FORME FARMACEUTICE UTILIZATE ÎN TRATAMENTUL ACNEEI VULGARE COORDONATOR ȘTIINȚIFIC ABSOLVENT ȘEF LUCRĂRI Dr. LOREDANA VONICA -GLIGOR BRIA IULIANA… [618723]

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE MEDICINĂ
SPECIALIZAREA FARMACIE

FORME FARMACEUTICE UTILIZATE ÎN TRATAMENTUL
ACNEEI VULGARE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC ABSOLVENT: [anonimizat]
2016

2

CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………………………. ………4
CAPITOLUL 1…………………………………………………………………….. …………………………. …6
Noțiuni de anatomie și fiziologie a pielii………………………………………………………………… 6
1.1 Epidermul…………………………………………………………………………………………………….. 6
1.2 Joncțiunea dermo -epidermică…………………………………………………………………………. .7
1.3 Dermul……………………………………………………………………………………………………… ….7
1.4 Anexele pielii.. ………………………………………………………………………………………….. …..7
1.5 Funcțiile pielii………………………………………………………………………………………….. ……9
CAPITOLUL 2………………………………………………………………………………………….. ……..10
Afecțiunile glandelor sebacee și ale foliculului pilos…………………………… …………. ……..10
2.1 Sindromul seboreic……. ……………………………………………………………………………. …..10
2.2 Acneea vulgară……………………………………………………………………………………….. …..11
2.2.1 Epidemiologie………….. ……………………………………………………………………….. ……..11
2.2.2 Etiopatogenie……………………………………………………………………………………… …….11
2.2.3 Tablou clinic…………… ………………………………………………………………………… ……..13
2.2.4 Forme clinice…………………………………………………………… ……………………………….15
2.2.5 Stadializarea severității.. ……………………………………………………………………… ……..15
CAPITOLUL 3……………………………………………………………………………………….. ………..16
Tratamentul acneei vulgare………… ………………………………………………………………. ……..16
3.1 Tratamentul topic…………………………………………………………………………………. ………16
3.1.1 Excipienții………………………. …………………………………………………………………. …….17
3.1.2 Substanțele medicamentoase…………………………………………………………… ………….18
3.1.3 Sistemul convențional de distribuție a medicamentelor…………………………. ……….19
3.1.3.1 Forme farmaceutice lichide……………………………………………………………….. …….19
3.1.3.1.1 Soluțiile medicamentoase………………………………………. ……………………… ……..20
3.1.3.1.2 Suspensiile………………………………………………………………………………. ………….21
3.1.3.1.3 Loțiunile…………………………………………………………….. ………………. ………………23
3.1.3.1.4 Emulsiile……………………………………………………………………………….. ……………23
3.1.3.1.5 Spray -urile………………………………………………………… …………………… …………..25
3.1.3.2 Forme farmaceutice semisolide………………………………………….. …………………… .26

3
3.1.3.2.1 Unguentele…………………………………………………………………… ……………………..26
3.1.4 Sistemul nou de distribuție a medicamentelor……………………………………. ………….31
3.1.4.1 Lipozomii………………………………………………………………………………… ………. ……32
3.1.4.2 Niozomii…………………………………………………………………………………….. …………35
3.1.4.3 Microbureții…………………………………………………………………………. ………………..37
3.1.4.4 Microemulsiile și nanoemulsiile………………………………………………….. ……………38
3.1.4.5 Microsferele………………………………………………………………………………. …………..39
3.1.4.6 Nanoparticulele solide lipide (SLNs)………………………………………… ………………39
3.1.4.7 Hidrogelurile…………………………………………………………………………… ……………..41
3.1.4.8 Fulerenele…………………………………………………………………………………….. ……….42
3.1.4.9 Liposferele……………………………………………………………………………….. ……………42
3.1.4.10 Polimerii……………………………………………………………………………………. ………..42
3.1.4.11 Spume cu aerosoli…………………………………………………………………………… …….42
3.2 Tr atamentul sistemic………………………………………………………………………………….. …44
3.2.1 Forme farmaceutice solide ……………………………………………………………………… ….45
3.2.1.1 Comprimat e……………………………………………………………………………………… ……45
3.2.1.2 Capsule…………………………………………………………………………………………… …….46
Concluzii…….. ………………………………………………………………………………………………. …..47
Bibliografie……………………………………………………………………………………………… ……….48

4
INTRO DUCERE

Bolile dermatologice au avut o mare evoluție în ultimii ani, actualmente
cunoscându -se mai mult de 2000 de boli de piele. Acneea vulgară rămâne una dintre
cele mai frecvente boli, cu care fiecare dintre noi se confruntă cel puțin odată în viață.
Apare la orice vârstă, dar în special în perioada adolescenței, cu precădere pe suprafața
tenului sau în zonele bogate cu glande sebacee, inestetică dar și incomodă pentru
întregul organism.
Atât acneea, cât și afecțiunile dermatologice în general, pot ave a un impact
major psiho -social asupra calității vieții pacientului, cu afectare emoțională care poate
duce până la depresie cu izolare de societate, anxietate, pierderea încrederii de sine.
Lucrarea este structurată pe 3 capitole, în primul capitol fiind făcute referiri la
structura pielii (epiderm, joncțiunea dermo -epidermică, dermul și anexele pielii), cât și
la funcțiile fiziologice ale pielii, pentru a înțelege mai bine locul de acțiune a
medicamentelor la diferite structuri ale pielii, cât și rolul fu ncțiilor pielii în procesul de
absorbție și penetrare a medicamentelor.
Capitolul al doilea descrie acneea vulgară din punct de vedere epidemiologic,
etiopatogenic, tablou și forme clinice cât și în funcție de severitate, pentru că de
evaluarea corespunză toare a bolii depinde alegerea terapiei acneei vulgare. Un
management de succes al acneei vulgare are nevoie de o selecție atentă a tratamentului
conform prezentării clinice și de nevoile individuale ale pacientului.
În capitolul al treilea, acneea vulgar ă este tratată în principal prin două moduri
diferite: tratament topic (local, extern) și tratament sistemic (general). Tratamentul topic
folosește atât sistemul convențional de distribuție a medicamentelor (forme
farmaceutice lichide : soluții medicamento ase, suspensii, loțiuni ,emulsii, spray -uri și
forme farmaceutice semisolide pentru aplicații cutanate: unguentele), cât și sistemul nou
de distribuție a medicamentelor folosit în tratamentul acneei (lipozomi, niozomi,
microbureți, micro – și nanoemulsiile, microsferele, nanoparticule solide lipide,
hidrogeluri, fulerenele, liposferele, polimerii și spumele cu aerosoli).
Tratamentul topic este suficient în formele ușoare și medii ale acneei vulgare,
uneori asociat sau nu cu tratamentul sistemic. Tratamentul sistemic este indicat pentru
formele severe de acnee, atunci când tratamentul topic nu este suficient, incluzând
antibiotice, contraceptive și retinoizi orali.

5
Utilizarea corectă și eficientă a medicamentelor necesită printre altele o
informare corespunzătoare asupra prod uselor farmaceutice, iar calea sau modul de
administrare se aleg în funcție de multiplele considerente legate de bolnav. Intervenția
în timp util, tratamentul corect și aderența la tratament sunt esențiale pentru tratarea cu
succes a acneei vulgare și de a evita pe termen lung efectele psihologice și fizice
(cicatricile).

6
CAPITOLUL 1
NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A PIELII
Pielea este unul din cele mai mari organe ale corpului, numit și ’’organul
cutanat’’ , cântărește 4 -5kg (1/15 din greutatea corpului), are o suprafață de 1,5 -1,8 m² și
o grosime care variază între 0,2 -5 mm (funcție de regiune). Organul cutanat, ce
constituie ’’fațada monumentală a corpului omenesc’’, este un înveliș membranos
conjunctivo -epitelial ce acoperă întreaga suprafață a corpului și se continuă cu
semimucoasele și mucoasele cavităților naturale. De la exterior spre profunzime, pielea
este formată din: epiderm, joncțiunea dermo -epidermică, derm și anexele pielii. [1,2]
1.1. EPIDERMUL
Epidermul este o structură avasculară, format din 4 straturi de celule: stratul
bazal, cornos, spinos și granulos . Stratul bazal (germinativ) este format dintr -un singur
rând de celule, situate pe membrana bazală, poligonale, înalte, cu un nucleu ma re cu
nucleoli, o citoplasmă bazofilă și cu o activitate metabolică intensă. La acest nivel are
loc multiplicarea celulară, realizându -se astfel un echilibru între producția de celule noi
și descuamarea pielii. Stratul cornos formează o barieră pentru medi ul exterior (nu
permite pătrunderea bacteriilor sau a substanțelor chimice), fiind alcătuit din celule fără
nucleu (anucleate) dispuse în cimentul intercelular. Stratul disjunct este s tratul
superficial, din stratul cornos ce se exfoliază . Stratul spinos ( malpighian) este format
din 5 -8 rânduri de celule poliedrice suprapuse, care nu mai au capacitate germinativă.
Celulele sunt conectate între ele prin desmozomi, ce permit păstrarea integrității
epidermului. În interior ul celulelor încep să se formeze tonof ibrilele care vor forma în
straturile superioare o sc leroproteină numită keratină, care conferă pielii rezistență la
agresiunea mecanică. Stratul granulos este un strat format din 3 -4 rânduri de celule cu
axul mare longitudinal, paralel cu membrana bazală. Nucleii celulelor sunt mici, astfel
încât celula pierde activitatea germinativă, se formează tonofilamente care se sudează
între ele, devenind tot mai rezistente.[2]
Tipurile de celule ale epidermului sunt: keratinocitele și celulele dentritice
localizate la nivelul stratului bazal ( melanocite, celule Langerhans și Merkel ).
Keratinocitele sunt celule epidermice specializate, cu rol în keratogeneză,
stochează melanina produsă de melanocite și produc numeroase tipuri de citokine,
având și rol imunologic. Melanocitele sunt responsabile de pigmentarea pielii, cu
origine în crestele neurale, sunt situate în stratul bazal, coroidă și retină, elaborează

7
melanina. Celulele Langerhans sunt celule mari cu nucleu lobulat, celule prezentatoare
de antigen celulelor i munocompetente (limfocite T) din ganglionii limfatici. Celulele
Merkel sunt ovale sau rotunde, conțin granulele lui Merkel, ce vin în contact cu
terminațiile nervoase amielinice. [3]
1.2. JONCȚIUNEA DERMO -EPIDERMICĂ
Este zona situată între epiderm și derm, care la microscopul optic se observă ca
o linie continuă , ondulată, ce conferă pielii rezistență crescută, prin faptul că există o
mai mare coeziune dermo -epidermică. S-a observat , prin microscopie electronică că
această joncțiune este alcatuită, de sus în jos, din 4 straturi: mambrana bazală, lamina
lucida, lamina densa și lamina sub -densa, ultimele două formate din fibre de colagen
mai groase care se ancorează înspre membrana bazală, respectiv înspre profunzimea
dermului. Porțiunea inferioară a epidermulu i spre joncțiunea dermo -epidermică cu
aspect zimțat formează crestele epidermice, iar porțiunea superioară a dermului spre
joncțiunea dermo -epidermică cu aspect papilomatos formează papilele dermice .[2]
1.3. DERMUL
Este format din fibre și celule specifice. Fib re: fibrele elastice sunt foarte
subțiri și au o capacitate de elongație ce conferă elasticitate pielii, fibrele de colagen
sunt groase, rezistente și conferă rezistență mecanică pielii, fibrele de reticulină sunt
cele mai fine, ele se găsesc în jurul vase lor de sânge . Celule specifice: fibrocitele și
fibroblastele secretă fibrele de colagen, monocitele și limfocitele au rolul de a prelua
anumiți stimuli antigenici de la suprafața pielii, mastocitele sunt implicate în reacțiile
alergice de tip urticarian sa u șoc anafilactic . Substanța fundamentală are rolul de a hrăni
atât dermul cât și structurile epidermului și reprezintă suport pentru celule și fibre.
Dermul propriu -zis este împărțit dinspre exterior spre interior, astfel: dermul
papilar, porțiunea superi oară situa tă la nivelul papilelor dermice, dermul reticular, este
zona dermului mijlociu format din fibre de colagen, fibre elastice și fibre reticula re și
conferă rezistență pielii, dermul profund sau hipodermul constituit din lobulii de țesut
adipos .[2]
1.4. ANEXELE PIELII
Anexele pielii sunt reprezentate de: glandele sudoripare și sebacee care sunt
situate în interiorul pielii, respectiv în derm și se exteriorize aza pe suprafața
epidermului, și părul și unghiile care constituie fanerele. Acestea sunt situate la
exteriorul pielii, iar părul are și o porțiune profundă dermică. [4]

8
Glandele sudoripare sunt formate din trei părți: o parte glandulară situată în
profunzime, un duct sau canal profund, un duct superficial, un canal excretor ce duce la
suprafață sec retia glandei. Exista două tipuri de glande sudoripare: glande sudoripare
ecrine ce se găsesc pe toată suprafața cutanată, au un miros acid și sunt influențate de
factorii externi (căldura și umiditate) și factori interni și nervosi, și glande sudoripare
apocrine, care sunt diferite față de cele ecrine, se găsesc la nivelul axilelor,
perimamelonar, perigenital și în zona perianală. Aceste glande au o sudoare mai
vâscoasă cu un pH alcalin și miros caracteristic.
Glandele sebacee sunt glande acinoase și se găsesc în interiorul dermului, atât
liber cât și în asociație cu firul de păr formând ’’complexul pilo -sebaceu’’. Glandele
sebacee libere se găsesc: la marginea liberă a pleoapei, la nivelul glandului, la nivelul
buzelor inferioare. Sunt glande sebacee ectopice izolate, dar la unele persoane se
prezintă în număr mai mare cu aspect de grămăjoare dispuse izolat sau confluente și
deranjează din punct de vedere estetic. Produsul de secreție al glandelor sebacee se
numește sebum și este constituit din acizi grași, esteri, colesterol. [4]
Sebumul are rolul de a lubrefia firul de păr pe care îl învelește și îl protejează
de mediul exterior. Secreția este eliberată la nivelul foliculului pilos, apoi ajunge la
suprafață pe lângă tija firului de păr, dar se poate deschide și liber la nivelul pielii.
Secreția sebacee se accentuează în perioada de pubertate, când intră în funcțiune
secreția hormonilor sexuali, fiind sub control hormonal endocrin. Se constată o
exacerbare a secr eției sebacee în peri oada pubertară și prepubertară. Secreția sebacee
poate fi în cantitate normală la nivelul tegumentului sau în exces, atunci când apare
sindromul seboreic cu manifestări clinice atât la nivelul pielii cât și la nivelul firului de
păr. Pe suprafața tegumentară în care există glandele sebacee fără fir de păr secreția
sebacee formează o peliculă cu un caracter gras, care în limite normale are un rol
protector. În cazul când secreția este redusă cantitativ, pielea devine uscată, deshidratată
cu posibilitatea de apariție a unor fisuri, ce pot deveni poartă de intrare pentru microbi.
Secreția sebacee împreună cu secreția sudoripară formează o peliculă hidro -lipidică a
pielii, cu rol protector. Numărul glandelor sebacee este determinat genetic, dar poate fi
influențat și de factori sexuali hormonali. Hormonii estrogeni diminuă sec reția sebacee
iar androgenii, hormonii masculini, exacerbează secreția sebacee și accentuează
creșterea părului. [4]
Firul de păr este o anexă cutanată ce se exprimă libe r la suprafața pielii și care
are o porțiune profundă inclavată la nivelul dermului profund sau hipodermului.

9
Partea superioară a părului vizibilă la exterior se numește tija firului de păr iar
în profunzime se află rădăcina firului de păr care este învel ită de foliculul pilos.

