pe care aceasta le promovează și cu atașamentul față de lumea materială.

Tot în cartea Faptelor se remarcă apariția proorocului mincinos Bariisus, vrăjitor și povățuitor din preajma proconsulului Sergius Paulus. La vederea acestui bărbat iudeu, cuvintele Sfântului Apostol Pavel se manifestă brusc, cu puterea Sfântului Duh ce grăia prin el, sintetizând o scurtă caracterizare a celui cuprins de iluzia magiei, la Fapte 13:11: O, tu cel plin de toată viclenia și de toată înșelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmașule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte? Pentru viclenia sa, prin care se opunea dreptei învățături, încercând totodată să întoarcă pe magistratul roman de la credința adevărată, este lovit de blestemul orbirii, prefigurat ca lipsa de lumină ce îi stăpânea rațiunea. Din istorisirile sfinte ale Noului Testament se poate deduce, cu ușurință, că practicile oculte sunt privite ca o adevărată unealtă a diavolului, prin care omul este îndepărtat de energia ziditoare a Evangheliilor lui Hristos.

Ca ultimă referință a cărții Faptelor, legată de falsul misticism al divinației, femeia cu duh pitonicesc apare ca singura manifestare a necromanției în Noul Testament. Se pare că această slujnică era posedată de un spirit necurat, un demon al ghicirii ce aducea multe câștiguri financiare. Arătând milostenia caracteristică apostolilor, Sfântul Pavel scoate dracul chinuitor din trupul femeii. Stăpânii ei însă, mari iubitori de argint, mâniați de paguba suferită, se plâng judecătorilor comunității, Sfântul Apostol și însoțitorul său Sila ajungând în definitiv întemnițați pentru fapta lor bună. Dar Dumnezeu nu avea să îi părăsească și printr-un concurs de împrejurări divine reușesc să își recapete libertatea, întruchipând astfel imposibilitatea stăpânirii Duhului Sfânt de către forțele răului.

Este de precizat că o serie de aluzii referitoare la practicile divinatorii apar și în epistole. Pentru îndeplinirea scopului acestei lucrări, două exemple reprezentative vor fi explicate în amănunt. Așadar, creștinii galateni sunt mustrați în capitolul 3, versetul 1: O, galateni fără minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeți adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit? Conform unor cercetători, această interogație apare din grija Sfântului Apostol Pavel pentru predispoziția acestor oameni de a îmbrățișa doctrine periculoase, neconforme cu dreapta credință. Termenul grecesc βασκαίνω (baskaino), tradus aici prin ademenire, apare la o analiză atentă cu înțelesul literal de fermecare sau vrăjire prin deochi. Comentând această epistolă, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază lipsurile și defecte galatenilor, ce se aflau sub apropiata bântuire a diavolului. O altă precizare subtilă apare în 2Timotei 3:13. Aici vrăjitorii sunt încadrați ca amăgitori, rătăciți, oameni care nu pot să ofere sfatul cel bun. Cuvântul grecesc γοης își face apariția o singură dată în Noul Testament, find tradus de obicei prin înțelesul de descântător sau impostor, încadrați în clasa socială a vrăjitoriei superficiale. În urma studiului succint se poate observa limpede asocierea practicilor oculte de acest fel, nu numai cu înșelăciunea diavolului, ci cu toate caracteristicile sale, minciuna, falsul și slava deșartă.

Apocalipsa Sfântului Ioan cuprinde cele mai vehemente condamări asupra formelor oculte, din conținutul Noului Testament. De fiecare dată, apare utilizarea termenului φαρμακεια,

cu înțelesul de administrare a drogurilor, otrăvurilor prin intermediul unui tip de vrăjitorie medicală. Limbajul utilizat este unul discret, cu înțelesuri de o mare putere duhovnicească, de pătrundere a tainelor dumnezeiești. Metafora denotă profunda afiliere a omului în decepția idolatriei, îngurgitarea veninului diavolesc, ce lipsește umanitatea de lumina veșnică a lui Hristos. Capitolul 18, versetul 23 este definitor în acest sens: Și niciodată lumină de lampă nu se va mai ivi la tine; și glasul de mire și de mireasă nu se vor mai auzi în tine niciodată, pentru că neguțătorii tăi erau stăpânitorii lumii și pentru că toate neamurile s-au rătăcit cu fermecătoria ta. Îndepărtarea oamenilor de Adevăr naște osânda veșnică, focul nestins al întristării și întunericului peste cei care se dedau necredinței oculte. Conform Apocalipsei 21:7-8, în noua realitate înfăptuită, cerul și pământul sunt curățate de impuritatea vrăjitoriei, locul ei fiind numai în iadul cel înfricoșător. Și din nou, drept concluzie, chiar în ultimul capitol al cărții, Sfântul Ioan descrie cuvintele rostite de Mântuitorul Hristos, în dimineața celei de-a doua veniri, printr-o formulare definitivă în Apocalipsa 22:15: Afară câinii și vrăjitorii și desfrânații și ucigașii și închinătorii la idoli și toți cei ce lucrează și iubesc minciuna! Această constantă revenire asupra fenomenului vrăjitoriei denotă, conform cercetătorilor, faptul că lumea vremurilor respective era guvernată de astfel de practici cu o influență covârșitoare asupra creștinilor din Biserica primelor veacuri.

În Noul Testament, referirile asupra practicilor magice de orice fel sunt sporadice, acestea fiind vizibile numai atunci când Sfinții Apostoli, în procesul propovăduirii lor, se lovesc de fenomenul ocult. Cărțile noutestamentare reiterează Legea Veche prin inculparea vrăjitoriei, demonstrând încă o dată monstruozitatea acestor tehnici și puterea lor de supunere a sufletului omenesc în favoarea diavolului.

3.2. Sfinții Părinți și Sfintele Canoane

Scrierile Sfinților Părinți sunt încărcate de concepte împotriva practicilor oculte și a superstițiilor în general. Toate aceste forme ale necredinței sunt, în genere, asimilate cu forțele diavolului și combătute prin cuvintele valoroase, puse de Duhul Sfânt în gura sau în pana marilor teologi ai Ortodoxiei. Unul dintre primele texte, referitoare la divinație și ramurile ei, se regăsește în Didahia sau Învățătura celor 12 Apostoli: Fiul meu, să nu ghicești viitorul după sborul păsărilor, pentru că aceasta duce la închinare la idoli; să nu descânți, să nu citești în stele, să nu faci vrăji, să nu vrei să auzi de ele, nici să șe vezi, că din toate acestea se naște închinarea la idoli. Astfel, se poate observa cum înțelepciunea Părinților apostolici acoperă aproape în totalitate tabloul de credințe deșarte, într-un singur pasaj desăvârșit.

