Forme Farmaceutice Ca Sisteme Disperse Omogene
Forme farmaceutice ca sisteme disperse omogene
Cuprins
CAPITOLUL 1. FORME FARMACEUTICE CONȚINÂND DISPERSII OMOGENE
1.1. Soluții medicamentoase. Solutiones (F.R. X)
1.1.1. Generalități
1.1.2. Formularea soluțiilor
1.1.3. Prepararea soluțiilor
1.1.4. Caractere. Control. Conservare
1.1.5. Soluții oficinale în F.R. X
3.1.5.1. Soluții oficinale de uz intern
3.1.5.2. Soluții oficinale de uz extern
1.1.6. Soluții neoficinale preparate frecvent în farmacie
1.2. Siropuri. Sirupi (F.R. X)
3.2.1. Generalități
3.2.2. Formularea siropurilor
3.2.3. Prepararea siropurilor
3.2.4. Caractere. Control. Conservare
3.2.5. Siropuri oficiale în F.R. X
1.3. Limonade. Limonada
3.3.1. Generalități
1.4. Ape aromatice. Aquae aromaticae (F.R: IX)
3.4.1. Generalități
3.4.2. Formulare
3.4.3. Prepararea apelor aromatice
3.4.4. Caractere și control. Conservare
1.5. Alte forme farmaceutice cu administrare internă
3.5.1. Poțiuni
3.5.2. Elixire
3.5.3. Alte soluții buvabile
1.6. Soluții medicamentoase administrate pe mucoase
3.6.1. Soluții bucofaringiene
3.6.2. Spălături și comprese
3.6.3. Picături pentru nas. Rhinoguttae (F.R. X)
3.6.4. Picături pentru urechi. Otoguttae (F.R. X)
1.7. Soluții extractive din plante
3.7.1. Generalități
3.7.2. Soluții extractive apoase. Solutiones Extractivae Aqouae F.R. X
3.7.3. Soluții extractive alcoolice (tincturi). Tincturae (F.R. X)
3.7.4. Extracte vegetale. Extracta F.R. X
BIBLIOGRAFIE
FORME FARMACEUTICE CONȚINÂND DISPERSII OMOGENE
1.1. Soluții medicamentoase. Solutiones (F.R. X)
1.1.1. Generalități
A. Definiție
Soluțiile medicamentoase sunt preparate farmaceutice lichide, care conțin una sau mai multe substanțe active dizolvate într-un solvent sau într-un amestec de solvenți și destinate administrării interne, externe sau pentru prepararea altor forme farmaceutice. Soluțiile medicamentoase au ca solvenți: apa, alcoolul, glicerolul sau uleiuri vegetale.
B. Istoric
Printre primele forme farmaceutice preparate încă din antichitate au fost soluțiile medicamentoase și soluțiile extractive. Există multe referiri istorice legate de prepararea și întrebuințarea soluțiilor. În prima farmacopee Română (FR I) din 1862 erau oficinale mai multe soluții fără a avea o monografie de „Generalități”. Denumirea „Solutiones” apare încă din FR IX unde se realizează o delimitare netă a soluțiilor propriu-zise de apele aromatice.
În F.R. X avem 17 soluții oficinale din care una este soluție radioactivă de uz intern. Soluțiile au fost primele forme farmaceutice fabricate de industria farmaceutică în cantități mari, majoritatea lor au fost preparate inițial în cantități mici în laboratorul farmaceutic.
C. Clasificare
Există mai multe criterii de clasificare a soluțiilor.
În continuare vom prezenta câteva criterii:
a) După modul de formulare:
– soluții magistrale;
– soluții industriale;
– soluții oficinale.
b) După compoziție
– sol simple (cu o singură substanță medicamentoasă);
– sol compuse (cu două sau mai multe substanțe medicamentoase dizolvate).
c) După natura solventului
– soluții apoase;
– soluții alcoolice;
– soluții glicerolate;
– soluții uleioase;
– soluții cu solvenți anhidri: propilenglicol, polietilenglicol.
d) După modul de preparare
– soluții obținute prin dizolvare;
– soluții obținute prin amestecare.
e) După modul de condiționare:
– soluții; unidoze;
– soluții multidoze .
f) După calea de administrare:
– soluții de uz intern;
– soluții de uz extern.
g) După modul de administrare:
– soluții cu măsuri dozatoare;
– soluții administrate în picături,
– soluții pentru fricționare, pensulații etc.
D. Avantaje
Soluțiile sunt nu numai cea mai veche formă ci și preparatul cel mai utilizat de bolnavi, administrabil pe toate căile de administrare.
Soluțiile prezintă multe avantaje și anume:
– administrare ușoară;
– dozare exactă a substanței active (omogenitate);
– biodisponibilitatea foarte bună;
– efect rapid;
– utilizare cu succes în pediatrie, fiind ușor de dozat;
– permit prelucrarea substanțelor higroscopice, delicvescente și a celor care formează amestecuri eutectice lichide;
– permit utilizarea de aromatizanți, edulcoranți, coloranți, corectori de miros și gust;
– evită acțiunea iritantă asupra tractului digestiv (stomac etc.) acțiune prezentă la unele comprimate, sau pulberi deoarece sub formă de soluții se evită prezența unor concentrații mari de substanță activă într-un anumit punct;
– soluțiile pentru uz extern permit administrarea uniformă a substanțelor;
– soluțiile se pretează la fabricarea și condiționare automată.
E. Dezavantaje
– stabilitate mică (apa este un mediu bun pentru reacții chimice);
– volumul și masa soluțiilor este mare ceea ce presupune cost ridicat, la transport, spații de depozitare mari;
– soluțiile pot fi ușor invadate de microorganisme ceea ce impune adăugare de conservanți.
1.1.2. Formularea soluțiilor
Pentru prepararea soluțiilor medicamentoase avem nevoie de următoarele materii prime:
– substanțe medicamentoase: solutul (sau dizolvatul);
– substanțe auxiliare solvent (dizolvant), adjuvanți și aditivi;
– materiale și recipiente de condiționare.
A. Substanțe medicamentoase
Marea majoritate a substanțelor medicamentoase utilizate la prepararea soluțiilor sunt substanțe solide, mai rar lichide. Substanța trebuie să corespundă exigențelor calitative prezentate în farmacopee: identitate, puritate, uniformitate, lipsa unei contaminări microbiene excesive, solubilitate etc.
Pentru a obține soluții corect dozate este foarte important să se utilizeze substanțe care să corespundă nu numai calitativ ci și cantitativ.
Impuritățile pot fi de două feluri:
– chimice care pot produce precipitații, colorări sau alte degradări;
– biologice – bacterii, ciuperci, viermi. Este important ca substanțele să fie cât mai pure și necontaminate cu microorganisme sau cel mult cu o minimă contaminare.
În afară de exigențele amintite o altă proprietate foarte importantă pentru obținerea soluțiilor este solubilitatea.
Solubilitatea este proprietatea unei substanțe de a se dizolva într-un solvent sau într-un amestec de solvenți rezultând un amestec lichid omogen. Despre solubilitate am prezentat diferite detalii în Capitolul II, subcapitolul Dizolvarea.
B. Substanțe auxiliare
B1. Solvenți
B1.1. Generalități
Solventul, al doilea component al soluțiilor este auxiliarul de primă importanță care predomină cantitativ având rolul de a transforma substanța activă în soluție, în urma procesului de dizolvare. Alegerea solventului se face după principiul înrudirii chimice cu substanța de dizolvat cât și după scopul terapeutic urmărit. În general, un solvent cu constanta dielectrică mare este un bun solvent pentru moleculele polare sau ionice, iar solvenții apolari cu constanta dielectrică foarte mică sunt solvenți buni pentru molecule lipofile.
B1.2. Clasificarea solvenților
Solvenții se pot clasica după mai multe criterii dintre care amintim următoarele:
a: După constituția chimică:
– solvenți polari (apă, alcool, glicerol etc.);
– solvenți apolari (benzen, toluen, cloroform, eter etc.);
b. După miscibilitatea cu apa:
– solvenți miscibili cu apa;
– solvenți nemiscibili cu apa.
Solvenților li se impun o serie de condiții și anume:
– capacitate mare de dizolvare;
– să fie neutri, incolori, stabili;
– puri din punct de vedere chimic;
– inerți chimic și farmacologic;
– netoxici, neinflamabili;
– și cu cost economic scăzut.
B1.3. Apa distilată
B1.3.1. Generalități
Apa distilată este solventul cel mai utilizat în practica farmaceutică fiind constituentul de bază al organismului. Toate reacțiile biochimice au loc în mediu apos. Utilizarea apei ca solvent este avantajoasă și din punct de vedere economic fiind cel mai ieftin solvent.
Dezavantajul utilizării apei ca solvent este favorizarea unor reacții între substanțele medicamentoase sau auxiliare conținute în soluție. Apa este un foarte bun dizolvant pentru substanțele polare, ionice sau grupuri hidrofile în molecule. Apa distilată trebuie să corespundă condițiilor de calitate impuse de FR X. Pentru obținerea apei distilate se folosește apa potabilă.
B1.3.2. Calitatea apei potabile
Apa potabilă trebuie să fie limpede, incoloră, inodoră cu un procent de săruri în limitele admise. În apa potabilă pot fi conținute două feluri de impurități:
– impurități solubile:
săruri minerale (cloruri, bicarbonați de sodiu, potasiu, calciu, magneziu etc.);
substanțe organice provenite din metabolismul bacterian sau din descompunerea microorganismelor;
– impurități mecanice:
particule de material anorganic;
particule de material organic: celule moarte etc.
Apa potabilă utilizată pentru obținerea apei distilate se tratează cu reactivi corespunzători și anume:
– pentru distrugerea substanțelor organice apa se tratează cu KMnO4 sol 1% în cantitate de 25 ml/10 litri apă. Se amestecă și se lasă în repaus 6-12 ore apoi se filtrează.
Permanganatul de potasiu este oxidant, eliberând oxigenul atomic care distruge microorganismele.
Substanțele volatile și gazele sunt îndepărtate prin încălzire.
Duritatea temporară (dată de bicarbonații de calciu și magneziu) se îndepărtează cu soluție de hidroxid de calciu sau carbonat de calciu 2-5%.
Duritatea permanentă (sărurile de calciu și magneziu solubile) se înlătură cu soluții de carbonat de sodiu 5-6%.
B1.3.3. Prepararea apei distilate
Modul de preparare a apei distilate a fost prezentat în Capitolul 2.3.
În F.R. X avem oficinale următoarele monografii de apă distilată:
Apa distilată (Aqua destillata F:R. X) este un lichid limpede, incolor, inodor și fără gust și trebuie să fie pură chimic și microbiologic conform condițiilor de calitate prezentate de F.R. X. Păstrarea apei se face în recipiente corespunzătoare bine închise .
Apa distilată pentru preparate injectabile (Aqua destillata ad injectabilia F.R. X). Trebuie să corespundă condițiilor de calitate din monografia Apă distilată. În afară de aceste condiții trebuie să fie sterilă și apirogenă. Aceste condiții se consideră a fi îndeplinite doar în primele 4 ore de la distilare iar păstrarea ei se face în recipiente închise etanș.
În afară de distilare mai sunt și alte modalități de purificare a apei și anume:
– schimb ionic;
– electrodializă;
– osmoză inversă;
– ultrafiltrare.
Prin toate aceste modalități se poate obține apa demineralizată, pură din punct de vedere chimic dar nu sterilă. În continuare vom prezenta în mod succint aceste modalități.
B1.3.4. Demineralizarea apei prin schimb ionic
Principiul metodei constă în trecerea apei conținând diferite săruri, pe o coloană de schimbători de ioni care este formată dintr-un schelet macromolecular insolubil dar având ioni mobili, care pot fi schimbați cu ioni de aceeași sarcină conținuți în apa potabilă.
a) Clasificarea schimbătorilor de ioni
Schimbătorii de ioni sunt diferiți și pot fi clasificați după mai multe criterii:
a1. După schimbul ionic:
– cationici R-H+ (cationiți);
– anionici: R+OH- (anioniți);
a2. După structură:
– organici;
– anorganici;
a3. După proveniență:
naturali – aluminosilicați (glauconit, montmorilonit, zeolit);
sintetici:
organici: Wolfatiți (obținuți prin policondensare) și Amberlit (prin copolimerizare)
anorganici – Permutiți.
b) Mecanismul schimbului ionic
Schimbul ionic se realizează în următorul mod. Apa se absoarbe la suprafața scheletului și apoi are loc reacția de schimb. Pentru realizarea schimbului ionic, apa trece printr-o coloană de cationiți cedând coloanei cationii și eliberându-se în apă o cantitate echivalentă de ioni de hidrogen (H+).
R-H+ + NaCl R-Na++ HCl
În continuare apa este trecută printr-o coloană de anioniți, unde sunt absorbiți anionii în schimb eliberându-se o cantitate echivalentă de ioni hidroxil.
R+HO- + HCl R+Cl- + H2O
După saturarea coloanei recuperarea se face cu NaOH 3-4% (pentru anioniți) și HCl 3-6% (pentru cationiți).
c. Instalații de demineralizare
Demineralichimb ionic
Principiul metodei constă în trecerea apei conținând diferite săruri, pe o coloană de schimbători de ioni care este formată dintr-un schelet macromolecular insolubil dar având ioni mobili, care pot fi schimbați cu ioni de aceeași sarcină conținuți în apa potabilă.
a) Clasificarea schimbătorilor de ioni
Schimbătorii de ioni sunt diferiți și pot fi clasificați după mai multe criterii:
a1. După schimbul ionic:
– cationici R-H+ (cationiți);
– anionici: R+OH- (anioniți);
a2. După structură:
– organici;
– anorganici;
a3. După proveniență:
naturali – aluminosilicați (glauconit, montmorilonit, zeolit);
sintetici:
organici: Wolfatiți (obținuți prin policondensare) și Amberlit (prin copolimerizare)
anorganici – Permutiți.
b) Mecanismul schimbului ionic
Schimbul ionic se realizează în următorul mod. Apa se absoarbe la suprafața scheletului și apoi are loc reacția de schimb. Pentru realizarea schimbului ionic, apa trece printr-o coloană de cationiți cedând coloanei cationii și eliberându-se în apă o cantitate echivalentă de ioni de hidrogen (H+).
R-H+ + NaCl R-Na++ HCl
În continuare apa este trecută printr-o coloană de anioniți, unde sunt absorbiți anionii în schimb eliberându-se o cantitate echivalentă de ioni hidroxil.
R+HO- + HCl R+Cl- + H2O
După saturarea coloanei recuperarea se face cu NaOH 3-4% (pentru anioniți) și HCl 3-6% (pentru cationiți).
c. Instalații de demineralizare
Demineralizarea se poate realiza și pe coloane simple având o coloană de cationiți și una de anioniți; apa rezultată cedând prin încălzire și dioxid de carbon (vezi figura 3.1.).
Figura 1.1. Instalație de demineralizare
(după Sipos Emese și Ciurba Adriana – Tehnologie farmaceutică
pentru asistenți de farmacie, 2003)
În afară de această instalație în industrie se lucrează cu aparate de capacitate mare. Un astfel de aparat este prezentat în figura 3.2.:
Figura 1.2. Schema instalației de demineralizare a apei utilizând 6 coloane
(după Popivici Adriana – Tehnologie farmaceutică, 2004)
Debitul acestei coloane este mare de aproximativ 3.000 – 4.000 l/oră.
În afară de aceste tipuri de schimbători de ioni mai pot exista instalații la care cationiții și anioniții se găsesc suprapuși într-o singură coloană. Apa demineralizată este pură din punct de vedere chimic dat nu și microbiologic.
B1.3.5. Demineralizarea apei prin electrodializă sau electroosmoză
Celula osmotică este compusă din trei compartimente separate prin două membrane prin care pot difuza ionii. În compartimentul central se găsește apă potabilă iar în compartimentele laterale sunt electrozii (anodul și catodul). După conectarea la sursa electrică are loc o migrare a ionilor la polul opus astfel încât apa din compartimentul central devine tot mai săracă în ioni. Schema unei astfel de instalații este prezentată în figura 3.3.:
Figura 1.3. Schema celulei osmotice pentru demineralizarea apei
(Sipos Emese și Ciurba Adriana – Tehnologie farmaceutică pentru asistenți de farmacie, 2003)
B1.3.6. Purificarea apei prin osmoză inversă
Metoda se bazează pe fenomenul de osmoză. Două soluții de concentrații diferite sunt separate de o membrană semipermeabilă. În mod normal apa traversează spontan membrana trecând din compartimentul mai diluat spre cel mai concentrat până la egalarea concentrațiilor în cele două compartimente. În situația când se creează o suprapresiune în compartimentul care conține soluția concentrată apa iese din acest compartiment și debitul este proporțional cu presiunea aplicată. O astfel de instalație este prezentată în figura 3.4.:
Figura 1.4. Principiul osmozei inverse
(Popovici Adriana, Tehnologie farmaceutică, 2004)
Membrana semipermeabilă poate fi compusă din acetat de celuloză, poliamide etc.
Prin osmoză inversă se obține apa ușor demineralizată lipsită de pirogene, microorganisme, virusuri etc.
Apa astfel obținută se poate utiliza pentru spălarea recipientelor, utilizate la ambalarea soluțiilor parenterale.
B1.3.7.. Purificarea apei prin ultrafiltrare
Această metodă utilizează suprapresiunea și permite separarea moleculelor dizolvate în apă în funcție de masa moleculară, cu ajutorul unei membrane foarte selective. Ultrafiltrele nu rețin sărurile minerale dar rețin moleculele organice (de o anumită mărime) și diferite particule nedizolvate (bacterii, virusuri). Prin acest procedeu se obține apa utilizată în industria alimentară, în electronică etc. Schema unei astfel de instalații este prezentată în figura 3.5.:
Figura 1.5. Principiul ultrafiltrării
(Sipos Emese și Ciurba Adriana – Tehnologie farmaceutică pentru asistenți de farmacie, 2003)
B1.4. Solvenți miscibili cu apa
a. Alcoolul etilic
Alcoolul etilic este al doilea solvent ca utilizare în practica farmaceutică. Alcoolul se obține prin fermentarea unor lichide care conțin zahăr. Este miscibil în orice proporție cu apă, glicerol, acetonă, cloroform, eter, propilenglicol, și polietilenglicol lichid.
În F.R. X avem oficiale două monografii de alcool etilic:
a1. Alcool ( (Alcoholum, F.R. X) este alcool concentrat de 960C (96% v/v amestec de alcool și apă). Alcoolul este lichid incolor, limpede, volatil, inflamabil cu miros caracteristic și gust arzător.
a2. Alcool diluat (Alcoholum dilutum F.R. X). Alcoolul diluat este alcool de 700 (70% v/v) obținut prin amestecul alcoolului concentrat (675 g) cu apa (325 g) la temperatura de 200C.
În afară de cele două concentrații oficiale în F.R. X în practică se utilizează și alcool de alte concentrații pentru prepararea soluțiilor extractive (tincturi, extracte) și pentru prepararea tincturii de iod (alcool 500). Alcoolul este un solvent cu bună capacitate de dizolvare pentru substanțele organice polare, acizi, baze, săruri, glicozide, rezine, uleiuri volatile, coloranți, iod, camfor, mentol, lecitină, ulei de ricin etc. Pentru unele substanțe este foarte importantă concentrația alcoolică. (De exemplu camforul se dizolvă în alcool concentrat dar la diluție avansată precipită). Alcoolul se utilizează în amestec cu apa ca solubilizant (cosolvent) când capacitatea de dizolvare este mai mare decât la solvenții luați separați.
La amestecul alcoolului cu apa se va proceda conform tabelelor alcoolmetrice din farmacopee.
Prin amestecarea alcoolului cu apa se degajă căldură (dizolvare exotermă). În afară de proprietatea de dizolvare, alcoolul are și proprietăți antiseptice și dezifectante.
b. Glicerolul (Glycerolum, F.R. X). Glicerolul se obține prin saponificarea grăsimilor. Glicerolul este un solvent polar și se prezintă sub formă de lichid limpede, incolor, vâscos, higroscopic, fără miros, cu gust dulceag, cu densitatea mai mare decât apa.
Glicerolul este miscibil cu apa și alcoolul, puțin solubil în acetonă și practic insolubil în cloroform, eter, uleiuri grase și uleiuri volatile.
Capacitatea de dizolvare a glicerolului crește prin încălzire când vâscozitatea scade dar nu trebuie depășită temperatura de 1300C deoarece se descompune la această temperatură în acroleină, un produs toxic.
Datorită higroscopicității poate absorbii apa până la 25% din greutatea sa.
Glicerolul are diverse utilizări în practica farmaceutică:
– solvent și cosolvent (pentru soluții de uz intern și extern);
– edulcorant pentru preparatele de uz intern (asociat cu sorbitol);
– conservant antimicrobian (datorită higroscopicității este antiseptic). Soluția apoasă cu concentrație de peste 40% glicerol nu permite dezvoltarea microorganismelor);
– protector (pe epiteliu);
– umectant și emolient datorită hidrofiliei iar datorită vâscozității ridicate aderă pe piele și mucoase;
– are acțiune farmacologică proprie: laxativ utilizat intern și extern (supozitoare, clisme).
c. Propilenglicolul (Propylenglycolum F.R. X). Este lichid vâscos, limpede, inodor, incolor cu gust dulceag, amărui și higroscopic. Are densitate mai mare decât apa și este miscibil cu apă, alcool, acetonă, cloroform, ușor solubil în eter și insolubil în uleiuri grase. Propilenglicolul nu este toxic, se poate utiliza atât intern cât și extern, având o bună capacitate de aderare pe mucoase (auriculară, oftalmică, vaginală etc.).
d. Polietilenglicolii lichizi (Macrogola F.R. X) În funcție de greutatea moleculară și consistență, polietilenglicolii se împart în trei grupe.
– polietilenglicoli fluizi (cu masa moleculară cuprinsă între 400-600);
– polietilenglicoli semisolizi (cu masa moleculară între 600-1500);
– polietilenglicoli solizi (cu masa moleculară între 1.500-10.000.
Ca solvent se utilizează macrogolii fluizi, cel mai utilizat fiind PEG 400, care se prezintă sub forma unui lichid limpede, incolor, vâscos, cu miros slab caracteristic cu gust inițial dulce, apoi amar și ușor arzător.
PEG se utilizează mai ales în cosmetică datorită vâscozității ridicate și datorită efectului sicativ și astringent.
Uneori PEG se utilizează în amestec cu apa sub formă de cosolvent.
e. Alcoolul izopropilic. Se utilizează ca solvent pentru soluții de uz extern.
f. Butilenglicolul se utilizează la dizolvarea morfinei.