Figura 1.1. Structura pielii [13]
1.5. FUNCȚIILE PIELII
Pielea este o barieră impermeabilă ce protejează organismul împotriva noxelor
biologice (agenții infecțioși, micotici, microbieni, parazitari), chimice și fizice din
exterior. Pielea are mai multe funcții, cum ar fi: funcția de protecție (factorul protector
principal este filmul sau pelicula hidro -lipidică a pielii, formată din sebum și sudoare),
funcția de regenerare, funcția mecanică, de organ de simț, funcția de menținere a
echilibrului intern, de organ imunologic, de termoreglare, rolul endocrin al pielii și
funcția estetică.[2]

10
CAPITOLUL 2
AFECȚIUNILE GLANDELOR SEBACEE ȘI ALE FOLICULULUI
PILOS
2.1. SINDROMUL SEBOREIC
Produs printr -o secreție crescută de sebum și un d renaj defectuos al acestuia,
sindromul seboreic reprezintă o disfuncție a unității pilosebacee, cu diferite manifestări
clinice. Seboreea reprezintă cea mai simplă manifestare a sindromului seboreic,
distribuită egal la ambele sexe, atât feminin cât și ma sculin, dezvoltându -se o dată cu
caracterele sexuale secundare și cu pubertatea. Ceea ce susține rolul esențial al
androgenilor în stimularea secreției de sebum este administrarea sistemică de
testosteron și dehidroepiandrosteron, care duce la creșterea mă rimii și secreției
glandelor sebacee. Zonele de localizare a seboreei sunt: bărbie, șanț nazo -genian, frunte,
interscapulo -vertebral, pomeți, presternal și pielea păroasă a capului. Asociate
foliculului pilos sunt și glandele sebacee. Glandele sebacee sunt glande holocrine,
produsul lor de secreție este un fluid gălbui numit sebum, care este alcătuit din: squalen
(10%), gliceride și acizi grași (65%) și esteri ai acizilor grași cu lanț lung (25%).
Producția de sebum variază în funcție de vârstă, este scăzut ă în copilărie și crește
prepubertal (vârsta obișnuită de apariție a acneei), este mare la naștere și în următoarele
3-5 luni, menținându -se ridicată timp de câțiva ani, pentru a se stabiliza ulterior la un
nivel propriu individului. [3]
Tabloul clinic este reprezentat de pielea seboreică care este grăsoasă,
strălucitoare, cu orificii foliculare dilatate (secreția sebacee de pe față fiind de 25 de ori
mai mare decât în restul corpului) și păr uns și lipit de piele. Formele clinice ale
seboreei sunt: seboreea uscată (sicca) caracterizată prin sebum consistent, tegument
aparent uscat și descuamație furfuracee, seboreea uleioasă (oleosa) caracterizată prin
consistență semifluidă a sebumului, tegument lucios, firele de păr -uleioase și lucioase,
orificiile folicul ilor pilosebacei dilatați, seboreea pielii păroase a capului caracterizată
prin fire de păr uleioase, cleioase, aglutinate și prurit. [3]
La unele persoane seboreea persistă în calitate de simptom unic pe parcursul
întregii vieți. La alții, însă, producând u-se o retenție infundibulară a sebumului,
care în asociere cu flora microbiană secundară și în combinație cu hiperkeratinizarea
zonei respective duc la prefigurarea următorului stadiu al sindromului seboreic – acneea
vulgară.

11
Cu alte cuvinte, în acnee ’’ecuația’’ este următoarea: seboree sicca și/sau
seboree oleosa (asta depinde de gradul de hipercornificare infundibulară) + flora cocică
+ Propionibacterium acnes = acneea vulgară. [1,5]
2.2. ACNEEA VULGARĂ
Acneea vulgară (AV) e ste o afecțiune cu determinism genetic și expresie
metabolico -hormonală, observată de obicei la adolescenți și adulți, cu implicarea ariilor
cutanate bogate în glande sebacee și foliculi piloși, caracterizată printr -o secreție
excesivă de sebum (seboree) a sociată cu o tulburare a procesului de keratiniz are în
foliculii piloși, manifestându -se clinic printr -un polimorfism lezional, iar uneori, din
cauza aspectului inestetic al leziunilor – printr -un puternic handicap fizic, psihic și
social. [5,6]
2.2.1. Epid emiologie
Acneea este una dintre cele mai întâlnite afecțiuni cutanate care afectează cca
80% din persoanele cuprinse între 11 și 30 de ani. Afectând adolescenții din întreaga
lume, reprezintă topul celor mai prevalente afecțiuni ale pielii în populația ge nerală.
Acneea vulgară reprezintă cea mai frecventă formă de acnee, prevalența afecțiunii în
rândul adolescenților este mare – de la 30% până la 90%, însa poate apărea și la orice
vârstă. Tradițional, debutează la 12 -14 ani, odată cu pubertatea genitală ma sculină sau
feminină, iată de ce se mai numește acnee polimorfă juvenilă. Așadar, acneea vulgară
este consecința directă a stării seboreice juvenile, aceasta însă nu exclude posibilitatea
ca leziunile acneice să apară concomitent cu seboreea. În funcție de sex, se poate afima
că la fete apare mai des și are un grad maxim de severitate între 15 și 17 ani, iar la băieți
între 17 și 19 ani. Băieții fac de obicei forme mai severe decât fetele, iar în 3 -5% din
cazuri afecțiunea poate persista mai mulți ani și po ate determina cicatrice inestetice, cu
serioase efecte nedorite asupra dezvoltării psihosociale. Latura pozitivă rezidă în faptul
că doar 15 -20% dintre cei afectați au nevoie de tratament medicamentos, în restul
cazurilor producându -se o autoinvoluție cătr e 20-22 ani (așa zisa acnee fiziologică sau
hiperandrogenism fiziologic). [5,7,8]
2.2.2. Etiopatogenie
Dezechilibrul endocrin este factorul major în patogenia afecțiunii. Cel mai
important hormon proacneic este dihidrotestosteronul (DHT), care rezultă din a cțiunea
5-α-reductazei asupra testosteronului. Estrogenii inhibă secreția sebacee și implicit
dezvoltarea acneei, iar androgenii stimulează hipersecreția de sebum, și la fel ca
progesteronul favorizează instalarea unui status seboreic.

12
La unele femei sebo reea, și în consecință acneea se datorează nu atât unui surplus de
androgeni, cât unui deficit de estrogeni.
Hiperkeratoza foliculară este al doilea factor major în patogenia bolii. Retenția
materialului keratinic în ductul sebaceu este prima modificare hi stologică și poartă
denumirea de microcomedon, clinic acest stadiu este invizibil. A doua modificare este
înaintarea burbionului keratinic în infundibul. Apare prima leziune vizibilă -comedonul
închis. Ulterior comedonul închis poate evolua pe două căi: de zvoltarea unui comedon
deschis și rupturi intradermale însoțite de leziuni inflamatorii. În mod normal, procesul
de keratinizare foliculară este reglat de un acid gras esențial – linoleat, care provine din
celulele bazale ale glandelor sebacee. Hiperproduc ția de sebum induce o deficiență a
linoleatului în canalul folicular, peretele căruia devine penetrabil pentru agenții
inflamatori.[5]
Factorul microbian este unul important în lanțul etiopatogenic multifactorial al
acneei vulgare. Acneea vulgară nu este o boala contagioasă, dar suprainfecțiile
înrăutățesc tabloul clinic. Convențional, foliculul pilo -sebaceu poate fi împărțit în două
zone: aerobă și anaerobă. Zona aerobă (ostiul folicular) este populată de stafilococi
(preponderent Staph.epidermidis, aureus , haemolyticus) iar zona anaerobă (partea
profundă a foliculului), infundibulul este colonizat de anaerobii facultativi:
Propionibacterium acnes (fost Corinebacterium acnes), Pityrosporum ovale(fost
Malassezia furfur) și Demodex folliculorum longus, iar du ctul sebaceu este colonizat de
Demodex folliculorum brevis. [9,10]
Propionibacterium acnes (cunoscut și sub numele de Corynebacterium acnes) a
fost implicat în patogenia acneei înca din anul 1896. Se găsește în cantități foarte reduse
pe pielea normală. Amestecul de celule descuamate în cantitate foarte mare și excesul
de sebum în microcomedoane produce un mediu favorabil creșterii bacteriei. Această
bacterie este un difteroid anaerob gram pozitiv, care colonizează foliculii pilo -sebacei și
produce mediat orii proinflamatori, care determină formarea de leziuni inflamatorii. Cu
alte cuvinte P.acnes este inițiatorul proceselor inflamatorii, determinând natura
inflamatorie a acneei vulgare.[8, 11]
Dereglările metabolice și imune au fost apreciate ca fiind semnfi cative în
patogenia bolii. Caracterul dismetabolic al acneei vulgare constă în tendința de majorare
cantitativă a colesterolului și trigliceridelor serice în debutul maladiei, ca consecință a
hiperactivității complexului pilo -sebaceu. Pe măsura agravării c linice și atrofierii
glandelor sebacee, parametrii respectivi sunt în descreștere, paralel cu diminuarea

13
constantă a coeficientului albumino -globulinic. [5]
Alți factori ce pot interesa evoluția acneei sunt: perioada premenstruală (prin
modificările de hid ratare a epiteliilor pilo -sebacee), dieta (în mod indirect, prin
alimentația ce stimulează secreția sebacee), radiațiile UV (pot stimula comedogenitatea
sebumului) , sudorația (mediul umed și cald agravează acneea prin a nomalii ale
hidratării ductale), produse chimice: uleiuri, hidrocarburi halogenate, gudroane din
distilarea huilei, stimulează apariția acneei. [12]
2.2.3. Tabloul clinic
Sub aspect morfologic, se disting următoarele etape: leziunea eruptivă primară
(preinflamatorie) este comedonul. Comedonul reprezintă înfundări de keratină ce se
acumulează în ostiumul folicular (patognomonice în acneea vulgară). Este un dop
sebaceu (2 -4 mm în diametru) îmbibat cu celule cornoase care țâșnește din orificiul
folicular sub acțiunea presiunii mecanice laterale. E xistă două varietăți ale acestuia:
comedoane închise și deschise. Comedoanele închise (punctele albe) nu comunică cu
mediul ambiant și se mai numesc microchisturi. Odata expulzat în exterior, comedonul
devine deschis (puncte negre), culoarea neagră datorân du-se nu atât melaninei, cât
reacțiilor de oxidare (fig 2.1). Numărul comedoanelor variază de la un individ la altul,
cele mai mari aglomerări se constată la nivelul piramidei nazale, frunții, regiunii
temporo -zigomatice. Concomitent, sau ceva mai târziu ( peste 3 -6 luni), apar leziuni
comedoniene și pe spate (regiunea scapulară și interscapulară) și piept (presternal).
[13,14,5]

Figura 2.1 Comedoane în acneea juvenilă [13]
Următoarea etapă este dezvoltarea de leziuni inflamatorii, constituite din
papule și pustule foliculare (leziuni inflamatorii superficiale), și din noduli și chiste

14
(leziuni inflamatorii profunde). Este stadiul cel mai caracteristic di n punct de vedere
evolutiv. [5,6 ]
Dacă papula foliculară reprezintă o inflamație aseptică a ostiului folicular,
atunci pustula exprimă o inflamație septică a infundibulului. Papulele și pustulele
foliculare rezultă din ruperea peretelui microchistelor, consecutiv amestecului keratinei
cu coloniile bacteriene (într -un folicul sebaceu obstruat de sebum). Pu stulizarea se
datorează florei stafilococice (Staph.Epidermidis, Staph.Aureus, staph.Haemoliticus
ect.), care este mai agresivă din punct de vedere patogenic decât bacilul acneic
(P.Acnes). Spargerea pustulelor, spontană sau provocată, duce la evacuarea un ui lichid
sero-purulent, urmat de formarea unei cruste galben -verzui, care se vindeca prin
cicatrice punctiformă moderată (fig 2.2). [5,13]

Fig 2.2 Acnee papulo -pustuloasă juvenilă [13]
Atunci când forța de expulzie a dopului keratinic este insuficientă, se produc
rupturi intradermale cu dezvoltarea de noduli, chisturi (cavități cu conținut lichid,
uleios, acoperite de tegument normal), abcese subcutanate, brăzdate sau nu de
numeroase traiecte fistuloase. Nodulii reprezintă papule mai infiltrate, se pot e xtinde
profund și pe zone mari, toracele posterior și masivul facial fiind zone de elecție pentru
distribuția leziunilor. Nodulii sunt mai frecvenți la sexul masculin determinând leziuni
cronice și rezistente la tratament, dimensiunile variind între 4 -10mm (fig 2.3). Uneori,
leziunile au un aspect furunculoid, sunt supurative, congestive, confluând în placarde
difuze flegmonoase. Puroiul care se elimină la suprafață are frecvent un caracter sero –
sanguinolent, iar crustele ce se formează sunt masive, galben -cenușii. [3,5,13 ]

15

Fig 2.3 Acnee vulgară nodulară [13]
2.2.4. Forme clinice
Nu exista o clasificare unanim acceptată a acneei vulgare, însa în funcție de
circumstanțe se descriu mai multe forme clinice. Astfel, toate formele de acnee pot fi
împarțite în două grupe mari: ACNEELE ENDOGENE sau PRIMITIVE (androgen –
dependente): în funcție de tipul lezional predominant: acnee comedoniană (forma
ușoară), acnee papulo -pustuloasă (forma moderată), acnee nodulară, acnee nodulo –
chistică (forma severă); în funcție d e gravitatea erupțiilor: acneea conglobată, acneea
fulminans, foliculita cu gram -negativi, pioderma faciale; în funcție de vârstă: acnee
neonatală (imediat după naștere), acnee infantilă (după primele săptămâni de viață),
acneea copilariei (după vârsta de 2 ani, se transformă într -o formă severă la pubertate),
acnee vulgară juvenilă (debutează la pubertate, polimorfism lezional), acneea adultului
(ca o continuare a celei juvenile sau cu debut la 30 -40 de ani) și ACNEELE EXOGENE
sau SECUNDARE (non -androgen -dependente): în funcție de factorii fizici: acne
aestivalis sau de Mallorca, după PUVA t erapie, după radiații ionizante; în funcție de
factorii chimici: acnee la clor, iod, brom; în funcție de factorii iatrogeni: acnee
cosmetică , acnee la steroizi, tubercul ostatice, antidepresive triciclice, anabolizante. [3,5]
2.2.5. Stadializarea severității
Acneea vulgară (forma comună) este forma de acnee cea mai frecvent întâlnită
și cuprinde leziunile mai sus amintite prezente în număr variabil î n funcție de
severitatea acneei: acneea ușoară (<20 comedoane, <15 leziuni inflamatorii, <30 leziuni
(comedoane + lez.inflamatorii)), acneea moderată (20 -100 comedoane, 15 -50 lezuni
inflamatorii, 30 -125 leziuni (comedoane + lez.inflamat.)), acneea severă (>100
comedoane, >50 lez iuni inflamatorii, >5 pseudochiste, >125leziuni (comedoane
+ lez.inflamatotii + chiste)).[ 15]

16
CAPITOLUL 3
TRATAMENTUL ACNEEI VULGARE
Alături de alte specialități, dermatologia beneficiază astăzi de metode eficient e
și complexe de tratament. Pe lângă aspecte legate de tratamentul patogenic, etiologic
sau simptomatic specific fiecărei afecțiuni în parte, trebuie avut în vedere anumite
aspecte de ordin p siho-social și epidemiologic. [4,12 ]
Alegerea terapiei acneei vulgare ar trebui să depindă d e evaluarea
corespunzătoare a bolii. Aceasta ar trebui să includă o istorie personală aprofundată,
inclusiv detalii privind durata de apariție de acneei, terapiile anterioare (cu ulterioare
răspunsuri la tratament), istoricul familial și o atentă examinare fizică. Un management
de succes al acneei vulgare are nevoie de o selecție atentă a tratamentului conform
prezentării clinice și de nevoile individuale ale pacientului. Intervenția în timp util,
tratamentul corect și aderența la acest tratament sunt esen țiale pentru tratarea cu succes
a acne ei și de a evita pe termen lung efectele psihologice și fizice (cicatricile).
[16,17,18]
Acneea vulgară este o afecțiune pe termen lung, iar educarea pacientului este
importantă pentru a îmbunătăți aderența la tratament. Profesioniștii din domeniul
sănătății ar trebui să -și facă timp pentru a explica pacienților cum se dezvoltă acneea și
ce opțiuni de tratament sunt disponibile pentru ei, precum și modul în care acestea sunt
utilizate, oferind un plan realist de tratament pe care pacientul va fi capabil sa îl urmeze.
Explicând că această condiție poate dura ceva timp chiar și cu tratament, și că
perseverența este importanta. Cheia pentru un tratament de succes este de a găsi un plan
eficient, ușor de gestionat și la prețuri accesibile, care să se potriveasca pacientului.[ 19]
Acneea vulgară este tratată în principal prin două moduri diferite:
-TRATAMENT TOPIC (local, extern);
-TRATAMENT SISTEMIC (general).
3.1. TRATAMENTUL TOPIC
În terapia dermatologică tratamentul topic are o pondere foarte importantă.
Cele două avantaje majore ale tratamentului topic sunt: permite aplicarea directă a
medicamentului pe locul afectat și în concentrația dorită, iar ef ectele secundare sunt
reduse. Permite administrarea formelor convenționale, cât și a formelor nou apărute,
pentru a trata cu succes acneea.[5 ] Pe calea dermică sau cutanată, formele farmaceutice
care se pot administa sunt lichide, semisolide sau solide, care în general sunt denumite