Sfântul Clement Alexandrinul apostrofează acele femei din vremurile sale, ce căutau tot felul de vrăjitori pentru a învăța la rândul lor artele satanice, arătându-se dezgustat de modul prin care ele își pierd mântuirea: Femeile aceastea cutreieră templele, ca să aducă jertfe și să li se ghicească; sînt însoțite în fiecare zi de ghicitori ambulanți, de preoți ai zeiței Cibela, care cerșesc pentru zeiță și de babe care așteaptă să le pice ceva de la altare și care cu cuvintele lor strică casele; îngăduie șușotelile bătrînilor care ghicesc în pahare și învață de la șarlatani unele descântece și cuvinte magice pentru distrugerea căsniciilor. Unele au bărbați, altele doresc să aibă, iar ghicitorii le făgăduiesc. Nu-și dau seama că sînt înșelate și se dau pe ele înșile ca obiect de plăcere celor care voiesc să trăiască cu ele; își schimbă curăția cu o ocară plină de rușine, socotind rușinoasa lor stricăciune drept o faptă aducătoare de câștig. Și din nou, marele sfânt din Alexandria dezminte orice credință în vechile superstiții, în interpretarea viselor sau semnelor și în întunecatele practici divinatorii, anatemizând totodată și un număr de oracole și școli în care se propaga această învățătură păcătoasă: Nu cercetați, dar, cu curiozitate altarele cele lipsite de Dumnezeu, nici deschizăturile prăpastiilor pline de vrăjitorii, nici căldarea din Tesprotia sau scaunul cu trei picioare din Cira sau vasul de bronz din Dodona! Părăsiți basmele învechite, îmbătrînitul stejar cinstit în nisipurile pustiei și oracolul de acolo, care s-a veștejit odată cu stejarul! A tăcut izvorul Castaliei, precum și celălalt izvor din Colofon! La fel au murit și celelalte izvoare, care ghiceau; […] odată cu aceștia și pe cei care interpretează semnele, pe cei care ghicesc uitîndu-se la mersul păsărilor, pe cei care tălmăcesc visele; […] și pe cei care ghicesc în grîu și în orz precum și pe ventriloci, în mare cinste și acum în fața multora. Da, sa fie date întunericului altarele egiptenilor și ale tirenienilor în care se cheamă morții pentru a prezice viitorul. Acestea sînt cu adevărat școli nebunești de înșelăciune ale oamenilor necredincioși și case de joc ale unei rătăciri nestăpânite.

Fiind stăpâniți de același Duh al lui Hristos, Sfinții Părinți dezvoltă aceeași ideologie, cu foarte mici modificări de substanță. Sfântul Atanasie cel Mare remarcă marea greșeală a omului, îndepărtarea de Dumnezeu și afilierea la falsa idolatrie: Dar oamenii ajunși fără de minte au nesocotit harul dat lor și prin aceasta au întors atît de mult spatele lui Dumnezeu și au tulburat atît de mult sufletul lor, încît nu numai că au uitat de cunoștința de Dumnezeu și și-au plăsmuit alți zei în locul lui Dumnezeu […] au mutat cinstirea, de la Dumnezeu, la lemne, la pietre și la toată materia, și la oameni. […] Au mers atît de departe în lipsa lor de evlavie, că au crezut în draci și i-au dat drept dumnezei, împlinind poftele lor. Căci aduceau jertfe de animale necuvîntătoare și săvîrșeau junghieri de oameni, precum s-a spus mai înainte, spre a-și împlini datoriile față de aceia, umplîndu-se și mai multe în patimile scelerate ale acelora. De aceea se învățau la ei și magiile; și vrăjitoriile amăgeau pe oameni în ținuturile lor și totți puneau pe seama stelelor și tuturor celor de pe cer pricinile facerii și ale existenței lor, necugetînd la nimic altceva decât la cele ce se vedeau. Și toți erau plini de necredință și de nelegiurie.

Sfântul Teodor Studitul reamintește despre Dumnezeu, ca singurul de care creștinul trebuie să se teamă, căci doar prin puterea Sa omul se poate mântui: Fraților, de vrăjmașul diavol să ne îngrijim și de stricăciunea lui să fugim. Iar scăparea noastră nu este alta, fără numai Domnul nostru, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: „Dumnezeul nostru scăpare și putere este, ajutor în scârbele ce ne-au cuprins foarte”. Și dacă vom năzui către el, tabără va pune pe îngerii săi împrejurul celor ce se tem de El și-i va izbăvi pe ei din tot necazul. Căci cei ce se tem de Domnul nu se vor clăti, ca muntele Sionului, și cel ce locuiește în nădejdea ajutorului Celui prea înalt, nu se va clăti în veci. Deci de ne vom îmbrăca întocmai ca într-o pavăză cu frica Domnului, nu ne vom teme de fața vrăjmașului.

Aceste ispite sunt îngăduite de Dumnezeu pentru dezvoltarea smereniei și statornicia răbdării, pentru ca după încercări omul să trăiască adevărata bucurie duhovnicească. În cazul în care necredinciosul îmbrățișează pe deplin artele satanice, atunci cu mare greutate poate să fie întors în curăție. Sfântul Paisie Aghioritul expune extraordinar acest proces tragic: Când diavolul a dobândit drepturi mari asupra omului și-l stăpânește, atunci trebuie să se găsească pricina, pentru ca astfel să i se taie drepturile. Altfel, oricâtă rugăciune ar face ceilalți, diavolul nu pleacă, ci îl secătuiește pe om. Preoții citesc întruna exorcisme, dar în cele din urmă plătește tot omul, căci este chinuit și mai mult de diavol. Omul trebuie să se pocăiască, să se mărturisească, să taie drepturile ce le-a dat, și după aceea va pleca diavolul; altfel se va chinui. I se citesc exorcisme o zi, două zile, săptămâni, luni, ani de zile, dar diavolul nu pleacă, pentru că i s-au dat drepturi.

În sfârșit, cuvintele de mare preț ale Sfântului Ioan Gură de Aur mangâie cu blândețe, îndreptând omul păcătos spre adevărata cunoaștere dumnezeiască: De ce te duci la acel mag, sau vrăjitoriu? De ce-l întrebi? De îndată ce te-ai dus, de îndată ce l-ai întrebat, te-ai pus sub robiea lui, căci îl întrebi ca unul ce crezi. […] Să nu luăm în samă nici pe ghicitori, nici pe fermecători, nici pe șarlatani, ci numai pe Dumnezeu care pe toate le știe lămurit, și pe toate le cunoaște, și atunci le vom ști pe toate câte trebuie a le ști, și ne vom învrednici de toate cele bune, prin Hristos Iisus Domnul nostru, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cade slava, stăpânirea și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai aprigi adversari împotriva practicilor oculte, enunțând o serie de legi ce au rămas reprezentative pentru Biserică. Astfel, prin Canonul 7, marele ierarh plasează vrăjitoria la același nivel cu păcatele cumplite ale homosexualității, zoofiliei și uciderii: Stricătorii de parte bărbătească, și stricătorii de animale, și ucigașii, și fermecătorii, și adulterii, și idolatrii sunt vrednici de aceeași pedeapsă […] . De asemenea și în Canonul 65 este exprimată osândirea vrăjitorilor la fel ca și ucigașii, Sfântul enunțând o epitimie de 20 de ani de căință pentru cei care se dedau unor asemenea fapte. Mai sunt de remarcat aici și Canoanele 72 și 83, prin care se identifică osânda celor ce aleargă la vrăjitori și a celor care îi primesc în casă sau le favorizează prezicerile.

