FORME LOGICE CLASICO-TRADI ȚIONALE ÎN TRATATUL ARISTOTELIC DE CAELO – REZUMAT – Conduc ător știin țific: acad. Alexandru Surdu Doctorand: C.S. Șerban… [625507]

1

FORME LOGICE CLASICO-TRADI ȚIONALE
ÎN TRATATUL ARISTOTELIC DE CAELO
– REZUMAT –
Conduc ător știin țific: acad. Alexandru Surdu
Doctorand: C.S. Șerban N. Nicolau

Cercetarea de fa ță este o cercetare de logic ă clasic ă aplicat ă tratatului aristotelic
De caelo . Dup ă dialogul Timaios al lui Platon, De caelo este prima lucrare p ăstrat ă din
vechea filosofie greac ă în care sunt abordate problemele generale ale univ ersului. Tratatul
face parte dintre lucr ările de fizic ă sau filosofie natural ă al ături de Physica , dup ă care
urmeaz ă în ordonarea tradi țional ă a scrierilor aristotelice, și de tratatul De generatione et
corruptione , înaintea c ăruia este a șezat. De caelo constituie o aplicare a principiilor
generale ale filosofiei naturale, pe care Aristotel le dezvolt ă pentru prima dat ă în tratatul
Physica , în domeniul explic ării legilor universului. Tratatele aristotelice de filosofie
natural ă apar țin scrierilor a șa-zis acroamatice, adic ă acelor scrieri aristotelice nepublicate
în timpul vie ții filosofului din Stagira decât probabil pentru uz ul intern din Lykeion,
școala peripatetic ă, și provin din cursurile care erau predate aici.
Primul capitol al lucr ării (cap.I, Tratatul De caelo în contextul operei aristotelice ),
dup ă ce stabile ște aspectele generale ale cercet ării și prezint ă structura lucr ării în primul
subcapitol (cap.I, 1. Aspectele cercet ării de fa ță și structura lucr ării ), vorbe ște în al
doilea subcapitol despre problemele istorico-filoso fice ale tratatului De caelo (cap.I, 2.
Problemele istorico-filosofice ale tratatului De caelo). Mai întâi, este stabilit locul
acestuia în clasificarea aristotelic ă a știin țelor, anume între știin țele teoretice de filosofie
secund ă sau fizic ă, fiind o aplicare a principiilor generale în domen iul a ceea ce numim
acum generic astronomie. În al doilea rând, sunt pr ezentate m ărturiile privind, între altele,
autenticitatea necontestat ă și istoria acestui text al tratatului De caelo , începând de la cele
mai vechi scrieri doxografice grece ști pân ă la cercet ările moderne și contemporane de

2
istorie și filologie. Aici sunt date toate m ărturiile directe și indirecte privitoare la acest
text și sunt prezentate studiile mai noi. În al treilea r ând, sunt discutate problemele
controversate privind unitatea tratatului De caelo , în genere considerându-se c ă el provine
dintr-o al ăturare artificial ă și ulterioar ă, datorat ă editorilor, de cursuri independente.
Dimpotriv ă, contrar p ărerilor generale de mult ă vreme acceptate, aceast ă cercetare
încerc ă s ă demonstreze, dincolo de inegalit ățile stilistice și logice ale textului, unitatea
tratatului, rezumând-o în al treilea subcapitol înt r-o schem ă a structurii acestuia (cap.I, 3.
Schema structurii tratatului De caelo).
Al doilea capitol (cap.II, Raportul dintre logic ă și știin ță la Aristotel ) cuprinde
dou ă mari subcapitole și studiaz ă doctrina general ă originar ă aristotelic ă despre știin ță și
raporturile cu logica a șa cum s-au conservat ele în opera p ăstrat ă. Primul (cap.II, 1.
Semnifica ția știin ței la Aristotel ), împ ărțit la rândul s ău în dou ă p ărți, se ocup ă mai întâi
de știin ță în genere (cap.II, 1.1. Știin ța în genere ) în concep ția aristotelic ă, iar apoi de
știin ța despre natur ă sau fizic ă (cap.II, 1.2. Știin ța despre natur ă sau fizica ). Prima parte,
structurat ă în altele șase, porne ște de la defini ția aristotelic ă a știin ței (cap.II, 1.1.1.
Defini ția aristotelic ă a știin ței ) drept dispozi ție permanent ă dobândit ă prin demonstra ție ;
stabile ște apoi cele șase condi ții ale știin ței demonstrative, anume, s ă rezulte din premise
(1) adev ărate , (2) prime , (3) nemijlocite și, fa ță de concluzie, (4) mai bine cunoscute , (5)
cunoscute mai înainte și (6) care sunt cauzele ei (cap.II, 1.1.2. Condi țiile știin ței );
vorbe ște apoi în a treia parte (cap.II, 1.1.3. Principiile știin ței ) despre principiile știin ței
în genere, despre cunoa șterea primelor principii, pentru ca în a treia parte s ă fie
argumentat faptul c ă gândirea intuitiv ă (nous) este principiul știin ței , defini ția acesteia
devenind acum: știin ța este facultatea (habitus, hexis) părții gânditoare a sufletului (he
no ētik ē), totdeauna adev ărat ă, dobândit ă prin demonstra ție (apodeiktik ē), ale c ărei
prime principii (ta pr ōta) sunt cunoscute inductiv (epag ōgē) prin gândirea intuitiv ă
(nous); a patra parte a subcapitolului (cap.II, 1.1 .4. Obiectul știin ței ) se ocup ă de obiectul
știin ței (to epist ēton), care fiind universalul , este necesar , etern , imuabil , negenerat și
indestructibil ; a cincea parte (cap.II, 1.1.5. Știin ța și celelalte facult ăți ale gândirii )
diferen țiaz ă știin ța ca facultate, numit ă adesea de Aristotel și facultate demonstrativ ă, de
celelalte facult ăți ale gândirii, ar ătând c ă nu se confund ă cu niciuna dintre ele; în sfâr șit, a
șasea parte (cap.II, 1.1.6. Etimologia lui epist ēmē) ofer ă ra țiunile etimologice privind

3
numele știin ței (epist ēmē) a șa cum se g ăsesc la Aristotel, înt ărite de cercet ările lingvistice
contemporane. A doua parte a primului subcapitol ce rceteaz ă o știin ță particular ă c ăreia îi
apar ține tratatul De caelo , anume filosofia secund ă, cum o numea Aristotel, deopotriv ă
numit ă și știin ța despre natur ă, sau fizica cum este numit ă acum (cap. II, 1.2. Știin ța
despre natur ă sau fizica ). Prima parte din cele trei în care este tratat ă problema se refer ă
la împ ărțirea de c ătre Aristotel a știin țelor în știin țe teoretice , creatoare și practice
(cap.II, 1.2.1. Clasificarea aristotelic ă a știin țelor ), a doua restrânge cercul cercet ării
doar la știin țele teoretice (cap.II, 1.2.2. Știin țele teoretice ), pentru ca a treia s ă se ocupe
doar de fizic ă a șa cum este definit ă în tratatele acroamatice și în mod special în De caelo
(cap.II, 1.2.3. Defini ția aristotelic ă a fizicii ). Pentru Aristotel, fizica sau știin ța despre
natur ă (he peri physe ōs epist ēmē) este știin ța fiin ță rilor naturale sau născute , adic ă a
fiin ță rilor pornind de la physis (ta physei onta), gândite ca fiin ță ri în mi șcare (ta
kinoumena), al c ăror principiu (arch ē) și cauz ă (aitia) este tocmai natura (physis), care le
apar ține în chip esen țial , adic ă în mod nemijlocit de la început prin sine , iar nu prin
accident (kath’ hauto kai m ē kata symbeb ēkos), natur ă în țeleas ă drept una dintre
modalit ățile fiin ței (hen ti genos tou ontos). Pornind de la doctrina a ristotelic ă explicit ă
potrivit c ăreia logica este un instrument (organon) al știin țelor și de la faptul c ă în
clasificarea acestora logica nu apare ca știin ță , al doilea subcapitol (cap.II, 2. Logica în
calitate de organon și de știin ță ) rezum ă și accept ă pozi ția nuan țat ă a filosofului și
logicianului român Alexandru Surdu. Cele trei forme logice clasice (no țiunea, judecata și
silogismul) nu sunt în sine instrumente ale știin țelor decât prin intermediul demonstra ției,
iar cercetarea acestora nu se mai face în vederea u nui ra țiuni determinate, ci al ra țiunii
îns ăș i, logica devenind prin urmare deopotriv ă știin ță (epist ēmē) al ături de vechea
accep ție aristotelic ă de instrument (organon).
Urm ătoarele trei capitole (cap.III-V) sunt dedicate cer cet ării celor trei forme
logice clasico-tradi ționale, no țiunea, judecata și ra ționamentul, în tratatul aristotelic De
caelo . Logica clasic ă este recunoscut ă în esen ță ca fiind de origine aristotelic ă, atât ca
cercetare a domeniului pur al logicii, adic ă în accep ția ei de știin ță , cât și în aplica țiile ei
în diverse domenii știin țifice, adic ă în accep ția ei de instrument. Aceast ă teorie logic ă nu
este dezvoltat ă ca atare pân ă la cap ăt în tratatele p ăstrate de la Aristotel și reunite cu mult
mai târziu sub denumirea de Organon . Între cele șase tratate care compun acum