17
forme dermice, forme topice sau forme cutanate. De numirea acestora provine fie din
latinescul cutis, -is = piele, fie de la cuvântul grecesc derma, -atos = piele. Sunt
destinate administrării pe piele atât în scop prof ilactic, terapeutic sau curativ
(dermatologic ) cât și de îngrijire, întrețin ere și prote cție față de noxe
(dermatocosmetice ).[20]
Strategiile de tratament în acneea vulgară depind de severitatea acesteia, așadar
tratamentul topic este standardul de îngrijire pentru acneea ușoară și moderată, fiind
suficient la 60 % dintre bolnavi, uneori asoci at sau nu cu tratamentul sistemic. Cele mai
de actualitate preparate necesită cel puțin 6 până la 8 săptămâni de aplicare înainte de a
se observa o îmbunătățire, putând fi folosite și ani de zile, în funcție de necesități.
[21,22,23]
În general topicul este c onstituit din vehicol (excipient) și din principiul activ
(o substanță sau mai multe substanțe asociate). Eficiența unui tratament topic este
condiționată de următorii factori: alegerea corectă a modalității de aplicare a
tratamentului topic, vascularizați a cutanată, integritatea filmului hidrolipidic și a
stratului cornos, tipul de piele (terapia topică este diferită pentru fiecare tip de piele în
parte). Efectul topicelor depinde și de compoziția excipientului și de concentrația
substanței active.[8]
3.1.1. Excipienții ( vehicule, baze )
Excipientul sau amestecurile de excipienți ( „baze de unguent” ), asociate cu
substanțe medicamentoase sau folosite ca atare, permit realizarea diferitelor forme
farmaceutice cu aplicare topică. Din punct de vedere te rapeutic, excipienții sunt
substanțe inerte, dar care sunt importante pentru că realizează transportul și favorizează
interacțiunea substanței active cu pielea. Rolul lor este de a crește acțiunea terapeutică a
substanței active, fără să modifice proprietă țile acestora [8, 24]. Caracteristicile generale
ale excipienților sunt: să permită distribuirea uniformă a substanței active, să nu
modifice caracterele substanței active, să asigure o bună absorbție a substanței active,
trebuie să fie bine tolerati, să se îndepărteze ușor, să nu păteze lenjeria.[12]
Excipienții se clasifică în: lichizi, pulverulenți și grași. Excipienții lichizi – apă
fiartă și răcită, apa distilată, ser fiziologic, alcoolul, solvenții organici (acetona,
cloroformul, eter, benzenul), formea ză soluții apoase, alcoolice, hidroalcoolice folosite
in comprese umede, badijonări, băi, loțiuni capilare. Acțiunea lor este superficială și
bine tolerată de tegumente. Excipienții pulverulenți – sunt reprezentați de pudrele inerte,
care pot fi vegetale ( amidon din făină de orez sau grâu, cărbune vegetal, licopodiu )

18
și minerale ( oxid de zinc, talc, bioxid de tit an, silicat de magneziu, caolin ). Din
amestecul acestora cu grăsimi rezultă pastele, iar din amestecul c u lichide rezultă
mixturile. Excipienți i grași – pot fi de origine animală, vegetală și minerală. Excipienții
grași de origine animală – lanolina, untura de porc ( axungia ), ceara de albine, untura
de pește ( oleum jecoris ), spermanțetul ( albul de balenă, cetaceumul ). Excipienți grași
vege tali sunt untul de cacao, uleiurile ( de floarea soarelui, măsline, ricin, in, arahide,
trandafir, avocado, migdale dulci, soia ) și stearina. Excipienții grași minerali, obținuți
prin distilarea fracționată ( rafinarea ) petrolului, cum ar fi vaselina, pa rafina solidă,
uleiul de vaselina ori de parafină. Produsul rezultat prin saponificarea grăsimilor
vegetale și animale este GLICERINA, un excipient uleios miscibil cu apa, fiind folosită
la prepararea diferitelor mixt uri, creme, loțiuni, unguente. Are un r ol hidratant,
emolient, calmant.[5 ]
Raspunsul pielii la acțiunea diverselor substanțe chimice variază de la o
dermatoză la alta, în funcție de întinderea și profunzimea leziunilor, de localizare, de
stadiul bolii, de aceea trebuie avută o foarte mare grijă în alegerea excipientului, aceasta
condiționând o pa rte a succesului terapeutic. [8 ]
3.1.2. Substanțele medicamentoase
Sinonime: substanțe active, principii active. Sunt materii prime farmaceutice de
origine vegetală, animală, minerală, microbiologic ă de semisinteză sau de sinteză,
dotate cu proprietăți preventive, de diagnostic sau curative față de maladiile umane sau
animale. Sunt utilizate pentru prepararea de medicamente, ca forme farmaceutice, cu
ajutorul substanțelor auxiliare (de cele mai multe ori) și al materialelor de
condiționare. [20]
Tratamentul local al acneei vulgare conține următoarele substanțe
medicamentoase: retinoizi (acid retinoic, tretinoin, isotretinoin, adapalen), peroxidul de
benzoil, antibiotice topice (eritromicină, clindamic ină), acid azelaic, acid salicilic, sulf
și rezorcinol, zinc piritiol, alți agenți topici (ex. antiinflamatoarele), combinații ale
agenților topici (isotretinoin + eritromicină, tretinoin + clindamicină, zinc +
eritromicină, acid salicilic + peroxidul de h idrogen + D -pantenol, peroxidul de benzoil +
antibiotic). [24, 25,26,27,28]
Tratamentul topic al acneei vulgare beneficiază atât de sistemul nou de
distribuție a medicamentelor, cât și de cel convențional.

19
3.1.3. S istemul convențional de distribuție a medicamentelor
În funcție de forma sub care sunt aplicate pe tegumente, depinde în mare
măsură, modul de acțiune terapeutică a diferitelor topice. În general, preparatele cu
administrare locală / topică desemnează o utilizare a acestor forme farmaceutice n umai
pentru uz extern. Efectul terapeutic după aplicarea preparatelor dermatologice se
realizează prin acțiunea la suprafața pielii a substanței medicamentoase, dar mai ales
după concentrarea și străbaterea sa în structurile cutanate profunde ( derm și epi derma
vie ), situate sub zona de aplicare, fără efecte gene rale și absorbție sanguină. [8 ,29,30]
În vederea prelungirii staționării preparatului la locul aplicat și reducerii
numărului de administrări ale medicamentelor au fost dezvoltate aceste forme
farmac eutice. Datorită marii lor diversități și utilizării lor în scop terapeutic și cosmetic,
apare dificultatea de clasificare a formelor farmaceutice pentru administrare topică.
Formele topice pot fi clasificate ținând cont de două criterii importante: gradul de
dispersie ( aspectul fizic ) – forme lichide, semisolide și solide; calea de administrare.
[29] Astfel, pentru utili zarea topică, formele tradiționale /convenționale care se folosesc
sunt enumerate mai jos (tabelul 3.1).

Tabelul 3.1 Forme tradiționale /convenționale pentru utilizare topică
Forme lichide
soluții, suspensii, loțiuni, emulsii, spray –
uri;
Forme semisolide unguente ( pomade , creme, paste, geluri ,
glicerolate).

Aceste forme farmaceutice sunt disponibile în diferite recipiente, care permit
moduri de administare diferite: prin tamponare, întindere, frecare, pensulații,
pulverizare cu nebulizator sau cu aerosoli ( forme presurizate ), prin întindere pe zona
afectată cu ajutorul unui aplicator. Ceea ce au în comun toate aceste forme farm aceutice
este faptul că aderă mai mult sau mai puțin de piele. Datorită acestei proprietăți, ele pot
rămâne în contact cu zona de tratat un timp mai lung sau mai scurt. [29]
3.1.3 .1 Forme farmaceutice lichide
Această grupă de forme farmaceutice, ca soluții de uz extern, sunt definite
astfel: „preparate cu vâscozitate variabilă, destinate aplicării pe piele, în vederea unei
absorbții transdermice sau locale de substanțe active”,( FR.X – „Preparate lichide pentru
aplicații cutanate” ). Aceste preparate pot con ține una sau mai multe substanțe active

20
încorporate într -un vehicul corespunzător. Pe lângă acestea mai pot conține
antioxidanți, conservanți antimicrobieni corespunzători, și alți excipienți precum
emulgatori, stabilizanți, agenți de creștere a vâscozită ții. [20 ] În continuare vom descrie
categoriil e de forme farmaceutice lichide.
3.1.3.1.1. Soluțiile medicamentoase
Printre primele forme farmaceutice utilizate în terapeutică de omul primitiv se
numără și soluțiile de uz extern, aplicate pe piele. Apa și uleiurile vegetale au fost primii
solvenți utilizații, iar mai târziu alcoolul, după descoperirea preparării lui de catre arabi.
Soluțiile medicamentoase sunt preparate farmaceutice lichide, care conțin una sau mai
multe substanțe medicamentoase dizolvate într-un solvent sau amestec de solvenți. Cu
alte cuvinte reprezintă amestecuri de două sau mai multe componente care formează o
fază omogenă. Cele două componente de bază sunt solutul și solventul. Solutul este
reprezentat de substanțele care se dizolvă, iar solventul / dizolvantul este substanța care
de obicei este în proporție de minim 50% și determină starea de agregare a soluției. Se
folosesc ca atare pentru administrare externă (pe calea cutanată, pentru o acțiune locală )
sau internă, sau la preparar ea altor forme farmaceutice (SOLUTIONES, FR X). [20, 31]
Ca forme farmaceutice, soluțiile medicamentoase prezintă avantaje și
dezavantaje. Un avantaj al soluțiilor de uz extern est e faptul că asigură o aplicare
uniformă a substanțelor medicamentoase pe tegum ente. Ca dezavantaje, la soluțiile
medicamentoase cele mai frecvente sunt incompatibilitățile farmaceutice, și pot avea loc
reacții între componentele soluțiilor . În soluțiile medicamentoase de uz extern sunt
cuprinse soluțiile cu acțiune locală, care se aplică pe tegumente sub formă de tamponări,
comprese, spălături, cu scopul de a trata, preveni sau ameliora anumite afecțiuni, și
pentru a curăța și menține umiditatea pielii.
Componentele folosite la prepararea soluțiilor se împart în două categorii:
substanțele medicamentoase și solventul ( vehiculul ). Solvenții folosiți pentru
formularea soluțiilor de uz extern sunt: alcoolul, apa, glicerina, amestecurile
hidroalcoolice glicerinate, uleiuri, propilenglicol. Substanța medicamentoasă reprezinta
faza disp ersată într -un solvent, iar raportul dintre cele două componente reprezintă
concentrația soluției. Conțin substanțe medicamentoase cu acțiune astringentă,
antiseptică, antiinflamatoare, calmantă.[31]
În general, formularea unui medicament necesită cunoaște rea factorilor
farmaceutico -tehnologici, fizico -chimici și fiziologici care contribuie la asigurarea
calității: stabilitate, puritate, inocuitate și eficiență. Stabilirea componentelor care intră

21
în alcătuirea preparatului și raportului dintre ele este ne cesară pentru rezolva
problemele formulării privind soluțiile medicamentoase. În primul rând se alege
solventul ( în special apa ) în funcție de natura substanței medicamentoase sau a
substanțelor care se asociază. Dependent de proprietățile fizico -chimic e ale solventului
și ale substanțelor medicamentoase se aleg celelalte substanțe auxiliare care au rol în
asigurarea stabilității fizico -chimice și microbiologice ale medicamentului. În concluzie,
prepararea soluțiilor are la bază procedeul de dizolvare un ei substanțe med icamentoase
într-un solvent. [20 ]
3.1.3.1.2. Suspensiile
Suspensiile sunt forme farmaceutice lichide obținute prin dispersarea
(divizarea) fină a unei substanțe medicamentoase solide, insolubile într -un lichid. În
general, termenul suspens ie desemnează un sistem dispers bifazic, format dintr -un solid,
fin diviat într -un mediu de dispersie lichid. Denumirea de suspensie provine de la verbul
suspendo, -ere = a atârna sau de la adjectivul latinesc suspensus, -a, -um = atârnat,
ridicat.[29]
Din punct de vedere fizico -chimic, suspensiile sunt sisteme disperse grosiere
(dispersii mecanice de solid în lichid), microeterogene (microscopice), fluide,
constituite din două faze: faza dispersată și faza dispersantă. Faza dispersată: internă,
solidă, fi n divizată, discontinuă, reprezentată de substanțele medicamentoase. Aceasta
poate fi o pulbere insolubilă sau cu o solubilitate limitată în cea de -a doua fază.Faza
dispersantă: externă, lichidă, continuă, numită vehicul sau mediu de dispersie. Al treilea
component pe care îl pot conține suspensiile este agentul de dispersie, de suspensie sau
de stabilitate, care se adaugă în general într -o suspensie dacă substanța medicamentoasă
este sub 20%, dar stabilizantul poate lipsi din formulă. Particulele solide su spendate au
marimea cuprinsă între 0,1 și 100 μm. Datorită acestui grad de dispersie, suspensiile
sunt clasificate în grupa dispersiilor microeterogene, particulele solide fiind, în general,
vizibile cu ochiul liber. 0,1μm este limita minimă de mărime a pa rticulelor solide
dispersate și preparatele fluide cu această dimensiune sau mai mare sunt denumite
farmaceutic, suspensii. [29]
Mediul de dispersie poate fi: o fază lipofilă: soluții uleioase, uleiuri vegetale,
parafina lichidă sau alte substanțe miscibile cu acestea ca: ceara, lanolina, span -uri, sau
o fază hidrofilă: apă, soluții apoase, soluții extractive apoase, dispersii hidrofile
macromoleculare, asociate sau nu cu glicerol, alcool, propilenglicol. Aproape toate
sistemele de suspensii depun f aza solidă în repaus, de aceea nu este absolut necesar

22
să se evite separarea celor două faze, ci să se micșoreze viteza de sedimentare, și
produsul final să permită o redispersare ușoară a particulelor suspendate, astfel încât
omogenitatea preparatului să fie asigurată până în momentul administrării. O suspensie
de bună calitate trebuie să prezinte o sedimentare mică a particulelor, o dispersie
adecvată a particulelor solide in vehicul și să rămână omogenă, după agitarea
recipientului, o perioadă de timp s uficientă, necesară administrării.[29, 32]
Instabilitatea fizică este principalul dezavantaj al suspensiilor, particulele
solide sedimentând în timp formându -se uneori sedimente care se pot cimenta, fiind
ulterior greu de redispersat. Instabilitatea fizică se manifestă prin următoarele
fenomene: sedimentare, cimentare, agregare, maturare, modificarea vâscozității
suspensiei, creșterea cristalelor fazei interne. Factorii care influențează stabilitatea fizica
a suspensiilor sunt vâscozitatea, dimensiunea parti culelor, diferența de densitate .
Suspensiile reprezintă una din cele mai importante forme farmaceutice. Fiind
sisteme disperse eterogene, substanțelor medicamentoase insolubile în mediul de
dispersie lichid trebuie să li se asigure o metodă de dispersare e fectivă. Conform
farmacopeei române ediția X -a, substanțele solide, aduse la un grad de finețe
corespunzător scopului și modului de administrare, se dispersează în mediul de
dispersie lichid printr -o metodă adecvată și se completează la masa prevăzută (m/m ). La
preparare se pot folosi și substanțe auxiliare (agenți pentru creșterea vâscozității,
umectanți, agenți de floculare, conservanți antimicrobieni potriviți).[29, 33]
Cele două metode de preparare sunt: prepararea prin dispersare – sunstanțele
active se pulverizează la mojar sau cu ajutorul morilor coloidale, pulberea obținută se
cerne prin sit a VIII sau IX, se umectează în cazul particulelor liofobe și se dispersează
în mediul de dispersie sau prepararea prin precipitare sau condensare – substanțele
active dizolvate într -un anumit solvent sunt precipitate prin modificarea pH -ului, naturii
solventului sau p rin reacții de dublu schimb. Suspensiile vor include in formularea lor
numai componente lipsite de toxicitate, ca pentru toate medicamentele. Toate mate riile
prime utilizate trebuie să corespundă condițiilor de calitate înscrise în fișa
producătorului sau în farmacopee. Formulatorul va selecta substanțele în funcție de
scopul terapeutic urmărit și de calea de administrare a suspensiei. Suspensiile de uz
extern se folosesc prin aplicare pe piele sau mucoase. Trebuie să fie ușor de aplicat, să
se mențină în contact prelungit cu tegumentele și să se îndeparteze ușor prin
spălare. [29,32]