Prin Canonul 65 al Sinodului Trulan de la Constantinopol, Sfinții Părinți iau atitudine împotriva superstițiilor și a celor ce le practică. Obiceiul precizat aici, de a sări peste focuri având credința că această acțiune este benefică pentru actant, a fost păstrat în multe culturi din zilele noastre. Canonul 61 al aceluiași Sinod oprește de la Sfânta Euharistie pe cei ce merg la ghicitori, spre a afla cele viitoare, timp de 6 ani. În continuare sunt specificate consecințele continuării acestor practici: […] dacă vor stărui în acestea si nu se vor feri de aceste meșteșuguri pierzătoare și păgânesti, hotărâm să se lepede cu totul de la Biserică, precum și Sfintele Canoane învată […]. Și din nou, Canonul 62 îndeamnă ca bunul creștin să nu respecte obiceiurile păgâne: Așa zisele Calende și cele numite Vota și cele chemate Brumalia, și prăznuirea care se face în cea dintâi zi a lunii lui martie voim ca de îndată să fie scoase din viețuirea credincioșilor […].

Canonul 24 al primului Sinod local de la Ancira, din anul 314, construiește aceeași problematică: Prezicătorii și cei ce urmează moravurile păgânilor, ori introduc în casele lor pre oarecare spre aflarea farmecelor sau și pentru curăție, să cadă sub canonul penitenței de cinci ani, potrivit treptelor hotărâte, trei ani de prosternare și doi ani de rugăciune, fără împărtășanie.

Sinodul al cincilea local de la Laodiceea, din anul 343, interzice preoților să practice tehnicile oculte vătămătoare de suflet, prin Canonul 36: Nu se cuvine ca cei ierarhicești sau clericii să fie vrăjitori ori descântători, ori matimatici, ori astrologi, sau să facă cele ce se zic filacterii, care sunt legături ale sufletelor lor. Iar cei ce le poartă, am poruncit să se arunce din Biserică.

La fel ca și marele Vasile, Sfântul Ioan Ajunătorul anexează vrăjitoria cu păcatele adulterului și uciderii, în Canonul 27. De asemenea ierarhul postitor amintește în cuprinzătorul său Canon 2 de toate legile împotriva vrăjitoriei enunțate până atunci, întărindu-le cu judecata proprie. Sfântul Ioan alege să scurteze timpul de penitență, doar dacă păcătosul se nevoiește pentru a fi cât mai desăvârșit, prin 250 de metanii zilnice și postire continuă.

Nu în ultimul rând, Sfântul Grigorie de Nyssa evidențiază acele păcate ce se nasc din rațiunea omului: vrăjitoria și descântecul. Marele Părinte răsăritean găsește și el aceste practici deșarte în strânsă legătură cu lipsa credinței, în al său Canon 3: Iar cei ce se duc la descântători, sau vrăjitori, sau la cei ce făgăduiesc să efectueze prin demoni oarecari curățiri și apărări de rău, aceștia se vor întreba cu deamănuntul și se vor cerceta […] Întrucât, dacă au comis acel păcat spre surparea credinței și spre a nu crede că există Dumnezeu, cel adorat de creștini, firește că se vor supune pedepsei celor ce au călcat credința […].

4. Misiunea

Formele oculte sunt pretutindeni, apar involuntar în calea omului și se manifestă chiar în Biserică. Atunci când omul crede în ele, se desparte de Dumnezeu și în loc de a căuta ajutorul și vindecarea prin rugăciune, recurge la practici lipsite de folos spiritual. Acești indivizi devin incapabili de a relaționa cu divinitatea. Ei nu se mai ostenesc urcând calea cea strâmtă a virtuților spre chipul omului desăvârșit, după asemănarea lui Hristos. Sentimentul de paranoia, neacceptarea hazardului va fi mereu în umbra individului ce devine sclavul superstiției și al practicilor de ghicire a viitorului. Intoxicarea minții cu o gândire extremă de acest fel poate să ducă și la sinucidere.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae chiar identifică o stare patologică a credinciosului, ce își supune credința acestor manifestări păcătoase. Neliniștea provocată de perspectiva veșniciei în întuneric este una benefică și des întâlnită în cazul marilor asceți ai lumii, născând în om nevoia unui comportament moral concret, bine plăcut lui Dumnezeu. Pe de altă parte, fricile nefirești, generate din imaginația bolnavă a superstițioșilor nu pot fi interpretate decât sub forma unor modificări organice la nivel cerebral. Astfel, contactul perceptibil cu realitatea este pierdut, în detrimentul unor idei maladive, fixiste, cei cuprinși de acest fenomen fiind aruncați la limita nebuniei.

Principala îndatorire a slujitorului Bisericii este constanta preocupare de a-i preveni pe credincioși asupra pericolelor care compromit mântuirea sufletului. Una dintre amenințările ce își face simțită prezența în societatea contemporană este fenomenul formelor suspecte de religiozitate, adânc înrădăcinate în cultura locului. Și acesta nu este singura amenințare, în special datorită facilitării accesului la noile tehnologii în spațiul rural. Astăzi, aproape că nu există sat românesc ce nu beneficiază de conexiune la internet, mediul propice pentru dezvoltarea și propagarea curentelor spirituale noi, de tip New-Age. Din fericire, se poate remarca faptul că omul simplu nu este atras de astfel de fenomene, fiind mult mai ancorat în vechile credințe păgâne. Preotul, bun cunoscător al măsurii dumnezeiești a lucrurilor, trebuie să se impună cu personalitatea sa asupra tradițiilor străine, oferind întotdeauna argumentele biblice, patristice și canonice necesare păstoririi sale și urmărind mereu purificarea vieții religioase a credincioșilor din sânul Bisericii. Totuși, remarcând gradul de adâncire al vechiului ocultism în rațiunea țăranului român, perspectiva schimbării unor percepții fundamental greșite devine dificilă, complicată, mai ales pentru duhovnicii neexperimentați. Foarte des slujitorul Domnului va întâlni o împotrivire activă din partea credincioșilor naivi dar, cu ajutorul tactului pastoral, în timp, poate să modifice atașamentul pentru prejudecățile păcătoase chiar și acolo unde acestea poartă pecetea tradiției seculare.