B1.5. Solvenți nemiscibili cu apa
a. Uleiuri vegetale. Uleiurile vegetale sunt fluide la 200C, limpezi, de culoare galben deschis, fără miros (sau miros slab caracteristic), vâscoase cu densitate mai mică decât apa. Există și uleiuri vegetale solide la 200C (exemplu Cacao oleum). Uleiurile vegetale sunt insolubile în apă și în alcool dar solubile în majoritatea soluțiilor apolare (benzen, cloroform, tetraclorură de car etc.). Uleiurile vegetale au dezavantajul că se autooxidează (râncezesc) datorită prezenței legăturilor duble în moleculele acizilor esterificați cu glicerolul.
a1. Uleiul de floarea soarelui (Helianthi oleum F.R. X). Se obține prin presarea la rece sau prin extracție cu solvenți organici din semințele plantei Helianthus annuus. Acest produs conține 85% gliceride ale acizilor nesaturați și saturați (în principal ale acidului oleic) apoi fosfatide, vitamine, lecitină și acizi liberi (palmitic, stearic etc.).
Uleiul de floarea soarelui este un lichid limpede, galben auriu, vâscos, cu miros ușor caracteristic. Este solubil în solvenți organici (benzen, cloroform, eter), greu solubil în alcool, insolubil în apă și cu indice de aciditate cel mult 2.
Acest solvent se utilizează pentru dizolvarea uleiurilor volatile și a substanțelor lipofile. Soluțiile uleioase se utilizează atât intern cât și extern (picături pentru nas, picături pentru ochi etc.) mai ales cu aplicare pe mucoase. Pentru soluțiile parenterale se utilizează Helianthi oleum neutralizatum (F.R. X), neturalizat și sterilizat cu aer cald timp de 3 ore la 1600C cu indice de aciditate de maximum 0,2. Uleiul de floarea soarelui se păstrează în recipiente bine închise, ferit de lumină, la rece.
a2. Uleiul de ricin (Ricini oleum F.R. X). Uleiul de ricin se obține prin presarea la rece a semințelor decorticate obținute de la planta Ricinus communis din familia Euphorbiaceae. Dacă obținerea este necorespunzătoare în ulei poate trece o toxoalbumină foarte toxică.
Uleiul de ricin este un lichid vâscos, incolor sau slab gălbui, cu miros și gust caracteristic și densitate subunitară (0,945-0,966).
Uleiul de ricin se poate folosi și pentru unele forme farmaceutice (emulsii, unguente, soluții injectabile) cât și cu scop terapeutic.
Intern este folosit ca purgativ:
– la copii 2g/an vârstă;
– la adulți 30-50 g.
a3. Uleiul de măsline (Olivarum oleum). Acest ulei se obține prin presarea fructelor de Măslin (Olea Europpea) și se prezintă ca un lichid galben verzui, miros plăcut, gust dulceag și nu este sicativ. Uleiul de măsline calitatea I poate fi utilizat și pentru prepararea soluțiilor injectabile.
În practica farmaceutică se mai pot utiliza și alte uleiuri vegetale ca:
– uleiul de germen de porumb;
– ulei de soia;
– ulei de arahide etc.
b. Uleiuri minerale
b1. Parafina lichidă (Paraffinum liquidum F.R. X). Sinonime: ulei de parafină, ulei de vaselină.
Uleiul de parafină conține un amestec de hidrocarburi parafinice saturate și se obține prin distilarea fracționată a petrolului.
Este un lichid incolor, fără gust, fără miros, solubil în solvenți apolari (benzen, cloroform, eter etc.) și foarte greu solubil în alcool și nemiscibil cu apa.
Se amestecă în orice proporție cu uleiurile grase (cu excepția uleiului de ricin) cât și cu uleiuri volatile.
Parafina lichida administrată intern are efect laxativ iar extern se utilizează pentru preparate topice fiind foarte bine tolerat pe epitelii.
B1.,6. Solvenți de sinteză nemiscibili cu apa
a. Oleatul de etil – lichid asemănător uleiurilor vegetale, cu vâscozitate mai mică și cu proprietăți dizolvante remarcabile. Se absoarbe ușor, substanța activă este cedată bine, însă are tendință de râncezire.
b. Carbonatul de etil este utilizat mai ales pentru dizolvarea eritromicinei care are solubilitate redusă în apă. Masele plastice sunt atacate de carbonatul de etil.
c. Benzoatul de etil este utilizat ca și cosolvent în concentrație de 5-10% mărește solubilitatea unor substanțe în ulei.
d. Benzoatul de benzil este utilizat tot ca și cosolvent.
e. Miristatul de izopropil este utilizat pentru dizolvarea hormonilor estrogeni. În prezența alcoolului crește capacitatea de dizolvare.
B2. Adjuvanți și aditivi
Pentru a obține soluții de calitate și cu efecte terapeutice superioare se utilizează și alți auxiliari cu diferite roluri:
– agenți pentru mărirea solubilității;
– agenți de vâscozitate;
– corectări de pH;
– stabilizanți;
– aromatizanți;
– edulcoranți;
– coloranți etc.
a. Agenți de mărire a solubilității. Pentru mărirea solubilității se utilizează diferite sisteme tampon în funcție de calea de administrare. Se aleg sisteme tampon care se utilizează în concentrație cât mai mică, netoxici și stabili. Exemple de sisteme tampon:
– citrat de sodiu /acid citric;
– acetat de sodiu / acid acetic;
– borax / acid boric;
– benzoat de sodiu / acid benzoic etc.
b. Antioxidanți. Acești auxiliari au rolul de a încetini procesele redox din soluții.
Pentru soluțiile apoase se utilizează tiosulfatul de sodiu, acidul ascorbic, cisteina etc.
Pentru soluțiile lipofile se utilizează esterii acidului galic, tocoferolul, hidrochinona etc.
c. Edulcoranți. Sunt substanțe care au rolul de a corecta gustul prin îndulcirea soluțiilor.
Se utilizează două tipuri de edulcoranți:
– naturali: zahărul (cel mai utilizat edulcorant), glucoza, fructoza, sorbitolul, lactoza etc.;
– de sinteză: zaharină, ciclamat, aspartam etc.
c1. Zaharoza (Saccharum F.R. X). Zaharoza se prezintă sub formă de cristale incolore, gust dulce, fără miros, cu punct de topire la 1600C, (peste această temperatură se caramelizează). Zaharoza este ușor solubilă în apă, greu solubilă în alcool și glicerol, este higroscopică. Zaharoza se poate utiliza ca atare sau sub formă de sirop simplu (64% zaharoză și 36% apă). În mediul acid, datorită proprietății reducătoare hidrolizează în glucoză și fructoză. Datorită faptului că sunt medii prielnice pentru dezvoltarea microorganismelor siropurile diluate necesită adăugarea de conservanți.
c2. Sorbitolul (Sorbitolum F.R. X). Pulbere microcristalină albă, fără miros și gust slab dulce. Se utilizează sub formă de sirop în concentrație de 70%, ca edulcorant pentru diabetici. Ca și la zahăr soluțiile apoase necesită adăugare de conservanți. Sorbitolul are inconvenientul că este ușor laxativ.
c3. Zaharina (Saccharinum F.R. X). Pulbere cristalină albă, fără miros, gust foarte dulce. Are capacitatea de îndulcire de 300-500 ori mai mare decât zahărul, dar fără valoare nutritivă. Este un edulcorant utilizat în primul rând pentru preparate administrate diabeticilor.
d. Aromatizanți. Aceste substanțe au rolul de a corecta gustul și mirosul produselor de uz intern. Există aromatizanți utilizați și pentru soluții uz extern. Aromatizanții pot fi de două feluri:
– naturali: sirop de portocale, de vișine, de cacao, de fructe și uleiuri volatile;
– sintetici: vanilina, mentol, acetat de etil, cloroform etc.
e. Coloranți. Utilizarea acestor auxiliari are diferite scopuri și anume:
a) corectarea aspectului neplăcut:
– culoarea roșie cu aromă de cireșe, vișine;
– culoarea galbenă cu arome de citrice, banane;
– culoarea verde cu aromă de mentă.
b) creșterea acceptabilității la pacienți;
c) în scopul avertizării (exemplu spirtul medicinal este colorat albastru).
Un colorant trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să nu fie toxic;
– solubilitate bună în solventul utilizat;
– putere mare de colorare;
– stabilitate la lumină, temperatură;
– inert chimic și terapeutic;
.- preț de cost scăzut;
– să nu prezinte miros și gust neplăcut.
f. Conservanți. Sunt auxiliari cu rolul de a împiedica dezvoltarea microorganismelor. Un conservant trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– eficient în concentrație cât mai mică;
– netoxic;
– stabil;
– solubil în solvenți;
– spectru larg de acțiune;
– gust și miros acceptabil.
Pentru soluțiile de uz intern se pot utiliza conservanți: parabeni, cloroform etc.
Pentru soluții de uz extern – clorobutanol, fenosept, clorocrezolul.
Pe eticheta medicamentelor trebuie indicată utilizarea conservanților (atât conservantul utilizat cât și cantitatea folosită).
Conservanții admiși de C.E.E. sunt prezentați în tabelul următor:
Tabel 1.1.
Conservanți admiși de C.E.E.
(Sipos Emese și Adriana Ciurba, Tehnologie farmaceutică pentru asistenții de farmacie, 2003)
3.1.3. Prepararea soluțiilor
În farmacii prepararea soluțiilor se face la scară mai mică decât industrial. În acest tip de unitate sanitară se prepară următoarele tipuri de soluții:
– soluții magistrale;
– soluții oficinale;
– diluții a unor soluții tipizate concentrate;
– cât și produse elaborate sub formă de soluții.
A. Spații și aparatură
În farmacii soluțiile se prepară în receptura sau în laborator. Aceste încăperi sunt dotate cu ustensile și aparatură corespunzătoare:
– pahare Berzelius, Erlenmeyer;
– cilindru gradat;
– pipete;
– baghete;
– pâlnii;
– patentule;
– mensuri;
– lingurițe de inox, balanțe.
Toate ustensilele trebuie să fie curățate înainte de utilizare.
B. Recipiente de condiționare
Recipientele pentru ambalare trebuie să fie spălate bine cu apă potabilă, apoi clătite cu apă distilată și se usucă înainte de ambalarea soluției.
Indiferent de soluția preparată (soluții magistrale sau soluții elaborate) condiționarea se face în recipiente corespunzătoare scopului urmărit. În farmacii avem recipiente din sticlă (colorate sau incolore) de material plastic de diferite mărimi 10g, 20g, 30g, 50g, 100g, 150g, 200g, 250g, 500g și mai rar 1.000g.
C. Fazele preparării soluțiilor
Fazele preparării diferă în funcție de tipul soluției preparate. Soluțiile magistrale presupun câteva faze în plus față de soluțiile elaborate. Vom începe cu prezentarea fazelor de preparare a soluțiilor magistrale.
C1. Verificarea rețetei. Constă în verificarea corectitudinii prescrierii și a altor date legate de superscriptio.
C2. Verificarea dozelor terapeutice maxime. Se realizează în modul prezentat deja la „Calcularea dozelor maxime admise”.
C3. Alegerea metodei de preparare a soluțiilor
Odată cu alegerea metodei se aleg ustensilele, aparatura, recipientul, dozajul, dopul, eticheta.
Recipientul se alege în funcție de cantitatea preparatului. Eticheta se alege în funcție de calea de administrare (roșu – extern și albastru – intern). Pe etichetă se trece numărul de rețetă din registrul de copiat rețete (pentru Rp magistrale) sau numele preparatului pentru produsele elaborate, modul de administrare, valabilitate, cantitatea și numele farmacistului preparator.
C4. Cântărirea și măsurarea. Stabilirea ordinii de dizolvare
În continuare se alege balanța potrivită, căreia i se verifică funcționalitatea după care se așează vasul în care are loc dizolvarea iar substanțele se cântăresc în ordinea impusă de formula prescrisă și pe măsura dizolvării în solvent.
Pentru scoaterea din borcan a substanței solide se utilizează lingurița farmaceutică iar pe talerul balanței (cumpăna de mână) se pune pe o tectură de hârtie. După fiecare cântărire se șterg lingurițele și talerul balanței. Vasul tarat poate fi mensură, pahar Berzelius sau alt recipient în funcție de cantitate. Pentru cântărirea unor substanțe solide ca : iod, azotat de argint, fenol, permanganat de potasiu se utilizează obligatoriu lingurițe din plastomer. La cântărirea fiecărei substanței citirea etichetei trebuie să se facă de cel puțin trei ori. Pentru substanțele toxice prescrise în cantități sub 0,05g se utilizează soluțiile titrate 1:10 sau 1:100 a acestor substanțe.
Când avem cantități mari de lichide pentru măsurarea lor se pot utiliza și recipiente de sticlă de mai mică exactitate (cilindru gradat, mensuri gradate). Pentru volume de 0,1 ml folosim pipete gradate. Cantitățile între 1-4 ml se măsoară în picături cu picătorul normal. (F.R. X).
C5. Dizolvarea – F.R. X prevede prepararea soluțiilor prin dizolvarea substanțelor medicamentoase în solvenți potriviți și completarea la masa specificată (m/m).
Dizolvarea se face în mod diferit în funcție de solubilitate și anume:
C5.1. La soluții simple solventul se introduce în flaconul tarat în procent de 80%, apoi se adaugă substanța și se agită până la dizolvarea completă. Dizolvarea se poate face la rece, la cald în funcție de proprietățile substanței.
La unele substanței dizolvarea se face „per descensum”.
C5.2. La soluțiile compuse substanțele medicamentoase solide și auxiliare se dizolvă în funcție de solubilitate, în funcție de proprietățile chimice și în general în ordinea crescătoare a cantității prescrise. La fel, pentru ca substanța solidă să nu adere de pereții vasului se adaugă inițial o parte din solventul utilizat în care se dizolvă apoi substanțele medicamentoase și auxiliarii.
În general la prepararea soluțiilor, inițial se dizolvă substanțele mai greu solubile urmând apoi cele cu solubilitate mai ridicată iar substanțele volatile, aromatizanții, coloranții se adaugă la sfârșit.
Substanțele volatile nu se adaugă în soluții calde.
Pentru substanțele care se dizolvă cu degajare de căldură (oxid de calciu, hidroxid de sodiu) sau cu efervescență se utilizează la dizolvare vase cu capacitate mai mare. Eventuale modificări ale auxiliarilor se specifică pe rețetă.
C5.3. Soluțiile alcoolice se obțin prin dizolvarea substanțelor în alcool de diferite concentrații. Când nu se prevede concentrația alcoolului se utilizează alcool 96% v/v, iar când se prescrie alcool diluat se utilizează alcool 70% v/v.
Pentru prepararea alcoolului de diferite concentrații se utilizează tabelele alcoolmetrice din farmacopee în care sunt prezentate diferitele constante fizice în funcție de concentrația alcoolică
Tabel I: prezintă concentrația în alcool a amestecului de alcool și apă, la 200C, în funcție de densitatea relativă.
Tabel II: prezintă modul de prepararea alcoolului de diferite concentrații prin amestecarea de alcool și apă, la 200C (în g) după cum urmează:
Tabelul 1.2. (F.R. X)
Tabel III: prezintă prepararea alcoolului de diferite concentrații prin amestecarea de alcool și apă, la 20 0C (în ml). În continuare este prezentat acest tabel:
Tabelul 1.3.
Pentru a obține alcool de o anumită concentrație (300-900) se amestecă 1.000 ml alcool (la 200C) de concentrația prevăzută în prima coloană verticală cu volumele respective de apă (la 200C) prevăzute la intersecția coloanelor orizontale cu cele verticale.
Amestecarea alcoolului cu apa este însoțită de degajare de căldură.
C5.4. Soluțiile în glicerol se prepară prin dizolvarea substanțelor medicamentoase în recipiente uscate la cald, datorită vâscozității ridicate a solventului. În acest mod se dizolvă: acidul boric, boraxul, anestezina, novocaina, fenazona etc.
C5.5. Soluțiile uleioase se prepară prin dizolvarea în ulei la rece sau la cald în recipiente uscate.
Dizolvarea la rece în ulei se aplică substanțelor volatile (camfor, mentol, timol, ulei volatil) și a substanțelor medicamentoase ușor solubile.
Unele substanțe se pot dizolva în eter după care se amestecă cu uleiul iar ulterior prin încălzire pe baia de apă eterul este evaporat.
C6. Omogenizarea se poate realiza prin agitare care în afară de faptul că asigură obținerea soluțiilor omogene mărește viteza de dizolvare.
C7. Filtrarea soluțiilor. Filtrarea a fost prezentată în Capitolul 2.7. În acest subcapitol vom prezenta doar succint câteva aspecte legate de filtrare.
Filtrarea are ca scop separarea particulelor solide de un lichid cu care se găsește în amestec sau pentru a asigura sterilitatea unor preparate.
Filtrarea poate avea loc:
– la presiune normală (când lichidul trece prin materialul filtrant sub influența forței gravitaționale);
– la suprapresiune;
– sau la vid.
Prin filtrare se înțelege atât materialul filtrat, cât și suportul sau alți auxiliari utilizați la filtrare.
După scopul urmărit există două tipuri de filtrare:
– filtrarea cu scop de clarificare;
– filtrarea sterilizată.
În funcție de mecanismele implicate în procesul filtrării există:
– separare printr-un fenomen mecanic când sunt reținute particulele cu diametrul superior diametrului porilor;
– separarea prin fenomen fizic de adsorbție, adeziune și capilaritate, când sunt reținute și particule cu diametrul inferior diametrului porilor.
Viteza de filtrare poate fi mărită prin:
– creșterea diferenței de presiune care acționează la cele două fețe ale filtrului;
– creșterea suprafeței de filtrare;
– utilizarea unor filtre cu porozitate înaltă.
Diferitele tipuri de soluții se filtrează utilizând diverse materiale filtrante:
– soluțiile apoase se filtrează prin hârtie de filtru.
– soluțiile alcoolice se filtrează prin vată.
– soluțiile extractive apoase și siropurile se filtrează prin vată sau tifon.
– soluțiile uleioase sau glicerolate se filtrează prin hârtie de filtru uscată la cald și mărind diferența de presiune dacă e posibil.
Înainte de filtrare pentru soluțiile apoase filtrul se spală cu apă distilată.
Se utilizează două tipuri de filtre:
– filtrul simplu: îndeosebi când ne interesează precipitatul;
– filtrul plisat: îndeosebi când suntem interesați de lichid.
Pentru filtrarea soluțiilor apoase se indică utilizarea hârtiei Whatman.
C8. Adăugarea altor forme farmaceutice
Pentru obținerea unor soluții în afară de substanțe medicamentoase și auxiliari se utilizează uneori și alte forme farmaceutice ca: sirop, ape aromatică, tincturi etc. Adăugarea acestor forme se face după filtrarea soluției deoarece pe hârtia de filtru pot fi reținute unele substanțe din compoziția acestor forme. Soluțiile alcoolice, tincturile și extractele fluide se cântăresc sau se măsoară în picături.
Extractele moi sau uscate se triturează în mojar cu o parte din solvent sau cu un amestec de apă-alcool–glicerol (6:1:3) la 10g extract moale sau uscat.
După dizolvarea tuturor componentelor și omogenizare se completează la cantitatea prescrisă cu solventul indicat în prescriptio respectând principiul m/m.
C9. Condiționarea primară. Păstrare. Expediție
Soluția obținută se transvazează în recipiente de expediție, din sticlă incoloră sau brună, în funcție de componente, se pune dopul și se etichetează. Soluțiile alcoolice datorită densității subunitare se ambalează în recipiente mai mari decât cantitatea de soluție. După preparare se verifică caracteristicile organoleptice ale soluției (miros, culoare, aspect și eventual gustul dacă e cazul). Recipientul se etichetează corespunzător având pe etichetă antetul farmaciei (plin aplicarea ștampilei dreptunghiulare) pe care se trec alte date și anume: număr de registru de copiat rețete (pentru Rp magistrale), numele soluției oficinale, valabilitatea, modul de administrare, cantitatea, data, preparatorul etc. În funcție de soluția preparată pot fi trecute și alte mențiuni „Otravă”, „A se păstra la loc răcoros”, „A se păstra ferit de lumină” etc.
Preparatele magistrale se păstrează în farmacii la loc răcoros, ferite de lumină, în recipiente bine închise un timp scurt 1-2 zile până la expedierea către bolnavi. Rp magistrale se prepară la cerere. Preparatele oficinale precum și cele industriale se depozitează în farmacie conform indicațiilor prevăzute în F.R. X sau ale producătorului.
În momentul eliberării soluției farmacistul are obligația de a mai verifica încă o dată caracteristicile organoleptice și de asemenea să dea pacientului indicații corespunzătoare legate de modul de administrare pacientului.
D. Prepararea unei soluții diluate dintr-o soluție concentrată
Pentru a înțelege modul de lucru se va exemplifica prin prepararea Apei oxigenate 3% din Perhidrol 30%.
Pentru a prepara Apa oxigenată 3% se utilizează regula paralelogramului și anume:
Pentru a calcula necesarul de perhidrol și apă se face diferența între concentrațiile apei oxigenate și a materiilor prime utilizate.
Calculele vor fi efectuate pe diagonală iar rezultatele vor fi scrise la capătul opus la diagonalei:
30 – 3 = 27 părți apă;
3 – 0 = 3 părți perhidrol.
În urma calculelor s-a ajuns la concluzia că 30g apă oxigenată se obțin din 3 părți perhidrol și 27 părți apă.
Pentru a afla cantitățile materiilor prime utilizate pentru obținerea altor cantități de apă oxigenată 3% (de exemplu 100 g) se va proceda în următorul mod:
30 g apă oxigenată 3% se obține din ……………. 3 g perhidrol ……………. și 27 g apă distilată
100 g apă oxigenată 3% ……………… x g ………………… y g apă distilată
și
1.1.4. Caractere. Control. Conservare
La soluții F.R. X prevede controlul următorilor parametrii:
A. Aspectul soluției
Soluțiile medicamentoase sunt lichide limpezi, cu mirosul, culoarea și gustul caracteristic componentelor (F.R. X).
B. Identificarea are loc conform componentelor din fiecare monografie.
C. pH-ul se determină potențiometric.
D. Masa totală pe recipient. Acest parametru se determină prin cântărirea individuală a conținutului din 10 recipiente. Față de masa declarată pe recipient se admit abaterile procentuale prevăzute în următorul tabel (vezi Tabelul 3.4.):
Tabel 3.4.
E. Dozarea substanței active se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă. Conținutul în substanță activă poate să prezinte față de valoarea declarată abaterile procentuale prevăzute în tabelul următor (Tabelul 3.5.) dacă monografia nu prevede altfel:
Tabel 3.5.
F. Conservarea soluțiilor are loc în recipiente bine închise.
Soluțiile trebuie să-și păstreze calitățile și efectul terapeutic pe toată perioada de valabilitate.