4
Organon -ul, doar unul se ocup ă de no țiuni, și nici acesta de no țiuni în genere, ci doar de
cele de maxim ă generalitate, cel despre categorii, anume Categoriae , iar despre judecat ă
în genere g ăsim referiri speciale doar în De interpretatione și referiri ca parte
component ă, în special silogistic ă, în cele dou ă Analitici și în Topica . Dac ă în ceea ce
prive ște silogismul, al c ărui creator și este considerat, Aristotel teoretizeaz ă suficient, în
Analytica priora în genere și în Analytica posteriora despre cel știin țific, pentru a l ăsa o
teorie clasic ă a lui, în privin ța judec ății și mai ales a no țiunii ca forme logice clasice
exist ă prea pu ține dezvolt ări teoretice. F ără îndoial ă, acest lucru nu înseamn ă c ă Aristotel,
gânditorul sistematic și creatorul pân ă la urm ă al logicii clasice, n-a avut teorii închegate
despre toate cele trei forme logice fundamentale, j udecând fie și numai dup ă leg ătura
esen țial ă care exist ă între ele. F ără no țiuni nu ar exista judec ățile, iar f ără judec ăți nu ar
exista silogismele, inclusiv silogismele știin țifice demonstrative care s ă duc ă la
demonstra țiile care constituie scopul declarat, în concep ția aristotelic ă, al oric ărei știin țe.
Teoriile celor dou ă forme logice clasice care nu sunt tratate pân ă la cap ăt în lucr ările
păstrate, no țiunea și judecata, adic ă interpretarea lor ca principii formale cu toate
consecin țele care decurg de aici, pot fi îns ă reconstituite pe baza textelor ajunse pân ă la
noi în a șa fel încât s ă fie coerente cu teoria clasic ă a silogismului și cu întreaga gândire
logic ă a lui Aristotel. Ansamblul acestor texte p ăstrate este constituit, pe de o parte, din
textele aristotelice și, pe de alt ă parte, din textele comentatorilor aristotelici. Ac east ă
reconstituire și prezentare coerent teoretic ă a celor trei forme logice clasice ca principii
formale și a logicii clasice în ansamblu ca o logic ă ex principiis a fost f ăcut ă pentru prima
dat ă de c ătre filosoful și logicianul român Alexandru Surdu. Prin urmare, ce le trei
capitole care se ocup ă de cele trei forme logice clasice cuprind mai întâ i câte un
subcapitol care rezum ă teoria formei logice respective ca principiu forma l, a șa cum este
reconstruit ă în lucr ările lui Alexandru Surdu, și un al doilea subcapitol în care sunt
cercetate aceste forme logice și ilustrate prin analiza unor exemple din tratatul De caelo .
Al treilea capitol (cap.III, Structuri no ționale în tratatul aristotelic De caelo) se
ocup ă de prima fom ă logic ă, no țiunea și este structurat în dou ă subcapitole. Primul dintre
ele (cap.III, 1. Teoria logico-clasic ă a no țiunii în opera aristotelic ă), împ ărțit la rândul
lui în patru p ărți, pleac ă de la stabilirea faptului c ă no țiunea în teoria logic ă clasic ă este o
form ă logic ă independent ă (cap.III, 1.1. No țiunea ca form ă logic ă independent ă). Cu alte

5
cuvinte, în dezacord cu direc ția logico-matematic ă și bazat pe cercet ările lui Alexandru
Surdu privind forma logic ă no țiune , în prima parte se vor demonstra cel pu țin cinci
lucruri: mai întâi, c ă termenii abstrac ți au o semnifica ție ; în al doilea rând, c ă aceast ă
semnifica ție este tocmai no țiunea pe care o exprim ă; de aici, în al treilea rând, va rezulta
necesitatea unei teorii a no țiunii ; în al patrulea rând, se va vedea c ă aceast ă teorie a
no țiunii nu poate fi conceput ă decât logico-clasic ; în plus, în al cincilea rând, va rezulta
rolul și importan ța teoriei no țiunii, imposibil de asumat în context logico-matema tic,
pentru studiul rela țiilor dintre no țiuni, cuvinte vorbite și cuvinte scrise . Prin urmare, prin
teoria clasic ă a no țiunii vom în țelege studiul no țiunii ca form ă logic ă independent ă, sau,
cu alte cuvinte, studiul no țiunii în sine , f ăcând abstrac ție, pe de o parte, de cuvântul care o
exprim ă, iar, pe de alt ă parte, de judecata a c ărei parte component ă poate s ă fie. A doua
parte (cap.III, 1.2. Tripla accep ție clasic ă a no țiunii (no ēma, logos, horismos)), dup ă ce
examineaz ă separat cele trei accep ții clasice ale no țiunii, ca determina ție mental ă sau
gând (no ēma), ca determina ție subiectiv-ra țional ă sau form ă des ăvâr șit ă (logos) și ca
principiu formal sau defini ție (horismos), care constituie cele trei aspecte clasice ale
no țiunii, concluzioneaz ă c ă prin no țiune se în țelege numai acea form ă logic ă alc ătuit ă
din unitatea celor trei aspecte ale ei , lucru în genere neeviden țiat în tratatele de logic ă
clasic ă. A treia parte (cap.III, 1.3. Raportul între no țiune și cuvânt ) examineaz ă rela țiile
dintre no țiune și cuvântul care o exprim ă, logica clasic ă neavând alte mijloace de
exprimare în afara celor apar ținând limbilor naturale. Pornind de la subzisten ța dubl ă a
no țiunii ca form ă logic ă ( in mente și in voce ), cu alte cuvinte, de la studiul no țiunii prin
intermediul cuvântului, ceea ce înseamn ă studiul formei no țiunii in voce prin intermediul
materiei no țiunii, adic ă studiul no țiunii in mente prin no țiunea in voce ; trecând apoi prin
rolul dublu, constitutiv și comunicativ al cuvântului fa ță de no țiune; subliniind, spre
deosebire de platonism, conven ționalitatea termenilor în concep ția lui Aristotel; a treia
parte ajunge la urm ătoarele concluzii referitor la rela ția dintre cuvânt și no țiunea ca
defini ție : în primul rând, cuvântul este un mijloc de studiu al no țiunii, iar studiul
cuvântului se face prin intermediul no țiunii; în al doilea rând, prin dubla accep ție de
logos și horismos a no țiunii, sunt admise deopotriv ă cuvântul care exprim ă no țiuni
diferite , ca și no țiunea exprimat ă prin mai multe cuvinte ; în al treilea rând, no țiunea este:
cauza formal ă a cuvintelor, care sunt materia no țiunilor, cauza eficient ă a cuvintelor, ce