Preotul misionar are la dispoziție două categorii de posibilități, raționale și dogmatico-morale, adaptabile pentru fiecare tip de credincios, în vederea combaterii practicilor magice, fie că este vorba despre forme ezoterice sau simple superstiții. Împrejurările dificile de existență din trecut, îmbibate de teama fenomenelor naturale au născut aceste tendințe în scopul protecției și a presupusei previziuni a anumitor evenimente vătămătoare. Făcând apel la gândirea logică și la bunul simț, având în vedere dezvoltarea ocultismului ca urmare a unei credințe primare, generate de frica de necunoscut, manifestările oculte capătă o nuanță cu totul nefolositoare. Înțelegerea aprofundată a mediului de viață din zilele noastre, la care se adaugă și condițiile de trai mult îmbunătățite fac din reminiscențele magice trecute un surplus de informație redundant. Știința modernă a dovedit în nenumărate rânduri că nu există nici un fundament pentru credințele populare ezoterice. Bineînțeles că un bun duhovnic poate să utilizeze o serie de argumente mult mai cuprinzătoare decât explicația de față, în scopul de a scoate chiar și pe cei mai sceptici dintre credincioși din înșelăciunea diavolească. Pe de altă parte, apelul la caracteristica dogmatică și morală este unul extrem de important, provocator al unui impact mult mai profund în sufletul omului. Atât Sfânta Scriptură, cât și scrierile patristice ale Sfintei Tradiții apar, după cum a putut fi observat anterior, ca o resursă extraordinară în acest război împotriva proliferării unui mod de viață vătămător. De asemenea, întreg ansamblul canonic al Bisericii Ortodoxe, atât de prohibitiv în ceea ce privește practicarea oricăror forme de vrăjitorie, reprezintă o dovadă categorică a faptului că misticismul ezoteric este un păcat de moarte, opritor al mântuirii.

Nu se poate omite aici faptul că preferințele pentru căutarea spirituală în aria unor astfel de fenomene oculte, în detrimentul preoților, se datorează extremismului manifestat de unii dintre slujitorii Bisericii. O abordare mult prea abruptă a unor probleme umane îndepărtează credincioșii de spațiul sacramental și poate stârni chiar și o teamă nefondată pentru Taina Sfintei Spovedanii. Utilizarea constantă a acriviei duhovnicești este o temă amplă și constituie unul dintre factorii determinanți ai suținerii practicilor oculte în rândul creștinilor. Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția asupra modului în care preotul poate să adâncească rănile omului păcătos prin încercarea forțată de a smulge răul, lăsând pe cel căzut într-o deznădejde și mai mare. Prin intermediul catehezelor, al vizitelor pastorale sau predicii duminicale, preotul este dator să combată amestecul superstițiilor în viața religioasă a omului și a Bisericii. De asemenea, cercetarea aprofundată a sufletului prin Sfânta Taină a Mărturisirii este cel mai bun mijloc prin care slujitorul poate să înțeleagă contactul pe care fiecare individ îl are cu formele oculte și modul în care este influențat de acestea.

4.1. Inculturația

Potrivit Părintelui Profesor Dr. David Pestroiu, fenomenul inculturației a fost mereu susținut de Sfânta Biserică, principalul mod de pastorație fiind apelul la elemente cunoscute deja de participanți. La fel cum Sfinții Apostoli și-au adaptat propovăduirea Evangheliei la specificul etno-cultural, în același mod și discursul religios de astăzi poate fi transformat pentru a corespunde anumitor cerințe, fără a se abate de la calea Adevărului.

Inculturația este integrarea credinței creștine în cultura oamenilor, astfel încât, prin unitate și comuniune, noul spirit creat revitalizează și îmbogățește colectivitatea locală. Dialogul dintre creștinism și tradiție trebuie întotdeauna să țină cont de autoritatea revelației divine, pentru stabilitatea credinței și aplicarea corectă a mesajului hristologic la cerințele concrete ale comunității păstorite. Fenomenul inculturației este extrem de complex, în special prin dubla sa orientare, mai întâi în direcția adaptării dreptei învățături la specificul și cultura locului, precum este cunoscut momentul cuvântării Sfântului Apostol Pavel în areopagul atenian. (a se vedea anexa 8) Necesitatea acestor modalități apare și astăzi la civilizațiile neatinse de creștinism sau acolo unde acesta este insuficient dezvoltat. Pe de altă parte, inculturația se poate aplica în sens invers, în zonele care sunt dominate de spiritul ortodox, dar cuprind și tradiții spirituale specifice care nu se află întotdeauna în acord cu Evanghelia lui Hristos. Scopul cel mai înalt al acceptării și integrării unora dintre aceste manifestări tradiționale suspecte este intrarea în planul iconomiei divine pentru mântuirea omului și reînnoirea lumii.

În viziunea unor cercetători, etnografi români, relația dintre religie și superstiție este una foarte strânsă. În vechime, omul rural se ghida și acționa având ca fundament principal frica, dar mai târziu, odată creștinați, a ieșit la suprafață adevărul Revelației dumnezeiești. Totuși, credințele false nu au putut fi abolite total și foarte multe au fost absorbite de religie. De fapt unii etnologi susțin că acesta este marele avantaj al Ortodoxiei, acela că a fost îngăduitoare și a acceptat transformări libere în interiorul ei pentru a se adapta la problemele și necesitățile oamenilor. În acest fel a apărut fenomenul inculturației, prin care creștinismul acceptă creații culturale rămase fidele tradițiilor românești autentice. Acceptarea folclorului zonal, prezența semnelor zodiacale în locașurile de cult, acceptarea unor reprezentări iconografice necanonice – Dumnezeu Tatăl în chip de bătrân, descrierea unor scene terifiante ale chinurilor iadului etc. arată interacțiunea cu o societate nepregătită din punct de vedere teologic și nevoia de adaptare continuă la intelectul păstorit.

Coexistența credinței ortodoxe cu divinația obscurantistă și superstiția primitivă denotă totodată ignoranța umană ce a atins cote covârșitoare în vremurile contemporane. În această epocă a secularizării apare vădit sentimentul profan de renunțare la Dumnezeu și de alungare a oricăror tendințe religios-morale din viața de zi cu zi. Omul nu mai caută nevoința, lupta cu păcatul, ci preferă mai degrabă să conviețuiască într-o existență putredă, lipsită de discernământ. Pentru mediul rural, motivația retrogradă pare a fi obiceiul locului, o dispoziție aparte pentru cultura tradițională. Fără să înțeleagă faptul că practicile ghicitoriei, superstițiile și toate nesemnificativele gesturi mistice sunt doar o invitație către diavol, țăranul român continuă să perpetueze fenomenologia tehnicilor oculte, uneori învățând chiar și slujitorii Bisericii despre cum trebuiesc acestea înfăptuite și respectate. Nu de puține ori, preotul alege să nu se așeze împotriva concepției populare, încercând totodată să evite pe cât posibil acordarea unei importanțe supranaturale formelor mai ușoare de ocultism. Prin această preocupare de a nu strica tradiția locală, slujitorii se pretează uneori la diverse inovații liturgice care nu au nici o legătură cu rânduială clasică a Sfinților Părinți.

Creștinismul, în special prin strânsa lui legătură cu adevărurile fundamentale ale vieții, se manifestă întotdeauna cu toleranță și dragoste față de toate moștenirile spirituale trecute. Prin respectarea diversității culturale se remarcă ecumenicitatea misiunii Bisericii, realitatea prin care Hristos a recapitulat întreaga umanitate în iconomia mântuirii. Astfel, tradițiile autohtone nu trebuiesc înlăturate complet, ci doar atrase spre calea, adevărul și viața Dumnezeului autentic, eliberate de obscurantismul mistic dăunător. Discernământul rațional este singura modalitate prin care se poate face o selecție definitorie între acele datini, ce pot fi admise de către Biserică și acele reminiscențe păcătoase care nu au nimic în comun cu dreapta învățătură.