1.1.5. Soluții oficinale în F.R. X
1.1.5.1. Soluții oficinale de uz intern
1. Solutio Ammonii Acetatis 15%
Soluție de acetat de amoniu
Preparare
Solutio Ammonii hydoxydi 100g/l 35,7g
Acidum aceticum 300g/l 41,4g
Aqua destillata g.s.ad. 100,0g
Amoniacul, acidul acetic și 20g apă se amestecă și se încălzesc la fierbere. După răcire soluția obținută se neutralizează la hârtia de turnesol roșie și se completează cu apă la 100g.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: expectorant.
2. Solutio Bromhexini Hydrochloridi 0,2%
Soluție de clorhidrat de bromhexin 0,2%
Preparare:
Bromhexini Hydrochloridum 0,2g
Acidum tartaricum 0,10g
Methylis parahydroxybenzoas 70mg
Propilis parahydroxybenzoas 30mg
Aqua destillata g.s.ad. 100g
Substanțele se dizolvă prin încălzire la 80g apă, după răcire se completează cu același solvent la 100g.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: expectorant mucolitic.
3. Solutio calcii chloridi 50%
Soluție de clorură de calciu 50%
Preparare:
Calcii chloridum 50g
Aqua destillata g.s.ad. 100g
Clorura de calciu fin pulverizată se dizolvă în apă distilată (dizolvarea este exotermă).
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: hemostatic, antialergic și intervine în metabolismul calciului.
4. Solutio Digitoxini 0,1%
Soluția de digitoxină 0,1% conține digitoxină dizolvată într-un amestec de apă și glicerol.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: cardiotonic
5. Soluție Digoxini 0,05%
Soluția de digoxini 0,05% conține digoxin dizolvată într-un amestec de alcool, apă și propilenglicol.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: cardiotonic.
6. Solutio Efervescens
Sinonime: Soluție efervescentă
Limonadă gazoasă
Preparare:
Soluția I:
Natrii hydrogenocarbonas 4g
Sirupus simplex 15g
Aqua destillata g.s.ad. 100g
Soluția II
Acidum citricum 3,65g
Sirupus simplex 15g
Aqua destillata g.s.ad. 100g
Soluțiile se prepară în două recipiente separat și se amestecă în timpul utilizării.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: antiemetic.
7. Solutio Epinephrini 0,1%
Sinonime: Soluție de adrenalină 0,1%
Soluția de adrenalină 0,1% conține adrenalină într-un amestec de apă și acid clorhidric 1 mol/l pH-ul ajustat la 3,0 – 4,0. Soluția conține stabilizanți potriviți.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: simpatomimetic.
8. Solutio Glyceryli Trinitratis Spirtuosa 1%
Soluție alcoolică de trinitrat de glicerină
Sinonime: solutio nitroglycerini spirituosa
Soluția conține nitroglicerină dizolvată în soluție alcoolică.
Observație: La încălzire și lovire soluția poate exploda și se descompune în prezența hidroxidului de sodiu.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: antianginos.
9. Solutio Magnesii citratis
Soluție de citrat de magneziu
Preparare:
Acidum citricum 25,5g
Magnesii subcarbonas 15g
Sirupus simplex 50g
Citri Aetherolenum 0,1g
Talcum 5g
Aqua destillata g.s.ad. 350g
Peste acidul citric dizolvat în 200ml apă încălzită la aproximativ 700C se adaugă în porțiuni mici carbonat bazic de magneziu și se agită până la dizolvare, după care se adaugă siropul simplu și uleiul de lămâie în prealabil titrat cu talcul și 20 ml apă, agitându-se corespunzător apoi se filtrează și se completează cu apă la 350g.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: purgativ.
10. Solutio Methylergometrini Hydrogenomaleatis 0,025%
Soluția conține Hydrogenomaleat methylengometrină de 0,025% dizolvat într-un amestec de alcool, apă, glicerol și propilenglicol cu pH-ul ajustat la 3,2. Soluția conține stabilizanți și conservanți antimicrobieni potriviți.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: hemostatic uterin.
11. Solutio Natrii Iodidi [131 I]
Soluția de IODURĂ [131 I] conține izotopul [131 i] radioactiv al iodului și tiosulfat de sodiu.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: Soluția este folosită pentru investigarea funcției tiroidiene, pentru tratarea tireotoxicozei și a cancerului tiroidian.
3.1.5.2. Soluții oficinale de uz extern
1. Solutio Aluminii aceto-tartarici
Sinonime: Soluția de acetotartrat de aluminiu
Soluție Burow
Preparare
Aluminii sulfas 30g
Acidum aceticum dilutum 36,5g
Calcii carbonas 13,5g
Aqua destillata q.s
Acidum tartaricum q.s
Sulfatul de aluminiu se dizolvă în 100g apă și se filtrează prin hârtie de filtru. În filtrat se adaugă acid acetic diluat și carbonat de calciu dispersat în 20g apă (adăugat treptat și sub agitare continuă). Se lasă în repaus timp de cel puțin 24 de ore la temperatura camerei agitând până la încetarea degajării bioxidului de carbon după care se filtrează. La fiecare 100g soluție se adaugă 3,5g acid tartic.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: Astringent, antiseptic, sub formă de comprese umede în tratamentul ulcerelor varicoase, pentru gargarisme și spălături nazale în diluții potrivite.
2. Solutio Camphorae Spiriuosa 10%
Sinomine: Soluție alcoolică de camfor 10%
Spirt camforat
Preparare
Camphora 10g
Alcoholum 70g
Aqua destillata q.s.ad. 100g
Camforul se dizolvă în alcool, se adaugă apă, în mici porțiuni și sub agitare până la 100g și apoi se filtrează.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: revulsiv, antiinflamator și antiseptic cu acțiune locale.
3. Solutio Formaldehydi
Sinonime: Soluție de formaldehidă
Soluție de aldehidă formică; formol
Această soluție conține cel puțin 35% și cel mult 37% formaldehidă și mai conține metanol folosit ca stabilizant.
Utilizare: dezinfectant pentru instrumentar, încăperi, pentru prepararea anatoxinelor cât și pentru conservarea preparatelor anatomice.
4. Solutio Hydrogenii peroxydi concentrata
Sinonim: Soluție de peroxid de hidrogen
Perhidrol
Soluția conține peroxid de hidrogen în concentrație de aproximativ 30%. Trebuie să conțin cel puțin 95% cel mult 105% H2O2 față de valoarea declarată.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: antiseptic, hemostatic local, decolorant, dezodorizant etc.
5. Solutio Iodi Spirituosa
Sinonim: Soluție alcoolică de iod iodurat
Tinctura de iod.
Preparare:
Iodum 2g
Kalii iodidum 3g
Alcoholum 500 g.s.ad. 100g
Iodul și iodura de potasiu se dizolvă în 30g alcool de 500 și se completează cu același solvent până la 100g.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: antiseptic, micostatic cu acțiune topică etc.
6. Solutio Phenylhydrargyri Boratis 0,2%
Sinonim: Soluție de borat fenilmercuric 0,2%
Soluție fenosept
Boratul fenilmercuric se dizolvă în apă încălzită la aproximativ 500C iar după răcire se completează apa evaporată, se filtrează și se ambalează.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: antiseptic în afecțiuni oculare, conservant pentru colire și soluție uz extern.
7. Alcoholum Dilutum
Alcool dilut
Preparare
Alcoholum gta 67,5
Aqua destillata q.s.ad. gta 100,00
Soluția se obține prin simpla amestecare a componentelor.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: solvent, antiseptic etc.
1.1.6. Soluții neoficinale preparate frecvent în farmacie
I. Soluții neoficinale uz intern
1. Soluție de iod iodurat
Soluție Lugol
Preparare
Iodum gta 1,00
Kalii iodidum gta 2,00
Aqua destillata q.s. ad. gta 100,00
Iodul și iodura de potasiu sunt aduse după cântărire într-un mojar unde sunt triturate în prezența unei mici cantități de apă iar după dizolvare se adaugă treptat restul cantității de apă. Dizolvarea iodului în apă se datorează formării ionului complex de . Soluția de lugol se ambalează în recipiente incolore și se administrează sub formă de picături în hiperfuncția tiroidiană datorată carenței de iod.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: hiperfuncție tiroidiană datorită carenței de iod.
2. Soluție Iod Iodat Forte
Preparare
Iodum gta 5,00
Kalii iodidum gta 10,00
Aqua destillata q.s. ad. gta 100,00
Iodul și iodura de potasiu se dizolvă în cantitatea mică de apă completându-se apoi cu solvent la masa prevăzută. Ambalarea se face în același mod ca și soluția precedentă.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: hiperfuncție tiroidiană datorită carenței de iod.
3. Solutio Papaverini Hydrochloridi 4%
Preparare
Papaverinum hydrocloridum gta 4,00
Acidum citricum sau Acidum tartaricum gta 2,00
Aqua destillata q.s. ad. gta 100,00
Substanțele solide se cântăresc și se introduc într-un vas tarat de sticlă sau mensură, după care se adaugă apa distilată sau soluție conservantă până la masa prevăzută. Amestecul componentelor se încălzesc pe baia de apă până la dizolvare. După răcire se completează solventul evaporat, se filtrează și se ambalează într-un recipient corespunzător.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: antispastic musculotrop.
4. Solutio Glyceroli 50%
Preparare:
Glycerolum gta 50,00
Aqua destillata q.s. ad. gta 100,00
Componentele se amestecă și se ambalează într-un recipient corespunzător.
Acțiunea farmacologică și întrebuințări: neuropsihiatrie infantilă
II. Soluții uz extern
1. Solutio Hydrogeni Peroxydi Diluta 3%
Sinonim: apă oxigenată 3%
Preparare
Perhidrol gta 10,00
Aqua destillata q.s. ad. gta 100,00
Perhidrolul se amestecă cu apa la temperatura camerei într-un vas de capacitate potrivită. După preparare apa oxigenată se ambalează în flacoane de sticlă de culoare brună și se etichetează corespunzător.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antiseptic.
2. Solutio Acidum Boricum 3%
Preparare
Acidum Boricum gta 3,00
Aqua destillata q.s. ad. gta 100,00
Acidul boric se cântărește la cumpăna de mână sau altă balanță aducându-se apoi într-o mensură sau pahar Erlenmeyer după care peste această substanță se adaugă apa și se încălzește pe sita de azbest până la dizolvare. După dizolvare și răcire soluția se filtrează completându-se cantitatea de solvent evaporată. Ambalarea de face în recipiente incolore, etichetate uz extern.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antiseptic.
3. Solutia Ethacridini lactas 1‰
Soluție de rivanol
Preparare:
Aethacridini lactas gta 0,10
Aqua destillata q.s. ad. gta 100,00
Pulberea de rivanol cântărită este adusă într-un pahar Erlenmeyer peste care se adaugă apă în cantitate de aproximativ 30 ml încălzită la fierbere agitându-se ușor până la dizolvare, după care se adaugă restul cantității de apă. Soluția de rivanol se ambalează în recipiente de culoare brună etichetate corespunzător.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antiseptic, micostatic și bactericid.
4. Solutio Castelani
Preparare:
Fucsinum gta 0,50
Alcoholum gta 10,00
Acetonum gta 5,00
Acidum boricum gta 1,00
Resorcinolum gta 4,00
Soluțio fenolum 2% q.s. ad. gta 100,00
Fuxina bazică se dizolvă în amestecul de alcool și acetonă în cantitățile prevăzute în rețetă, după care se adaugă acidul boric și rezorcina. După dizolvare se adaugă treptat soluția de fenol 2% și se amestecă. Produsul se ambalează în recipiente din sticlă de culoare brună etichetate corespunzător:
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antimicotic.
5. Solutio Sabouraud
Preparare:
Tinctura sabouraud
Acidum benzoicum
Acidum salicilicum
Iodum aa gta 1,50
Natrii benzoas gta 3,00
Alcoholum gta 60,70
Aqua destillata q.s. ad. gta 100,00
Acidul benzoic, acidul salicilic și iodul se dizolvă în alcool concentrat iar benzoatul de sodiu în apă. Soluția apoasă se adaugă treptat peste soluția alcoolică sub agitare continuă. După obținere preparatul se ambalează și se conservă în recipiente din sticlă colorate bine închise și etichetate corespunzător (uz extern).
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antiseptic și antimicotic.
6. Solutio Antimicotica
Preparare:
Acidum benzoicum gta 1,20
Acidum salicylicum gta 1,20
Acidum boricum gta 1,20
Solutio iodi spirituosa gta 13,00
Alcoholum dilutum q.s. ad. gta 100,00
Acidul benzoic și salicilic se dizolvă în 55 g alcool concentrat. Acidul boric cântărit se dizolvă în 26 g apă la cald iar după răcire și completare la masa prevăzută soluția de acid boric se amestecă cu soluția rezultată prin dizolvarea primelor două componente. După omogenizare se adaugă tinctura de iod și dacă este cazul se completează la masa prevăzută cu alcool diluat. Soluția se ambalează în recipient de culoare brună și se etichetează „Extern”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antimicotic.
7. Solutio Arning
Preparare:
Acidum salicylium gta 3,00
Resorcinolum gta 3,00
Tinctura Arnicae gta 10,00
Tincutra Benzoe gta 10,00
Solutio Camporae spirt. 10% gta 10,00
Alcoholum dilutum q.s. ad. gta 100,00
Primele două componente se dizolvă la temperatura obișnuită în aproximativ 40 g alcool diluat după care se adaugă tincturile și spirtul camforat. După omogenizare se completează cu alcool diluat la masa prevăzută. Soluția se ambalează în recipient de culoare brună și se etichetează „Extern”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antimicotic.
8. Spirt pentru față
Preparare:
Acidum benzoicum gta 1,00
Acidum salicylicum gta 1,00
Camphora gta 2,00
Glycerolum gta 5,00
Alcoholum gta 60,00
Lavandulae Aetherolum gta 1,00
Solutio Acidi Borici 3% gta 30,00
Acidul benzoic, acidul salicilic și camforul se vor dizolva în alcool concentrat. După obținerea soluției omogene se adaugă glicerolul, soluția de acid boric și uleiul volatil de lavandă agitându-se ușor până la omogenizare. Soluția se ambalează în recipient de culoare brună și se etichetează „Extern”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antiseptic, antiacneic.
9. Spirt Mentolat 1%
Preparare:
Mentholum gta 1,00
Alcoholum dilutum q.s. ad. gta 100,00
Mentolul se dizolvă în alcool dilut agitându-se ușor până la omogenizare. Soluția se ambalează în recipient de culoare brună și se etichetează „Extern”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antiseptic, antipruriginos, antiinflamator.
10. Spirt pentru păr
Preparare:
Acidum salicylicum gta 1,20
Resorcinolum gta 1,20
Tinctura Arnicae gta 6,00
Tinctura Capsici gta 6,00
Tincutra Chinae gta 6,00
Lavandulae Aetheroleum gta 0,20
Alcoholum dilutum q.s. ad. gta 100,00
Obs: Resorcina se poate înlocui cu hidrochinonă sau betanaftol, în cantități egale.
Primele două componente se dizolvă în aproximativ 40 g alcool după care se adaugă tincturile și uleiul volatil de lavandă. Amestecul se agită ușor până la omogenizare completându-se apoi cu alcool dilut la masa prevăzută.
Soluția se ambalează în recipient de culoare brună și se etichetează „Extern”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antiseptic, stimulant al creșterii părului.
1.2. Siropuri. Sirupi (F.R. X)
1.2.1. Generalități
A. Definiție
Siropurile sunt preparate farmaceutice, lichide, cu conținut crescut de zahăr, de consistență vâscoasă, destinate administrării interne (F.R: X).
B. Istoric
Siropurile sunt o formă farmaceutică utilizată din cele mai vechi timpuri. Încă din antichitate erau utilizate de chinezi, indieni, egipteni, arabi și perși. Inițial ca edulcorant pentru siropuri era utilizată mierea. După obținerea zahărului din trestie de zahăr de către chinezi, mierea a fost mai puțin utilizată în acest scop.
În secolul IV î.H., zahărul este adus în Europa, iar mai târziu, în 1746 A.S: Markgraf descoperă că zahărul se poate obține și din sfeclă de zahăr. Cuvântul „sirop” provine de la cuvântul arab „schirab” – poțiune, băutură.
C. Avantajele utilizării siropurilor
Siropurile prezintă câteva avantaje importante:
– se pot utiliza cu deosebit succes în pediatrie;
– au biodisponibilitate bună;
– au valoare nutritivă;
– sunt utile ca și corectori de gust pentru soluțiile care conțin substanțe cu gust neplăcut;
– se pot formula sub formă de siropuri medicamentoase.
D. Clasificare
Siropurile se pot clasifica după mai multe criterii:
a. După modul de preparare:
– siropuri obținute prin dizolvarea zahărului în apă sau soluții medicamentoase;
– siropuri obținute prin amestecul siropului simplu cu soluții medicamentoase;
– siropuri obținute prin dizolvarea în momentul folosirii a granulelor sau a pulberilor precondiționate.
b. După rolul îndeplinit:
– sirop medicamentos (sirop de codeină);
– sirop aromatizant (sirop simplu);
c. După acțiunea terapeutică:
– sirop expectorant;
– sirop tonic;
– sirop contra tusei.
1.2.2. Formularea siropurilor
Siropurile se prepară din zahăr și apă distilată corespunzând condițiilor de calitate prevăzute în F.R. X
Zahărul poate fi utilizat ca pulbere sau sub alte variante comerciale condiția este să corespundă ca dozare, caractere organoleptice și puritate exigențelor prevăzute de F.R: X.
Zahărul (Zaharoza) este o dizaharidă formată din glucoză și fructoză fiind foarte ușor solubil în apă, greu solubil în alcool și glicerol și practic insolubil în cloroform și eter.
Stabilitatea chimică și biochimică a siropurilor cu conținut mare de zahăr (64%) se explică prin efectul osmotic. Un sirop concentrat inhibă multiplicarea bacteriilor prin fenomenul de deshidratare celulară deoarece presiunea osmotică este mai mare decât presiunea osmotică a celulelor bacteriene.
1.2.3. Prepararea siropurilor
După cum am anticipat, prepararea siropurilor are loc prin trei metode:
A. Prin dizolvarea zahărului în apă;
B. Prin amestecul siropului cu soluții medicamentoase;
C. Prin dizolvarea în momentul utilizării a unor forme precondiționate sub formă de granule etc.
A. Prepararea siropurilor prin dizolvarea zahărului în apă
Prepararea siropului prin această metodă presupune următoarele faze:
a. Dizolvarea zahărului în apă;
b. Completarea cu apă la cantitatea prevăzută;
c. Clarificarea, decolorarea și filtrarea siropurilor.
A1. Dizolvarea zahărului. Poate avea loc în două moduri:
a) la rece;
b) la cald.
a) Dizolvarea la rece – se aplică mai ales când în soluția apoasă sunt dizolvate substanțe termolabile.
Dizolvarea la rece prezintă câteva avantaje și anume:
prin dizolvare nu se alterează substanțele termolabile;
se împiedică hidroliza zaharozei:
nu necesită supraveghere continuă;
Dizolvarea la rece are însă și dezavantaje:
nu rezultă siropuri clare;
viteza de dizolvare este mică;
nu are loc o sterilizare a siropului ca și în cazul preparării la cald (fierbere);
filtrarea este greoaie.
1. Pentru dizolvarea zahărului la rece se pot utiliza trei metode:
a1. Dizolvarea prin agitarea zahărului cu solventul apos
a2. Dizolvarea „per descensum”. Zahărul este pus într-un săculeț de tifon și se suspendă în partea superioară a soluției apoase. Dizolvarea are loc sub influența forței gravitaționale (moleculele de apă vin în contact cu zahărul iar după dizolvare datorită diferenței de masă zahărul difuzează în solvent dând posibilitatea dizolvării unei noi molecule de zahăr).
a3. Dizolvarea prin percolare. Pentru percolare se poate utiliza percolatorul, un vas de formă cilindro-conică prevăzut cu un capac iar la partea inferioară are un tub de scurgere cu robinet. La baza percolatorului este o placă perforată pe care se pune materialul filtrant, iar pe la partea superioară se introduce solventul care va dizolva zahărul prin străbaterea coloanei de zahăr iar după filtrare siropul se scurge printr-un robinet în vasul colector.
În industrie se utilizează zaharolizoarele. Construcția unui zaharolizor este dată în figura 3.6.
A – vas cilindric din cupru cositorit; B – capac de închidere; C – diafragme perforate; D – un alt cilindru; N – tub de nivel; Z – bilă care indică concentrația siropului; r – robinet.
Figura 1.6. Zaharolizor
(după Popivici Adriana – Tehnologie farmaceutică, 2004)
Corpul zaharolizorului este de formă cilindrică, confecționat din cupru cositorit. La jumătatea înălțimii se găsesc două diafragme reglabile între care se introduce ca material filtrant vată între două straturi de tifon, iar la partea inferioară este un robinet. La partea superioară se introduce în vas un alt cilindru cu diametrul mai mic decât primul și având pereții perforați cu orificii foarte mici în care se introduce zahărul, peste zahăr adăugându-se solventul. Lichidul saturat se coboară la partea inferioară a vasului după parcurgerea materialului filtrant, iar prin robinetul de la partea de jos se scurge în vasul colector.
b. Dizolvarea la cald
Dizolvarea la cald are următoarele avantaje:
– dizolvarea rapidă;
– obținere de siropuri clare (substanțele albuminice se coagulează);
– conservabilitate mai bună;
– prin fierbere sunt distruse majoritatea microorganismelor.
Dezavantajul metodei este hidroliza și caramelizarea parțială a zaharozei.
Conform F.R. X prepararea la cald a siropurilor se face pe baia de apă prin fierbere 1-2 minute. După dizolvare se completează apa evaporată, siropul filtrându-se fierbinte.
La preparare se evită încălzirea prelungită pentru a evita pe cât posibil hidroliza și caramelizarea avansată a zahărului.
În farmacie prepararea siropurilor se poate face în vase emailate, vase de sticlă etc. În industrie se utilizează cazane emailate, cazane de cupru cositorit sau cazane de oțel inoxidabil.
A2. Completarea siropului cu solvent la cantitatea prevăzută
Siropul simplu cu concentrația de 64% zahăr m/m prezintă următoarele caracteristici:
– densitatea relativă de 1,3005-1,3247;
– indicele de refracție între 1,4464 – 1,4550;
– fierbe la 1050C.
Aducerea la concentrație a siropurilor se face în următorul mod: când siropurile sunt prea concentrate se diluează iar când sunt prea diluate se încălzesc pentru evaporarea solventului.
Pentru determinarea concentrației siropului la cald se utilizează mai multe metode:
– determinarea cu termometru a temperaturii de fierbere (1 litru sirop 64% fierbe la 1050);
– determinarea densității cu densimetre, cu balanța Mohr Westphal sau cu picnometrul;
– prin cântărire: 1 litru sirop fierbinte = 1.260g, 1 litru sirop rece = 1.314g;
– cu zaharimetre cu scală gradată care plutesc pe suprafața siropului citindu-se direct concentrația siropului pe scală.