6
duce la unitatea cuvintelor semnificative din defin i ție și cauza final ă sau, altfel spus,
scopul studierii cuvintelor. A patra parte (cap.III , 1.4. No țiunea ca mediere între cuvânt și
lucru ) este dedicat ă rela țiilor dintre cuvânt și lucru , fiind o întreit ă perspectiv ă asupra
cuvântului privit ca rostire , ca denumire și ca nume , plecând de la faptul c ă no țiunea este
cea care intermediaz ă între cuvânt și lucru, sau altfel spus c ă lucrurile sunt semnificate de
către cuvinte doar prin intermediul no țiunilor , lucru care, pe cât este de important, pe atât
este de omis în tratatele de logic ă clasic ă. Mai întâi, având în vedere c ă no țiunea este
cauza formal ă, cauza eficient ă și cauza final ă a cuvintelor, cuvântul este studiat în logica
clasic ă, pe de o parte, doar în raport cu no țiunea corespunz ătoare lui și deopotriv ă, pe de
alt ă parte, în raport cu dublul s ău rol, constitutiv , deoarece cuvântul este materia no țiunii
in voce , adic ă o parte constitutiv ă a ei, și comunicativ , deoarece cuvântul este un semn al
formei , adic ă semnific ă no țiunea in mente . În amândou ă accep țiile, constitutiv ă și
comunicativ ă, factorul determinant și scopul studierii cuvintelor este no țiunea.
Rezumând, în teoria no țiunii cuvântul , în primul rând, este parte constitutiv ă doar a
no țiunii , neavând leg ătur ă cu constituirea limbajului propozi țional, în al doilea rând,
comunic ă no țiunea și numai no țiunea și, în al treilea rând, nu se spune despre ceva, ci se
roste ște , adic ă se constituie pe sine însu și comunicându-se . Prin urmare, cuvântul ca
rostire înseamn ă unitatea func ției sale constitutive și comunicative , sau reprezint ă, cu alte
cuvinte, no țiunea in voce ca unitate a materiei și formei sale . Ca o consecin ță direct ă a
acestei unit ăți, trebuie f ăcut ă observa ția c ă divizarea rostirii în cele dou ă ipostaze, ca
form ă logic ă, adic ă drept no țiune in mente , și ca materie a formei logice, adic ă drept
cuvânt, se poate face doar prin abstractizare . Pe scurt, în cazul cuvântului ca semn al
formei, din perspectiv ă clasic ă, se poate vorbi despre independen ța antepredicativ ă a
cuvântului. Calitatea cuvântului de a fi semn al fo rmei este mai u șor de sesizat în limbile
care au articol hotarât singular, cum e cazul limbi i române, sau articol singular, cum e
cazul limbii eline. Al doilea subcapitol (cap.III, 2. No țiuni, concepte și genuri de
categorii în tratatul De caelo) ilustreaz ă teoria clasico-tradi țional ă a no țiunii, a șa cum e
prezentat ă în primul subcapitol, prin analiza structurii no ționale a tratatului De caelo și
analiza unor exemple din acest tratat. Subcapitolul este structurat în patru p ărți. Prima
parte (cap.III, 2.1. Împ ărțirea termenilor tratatului în no țiuni, concepte și genuri de
categorii ) trateaz ă separat no țiunile și conceptele, pe de o parte, cele din urm ă în accep ția

7
clasic ă de conceptus communis , adic ă de no țiune gen sau no țiune care subsumeaz ă mai
multe specii (cap.III, 2.1.1. No țiunile și conceptele ), și deopotriv ă separat, pe de alt ă
parte, categoriile (cap.III, 2.1.2. Genurile de categorii ). Domeniul logicii tradi ționale sau
al ra țiunii pure este cuprins între singular , numele simplu care se refer ă la un singur lucru
individual, trecând prin specie și gen , pân ă la categorie , numele genurilor de cea mai
mare generalitate, sau ta megista t ōn gen ōn (cele mai mari dintre genuri) cum le nume ște
deja Platon în Sofistul . Strict vorbind, singularul, specia, genul și categoria sunt no țiuni ,
ordonate astfel cresc ător în func ție de generalitate. Regula general ă stabilit ă de c ătre
Aristotel pentru domeniul logicii clasice sau tradi ționale poate fi enun țat ă astfel: în
primul rând, despre singular se enun ță toate celelalte , adic ă specia , genul și categoria ,
dar singularul nu se enun ță despre nimic ; în al doilea rând, categoria se enun ță despre
toate celelalte , adic ă despre gen , specie și singular , dar despre categorie nu se enun ță
nimic . Prin urmare, în logica tradi țional ă singularul poate fi doar subiect și niciodat ă
predicat, iar categoria poate fi doar predicat și niciodat ă subiect. Categoriile este
singurul tratat aristotelic p ăstrat despre no țiuni. Obiectul acestuia este fiin ța în
exprimarea logosului (to on to kata t ōn logon). Tratatul pune problema la nivel ontologic ,
vorbind despre realit ățile (ta onta) surprinse de logos . Logos -ul avea în genere pentru
gândirea greac ă o tripl ă semnifica ție. Era cuvânt , gând , dar și ra țiune de a fi a lucrului
(logos t ēs ousias). Nivelul logosului nu este unul simplu, a l simplei vorbiri, ci unul întreit.
Problema se pune deci deopotriv ă în planul rostirii (en t ē ph ōnē) sau in voce cum
spuneau scolasticii, în planul gândirii (en t ē psych ē) sau in mente , dar și în planul
realului, în lucru (en t ē hypokeimen ō) sau in re . În Categorii este vorba, potrivit
interpret ării lui Constantin Noica care preia gândul comentat orului antic Ammonius, de
diferen țierea claselor de cuvinte-gânduri-lucruri , sau de cuvintele ce semnific ă lucruri
prin mijlocirea gândurilor . Altfel spus, este vorba despre termenii care desemneaz ă
no țiuni ce semnific ă lucruri prin intermediul gândurilor , lucru valabil pentru toate
tipurile de no țiuni, nu numai pentru categorii. A doua parte se oc up ă de modalit ățile de
determinare a termenilor tratatului De caelo înainte de a fi defini ți în modul conven țional
prin gen și diferen ță (cap.III, 2.2. Modalit ăți de determinare a termenilor înainte de fi
defini ți) și este împ ărțit în trei potrivit celor trei modalit ăți neconven ționale identificate
aici. Prima dintre ele, ilustrat ă prin exemple din tratatul de astronomie și din alte tratate