Orice inculturație trebuie să plece strict de la principiile Evangheliei lui Hristos, fără excepții și în lipsa părerilor particulare. Se remarcă faptul că […] orice comunicare, deci și inculturația, va fi cu lipsuri și nedesăvârșită în măsura în care misionarul nu este conștient cât de mult învățătura creștină este înrădăcinată în cultura sa. Astfel, orice tip de acomodare trebuie abordată cu spirit de conservare și numai în viziunea excluderii riscului ca influențele exterioare să altereze credința creștină.

Dacă în privința formelor oculte de cunoaștere și interpretare a viitorul sau a superstițiilor nu se poate face nici o excepție pentru integrarea lor în dimensiunea creștină, unele dintre elementele moștenite din vechime pot fi adaptate, pentru împlinirea scopurilor pastorale. Frumoasele costume populare și jocurile de dans ale petrecerilor țărănești reprezintă o funcție definitorie a patrimoniului cultural român, ce nu trebuie dată uitării. Folclorul muzical și cel coregrafic, precum și teatrul popular trebuie eliberat de partea mistică, ocultă și apreciat numai ca o valoare a artei tradiționale. Repertoriul poetic de colinde cu tematică religiosă reprezintă un fenomen autentic, extraordinar de important pentru suflul creștin din perioada sărbătorilor de iarnă. Textele epice nerituale, basmele, legendele și povestirile reprezintă un mijloc propice pentru dezvoltarea moralității copiilor, încă de la cele mai fragede vârste, condiția de bază fiind asocierea povățuirilor și simbolismului literar cu puterea desăvârșită a lui Dumnezeu. Astfel binele învinge întotdeauna, nu doar datorită eroului, ci mai ales mulțumită sprijinului acordat prin pronia divină. Meșteșugurile sunt dovada unei etape importante din istoria poporului român. Excluzând valențele potențial oculte, aceste îndeletniciri speciale reprezintă valori inestimabile ale patrimoniului cultural imaterial. Nu în ultimul rând, gastronomia tradițională, adesea încărcată cu proprietăți ritualice, este o altă caracteristică definitorie a țării noastre ce trebuie apreciată și păstrată în contextul creștin.

4.2. Strategii

Creștinul ortodox modern nu mai este cel înfățișat în scrierile clasice, ci dobândește nevoi spirituale pe care Ortodoxia uneori nu le poate satisface. Misiunea actuală a Bisericii trebuie să fie îndreptată întotdeauna spre înnoirea caracteristicilor patristice, pentru a fi aplicabile vieții contemporane. Adesea, depășirea de către omul de astăzi a confuziei spirituale în care se află nu poate fi atât de ușor înfăptuită, în special prin prisma unor manipulări menite să îi consolideze apartenența la fenomenul ocult. Un caz particular de acest fel, prezent în zilele noastre, apare în spațiul mass-media și este, în aparență, un mijloc de promovare al obiceiului bătrânesc ca unul cu o deosebită valoare estetică. În cadrul programelor de televiziune propagarea falsului misticism apare de obicei cu nonșalanță, fiind integrată complet de către prezentatori în viața românului, oferind iluzia că Sfânta Biserică acceptă și încurajează fenomenul superstițios. Un astfel de exemplu actual este fragmentul Tradiții de Paști: Curățirea sufletului. A trupului și a casei, din cadrul activității postului TVR1, ce apare sub forma unui scurt mesaj de interes public. Îmbinarea elementelor creștine cu o serie de prejudecăți primitive nu poate să fie niciodată benefică pentru sufletul credinciosului, mai ales atunci când omul găsește cu ușurință motivația în paradigme ilustrate de vedetele autohtone. Astfel de manevre psihologice sunt extrem de răspândite în spațiul media și surprind ca scop ultim secularizarea, îndepărtarea de Biserică și distragerea atenției de la învățătura creștină.

Tocmai din acest motiv, lucrarea de față enunță susținerea pentru tăierea din rădăcină a acestui obscurantism mistic, prin cateheze cuprinzătoare pentru tineri, care să evidențieze problematica formelor oculte și modul prin care ele pot periclita atât viața socială, cât și mântuirea sufletului. În acest sens, fiind evident faptul că ghicirea viitorului și superstiția sunt înfrățite cu satanismul, câteva elemente concrete apar ca fiind demne de formulat. Televizorul este unul dintre mijloacele care traspun omul în izolare. Ezoterismul se manifestă voalat pe ecran, prin filmele cu un caracter magic sau producțiile în care prezența forțelor diavolului poate să fie invocată pentru a face rău. Protagoniștii apar de fiecare dată ca persoane autosuficiente, justițiare, antisociale, în directă contradicție cu mesajul dragostei lui Hristos. Ideea înșelătoare de existență a unor forțe vrăjitorești benefice este de asemenea propagată, reliefând din nou nevoia omului de a se asocia unor energii din afara sferei religioase. Continuitatea acestor ecranizări, precum este seria extrem de populară a lui Harry Potter, exprimă gustul omului contemporan pentru aceste fenomene, în detrimentul filmelor care reliefează, spre exemplu, viața unor sfinți sau a unor oameni de mare calitate sufletească. Muzica cu mesaj satanist este de asemenea un factor pentru promulgarea comportamentelor deviante, ce pot să ducă la practici oculte sau chiar la apartenența pentru unele secte extremiste. Formațiile rock sunt cunoscute pentru adresarea apelurilor menite să scoată omul din banalitate. Melodiile cu specific teribilist au adesea conotații de invocare a forțelor demonice, iar artiștii nu dezmint aceste tehnici, ba chiar le susțin și le promovează. La toate acestea se adaugă bineînțeles și consumul substanțelor cu efecte halucinogene sau psihoactive, pornografia și dependența de internet, fenomene extrem de întâlnite în rândul tinerilor de astăzi, ce reprezintă un promotor sigur al înclinației spre îndepărtarea de Dumnezeu. Este de apreciat și apartenența, aproape bolnăvicioasă la sărbătoarea de Halloween, influențată atât de spațiul media, cât și de anturaj. În lumina vremurilor contemporane, când nărozenia românului, care „drăcuiește” ca și cum ar vorbi normal, pentru care „du-te dracu’ … lasă-mă dracu” este o stereotipie cotidiană, omul are cu atât mai multă nevoie de înțelegerea implicațiilor demonice în propria existență, dar și de îndreptarea spre adevărata viață în Hristos

Pentru stoparea acestor maladii, păstorul de suflete deține ca arme principale, atât cateheza, cât și predica tematică. Programele instructive de tipul Hristos împărtășit copiilor pentru abordarea unor subiecte deosebite, mai ales în oglinda controversei privind ora de religie, sunt absolut necesare, ele realizând uneori primele conexiuni între tineri și Biserică. Prin participarea activă, în acest tip de acțiuni pastoral-misionare, preotul poate să evalueze concret nevoile spirituale ale tinerilor din comunitate și să se apropie de aceștia. Cultivarea satisfacțiilor sufletești și oferirea unei educații creștine contribuie definitor la integrarea lor în mediul social. Tocmai de aceea, punctul prioritar în misiunea Sfintei Biserici îl reprezintă legarea copiilor și adolescenților de viața liturgică și sacramentală, mai ales astăzi, când școala devine un mijloc de dezumanizare, lipsit de moralitate.