A3. Filtrarea, clarificarea și decolorarea siropurilor
a. Filtrarea se realizează la cald iar ca material filtrant se folosește vata între două straturi de tifon.
b. Clarificarea se poate realiza prin mijloace chimice, fizice și biochimice.
b1. Clarificarea prin mijloace fizice se realizează utilizând următorii agenți de clarificare:
– Hârtia de filtru. Se cântăresc 1-5g hârtia de filtru la 1kg sirop. Hârtia se triturează în mojar cu apă caldă până la obținerea unei paste, se stoarce și se introduce în siropul fierbinte după care se fierbe 1 minut, apoi se filtrează prin tifon.
– Cărbunele activ se utilizează în concentrație de 2-5‰.
Cărbunele se amestecă cu siropul fierbinte și apoi se filtrează. Are dezavantajul absorbției unor substanțe medicamentoase (alcaloizi, glicozide).
– Caolinul se utilizează în concentrație de 2‰.
– Talcul se utilizează în procent de 10‰.
– Carbonatul bazic de magneziu se utilizează la siropul de balsam de tolu. Dezavantajul este că această substanță cedează siropului un pH bazic (pH = 10).
– Albumina se coagulează în soluție prin încălzire antrenând particulele în suspensie.
b2. Clarificarea prin mijloace chimice
Alcoolul este folosit pentru clarificarea mai ales a soluțiilor extractive apoase.
b3. Clarificarea prin mijloace biochimice
Are la bază o reacție enzimatică și se utilizează mai ales la clarificarea siropurilor naturale.
B. Prepararea siropurilor prin amestecarea siropului simplu cu diferite soluții medicamentoase
Metoda este utilizată la majoritatea siropurilor. Substanțele medicamentoase se dizolvă în apă iar soluția obținută se amestecă cu siropul simplu.
C. Prepararea siropului prin dizolvarea în momentul utilizării a unor granulate sau pulberi precondiționate
Datorită instabilității în prezența apei a substanțelor active sau a unor auxiliari unele siropuri se condiționează sub formă de pulberi uscate sau granule urmând să fie dizolvate în momentul utilizării.
1.2.4. Caractere. Control. Conservare
A. Caractere și control
F.R. X prevede la siropuri controlul următorilor parametrii:
A1. Aspect: siropurile sunt lichide limpezi sau slab opalescente, cu mirosul, gustul și culoarea caracteristic componentelor.
A2. Densitatea relativă: se determină conform prevederilor F.R. X de la paragraful Densitate relativă.
A3. Indice de refracție: se determină conform prevederilor F.R. X de la paragraful Indice de refracție.
A4. Masa totală pe recipient: acest parametru se determină prin cântărirea individuală a conținutului din 10 recipiente. Față de masa declarată pe recipient se admit abaterile prevăzute în tabelul 3.6.:
Tabel 1.6.
A5. Identificarea se face conform componentelor din monografiile respective.
A6. Dozarea: acest parametru se determină conform prevederilor din monografia respectivă. Conținutul în substanță activă poate să prezinte față de valoarea declarată abaterile procentuale prevăzute în tabelul 3.7. dacă monografia nu prevede altfel:
Tabel 1.7.
B. Conservare
Siropurile se conservă în recipiente de capacitate de cel mult 1.000 ml bine închise, complet umplute la temperaturi cuprinse 8-150.
La siropurile cu concentrație mai mică de zahăr se pot adăuga conservanți și anume: F.R. X prevede adaosul a 1,5‰ amestec de p-hidroxibenzoat de metil și p-hidroxibenzoat de n-propil în raport 9:1, pe eticheta recipientului menționându-se conservanții utilizați.
C. Alterarea siropurilor
În general, siropurile au o bună conservabilitate mai ales cele preparate la cald (sterilizare, clarificare) dar și datorită concentrației ridicate de zahăr.
Totuși, în timp, datorită păstrării în condiții neprielnice pot apărea unele transformări nedorite la siropuri și anume:
– invertirea (hidroliza) care poate fi provocată de maltază sau invertază;
– invertirea poate fi urmată de fermentația alcoolică;
– mucegăirea;
– recristalizarea;
1.2.5. Siropuri oficiale în F.R. X
1. Sirupus Balsami Tolutani
Sirop de Balsam de Tolu
Preparare
Tinctura balsami tolutani gta 4,50
Magnesii subcarbonas gta 1
Saccharum gta 64
Aqua destillata g.s. ad. . gta 100
Tinctura de balsam de tolu se amestecă într-un mojar cu carbonatul bazic de magneziu și cu 20 g zahăr. După amestecare se adaugă 30 g apă, se omogenizează prin triturare apoi se filtrează prin hârtie de filtru. În filtrat se dizolvă prin încălzire la aproximativ 400C restul de zahăr completându-se apoi cu apă la 100 g.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: aromatizant, expectorant, antiseptic respirator și antispastic la nivelul musculaturii bronșice.
2. Sirupus Belladonnae
Sinonime: Sirop de Mătrăgună,
Sirop de belladonă
Preparare
Tinctura belladonnae gta 5,00
Sirupus simplex gta 95,00
Componentele se amestecă și se omogenizează.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: parasimpatolitic.
3. Sirupus Codeini 0,2%
Sirop de codeină 0,2%
Preparare
Codeinum gmma 0,20
Alcoholum gta 1,80
Sirupus simplex gta 98
Codeina se dizolvă în alcool și se amestecă cu siropul simplu.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antitusiv.
4. Sirupus Simplex
Sirop simplu
Preparare
Saccharum gta 64,00
Aqua destillata q.s.ad. gta100,00
Zahărul se dizolvă prin încălzire în apă, se fierbe timp de 1-2 minute agitând continuu, se completează cu apa încălzită la aproximativ 700C până la 100 g și se filtrează fierbinte.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: edulcorant.
1.3. Limonade. Limonada
1.3.1. Generalități
A. Definiție
Limonadele sunt soluții apoase obținute prin dizolvare de acizi organici, anorganici sau săruri în apă conținând edulcoranți, aromatizanți și destinate administrării interne în diferite afecțiuni având efect laxativ, purgativ, antiemetic sau utilizate ca băuturi răcoritoare.
B. Formularea limonadelor
Limonadele conțin următoarele componente:
a. Acizi. Acizii se utilizează în concentrații de 0,2-1%. Pentru prepararea limonadelor se pot folosi următorii acizi:
a1 – acizi organici (acid citric, acid tartric, acid ascorbic);
a2 – sau acizi anorganici (acid clorhidric și acid fosforic):
b. Săruri. Citrați de natriu și magneziu, glutamați, tartrat de potasiu, bicarbonat de sodiu etc.
c. Edulcoranți: sirop simplu, sirop de lămâie, sirop de portocale etc.
d. Solvent: apa distilată.
Limonadele gazoase conțin în afară de aceste componente și bioxid de carbon introdus sub presiune sau rezultat în urma reacției dintre bicarbonat de sodiu și un acid utilizat.
C. Prepararea limonadelor
Limonadele se prepară prin dizolvarea substanțelor în apă după care se filtrează. La limonadele gazoase filtrarea se realizează înainte de neutralizare, de asemenea prepararea lor are loc în mod diferit și anume:
– prin dizolvarea bicarbonatului în apă și adăugarea unui acid organic când rezultă dioxid de carbon;
– prin prepararea și condiționarea separată a soluțiilor acide respectiv bazice amestecarea făcându-se în momentul utilizării;
– prin introducerea substanțelor solide (bicarbonat de sodiu și un acid organic) într-un recipient adecvat peste componente adăugându-se siropul și apa distilată urmată apoi de închiderea flaconului. Recipientele în care sunt ambalate limonadele gazoase trebuie să aibă pereții rezistenți pentru a rezista la presiuni de 2-3 atm.
Timpul de conservare a limonadelor este de 1-2 zile la rece deoarece sunt medii prielnice pentru dezvoltarea microorganismelor. În limonade pot apărea și fermentații datorită zahărului utilizat.
D. Limonade oficinale în F.R. X
În F.R. X avem oficinale două limonade: Solutio Efervescens (Limonada gazoasă, Sol. Riviere) și Soluția de Citrat de magneziu (Limonadă purgativă sau Limonadă Roge).
1. Solutio Efervescens
Sinonime: Soluție efervescentă
Limonada gazoasă
Preparare:
Soluția I:
Natri hydrogenocarbonas 4g
Sirupus simplex 15g
Aqua destillata q.s.ad. 100g
Soluția II
Acidum citricum 3,65g
Sirupus simplex 15g
Aqua destillata q.s.ad. 100g
Soluțiile se prepară în două recipiente separat și se amestecă în timpul utilizării.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antiemetic.
2. Solutio Magnesii citratis
Soluție de citrat de magneziu
Preparare:
Acidum citricum 25,5g
Magnesii subcarbonas 15g
Sirupus simplex 50g
Citri Aetheroleum 0,1g
Talcum 5g
Aqua destillata q.s.ad. 350g
Peste acidul citric dizolvat în 200 ml apă încălzită la aproximativ 700C se adaugă în cantitate mică carbonat bazic de magneziu și se agită până la dizolvare. Se adaugă siropul simplu și uleiul de lămâie în prealabil triturat cu talcul și 20 ml apă, apoi se filtrează și se completează cu apă la 350 g.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: purgativ.
1.4. Ape aromatice. Aquae aromaticae (F.R: IX)
1.4.1. Generalități
A. Definiție
Apele aromatice sunt soluții apoase de uleiuri volatile destinate pentru a fi utilizate ca atare sau ca vehicule pentru prepararea unor medicamente de uz intern (F.R. IX).
În prezent utilizarea apelor aromatice în farmacie este restrânsă, în schimb industria utilizează această formă pe scară destul de largă. Apele aromatice sunt utilizate în industrie pentru aromatizarea unor produse tipizate sau în unele cazuri chiar utilizate pentru un efect terapeutic.
Utilizarea apelor aromatice poate fi atât pentru preparate pentru uz intern cât și pentru preparate uz extern (ape de gură, creme etc.).
B. Istoric
Apele aromatice au fost cunoscute și utilizate încă din antichitate. Cele mai vechi surse care indică utilizarea acestei forme le găsim în literatura antică chineză, de unde au fost preluate de către arabi. În sec. IX d.Hr. savantul arab Geber a dat indicații asupra distilării ca metodă de obținere a apelor aromatice și a prezentat proprietățile acestei forme. Mai târziu apele aromatice au fost aduse în Europa (în sec. al XIII-lea) de către medicul Villanova (1235-1312)și desigur forma s-a perfecționat tot mai mult prin îmbunătățirea metodelor de obținere și respectiv a aparaturii utilizate.
În România, apele aromatice au fost introduse ca formă oficinală în F.R. I (1862) unde sunt înscrise un mare număr de ape aromatice, o monografie generală fiind introdusă abia în F.R. IV sub denumirea de „Aquae aromaticae” sau „Hydrolata”, în care sunt introduse și soluțiile de uleiuri volatile alături de soluțiile extractive obținute din plante. Delimitarea netă apare abia în F.R. VI care descrie monografia „Aquae aromaticae”.
În F.R. IX avem monografie generală „Aquae aromaticae” sau Hydrolata, în F.R. X nemaifigurând această monografie.
3.4.2. Formulare
Pentru obținerea apelor aromatice avem nevoie de următoarele materii prime:
a. Produse vegetale. Pentru obținerea produselor de calitate este nevoie ca drogul vegetal (frunze, flori) să fie utilizat imediat după recoltare, excepție făcând scorțișoara, florile de tei și florile de levănțică care se utilizează uscate.;
b. Vehicul. Ca vehicul pentru această formă se utilizează apa distilată. Raportul produs vegetal /solvent variază în limitele 1/1 până la 1/5 dependent de gradul de solubilitate a uleiului volatil cât și de conținutul de ulei volatil în produsul vegetal utilizat.
1.4.3. Prepararea apelor aromatice
Apele aromatice pot fi obținute în următoarele moduri:
– distilare și antrenare cu vapori de apă, a uleiurilor volatile din plante;
– diluarea apelor aromatice hidroalcoolice concentrate obținute industrial;
– dizolvarea uleiurilor volatile în apă:
dizolvarea directă;
dizolvarea cu talc (F.R. IX);
dizolvarea cu ajutorul agenților tensioactivi
– dizolvarea uleiurilor volatile în alcool urmată de diluarea acestor soluții cu apă.
A. Distilarea și antrenarea cu vapori de apă
Există diferite instalații utilizate pentru obținerea apelor aromatice, prin distilare și antrenare cu vapori de apă. În continuare vom prezenta câteva dintre aceste instalații care utilizează această metodă.
A1. Antrenarea cu vapori de apă. Metoda utilizează instalația prezentată în figura 3.7.:
Figura 1.7. Antrenarea cu vapori de apă
(după Ion Ionescu Stoian – Tehnică farmaceutică, 1974)
Instalația este compusă dintr-un balon, generator de vapori de apă, balonul cu produsul vegetal din care vor fi antrenate uleiurilor volatile, sursa de încălzire, refrigerent și vasul colector. În timpul fierberii, vaporii de apă formați în generator antrenează vaporii de apă încărcați cu uleiuri volatile din vasul al doilea, care datorită suprapresiunii create ajung în refrigerent, de unde, după răcire se condensează obținându-se astfel apa aromatică care este colectată într-un vas colector.
Dezavantajul acestei metode este că produsul vegetal vine în contact prin intermediul balonului cu sursa de căldură care poate degrada o parte din componentele volatile.
A2. Antrenarea cu vapori de apă în același cazan. Această metodă utilizează instalația din figura 3.8.:
Figura. 1.8. Aparat industrial pentru obținerea apelor aromatice și a uleiurilor volatile
(după Lupuleasa Dumitru, Popovici Iuliana, 1997)
1 – Cazan;
2 – Refrigerent;
3 – Vas colector
Această metodă este mai perfecționată decât prima, înlăturându-se inconvenientul degradării unor componente ale uleiului volatil datorită supraîncălzirii. În această instalație produsul vegetal este adus într-un coș din sită metalică închis sau nu în prealabil în pânză de sac, ca sa nu vină în contact cu apa aflată în partea inferioară a cazanului. Vaporii de apă pătrund prin produsul vegetal din partea inferioară a vasului antrenând uleiul volatil de unde datorită suprapresiunii create pătrunde în refrigerent apoi în vasul colector, de unde, datorită diferențelor de densitate, pot fi colectate uleiul volatil pur sau ape aromatice.
Antrenarea cu vapori de apă se utilizează pentru distilarea a două lichide foarte puțin miscibile sau foarte puțin solubile unul în celălalt. La o anumită temperatură fiecare din cele două lichide cu puncte de fierbere diferite degajă vapori dezvoltându-se o presiune de vapori diferită pentru fiecare lichid. Vaporii sunt miscibili în orice proporție. Presiunea totală a amestecului eterogen va fi egală conform legii lui Dalton cu suma presiunilor parțiale
P = Pa + Pu
Pa = presiunea parțială a vaporilor de apă;
Pu = presiunea parțială a vaporilor volatili.
Presiunea amestecului de vapori va atinge presiunea atmosferică la o temperatură mai mică de 1000C și amestecul va începe să fiarbă la acea temperatură. În timpul fierberii temperatura rămâne constantă până la epuizarea unuia dintre componente. Produsul vegetal utilizat pentru obținerea apei aromatice în acest mod trebuie adus în prealabil la gradul de mărunțire corespunzător, după care se macerează 24 de ore cu apă rece sau amestec de apă și alcool, apoi se supune antrenării cu vapori de apă.
A3. Antrenarea cu vapori de apă care provin de la un generator separat
La această metodă utilizată mai mult industrial există un generator de vapori care poate alimenta o baterie de distilatoare. Generatorul poate fi plasat într-un spațiu separat prezentând în acest mod câteva avantaje:
– distilatoarele nefiind în contact cu sursa calorică se înlătură eventualele posibilități de incendiu;
– extracția decurge continuu nefiind nevoie de întreruperi pentru completarea cantității de apă epuizată.
În operațiile de distilare se acordă o atenție deosebită încălzirii pentru ca producerea de vapori să fie moderată, condensarea rapidă pentru a evita pierderile de ulei volatil.
Primele porțiuni de distilat sunt principii volatile cu caracter hidrofil (aldehide, alcooli, acizi) cu aromă plăcută, în continuare obținându-se fracțiuni volatile mai greu solubile în apă și cu miros aromat mai puțin evident. Sfârșitul distilării se constată atât prin absența mirosului produs de uleiul volatil dar și prin diferite identificări calitative.
B. Diluarea apelor aromatice concentrate obținute industrial
Industria furnizează soluții concentrate de uleiuri volatile care se diluează cu apă în funcție de concentrația produsului tipizat (duplex, triplex etc.), adică soluții care rezultă prin amestecarea a două sau trei părți apă cu o parte ulei volatil.
C. Dizolvarea uleiurilor volatile în apă
C1. Dizolvarea directă. Se realizează prin agitarea uleiului volatil cu apă în cantități strâns corelate cu gradul de solubilitate a uleiului volatil în apă.
C2. Dispersarea uleiului volatil cu talc (F.R. IX)
Preparare
Aetheroleum gta 1,00
Talcum gta 10,00
Sol. Conservans q.s.ad. gta 1000,00
Uleiul volatil se triturează cu talcul și cu soluția conservantă încălzite la 35-400C adăugată treptat. Talcul are rolul de a dispersa uleiul în particule foarte fine mărindu-se în modul acesta suprafața de contact a uleiului cu apa și ușurându-se astfel dizolvarea.
Talcul mai are rolul de a clarifica soluția. În acest mod se produce o dizolvare selectivă și anume se dizolvă componentele volatile hidrofile în cantități de 0,3-0,4 g/l. Diferența de 60-70% ulei volatil reprezentat de hidrocarburile terpenice greu solubile nu se dizolvă în apă.
C3. Dispersarea uleiul volatil cu agenți tensioactivi
Prin această metodă se obține o dizolvare bună, inconvenientul fiind gustul mai puțin agreabil produs de Tween, fapt pentru care F.R. IX exclude această metodă de obținere.
În F Hung. VI avem următoarea formulă pentru obținerea apelor aromatice utilizând această metodă:
Aetheroleum gta 2,00g
Tween 20 gta 20,00
Alcoholum gta 200,00
Aqua destillata gta 778,00
Conform acestei metode uleiul volatil se dizolvă în alcool apoi prin intermediul emulgatorului în apa distilată.
D. Dizolvarea uleiurilor volatile în alcool și diluarea cu apă a soluțiilor alcoolice
Conform acestei metode apele aromatice se obțin în următorul mod: se prepară inițial o soluție conținând 1% ulei volatil utilizându-se alcool concentrat în cantitate corespunzătoare pentru a obține 100 ml. Pentru obținerea apei aromatice se amestecă 3 ml din această soluție concentrată cu 97 ml apă proaspăt fiartă și răcită la aproximativ 40-500C. Apa este adăugată în porțiuni mici și sub agitare continuă, după care se filtrează.
1.4.4. Caractere și control. Conservare
Apele aromatice sunt soluții neutre sau slab acide, limpezi sau slab opalescente, cu mirosul și gustul uleiului volatil.
F.R. IX prevede la condiții de puritate controlul următoarelor substanțe: cloruri, fer, metale grele, alcool și substanțe tensioactive.
Dozarea uleiului volatil se face prin extracție și cântărire conform metodei generale înscrise în F.R. IX. Apele aromatice trebuie să conțină în general 0,03% ulei volatil. F.R. IX prevede un termen de valabilitate de 6 luni (deoarece apele aromatice sunt ușor alterabile).
Factorii care contribuie la alterarea apelor aromatice sunt:
– factori fizici (temperatura, lumina);
– factori chimici (oxigenul etc.);
– factori de ordin biologic (invadare cu microorganisme).
F.R. IX prevede că apele aromatice care prezintă mucegaiuri, miros modificat să nu fie folosite. Unele farmacopei permit adăugarea de conservanți (nipagin 0,05%).
Apele aromatice se conservă în locuri răcoroase, ferite de lumină, în flacoane de sticlă complet umplute și bine închise.
1.5. Alte forme farmaceutice cu administrare internă
1.5.1. Poțiuni
Sunt preparate farmaceutice, apoase, îndulcite, care conțin una sau mai multe substanțe medicamentoase administrate intern cu lingura sau lingurița. Poțiunile au conservare limitată, de aceea se prepară la nevoie în cantități necesare consumului pentru câteva zile (150-300 ml).
Poțiunile conțin diferite componente ca: uleiuri volatile, ape aromatice, infuzii, siropuri, decocturi, edulcoranți, aromatizanți iar ca solvent apa distilată.
1.5.2. Elixire
Elixirele sunt preparate farmaceutice de uz intern care conțin un ulei volatil dizolvat în alcool conținând și un edulcorant potrivit.
Elixirele pot avea o concentrație alcoolică de maxim 200 și o concentrație în zahăr de maxim 20%.
Uleiul volatil se dizolvă în alcool iar soluția obținută se amestecă sau cu sirop simplu sau cu glicerol.
1.5.3. Alte soluții buvabile
În această grupă intră soluții rezultate prin dizolvarea substanțelor medicamentoase într-un solvent sau amestec de solvenți și destinate administrării interne. Aceste soluții pot avea diferite condiționări și anume:
– flacoane de sticlă prevăzută cu dop picurător;
– seringă dozatoare alături de flaconul în care se găsește ambalată soluția;
– fiole de sticlă de diferite forme dar cea mai utilizată este fiola alungită la ambele capete (tip C).
Modul de deschidere a fiolei este următorul: fiola se aduce în poziție oblică deasupra unui pahar cu apă sau a unui lichid îndulcit sau aromatizat după care se rupe unul din capilare prin ușoară apăsare. Apoi fiola se întoarce invers și prin ruperea celui de-al doilea capilar soluția ambalată curge în pahar.
1.6. Soluții medicamentoase administrate pe mucoase
1.6.1. Soluții bucofaringiene
Pentru cavitatea bucofaringiană se utilizează mai multe forme farmaceutice (soluții, aerosoli, tablete) dar o pondere mare o au soluțiile (apă de gură, gargarisme etc.).
Preparatele bucofaringiene sunt utilizate cu două scopuri terapeutice și anume:
– scop curativ (infecții, inflamații etc.);
– scop profilactic (prevenirea infecțiilor).
În continuare vor fi prezentate principalele forme utilizate în acest scop:
a. Ape de gură. Sunt soluții apoase, hidroalcoolice, destinate menținerii sănătății mucoasei bucale sau utilizate chiar în scop curativ. Pentru obținerea acestei forme se utilizează următoarele ingrediente:
– substanțe active (antiseptice, deodorante, antiinflamatoare, astringente sau antestezice locale) dizolvate singure sau împreună cu alți auxiliari într-un solvent potrivit. Pentru prepararea aceste forme utilizăm substanțe ca: acid boric, acid benzoic, timol, eucaliptol etc.