23
Au ca vehicul apa, alcoolul de diferite concentrații, propilenglicol, gli cerina,
uleiul de floarea soarelui. În general administrarea topica a suspensiei conduce la efec te
locale, de suprafață. Suspensiile cu aplicare dermică trebuie să se usuce repede și să lase
un strat fin de pulbere aderent pe tegument. Prin evaporarea vehi culului aceste suspensii
produc o acțiune răcoritoare, iar prin stratul de pulbere aderent pe piele au rol protector
sau medicamentos (a ntiseptic, antiinflamator). În literatura farmaceutică, alături de
termenul suspensie sunt întâlnite și alte denumiri ca : mixturi, mixturi agitante,
loțiuni. [29,32]
3.1.3.1.3. Loțiunile
Loțiunile sunt soluții medicamentoase într -un vehicul apos sau hidroalcoolic,
reprezentând un grup de preparate farmaceutice aparte numite preparate dermato –
cosmetice. În general sunt desti nate aplicării pe piele fără fracționare, fiind denumite și
pensulații [20,31]. Dermatocosmeticele, conform definițiilor se pot încadra parțial, atât
în categoria produselor cosmetice cât și cea a medicamentelor de uz topic. Conțin
ingrediente care influen țează funcțiile biologice ale pielii, fiind utilizate pentru a
exercita o anumită acțiune, asupra organismului, redusă ca intensitate, acțiune
determinată de principiile active conținute în formula lor [34]. În funcție de substanțele
medicamentoase conținute, loțiunile sunt de mai multe tipuri: loțiuni antimicrobiene,
antimicotice, loțiuni cu acțiune antiinflamatoare, antipruriginoasă, astringentă,
keratolitică, epitelizantă, revulsivă [ 35]. În tratamentul acneei se folosesc loțiunile
antimicrobiene ș i loțiunile cu acțiune keratolitică, efectul keratolitic fiind necesar în
tratament prin exfoliere (peeling), fiind folosite următoarele substanțe: acid salicilic,
acid lactic, uree, sulf, β -naftol. [20]
3.1.3.1.4. Emulsiile
Conform definiției din farmacop ee, emulsiile sunt preparate farmaceutice, mai
mult sau mai puțin vâscoase, constituite dintr -un sistem dispers, format din două faze
lichide nemiscibile, realizat cu ajutorul unor emulgatori și destinate administrării interne
sau externe. Emulsiile sunt f orme farmaceutice cunoscute din antichitate. Denumirea de
emulsie provine de la verbul latin emulgeo, -ere = a face ca laptele, a mulge până la
sleire.[29,33]
Una din faze se află fin divi zată în cealaltă fază și anume: faza dispersată,
numită și fază inte rnă sau fază discontinuă, care este divizată (mărunțită) sub formă de
picături mici. Cele mai multe emulsii convenționale au particulele cu dia mentrul cuprins
între 0,5 -100μm, faza dispersantă, numită și mediu de dispersie, faza externă, continuă.

24
Ambele f aze ale emulsiei sunt lichide, cu proprietăți fizice distincte, și la
suprafața de contact se formează o tensiune interfacială, care împiedică dispersarea.
Amestecarea temporară a acestor lichide are loc prin agitarea energică a celor două faze,
rezultând un sistem eterogen, instabil din punct de vedere termodinamic. Obținerea unei
emulsii stabile se realizează prin adăugarea în sistem a celui de -al treilea component,
numit agen t de emulsionare sau emulgator. De o mare importanță pentru formularea
unei emul sii stabile este alegerea emulgatorului, mai eficiente fiind amestecuril e a doi
sau trei emulgatori. Termenul de stabilitate reprezintă media relativă de utilizare a
emulsiilor, de la câteva minute la câțiva ani. Comparativ cu mediul de dispersie,
emulsiil e se caracterizează printr -o vâscozitate, semnificativ mai mare ca acestea. Cele
două faze nemiscibile sunt: faza uleioasă, numită modern lipofilă, notată abreviat cu L
(vechea abreviere U) și faza apoasă, respectiv hidrofilă, abreviat H (vechea abreviere
A). [29]
În general, emulsiile pot fi de două tipuri, în funcție de raportul dintre cele
două faze: emulsii apă în ulei, notate abreviat cu H/L (vechea abreviere A/U), în care
apa este dispersată în ulei, ce constituie faza externă, și emulsii ulei în apă, abreviat L/H
(vechea abreviere U/A), în care uleiul este dispersat în apă, ce constituie faza externă.
Pentru administrarea internă, FR X prevede să se utilizeze numai emulsii ulei în apă.
Sunt necesare trei elemente de bază pentru formularea unei emulsii : faza lipofilă, faza
hidrofilă și emulgatorul. La care se mai asociază diverse componente ca: substanțe
medicamentoase, agenți de stabilitate, conservanți, antioxidanți, vâscozifianți, corector
de gust și miros (aromatizanți, edulcolanți, agenți de parfum are), coloranți ect., în
funcție de calea de administrare și de scopul urmărit: utiliza re terapeutică sau cosmetică.
[29,33]
Prepararea emulsiilor consta din două faze: un proces de dispersare, de divizare
a fazei interne, în mediul de dispersie, printr -un mecanism de forfecare a celor două faze
nemiscibile, numit emulsionare, cu formarea unui sistem fizic instabil din punct de
vedere termodinamic și un proces de stabilizare, concomitent cu primul, realizat de
emulgator. Emulgatorul se dizolvă în faza exte rnă și în aceasta se dispersează printr -o
metodă adecvată faza internă. Emulsia se completează cu faza externă la masa
prevăzută (m/m). În fiecare din cele două faze se pot dizolva una sau mai multe
substanțe active. [29,32,33 ]
Formularea emulsiilor are ur mătoarele obiective principale: emulsionarea celor
două faze lichide ș i stabilizarea emulsiei formate, realizarea caracterelor subiective

25
ale emulsiei, asigurarea stabilității fizice, chimice și microbiologice a emulsiei în timp;
inocuitate, tolera nță și eficacitate terapeutică. Formularea unei emulsii va include numai
componente lipsite de toxicitate. Toate materiile prime utilizate trebuie să corespunda
condițiilor de calitate înscrise în fișa de fabricație eliberată de producător sau în
farmacopee .[29]
Având în vedere diversitatea formelor emulsive și căile de administrare sunt
variate, practic utilizându -se toate căile de administrare: calea orală, parenterală,
cutanată, mucoaselor. Unele emulsii administrate pe piele se numesc linimente (fr.
liniment, de la lat. Lino, -ere = a unge cu ceva). Linimentele de tip emulsie sunt forme
farmaceutice lichide, cu aspect lăptos, destinate administrării cutanate. Pot fi soluții,
emulsii, suspensii sau geluri și conțin în compoziția lor săpunuri sau alte substanțe c u
acțiune emolientă, revulsivă, analgezică sau stimulentă a epitelizării. Prepararea
linimentelor emulsii se face în flacon cu dop pentru cantități mai mari, fie în eprubetă
pentru cantități mai mici și prepararea se face prin agitarea energică a amestecul ui.
Linimentele se prepară la cerere și se agită înainte de întrebuințare. [29,32]
3.1.3.1.4. Spray -urile
Forme farmaceutice presurizate sau nepresurizate lichide (soluții apoase,
uleioase sau solvenți organici), sub formă de picături grosiere, fin divizat e, destinate a fi
administrate local (topic), pe piele sau mucoase. Denumirea provine din limba engleză,
spray = a stropi sau picături, dar și sensul de pulverizator (se referă la dispozitivul de
eliberare a produsului presurizat). Acest termen fiind mult folosit și în domeniul
cosmetic. Sunt o formă modernă de aplicare a medicamentelor. Se aplică
medicamentele sub formă de spray -uri, asigurând un efect maxim cu minim de
substanță folosită. Sunt soluții, emulsii, spume care sunt introduse în mici butelii c u un
pulverizator la un capăt, împreună cu freonul, un gaz propulsant. Spray -urile pot conține
diverse substanțe active: corticoizi, antibiotice, acid salicilic. [8,20,29]
Aceste produse presurizate dețin o serie de avantaje: se evită pierderile la
aplicare , aplicare ușoară, rapidă și în strat uniform, se evită contaminarea, menținându –
se sterilitatea, conservare optimă (flacoane etanșe). Ca toate formele farmaceutice,
spray -urile prezintă și dezavantaje: gazul propulsor poate da iritații. În contrast cu
aerosolii adevărați (0,01 -5μm), mărimea particulelor pentru spray -urile topice, inclusiv
dermatologice, care se aplică pe piele este mult mai mare, în general peste 5μm.
[8,20,29]

26
3.1.3.2. Forme farmaceutice semisolide pentru aplicații cutanate
FR X, supl. 2 004 și Eur. Ph. 4th 2004 înscrie monografia de generalități –
PREPARATE SEMISOLIDE PENTRU APLICAȚII CUTANATE (latină:
Praeparationes molles ad usum dermicum și engleză: Semi -solid preparations for
cutaneous application), pe care le definește astfel: „ Prep aratele semisolide pentru
aplicare cutanată sunt destinate unei eliberări locale sau transdermice a substanțelor
active sau pentru acțiunea lor emolientă sau protectoare. Ele au aspect omogen.” Înscrie
mai multe categorii de preparate semisolide pentru ap licare cutanată: unguente, creme,
geluri, paste.
Preparatele dermatologice au o proprietate comună, de a rămâne atașate de
suprafața pe care se aplică, pe o durată corespunzătoare de timp, înainte de a se șterge
sau de a fi spălate. Această adeziune se d atorează comportamentului reologic de tip
plastic, care le permite corpurilor semisolide să -și păstreze forma, până se acționează
asupra lor cu o forță, în urma căreia se deformează, iar deformarea rămânând
permanentă. Practic, aplicate pe tegument, sub ac țiunea degetelor suferă o deformare,
răspândindu -se uniform sub forma unui film subțire imobil. Pe planul adeziunii și
oricare ar fi structura lor, formele dermice conțin cel puțin un element de natură
vâscoelastică în componenta lor. [29,30]
3.1.3.2.2. Unguentele
Unguentele sunt forme farmaceutice semisolide destinate administrării pe piele
sau pe mucoase, în scop terapeutic sau de protecție. Sunt constituite din excipienți (baze
de unguent) în care se dispersează substanțele medicamentoase.
În funcție de gradul de dispersie a substanțelor active, unguentele pot fi:
unguente -soluții cu substanțe active solubilizate, unguente -suspensii cu substanțele
dispersate în excipienți, unguente -emulsii ce conțin o soluție apoasă de substanțe active
emulsionată în f aza grasă, sau soluție uleioas ă emulsionată în faza hidrofilă, unguente
polifazice care conțin una sau mai multe substanțe active suspendate, altele emulsionate,
unele putând fi dizolvate.
Denumirea de unguent provine de la substantivul unguentum, -i = unsoare,
alifie, parfum sau de la verbul latin ungo, -ere = a unge. Din punct de vedere fizico –
chimic, unguentele ca forme farmaceutice semisolide fac parte din sistemele disperse
microeterogene (microscopice) structurate, denumite și „geluri tixotrope cu limită de
curgere și comportare plastică” sau „geluri plasti ce pentru aplicare cutanată”.[29 ]

27
În categoria unguentelor intră diverse preparate cunoscute sub alte denumiri,
dar care prezintă caracteristici comune, privind compoziția și modul de folosire al
preparatelor. Astfel diferitele categorii de forme semisolide prezintă diferențieri:
Unguentele propriu -zise sunt constituite dintr -o bază cu o singură fază, în
care pot fi dispersate lichide sau solide. Prin aplicare pe piele se etalează sub forma unui
strat fin și subțire de câteva zecimi de micrometri grosime. Ele se clasifică în 3 grupe:
unguente emulgatoare, care pot absorbi cantități mari de apă și produc emulsii de tipul
ulei-în-apă sau apă -în-ulei. Dependent de natura emulgatorilor avem agenți de
emulsionare ulei -în-apă precum: esteri ai acizilor grași cu macrogolii sau eteri
cetilstearil macrogoli, alcooli grași sulfatați, polisorbați sau agenți de emulsionare de
tipul apă -în-ulei ca: alcooli grași și monogliceride, esteri ai sorbitanului. Bazele lo r sunt
unguente hidrofobe. Unguente hidrofobe, care pot absorbi cantități mici de apă. Bazele
utilizate pentru formularea lor sunt: cerurile și polialchilsiloxanii lichizi, gliceridele
sintetice, grăsimile animale, uleiurile vegetale, parafinele lichide și solide. Unguente
hidrofile, sunt preparate care conțin baze miscibile cu apa. Ele conțin cantități
corespunzătoare de apă. În mod obișnuit sunt formate din amestecuri de macrogoli
lichizi și solizi (polietilenglicoli). [29]
Pomezil e (unguente -soluții) sun t topice de consistență moale, bazate pe
excipienți grași, liposolubili ( lanolina, vaselină, ceară, cetaceu, uleiuri, eucerină,
axungie). Pomade – denumire tradițională în Franța și țările de origine latină sau
francofone. Aceste preparate erau obținute p rin amestecarea substanțelor
medicamentoase cu corpuri grase, care au rolul de excipient, în care altădată se adăuga
suc de mere. Iată de unde și denumirea de pommade, din franceză la pomme = măr.
Această denumire este menținută în prezent în Franța și Ph. Eur. înscrie acest termen. În
Franța termenul de „unguent” este rezervat pentru pomadele care conțin rezine. Punctul
de topire al pomezilor este mai mare decât temperatura corpului și se înmoaie când sunt
frecate pe piele, formând un film superficial gras . După efectul dorit, în pomezi pot fi
încorporate substanțe active ( antiseptice, antibiotice, keratolitice, antiseboreice ) sau
pudre inerte, care le măresc consistența și le cresc aderența. În orice pomadă, cantitatea
de substanțe active și pudre inerte nu o depășește pe cea a excipientului. [8,29]
Cremele sunt preparate semisolide, polifazice. Denumirea de cremă provine
din limba franceză – crѐme = smântână, cremă. Sunt unguente -emulsii constituite dintr –
o fază hidrofilă și o fază lipofilă, structurate sub formă de emulsie de tipul L/H sau H/L.