Bineînțeles că influența cea mai puternică asupra tinerilor se produce în familie, adulții reprezentând primele modele demne de urmat pentru sufletul fraged. La acest nivel, pastorația capătă valențe diferite, fiind necesară o cunoaștere detaliată a psihologiei fiecărei persoane. Omul trebuie să conștientizeze răul formelor obscure de spiritualitate și să înțeleagă vătămarea la care se supune, atât el, cât și cei apropiați. Una dintre strategiile importante este implicarea adulților în viața Bisericii, antrenarea lor în activități filantropice și culturale, pentru a obține în definitiv conștientizarea acestora asupra scopului ultim, mântuirea. Chemarea specifică a mirenilor la apostolat este indispensabilă, pentru păstrarea și transmiterea misionară a Cuvântului lui Dumnezeu, obținându-se prin aceasta un câștig dublu, atât pentru comunitate, cât și pentru fiecare individ care acceptă în totalitate Duhul creștin.

De asemenea este de precizat că lucrarea de față susține înființarea unui Institut Misionar Pastoral Central, ca inițiativă a Părintelui Profesor Dr. Radu Mureșan, perspectivă ce poate să dezvolte, în timp, strategii durabile pentru combaterea amplificării fenomenului ocult. Necesitatea unui astfel de centru, îndrumat de structurile abilitate, este actuală, mai ales prin prisma numărului din ce în ce mai scăzut de credincioși și a preocupării constante a mediilor de informare pentru denigrarea și discreditarea autorității Sfintei Biserici. În contextul apariției numeroaselor specii confuze de ezoterism bolnav, misiunea pastorală a Bisericii trebuie să se intensifice prin rugăciune și acțiune, precum aprecia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Concluzii

Practicile oculte sunt produsul ignoranței umane, propagată până la extremitatea bolnavă a existenței. Ele reprezintă un real impediment în progresul spiritual, libertatea omului ajungând îngrădită de mirajul unor credințe deșarte, lipsite desăvârșit de valoarea harului dumnezeiesc. Atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție, ca izvoare nesecate ale Adevărului revelat, coboară aceste fenomene obscure la nivelul apostaziei, condamnând cu vehemență orice apariție a lor.

În cuprinsul vieții spirituale a satului românesc, fenomenul ocult apare cu o pregnanță ieșită din comun, de cele mai multe ori ca o activitate complementară religiei. Puterile întunericului își fac simțită prezența în orice împrejurare, guvernând viața omului simplu, cu toate momentele ei independente. Este drept că acele prețioase particularități ale mediului rural nu trebuiesc înlăturate, conservarea patrimoniului național fiind o prioritate astăzi, în lumina înghesuirii occidentate cu imitația superficială. Cât timp aceste elemente sunt detașate de misticismul maladiv, principiul iconomiei bisericești poate fi aplicat pentru integrarea valorilor materiale și imateriale în spiritul fundamental creștin. Această mișcare nu trebuie să implice niciodată alterarea adevărului de credință, ci dimpotrivă, să adapteze și să revitalizeze învățătura Sfintei Biserici la nevoile actuale, astfel încât, atât spațiul sacramental, cât și sufletul credincioșilor să fie fortificat cu adevăratele bunuri culturale.

Din nefericire, atașamentul pentru obscurantismul mistic este departe de a fi desființat din relația cu înfățișarea organică a satului tradițional. Actul creator al vieții sătești este acaparat de dorința cunoașterii și influențării viitorului, fără o conștientizare a implicațiilor nocive. Această confuzie reiterează fenomenul idolatriei, în forme voalate, pângărirea învățăturii creștine devenind un act obișnuit. Sentimentul profund de teamă pentru evenimentele viitoare păstrează omul într-o încordare continuă, ce provoacă orbirea spirituală și îndepărtează de la scopul mântuirii. Demonii nu au puterea de a face rău, fără să primească îngăduința lui Dumnezeu. Iar permisiunea dumnezeiască apare doar pentru vizarea unui bine mult mai mare, împotrivirea ispitelor fiind modul prin care se produce adevărata vindecare.

Este cu atât mai grav faptul că oameni care participă la sfintele slujbe, hrăniți cu Trupul Mântuitorului și adăpați cu Sfântul Său Sânge, ajung să se lepede de credință prin aceste malformații vrăjitorești. Cel ce are cugetul curat și îl păstrează cu putere în inimă pe Hristos nu poate să fie afectat sau interesat de fenomenul magiei, fie ea albă, neagră sau de altă culoare. Sufletul care tinde spre Dumnezeu nu este pământ fertil pentru lucrarea diavolească. Tocmai de aceea, prin teza de față, se recomandă ca omul afectat de aceste credințe deșarte să apeleze la duhovnic, pentru ca mișcarea către vindecare să fie una sigură. O schimbare interioară, prin care depărtarea se transformă în apropiere, blestemul în binecuvântare și invocarea forțelor oculte în laudă de mulțumire adusă lui Dumnezeu este posibilă numai atunci când omul devine capabil de primirea harului apostolic, dăruit preoților și Bisericii prin puterea Sfântului Duh. Căci numai Unul are puterea să tămăduiască, Hristos Domnul, Doctorul sufletelor și trupurilor noastre, Cel ce cheamă pe toți la mântuire și așteaptă întoarcerea oricărui păcătos din ignoranța vătămătoare.

Prin Sfânta Taină a Botezului omul săvârșește prima făgăduință creștină, prin care se dezice de puterile diavolului și de tot ceea ce îi este asociat. Acest prim cuvânt al existenței, adesea uitat, reprezintă sprijinul concret împotriva nevoii de căutare a celor viitoare. Nădejdea în Dumnezeu, însoțită de puterea Sfintei Cruci, purtată la gâtul credinciosului, în detrimentul amuletelor mistice, este cel mai puternic scut de protecție împotriva presupusului hazard al destinului. Astfel, rațiunea omului trebuie să fie întotdeauna alipită celor trei mari virtuți, dintre care nădejdea, ca năzuință plină de încredere într-un viitor mai bun, promis prin legământul dumnezeiesc, însoțită de faptele dragostei și luminată de credință, apare ca absolut necesară pentru mântuire. Datorită slăbiciunii firii umane, teama este parte integrantă a existenței, dar și aceasta trebuie să fie întotdeauna îndreptată către aspectul bunătății lui Dumnezeu, ca sentiment ce pune început bun înțelepciunii. Promisiunea vieții veșnice este garanția acestei speranțe în infinita dragoste pe care Hristos Domnul o arată întregii lumi.