– iar ca solvenți: apă, soluții hidroalcoolice (între 500-800) și uneori cu adaos de glicerol.
Modul de utilizare a formei este prin menținerea în contact cu mucoasa bucală un anumit timp urmată de eliminarea apei de gură și clătirea cavității bucale.
b. Colutorii (badijonaje). Sunt forme farmaceutice vâscoase, destinate administrării topice pe mucoasa bucală. Pentru obținerea acestor forme se utilizează următoarele componente:
– substanțe active (albastrul de metilen 1-3%, colargol 1-2%, fenosept, acid lactic, nystatin, borax, anestezice locale, antiinflamatoare);
– iar ca vehicule se utilizează: glicerol, propilenglicol, polietilenglicoli lichizi, mucilagii de metilceluloză sau carboximetilceluloză etc.
Aceste vehicule având o vâscozitate ridicată asigură o aderență față de mucoase prelungind în acest mod timpul de contact al medicamentului cu mucoasa bucală.
Principalele colutorii (badijonaje) utilizate în practica medicală sunt următoarele formule neoficinale în F.R. X:
1. Solutio Glycerini boraxati 10% (20%)
Preparare
Natrii tetraboras gta 10,00 (20,00)
Glicerolum q.s. ad. gta. 100,00
Boraxul cântărit la cumpăna de mână sau altă balanță farmaceutică se introduce după pulverizare într-un vas emailat sau din sticlă după care este adăugată glicerina. Dizolvarea se realizează prin încălzire pe baia de apă. După obținerea soluției badijonajul este ambalat în recipiente de capacitate mică 10-20 g și etichetat „uz extern”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antiseptic, antimicotic în stomatite.
2. Badijonaj bucal cu anestezină și borax
Preparare
Ethilis p-Aminobenzoas gta 3,00
Natrii tetraboras gta 3,00
Glycerolum gta 50,00
Boraxul se dizolvă în același mod ca la glicerina boraxată prin dizolvare la cald în glicerină, pe baia de apă. După dizolvare și răcire se adaugă anestezina dizolvată în 20 g alcool cantitate de solvent care se scade din cantitatea totală de solvent prevăzut.
Ambalarea și administrarea se face în același mod ca la produsul anterior.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antiseptic, antimicotic în stomatite.
3. Solutio Methylrosanilini Chloridum 1%
Sinonime: Soluție de violet de gențiană 1%
Soluție de pioctanină 1%
Preparare
Methylrosanilini chloridum gta 1,00
Alcoholum gta 10,00
Glycerolum gta 5,00
Solutio conservans q.s. ad. gta 100,00
Pioctanina se dizolvă în alcool după care se adaugă treptat și sub agitare ușoară soluția conservantă și glicerolul până la masa prevăzută. După omogenizare soluția se ambalează în flacoane colorate și se etichetează corespunzător.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antimicrobian și antimicotic pentru uz extern pe epitelii și mucoase.
4. Solutio Methylthioninii Chloridum 1%
Sinonime: Soluție de albastru de metil 1%
Preparare
Methylthioninii chloridum gta 1,00
Aqua destillata q.s. ad. gta 100,00
Albastrul de metil se dizolvă în apă încălzită agitându-se ușor până la dizolvare. După omogenizare soluția se ambalează în flacoane colorate și se etichetează corespunzător.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antimicrobian pentru uz extern pe epitelii și mucoase.
c. Gargarismele. Sunt preparate fluide destinate tratamentului diferitelor afecțiuni cu rol de spălare a mucoasei cavității bucale, respectiv faringiene prin efectul mecanic realizat de barbotarea aerului dar evitându-se desigur înghițirea soluției.
Gargarismele au acțiune locală de spălare și dezinfectare a mucoasei.
Pentru obținerea formei se utilizează următoarele componente:
– substanțe active: apă oxigenată, borax, infuzie de mușețel, permanganat de potasiu, cloramină;
– iar ca solvenți apa distilată.
În continuare se va prezenta o formulă magistrală de soluție utilizată pentru gargară:
1. Soluție pentru gargară cu cloramină 0,2%
Preparare
Chloramina B gta 2,00
Natrii tetraboras gta 2,00
Natrii hydrogencarbonas gta 4,00
Aqua destillata q.s. ad. gta 1000,00
Componentele se dizolvă în apă în ordinea prescrisă . După omogenizare soluția se ambalează în flacoane colorate etichetate „Extern”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antimicrobian utilizat în gargară pentru diferite afecțiuni ale cavității buco-faringiene.
d. Soluții pentru regiunea gingivodentară (soluții stomatologice). Sunt preparate lichide care conțin antiseptice, anestezice, uleiuri volatile, dizolvate în soluții apoase, alcoolice sau glicerolate și destinate tratamentului unor afecțiuni gingivale.
e. Soluții dentifrice. Sunt preparate lichide utilizate pentru curățirea și albirea dinților. În ultimul timp aceste soluții sunt mai puțin utilizate, locul acestora fiind preluat de pulberi pentru dinți dar mai ales de pastele de dinți.
1.6.2. Spălături și comprese
a. Clisme sau spălături rectale. Sunt forme farmaceutice lichide utilizate în diferite scopuri: laxativ, purgativ, nutritiv, dezinfectant sau pentru tratamentul diferitelor afecțiuni ale porțiunii terminale a tractului digestiv. Ca substanțe medicamentoase se utilizează: antiseptice, astringenți, antiinflamatoare, calmante, laxative dizolvate în diferite vehicule (apă, soluții extractive apoase etc.).
b. Spălături vaginale. Sunt forme farmaceutice lichide utilizate în scop igienic pentru tratamentul mucoasei vaginale conținând diferite substanțe: antiseptice, dezodorizante, astringente, antimicotice, epitelizante dizolvate în apă distilată sau în soluții izotonice de NaCl etc.
c. Spălături uretrale. Sunt soluții lichide care conțin diferite substanțe (permanganat de potasiu 0,1%, protargol 1%, rivanol 0,5% etc.) dizolvate în apă distilată și utilizate pentru introducerea în uretră în scop terapeutic cu ajutorul unor sonde speciale.
d. Loțiuni. Sunt soluții care servesc la umectarea sau spălarea pielii (capului, feței), părului și mâinilor. Loțiunile conțin substanțe antiseptice (resorcinol etc.), antiparazitare, (sulf), tonifiante (ulei de ricin), dizolvate într-un vehicul (apă sau alcool diluat).
1.6.3. Picături pentru nas. Rhinoguttae (F.R. X)
A. Generalități
A1. Definiție
Picăturile pentru nas sunt preparate farmaceutice lichide, sub formă de soluții, emulsii sau suspensii destinate administrării pe mucoasa nazală. În afară de picături pentru nas, pentru tratamentul mucoasei nazale se utilizează și alte forme. Formele utilizate în acest scop sunt numite medicamente rinologice. Dintre formele rinologice utilizate frecvent amintim: erine (picături pentru nas), aerosoli, unguente, sisteme pulverulente sau sisteme bioadezive.
Denumirea de erine derivă din limba greacă de la cuvintele „en” = în „rhinos” = nas. Pe lângă tratamentele topice pe această cale se pot administra și tratamente sistemice.
În acest capitol al soluțiilor nazale se încadrează și spălăturile nazale care sunt utilizate pentru spălarea mucoasei. Spălăturile nazale trebuie să fie izotonice, cu pH 7-8, acțiune antiseptică și sunt condiționate în recipiente de 50 ml.
A2. Istoric
Pe cale nazală s-au administrat medicamente din timpuri străvechi. Primele forme utilizate au fost inhalațiile și fumigațiile utilizate de egipteni, mesopotami, și sunt menționate în diferite scrieri vechi. Tot în antichitate, la greci, la romani s-au utilizat forme endonazale solide (rinocornuri, având ca excipienți grăsimi animale solide sau ceară). Mai târziu s-au preparat soluții apoase și uleioase cu aplicație pe mucoasa nazală.
A3. Avantaje
Administrarea picăturilor pentru nas prezintă următoarele avantaje:
– acțiune rapidă;
– aplicare ușoară și rapidă;
– biodisponibilitate bună;
– posibilitatea preparării pe cale industrială utilizând tehnologii avansate;
– posibilitatea obținerii unor soluții cu acțiune prelungită prin utilizarea unor excipienți adecvați (excipienți de vâscozitate ridicată).
A4. Dezavantaje
Picăturile pentru nas prezintă și următoarele dezavantaje:
– interval scurt de contact cu mucoasa nazală;
– acțiune sistemică nedorită (în cazul trecerii substanței active în circulația generală);
– posibile iritații locale.
A5. Clasificare
Picăturile pentru nas se clasifică după mai multe criterii:
a. După modul de formulare:
– magistrale;
– oficinale;
– industriale (tipizate).
b. După gradul de dispersie:
– soluții;
– emulsii;
– suspensii.
c. După modul de condiționare:
– unidoză;
– multidoză.
d. După durata efectului terapeutic:
– acțiune imediată;
– acțiune prelungită.
e. După natura solventului:
– soluții apoase;
– soluții uleioase;
– soluții vâscoase (hidrofile).
f. După modul de administrare:
– picături;
– spălături;
– pulverizații;
– inhalații.
g. După acțiunea terapeutică:
– locală (antiinflamatoare, vasoconstrictoare, antiinfecțioase);
– sistemică (parasimpatolitice, hormoni, vaccinuri).
A6. Anatomia cavității nazale
Cavitatea nazală este prima porțiune a căilor respiratorii superioare, având rolul de a pregăti aerul inspirat înainte de a pătrunde în căile respiratorii inferioare, prin filtrare respectiv, încălzire. În afară de acest rol, nasul are și funcție olfactivă.
Cavitatea nazală este împărțită în două fose nazale care comunică cu faringele. În cavitatea nazală se găsește o mucoasă, bogat vascularizată care are două tipuri de celule: ciliate (70-80%) și caliciforme. Datorită prezenței cililor suprafața mucoasei este foarte mare de aproximativ 140-170 cm2. Cilii sunt prezenți pe întreaga suprafață a mucoasei, exceptând zona olfactivă și preturbionară.
A7. Fiziologia cavității nazale
Prima funcție a nasului ca importanță este cea respiratorie, funcția olfactivă fiind a doua ca importanță. Pentru împlinirea funcției respiratorii nasul este adaptat pentru a filtra, a încălzi și a umecta aerul înainte de a pătrunde în plămâni. Aceste funcții sunt îndeplinite de mucoasa nazală prevăzută cu cili vibratili care este scăldată de mucus secretat de glandele de pituitură. Mucusul este compus din: 95-96% apă, săruri organice 1-2%, mucină 2,5-3% și o scleroproteină care se depune pe extremitatea cililor având proprietatea de a reține praful. În afară de rolul de reținere a particulelor solide (praf) mucusul are și un rol de a apăra căile respiratorii superioare de diferitele invazii cu microorganisme. Pătrunderea unui corp străin în cavitatea nazală produce o alcalinizare a mucusului rezultând o activare a cililor ceea ce determină evacuarea rapidă a corpului străin. Rolul antimicrobian este îndeplinit de o enzimă care se găsește în mucus cu proprietăți bacteriostatice (lizozima).
Cili vibratili au 7m lungime și 1-3 m diametru. Fiecare celulă are 10-15 cili care sunt într-o continuă mișcare. Ritmul mișcării cililor este de circa 300-500 mișcări/minut și imprimă o deplasare a mucusului spre cavitatea faringiană cu o viteză de aproximativ 0,25-0,75 cm/min. Cilii au o mișcare ondulatorie.
Integritatea aparatului ciliar și stratului mucos sunt factori esențiali pentru sănătatea mucoasei nazale.
A8. Influența factorilor fizici și chimici asupra activității ciliare
Activitatea ciliară este de o importanță majoră pentru menținerea funcționalității corespunzătoare a căilor respiratorii superioare. În continuare vor fi prezentați câțiva dintre factorii de ordin fizico-chimic care influențează activitatea ciliară și anume:
a. Temperatura: temperatura optimă pentru mișcarea ciliară este cuprinsă între 18-330C. Sub 180C mișcarea ciliară încetinește. La temperaturi mai mari de 330C mișcarea ciliară de asemenea încetinește, iar la temperaturi de 440C activitatea ciliară este oprită.
b. Umiditatea: este indispensabilă pentru mișcarea ciliară. Lipsa de umiditate corespunzătoare produce distrugerea aparatului ciliar.
c. pH-ul: optim este cuprins între 6-7,5. O acidifiere marcată a mucoasei (întâlnită în infecții supurative) duce la paralizia mișcării ciliare. Un pH alcalin întâlnit în rinite alergice, sinuzite duce la o activare a mișcării ciliare.
d. Factori chimici: substanțele medicamentoase în afară de efecte terapeutice, influențează activitatea ciliară. Substanțele medicamentoase utilizate în tratamente ale C.R.S. pot fi împărțite în doua grupe:
d1. Substanțe bine tolerate de mucoasa nazală (camfor, săruri de potasiu, antihistaminice, fenilefrina, efedrina, neomicina etc.);
d2. Substanțe care inhibă activitatea ciliară (sărurile de argint, anestezice locale, mentol).
B. Formularea picăturilor pentru nas
La formularea picăturilor pentru nas trebuie avut în vedere mai mulți factori care vor fi prezentați în detaliu în acest subcapitol.
O formulare necorespunzătoare poate provoca leziuni ale mucoasei nazale, respectiv a aparatului ciliar. Pentru regenerarea epiteliului este nevoie de 7-8 zile, iar pentru creșterea cililor de 2-3 luni.
Ținând cont de aceste probleme picăturile pentru nas trebuie astfel formulate și preparate încât să corespundă următoarelor exigențe:
– toleranță bună locală și sistemică;
– eficacitate;
– stabilitate fizico-chimică;
– să aibă un termen de valabilitate corespunzător;
– pH-ul sa fie cuprins între 6-7,5;
– pe cât posibil să fie izotonice.
Îndeplinirea acestor condiții de calitate se obține prin corelarea sau concursul mai multor factori:
– alegerea substanței medicamentoase și a auxiliarilor cei mai potriviți;
– alegerea tehnologiei potrivite pentru preparare;
– condiționarea într-un recipient adecvat;
– ambalarea și depozitarea corespunzătoare.
În continuare vor fi prezentate detalii legate de diferitele aspecte menționate și modul în care se poate influența pozitiv calitatea.
B1. Substanțe active. Pentru administrare topică nazală se utilizează substanțe cu diferite efecte farmacodinamice și anume:
a. Antimicrobiene și antivirale: din acest grup menționăm următoarele subgrupe:
a1. antiseptice (săruri coloidale de argint, fenosept, uleiuri volatile, mentol, camfor);
a2. antibiotice (streptomicină 0,5%; cloramfenicol 0,2-05%, sulfat de neomicină etc.);
b. Vasoconstrictoare (efedrina 0,5-1%, nafazolina 0,1%, fenilefrina, adrenalina etc.);
c. vasodilatatoare (papaverina);
d. antiinflamatoare steroidiene (hidrocortizon acetat, hidrocortizon hemisuccinat, betametazon, triamcinolon etc.);
e. antihistaminice (feniramin);
f. anestezice locale (procaina, lidocaina, anestezina);
g. mucolitice (ureea);
h. vitamine (hidrosolubile și liposolubile);
i. substanțe cu acțiune sistemică:
– cardiovasculare (nitroglicerina);
– parasimpatolitice (atropina etc.).
B2. Substanțe auxiliare
Pentru prepararea picăturilor pentru nas se utilizează următorii auxiliari:
a. Solvenți. Alegerea unui solvent corespunzător este dependentă de scopul terapeutic urmărit cât și de solubilitatea substanțelor active. Un solvent potrivit trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să corespundă exigențelor calitative impuse de F.R. X sau alte stasuri;
– toleranță bună;
– inerție chimică și farmacologică;
– să asigure stabilitatea substanțelor;
– să nu corodeze recipientul;
– să fie miscibil cu mucusul și să nu influențeze negativ mișcarea ciliară;
– să fie economic.
Conform F.R. X pentru prepararea erinelor se pot utiliza soluții apoase, izotonice sau uleioase de exemplu: ulei de floarea soarelui neutralizat.
Cei mai utilizați solvenți sunt:
– soluție izotonică de clorură de sodiu 0,9%;
– soluție glucoză 5%;
– uleiuri vegetale neutralizate;
– propilenglicol în concentrație de până la 10% (în amestec cu apă distilată);
– polietileniglicoli lichizi.
F.R. X interzice utilizarea uleiului de parafină ca solvent pentru erine din cauza riscului de a da parafinoame.
b. Alți auxiliari (adjuvanți). Sunt substanțe utilizate cu diferite roluri la prepararea respectiv conservarea picăturilor pentru nas.
Dintre adjuvanți menționăm următoarele grupe:
b1. Agenți de mărire a vâscozității: sunt utilizați cu scopul de a prelungii timpul de contact a substanței medicamentoase cu mucoasa nazală. Soluțiile simple sunt rapid eliminate din fosele nazale în faringe, apoi sunt înghițite creându-se chiar posibilitatea extinderii infecțiilor în zonele învecinate.
Agenții de vâscozitate trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să fie hidrosolubili;
– să fie bine tolerați de mucoasa nazală;
– să nu influențeze negativ mișcarea ciliară;
– să fie inerți chimic și farmacologic.
Ca agenți de vâscozitate se pot menționa următorii:
– soluție apoasă de metilceluloză în concentrație 1-2%;
– soluție apoasă de hidroxipropilceluloza 2%;
– soluție apoasă de carboximetilceluloza 1-2%;
– soluție apoasă de dextran 5-10%;
– soluție apoasă de gelatină 0,5-1%;
– soluție apoasă de carbopoli 0,5%.
b2. Izotonizanți. Mișcarea ciliară este influențată de concentrația soluțiilor și anume, se produce o perturbare a mișcării administrând soluții foarte diluate sau foarte concentrate. Soluțiile bine tolerate sunt cele izoosmotice cu lichidele mediului intern. Când din motive de formulare nu se poate realiza izotonia trebuie ținut cont de următorul aspect și anume: soluțiile ușor hipertonice sunt mai bine tolerate decât soluții hipotonice. Ca izotonizanți pentru picăturile de nas se pot utiliza: glucoza, clorura de sodiu etc.
Pentru soluțiile utilizate la spălăturile nazale izotonia este obligatorie.
b3. Agenți de corectare a pH-ului. pH-ul joacă un rol important în menținerea sănătății mucoasei nazale, respectiv, a mișcării ciliare. pH-ul secreției nazale diferă și anume:
– în funcție de vârstă este 6,4-6,8 la adult și 6-6,7 la copii;
– în funcție de perioada de nictemer și anume: mai alcalin în timpul zilei și mai acid în timpul nopții;
– în funcție de diferite alte stări fiziopatologice (îmbolnăviri, hiperventilație, stări de emoție etc.).
F.R. X prevede pentru picăturile nazale un pH cuprins între 6-7,5. Pentru ajustarea pH-ului se utilizează diferite soluții tampon ca de exemplu:
– soluții tampon fosfat (fostat monosodic, fosfat disodic);
– soluții tampon citrat (citrat de sodiu, acid citric).
b4. Conservanți antimicrobieni. Pentru a opri dezvoltarea microorganismelor pentru formularea picăturilor nazale se pot utiliza diferite substanțe antimicrobiene ca de exemplu:
– clorură de benzalconiu 0,01%;
– clorobutanol 0,05-0,1%;
– fenosept 0,025%;
– clorură de cetilpiridiniu 0,001-0,005%;
– parabeni (nipagin, nipasol) 0,01-0,02%;
– clorocrezol 0,05-0,1% etc.
b5. Stabilizanți. În soluțiile nazale pot avea loc diferite reacții între componentele soluției (oxidări, reduceri) mai ales când se utilizează ca solvent apa. Pentru a rezolva acest inconvenient în cazul substanțelor sensibile la astfel de transformări putem schimba vehiculul utilizând ulei de floarea soarelui sau se pot utiliza antioxidanți.
C. Prepararea picăturilor pentru nas
F.R. X prevede ca prepararea picăturilor pentru nas să se facă prin dizolvare, emulsionare sau suspendarea într-un vehicul adecvat (soluție apoasă izotonică sau ulei de floarea soarelui neutralizat) cu completare la masa prevăzută (m/m).
Regulile generale de preparare au fost amintite și sunt cele descrise în monografiile „Solutiones”, „Emulsiones” și „Suspensiones”. La preparare se utilizează auxiliari necesari (izotonizanți, corectori de pH, stabilizanți, solubilizanți etc.) cu scopul de a obține preparate corespunzătoare calitativ cu o biodisponibilitate mare, efect terapeutic foarte bun, efecte toxice minime și contraindicații cât mai puține sau absente.
Aparatura și vasele de laborator necesare sunt aceleași care au fost utilizate la prepararea formelor menționate în monografiile respective.
D. Condiționarea și conservarea erinelor
Erinele se condiționează în recipiente de sticlă incolore sau colorate în funcție de proprietățile fizico-chimice a substanțelor conținute sau recipiente de material plastic de capacitate mică (5-10 ml) și prevăzut cu dop picurător.
În industrie se condiționează în diferite recipiente având două moduri de condiționare:
– unidoză;
– multidoză.
Pentru erinele unidoză se utilizează recipiente de plastomeri cu capacitate de 0,4-0,5 ml transparente la care umplerea și deschiderea se face automat.
Pentru erinele multidoză se utilizează:
– flacoane de sticlă incoloră sau colorată de 5-10 ml cu dop picurător;
– flacoane de plastomer cu dop picurător;
– flacoane de plastomer cu pulverizator;
– fiole cu soluții și pipetă nazală din plastomer pentru spălături.
În industrie flacoanele unidoză și multidoză se etichetează având pe etichetă următoarele indicații: numele produsului, seria de fabricație, termen de valabilitate, fabrica producătoare etc.
Flacoanele individuale se ambalează în cutii de carton care de asemenea sunt etichetate iar pe etichetă mai pot apărea și alte mențiuni ca de exemplu:
– „numai pentru uz nazal”;
– „nu trebuie înghițite”;
– „se evită utilizarea prelungită”;
– „de evitat utilizarea la copiii foarte mici fără avizul medicului”.
Medicamentele rinologice lichide se ambalează în recipiente bine închise prevăzute cu un sistem de picurare, depozitate la loc răcoros și ferit de lumină.
E. Caractere și control
Picăturile pentru nas trebuie să corespundă prevederilor din monografiile „Solutiones”, „Emulsiones” și „Suspensiones”.
F.R. X prevede controlul următorilor parametrii pentru soluțiile nazale:
– pH-ul picăturilor pentru nas apoase trebuie să fie cuprins între 6-7,5 iar determinarea se face potențiometric;
– identificarea – conform monografiei respective;
– masa totală pe recipient: se stabilește prin cântărirea individuală a conținutului din 10 recipiente. Față de masa declarată pe recipient se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul 3.8.:
Tabel 1.8.