28
Faza hidrofilă (apa) este în proporție de peste 10% până la 80 -90%. Utilizarea
acestora permite obținerea de formulări cu diferite grade de ocluzivitate (mai mult sau
mai puțin hidrofile sau lipofile) și de asem enea cu o consistență foarte diferită.
Grăsimile din creme sunt: glicerina, lanolina, eucerina – care încorporează apa, la
acestea se adaugă vaselina și diferite uleiuri vegetale. Au acțiune emolientă, răcoritoare,
calmantă și prin faptul că sunt mai puțin grase decât unguentele propriu -zise sunt mai
bine tolerate cosmetic. Cremele acționează superficial, pe când unguentele propriu -zise
de absorb mai bine în straturile profunde ale pielii. [ 8,29,33, 36 ]
Pastele (neogr. pasta = pastă) sunt preparate semisolid e, polifazice, numite și
unguente -suspensii. Dacă faza dispersată depășește 25% din masa unguentului,
unguentele -suspensii sunt denumite paste. Conțin o cantitate mare de pulberi foarte fine,
insolubile (peste 25%), între 30 -70% dispersate în excipienți hi drofili (paste apoase) sau
în excipienți lipofili (paste grase). Prin întindere pe piele formează un film gros,
protector și nu se topesc la temperatura corpului, având o consistență mai tare decât
unguentele.Pastele prezintă avantajul unei duble acțiuni, atât a pudrelor, cât și a
grăsimilor, la care se adaugă efectele substanțelor active înglobate.[ 8,25,29 ]
Gelurile sunt preparate semisolide obținute din polimeri care gelifică în soluții,
peste anumite concentrații. Denumirea de gel provine de la latinescu l gelo, -are = a
îngheța. Gelurile au punct de înmuiere relativ mic, ceea ce determină capacitatea de
întindere pe piele sau mucoase, formând un film continuu. Gelurile pot încorpora cele
mai variate substanțe active, cum ar fi corticosteroizii, antibioti cele, acidul salicilic și
retinoizii. Se adaugă agenți de gelificare pentru a ajuta absorbția lor.[8]
USP XXIII definește gelurile ca „semisolide care pot fi formate dintr -o rețea de
macromolecule organice interpenetrate de un lichid sau suspensii de parti cule
anorganice de dimensiuni mici.” Corpul animalelor este un gel, astfel meduza conține
99% apă și 1% substanță uscată. Gelatina capătă structura de gel la o concentrație de
aproximativ 0,5%, iar agarul la o concentrație de 1%, în apă. Răcind încet o sol uție de
gelatină suficient de concentrată, întregul sistem se prinde într -o masă elastică,
semisolidă, ce poate fi pusă ușor în vibrație. Fenomenul a fost numit gelificare și
produsul rezultat a fost numit gel, iar polimerii cu aceste proprietăți au fost d enumiți
agenți gelificanți.Unele substanțe macromoleculare sunt solubile în apă, iar altele sunt
insolubile în apă sau solvenți lipofili, dar se umflă în aceștia, formând geluri coloidale,
plastice.[29]

29
În funcție de vehicul și de tipul de polimer, geluri le pot fi: hidrofile
(hidrogeluri): în apă; lipofile (organogeluri sau oleogeluri): în glicerol, alcool,
propilenglicol, parafină lichidă sau polietilenglicoli. Hidrogelurile sunt geluri formate
din substanțe macromoleculare solubile sau insolubile în apă, dar care se umflă în apă,
proprietate care permite clasificarea lor în două categorii: hidrogeluri monofazice și
bifazice.Hidrogelurile monofazice sunt geluri hidrofile, reversibile, formate dintr -o rețea
de substanțe macromoleculare organice, dizolvate î n apă. Hidrogelurile bifazice sunt
hidrogeluri minerale, liofobe, ireversibile, formate dintr -o rețea solidă sferoidală sau
laminară, iar faza lichidă o constituie apa. Datorită faptului că particulele anorganice nu
se dizolvă, dar formează agregate care d ispersează lumina, aceste hidrogeluri au aspect
tulbure sau opac. Organogelurile sau oleogelurile – în locul apei se pot folosi solvenți
polari, miscibili cu aceasta: glicerol, alcool, propilenglicol sau PEG -uri. FR.X înscrie
două astfel de baze de unguent : gelul de macrogoli (amestec de PEG lichid și PEG
solid ), glicerogelul de amidon.[29,33 ]
Alte preparate semisolide utilizate sunt: glicerolatele – preparate semisolide,
pe bază de hidrogel de amidon și glicerol. Au acțiune emolientă, însă pot conține și
substanțe medicamentoase. Fac parte din gelurile hidrofile și sunt numite și unguente cu
glicerină.[29]
Formele semisolide și unguentele desemnează numai preparatele cu o
caracteristică proprie comună, și anume consistența moale (semisolidă), excluzând
form ele solide și lichide. În funcție de obiectivul cercetat, administrarea unguentelor
poate viza mai multe scopuri. Astfel, preparatele pot fi aplicate pe piele datorită
efectelor lor fizice: pentru capacitatea de a acționa pe piele ca emoliente, lubrefiante ,
protectoare, agenți de uscare, sau pentru efectele specifice, dacă acestea conțin una sau
mai multe substanțe medicamentoase. În acest caz, forma farmaceutică poate prezenta o
acțiune locală (fie la suprafață, fie la diferite profunzimi ale tesutului), ș i o acțiune
generală, sistemica (dacă substanțele medicamentoase trec prin epidermă și ajung în
capilarele sanguine). În general, unguentele au fost și sunt folosite pentru o acțiune
locală, în tratarea afecțiunilor de la suprafața pielii și nu de a penetr a în circulația
generală. Diferitele tipuri de unguente se pot clasifica în funcție de criterii variate, care
depind de modul de dispersie a substanțelor, de natura bazei de unguent, de formulare,
de fabricare, de calea de administrare și acțiune. În funcț ie de acțiunea farmacologică,
unguentele folosite în tratamentul acneei se clasifică în: unguente antiacneice,
antiseboreice, antimicrobiene, antiinflamatoare. [ 29]

30
Avantajele utilizării formelor topice sunt: un avantaj decisiv față de terapia
sistemică es te administrarea medicamentului direct la nivelul procesului patologic.
Obținându -se o terapie localizată, cu concentrarea substanței medicamentoase în zona
afectată, fără riscul unor efecte toxice, asupra altor organe, capacitate mare a acestora de
a elib era substanța medicamentoasă la nivelul suprafețelor epiteliale, posibilitatea țintirii
medicamentului pe situsurile specifice datorită mecanismului de bioadeziune, efect
optim în penetrarea substanțelor medicamentoase prin diferitele structuri ale pielii,
utilizând excipienți adecvați, mărirea procesului de absorbție a substanței
medicamentoase și creșterea timpului de remanență la nivelul zonei tratate. [29]
Terapia locală prezintă și unele dezavantaje, și anume: acțiune ineficientă a
unor substanțe medic amentoase la nivelul dermic; (de exemplu, unele substanțe sunt
active în maladiile cutanate numai când sunt administrate pe cale generală, astfel e
izotretinoinul, utilizat în tratamentul acneei.), absența efectului dupa administrare locală
se datorează f aptului ca unele substanțele sunt distruse la suprafața pielii, sub acțiunea
factorilor externi sau prin metabolizare epidermică, nu prezintă o penetrație optimă prin
piele. [29]
Varietatea formelor semisolide impune prepararea acestora prin procedee
diferite, care depind de tipul de unguent și de cantitatea care trebuie preparată.
Obiectivul fiind același, de a dispersa uniform substanțele medicamentoase în baza de
unguent, cu sco pul de a obține produse care să corespundă condițiilor privind siguranța
și facilitatea de aplicare, biodisponibilitate și stabilitate adecvată. Fiind sisteme disperse
complexe, cu o stabilitate relativă, sunt propuse pentru determinarea calității acestora o
multitudine de teste de control.
În FR.X fiind înscrise următoarele teste: aspect, pH -ul, omogenitatea,
determinarea mărimii particulelor, masa totală pe recipient, controlul stabilității,
dozarea substanței medicamentoase.
Spre deosebire de unguent e, diverse alte forme farmaceutice dermice și mai
recent aplicate, pot fi grupate sub termenul generic de „sisteme bioadezive sensibile la
presiune (sau presosensibile).” Sunt preparate care aderă pe piele sau mucoase, destinate
de a fi aplicate în princip al pe piele, ca pansament compresiv sau prin presiune ușoară,
putând conține sau nu substanțe medicamentoase (în această categorie intră plasturii
antiacnee despre care vom vorbi la sistemul nou de distribuție a medicamentelor). [29]

31

3.1.4. Sistemul no u de distribuție a medicamentelor în tratamentul acneei

Un spectru larg de agenți antiacnee de actualitate au apărut ca răspuns la noi
descoperiri care au fost dobândite prin înțelegerea fiziopatologiei bolii și nevoia pentru
clinicieni de a adopta o abor dare terapeutică individualizată.
Aceste descoperiri au dus la noi sisteme de distribuție a medicamentelor
utilizate în tratamentul acneei, care sunt capabile de a spori eficacitatea, tolerabilitatea și
acceptabilitatea cosmetică a formulărilor topice. [37]
Descoperirile recente în domeniul nanotehnologiei au condus la dezvoltarea de
medicamente la scară nano și noi sisteme de distribuție, pentru a îmbunătăți efica citatea
terapeutică a medicamentelor.
Între sfârșitul anului ҆50 și începutul anului ҆60, pr imele sisteme coloidale în
domeniul nanometric, au fost atinse întâmplător. Multe cercetări au subliniat utilitatea
acestor nano -purtători ca sisteme de eliberare a medicamentelor, pentru a depăși
barierele biologice. Deoarece puține medicamente sunt efici ente după aplicarea lor
topică, datorită funcției de barieră a pielii, sistemele coloidale au fost explorate pe scară
largă pentru a îmbunătăți pătrunderea medicamentelor în piele. În special o mare atenție
a fost acordată sistemelor de livrare bazate pe c omponente extrem de biocompatibile și
biodegradabile, cum ar fi lipidele și fosfolipidele .[38]
S-a demonstrat că abordările tehnologice cum ar fi : particule (nanoparticule
lipidice solide și microsfere), vezicule (liozomi și niozomi), sisteme de eliberare a
medicamentelor coloidal (micro și nanoemulsie), și sisteme diverse (spume pentru
aerosoli și microbureți) și așa mai departe, au un rol important în terapia acneei .[39]
Sistemele de distribuire veziculare și particulate încărcate cu medicamente
pentru tratamentul actual al acneei sunt avantajoase, în comparație cu sistemul
convențional de distribuire disponibil.
Încapsularea medicamentelor antiacnee în sisteme de distribuție veziculare și
particulate reprezintă o abordare inovativă și alternativă pentr u minimalizarea efectelor
secundare (iritația cutanată, eritemul, uscăciunea, exfolierea și descuamarea), și
păstrarea eficacității lor.[ 40,41]
Figura 3.1. reprezintă noul sistem de distribuire a medicamentelor, atât
veziculat cât și particulat, utilizat în tratamentul acneei vulgare.

32

Figura 3.1. Sisteme noi de distribuție a medicamentelor în tratamentul acneei [57]

3.1.4.1. LIPOZOMII
Lipozomii sunt reprezentanți din noua generație de forme farmaceutice,
transportori medicamentoși de generația a II -a, cu specificitate pentru țesuturi. Sunt
frecvent utilizați ca vehicule în produsele farmaceutice și cosmetice, pentru o livrare
controlată și optimizată în anumite straturi ale pielii. Sunt sisteme potente de distribuție
a medicamentelor pentru tratarea afecțiunilor asociate foliculului de păr, cum ar fi
acneea. [ 42]
Lipozomii sunt definiți ca fiind vezicule fosfolipidice mici, sferice , uni – sau
multilamelare, cu dimensiuni la scară nanometrică, diametrul medi u variind între 50 –
300 nm, capabili să încapsuleze substanțe medicamentoase hidrofile și lipofile, uneori
simultan. Lipozomii constau din fosfolipide naturale sau sintetice, care înconjoară un
miez de apă. Cu alte cuvinte lipozomii se formează în mod spont an atunci când
fosfolipidele sunt dispersate în apă. Din moment ce fosfolpidele sunt principala
componentă a lipozomilor, aceștea posedă toxicitate redusă și sunt biocompatibili și
biodegradabili, deoarece au o compoziție asemănătoare membranelor biologice . [43,44]
SISTEMUL NOU DE DISTRIBUIRE A MEDICAMENTELOR

33
Din punct de vedere structural prezintă un perete constituit dintr -un strat dublu
de molecule fosfolipidice și o cavitate apoasă. Substanțele medicamentoase lipofile se
repartizează în straturile lipidice, iar cele hidrofile se dizolvă în compartim entele apoase
ale lipozomilor. Această capacitate unică de eliberare dublă, permite livrarea a două
tipuri de substanțe medicamentoase odată, ce sunt aplicate pe piele. Fiecare diferă prin
efectele sale asupra permeabilității pielii, ceea ce poate spor i beneficiu terapeutic
adecvat. [37]
Până în prezent aproximativ 600 de studii clinice au implicat sisteme de
eliberare a medicamentelor derivate din lipide. În general, lipidele reduc interacțiunea
dintre medicamente cu proteinele serice, și prin aceasta creșt e timpul de circulație a
medicamentelor prin organism, prevenind clearance -ul rapid și eliberarea
medicamentului la locul vizat. [43]
Lipozomii pot fi preparați folosind diferite metode, cum ar fi: metoda agitării
(metoda Bangham), hidratare în peliculă su bțire, metoda evaporării solventului în fază
inversă, metoda injectării solventului, metoda de eliminare a detergentului, de reducere
a mărimii lipozomilor prin sonicare, prin extrudare.
În funcție de numărul de straturi și diametru, lipozomii sunt clasifi cați în:
vezicule multilamelare (MLV) și vezicule unilamelare mari (LUV, diametru 100 -400
nm), vezicule unilamelare mici (SUV, diametru < 100 nm). Sunt de asemenea clasificați
în funcție de sarcina de suprafață (potențial zeta) în: lipozomi a nionici, catio nici sau
neutri. [44 ]
Lipozomii prezintă unele avantaje : după aplicare locală, lipozomul poate
îmbunătăți depunerea medicamentului în piele, la locul de acțiune, reducând absorbția
sistemică și minimizând efectele secundare, oferind astfel un efect localiz at. S-a relatat
că formulațiile sistemului vezicular conduc la un rezultat mai bun în tratamentul acneei,
în comparație cu sistemul convențional de eliberare a medicamentelor. Dezavantajul
principal în formularea lipozomală este legat de aspectul său de st abilitate. Chestiunea
de stabilitate a lipozomilor rămâne o zonă care este înconjurată de un număr de
probleme, din cauza formării cristalelor de gheață în lipozomi, instabilitatea ulterioară a
bistraturilor conduce la scurgerea materialului înglobat. Inst abilitatea fizică este de
asemenea înfruntată de lipozomi. Oxidarea colesterolului și a fosfolipidelor duce la
instabilitatea formulării. Instabilitatea chimică indică hidroliza și oxidarea lipidelor. [45]
Exemple de formulații lipozomale folosite in tratamentul acneei sunt pe bază de
peroxid de benzoil, clindamicină, acid salicilic, tretinoin, isotretinoin și acid lauric. [57]

34
S-a realizat un studiu care a evaluat activitatea antimicrobiană a acidului lauric
și derivații sai lipozomali împotriva Propi onibacterium acnes (P.acnes) , bacteria care
promovează acneea inflamatorie. În primul rând s -a realizat un studiu antimicrobian a
trei acizi grași liberi (acid lauric, acid palmitic, acid oleic) care a demonstrat că acidul
lauric are cea mai puternică act ivitate bactericidă împotriva P.acnes. Cu toate acestea,
folosirea acidului lauric ca un potențial tratament pentru acneea inflamatorie, este
restricționată de solubilitatea redusă în apă. Fapt care a condus la încorporarea sa într -un
lipozom, formulare ca re ajută livrarea acidului lauric către P.acnes. S -a demonstrat că
activitatea antimicrobiană a acidului lauric, a fost nu numai bine întreținută în derivații
săi lipozomali, dar de asemenea îmbunătățită la concentrație scăzută a acidului lauric.
Studiul a mai constatat că lipozomii ar putea fuziona în membranele P.acnes eliberând
acidul lauric, producând astfel uciderea bacteriei în mod eficient. În concluzie lipozomii
cu acid lauric au un mare potențial de a deveni o medicație terapeutică sigură și
eficie ntă pentru acneea vulgară și alte boli asociate P.acnes. [46]
Alt studiu a evaluat proprietatea antimicrobiană a acidului lauric în comparație
cu peroxidul de benzoil, împotriva P.acnes atât în vitro cât și în vivo. Incubarea
bacteriilor pielii (P.acnes, S. aureus, S.epidermidis) cu acid lauric a condus la o
concentrație minimă inhibitorie (CMI), valori împotriva creșterii bacteriene de peste 15
ori mai mici decât cele de peroxid de benzoil. Cele mai mici valori ale CMI a acidului
lauric indică proprietăți a ntimicrobiene mai puternice decât ale peroxidului de benzoil.
Valorile detectate indică faptul că P.acnes este cea mai sensibilă la acid lauric dintre
aceste bacterii. Acest studiu evidențiază potențialul folosirii acidului lauric ca tratament
alternativ p entru terapia cu antibiotice a acneei vulgare. [47]
Tretinoinul este retinoidul cel mai frecvent utilizat în tratamentul acneei. Cu
toate acestea, potențialul său iritativ pe suprafața aplicată și proprietățile de barieră ale
stratului cornos limitează util izarea acestuia. Obiectivul unui alt studiu a fost de a
formula un gel lipozomal cu tretinoin, pentru a obține o formulă cu potențial mai mic de
iritare a pielii și un mai mare efect clinic. Mai multe formule preparate au fost evaluate
în mod corespunzător , iar una dintre ele preparată cu 0,025% tretinoin, fosfolipide :
colesterol : fosfat dicetil (9:1:0,01) și încorporate în gel carbopol 1%, a fost selectată
pentru testul de iritare a pielii. Studiul clinic a fost efectuat la pacienții cu acnee în
comparație cu un produs comercializat. Toate formulările lipozomilor au forma sferică.
Adausul de colesterol în metoda de hidratare de film, a scăzut semnificativ d imensiunea
veziculei și a mărit eficient procentul de încorporare.