Într-o perioadă în care omul uită că este însemnat cu semnul crucii, că este chemat la viață nu pentru a câștiga ceva, ci pentru a pierde totul, nu pentru a trăi, ci pentru a muri și a învia cu Domnul Iisus Hristos, diavolul își face ușor loc în minte și inimă. Formele oculte sunt actuale, contemporane, la un nivel profund și înrădăcinat. Pe lângă pericolul duhovnicesc, oamenii care se ocupă astăzi cu aceste practici sau trăiesc în umbra unor credințe false pot să declanșeze, prin mecanismul inducțiunii, o adevărată psihoză colectivă. Șarlatanii care promit dezlegări, sănătate sau beneficii financiare se întâlnesc pretutindeni. Exercițiile de meditație orientală, practicile de tip gnostic sau șamanic, psihotehnicile sau drogurile psihedelice crează o existență imaginară în care omul se complace și nu observă cetele demonilor din spatele său. Dacă în trecut oamenii experimentau păcatul ca o rupere și o înstrăinare de Izvorul vieții, astăzi păcatul tinde să devină normalitate. Păcatul a devenit o modă.

Deși nu este caracteristic pentru elaborarea concluziei unei lucrări științifice, nevoia reamintirii unui cuvânt de învățătură, din înțelepciunea patristică a dumnezeiescului Sfânt, care cu gura sa, ca un foc curățitor luminează și astăzi sufletele, este indiscutabilă: Vrăjitorii, cu meșteșugul lor, pe mulți i-au tămăduit de boli și pe mulți ce erau bolnavi i-au făcut sănătoși. Numai că pentru aceasta trebuie să fii părtaș la necinstirea lui Dumnezeu. Departe de noi un asemenea gând!

Bibliografie

Scrieri sacre

Atanasie cel Mare, Sf., Scrieri, partea I, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, colecția PSB, vol. 15, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, tipărită cu porunca luminatului domn Ioan Sărban Cantacozino Basarabă Voievod, București, 1688.

Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, tradusă după textile originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala Galaction din înalta inițiativă a majestății sale regelui Carol II, Editura Fundația pentru Literatură și Artă ,,Regele Carol II”, București, 1939.

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2015.

Clement Alexandrinul, Scrieri, partea întâia, traducere, introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, colecția PSB, vol. 4, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Comentariile sau explicarea epistolelor pastorale: I și II Timotheiu, Epistola cătră Tit și cea cătră Filimon a celui întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom, traducere din limba Elină, ediția de Oxonia, din 1891 de Arhiereul Theodosie A. Ploeșteanu, Atelierele grafice SOCEC & Co., Societate anonimă, București, 1911.

Efrem Sirul, Sf.; Grigorie din Nazianz, Sf.; Ioan Gură de Aur, Sf., Despre preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004.

Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Vol. 1, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Editura Humanitas, București, 2008.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ediția a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005.

Învățătură a celor Doisprezece Apostoli, traducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, în Scrierile Părinților apostolici, colecția PSB, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Ioan Gură de Aur, Sf., Comentariile sau explicarea Epistolei cătră Galateni, traducere din limba elină, ediția de Oxonia, Tipografia editoare „Dacia” P. Iliescu & D. Grossu, Iași, 1901.

Ioan Scărarul, Sf., Scara, tălmăcită din limba elinească și tipărită cu blagoslovenia și ajutorul lui Veniamin Costache, Mitropolitul Moldovei, la anul de la Hristos 1814, Editura Predania, București, 2008.

Irineu al Lyonului, Sf. Mc., Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra ereziilor, vol. 2, Teologie pentru azi, București, 2007.

Maxim Grecul, Sf., Viața și cuvinte de folos, vol. 1, ediție electronică, traducere de Florentina Cristea, Editura Bunavestire, Bacău, 2006.

Nicodim Aghioritul, Sf., Despre vrăjitorie, traducere din limba greacă de Ion Diaconescu, Editura Sophia, București, 2015.

Nicodim Aghioritul, Sf., Hristoitia. Bunul moral al creștinilor, Editura Bunavestire, Bacău, 2001.

Paisie Aghioritul, Cuv., Cuvinte duhovnicești. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, vol. 1, Editura Evanghelismos, București, 2003.

Lucrări de specialitate

Bel, Pr. Conf. Univ. Dr. Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.

Achimescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Istoria și Filosofia Religiilor. Religii ale lumii antice, Editura Basilica, București, 2015.

Albeck, Hanoch, Das Buch der Jubiläen und die Halacha, Hochschule fur Die Wissenschaft des Judentums, Berlin, 1930.

Argatu, Pr. Alexandru, Vă sfătuiește arhimandritul Ilarion Argatu. Despre vrăji și farmece și lupta împotriva lor, Asociația Ilarion Argatu, Bacău, 2006.

Avram, Vasile, Liturghia cosmică ‐ Constelația magicului, Editura Universitatea Creștină Năsăud, Năsăud, 1994.

Bernea, Ernest, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006.

Brătescu, Gheorghe V., Vrăjitoria de-a lungul timpului, Editura Politică, București 1985.

Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească, vol. 1, Editura Enciclopedică Română, București, 1974.

Cicero, De natura deorum, editată de E. H. Warmington, William Heinemann Ltd, Londra, 1967.

Culianu, Ioan Petru, Cult, magie, erezii, Editura Polirom, București, 2003.

Eliade, Mircea, Istoria Credințelor și Ideilor Religioase, vol. 1, Editura Universitas, Chișinău, 1992.

Frazer, James George, The Golden Bough, Dover Publications, New York, 2002.

Gavriluță, Cristina, Socioantropologia fenomenelor divinatorii, Institutul European, Iași, 2008.

Gherman, Traian, Meteorologia populară. Observări, credințe și obiceiuri, Editura Paideia, București, 2002.

Ghinoiu, Ion , Calendarul țăranului român. Zile și mituri. Tradițiile populare ale lunii ianuarie, Editura Univers Enciclopedic, București, 2017.

Gordon, Pr. Prof. Dr. Vasile, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, Vol. I, Editura Sophia, București, 2012.

Iatan, Cristinel, Magia, vrăjitoria și divinația din perspectiva biblică, Editura Universității din București, București, 2011.

Ilie, Arhim. Cleopa, Despre vise și vedenii și despre Sfânta Împărtășanie, Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2011.

Ilie, Arhim. Cleopa, Ne vorbește părintele Cleopa, vol. 4, Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004.

Jurcan, Emil Satanismul în cadrul ocultismului. O analiză creștină, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.

Losski, Nikolai, Condițiile binelui absolut, traducere din rusă și prefață de Nina Nicolaeva, Editura Humanitas, București, 1997.

Marian, Simeon Florea, Înmormântarea la români. Studiu etnografic, Editura Saeculum Vizual, București, 2009.

Marian, Simeon Florea, Nașterea la români. Studiu etnografic, editura Saeculum Vizual, București, 2009.

Marian, Simeon Florea, Nunta la români (I). Studiu istorico-comparativ, editura Saeculum Vizual, București, 2009.