– dozarea: se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă. Conținutul în substanță activă poate prezenta față de valorile declarate abaterile prevăzute în tabelul 3.9. dacă monografia nu prevede altfel.
Tabel 1.9.
Conservarea la temperatura camerei.
F. Picături pentru nas oficinale în F.R. X
1. Rhinoguttae Naphazolini Hydrochloridi 0,1%
Preparare
Naphazolini 0,10 g
Dinatrii hydrogenophosphas 0,72 g
Natrii dihydrogenophosphas (R) 0,22 g
Natrii chloridum 0,60 g
Solutio phenylhydrargyrii boratis 0,2% 1,00 g
Aqua destillata q.s.ad 100 g
Substanțele se dizolvă în 80 g apă iar după dizolvare se adaugă soluția de boratfenil mercuric 0,2%, se completează cu apă la 100 g apoi se filtrează și se ambalează în flacoane cu dop picurător etichetate „extern”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: vasoconstrictor local.
G. Picături pentru nas neoficinale
1. Solutio Natrii Chloridi Isotonica
Preparare
Natrii chloridum gmma 0,90
Aqua destillata q.s.ad 100 g
Clorura de sodiu se dizolvă în apă într-un pahar Erlenmeyer la rece. După dizolvare și filtrare soluția se ambalează în flacoane cu dop picurător etichetate „extern”.
2. Solutio Viscosa
Preparare
Methylcellulosum gta 1,00
Solutio natrii chloridi isotonica gta 80,00
Solutio phenylhydrargyri boratis 0,2% gta 2,00
Aqua destillata q.s.ad 100 g
Metilceluloza se dizolvă în apă obținându-se mucilagul respectiv, apoi se adaugă soluția de clorură de sodiu izotonică și conservantul completându-se cu apă la masa prevăzută.
3. Rhinoguttae Argenti Coloidale 1%
Preparare
Argentum colloidale gta 1,00
Aqua destillata q.s.ad 100 g
Colargolul se adaugă „per descensum” peste cantitatea de apă prevăzută în prescripție lăsându-se 24 de ore pentru dizolvare. După dizolvare soluția coloidală obținută se ambalează în flacoane cu dop picurător etichetate „extern”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antispetic.
4. Rhinoguttae Argenti Proteinas 1%
Preparare
Argentum proteinas gta 1
Aqua destillata q.s.ad 100 g
Protargolul se adaugă per descensum peste cantitatea de apă prevăzută în prescripție lăsându-se 24 de ore pentru dizolvare. După dizolvare soluția coloidală obținută se ambalează în flacoane cu dop picurător etichetate „extern”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antispetic.
5. Rhinoguttae Ephedrini Hydrochloridum 0,5%
Preparare
Ephedrini hydrochloridum gmma 0,50
Solutio natrio chloridi isotonica (sol. viscosa) q.s. ad gta 100
După cântărire efedrina se pune într-un pahar Erlenmeyer sau alt vas potrivit peste care se adaugă solventul indicat în prescripție agitându-se până la dizolvare. După obținerea soluției aceasta se ambalează în flacoane cu dop picurător de culoare brună, etichetate extern.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: vasoconstrictor nazal.
6. Rhinoguttae Ephedrini Hydrochloridum 1%
Preparare
Ephedrini hydrochloridum gta 1,00
Solutio natrio chloridi isotonica (sol. viscosa) q.s. ad gta 100
După cântărire efedrina se pune într-un pahar Erlenmeyer sau alt vas potrivit peste care se adaugă solventul indicat în prescripție agitându-se până la dizolvare. După obținerea soluției aceasta se ambalează în flacoane cu dop picurător de culoare brună etichetate extern.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: vasoconstrictor nazal.
1.6.4. Picături pentru urechi. Otoguttae (F.R. X)
A. Generalități
A1. Definiție
Picăturile pentru ureche sunt preparate farmaceutice lichide sub formă de soluții, emulsii sau suspensii destinate administrării în conductul auditiv extern (F.R. X)
Picăturile pentru ureche sunt o parte a medicamentelor otologice. În afară de picături se mai utilizează diferite alte forme, ca de exemplu: unguente sau chiar forme solide care sunt instilate, pulverizate sau introduse în conductul auditiv extern.
Denumirea de forme otice provine de la cuvântul grec „othos” = ureche, iar termenul de preparate auriculare provine de la cuvânt latin „auris” = ureche.
A2. Avantaje
Administrarea preparatelor otologice prezintă următoarele avantaje:
– acțiune rapidă si directă datorită administrării topice;
– administrare ușoară, elegantă netraumatizantă;
– ca preparate otologice se pot administra diferite forme (soluții, badijonaje, unguente, pulverizații etc.);
– utilizarea unei formulări care influențează pozitiv calitatea produsului (soluții vâscoase, soluții hipertonice etc.).
A3. Dezavantaje.
– formele utilizate trebuie încălzite la temperatura corpului;
– nu totdeauna se poate asigura un contact prelungit cu mucoasa conductului auditiv;
– soluțiile apoase nu totdeauna sunt eficiente;
– uneori soluțiile pot transporta infecția in zonele învecinate (sinusuri);
– uneori soluțiile nu sunt miscibile cu secrețiile urechii menținându-se o umiditate crescută factor care favorizează apariția infecțiilor microbiene sau fungice.
În general, soluțiile apoase sunt indicate în afecțiuni nesupurative, iar soluțiile uleioase se vor evita pe cât posibil.
A4. Istoric
Medicamentele otologice au fost utilizate din cele mai vechi timpuri. Primele informații despre utilizarea acestei forme le avem de la Galenus (131-201 d.Hr.) care indică pentru tratamente otice tampoane cu vată îmbibată în soluții medicamentoase.
În sec. al XVIII-lea se utilizau pentru tratamente otice locale, dușuri cu apă sau soluții extractive apoase. La început în F.R. soluțiile otice au fost introduse în monografia „Soluții”. În F.R. IX (1976) apare monografia generală „Otoguttae” nefiind înscrise picături oficinale, situație prezentă și în F.R. X.
A5. Clasificare
Formele otice se clasifică după mai multe criterii:
a. După modul de formulare:
– forme otice magistrale;
– forme otice tipizate sau industriale:
b. După gradul de dispersie:
– soluții;
– emulsii;
– suspensii;
c. După modul de condiționare:
– unidoză;
– multidoză.
d. După modul de administrare:
– picături;
– spălături;
– pulverizații.
e. După natura solventului:
– soluții apoase;
– soluții uleioase;
– soluții glicerinate (sau alt vehicul vâscos hidrofil).
f. După durata efectului:
– acțiune imediată (soluții apoase);
– acțiune prelungită (soluții uleioase, emulsii, suspensii);
g. După acțiunea terapeutică:
– antiinflamatoare;
– antiinfecțioase;
– cicatrizante;
– fluidificante ale secrețiilor;
– deodorizante;
– sicative etc.
A6. Anatomia și fiziologia urechii
Urechea este segmentul periferic al analizatorului acustico-vestibular. Urechea este organ pereche și conține receptorii a două simțuri foarte importante:
– auzului;
– cel al echilibrului (a poziției spațiale).
Anatomic urechea este împărțită în următoarele trei părți:
– urechea externă;
– urechea medie;
– urechea internă.
a. Urechea externă este compusă din următoarele părți:
– pavilion;
– conductul auditiv extern;
– membrana timpanică.
a1. Pavilionul urechii este compus dintr-un schelet fibrocartilaginos de formă neregulată acoperit cu piele. În această porțiune există multe glande sebacee, sudoripare și foliculi piloși. Infecțiile foliculelor piloși sunt numite furunculoze.
a2. Conductul auditiv extern are o lungime de aproximativ 2,3 cm și face legătura între pavilion și urechea medie de care este despărțit prin membrana timpanică. Pielea conductului auditiv extern este acoperit cu fire de păr care au rol protector frânând pătrunderea în cavitate a unor particule solide și glande ceruminoase care secretă cerumenul (de asemenea cu rol protector și cu rol lubrifiant al mucoasei). În prezența umidității cerumenul devine un mediu prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor ducând la îmbolnăviri ale acestei cavități numite otite externe.
a3. Timpanul este o membrană constituită dintr-un țesut conjuctivo-epitelial, elastic, rezistent, subțire de formă aproape circulară și bombat spre urechea medie. Timpanul are o bogată inervație și vascularizație.
b. Urechea medie este formată din următoarele părți:
– cavitatea timpanului (spațiul plin cu aer săpat în osul temporal);
– oscioarele urechii;
– cavitatea mastoidiană (săpată în osul temporal);
– trompa lui Eustachio care leagă cavitatea timpanului de cavitatea nasofaringiană drenând secrețiile urechii medii spre faringe.
c. Urechea internă este zona cea mai importantă a analizatorului acusticovestibular alcătuită din următoarele părți:
– o parte osoasă (labirintul osos);
– și una membranoasă (labirintul membranos).
Urechea este un organ vulnerabil la diferite infecții microbiene, fungice de aceea studiul formelor otologice, formularea, prepararea și utilizarea lor au un interes deosebit pentru terapie.
B. Formularea picăturilor pentru ureche
Medicamentele rinologice lichide sunt indicate în tratamente ale conductului auditiv extern cât și ale urechii medii. Pentru formularea picăturilor avem nevoie de următoarele componente principale:
– substanțe active;
– auxiliari (solvenți, adjuvanți etc.).
La formulare trebuie să avem în vedere următoarele aspecte:
– pH-ul favorabil este cuprins între 5-7,5;
– pentru sugari și copiii mici se utilizează preparate sterile;
– pentru tratamente ale urechii medii se utilizează soluții izotonice;
– pentru urechea externă sunt mai tolerate soluțiile hipertonice.
B1. Substanțele medicamentoase utilizate pentru prepararea acestei forme trebuie să îndeplinească condițiile de calitate prevăzute de F.R. X sau alte norme de calitate.
Dintre condițiile foarte importante amintim următoarele:
– toleranță bună;
– să nu fie toxice în concentrațiile utilizate;
– substanțele solide administrate sub formă de suspensii să aibă un diametru al particulelor de maxim 50m (F.R. X);
– să nu influențeze mișcarea fiziologică a cililor.
Substanțele utilizate pentru medicamente otologice pot avea diferite efecte și se clasifică în funcție de acțiunea farmacodinamică în următoarele subgrupe:
a. Antimicrobiene
– antibiotice (cloramfenicol, tetraciclină, neomicină);
– antiseptice (acid boric, acid salicilic, derivați organo-mercurici etc.);
b. Antifungice (nystatin, clotrimazol etc.);
c. Antiinflamatoare:
– steroidiene (betametazon, hidrocortizon);
– nesteroidiene (indometacin).
d. Anestezice locale (anestezină, procaină, lidocaină).
e. Vasoconstrictoare (efedrina).
f. Agenți cerumenolitici (dioctilsulfocuccinat de sodiu).
g. Analgezice – antipiretice (aminofenazona).
h. Astringente (săruri de cupru, aluminiu, zinc).
B2. Substanțe auxiliare
a. Solvenți. Pentru prepararea soluțiilor otice se pot utilizează următorii solvenți:
a1. Apa distilată – este solventul folosit frecvent pentru soluții otice, acționând prin efectul de curățire, calmare a proceselor inflamatorii pătrunzând foarte ușor în cavitățile profunde ale urechii, fiind indicat în afecțiunile nesupurative ale urechii.
Pentru afecțiuni supurative apa este contraindicată datorită faptului că nu dizolvă secrețiile auriculare și menține umiditatea crescută în cavitatea urechii factor care favorizează dezvoltarea microorganismelor patogene.
a2. Alcoolul – este un solvent polar cu o capacitate de dizolvare bună dând soluții conservabile și cu efect antiseptic.
a3. Glicerolul utilizat frecvent pentru prepararea formelor otice lichide are avantajul menținerii substanței timp îndelungat în contact cu mucoasa otică datorită vâscozității și datorită miscibilității cu secrețiile auriculare.
a4. Propilenglicolul este un solvent bine tolerat de mucoasa otică, utilizat mai ales în calitate de cosolvent (apă – propilenglicol, alcool – propilenglicol) având o capacitate de dizolvare bună.
a5. Polietilenglicoli lichizi – sunt substanțe higroscopice utilizați singuri sau în asociere cu apă în tratamentul otitelor supurative;
a6. Uleiul de floarea soarelui – este utilizat mai ales ca solvent pentru substanțele lipofile fiind bine tolerat de mucoasa auriculară și datorită vâscozității având un efect prelungit. Fiindcă nu are efect osmotic nu este indicat în otite supurative deoarece împiedică drenajul secrețiilor.
a7. Xilenul – este un solvent utilizat mai rar la formularea picăturilor pentru ureche. Xilenul este un bun dizolvant pentru dopul de cerumen.
F.R. X interzice utilizarea uleiului de parafină ca solvent la prepararea soluțiilor otice datorită riscului de a forma oleoame (parafinoame).
b. Adjuvanți. Pentru obținerea picăturilor utilizate în tratamente auriculare se pot folosi următorii adjuvanți:
– agenți de mărire a solubilității (cosolubilizanți);
– agenți de mărirea a vâscozității (glicerol, PEG etc.);
– izotonizanți;
– corectori de pH (pH-ul favorabil este între 5-7,5);
– antioxidanți;
– conservanți (clorură de benzalconiu 0,1-0,5%; clorobutanol 0,5-1%, fenosept 0,005%%, nipagin și nipasol 0,02-0,08%).
C: Prepararea picăturilor pentru ureche
Picăturile pentru ureche se prepară prin dizolvarea, emulsionarea sau suspendarea substanțelor active într-un vechiul corespunzător, format din unul sau mai mulți solvenți completându-se la masa prevăzută (m/m, F.R. X).
Modul de preparare este conform regulilor generale cuprinse în monografiile „Solutiones”, „Emulsiones”, „Suspensiones”. La prepare se va ține cont de proprietățile fizico-chimice ale substanțelor active și a auxiliarilor folosiți evitând-se contaminarea cu microorganisme sau impurificarea cu diferite substanțe străine.
D. Caractere și control
Soluțiile otice trebuie sa fie limpezi, iar emulsiile și suspensiile trebuie să corespundă prevederilor Farmacopeei sau normelor de fabricație. F.R. X prevede controlul următorilor parametrii la soluțiile otice:
a. pH-ul: trebuie să fie cuprins între 5-7,5 iar determinarea se face potențiometric;
b. Masa totală pe recipient: se face prin cântărirea individuală a conținutului din 10 recipiente. Față de masa declarată pe recipient se admit abaterile prevăzute în tabelul 3.10.:
Tabel 1.10.
c. Identificarea se face în funcție de componentele soluției otice.
d. Dozarea se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă iar conținutul în substanță activă poate să prezintă față de valoarea declarată abaterile prevăzute în tabelul 3.11. dacă nu se prevede altfel.
Tabel 1.11.
E: Condiționare și control
E1. Picăturile pentru ureche sunt condiționate în recipiente bine închise de capacitate cuprinsă între 5-25 ml confecționate din sticlă sau material plastic și prevăzute cu dop picurător. Flaconul cu soluție se etichetează corespunzător utilizându-se și diferite etichete adiționale de exemplu:
– „A se păstra la loc răcoros”
– „A se păstra ferit de lumină” etc.
E2. Băile auriculare se administrează în cantități mari până la umplerea conductului auditiv extern de acea prepararea și condiționarea lor presupune respectarea unor reguli stricte.
F. Exemple de preparate otice
Pentru tratament otice se utilizează diferite soluții otice tipizate cât și soluții otice preparate pe bază de prescripții magistrale.
Un exemplu utilizat frecvent este soluția de alcool boricat 4% care se prepară după următoarea formulă:
Rp.
Acidum boricum gta 4,00
Alcoholum q.s.ad. gta. 100,00
Preparare
Acidul boric cântărit este adus într-un mojar unde este pulverizat în mod corespunzător. După pulverizare acidul boric este adus într-un balon de 200 ml împreună cu alcoolul utilizat ca solvent. Peste balon se pune o pâlnie de sticlă (pâlnia fiind îndreptată cu tija în sus și funcționând ca refrigerent ascendent).
Boratul de etil se distilează la 1200C dar prin metoda descrisă pierderea de borat de etil este prevenită. După dizolvarea acidului boric și răcirea soluției se completează cu alcool la masa prevăzută apoi se filtrează urmând ca alcoolul boricat să fie ambalat în recipiente prevăzute cu dop picurător și etichetate „uz extern”.
Ca soluții utilizate pentru spălături (pentru îndepărtarea cerumenului) se pot utiliza:
– soluție de apă oxigenată 3%;
– soluție de acid boric 0,5% etc.
1.7. Soluții extractive din plante
1.7.1. Generalități
A. Definiție
Soluțiile extractive din plante sunt preparate care conțin componente extrase din produsele vegetale cu ajutorul solvenților prin metode care să asigure o extracție corespunzătoare.
B. Istoric
Soluțiile extractive s-au utilizat din timpuri străvechi în perioada marilor civilizații ale antichității (China, India, Egipt). Galenus în sec. al II-lea d.Hr. a utilizat mai multe preparate obținute prin extracție, iar ca solvenți au fost: apa, oțetul, vinul, uleiuri vegetale etc.
După descoperirea distilării de către arabi și obținerea alcoolului etilic pur această substanță devine unul dintre solvenții principali utilizați la extracție. În urma progresului științelor farmaceutice și dezvoltării chimiei sec. XIX-XX, a scăzut interesul pentru produsele obținute prin extracție, inconvenientul fiind dificultatea de a obține produse standardizate. În această perioadă pătrund masiv în terapie produsele obținute prin sinteze chimice.
În ultimii ani se pune din nou accent important pe fitoterapie datorită mai multor factori:
– existența unui adevărat tezaur de remedii vegetale;
– eficacitatea unui extract este mai complexă decât a componentului pur;
– efectele secundare sunt absente sau de intensitate mică.
Pentru obținerea produselor extractive de calitate trebuie să fie urmărite câteva aspecte importante:
– asigurarea unei extracții cât mai selective;
– obținerea componentelor vegetale nemodificate în forma naturală existentă în plantă;
– asigurarea unei stabilități maxime a componentelor extrase pentru întreaga perioadă de valabilitate;
– obținerea unor randamente ridicate de extracție.
C. Avantaje
Preparatele obținute prin extracție au următoarele avantaje:
– valorificarea florei naturale existente;
– obținerea unor variate forme farmaceutice (lichide, semisolide, solide);
– obținerea și a unor forme standardizate (tincturi, extracte preparate industrial);
– produsele obținute prin extracție pot fi o formă intermediară utilizată la prepararea altor forme farmaceutice (siropuri, soluții, pilule, drajeuri, comprimate, granule etc.);
– preparatele extractive pot servi ca sursă pentru obținerea compușilor chimici puri;
– acțiune terapeutică complexă.
D. Dezavantaje
– în afară de tincturi și extracte conținutul de principii active din soluțiile extractive nu este exact dozat și de asemenea greu de analizat
– extracția este îndelungată.
– soluțiile extractive apoase au stabilitate mică;
– datorită variației concentrației în principii active pot apărea fluctuații ale efectului terapeutic.
E. Tipuri de preparate obținute prin extracție
Prin extracție se pot obține următoarele tipuri de preparate:
e1. soluții extractive apoase macerate, infuzii, decocturi;
e2. soluții extractive alcoolice sau hidroalcoolice (tincturi);
e3. extracte vegetale care în funcție de consistență pot fi fluide, moi sau uscate;
e4. specii medicinale sau ceaiuri – sunt amestecuri de plante cu apă preparate „ex tempore” de către bolnav sau preparate conform prescripțiilor magistrale;
e5. preparate opoterapice – sunt extracte din produse biologice (organe, glande, țesuturi animale etc.)
e6. digestii – sunt soluții extractive uleioase obținute prin extracția la cald;
e7. extracte cu alergene – sunt produse obținute prin extracție din diferite plante și utilizate în următoarele scopuri:
– diagnosticul diferitelor forme de alergii,
– pentru desensibilizare în diferite manifestări alergice minore.
F: Extracția ca fenomen fizic
Procesul extracției diferiților compuși din plante are loc prin două mecanisme principale:
F1. Dizolvarea directă a constituenților protoplasmatici
Acest fenomen se produce atunci când solventul vine în contact direct cu celula sfărâmată. Cu cât gradul de mărunțire vegetală este mai mare cu atât procentul substanțelor ajunse în contact cu solventul este mai mare.
F2. Extracție propriu-zisă
Este un proces complex și se produce prin influența solventului asupra celulelor intacte.
După uscarea produsului vegetal protoplasma pierde apă iar o parte din substanțele protoplasmatice precipită sub formă amorfă sau cristalină, situație în care celula pierde capacitatea osmotică. Prin pătrunderea solventului în interiorul celulei (proces facilitat de spațiile intermicelare care se creează în membranele celulozice în urma uscării și contactului cu solventul) se restabilesc o parte din condițiile inițiale. Astfel solventul dizolvă o parte din constituenții celulari după care migrează prin membrană în spațiile interstițiale (datorită osmozei) pe baza diferenței de concentrație a lichidelor de la cele două fețe ale membranelor (spațiu intracelular și extracelular).
Extracția are loc până când concentrațiile soluțiilor din cele două spații devin egale.
G. Factorii care influențează procesul de extracție
Aceștia pot fi împărțiți în trei grupe:
– factori care depind de produsul vegetal,
– factori care depind de solvent;
– factori în care este implicată tehnologia de extracție.
G1. Factori care depind de produsul vegetal
În continuare vom analiza în mod succint câțiva factori care depind de produsul vegetal
a. Natura produsului vegetal. Calitatea substanțelor active conținute în produsul vegetal depind de foarte mulți factori și anume: de respectarea momentului optim al recoltării, de modul în care are loc uscarea și de condițiile în care a fost stabilizat respectiv conservat produsul vegetal. Procesul de stabilizare urmărește în primul rând distrugerea enzimelor care ar putea degrada în prezența apei componentele active.
Stabilizarea poate să fie realizată în mai multe moduri, și anume:
– uscarea produsului vegetal (în aer liber la soare, la umbră sau în spații închise) deoarece enzimele sunt active doar în prezența apei și în general devin inactive la temperaturi mai mari decât +600C;
– tratament cu vapori de alcool sau acetonă în autoclav;
– tratament cu vapori de apă sub presiune la 1050.
Produsul vegetal supus extracției trebuie să îndeplinească condițiile de calitate stabilite de F.R. X.
Procedeul de extracție ales va ține cont de natura produsului vegetal și a componentelor active care urmează a fi extrase.
b. Umiditatea produsului vegetal. Chiar în urma uscării produsele vegetale mai conțin o anumită cantitatea de apă numită umiditate reziduală: Această umiditate este cuprinsă între 3-15% procent care variază în funcție de produsul vegetal:
– rădăcină de nalbă, frunze de mentă, frunze de pătlăgină 14% apă;
– frunza de digitală 3% apă;
– rădăcină de ipeca 8% apă.