35
Prezența fosfat dicetil a crescut semnificativ eliberarea medicamentului, dar nu a
afectat dimensiunea veziculei și procentul de încorporare. Rezultatele studiului clinic la
pacienții cu a cnee – această formulă a demonstrat eficacitate semnificativ mai mare
comparativ cu produsul comercializat. [48]
Alți autori, Kumar V și Bang AK au făcut un studiu despre livrarea
intradermică și foliculară a adapalenului încapsulat în lipozomi. Au preparat o formulă
lipozomală cu adapalen prin metoda hidratării filmului, caracterizând forma,
dimensiunea, indicele de polidispersie, eficiența încapsulării, comportamentul termic
prin tehnici precum calorimetrie cu scanare diferențială și microscopie electronică de
transmisie. Au evaluat stabilitatea lipozomilor timp de trei luni, în condiții diferite de
stocare. Studiile in vitro de permeabilitate cutanată și microscopie cu laser – au fost
efectuate pentru a evalua penetrația adapalenului în pielea și foliculii de păr de pe
urechea unui porc. In vitro, formularea lipozomală a indicat o concentrație ridicată de
medicament în foliculii de păr, în comparație cu un gel sau o soluție de medicament.
Imaginile microscopice au confirmat penetrarea medicamentului în folic ulii de păr,
atunci când este administrat folosind formularea lipozomală. În concluzie, acest studiu a
arătat că adapalenul a fost încapsulat în mod eficient în lipozomi, ceea ce a condus la o
penetrare îmbunătățită în foliculii de păr, site -ul țintă dorit pentru acnee. [49]
3.1.4.2. NIOZOMII
Sunt vezicule de surfactant neionic (NSV -uri), ce se aseamănă în constituția lor
cu lipozomii și constau din molecule sintetice, superficial active. Lanțurile
hidrocarbonate saturate și legăturile eter intramoleculare cr esc stabilitatea chimică a
niozomilor. NSV -urile se formează prin autoasamblarea amfifililor neionici în medii
apoase, conducând la structuri bistrat închise , puternic ordonate.
Niozomii, similar lipozomilor, pot fi preparați pe aceeași cale, într -o varie tate
de condiții, conducând la formarea structurilor uni – sau multilamelare. [50]
Niozomii sunt unele dintre cele mai promițătoare sisteme de distribuție a
medicamentelor în tratamentul afecțiunilor pielii. Atunci când sunt aplicați topic, pot
mari timpul de staționare a medicamentului în stratul cornos și epiderm, în timp ce
absorbția sistemică a medicamentelor poate fi redusă.
Ei măresc, de asemenea proprietățile stratului cornos, reducând pierderea
transepidermală de apă și cre scând finețea prin complet area lipidelor pierdute ale pielii.

36
Atât liozomii, cât și niozomii sunt echiactivi în potențialul de distribuție al
medicamentului și ambele cresc eficac itatea în comparație cu cel al medicamentelor
libere. Niozomii sunt preferați mai mult decât lipozomii, deoarece prezintă stabilitate
chimică ridicată și economie. Unul din motivele pentru prepararea nizozomilor este
acela că ei presupun o înaltă stabilitate chimică a tensioactivilor, decât cea a
fosfolipidelor, care sunt folosite în prepararea l ipozomilor. Datorită prezenței legăturii
de ester, fosfolipidele se hidrolizează cu ușurință. [ 51]
Deși niozomii sunt superiori lipozomilor, dezavantajele lor sunt legate de unele
probleme de stabilitate, de exemplu stabilitatea fizică de fuziune, agregare, sedimentare
și scurgere la depozitare. Problema majoră fiind hidroliza medicamentelor încapsulate,
care limitează durata de depozitare a dispersiei de niozomi.[ 52] Exemple de formulații
niozomale folosite in tratamentul acneei sunt pe bază de peroxid de be nzoil, tretinoin și
eritromicină.
Una dintre cele mai bune opțiuni pentru livrarea cu succes a medicamentelor pe
zona afectată a pielii este utilizarea veziculelor elastice (niozomi). În acest studiu, o
combinație de tretinoin și peroxid de benzoil a fost administrat prin utilizarea
niozomilor ca purtători, pentru tratamentul eficient al acneei, acționând pe un site
patogen. Încapsularea medicamentelor în formula gelului niozomal a fost evaluată atât
în vivo cât și în vitro, pentru caracteristicile lor pred eterminate. Și în final, stabilitatea
gelului niozomal a fost testată în condiții de temperatură diferite, pentru înțelegerea
corectă a condițiilor de depozitare necesare pentru menținerea calității. Un studiu
comparativ de retenție a medicamentelor în pie lea de șobolan folosind cremă, o soluție
alcoolica și un gel niosomal, a arătat 11,54μg, 2,68μg și 15,54μg cantități de tretinoin,
respectiv 68,85μg, 59,98μg și 143,78μg cantități de peroxid de benzoil, care au fost
reținute în straturile pielii. Studiile in vivo ale gelului niozomal și crema antiacneică cu
tretinoin și peroxid de benzoil a arătat că gelul niozomal a fost mai eficace decât crema
antiacneică, deoarece gelul niozomal cu o doză de 4,16 ori mai mica de peroxid de
benzoil furnizează același indi ce terapeutic în site -urile vizate în comparație cu crema
antiacnee. [53]
Peroxidul de benzoil este în general considerat ca fiind prima linie de tratament
împotriva acneei. Solubilitatea scăzută în apă, formarea aglomeratelor și permeabilitatea
limitată a p ielii la aplicare topică, necesită aplicarea unor cantități mari de medicament
pentru acțiunea dorită, ceea ce conduce la apariția reacțiilor adverse, cum ar fi iritarea
pielii.

37
În acest studiu peroxidul de benzoil a fost încorporat în niozomi pentru a îm bunătăți
permeabilitatea sa prin piele, iar niozomii au fost apoi încărcați în gel de carbopol
pentru a îmbunătăți timpul de contact. Rezultatele studiului au arătat că niozomii pot
îmbunătăți pătrunderea medicamentului prin piele. Aplicarea gelului lipozo mal a redus
semnificativ încărcătura bacteriană după un tratament de 4 zile. Această reducere a
încărcăturii bacteriene a dus mai departe la o reducere semnificativă a inflamației, cu
iritatie minimă a pielii, comparativ cu medicamentul simplu. [54]
3.1.4.3. MICROBUREȚII
Microbureții sunt sisteme polimerice de distribuție, având sfera de dimensiune
cuprinsă între 5 -300 μm. Sunt particule mici, sferice , de tip burete, cu o suprafață
poroasă mare. Microbureții reprezintă o miriadă de spații interconectate înău ntrul unei
structuri nepliabile, cu o suprafață extinsă și poroasă, încărcată cu agentul activ. Este o
sferă microscopică capabilă să absoarbă secrețiile pielii, reduc ând astfel onctuozitatea.
Agenții locali sunt un sprijin temeinic în cosmetică și în trat amentul
afecțiunilor dermatologice. Atunci când este aplicat pe piele se activează sistemul de
distribuție al microburetelui, iar eliberarea medicamentului poate fi controlat ă prin
difuzie sau printr -o altă varietate de mecanisme de declanșare , incluzând s timulii
externi, cum ar fi pH -ul, temperatura, umiditatea și frecarea . Eliberarea controlată a
medicamentului dintr -un sistem de distribuție pe piele poate reduce efectele secundare,
crescând absorbția percutanată. Microbureții sunt microsfere poroase polimerice , care
sunt utilizate în principal pentru uz topic, având abilitatea de a încărca o gama largă de
substanțe active, asigurând beneficiile: eficacitatea produsului, tolerabilitatea și
extinderea la o gamă largă de terapii ale pielii. [55,56]
Microbur eții sunt concepuți pentru a oferi un ingredient activ farmaceutic
eficient la doză minimă, și de asemenea, pentru a spori stabilitatea, de a reduce efectele
secundare și de a modifica eliberarea medicamentelor. Recent în literatura de
specialitate, microb ureții au fost au fost raportați ca fiind utilizați în livrarea
medicamentelor, prin utilizarea ciclodextrinelor, pentru a spori solubilitatea
medicamentelor slab solubile în apă, care sunt destinate pentru administrare topică.
Unul dintre cele mai potr ivite exemple este microburetele de peroxid de
benzoil, pentru aplicare locală, care a menținut eficacitatea, cu iritația scăzută a pielii și
sensibiliare. Sistemele de distribuție variată a microbureților folo siți pentru tratamentul
acneei includ: peroxi d de benzoil și tretinoin. [55,56 ,57]

38
S-a demonstrat că încapsularea și eliberarea controlată a peroxidului de benzoil
ar putea reduce efectele secundare. S -a realizat un studiu cu scopul de a proiecta și
formula o formă adecvată de încapsulare a peroxidului de benzoil, folosind tehnologia
microbureților . Particulele de peroxid de benzoil au fost preparate utilizând o metodă de
difuzie, prin adăugarea unei faze interne organice ce conține peroxid de benzoil, etil
celuloză și diclormetan într -o fază apoasă agi tată care conține alcool polivinilic.
Conc entrații diferite de microbureți cu peroxid de benzoil au fost încorporate în
formulările unor loțiuni și a fost studiată eliberarea medicamentului din aceste
formulări. Microfotografiile SEM (microscopie electroni că de baleaj) ale microbureților
cu peroxid de benzoil, a permis măsurarea dimensiunii lor și a arătat că acestea erau
sferice și poroase. Rezultatele obținute au arătat ca dimensiunea și morfol ogia
particulelor de microbureți au fos t afectate de medicamen t: raportul polimerilor, viteza
de agitare și cantitatea de emulgator folosit. Rezultatele au mai arătat de asemenea că o
creștere a raportului de medicament : polimer, a dus la o reducere a ratei de eliberare a
peroxidului de benzoi l din microbureți . Stud iul a arătat că principalul mecanism de
eliberare a peroxi dului de benzoil din microbureți este cel de difuzie. [58]
3.1.4.4. MICROEMULSIILE ȘI NANOEMULSIILE
Microemulsiile sunt dispersii transparente de ulei și apă, având dimensiunea
picăturii de 10 nm în diametru, stabilizate de un film interfacial de molecule surfactan te
și cosurfactante. Surfactantele și co -surfactantele sunt folosite pentru a descrie tensiunea
interfacială dintre faza de ulei și apă .[57]
În 1943, Hoar și Schulman a emis ipoteza existenț ei unor emulsii
microscopice, ca structuri formate dintr -un amestec de ulei, alcool, apă și un surfactant
cationic. Aproximativ 15 ani mai târziu, Schulman și colaborator ii săi, a confirmat
prezența în aceste sisteme de emulsie mici, cum ar fi structuri, p rin microscopie
electronică, și a inventat termenul de „microemulsie” p entru a defini un sistem format
din apă, ulei și surfactanți, care este un lichid newtonian stabil, transparent, optic izotrop
și stabil termodinamic. De fapt termenul de microemulsie, este un termen impropriu,
pentru a descrie aceste vehicule, deoarece au dimensiunea picaturii la scală nanometrică
(în general în intervalul 10 -100nm). Prin urmare acestea ar putea fi mai bine definite
„nanoemulsii”, o definiție preferata din ce în ce mai mult în ultimul deceniu. [38]
Co-surfactantul acționează ca penetrant și intensificator de ocluzivitate, care
îmbunătățește penetrarea pielii la grade variabile. În microemulsie, agenții activi sunt
solubilizați și sunt disponibili ca atare pe ntru penetrare rapidă în piele.

39
Nanoemulsiile (formularea ulei în apă sau apă în ulei) sunt caracterizate de
dispersia picăturilor de foarte mici dimensiuni atunci când sunt amestecate. Ele sunt
transportatori adecvați pentru transportul compușilor lipofi lici în piele și sunt
considerați un vehicul ideal pentru folosirea în tratamentul acnee i. Aceasta crește
penetrarea componentelor active în interiorul mediului lipofilic a unității pilosebacee.
De asemenea, ele produc efecte terapeutice suplimentare, prec um hidratarea crescută a
pielii și viscoelasticitatea. Diversele formulări de mic roemulsie folosite pentru acnee
inclu d tretinoin și acid retinoic.[57 ]
3.1.4.5. MICROSFERELE
Microsferele sunt particule de formă sferică , mică , alcătuite din polimer
biodegra dabil și sunt umplute cu substanță medicamentoasă, care se dispersează în mod
omogen prin tot nucleul, iar aceste sfere, atunci când se degradează eliberează
medicamentul pentru timpul dorit. Aceste microsfere acționează ca un sistem rezervo r
pentru agentu l activ. Tehnica microîncapsulării este folosită adesea pentru prepararea
microsferelor , care asigură un înveliș fin de materiale inerte, naturale și polimeric
sintetice, depozitate în jurul particulelor solide și lichide microni zate.
Este bine spus faptu l că „aderența slabă este direct legată de rezultatele slabe
de tratament și di ssatisfacția pacientului“. Iritația asociată în mod obișnuit cu terapiile
locale este unul dintre cei mai semnificanți factori care contribuie la lipsa aderenței și
prin urmare, la retragerea terapeutică. [57,59 ]
Atunci când microsferele sunt administrate pe piele, cantitatea de medicament
liber din formulare penetrează în epidermă și este compensată de eliberarea
medicamentului din microsfere. Acest sistem oferă distribuire susț inută a
medicamentului, fără supraîncărcarea epidermei sau rezultând o creștere în penetrarea
transdermală . Microsferele formulațiilor de medicamente folosite în tratarea acneei
includ: peroxid de benzoil, tretinoin și acidul retinoic.
Formularea microsferei tretinoinei locale și a BPO (peroxid de benzoil), curent
pe piață, a demonstrat eficacitate bună și tolerabilitate și se așteaptă să încurajeze
aderența și beneficiul terapeutic pe termen lung. Încapsularea microsferei protejează
stabilitatea m edicamentelor și le face fotostabile. Mai mult decât atât, microsferele par
să absoarbă sebumul de pe suprafața pielii, reducând uleierea, care este o plângere
comună în rândul pacienților cu acnee [57 ,59].
3.1.4.6. NANOPARTICULELE SOLIDE LIPIDE (SLNs)
Nanoparticulele pot fi sisteme eficiente de eliberare a medicamentelor pentru

40
tratarea infecțiilor bacteriene la nivelul pielii. Nanoparticulele utilizate pentru
tratamentul medicamentos, oferă multe avantaje față de formulările convenționale, cum
ar fi: cre șterea solubilității și a stabilității la depozitare, permeabilitate și
biodisponibilitate îmbunătățită, timp de înjumătățite prelungit, direcționare tisulară și
efecte secundare minime. În ultimii ani, conceptul de utilizare a nanoparticulelor pentru
tratarea bolilor microbiene ale pielii, a atras tot mai multă atenție, în special
nanomedicina dezvoltă abordări pentru gestionarea acneei.[ 60]
Nanoparticulele solide lipide (SLNs) au fost introduse în anul 1991 și ele
întruchipează un sistem de transport alter nativ la tradiția transporturilor coloidale, cum
ar fi emulsiile, lipozomii și transportatorii polimerici. SLNs sunt particule alcătuite din
lipide solide cu un diametru mediu între aproximativ 50 și 1000 nm, care sunt stabilizate
în mod normal de lecitină . Aceste sisteme prezintă un interes deosebit datorită faptului
că permit un grad ridicat de încărcare cu medicamente , deoarece degradarea hidrolitică
este limitată, iar viteza de eliberare a medicamentelor poate fi controlată prin
dimensiunea particulelo r și a compoziției. [61]
SLNs sunt obținute prin cristalizarea și/sau precipitarea în sisteme de emulsie
ulei/apă, sau prin dispersia obținută prin omogenizare la presiune ridicată, la temperaturi
înalte, urmate de răcirea și solidificarea picăturilor lipid ice. Pentru biodisponibilitatea
îmbunătățită a SLNs -urilor sunt necesare măsuri de protecție ale moleculelor de
medicament sensibile la diferiți factori de mediu (apa, lumină) și cunoașterea
caracteristicilor de eliberare controlată. Încapsularea cu succe s a fost realizată nu numai
în cazul moleculelor lipofile, ci și în cazul moleculelor hidrofile.[ 62]
Rata de eliberare a medicamentului din SLNs depinde de prezența
medicamentului în matricea solidă lipidă. Dacă medicamentul este localizat doar în
coaja ext erioară, va fi obținută izbucnirea eliberată și nu cea controlată. Dacă
medicamentul este distribuit în mod omogen înăuntrul matricei lipide, se poate atinge
eliberarea controlată. F ormulațiile bazate pe SLN s pentru acnee includ: tretinoin,
izotretinoin , adapalen, peroxid de benzoil, acid retinoic, acetat de ciproteron. Unii
parametri care împiedică folosirea SLN s sunt creștere a și agregarea particulelor ,
tendință impredictibilă de gelificare și dinamici neașteptate de tranziții polimerice. [57]
Caracteristicile de bază, cum ar fi eliberarea controlată, capacitatea de eliberare
la țintă, potențialul de penetrare, stabilitatea fizică îmbunătățită, costuri reduse în
comparație cu fosfolipidele și ușurința de extindere face ca nanoparticulele solide lipide
(SLNs) să fie o alternativă viabilă la lipozomi, pentru livrarea eficientă de medicamente.