8
aristotelice, este determinarea termenilor prin diferite semnifica ții și const ă în
inventarierea diferitelor semnifica ții pe care le-a c ăpătat un termen prin folosirea lui de
către vorbitorii unei limbi, aici cea elin ă. A doua modalitate de determinare
neconven țional ă, deopotriv ă ilustrat ă prin exemple, este determinarea prin accep țiile
istorice ale unui termen. Între prima și a doua modalitate, prin semnifica ții diferite și prin
accep ții istorice, nu se poate trasa totdeauna o linie de demarca ție ferm ă. De multe ori,
semnifica țiile diferite ale unui termen sunt eviden țiate prin accep țiile istorice pe care le-a
căpătat un termen prin utilizarea lui de c ătre înainta și. A treia modalitate folosit ă de
Aristotel în tratat și ilustrat ă cu exemple este determinarea termenilor prin etimologie .
Aplicarea metodei etimologice este în leg ătur ă cu primul fel de defini ție, defini ția
nominal ă, pe care Aristotel o nume ște expresie nominal ă (logos onomat ōdēs). Trebuie
spus c ă metoda etimologic ă nu are nicio leg ătur ă cu definirea prin gen proxim și diferen ță
specific ă. Spre deosebire de to ți înainta șii s ăi, de la pitagoricieni la Platon, pentru care
cuvintele fuseser ă d ăruite oamenilor de c ătre zei și încifrau sensuri ascunse, adev ărul lor
neputând fi dezv ăluit decât prin știin ța etimologiei, pentru Aristotel cuvintele nu exist ă
prin natura lucrurilor (physei), ci sunt simboluri (symbola) stabilite potrivit conven ției
(kata synth ēkēn) între nume și realit ățile pe care le numesc. Fiind folosite de la început uri
și în acord cu natura lucrurilor, ele surprind totu și realit ățile desemnate, ceea ce
autorizeaz ă recursul la argumente etimologice, gramaticale sau semantice. A treia parte a
subcapitolului (cap.III, 2.3. Definirea no țiunilor, conceptelor și genurilor de categorii în
tratatul De caelo) are drept tem ă problema definirii conven ționale a no țiunilor în genere.
Pornind de la faptul c ă defini ția și demonstra ția sunt considerate de c ătre Aristotel
principalele metode ale știin ței, o prim ă parte (cap.III, 2.3.1. Raportul între defini ție și
demonstra ție ) pune în eviden ță raporturile dintre ele potrivit textelor aristotelice. A doua
parte (cap.III, 2.3.2. Tipuri de defini ții ) vorbe ște despre cele patru feluri de defini ții la
Aristotel și face mai întâi distinc ția între ceea ce se va numi mai târziu definitio realis
(defini ția real ă) și definitio nominalis (defini ția nominal ă). Defini ția real ă, numit ă de
Aristotel defini ție obiectual ă (horos pragmat ōdēs) sau defini ție esen țial ă, substan țial ă
(horos ousi ōdēs), exprim ă esen ța lucrurilor (to ti esti), care presupune existen ța lor, în
timp ce defini ția nominal ă, numit ă de Aristotel expresie nominal ă (logos onomat ōdēs),
nu exprim ă esen ța lucrurilor, ci semnifica ția numelui lor. Nereferindu-se la esen ța

9
lucrurilor, defini ția nominal ă nu are o leg ătur ă necesar ă cu existen ța lor, fiind doar o
explica ție verbal ă a numelui lucrurilor, existente și neexistente deopotriv ă, c ăci, spune
Aristotel, orice poate fi numit. În genere, prin de fini ție sunt cunoscute doar lucrurile a
căror existen ță este, la rândul ei, cunoscut ă și prin urmare defini ția nominal ă nu poate fi
socotit ă potrivit rigorilor aristotelice o defini ție în sensul deplin al cuvântului. O
consecin ță este faptul c ă prin nicio știin ță , și implicit prin defini ție, nu se poate demonstra
că un anume lucru este numit într-un anume fel. Defin i ția real ă are trei specii, defini ția
cauzal ă, defini ția drept concluzia unei demonstra ții de esen ță și defini ția termenilor
nemijloci ți. De și enumerarea în țelesurilor defini ției, începe cu defini ția nominal ă,
Aristotel p ăstreaz ă în final doar ultimele trei specii, cele apar ținând defini ției reale. Prima
este o expresie nedemonstrabil ă a esen ței (logos tou ti esti anapodeiktos), a doua este
silogismul esen ței (syllogismos tou ti esti), iar a treia este concluzia unei demonstra ții a
esen ței (tes tou ti estin apodeixe ōs symperasma). A treia parte (cap.III, 2.3.3. Defini ția
prin gen proxim și diferen ță specific ă) prezint ă modalitatea aristotelic ă concret ă de
definire a no țiunilor. Definirea se face prin gen (genos) și diferen ță (diaphora), mai precis
prin genul cel mai apropiat (to engytat ō genos) și diferen ța produc ătoare de specie (he
eidopoios diafora), dup ă cum le nume ște Aristotel, sau prin genul proxim și diferen ța
specific ă, dup ă cum le nume ște logica clasic ă. Aceast ă parte trateaz ă diferen țiat definirea
no țiunilor propriu-zise și a conceptelor , în țelese ca no țiuni-gen, pe de o parte (cap.III,
2.3.3.1. Definirea no țiunilor și conceptelor tratatului ), și definirea genurilor de categorii ,
no țiunile supreme sau cele mai mari dintre genuri , cum le numesc Platon mai întâi și apoi
Aristotel, pe de alt ă parte (cap.III, 2.3.3.2. Problema definirii genurilor de categorii ).
Aici (în 2.3.3.1.) sunt date numeroase exemple de d efinire a no țiunilor propriu-zise și a
conceptelor din tratatul De caelo . Defini ția unei no țiuni prin gen proxim și diferen ță
specific ă presupune existen ța unui gen supraordonat no țiunii de definit, condi ție
îndeplinit ă de toate felurile de no țiuni, de la singulare și specii la genuri, cu excep ția
genurilor ultime sau maxime (ta megista gen ē). Genurile ultime sunt considerate și
recunoscute de c ătre to ți comentatorii greci antici ca neprovenind dintr-o diviziune
(diairesis), care înseamn ă tocmai sec ționarea genului în specii (tom ē tou genos eis eid ē).
În cazul celor zece genuri de categorii nu este vor ba despre un gen unic supraordonat,
căci nu exist ă un gen comun al celor zece categorii , dup ă cum admit unii c ă ar fi fiin ța (to

10
on) sau ceva (to ti) diferit. În ciuda acestei pozi ții tran șante, autorizat ă în primul rând de
textele aristotelice și apoi de interpret ările comentatorilor greci, încerc ările de a g ăsi un
gen comun al tuturor categoriilor au continuat pân ă târziu în modernitate, când în sec. al
XIX-lea Franz Brentano afirm ă c ă „Aristotel divide fiin ța (…) conform diferitelor
categorii”. Dincolo de ignorarea unei întregi tradi ții interpretative, de la comentatorii
greci antici pân ă la Corydaleu în sec. al XVII-lea, care deopotriv ă refuz ă s ă caute un gen
supraordonat categoriilor, o asemenea tez ă ignor ă litera textului aristotelic. Într-adev ăr,
Aristotel vorbe ște mai ales despre gen ē t ōn ont ōn, adic ă genuri ale fiin ță rilor , sau
realit ăților potrivit traducerii lui Constantin Noica, atr ăgând aten ția asupra faptului c ă el
folose ște pluralul și mult mai rar singularul gen ē tou ontos ( genuri ale fiin ței sau
realit ății ). Dac ă, prin urmare, toate no țiunile pot fi în principiu definite prin gen proxim
și diferen ță specific ă, genurile de categorii, neavând un gen supraordona t, nu pot fi
definite în acest mod clasic. În tratatul Categoriae , în care sunt studiate cele zece genuri
de categorii pe care le deosebeste Aristotel, deter minarea acestora este f ăcut ă prin
descriere (hypograph ē) și enumerare (aparithm ēsis) a propriet ăților și rela țiilor acestora,
nu prin defini ție propriu-zis ă (horismos kyri ōs) cu determinarea genului și diferen ței. În
tratatul de fizic ă De caelo niciuna dintre aceste categorii nu sunt studiate î n sine, adic ă în
calitate de genuri ultime sau maxime. A patra parte a subcapitolului al doilea (cap.III, 2.4.
Opera ții logice prejudicative cu no țiuni ) identific ă și ilustreaz ă cu exemple principalele
opera ții logice prejudicative care sunt folosite în tratatul De caelo . Acestea sunt:
identificarea , definit ă ca opera ția logic ă prin care se decide dac ă un obiect a cade sau nu
sub no țiunea A, generalizarea sau extinderea , definit ă drept opera ția logic ă prin care se
elimin ă una sau mai multe note din con ținutul unei no țiuni pentru a construi o alt ă
no țiune cu un con ținut mai restrâns, dar cu o sfer ă mai larg ă, determinarea sau
restrângerea , ca opera ția logic ă prin care se adaug ă una sau mai multe note la con ținutul
unei no țiuni pentru a construi o alt ă no țiune cu un con ținut mai larg, dar cu o sfer ă mai
restrâns ă.
Al patrulea capitol (cap.IV, Structuri judicative în tratatul aristotelic De caelo)
are drept tem ă a doua form ă logic ă clasic ă, anume judecata , și este structurat tot în dou ă
subcapitole. Primul dintre acestea (cap.IV, 1. Teoria logico-clasic ă a judec ății în opera
aristotelică) rezum ă teoria clasico-tradi țional ă a șa cum se desprinde ea din tratatele