Desigur procentul exact depinde de modul de uscare și conservare a produsului vegetal.
c. Gradul de mărunțire. După cum am arătat extracția depinde de gradul de mărunțire a produsului vegetal. Gradul de mărunțire optim diferă în funcție de: natura produsului vegetal, de compoziția produsului vegetal și de metoda de extracție.
F.R. X prevede pentru prepararea soluțiilor extractive apoase următoarele grade de mărunțire:
c1. flori, frunze, ierburi și rădăcină de nalbă mare (sita I);
c2. rădăcini, rizomi, scoarțe (sita II);
c3. fructe, semințe sita (IV);
c4. produse vegetale care conțin alcaloizi și glicozide sita V.
Respectarea gradului de mărunțire indicat pentru diferite categorii de produse vegetale este foarte important deoarece o mărunțire foarte avansată determină distrugerea unui număr ridicat de celule și dizolvarea unor mari cantități de substanțe balast (substanțe fără eficiență terapeutică) care vin în contact cu solventul utilizat.
În general, aceste dificultăți apar când solventul utilizat este apa. La extracția produselor vegetale cu alcool sau solvenți organici anhidri procesul extracției neavând loc prin osmoză și difuziune ci prin dizolvare simplă fapt ce implică o mărunțire avansată.
Mărunțirea se va face cu puțin timp înaintea extracției.
d. Umectarea produsului vegetal. Umectarea în prealabil este utilizată la unele metode de extracție. Prin umectare produsul vegetal își mărește volumul, solventul pătrunzând ușor prin pereții celulei favorizându-se astfel osmoza. Solventul utilizat pentru umectare este apa pentru soluții extractive apoase sau amestecuri hidroalcoolice pentru tincturi.
G2. Factori care depind de solvent
a. Natura solventului. Solvenții cei mai utilizați pentru extracție sunt apa, soluții hidroalcoolice sau soluții eteroalcoolice.
În continuare vom analiza în mod succint câteva aspecte legate de solvenții utilizați.
a1. Apa distilată sau apa demineralizată prezintă avantajul să se poată asocia cu acizi sau baze în scopul de a mări randamentul extracției. Dezavantajul apei utilizată ca solvent este că produsele obținute au stabilitate mică.
Soluțiile extractive apoase (macerate, infuzii, decocturi) sunt stabile 1-2 zile iar prelungirea valabilității la 1-2 săptămâni se poate realiza doar prin adaos de conservanți.
a2. Alcoolul etilic Etanolul se utilizează ca solvent în concentrații de 20-960, concentrație dependentă de natura produsului vegetal, de solubilitatea substanței active și de alte condiții.
Preparatele obținute prin extracție cu alcool au termen de valabilitate mai mare (2-3 ani).
Alcoolul se folosește pentru obținerea tincturilor (F.R. X) și extractelor (F.R. X).
b. pH-ul mediului. pH-ul Influențează randamentul extracției. La soluțiile apoase un pH acid este utilizat pentru extragerea alcaloizilor, iar un pH bazic este favorabil pentru extragerea saponinelor. Și în cazul utilizării ca solvent a soluțiilor hidroalcoolice există un anumit pH optim pentru extracția diferitelor produse vegetale.
c. Raportul produs vegetal / solvent
Acest raport variază în funcție de produsul vegetal dar și de solventul utilizat. În general când medicul nu precizează în prescripția magistrală cantitatea de produs vegetal utilizat se utilizează un procent 6% (F.R. X).
Față de această regulă generală există următoarele excepții:
– pentru flori de mușețel, rădăcină de odolean (valeriană) și rădăcină de ciuboțica cucului se utilizează pentru extracție un procent de 3% produs vegetal;
– pentru frunzele de digitala 0,5%;
– pentru rădăcina de ipeca 0,25%.
Când solventul utilizat este alcool de diferite concentrații raportul produs vegetal solvent diferă în următorul mod:
– la produsele vegetale care conțin substanțe puternic active raportul este 1/5;
– pentru celelalte tincturi acest raport este 1/10.
G3. Factori care depind de tehnologia utilizată la extracție
a. Agitare. Procesul de difuziune (osmoză) în stare de repaus este încetinit pe măsură ce are loc extracția ajungându-se la momentul de echilibru al concentrațiilor din spațiul intracelular și extracelular când difuziunea încetează.
Prin agitare, acest echilibru este deranjat mărindu-se în acest mod viteza de extracție. Agitarea este utilizată atât la obținerea soluțiilor extractive apoase cât și a tincturilor obținute prin macerare. Se pot utiliza metode de agitare de la cele mai simple până la cele care produc o agitare mecanică puternică (vibroextracția, turboextracția) când timpul de extracție scade foarte mult (5-10 minute).
b. Durata de extracție. F.R. X prevede pentru soluțiile extractive apoase o durată de extracție de 30 de minute la care se adaugă 5 minute pentru umectare în cazul infuziilor și decocturilor.
La prepararea tincturilor timpul de extracție este de 10 zile (extracția prin macerare) iar la percolare timpul extracției este chiar mai mare (aceasta depinzând de metoda de percolare utilizată).
c. Temperatura. La produsele vegetale a căror principii active sunt termostabile extracția are loc la cald în funcție de produsul vegetal supus extracției și anume:
– pentru flori, frunze, tulpini se aplică infuzarea care se realizează în următorul mod: se adaugă apă fierbinte peste produsul vegetal umectat păstrându-se în condițiile unor minime pierderi de căldură timp de 30 minute. Pentru infuzare se utilizează diferite recipiente (sticlă, vase emailate, porțelan);
– pentru produse vegetale mai greu de epuizat (scoarțe, rădăcini, rizomi, semințe sau fructe de coriacee) și care conțin principii active termostabile se aplică decocția. Decocția se realizează în următorul mod: peste produsul vegetal umectat se adaugă apă fierbinte extracția continuându-se prin încălzirea pe baia de apă timp de 30 minute.
Ridicarea temperaturii accelerează extracția când solventul utilizat este apa. Când solventul utilizat este alcoolul sau eterul extracția are loc numai la temperatura camerei.
1.7.2. Soluții extractive apoase. Solutiones Extractivae Aqouae F.R. X
A. Generalități
A1. Definiție
Soluțiile extractive apoase sunt preparate farmaceutice lichide obținute prin macerarea, infuzarea sau decocția produselor vegetale cu apă obținându-se: macerate, infuzii sau decocturi.
B. Formularea soluțiilor extractive apoase
Modul de formulare a fost prezentat în subcapitolul anterior „Generalități”. Dar în general, cantitatea de produs vegetal utilizat pentru obținerea soluțiilor extractive apoase este 6% conform F.R. X.
F.R. X prevede următoarele excepții:
– pentru flori de mușețel, rădăcină de odolean, și rădăcină de ciuboțica cucului se utilizează pentru extracție o cantitate de 3g produs vegetal la 100 g soluție extractivă rezultată;
– pentru frunzele de digitala 0,5%;
– pentru rădăcina de ipeca 0,25%.
Metoda de extracție se alege în funcție de produsul vegetal utilizat.
C. Prepararea soluțiilor extractive apoase
C1. Macerarea. Această metodă se aplică pentru extragerea substanțelor vegetale termolabile și a mucilagiilor (rădăcină de nalbă, semințe de in).
Conform F.R. X macerarea se realizează în următorul mod: peste produsul vegetal mărunțit și spălat sub jet de apă, se adaugă cantitatea de apă prevăzută și se păstrează la temperatura camerei timp de 30 minute agitând de 5 -6 ori.
Lichidul obținut se decantează și se filtrează prin vată, filtratul completându-se la masa prevăzută prin spălarea reziduului cu apă fără a-l presa. Dacă soluția extractivă rezultată depășește 100 g se adaugă un amestec de 75 mg nipagin și 25 mg nipasol pentru fiecare 100 grame soluție rezultată.
Pentru efectuarea acestei operații se pot utiliza vase de sticlă (pahar Berzelius), vase din porțelan închise cu capace potrivite sau vase din tablă smălțuite. Toate aceste vase trebuie sa aibă gâtul larg fiind acoperite în timpul operației de extracție.
C2. Infuzarea. Se utilizează la extragerea componentelor active din produsele vegetale care conțin țesuturi friabile (flori, frunze, ierburi).
Conform F.R. X infuzarea se face în următorul mod:
– produsul vegetal mărunțit se umectează în prealabil timp de 5 minute. Umectarea se face adăugând pentru fiecare gram de produs vegetal 3 g apă. La produsele vegetale care conțin ulei volatil umectarea se face cu 0,5 ml alcool dilut pentru fiecare gram produs vegetal (excepție făcând florile de tei unde umectarea se face cu apă).
Florile de tei au pe lângă uleiurile volatile și mucilagii care precipită în prezența alcoolului. Frunzele de digitala nu se vor umecta ci se vor trata direct cu apa fierbinte pentru a evita hidroliza glicozidelor cardiotonice. După umectare se completează cu apă la masa prevăzută cu apă încălzită la fierbere până la masa prevăzută lăsându-se produsul vegetal în contact cu solventul timp de 30 de minute în condițiile în care pierderile termice să fie minime. După 30 de minute soluția extractivă se filtrează prin vată completând-se la masa prevăzută prin spălare cu apă sau stoarcerea reziduului. La fel ca și la macerate când soluția extractivă depășește 100 de grame pentru fiecare 100 grame soluție extractivă se adaugă 75 mg nipagin și 25 mg nipasol. Pentru prepararea infuziilor se utilizează infuzoare de porțelan cu pereți groși, gradate în interior și care asigură o răcire lentă a soluțiilor extractive.
C3. Decocția: Această metodă de extracție se utilizează pentru substanțele active din produsele vegetale conțin țesuturi lemnoase (rădăcini, rizomi, scoarțe, fructe de coriacee). Decocția se realizează în următorul mod: peste produsul vegetal adus la gradul de mărunțire corespunzător se adaugă 3 ml apă distilată pentru fiecare 1g produs vegetal lăsându-se în contact 5 minute pentru umectare. După umectare se adaugă restul apei încălzită până la fierbere aducându-se vasul pe baia de apă (de asemenea încălzit la fierbere) unde se menține timp de 30 de minute sub încălzire continuă. După extracție soluția extractivă fierbinte se filtrează prin vată completându-se la cantitatea prevăzută prin spălarea cu apă și stoarcerea reziduului. Când soluția extractivă depășește 100 de grame pentru fiecare 100 grame soluție extractivă se adaugă 75 mg nipagin și 25 mg nipasol. Pentru extracția produselor vegetale care conțin alcaloizi se adaugă apa acidulată cu: acid citric, acid clorhidric sau acid tartric în părți egale (m/v) cu conținutul de alcaloizi din produsul vegetal luat în lucru. Excepție de la aceasta regulă face scoarța de china la care se adaugă 1,5 ml acid clorhidric pentru fiecare 1 g alcaloizi. Pentru produsele vegetale cu conținut în saponine acide greu solubile în apă se adaugă 1 g de bicarbonat de sodiu pentru fiecare 10 g produs vegetal. Obținerea soluțiilor extractive apoase se poate realiza și prin diluarea soluțiilor concentrate fabricate industrial când există această posibilitate.
D. Caractere și control. Conservare. Conform F.R. X soluțiile extractive sunt lichide limpezi sau slab opalescente cu culoarea, mirosul și gustul caracteristic componentelor extrase din produsul vegetal.
F.R. X prevede controlul următorilor parametrii la soluțiile extractive:
a. Caracteristici organoleptice (prezentate anterior)
b. Masa totală pe recipient se determină prin cântărirea individuală a conținutului din 10 recipiente. Față de masa declarată pe recipient se admit abaterile prezentate în tabelul 3.12.:
Tabel 1.12.
Soluțiile extractive apoase se prepară în cantități mici (doar la cerere) și se păstrează la temperaturi între 80-150C.
Pe eticheta preparatului se va trece pe lângă indicațiile de administrare, data preparării, numele preparatorului și indicațiile: „A se păstra la rece” și „A se agita înainte de utilizare”.
E. Exemple de soluții extractive apoase
Rp
Chamomilae flores gta 3,00
Aqua destillata q.s. ad. gta. 100,00
Misce fiat infusio
Dentur signetur intern
Florile de mușețel se umectează cu 1,5 ml alcool diluat timp de 5 minute. După umectare se adaugă apa la fierbere peste produsul umectat menținându-se astfel 30 de minute în condiții în care pierderile de temperatură să fie minime (în infuzor clasic sau un alt vas asemănător). După extracție infuzia se filtrează prin vată cu stoarcerea reziduului și se ambalează în recipiente colorate etichetate corespunzător.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antiseptic, antihistaminic, antiinflamator, antiulceros, citoprotector, somahic etc.
Rp
Thiliae flores gta 6,00
Aqua destillata q.s. ad. gta. 100,00
Misce fiat infusio
Dentur signetur intern
Florile de tei se umectează cu 9 ml apă distilată timp de 5 minute. După umectare se adaugă apa la fierbere peste produsul umectat menținându-se astfel 30 de minute în condiții în care pierderile de temperatură să fie minime (în infuzor clasic sau un alt vas asemănător). După extracție infuzia se filtrează prin vată cu stoarcerea reziduului și se ambalează în recipiente colorate etichetate corespunzător.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: în afecțiuni respiratorii.
1.7.3. Soluții extractive alcoolice (tincturi). Tincturae (F.R. X)
A. Generalități
A1. Definiție
Tincturile sunt preparate farmaceutice lichide sub formă de soluții alcoolice, hidroalcoolice sau eteroalcoolice obținute prin extracția produselor vegetale.
B. Formularea tincturilor
Tincturile sunt forme farmaceutice fabricate industrial cu o concentrație de substanțe active standard având o stabilitate cuprinsă între 1 și 3 ani. Pentru a obține tincturi se utilizează:
– produsul vegetal uscat;
– solventul care poate fi: alcool, amestec hidroalcoolic sau eteroalcoolic.
Când pentru extracție se utilizează produse vegetale proaspete soluțiile extractive obținute se numesc alcoolaturi.
C. Prepararea tincturilor
Pentru prepararea tincturilor F.R. X prevede trei metode:
– macerare;
– macerare repetată;
– percolare.
Produsul vegetal adus la gradul de mărunțire prevăzut la monografia respectivă este degresat înainte de umectare (dacă e cazul).
Solventul folosit la extracție este în general alcool dilut. În unele cazuri alcool dilut acidulat sau alcool de diferite concentrații în funcție de produsul vegetal supus extracției.
Raportul dintre produsul vegetal și solvent este de 1/10 (m/m) pentru tincturile preparate din produsele vegetale care conțin substanțe puternic active, și 1/5 (m/m) pentru tincturile preparate din alte produse vegetale. Tincturile cu stabilitate redusă se prepară prin dizolvarea extractelor uscate sau prin diluarea extractelor fluide.
C1. Macerarea simplă (F.R. X)
Peste produsul vegetal adus la gradul de mărunțire prevăzut la monografia respectivă se adaugă solventul sau amestecul de solvenți într-un vas bine închis. Amestecul produs vegetal-solvent se ține în contact la temperatura camerei timp de 10 zile agitându-se de 3 până la 4 ori pe zi. Lichidul extractiv obținut după perioada respectivă este decantat iar reziduul se presează. Pentru presarea reziduului se utilizează în industrie diferite prese pentru tincturi. Presa este formată dintr-un vas cilindric cu pereți perforați. Cilindrul este fixat pe un suport sub care este adaptat un jgheab de unde soluția extractivă este condusă într-un vas colector.
După terminarea extracției lichidele reunite și omogenizate sunt lăsate să sedimenteze la o temperatură de 5-100C timp de 6 zile, după care se filtrează evitându-se pierderile prin evaporare. Un recipient pentru macerare industrială este prezentat în figura nr. 3.9.:
Figura 1.9. Recipient de macerare industrială Noremberg
(după Popovici Adriana, Tehnologie farmaceutică, 2004)
Recipientul este compus dintr-un vas cilindric de capacitate mare având la partea inferioară o sită pe care este așezat materialul filtrant (pânză densă). Peste sită este adus produsul vegetal după care se introduce solventul iar vasul este acoperit cu un capac adecvat. Pentru a asigura amestecarea uniformă zilnic se scurg din robinet ½ din cantitatea de solvent extractiv care este turnată din nou în vas sau pentru o mai bună omogenizare se poate adapta un sistem de agitare. După terminarea operațiunii, lichidul rezultat colectat prin robinetul de la partea inferioară este filtrat, reziduul se presează iar soluția extractivă obținută se amestecă cu filtratul obținut anterior.
Acest aparat are o capacitate de 200-300 litri.
C2. Macerarea repetată (F.R. X)
Peste produsul vegetal adus la gradul de mărunțire prevăzut în monografia respectivă se adaugă succesiv părți egale din volumul total de solvent prevăzut și se menține la temperatura camerei într-un vas bine închis. Lichidul extractiv se separă, produsul vegetal se presează și este adăugată porțiunea următoare de solvent.
Lichidele extractive reunite și omogenizate se lasă să sedimenteze la temperatura de 5-100C timp de 6 zile. Apoi se filtrează evitându-se pierderile prin evaporare.
C3. Macerarea circulantă
Produsul vegetal este introdus într-un săculeț de tifon care este suspendat în straturile superioare ale solventului extractiv. Extracția are loc în mod asemănător procedeului de dizolvare („per descensum”).
C4. Macerarea prin agitare
Pentru a grăbi procesul de extracție se pot aplica diferite metode de agitare și anume:
a. Agitarea mecanică. Se poate realiza cu ajutorul extractorului cu agitare mecanică care este compus din:
– un recipient cilindric vertical prevăzut la partea superioară cu o gură de încărcare pentru solvent și pentru produsul vegetal;
– o sită metalică peste care este pus produsul vegetal;
– un agitator cu palete;
– o gură pentru descărcare.
Agitarea mecanică se mai poate realiza și prin turboextracție.
Pentru turboextracție se utilizează turboextractorul prezentat în figura 3.10.
Figura 1.10. Turboextractor
Turboexctrația constă în agitarea energică a produsului vegetal aflat împreună cu solventul într-un vas potrivit. Turboextractorul poate să dezvolte turații foarte mari de până la 10.000 turați/min. Agitatorul este compus dintr-un ax pe care sunt fixate două până la patru cuțite care în timpul agitării produc turbulență care afectează extracția. Cu acest aparat se pot obține soluții extractive în aproximativ 10 minute.
Dezavantajul metodei este că în timpul turațiilor mari amestecul este supraîncălzit ceea ce impune adaptarea unui sistem de răcire.
b. Agitarea prin vibrații electromagnetice. În această metodă se utilizează vibroextractorul a cărui construcție este prezentat în figura 3.11.:
Figura 1.11. Vibroextractor
Vibroextractorul este construit dintr-un recipient de sticlă sau oțel inox în care se introduce amestecul produs vegetal-solvent. În partea superioară a recipientului se găsește un dispozitiv care produce vibrații electromagnetice cu o frecvență de aproximativ 50 Hz. Energia vibrațiilor este transmisă prin intermediul unui ax prevăzut la partea inferioară cu un disc sau con din metal inox cu perforații. În timpul funcționării se produce turbulență agitând amestecul și accelerând extracția. Utilizând această metodă extracția se poate realiza în 10-20 minute.
Avantajul metodei constă în faptul că nu este supraîncălzit amestecul în timpul funcționării aparatului și de asemenea aparatul funcționează cu randament superior.
c. Agitarea cu ajutorul ultrasunetelor. Utilizând această metodă, agitarea amestecului produs vegetal-solvent este realizată prin intermediul ultrasunetelor. Prin acest procedeu timpul de extracție este de aproximativ 6 minute.
d. Agitare utilizând extractorul centrifugal. Utilizând această metodă amestecul produs vegetal solvent este introdus într-o tobă centrifugală unde este lăsat pentru macerare un anume timp prevăzut în norma respectivă după care se pune în funcțiune aparatul. Solventul străbate produsul vegetal sub acțiunea forței centrifuge (1.400 turații/min) trecând prin pereții perforați ai tobei care sunt căptușiți cu material filtrant după care ajunge într-un recipient colector de unde se poate din nou recircula.
C5. Percolarea. Este a III-a metodă oficinală în F.R. X. Cuvântul percolare derivă din limba latină de la cuvintele „per” = prin; „colare” = a curge picătură cu picătură.
C5.1. Percolarea simplă. Metoda constă în epuizarea progresivă a produsului vegetal prin scurgerea lentă a solventului prin produs la presiune normală sub influența forței gravitaționale. În unele cazuri utilizând metode modificate ale percolării se poate utiliza suprapresiunea sau vidul.
Conform F.R. X percolarea se realizează în următorul mod:
Produsul vegetal se aduce la gradul de mărunțire prevăzut în monografia respectivă. În continuare pentru fiecare gram de produs vegetal se folosesc pentru umectare 0,5 ml solvent. După amestecare se lasă la temperatura camerei timp de 3 ore într-un vas bine închis pentru umectare, apoi se trece prin sita 1 și se introduce în percolator presând ușor produsul vegetal și adăugând solvent până când începe să curgă prin robinetul inferior care este în poziția deschis, iar deasupra amestecului aflându-se un strat de solvent. Robinetul se închide, se lasă 24 de ore după care se începe percolarea. Viteza de percolare trebuie astfel reglată încât în 24 de ore să se obțină 1,5 g soluție extractivă pentru fiecare gram produs vegetal. Pe întreaga perioadă a extracției produsul vegetal trebuie să fie acoperit de solvent. Percolarea se efectuează până la obținerea cantității de tinctură prevăzută în monografia respectivă după care se lasă în repaus timp de 6 zile la temperaturi cuprinse între 5-100C, apoi se filtrează. Pe o probă filtrantă se dozează conținutul în principii active și dacă este cazul se diluează cu solventul respectiv la concentrația prevăzută.
Percolatoarele pot avea formă cilindrică, conică sau cilindro conică, fiind confecționate din sticlă, porțelan sau oțel inox.
Percolarea pe scară mică se realizează în percolatorul clasic care are o capacitate de 2 l și în care pot să fie introduse aproximativ 500 g produs vegetal. Schema acestui percolator este prezentată în figura 3.12.:
Figura 1.12. Percolator de laborator
(după Popovici Adriana, Tehnologie farmaceutică, 2004)
Percolatorul clasic are formă cilindro-conică prevăzut la partea inferioară cu un tub de scurgere și un robinet. În industrie se utilizează percolatoare de capacitate mare de 600-700 l confecționate din oțel inoxidabil. Pentru a mări randamentul percolării și pentru utilizarea unor cantități mai mic de solvent se utilizează diferite modificări ale percolării și anume: extracția fracționată, utilizarea bateriilor de percolare, utilizarea suprapresiunii, vidului etc.