41
Un studiu efectuat asupra adapalenului, un retinoid de generația a II -a, eficient
în tratarea diferitelor afecțiuni dermatologice, cum ar fi acneea vulgară, a avut ca scop
dezvoltarea și caracterizarea adapalenului încărcat în SLNs, pentru eliberarea topică
eficientă. Sistemul SLNs format a fost caracterizat pentru mărimea particulelor, indicele
de polidispersie, eficiența și proprietățile de eliberare a medic amentului. Rezultatele
acestui studiu susțin potențialul SLNs ca un operator de transport nou pentru eliberarea
topică a adapalenului în abordările terapeutice de actualitate. Acest studiu deschide noi
drumuri pentru livrarea medicamentelor, care mai bine satisface nevoia de cercetare
antiacnee.[ 63]
Alți autori, în alt studiu, își propun să dezvolte nanoparticule solide lipide
(SLNs) încărcate cu acid retinoic și acid lauric, și să evalueze activitatea lor
antimicrobiană. A fost de asemenea investigată și i nfluența stearilaminei lipofile asupra
caracteristicilor SLNs. Nanoparticulele solide lipide au fost caracterizate în funcție de
dimensiune, potențial zeta, eficiența încapsulării prin calorimetrie cu scanare
diferențială și difracție cu raze X. A fost eva luată activitatea inhibitorie in vitro a
nanoparticulelor încărcate cu acid retinoi – acid lauric, împotriva Propionibacterium
Acnes. S -a demonstrat că prezența stearilaminei este necesară pentru a asigura
stabilitatea încapsulării. Mai mult decât atât, SL Ns încarcate cu acid retinoic -acid lauric,
au prezentat activitate de inhibare a creșterii față de P.Acnes, reprezentând o alternativă
interesantă pentru terapia topica a acneei vulgare.[ 64]
3.1.4.7. HIDROGELURILE
Hidrogelurile sunt rețeaua de lanțuri polim erice care sunt insolubile în apă, iar
uneori sunt găsite ca gel coloidal în care apa este mediul dispersiei. Hidrogelurile sunt
polimeri superabsorbanți naturali sau sintetici.
Avantajele hidrogelului: sunt rețele hidrofilice tridimensionale, rețin o mare
cantitate de apă sau fluide biologice, similare țesuturilor biologice. Datorită acestei
proprietăți unice, hidrogelurile arată b une aplicații biomedicale. Prin reglare a
proprietăților fizico -chimice ale hidrogelurilor, sunt generate modulări adecvate a
sistemului de eliberare a medicamentului.[ 65]
Obiectivul formulării de hidr ogel de triclosan, este acela de a mări
permeabilitatea prin piele. Permeabilitatea ticlosanului a fost crescută prin utilizarea
transcutolului, ca potențator de penetrație. Același ob iectiv având și hidrogelul de
tretinoin, plus reducerea iritării pielii. Complexarea tretinoinului cu dimetil -β-
ciclodextrina , a crescut astfel eliberarea medicamentului, crescând permeabilitatea

42
și minimizând efectele se cundare, de iritare a pielii.[57 ]
3.1.4.8. FULERENELE
Ca sferă goală, fulerenele sunt molecule compuse din carbon. S -a declarat că
atunci când fulerenele sunt expuse pielii, ele migrează intercelular prin piele, opus
mișcării celulare. Prin urmare, fulerena poate fi folosită ca componente active capcană,
care apoi se eliberează în epidermă, odată ce au fost aplicate pe piele. Mai mult decât
atât, fulerenele în sine sunt considerate a fi posibili antioxidanți potenți. Literatura
despre fulerenele a dovedit că ei pot fi tolerați și pot reține o promisiune substa nțială în
aplicațiile dermatologice și cosmetice.
Avantajele fulerenelor: sunt un antioxidant excelent și un material sigur pentru
suprimarea acneei vulgare. Aceasta se întâmplă la reținerea peroxidației lipide, din
cauza activității antioxidante a fulerenelor și la suprimarea producției de sebum,
fără producerea un or alte efecte secundare. F ulerenele pot servi drept transport nou
pentru tratamentul acneei. [66]
3.1.4.9. LIPOSFERELE
Liposferele sunt un sistem bazat pe încapsularea lipidelor, folosite pentr u
distribuirea locală a diverselor medicam ente. Liposferele constau din microparticule
solide, dispersibile la apă, care au un diametru care se clasează de la 0,1 la 100 μm. În
liposfere, nucleul gras solid hidrofobic este stabilizat de un strat de molecul e fosfolipide
înglobate în suprafețele lor, care sunt un potențial grup de intensificatori de penetrație .
Avantajele liposferelor: o mai b ună stabilitate fizică, o disper sabilitate ridicată
în mediul hidric și o eliberare prelungită de diverse tipuri de me dicamente, incluzând
inflamatoare, anestezice locale, antibiotice .[67]
3.1.4.10. POLIMERII
Polimerii sunt molecule mari, care constau din repetarea unităților structurale
de monomeri conectați prin legături covalente chimice. În dermatologie, polimerul nou
de acid acrilic se transformă în gel, în prezența apei, atrăgând apa în microcelule. O
formulație stabilă asemenea unui gel care conține compus hidrofilic ca soluție și
compus lipofilic în formă de suspensie este simplu de utilizat, și eliberează compusu l
activ după singura ap licare. De exemplu, o formulă antiacnee care combină
clindamicin ă (1%) și peroxid de benzoil (5%) utilizează această tehnologie gel bazată pe
polimer nou și asigură tolerabilitate și eficacitate excelente. [57]
3.1.4.11. SPUMELE CU A EROSOLI
Produsele împachetate sub presiune și care conțin ingrediente terapeutice

43
active care sunt eliberate prin activarea unui sistem adecvat de valvă sunt numite
aerosoli. Aceste spume sunt potrivite p entru aplicația locală pe piele. Spumele de
aerosol sunt unul dintre noile sisteme de distribuție a medicamentului, folosite în
tratamentul acneei vulgare. Spumele sunt preferate pentru aplicarea pe suprafețe mari,
cum ar fi pieptul, spatele și pe față ca agenți de curățare , datorită ușur inței în aplicare .
Caracteristicile fizico -chimice ale vehiculului bazat pe spuma aerosol sunt
aceleași precum cele ale vehiculelor convenționale, precum cremele, loțiunile și
gelurile, având o consistență lichidă sau semisolidă, însă spuma aerosol mențin e
proprietățile dorite, cum ar fi efectele de umezire și uscare rapidă sau o
biodisponibilitate medicamentoasă ridicată. Sistemul de gaz presat este utilizat pentru a
a dispen sa spuma de aerosol.[67 ]
În ciuda disponibilității a numeroase terapii medicale efective pentru acneea
vulgară, chestiuni de siguranță, conformitate și eficacitate mai puțin ideale, ajută la
conducerea cercetării pentru tratamente alternative pentru această problemă clinică
comună , acneea vulgară. Recent, oamenii de știință au dezvolt at un vaccin efectiv
pentru P. acnes asociat acneei inflamatorii, constând dintr -o solidază ancorată pe
peretele celular de P. acnes sau un organism complet ucis de P.acnes.[ 68]
Apăruți mai nou în domeniul îngrijirii tenului acneic sunt plasturii pentru
acnee, care sunt de două tipuri: plasturii tratanți conțin principii active keratolitice,
calmante, antibacteriene, antiinflamatoare. Aceștea se aplică pe pielea uscată și se lasă
pe ten pe toată durata nopții, și plasturii exfolianți se aplică pe pielea umed ă, se lasă în
contact 15 minute, iar la îndepărtare preiau impuritățile lipidice și prin acțiune mecanică
extrag comedoanele deschise. [ 69]
Plasturii medicinali sunt preparate flexibile care conțin una sau mai multe
substanțe medicamentoase, destinate a fi aplicate pe piele. Sunt formulate în așa fel
încât să mențină substanțele medicamentoase în contact strâns cu pielea, ca acestea să
poată fi absorbite ușor sau să acționeze ca agenți protectori sau keratolitici. Plasturii
medicinali constau dintr -o bază ad ezivă, care dezvoltă proprietăți aderente după ce se
aplică o presiune ușoară pe suprafața sa, poate fi colorată, conțin una sau mai multe
substanțe medicamentoase închise în strat uniform pe un suport adecvat fabricat dintr –
un material natural sau sinteti c. Stratul adeziv este acoperit cu un strat protector, care
este scos înainte de aplicarea plasturelui pe piele.[29]

44
3.2. TRATAMENTUL SISTEMIC AL ACNEEI VULGARE
Gestionarea acneei este un proces de lungă durată, care trebuie să fie
personalizat pentru fi ecare pacient. După diagnosticare o strategie terapeutică adecvată
este tratamentul acesteia din rădăcină. Selecția corespunzătoate de medicamente în
funcție de tipul și severitatea acneei, cât și în funcție de mecanismul lor de acțiune,
privind capacitate a de a aborda unul sau mai mulți dintre factorii patogeni, este
provocarea majoră aliată cu selecția tratamentului. În acest context tratamentul acneei
vulgare face mai multe provocări, în ciuda numeroșilor agenți terapeutici disponibili. În
cele din urmă , acneea vulgară este o boală tratabilă, și pacienții care respectă regimul
care este prescris de către dermarologi, vor beneficia de numeroase opțiuni de tratament.
De multe ori, un număr de opțiuni de tratament sunt combinate pentru a oferi cel mai
bun r ezultat, cu toate că acest lucru vine în detrimentul costului tratamentului. Nu există
nici un tratament ideal pentru acnee, cu toate acestea opțiuni pentru a reduce leziunile
pot fi găsite pentru majoritatea pacienților. [70,71]
Administrarea medicamentelor pe cale orală reprezintă modalitatea cea mai
obișnuită de introducere a unei substanțe medicamentoase în organism, sub forma unui
preparat farmaceutic. Ea servește atât pentru tratamentul unor afecțiuni locale ale
tubului digestiv, cât și pentru acțiunea sistemică a substanțelor medicamentoase
absorbite. Formularea medicamentelor trebuie să asigure absorbția rapidă și completă a
substanței medicamentoase în circulația generală pentru a realiza concentrații
terapeu tice.[30 ]
Tratamentul sistemic al acneei vulgare include agenți antibacterieni: antibiotice
tetracicline (doxiciclină, minociclină), macrolide (eritromicină, azitromicină),
clindamicină, trimetoprim, ampicilină/amoxicilină, precum și agenți hormonali:
contraceptive, spironolactonă, antiandrogeni, estrogeni și glucocorticoizi, cât și
retinoizii orali (isotretinoin). [72]
Antibioticele sistemice sunt utilizate pe scară largă pentru a trata acneea
moderată până la severă care nu răspunde la terapia topică, și la pacienții cu risc mare
de cicatrici. Isotretinoinul administrat oral țintește toți factorii implicați în
fiziopatologia acneei, producând de obicei rezultate excelente. Terapia hormonală în
acnee este îndreptată spre inhibarea producției de androgeni ovarieni și blocarea
efectelor androgenil or asupra glandei sebacee care conduce la reducerea producției de
sebum și la ameliorarea acneei.[ 73]

45
3.2.1. Forme farmaceutice solide pentru uz oral
Produsele medicamentoase solide de uz oral conțin o doză terapeutică a
substanței medicamentoase, prelucra tă cu ajutorul unor excipienți, într -un preparat pe
care pacientul îl înghite. În această categorie intră comprimate, capsule, pulberi,
granulate. Grupul acestora cuprinde cele mai larg utilizate produse medicamentoase,
dintre ele comprimatele și capsulele reprezentând proporția preponderentă, iar pulberile
și granulatele au o raspândire mai restrânsă ca forme farmaceutice, constituind un
produs intermediar la prepararea capsulelor sau comprimatelor.[30]
3.2.1.1. Comprimate
FR. X definește comprimatele ca p reparate farmaceutice solide, care conțin
doze unitare din una sau mai multe substanțe active, destinate administrării orale.
Anumite comprimate sunt mestecate sau înghițite, unele sunt dispersate sau dizolvate în
apă înaintea administrării, iar altele sun t menținute în cavitatea orală pentru a elibera
substanța activă. Denumirea acestor forme farmaceutice provine de la verbul latin
comprimo, comprimere (a presa). Deseori fiind întâlnită și denumirea de tablete, care
derivă de la tabula – tabletă, planșă, t ablă, care sugerează forma acestor preparate. Se
obțin, în general, prin comprimarea directă sau indirectă (granulare umedă sau uscată,
sferonizare) a unui volum constant de particule. Particulele fiind constituite din una sau
mai multe substanțe active, a sociate sau nu cu excipienți: dezagreganți, diluanți, lianți,
lubrefianți, agenți de curgere, compuși care pot modifica comportamentul preparatului
în tubul digestiv, aromatizanți și coloranți autorizați. Din punct de vedere fizic,
comprimatele sunt inclus e în categoria sistemelor macroeterogene, de tip gaz / solid
(G1/S2). Partea de fază gazoasă, respectiv, partea care reprezintă porii poate varia
considerabil, în fun cție de gradul de comprimare. În general, comprimatele au formă de
cilindru, ale cărui ext remități pot fi tăiate oblic sau pot fi plane. Pot să prezinte șanțuri
de subdivizare, alte inscripționări sau o siglă. Masa și dimensiunile comprimatelor
variază în anumite limite, în funcție de modul de utilizare și de cantitatea de substanță
medicament oasă (doza). Astfel, comprimatele au în general, greutatea (masa) cuprinsă
între 0,1 și 1 g, și un diametru de 5 -17 mm. [33,74]
Ca sisteme de eliberare a substanței active, comprimatele pot varia de la
formulări cu eliberare imediată, simplă, la formulări c omplexe cu forme de eliberare
modificată sau prelungită. Rolul cel mai important al sistemului de eliberare constă în
cedarea substanței active la locul de acțiune, cu viteza adecvată și în concentrația
suficientă, dorită.