11
aristotelice p ăstrate. S-au p ăstrat patru tratate în care este cercetat ă teoria judec ății,
Despre interpretare , Analitica prim ă, Analitica secund ă și Topica . Cu excep ția tratatului
Despre interpretare , care se ocup ă în special de judecat ă, celelalte lucr ări nu au ca tem ă
judecata, aceasta fiind aici cercetat ă în mod special în contextul silogisticii. Pe de al t ă
parte, referirile la judecat ă sunt numeroase și în celelalte tratate aristotelice, cum sunt, de
pild ă, Despre suflet , Metafizica și Fizica , al c ăror obiect este evident diferit. Teoria
clasic ă a judec ății, a șa cum va fi ea expus ă în lucrare, nu este de g ăsit ca atare în niciunul
dintre tratatele lui Aristotel, dar ea a fost elabo rat ă pe baza textelor aristotelice și în
conformitate cu doctrina lui Aristotel de c ătre filosoful și logicianul român Alexandru
Surdu. Ea reprezint ă o reconstruc ție coerent ă a teoriei clasice a judec ății , teorie
interpretat ă, pe de o parte, potrivit tratatelor aristotelice a mintite mai sus și, pe de alt ă
parte, potrivit tradi ției vechilor comentatori greci și latini. În acest sens ea poate fi numit ă
o teorie de tip aristotelic , la fel cu teoria clasic ă a no țiunii expus ă în capitolul al III, care
deopotriv ă nu este de g ăsit ca atare într-o lucrare aristotelic ă, ci este reconstruit ă coerent
conform textelor lui Aristotel și a comentariilor antice grece ști și latine ști la aceste tratate.
Subcapitolul cuprinde dou ă p ărți, iar prima parte demonstreaz ă c ă judecata este o form ă
logic ă independent ă (cap.IV, 1.1. Judecata ca form ă logic ă independent ă). O form ă
logic ă poate fi considerat ă drept form ă logic ă independent ă doar în situa ția în care
aceasta se poate justifica pe sine prin propriile sale principii. În spe ță , judecata
considerat ă drept form ă logic ă trebuie s ă fie principiul , cauza sau ra țiunea de a fi a
oric ărei judec ăți. Cu alte cuvinte, judecata trebuie s ă fie o cauz ă formal ă a judec ăților,
adic ă o form ă a formelor (eidos eid ōn) care s ă justifice posibilitatea logic ă a judec ății în
genere. În acest sens, judecata este fiin ța (to einai) și esen ța (to ti esti) judec ăților, prin
urmare este și defini ția (horismos), adic ă principiul prin care fiin țeaz ă orice judecat ă ca
atare. În defini ția judec ății, genul proxim este forma logic ă, iar diferen ța specific ă, adic ă
ceea ce deosebe ște judecata de celelalte forme logice, în spe ță de no țiune și de silogism,
este constituit ă din determina țiile specifice oric ărei judec ăți. Determina țiile specifice sunt
cele trei condiții pe care trebuie s ă le îndeplineasc ă orice judecat ă, adic ă (1) s ă fie
afirmativ ă sau negativ ă, (2) s ă poat ă fi adev ărat ă sau fals ă și (3) s ă constituie sinteza
unor componente logice . A doua parte a subcapitolului (cap.IV, 1.2. Fundamentarea
aristotelică a judec ății ) își propune studierea judec ății în calitate de form ă, de cauz ă sau

12
de principiu formal al judec ăților. De aceea, fundamentarea aristotelic ă a judec ății
porne ște de la studiul conceptelor de principiu și cauz ă (cap.IV, 1.2.1. Principiu și cauz ă
la Aristotel ). Ca și în cazul celorlalte forme logico-clasice, no țiunea și silogismul, studiul
judec ății în aceast ă accep ție, potrivit teoriei lui Alexandru Surdu, nu se poa te face din
perspectiv ă logico-matematic ă pentru faptul c ă din acest punct de vedere ea nu poate fi
conceput ă ca simpl ă posibilitate logic ă. Mai întâi, prin cauz ă prim ă (pr ōtē aitia), Aristotel
în țelege nu cauza proxim ă a lucrului, nici cauza prim ă absolut ă în sens metafizic a lui, ci
cauza prim ă proprie a acestuia , altfel spus, cauza cea mai îndep ărtat ă de lucru, dar
totu și proprie lui (to akrotaton aition). Apoi, caracteristica co mun ă, sau ceea ce este
comun (to koinon), esen ța principiilor , altfel spus, și implicit și esen ța cauzelor , const ă în
faptul c ă sunt prime (ta pr ōta), cu alte cuvinte, ele sunt punctul de plecare sau începutul
de unde un lucru sau este , sau se produce , sau este cunoscut . Relativ la problematica
judec ății, teoria aristotelic ă a cauzelor este important ă întrucât poate justifica ce este și
cum se produce o judecat ă. Partea a doua se ocup ă de studiul formei și cauzei formale
(cap.IV, 1.2.2. Forma și cauza formal ă). Dac ă exist ă o materie și deci o cauz ă material ă a
formei ra ționale, pe de o parte, și potrivit lui Aristotel orice fiin țare are materie și form ă,
pe de alt ă parte, atunci trebuie s ă existe și o form ă și deci deopotriv ă o cauz ă formal ă a
formei ra ționale. Prin urmare, exist ă atât o materie a formei ra ționale , cât și o form ă a
formei ra ționale . A șa încât, de și compus ă din p ărți, forma ra țional ă este un întreg
(holon), adic ă o sintez ă (synthesis) a ceea ce se produce din ceva , altfel spus, din materia
formei ra ționale, și prin ceva , cu alte cuvinte, prin forma formei ra ționale. Ceea ce
înseamn ă c ă, al ături de o materie a formelor (hyl ē eid ōn), exist ă și o form ă a formelor
(eidos eid ōn) pe care Aristotel o nume ște gândire (nous). Dup ă cum sufletul este
asemenea mâinii, adic ă unealta uneltelor, se spune în De anima , tot a șa gândirea este
forma formelor (ho nous eidos eid ōn). Potrivit teoriei aristotelice reconstruit ă de
Alexandru Surdu, numai pe baza distinc ției între forma fizic ă, forma principiu în genere
și forma ra țional ă se poate vorbi de materie a formelor și de form ă a formelor . Materia
formelor nu se identific ă cu materia sensibil ă, iar forma formelor nu se identific ă cu
forma fizic ă. Partea a treia (cap.IV, 1.2.3. Judecata ca principiu formal ), împ ărțit ă la
rândul ei în altele trei, define ște judecata ca principiu formal . În primul rând (cap.IV,
1.2.3.1. Gândirea ca form ă a formelor ) gândirea ca form ă a formelor are dou ă