În continuare vor fi prezentate diferite metode moderne care reprezintă modificări ale percolării.
C5.2. Repercolarea se poate realiza cu ajutorul unui aparat a cărui schemă este indicată în figura 3.13.:
Figura 1.13. Schema repercolării
(după Popovici Adriana, Tehnologie farmaceutică, 2004)
Repercolarea numită și percolarea fracționată utilizată pentru prepararea extractelor fluide constă în împărțirea produsului vegetal în trei fracții:
– percolatorul I aproximativ 500 g produs vegetal;
– percolatorul II aproximativ 300 g produs vegetal;
– percolatorul III aproximativ 200 g produs vegetal.
Cele trei fracțiuni sunt introduse în cele 3 percolatoare în modul indicat anterior.
Prima porțiune se extrage din percolatorul nr. I separându-se o cantitate de 200 g de percolat (fracțiunea cea mai concentrată). Percolarea se continuă colectându-se 3 fracțiuni a 300 g soluție extractivă. Cu cele 3 percolate reunite se continuă extracția în percolatorul II din care se colectează o primă porțiune de 300 g percolat, operația continuându-se și colectând încă 3 fracțiuni a câte 200 g percolat. Cele trei fracțiuni a câte 200 g percolat servesc în ordinea colectării pentru extragerea produsului vegetal din percolatorul III. Din acest percolator se colectează o singură porțiune de 500 g percolat. După obținerea celor 3 fracțiuni (200g; 300 g; 500 g) din cele trei percolatoare extractele se reunesc obținându-se astfel 1.000 g extract fluid. În industrie principiul poate fi aplicat utilizând baterii de percolatoare (3-12 percolatoare plasate în serie). O astfel de baterie este prezentată în figura 3.14.:
Figura 1.14. Baterie de percolatoare
(după Popovici Adriana, Tehnologie farmaceutică, 2004)
Utilizând bateria de percolatoare de la fiecare percolator se colectează în ordine doar prima fracțiune, restul de soluție extractivă fiind condus în percolatorul următor ca lichid de extracție.
Alimentarea percolatoarelor cu solvent se face dintr-un rezervor situat la partea superioară a percolatoarelor.
C5.3. Diacolarea. Este o metodă de percolare care utilizează suprapresiunea. Pentru efectuarea acestui tip de percolare se utilizează diacolatorul care este prezentat în figura 3.15.:
Figura 1.15. Diacolatorul
(după Popovici Adriana, Tehnologie farmaceutică, 2004)
Produsul vegetal este introdus în percolatoare cilindrice foarte înalte și cu diametrul mic plasate în serie. Solventul utilizat pentru extracție străbate coloana de produs vegetal de jos în sus sub influența presiunii.
C5.4. Evacolarea. Aparatura utilizată pentru evacolare este asemănătoare cu aparatura utilizată la diacolare și mulcolare, această metodă utilizând spre deosebire de diacolare, nu suprapresiunea ci vidul.
Schema unui astfel de aparat (evacolator) este prezentat în figura 3.16.:
Figura 1.16. Schema unui dispozitiv pentru evacolare
(după Popovici Adriana, Tehnologie farmaceutică, 2004)
C5.5. Mulcolarea. Ca principiu, mulcoarea este asemănătoare metodei anterioare utilizând de asemenea vidul, diferența fiind în faptul că în cadrul acestei metode se utilizează mai multe percolatoare legate în serie.
Schema unui astfel de aparat este prezentat în figura 3.17.:
Figura 1.17. Schema unui dispozitiv pentru mulcolare
C5.6 Extracția în contracurent. În cadrul acestei metode de extracție solventul parcurge un traseu opus față de produsul vegetal.
Schema unei astfel de instalații este prezentată în figura 3.18.:
1 – intrare produs vegetal; 2 – intrare lichid extractiv; 3 – ieșire produs vegetal epuizat;
6 – colectare lichid extractiv
Figura 1.18. Schema unei instalații de extracție în contracurent
C5.7. Percolarea continuă. Această metodă utilizează un solvent volatil iar instalațiile funcționează pe principiul aparatului Soxhlet. Produsul vegetal este introdus în partea mijlocie a aparatului unde are loc macerarea produsului vegetal timp de 24 ore. Lichidul extractiv curge în evaporator unde se încălzește. Vaporii de solvent pătrund în condensator, apoi în colector și mai departe continuându-se circuitul (operația repetându-se de aproximativ 10-15 ori.
Schema unui astfel de aparat este prezentată în figura 3.19.:
E – recipient extractor; R – refrigerent; V – vas cu solvent și receptor;
1 – cartuș cu produs de extras; 2 – solvent; 3 – vapori de solvent;
4 – solvent condensat
Figura 1.19. Schema percolării continue în circuit închis
(după Popovici Adriana, Tehnologie farmaceutică, 2004)
D. Caractere și control. Conservare
Conform F.R. X tincturile sunt lichide limpezi, colorate cu mirosul și gustul caracteristic componentelor produsului vegetal extras și a solventului utilizat. Prin diluarea cu apă, tincturile devin opalescente sau se tulbură.
F.R. X prevede controlul următorilor parametrii la tincturi:
– fer;
– metale grele;
– alcool;
– reziduu prin evaporare;
– identificare (conform monografiei respective);
– dozare (conform monografiei respective).
F.R. X indică conservarea tincturilor în recipiente de capacitate mică, bine închise, ferite de lumină. Tincturile ambalate în cantități mai mari de 250 g se conservă la temperaturi între 8-150C.
Dacă prin conservare apare un sediment, se utilizează supernatantul cu condiția ca acesta să corespundă prevederilor monografiei respective.
E. Tincturi oficinale în F.R. X
1. Tinctura Aconti
Tinctură de omag
Preparare
Aconiti tuber (V) gta 10
Acidum hydrochloricum 100g/l q.s.
Alcoholum dilutum q.s.
Se prepară prin percolare cu alcool dilut conform regulilor din monografia „Tincturae”, care conține 10g/l acid clorhidric 100 g/l astfel încât să se obțină 90 g tinctură. Se dozează alcaloizii și de aduce la concentrația potrivită diluând cu alcool dilut dacă e cazul
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antitusiv.
2. Tinctură Anticholerina
Tinctura anticolerina
Sinonim: Tincturp Davilla
Preparare
Tinctura opii gta 17
Extractum Frangulae fluidum gta 3,4
Cinnamomi aetheroleum gta 1
Menthae aetheroleum gts 5
Acidum hydrochloricum dilutum gta 1
Alcoholum q.s.d. 100g
Componentele se amestecă și se filtrează după 48 ore.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: Antidiareic, antispastic, analgezic.
3. Tinctura Aurantii Pericarpii
Tinctură de coajă de portocale
Preparare
Aurantii pericarpium (III) gta 20
Alcoholum dilutum q.s
Tinctura se prepară prin macerare conform prevederilor de la monografia „Tincturae” astfel încât să se obțină 100 g tinctură.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: aromatizant.
4 Tinctura balsami Tolutani
Tinctură de balsam de Tolu
Preparare
Balsamum tolutanum gta 20
Alcoholum q.s
Balsamul de Tolu se lasă în contact cu 80g alcool (R) timp de 10 zile agitând din când în când; se filtrează și se completează cu alcool (R) astfel încât să se obțină 100 g tinctură.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: expectorant, antispastic și antiseptic al căilor respiratorii.
5. Tinctura Belladonnae
Tinctură de mătrăgună
Sinonim: Tinctură de beladonă
Preparare
Belladonnae folium (V) gta 10
Acidum hydrochloricum 100g/l q.s.
Alcoholum dilutum q.s
Tinctura se prepară prin percolare cu alcool dilut (R) care conține 10g/l acid clorhidric (R) astfel încât să se obțină 90g tinctură. Se dozează alcaloizii și dacă este necesar se diluează cu alcool diluat (R).
Acțiune farmacologică și întrebuințări: anticolinergic, folosit ca antispastic pe musculatura netedă.
6. Tinctura Eucalypti
Tinctură de eucalipt
Preparare
Eucalypti folium (III) gts 20
Alcoholum dilutum q.s.
Se prepară prin percolare, astfel încât să se obțină 200 g tinctură.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: Antiseptic al căilor respiratorii și expectorant.
7. Tinctura Gentianae
Tinctură de ghințură
Sinonim: Tinctură de gențiană
Preparare
Gentianae radix (III) gta 20
Alcoholum dilutum q.s.
Se prepară prin percolare conform prevederilor de la monografia „Tincturae” astfel încât să se obțină 100 g tinctură.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: tonic amar.
8. Tinctura Menthae
Tinctură de izmă bună
Sinonim: Tinctură de mentă
Preparare
Menthae folim (III) gta 5
Menthae aetherolecum gta 5
Alcoholum 900 q.s.
Se prepară prin percolare conform prevederilor de la monografia „Tincturae” astfel încât să se obțină 100 g tinctură.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: stomahic, antispastic, aromatizant.
9 Tinctura Opii
Tinctură de opiu
Preparare
Opium pulveratum gta 11,4
Acidum phosphoricum 500g/l gta 0,17
Alcoholum dilutum q.s
Se prepară prin macerare repetată conform prevederilor monografiei „Tincturae” astfel încât să se obțină 100 g tinctură. Umectarea și prima macerare se efectuează cu o porțiune de 40g alcool diluat (R) acidulat cu 0,17 g acid fosforic (R) 500g/l. La macerările ulterioare se utilizează numai alcool diluat (R).
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antispastic, analgezic.
10. Tinctura Ratanhiae
Tinctură de ratania
Preparare
Ratanhiae radix (IV) gta 20
Alcoholum dilutum q.s
Tinctura se prepară prin percolare, conform prevederilor de la monografia „Tinctuarae”, astfel încât să se obțină 100 g tinctură.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: astringent, antidiareic.
11. Tinctura Valerianae
Tinctură de odolean
Sinonim: Tinctură de valeriană
Preparare
Valerianae rhizoma cum radicibus (IV) gta 20
Alcoholum dilutum q.s
Se prepară prin percolare conform prevederilor de la monografia „Tincturae” astfel încât să se obțină 100 g tinctură.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: sedativ.
1.7.4. Extracte vegetale. Extracta F.R. X
A. Generalități
A1. Definiție
Extractele vegetale sunt preparate farmaceutice lichide, moi sau uscate obținute prin extracția produselor vegetale cu diferiți solvenți urmată de evaporarea parțială sau totală a solventului și aducerea masei reziduale sau a pulberii la concentrația sau la consistența prevăzută.
B. Formularea extractelor vegetale
Extractele vegetale sunt forme farmaceutice industriale standardizate și cu stabilitate mare circa 2 ani. Ca și tincturile, extractele se utilizează după prelucrare într-o formă farmaceutică, ele intrând în compoziția unor formule magistrale sau produse tipizate. Ca și la tincturi, pentru obținerea extractelor avem nevoie de:
– produsul vegetal;
– și solvenți.
În funcție de consistență se pot obține:
– extracte fluide;
– extracte moi care conțin cel mult 20% materii volatile;
– extracte uscate – care conțin cel mult 5% materii volatile.
C. Prepararea extractelor vegetale
Pentru obținerea extractelor vegetale, F.R. X prevede următoarele: Produsul vegetal adus la gradul de mărunțire prevăzut în monografia respectivă este supus, dacă este cazul unei prealabile degresări. Solvenții utilizați pentru extracție sunt:
– apă acidulată;
– apă alcalinizată;
– alcool diluat (uneori alcool acidulat);
– eter etc.
C1. Prepararea extractelor fluide. Extractele fluide se obțin prin macerare, macerare repetată și percolare conform regulilor prevăzute la monografia „Tincturae” cu următoarele precizări: La prepararea extractelor fluide prin percolare se folosesc 100g produs vegetal din care se obține separat o primă fracțiune de 80g lichid extractiv. Se continuă percolarea până la epuizarea produsului vegetal. Percolatele rezultate se concentrează sub presiune redusă la o temperatură care să nu depășească 800C până la îndepărtarea solventului de extracție. Reziduul se dizolvă în prima fracțiune și se completează cu acelaș solvent la 100g sau la concentrația în principii active prevăzută. Extractele obținute se lasă la temperatura de 5-100C timp de 6 zile și se filtrează evitând pierderile prin evaporare.
C2. Prepararea extractelor moi și uscate. Prepararea acestor tipuri de extracte se efectuează prin supunerea soluțiilor extractive (obținute prin cele trei metode oficinale în F.R. X monografia „Tincturae”), la diferite tratamente pentru îndepărtarea substanțelor balast și concentrarea prin distilarea sub presiune scăzută la temperaturi de cel mult 500C.
În cazul extractelor moi soluțiile extractive se concentrează până la obținerea unei mase vâscoase cu un conținut de cel mult 20% materii volatile. În cazul extractelor uscate, după îndepărtarea solventului de extracție prin distilare, rezidul se usucă la vid la o temperatură care să nu depășească 500C iar extractul uscat să conțină cel mult 5% materii volatile. Extractele moi și uscate care conțin principii puternic active și toxice se dozează și se aduc prin diluare cu pulberi inerte, solubile și nehigroscopice la concentrația în principii active prevăzută.
Pentru concentrarea soluțiilor extractive se pot utiliza diferite aparate.
Un astfel de aparat se compune din:
– recipient de evaporare prevăzut cu o manta de încălzire reglabilă;
– refrigerent;
– sursă de vid;
– manometru;
– spărgător de spumă;
– recipient de colectare.
În industrie se utilizează instalații de capacitate mare (aproximativ 100 litri) fabricate din oțel inox sau sticlă termorezistentă la care evaporatorul este rotativ (vezi Figura nr. 3.20).
Figura 1.20. Evaporator rotativ de laborator pentru concentrarea soluțiilor extractive
(după Lupuleasa D, Popovici I, 1997)
Recipientul rotativ funcționează sub presiune redusă, are aceleași componente prezentate anterior dar în plus este necesar un sistem de reglare a vitezei de rotație a recipientului evaporator. Sistemul de încălzire este de obicei electric.
Pentru concentrarea soluțiilor extractive se poate aplica, congelarea urmată de evapoarea în vid la temperatura de sub 300C. În acest mod se evită degradarea substanțele termolabile. Se pot pierde însă până la 10% din principiile active care rămân în gheață. Evaporarea soluțiilor extractive se face până la o anumită concentrație, cazul extractelor moi (cel mult 20% material volatil) iar pentru extractele uscate până la cel mult 5% material volatil.
Uscarea poate fi realizată și în:
– etuva cu vid;
– uscător cu valțuri
care sunt formate din 2 cilindri metalici încălziți în interior cu vapori de apă sau electric, iar extractul prelucrat trebuie să prezinte o minimă fluiditate încât să formeze pe suprafața de contact cu valțurile un strat subțire. Cilindrii se rotesc lent (7-8 turații/min) iar uscarea durează în medie 8 secunde astfel încât sunt protejate substanțele termolabile.
Figura 1.21. Uscător cu valțuri
(după Lupuleasa D., Popovici I, 1997)
Pentru uscare se pot utiliza și alte aparate ca de exemplu Nebulizatorul prezentat în figura 3.22.:
Figura 1.22. Nebulizator cilindro-conic, cu aer cald, care funcționează prin centrifugare
(după Lupuleasa D, Popovici I, Tehnologie farmaceutică, 1997)
Principiul de funcționare a aparatului este următorul. Lichidul extractiv este adus la suprapresiune (30-200 atm) pe discuri care se rotesc cu viteză foarte mare (5.000-20.000 turații/min). Ajuns în aceste discuri prevăzute cu duze foarte fine, lichidul este pulverizat sub formă de particule foarte fine apoi se usucă instantaneu datorită unui curent de aer cald (aproximativ 1500C) care se ridică vertical în aparatul unde s-a format ceața fină. Dezavantajul metodei constă în faptul că se pierde solventul.
D. Caractere și control. Conservare
D1. Conform F.R. X extractele se prezintă astfel:
Extractele fluide sunt lichide limpezi, colorate, cu miros și gust caracteristic componentelor produsului vegetal din care s-au preparat. Extractele fluide sunt miscibile cu solventul utilizat la preparare și se tulbură la amestecarea cu apa.
Extractele moi sunt preparate vâscoase, semisolide, colorate, cu aspect uniform (întinse pe o placă nu trebuie să prezinte particule solide).
Extractele uscate se prezintă sub formă de pulberi, cu aspect uniform sub formă de lamele sau masă spongioasă care se pulverizează ușor și sunt higroscopice.
Extractele moi și uscate sunt aproape complet solubile în solventul utilizat la preparare.
F.R. X prevede controlul următorilor parametrii:
– caracteristici organoleptice;
– fer;
– metale grele;
– alcool;
– pierdere prin uscare.
De asemenea, la monografiile speciale se face identificarea și dozarea extractelor respective.
Extractele se conservă în recipiente de capacitate mică, bine închise, ferite de lumină, la loc răcoros (8-150C).
Observație. Extractele fluide se mai pot prepara și prin dizolvarea extractelor uscate și aducerea la concentrația de principii active prezentate în monografie.
Extractele fluide prin păstrare pot forma sedimente. În această situație se poate utiliza supernatantul cu condiția să corespundă prevederilor din monografia respectivă.
E. Extracte oficinale în F.R. X
1. Extractum Belladonnae Siccum
Extract uscat de mătrăgună
Preparare
Belladonnae folium (V) gta 100
Alcoholum dilutum q.s.
Aqua destillata q.s.
Saccharum lactis q.s.
Prepararea se face prin percolare conform prevederilor monografiei „Extracta”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: antispastic neurotrop (parasimpatolitic).
2. Extractum Frangulae Fluidum
Extract fluid de crușin
Preparare
Frangulae cortex (III) gta 100
Alcoholum 800 q.s.
Prepararea se face prin percolare conform prevederilor monografiei „Extracta”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: laxativ.
3. Extractum Ratanhiae Siccum
Extract uscat de ratania
Preparare
Ratanhiae radix (IV) gta 100
Chloroformium 5g/l q.s.
Prepararea se face prin percolare conform prevederilor monografiei „Extracta”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: astringent, antidiareic.
4. Extractum Valerianae Spissum
Extact moale de odolean
Sinonim: Extract moale de valeriană
Preparare
Valerianae rhizoma cum radicibus (IV) 100g
Alcoholum dilutum q.s.
Prepararea se face prin percolare conform prevederilor monografiei „Extracta”.
Acțiune farmacologică și întrebuințări: sedativ.
Bibliografie
BALOESCU C., ELENA CUREA: Controlul medicamentului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
BAN l., Curs de Tehnică farmaceutică, Litografia l.M.F. Cluj-Napoca, 1982.
DOBRESCU D., CRISTEA E., CICOTTI A., COGNIET E.: Asocierea medicamentelor – Incompatibilități farmacodinamice, Editura Medicală București, 1971.
Dușa Silvia, Mitroi Brândușa, Chimie Analitică cantitativă – ghid, University Press, Târgu-Mureș, 2006
GRECU l., ELENA CUREA: Stabilitatea medicamentelor, Editura Medicală București, 1994.
GRECU l., SANDULESCU R., Echivalența medicamentelor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
IONESCU STOIAN P., CIOCĂNELEA V., ADAM L, BAN L, RUB-SAIDAC AURELIA, GEORGESCU ELENA, SAVOPOL E.: Tehnică Farmaceutică, Editura II. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974.
IONESCU STOIAN P., CIOCĂNELEA V., ADAM L., BAN l., RUB-SAIDAC A., GEORGESCU ELENA: Tehnică farmaceutică, Ediția II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974.
LEUCUTA S.: Tehnologia formelor farmaceutice, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1995.
LEUCUTA S.: Tehnologie farmaceutică industrială, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
POPOVICI ADRIANA ȘI BAN IOAN, Tehnologie farmaceutică, Editura Tipour Târgu-Mureș, 2004.
SIPOS EMESE, CIURBA ADRIANA, Tehnologie farmaceutică pentru Asistenți de farmacie, 2003.
STANESCU V., Tehnică farmaceutică, Editura Medicală, București, 1983.
*** Farmacopeea Română, Ediția IX-a, Editura Medicală, București, 1976.
*** Farmacopeea Română, Ediția X-a, Editura Medicală, București, 1993.
*** Farmacopeea Română, Ediția X-a, Editura Medicală, București, Suplimentul I (2000), Suplimentul II (2001), Suplimentul III (2004), Suplimentul IV (2006).
*** European Pharmacopoeia 5th, Counsil of Europe, Strasobourg, (2004).
*** The United States Pharmacopoeia XXIII, (1995), Rockville.
*** British Pharmacopoeia, (1993).
Bibliografie
BALOESCU C., ELENA CUREA: Controlul medicamentului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
BAN l., Curs de Tehnică farmaceutică, Litografia l.M.F. Cluj-Napoca, 1982.
DOBRESCU D., CRISTEA E., CICOTTI A., COGNIET E.: Asocierea medicamentelor – Incompatibilități farmacodinamice, Editura Medicală București, 1971.
Dușa Silvia, Mitroi Brândușa, Chimie Analitică cantitativă – ghid, University Press, Târgu-Mureș, 2006
GRECU l., ELENA CUREA: Stabilitatea medicamentelor, Editura Medicală București, 1994.
GRECU l., SANDULESCU R., Echivalența medicamentelor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
IONESCU STOIAN P., CIOCĂNELEA V., ADAM L, BAN L, RUB-SAIDAC AURELIA, GEORGESCU ELENA, SAVOPOL E.: Tehnică Farmaceutică, Editura II. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974.
IONESCU STOIAN P., CIOCĂNELEA V., ADAM L., BAN l., RUB-SAIDAC A., GEORGESCU ELENA: Tehnică farmaceutică, Ediția II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974.
LEUCUTA S.: Tehnologia formelor farmaceutice, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1995.
LEUCUTA S.: Tehnologie farmaceutică industrială, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
POPOVICI ADRIANA ȘI BAN IOAN, Tehnologie farmaceutică, Editura Tipour Târgu-Mureș, 2004.
SIPOS EMESE, CIURBA ADRIANA, Tehnologie farmaceutică pentru Asistenți de farmacie, 2003.
STANESCU V., Tehnică farmaceutică, Editura Medicală, București, 1983.
*** Farmacopeea Română, Ediția IX-a, Editura Medicală, București, 1976.
*** Farmacopeea Română, Ediția X-a, Editura Medicală, București, 1993.
*** Farmacopeea Română, Ediția X-a, Editura Medicală, București, Suplimentul I (2000), Suplimentul II (2001), Suplimentul III (2004), Suplimentul IV (2006).
*** European Pharmacopoeia 5th, Counsil of Europe, Strasobourg, (2004).
*** The United States Pharmacopoeia XXIII, (1995), Rockville.
*** British Pharmacopoeia, (1993).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Forme Farmaceutice Ca Sisteme Disperse Omogene (ID: 156743)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.