Marian, Simeon Florea, Nunta la români (II). Studiu istorico-comparativ, editura Saeculum Vizual, București, 2009.

Marian, Simeon Florea, Ornitologia poporană română, vol. 1, Tipografia lui R. Eckhardt, Cernăuți, 1883.

Niculiță-Voronca, Elena, Datinile și credințele poporului român, vol. 2, Editura Polirom, Iași, 1998

Nour, Andrei, Cultul lui Zalmoxis. Credințe, rituri și superstiții geto-dace, Editura Antet, Filipeștii de Târg, 2005.

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ediția a III-a, revăzută, Editura Basilica, București, 2013.

Paisie Aghioritul, Cuv., Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan, traducere din limba greacă de ieroschim. Ștefan Lascoschitiotul, Sfântul Munte Athos, Chilia ,,Bunei ‐ Vestiri”, Schitul Lacu, 2000.

Papandreou, I.P.S. Dr. Damaskinos, Biserică, societate, lume, ediția a II-a, Editura Trinitas, Iași, 1999.

Pop, Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

Rodion, Pr., Oameni și demoni, Editura Egumenița, Galați, 2006.

Rommel, Albert The Esoteric Codex: Sorcery I, Public Domain, Londra, 2015.

Silvestre-Haéberlé, Collete, Inițiere în tarot, traducere din limba franceză de Geanina Cormoș, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

Terry, Milton Spencer, The Sibylline Oracles: Translated from the Greek into English blank verse, Hunt and Eaton, New York, 1890.

Uza, Dan-George, Gromovnic din bătrâni, Editura Poarta Orientului, Iași, 1993.

Zanne, Iuliu A., Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia. Proverbe, dicetori, povățuiri, cuvinte adeverate, asemenări, idiotisme și cimilituri, vol. 1, Editura Librăriei Socecu & Comp., București, 1895.

Dicționare, lexicoane și enciclopedii

Antonescu, Romulus, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, Editura Tipo Moldova, Iași, 2016.

Bălteanu, Valeriu, Dicționar de divinație populară românească, Editura Paideia, București, 2001.

Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Editura Polirom, Iași, 2009.

Collin de Plancy, Jacques, Dicționar Diabolic, vol. 3, traducere de Rodica Rotariu, Casa de Editură și Presă ,,Viața Românească”, București, 1996.

Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic, București 1998.

Evseev, Ivan, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Editura Amarcord, Timișoara, 1993.

Fausset, Jamieson, Bible Dictionary, Zondervan, Nashville, 1949, p. 278.

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală. Mituri, divinități, religii, Editura Albatros, București, 1995.

Louis, René, Dicționar de mistere, traducere din limba franceză de Albumița Muguraș-Constantinescu, Editura Nemira, București, 1999.

Riffard, Pierre, Dicționarul esoterismului, Editura Nemira, București, 1998.

Articole și studii

Alexe, Magistr. Gh., Practici magice și combaterea lor, în Studii Teologice, IV (1954), Nr. 7-8.

Mureșan, Pr. Conf. Dr. Radu Petre, „Tradiții” și inovații referitoare la cultul morților, în Buletinul Centrului pentru dialog între științe și teologie, VII (2010), Nr. 1-2.

Paul, Iuliu Adrian, Enigma tăblițelor de la Tărtăria, în Conferințele Bibliotecii ASTRA, Nr. 130/2011, Sibiu.

Pestroiu, Pr. Lect. Dr. David, Atitudinea Bisericii față de manifestările oculte, în Glasul Bisericii, LXVII (2008), Nr. 7-9.

Sava, Lect. Univ. Dr. Eleonora, Un ritual de depistare a hoțului și câteva dintre implicațiile sale. O imagine a infractorului în colectivități folclorice, în Memoria Ethnologica, IV (2006), Nr. 20.

Stan, Pr. Prof. Liviu, Superstițiile și obscurantismul mistic, în Studii Teologice, II (1950), Nr. 3-6.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Formele și cauzele falsului misticism, în Studii Teologice, Nr. 5-6, IV – 1952.

Webgrafie

http://en.wikipedia.org/wiki/Strigoi

http://www.cuciidinbranesti.ro/index.php/ro/obiceiul-cucilor

http://www.ires.com.ro/articol/271/romanii-si-superstitiile-lor

http://ziarullumina.ro/istoria-zodiacului-14162.html

http://ziarullumina.ro/oracolele-sibiline-in-pictura-murala-din-romania-71419.html

Anexe

Anexa 1. Unul dintre cele trei artefacte descoperite în localitatea Tărtăria. Primul simbol din extremitatea stângă, în forma literei y, este identificat de experți drept modul prin care interpretau anticii legătura dintre pământ și cer.

Sursa: http://certitudinea.ro/fisiere/image/IMG_1895%20low.jpg

Anexa 2. Reprezentarea sibilelor în pictura exterioară a Bisericii Sfântul Nicolae – Bârsești, comuna Mihăiești, județul Vâlcea.

Sursa: http://revistaclipa.com/wp-content/uploads/2018/mat1.JPG

Anexa 3. Reprezentarea simbolică a păpușii în ritualul Caloianului. Confecționat din lut sau din alte materiale, obiectul capătă valențe idolatre și devine principalul actant în această bizară manifestare populară.

Sursa: https://i.ytimg.com/vi/NSz2XBwU53k/maxresdefault.jpg

Anexa 4. Șase dintre cele mai importante cărți ale arcanei majore, Faetonul, Moartea, Echilibrul, Diavolul, Turnul și Steaua. Bineînțeles că Diavolul și Moartea sunt acele figuri ce provoacă tulburare în mintea clientului naiv.

Sursa: https://images-na.ssl-images-amazon.com/images/I/91nQrfJKqXL.jpg

Anexa 5. Fenomen rar în comuna Lopătari, județul Buzău, menționat pentru prima dată într-o scrisoare adresată Sfântului Vasile cel Mare. Focul apare datorită emanației de gaze naturale, dar este interpretat de creduli drept un fenomen mistic.

Sursa: http://daciccool.ro/romania-mea/articole-despre-romania-mea/9011-focul-viu-fenomen-rar

Anexa 6. Reprezentarea zodiacului în Ceaslovul de la 1860, exemplar aflat în depozitul de carte veche al muzeului Mănăstirii Cetățuia din Iași.

Sursa: Fotografie de Pr. Dr. Daniel Jitaru

Anexa 7. Tablou realizat de către William Sidney Mount în anul 1828. Reprezentarea scenei din Endor poate fi observată și astăzi, în capitala Statelor Unite ale Americii, la Muzeul de Artă din cadrul Institutului Smithsonian.

Sursa: https://americanart.si.edu/artwork/saul-and-witch-endor-18009

Anexa 8. Momentul predicii Sfântului Apostol Pavel în Atena, imaginat de marele Raffaelo Sanzio da Urbino, în anul 1515. Conform Sfintei Scripturi, cuvântarea a produs mii de convertiri.

Sursa: http://kiwimadepreaching.com/thornhill-james-16751676-1734