13
determina ții fundamentale . Prima dintre ele este faptul c ă gândirea ca form ă a formelor ,
în calitate de cauz ă formal ă a formelor ra ționale, nu exist ă în afara acestora . Altfel spus,
dac ă forma ra țional ă este eidos sau logos , atunci și cauza formal ă este eidos sau logos . Cu
alte cuvinte, dac ă gândirea ca form ă a formelor este cauza formal ă a formei ra ționale,
fiind consubstan țial ă cu aceasta, atunci forma ra țional ă este de aceea și natur ă cu
gândirea . A doua determina ție a gândirii ca form ă a formelor este faptul c ă gândirea este
propria sa cauz ă formal ă, adic ă propriul s ău principiu formal. Numai în acest mod se
poate interpreta corect enun țul aristotelic potrivit c ăruia gândirea se gânde ște pe sine
îns ăș i (hauton noei ho nous), în a șa fel încât gândirea și inteligibilul devin identice
(tauton nous kai no ēton). În al doilea rând (cap.IV, 1.2.3.2. Judecata ca gând ), judecata
în calitate de gând (no ēma), adic ă judecata in mente , are dou ă determina ții esen țiale: (1)
judecata este afirmativ ă sau negativ ă; (2) judecata este adev ărat ă sau fals ă. Fiind semnul
judec ății in mente , judecata in voce are acelea și determina ții. Potrivit cercet ărilor lui
Alexandru Surdu, menite s ă reconstruiasc ă coerent teoria aristotelic ă a judec ății din
perspectiv ă logico-clasic ă, cele dou ă metode prin care pot fi deduse determina țiile
judec ății sunt, pe de o parte, interpretarea , a șa cum este aplicat ă ea în tratatul De
interpretatione , și, pe de alt ă parte, analiza , a șa cum este expus ă în tratatul De anima .
Rezultatele ob ținute printr-o metod ă pot fi justificate prin rezultatele ob ținute prin
cealalt ă metod ă, ceea ce înseamn ă confirmarea lor printr-o dubl ă demonstra ție. Pe baza
interpret ării se deduce și o a treia determina ție a judec ății in mente : (3) judecata este
unitatea sau sinteza unor componente. În concluzie, cele trei determina ții ale judec ății în
calitate de gând , eviden țiate prin interpretare și analiz ă pe baza textelor tratatelor
aristotelice și a comentariilor, sunt urm ătoarele: (1) judecata este afirmativ ă sau negativ ă;
(2) judecata este adev ărat ă sau fals ă; (3) judecata este unitatea sau sinteza unor
componente. În al treilea rând (cap.IV, 1.2.3.3. Defini ția judec ății ca principiu formal ), se
poate da defini ția judec ății ca principiu formal prin gen proxim și diferen ță specific ă,
adic ă în mod clasico-tradi țional, ținând cont de determina țiile specifice eviden țiate, sub
urm ătoarea form ă: „Judecata ca principiu formal este ra țiunea (genul proxim) afirmativ ă
sau negativ ă, adev ărat ă sau fals ă, care alc ătuie ște sinteza componentelor ra ționale
(diferen ța specific ă)”. Defini ția judec ății sub forma de mai sus nu se g ăse ște în niciun
tratat aristotelic, dar Aristotel d ă în schimb mai multe defini ții par țiale ale judec ății în

14
diverse locuri, lucru amintit și comentat de Alexandru din Afrodisia. Astfel, în Analitica
prim ă este dat ă o defini ție a premisei unui silogism, premis ă care de fapt este o judecat ă:
premisa este un enun ț care afirm ă sau neag ă ceva despre ceva (tinos kata tinos). Dac ă
genul proxim (logos) apare în aceast ă defini ție la fel ca mai sus, diferen ța specific ă în
schimb este concentrat ă. Considerând ra țiunea (logos) drept genul proxim al judec ății și
cele trei determina ții ale diferen ței specifice ca fiind exprimate toate concentrat prin
formula ceva despre ceva (tinos kata tinos), defini ția prescurtat ă a judec ății ar fi
urm ătoarea: judecata ca principiu formal este ra țiunea a ceva despre ceva . A doua parte
a celui de-al patrulea capitol, referitor la struct urile judicative din tratat, identific ă și
exemplific ă raporturile de tip judicativ între no țiuni (cap.IV, 2. Raporturi de tip judicativ
între no țiunile tratatului De caelo), c ăutând enun țurile , legile și principiile din tratatul de
astronomie. Prima parte (cap.IV, 2.1.1. Expresia lingvistic ă a judec ății ) se refer ă la
mijloacele lingvistice de exprimare a judec ății. Expresia lingvistic ă a unei judec ăți este o
anumit ă propozi ție sau un anumit enun ț, care reprezint ă semnul oral sau scris al acestei
judec ăți. Nu orice propozi ție este semnul unei judec ăți, ci numai aceea în care se g ăsesc
realizate toate determina țiile judicative. Judecat ă determinat ă este, în genere, actualizarea
posibilit ății sale logice și presupune trei cerin țe: 1) actualizarea sintezei judicative, 2)
determinarea concret ă a componentelor judicative și 3) determinarea func țiilor concrete
ale componentelor judicative. Num ărul de cuvinte prin care se exprim ă o judecat ă nu este
important, dar ceea ce este cu adev ărat important este faptul c ă toate enun țurile judicative
exprim ă sub form ă explicit ă sau implicit ă o sintez ă judicativ ă, altfel spus, un gând unic .
A doua parte (cap.IV, Structura judec ății și func țiunile componentelor ) determin ă concret
structura în general a propozi ției judicative și deopotriv ă func țiunile componentelor,
ilustrându-le cu exemple din tratatul De caelo . În genere, propozi ția judicativ ă este
format ă din doi termeni , pe de o parte, subiectul și predicatul numit și atribut , și, pe de
alt ă parte, verbul sau copula. În termeni clasico-tradi ționali, ansamblul subiectului și
predicatului a fost considerat materie a propozi țiilor judicative, iar verbul sau copula ca
form ă unificatoare . Componentele definite, potrivit lui Aristotel, su nt 1) subiectul sau
numele (hypokeimenon, onoma), 2) predicatul sau atributul (kat ēgoroumenon,
praedicatum, ceea ce este enun țat despre altul), distins sau nu de verb, și 3) verbul (r ēma,
verbum, copula). Propozi țiile în care copula „este ˮ e distins ă de predicat se numesc