46
În principal, formularea urmăreș te realizarea de comprimate care să
îndeplinească următoarele criterii: dizolvarea optimă a substanței active, exactitate și
uniformitate a conținutului de substanță activă pe fiecare unitate de dozare, stabilitate
fizico -chimică, acceptabilitatea pacien tului, posibilități de fabricare avantajoasă.
3.2.1.2. Capsule
Capsulele sunt preparate farmaceutice solide, formate dintr -un înveliș tare sau
moale, de formă și capacitate variabile, conținând, în general o doză unitară de
substanță activă. Sunt destinate administrării orale (Capsule, Capsulae, FR X,
supl.2004, 4th Ph.Eur.).
Termenul capsulă provine din cuvântul latin capsula, care înseamnă cutie mică.
În domeniul farmaceutic, cuvântul capsula este utilizat pentru a descrie o condiționare
comestibilă prep arată din gelatină, care este umplută cu un medicament, pentru a forma
o doză unitară, destinată in principal administrării orale. Capsulele sunt forme solide
dozate în care substanța medicamentoasă este inclusă în interiorul unor pereți moi sau
tari, solu bili. Mai poate fi văzută ca un recipient pentru sistemul de eliberare a
substanței medicamentoase, ce realizează o formă dozată fără miros și gust. Înghițirea
este ușoară pentru pacienți, deoarece peretele este neted, se hidratează în gură și capsula
tinde adesea să floteze după înghițire, împreună cu lichidul cu care a fost administrat.
Capsulele pot fi clasificate în moi sau tari, în funcție de natura peretelui. Pereții
capsulei sunt fabricați din gela tină sau alte substanțe, a căror consistență poate f i
adaptată prin adăugarea de sorbitol sau glicerol. Se mai pot adăuga excipienți ca:
opacifianți, surfactanți, conservanți antimicrobieni, aromatizanți și coloranți autorizați.
Conținutul capsulei poate fi solid, lichi d sau de consistența unei paste, const ând din una
sau mai multe substanțe medicamentoase, asociat sau nu cu excipienți: diluanți,
solvenți. Pot conține și diferite lichide, în special cele uleioase, dar și formele
aglomerate: granule, microgranule, micro – și nanoparticule, microsfere și compr imate.
Dezvoltarea producerii de medicamente în capsule este justificată și datorită
avantajelor de ordin economic, tehnologic, biofarmaceutic, de prezentare – în vederea
dirijării absorbției substanței medicamentoase în diferite zone ale tractului
gastro intestinal.[74]
Deși mulți agenți medicali orali și locali au fost demonstrați ca fiind eficace în
tratarea acneei, răspândirea afecțiunii și na tura sa frecvent rezistentă permit dezvoltarea
terapiilo r alternative.[57]

47
CONCLUZII
Acneea vulgară este cea mai frecventă boală de piele din lume, care
beneficiază de o proporție semnificativă de opțiuni de tratament. Din secolul XIX până
în secolul XX, aproape toate opțiunile de tratament ale acneei s -au bazat pe sistemul
convențional de distribuție a medicamen telor.
Cele mai multe dintre formulările convenționale disponibile (forme
farmaceutice lichide: soluții medicamentoase, suspensii, loțiuni ,emulsii, spray -uri și
forme farmaceutice semisolide: unguentele), produc de obicei efecte secundare, cum ar
fi uscar ea și iritarea pielii, descuamarea sau rezistența bacteriană, simptome ce
diminuează complianța pacientului, afectând eficacitatea terapiei.
Încapsularea medicamentelor antiacnee în noul sistem de distribuție (lipozomi,
niozomi, microbureți, micro – și nan oemulsiile, microsferele, nanoparticule solide lipide,
hedrogeluri, fulerenele, liposferele, polimerii și spumele cu aerosoli), reprezintă o
abordare inovativă și alternativă pentru minimalizarea efectelor secundare și păstrarea
eficacității lor. Aceste s isteme pot asigura eliberarea controlată pentru a îmbunătăți
penetrarea medicamentului în piele sau chiar în unitatea pilosebacee.
Sistemele noi de distribuție a medicamentelor sunt mai avantajoase decât
sistemele convenționale disponibile, realizându -se în ultimii ani mari progrese pentru a
îmbunătăți performanța produselor antiacneice. Acest spectru larg de agenți antiacnee
de actualitate a apărut ca răspuns la noi descoperiri care au fost dobândite prin
înțelegerea fiziopatologiei bolii și nevoia pentru clinicieni de a adopta o abordare
terapeutică individualizată.
Un management de succes al acneei vulgare are nevoie de o selecție atentă a
tratamentului conform prezentării clinice și de nevoile individuale ale pacientului.
Strategiile de tratament în acneea vulgară depind de severitatea acesteia, așadar
tratamentul topic este standardul de îngrijire pentru acneea ușoară și moderată, fiind
suficient la 60 % dintre bolnavi, uneori asociat sau nu cu tratamentul sistemic (în acneea
severă). Cele mai de act ualitate preparate necesită cel puțin 6 până la 8 săptămâni de
aplicare înainte de a se observa o îmbunătățire, putând fi folosite și ani de zile, în
funcție de necesități.

48

Bibliografie

1. Rotaru M – Dermatovener ologie , Ed.Alma Mater, Sibiu, 2004.
2. Rotaru M – Dermatologie pentru medicină dentară, Ed.Universitații „Lucian Blaga” ,
Sibiu, 2012.
3. Morariu S H – Dermatologie și venerologie, Ed.University Press, Tîrgu Mureș, 2015.
4. Rotaru M – Dermato -venerologie pentru Colegiul Universitar de Medicină, Ed.Alma
Mater, Sibiu, 2005,
5. Bețiu M, Mușet G, Gogu V et al – Dermatovenerologie, Ed.CEP Medicina, Chișinău,
2013 .
6. Simu LM – Noțiuni de dermato -venerologie, Ed.University Press, Tîrgu Mureș,
2015.
7. Darren DL , Umari T, Dunnick CA et al – The epidemiology of acne vulgaris in late
adolescence , Adolescent health, Medicine and Therapeutics , 2016, 7: 13-25.
8. Diaconu C JD ,Coman OA , Benetea V – Tratat de terapeutică dermato -venerologică,
Ed.Viața medicală R omânească, București, 2002.
9. Fekete GL , Fekete L – Basic dermatology and venereology for medical students,
Ed.University Press, Tîrgu Mureș, 2015.
10. Nedelciuc B – Acneea Vulgară, Ed.Sofart studio SRL, Chișinău, 2007.
11.Greydanus DE – Acne , Int.J.Child H ealth Hum Dev, 2015, 8(3): 311-332.
12. Gheucă -Solovăstru L – Dermatologie clinică și Venerologie, Ed.Junimea, Iași, 2003.
13. Simionescu O, Forsea D – Atlas de dermatovenerologie, Ed.Universitară „Carol
Davila” , București, 2001.
14. Newman MD, Bo we WP, Heughebaert C et al -Therapeutic considerations for
severe nodular acne , Am J Clin Dermatol , 2011, 12: 7-14.
15. Cosgarea R – Compendiu de dermatovenerologie clinică, Ed.Todescu , Cluj-Napoca,
2008.
16. Savage JL, Layton AM – Treating acne vulgaris: sy stemic, local and combination
therapy, Clin.Pharmacol, 2010, 3(4): 563-580.
17. Lavers I, Courtenay M – A practical approach to the treatment of acne vulgaris ,
Nursing standard, 2011, 25(19): 55-64.

49

18. Sanjay KR – Acne vulgaris treatment : the current scenario , Indian J Dermatol,
2011, 56(1): 7-13.
19. Levers, Isabel – Therapeutic strategies for acne vulgaris , Nursi ng Times, 2013, 109:
16-18.
20. Popovici I, Lupuleasa D – Tehnologie farmaceutică Vol .I, Ed.Polirom, Iasi, 2011.
21. Hamid N, Mahmoud B, Hajmeh S et al – Medicinal plants for the treatment of acne
vulgaris: a review of recent evidences, Jundis hapur J Microbiol, 2015, 8(11): 255-280.
22. Bettoli V, Zauli S, Virgili A – Is hormonal treatment still an option in acne today? ,
Br J Dermatol, 2015, 172( 1): 37-46.
23. Kraft J, Freiman A – Management of acne , CMAJ, 2011, 183(7): 430-435.
24. Rotaru M – Dermatologie practică, Ed. Tec hno media, Sibiu, 2011.
25. Bikowski JB – The diagnosis and management of mild to moderate acne vulgaris,
Practical dermato logy for pediatrics, 2010, 24-32.
26. Gamble R, Dunn J, Dawson A et al – Topical antimicrobial treatment of acne
vulgaris , Am J Cl in Dermatol, 2012, 13: 141-152.
27. Feneran AN, Kaufman WS, Dabade TS et al – Retinoid plus antimicrobial
combination treatments for acne, Clinical, cosmetic and investi gational dermatology,
2011, 4: 79-92.
28. Ricci F, Masini F, Fossati B et al – Combination therapy with hydrogen peroxide
(4%), salicilic acid (0,5%) and D -panthenol (4%) : efficacy and skyn tolerability in
common ac ne vulgaris during exposure period, European review for medical and
pharmacological sciences, 2016, 19: 232-236.
29. Popovici I, Lupuleasa D – Tehnologie farmaceutică vol II , Ed.Polirom, Iași, 2008.
30. Leucuț a SE – Tehnologie farmaceutică industrială , Ed. Dacia, Cluj -Napoca, 2007.
31. Vicaș LG – Tehnică farmaceutică, Ed. Universității, Oradea, 2006.
32. Lupuleasa D, Belu I – Îndreptar practic pentru prepararea me dicamentelor, vol 1,
Ed.medicală unive rsitară, Craiova, 2003.
33. *** Farmacopeea Româna, ediția a X-a, Editura Medicală, București, 1993.
34. Popa A – Ghid de practică în farmacie pentru studenții anului V, Ed. Medicală
Universitară „Iuliu Hațieganu”, Cluj -Napoca, 2015.
35. Verbuță A – Tehnologie farmaceutică, Ed . Tipo Moldova, Iași, 2009.
36. Chowdhury MU – Dermatological pharmacology: topical agents, Medicine , 2009,
37(5): 232-234.

50

37. Taglietti M, Hawkins CN , Rao J – Novel Topical Drug Delivery Systems and Their
Potential Use in Acne Vulgaris , Skin Therapy Lett, 2008, 13(5): 6-8.
38. Montenegro L, Lai F, Offerta A et al – From nanoemulsions to nanostructured lipid
carriers: A relevant development in dermal delivery of drugs and cosmetics , Journal of
Drug Delivery Sc ience and Technology, 2016, 32: 100-112.
39. Garg T – Current nanotechnological approa ches for an effective delivery of bio –
active drug molecules in the treatment of acne , Artif Cells N anomed Biotechnol, 2016,
44(1): 98-105.
40. Castro GA, Ferreira AM – Novel vesicular and particulate drug delivery systems for
topical treatment of acne, Expert Opinio n on Drug Delivery, 2008, 5: 665–679.
41. Korting HC, Korting MS – Carriers in the topical treatment of skin disease,
Handbook of Experi mental Pharmacology, 2010, 197: 435–468.
42. Pierre MBR, Costa IDSM – Liposomal systems as drug delivery vehicle s for dermal
and transdermal applications, Archives of Derma tological Research, 2011, 303: 607–
621.
43. Goyal R , Macri LK , Kaplan HM et al – Nanoparticles and nanofibers for topical
drug delivery, Journal o f Controlled Release, 2015, 11-16.
44. Arpicco S, Battaglia L, Brusa P et al – Recent studies on the delivery of hydrophilic
drugs in nanoparticulate systems, Journal of Drug Delivery Sc ience and Technology,
2016, 32: 298-312.
45. Maghraby G, Barry BW, Williams AC – Liposomes and skin: from drug delivery t o
model membranes, European Journal of Phar maceutical Sciences, 2008, 34: 203–222.
46. Yang D, Pornpattananangkul D, Nakatsuji T et al – The antimicrobial activity of
liposomal lauric acids against Propionibacterium acnes , Biomaterials, 2009, 30: 6035 –
6040 .
47. Nakatsuji T, Kao MC, Fang JY et al – Antimicrobial Property of Lauric Acid
Against Propionibacterium Acnes: Its Therapeutic Potential for Inflammatory Acne
Vulgaris, Journal of Invest igative Dermatology, 2009, 129: 2480 –2488;
48. Rahman SA, Abdelmalak NS, Badawi A et al – Tretinoin -loaded liposomal
formulations: from lab to comparative clinical study in acne patients, Drug Deliv,
2016, 23(4): 1184 -1193.
49. Kumar V, Banga AK – Intradermal and follicular delivery of adapalene liposomes,
Drug Dev Ind Phar m, 2016, 42(6): 871-879.

51

50. Manconi M, Sinico C, Valenti D et al – Niosomes as carriers for tretinoin: III. A
study into the in vitro cutaneous delivery of vesicle -incorporated tretinoin, International
Journ al of Pharmaceutics, 2006, 311: 11–19.
51. Kumar A, Jaiswal A, Singh V et al – Niosomes as novel drug delivery system,
International Research Journal of Pharmacy, 2011, 2: 61–65.
52. Yadav JD, Kulkarni PR, Shelke GT – Niosomes: a review , Journal of Pharmacy
Research, 2011, 4: 632–636.
53. Gupta A, Singh S, Kotla NG et al – Formulation and evaluation of a topical
niosomal gel containing a combination of benzoyl peroxide and tretinoin for antiacne
activity, Int J Nanomedicine, 2015, 10: 171–182.
54. Goyal G, Garg T, Malik B et al – Development and character ization of niosomal gel
for topical delivery of benzoyl peroxide , Drug Deliv, 2015, 22(8): 1027 -1042.
55. Santanu K, Sabyasachi M , Ghosh AK et al – Microsponges: a novel strategy for
drug delivery system , J Adv Pharm Technol Res, 2010, 1(3): 283-290.
56. Ganga dharappa HV, Gupta NV, Prasad M SC et al- Current trends in microsponge
drug delivery system, Curr Drug Deliv, 2013, 10(4): 453-465.
57. Vyas A, Sonker AK, Gidwani B – Carrier -Based Drug Delivery System for
Treatment of Acne , The Scientific World Jour nal, 2014, 1 -14.
58. Nokhodchi A, Jelvehgari M, Siahi MR et al – Factors affecting the morphology of
benzoyl peroxide microsponges, Micron, 2007, 38(8): 824-840.
59. Kircik LH – Microsphere technology: hype or help? , Journal of Clinical and
Aesthetic Dermato logy, 2011, 4: 27–31.
60. Aljuffali IA, Huang CH, Fang JY – Nanomedical strategies for targeting skin
microbiomes, Curr Drug Metab, 2015, 16(4): 255-271.
61. Zhai Y, Zhai G – Advances in lipid -based colloid systems as drug carrier for topic
delivery, Journal of Controlled Release, 2014, 193: 90–99.
62. Mehnert W, Mader K – Solid lipid nanoparticles production, cha racterization and
applications, Advanced Dr ug Delivery Reviews, 2001, 47: 165–196.
63. Jaina AK, Jaina A, Garga NK et al – Adapalene loaded solid lipid nanoparticles gel:
An effective approachfor acne treatment, Colloids and Surfa ces B: Biointerfaces, 2014,
121: 222–229.

52

64. Silva EL, Carneiro G, Trinda de M J et al – Solid lipin nanoparticles loaded with
retinoic acid and lauric acid as an alternative for topical treatment of acne vulgaris, J
Nanosci Nanotechnol, 2015, 15(1): 792-799.
65. Patil JS, Kamalapur MV, Marapur SC et al – Ionotropic gelation and polyelectrolyte
complexation: the novel techniques to design hydrogel particulate sustain ed, modulated
drug delivery system: a review, Digest Journal of Nanomaterial s and Biostructures,
2010, 5: 241–248.
66. Jothish M, Chodavarapu NP, Kundana P – Novel drug delivery system and its used
in the treatment of acne, International J ournal of PharmT ech, 2010, 2: 41–53.
67. Rawat M, Saraf S – Lipospheres: emerging carriers in the delivery of proteins and
peptides, Internatinal Journal of Pharmaceutical Science s and Nanotechnology, 2008,
1: 207–214.
68. Mackenzie D – In Development: A vaccine for Acne , New Scientist Health, 2011.
69. Moldovan M – Dermatofarmacie și cosmetologie – Aplicații practice, Ed. Medicală
universitară „Iuliu Hațieg anu”, Cluj Napoca, 2007.
70. Gold MH – Evaluating cosmetic outcomes and patient compliance when selecting
therapies for acne vulgaris , Cosmet Dermatol, 2011, 24: 432-436.
71. Dinant A, Boulos RA – Zolav: a new antibiotic for the treatment of acne , Drug Des
Devel Ther, 2016, 10: 1235 -1242.
72. Zaenglein AL, Pathy AL, Schlosser BJ et al – Guidelines of care for the
management of acne vulgaris, J. Am Acad Dermatol , 2016, 74: 945-973.
73. Nagler AR, Milam EC, Orlow SJ – The use of oral antibiotics before isotretinoin
therapy in patients with acne, J Am Acad Dermatol , 2016, 74: 273-279.
74. Lupuleasa D, Popovici I – Tehnologie farmaceutică, vol.3, Ed.Polirom, Iași, 2009.