15
propositio (enunciatio) de tertio adjacente sau tertii adjacentis , iar sinteza judicativ ă și
afirma ția sau nega ția sunt explicit puse în eviden ță , ca și subiectul și predicatul.
Propozi țiile în care copula nu este distins ă de predicat se numesc propositio (enunciatio)
de secundo adjacente sau secundi adjacentis , r ămânând puse în eviden ță doar afirma ția
sau nega ția și subiectul. Enun țurile de tipul secundi adjacentis pot fi aduse la forma tertii
adjacentis prin eviden țierea copulei, a calit ății propozi ției, afirmativ ă sau negativ ă,
precum și a componentelor judicative, subiectul și predicatul. Multe tratate de logic ă
clasico-tradi țional ă prefer ă forma tertii adjacentis tocmai datorit ă faptului c ă pune în
eviden ță explicit componentele judicative. În partea a trei a (cap.IV, 2.1.3. Clasificarea
judec ăților ) urmeaz ă o tripl ă clasificare a judec ăților, cu exemple din tratatul De caelo ,
potrivit cantit ății subiectului (cap.IV, 2.1.3.1. Clasificarea dup ă cantitatea subiectului ),
potrivit calit ății copulei (cap.IV, 2.1.3.2. Clasificarea dup ă calitatea copulei ) și potrivit
condi ționalit ății (cap.IV, 2.1.3.3. Clasificarea dup ă condi ționalitatea judec ăților ). A
patra parte (cap.IV, 2.1.4. Enun țuri de tip defini ții ) studiaz ă un anume fel de enun țuri de
mare importan ță în logica clasico-tradi țional ă, anume defini țiile în raport cu judec ățile.
Cu toate că, în genere, enun țul unei judec ăți «S este P» este asem ănător cu enun țul
defini ției prin gen și diferen ță , «S este P cu diferen ța M», potrivit teoriei clasice
aristotelice, enun țurile de tip defini ții nu pot constitui expresia unei judec ăți.
Al cincilea capitol (cap.V, Structuri inferen țiale în tratatul aristotelic De caelo)
trateaz ă a treia form ă logic ă clasic ă, ra ționamentul . Primul dintre cele dou ă subcapitole
(cap.V, 1. Teoria logico-clasic ă a ra ționamentului în opera aristotelic ă) prezint ă teoria
clasic ă a silogismului (cap.V, 1.1. Ra ționamentul silogistic ), iar prima din cele trei p ărți
(cap.V, 1.1.1. Defini ția aristotelic ă a silogismului ) se ocup ă de defini ția acestuia.
Interpretarea silogismului ca form ă logic ă constituie esen ța teoriei logico-clasice. Cu alte
cuvinte, silogismul ca form ă logic ă trebuie s ă fie cauza sau principiul pe baza c ăruia pot
fiin ța silogismele. Ca form ă logic ă, silogismul trebuie s ă surprind ă esen ța oric ăruia dintre
silogisme și, prin urmare, el coincide cu defini ția lui. În sine, formele logico-clasice sunt
gânduri unitare indivizibile . Raportate îns ă unele la altele, ele pot fi simple sau complexe ,
așa cum apar no țiunile care intr ă în componen ța judec ăților sau judec ățile care intr ă în
componen ța silogismelor, situa ție în care î și pierd independen ța și devin părți constitutive
în m ăsura în care unitatea lor reprezint ă un gând unic . Trebuie subliniat și accentuat îns ă

16
că formele logice complexe nu trebuie interpretate ca opera ții , func ții sau rela ții cu
forme simple. Ele sunt tot forme unitare a c ăror unitate rezult ă din principiile pe baza
cărora pot fiin ța, iar nu pe baza unor opera ții arbitrare asupra formelor simple. Studiul
tr ăsăturilor esen țiale ale formelor logico-clasice poate fi asigurat doar prin metoda
clasic ă, a șa cum a fost ea expus ă în cercet ările întreprinse de c ătre Alexandru Surdu pe
baza textelor lui Aristotel și ale comentatorilor lui, pe de o parte, și, pe de alt ă parte, prin
compara ție cu celelalte direc ții logice dezvoltate ulterior, în mod special cu lo gica
matematic ă. În tratatele aristotelice p ăstrate pot fi g ăsite patru defini ții ale silogismului.
Analiza logico-filosofic ă a tuturor acestor variante aristotelice ale defini ției silogismului a
fost f ăcut ă de c ătre Alexandru Surdu în conformitate cu teoria sa pr ivind conceptul de
form ă logico-clasic ă. Dintre aceste defini ții, doar primele dou ă, cele de la începutul
Analiticii prime și începutul Topicii , con țin toate elementele unei defini ții în sensul
propiu aristotelic, adic ă genul și diferen ța, ultimelor dou ă, cele din Respingerile sofistice
și din Retorica , lipsindu-le tocmai genul propriu. Dintre primele trei variante ale defini ției
silogismului, cea formal ă din Analitica prim ă, cea structural ă din Topica și cea
lingvistic ă din Respingerile sofistice , cea mai important ă este prima (Silogismul este
forma logic ă în care fiind puse anumite forme logice se constit uie cu necesitate din cele
admise ceva diferit prin faptul c ă aceste forme sunt), c ăci ea singur ă se refer ă la esen ța
pur ă a silogismului (to ti esti) și deci r ăspunde la întrebarea care prive ște esen ța, ce este
silogismul (ti esti syllogismos). Potrivit teoriei lui Alexan dru Surdu privind conceptul de
form ă logico-clasic ă, logica formelor clasice este o logic ă ex principiis , în care, prin
urmare, este esen țial ă interpretarea celor trei forme clasice, cu alte cu vinte, interpretarea
no țiunii, a judec ății și a silogismului, ca principii formale . Pe de o parte, principiul
formal al formei logice sau forma ei confer ă posibilitatea și generalitatea , care justific ă
ce este o anume form ă logic ă și de ce este ceea ce este . Pe de alt ă parte, principiul
material al formei logice sau structura ei confer ă garan ția realiz ării formelor logice
determinate, justificând prin ce se produce și cum se poate produce o form ă logic ă
determinat ă. În sfâr șit, expresia lingvistic ă a formei logice este modul concret de fiin țare
actualizat ă al acesteia, potrivit principiilor formale și materiale ale fiin ță rii determinate.
Ea nu poate fi conceput ă, prin urmare, f ără substratul ei ra țional, exprimând și deopotriv ă
constituind o anume form ă logic ă. De aceea, partea a doua (cap.V, 1.1.2. Figurile și

17
modurile silogistice ) se ocup ă mai întâi de principiul formal sau forma silogismului
(cap.V, 1.1.2.1. Figurile sau schemele silogistice ), apoi de principiul material sau
structura silogismului (cap.V, 1.1.2.2. Modurile sau structurile silogistice ), cu o referire
special ă (cap.V, 1.1.2.3. Reducerea silogismelor ) la transformarea lor, pentru ca în partea
a treia (cap.V, 1.1.3. Expresia lingvistic ă a silogismului ) s ă fie ilustrat modul concret de
exprimare lingvistic ă a silogismului în tratatul De caelo . Al doilea subcapitol (cap.V, 2.
Demonstra ții în tratatul aristotelic De caelo), referitor la demonstra țiile tratatului de
astronomie, este împ ărțit tot în dou ă p ărți. Prima parte (cap.V, 2.1. Schema general ă a
unei demonstra ții ) prezint ă o schem ă general ă a unei demonstra ții aristotelice plecând de
la faptul c ă acestea dep ăș esc simplul silogism și sunt cel mai adesea înl ănțuiri complexe
de silogisme. Tratatul De caelo este în bun ă m ăsur ă o suit ă de demonstra ții menite s ă
construiasc ă cele dou ă teorii pe care se bazeaz ă întreaga concep ție astronomic ă
aristotelic ă, anume teoria cerului , în care este vorba despre toate corpurile cere ști care
alc ătuiesc universul în totalitatea lui, și teoria elementelor , în care este vorba despre cele
cinci corpuri simple sau elemente din care este alc ătuit ă în ultim ă instan ță atât lumea
supralunar ă a astrelor, cât și lumea sublunar ă a corpurilor. A doua parte a subcapitolului
(cap.V, 2.2. Clasificarea demonstra țiilor ) face o împ ărțire a demonstra țiilor pornind de la
patru criterii , primele dou ă ( tipul de argumente și scopul ) ținând de specificitatea
filosofiei naturale aristotelice, iar ultimele dou ă ( modalitatea și num ărul de relu ări )
ținând de specificitatea logicii aristotelice. Toate tipurile de demonstra ții sunt ilustrate cu
exemplele cele mai elocvente din tratatul De caelo . Prima clasificare (cap.V, 2.2.1.
Clasificarea demonstra țiilor dup ă tipul de argumente ), potrivit modului de argumentare
specific filosofiei naturale aristotelice, se refer ă la argumente de ordin fizic , pe de o parte,
și la argumente de ordin logic , pe de alta. A doua clasificare (cap.V, 2.2.2. Clasificarea
demonstra țiilor dup ă scop ), deopotriv ă referitoare la ra țiuni specifice filosofiei naturale
aristotelice, este tot o diviziune dihotomica potri vit scopului demonstra ției, demonstra ție
care poate viza faptul , pe de o parte, sau cauza , pe de alta, altfel spus, existen ța sau
explica ția . A treia clasificare (cap.V, 2.2.3. Clasificarea demonstra țiilor dup ă
modalitate ), referitoare de aceast ă dat ă la modalitatea demonstr ării, deci la ra țiuni ținând
de logica aristotelic ă, divide demonstra țiile în directe și indirecte . Demonstra ția direct ă
numit ă și demonstra ție deictic ă este aceea care pleac ă de la dou ă premise admise ca

18
adev ărate, nerespingând niciuna dintre ele, ci considerâ ndu-le ca atare. Acesta este
semnul de recunoa ștere al unei demonstra ții directe. De asemenea, în demonstra ția
direct ă nu este necesar s ă fie cunoscut ă concluzia și nici s ă fie presupus ă ca adev ărat ă sau
fals ă. Demonstra ția indirect ă, numit ă astfel prin opozi ție cu demonstra ția numit ă de
Aristotel direct ă, este demonstra ția prin absurd . Ea este numit ă deopotriv ă reducere la
absurd, de unde și denumirea de demonstra ție apagogic ă, adic ă demonstra ție prin
reducere . Demonstra ția indirect ă este totdeauna legat ă de demonstra ția direct ă
corespunz ătoare, c ăci ea pleac ă de la una din premisele acesteia și o înlocuie ște pe
cealalt ă cu contradictoria concluziei demonstra ției directe. Acesta este semnul de
recunoa ștere al unei demonstra ții indirecte. A patra clasificare (cap.V, 2.2.4. Clasificarea
demonstra țiilor dup ă num ărul de relu ări ab initio) pleac ă de la criteriul relu ării sau nu a
unei demonstra ții de mai multe ori de la început, adic ă f ără a ține cont de rezultatele
precedente. Așa privite lucrurile, demonstra țiile aristotelice pot fi numite simple sau
multiple . Demonstra țiile simple sunt cele în care demonstra ția tezei nu mai este reluat ă,
spre deosebire de demonstra țiile multiple în care demonstrarea tezei este relua t ă ab initio
de mai multe ori. Demonstra țiile simple sunt cele mai frecvente în tratatul De caelo în
compara ție cu demonstra țiile multiple care sunt mult mai pu țin numeroase.
Demonstra țiile multiple pot fi considerate ca fiind formate d in mai multe demonstra ții
simple, dar care au în comun teza care trebuie demo nstrat ă. Dac ă teza care a fost
demonstrat ă nu mai este reluat ă într-o nou ă demonstra ție pornind de la premise diferite,
atunci demonstra ția poate fi considerat ă simpl ă. Acesta este semnul de recunoa ștere al ei.
Dac ă demonstra țiile simple sunt cele mai frecvente în tratat, demo nstra țiile multiple sunt
cele mai importante. Faptul acesta devine evident d ac ă socotim importan ța pe care le-o
acord ă Aristotel în economia sistemului s ău astronomic. A șa cum lesne se poate intui,
metoda demonstra țiilor multiple nu este folosit ă în leg ătur ă cu orice tez ă la întâmplare, ci
doar în cazul problemelor socotite fundamentale pen tru construc ția și coeren ța sistemului
sau în cazul problemelor socotite cu poten țial polemic filosofic în epoc ă.
Al șaselea capitol (cap.VI, Concluzii. Tratatul De caelo din perspectiva analizei
logice clasico-tradi ționale ) pune în eviden ță concluziile care se pot eviden ția dintr-o
analiz ă a formelor logice clasice realizate în tratat. Tre i feluri de concluzii se pot trage
dintr-o asemenea analiz ă aplicat ă tratatului aristotelic De caelo . În primul rând, stau

19
concluziile privind formele logico-clasice aplicate în tratatul în spe ță , anume De caelo ,
din care se pot desprinde concluzii privind formele logico-clasice aplicate în filosofia
natural ă aristotelic ă în ansamblu, pentru ca în final s ă se poat ă trage concluzii privind
formele logico-clasice aristotelice în genere . În al doilea rând, stau concluziile privind
elaborarea tratatului De caelo , cu tot ceea ce intereseaz ă istoria textului respectiv și a
tratatelor acroamatice aristotelice din perspectiva istoriei filosofiei grece ști. În sfâr șit, în
al treilea rând, stau concluziile privind traducerea în limba român ă a tratatelor
aristotelice de filosofie natural ă, în spe ță a tratatului De caelo , și în genere a altor texte
aristotelice. Prin urmare, în primul rând , se poate spune de la început c ă toate formele
logico-clasice, respectiv no țiunea , judecata și silogismul , pot fi puse în eviden ță ca forme
logice clasice aplicate în tratatul aristotelic De caelo . În al doilea rând , faptul c ă se pot
reg ăsi realizate toate formele logice clasico-tradi ționale în acest tratat de astronomie
aristotelic ă treze ște firesc întrebarea dac ă acest lucru poate spune ceva despre istoria
elabor ării acestui text prin compara ție cu textele care alc ătuiesc Organon- ul. În al treilea
rând , o analiz ă asupra formelor logice clasico-tradi ționale realizate în tratatul De caelo
poate oferi informa ții despre restric țiile și condi țiile privind traducerea acestuia într-o
limb ă modern ă în genere și despre traducerea în limba român ă în spe ță . De la început
trebuie f ăcut ă precizarea c ă aici este vorba de restric ții și condi ții exclusiv din perpectiva
unei analize logice clasico-tradi ționale a unui text aristotelic, care ar trebui în p rincipiu s ă
se adauge celorlalte condi ții și restric ții generale privitoare la o traducere.
Al șaptelea capitol (cap.VII, Bibliografie ) se refer ă la bibliografia care a stat la
baza cercet ării de fa ță și este împ ărțit în cinci subcapitole. Primul subcapitol (cap.VII , 1.
Edi ții de texte aristotelice ) cuprinde dou ă subdiviziuni, prima referitoare la edi țiile de
texte ale tratatului De caelo , iar a doua referitoare la edi țiile de texte ale celorlalte tratate
aristotelice. Al doilea subcapitol (cap.VII, 2. Comentatori antici și medievali ) este împ ățit
între comentatorii aristotelici greci și latini, eviden țiind separat comentariile la tratatul De
caelo , la tratatele de logic ă și la celelalte tratate aristotelice, iar în plus ce i greci dup ă cum
au fost edita ți sau nu în seria Academiei din Berlin, Commentaria in Aristotelem Graeca
(CAG). Al treilea subcapitol (cap.VII, 3. Traduceri ) cuprinde traducerile folosite ca reper
comparativ alaturi de textele originale și sunt împ ărțite în traduceri ale tratatului cercetat
și în traduceri ale celorlalte tratate aristotelice. În amândou ă subdiviziunile s-au eviden țiat

20
separat traducerile latine, pe de o parte, și traducerile în limbile moderne, pe de alt ă parte,
precum cele în limbile francez ă, german ă, englez ă și român ă. Al patrulea subcapitol
(cap.VII, 4. Surse, lexicoane, indexuri, dic ționare ) cuprinde mai întâi sursele antice,
altele decât cele aristotelice, și cele medievale relevante pentru subiectul cerceta t, în al
doilea rând, lexicoanele și indexurile moderne referitoare la opera aristotel ic ă și în final
dic ționarele de limb ă greac ă și limb ă latin ă folosite. Al cincilea subcapitol și ultimul
(cap.VII, Bibliografie general ă) este o bibliografie general ă a cercet ării ordonat ă
alfabetic.