Forme de Sfințenie în Ortodoxia Rusă

Cuprins:

=== l ===

I. Scurtă prezentare a creștinismului rus

„Mărește cu glasuri de laudă Țara Rîmleană pe Petru și Pavel, prin care ai crezut în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; Asia, Efesul, Patmosul – pe Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul; India – pe Toma; Egiptul – pe Marcu; toate țările și cetățile și oamenii îi cinstesc și îi slăvesc pe fiecare din învățătorii lor, care i-au învățat credința dreptmăritoare. Să-l lăudăm și noi, după puterile noastre, cu umile cuvinte de laudă, pe cel ce mărețe și minunate fapte a săvârșit, învățătorul și dascălul nostru, Marele Kagan (Cneaz) al pământului nostru, Volodomir, nepotul bătrânului Igor!”. Așa glăsuia Sfântul Ilarion, mitropolitul Kievului, la mijlocul veacului al XI-lea, când trecuse ceva mai bine de jumătate de veac de la încreștinarea Rusiei. Încă de atunci, Sfântul bărbat vedea cu vederea lui pătrunzătoare măreția faptei Sfântului Vladimir și chema Rusia să-l proslăvească după vrednicie.

Dar, să ne reamintim ce era Rusia până la cneazul Vladimir și ce a devenit ea după încreștinarea ei de către Sfântul Vladimir.

Iată Rusia vremurilor lui Igor celui de demult sau a lui Sviatoslav, tatăl lui Vladimir. Fiecare trib trăia o viață izolată. Seminții diferite se dușmăneau adesea, se răzbunau unele pe altele și adesea se decimau reciproc, urmând legile răzbunării sângeroase. Cnejii ruși de până la Vladimir erau mai mult conducători de oști și cuceritori decât părinți și binefăcători ai poporului lor. Multe triburi aveau un nivel foarte coborât de dezvoltare morală și culturală; unele dintre ele practicau, de pildă, obiceiul răpirii fetelor, în scopul căsătoriei.

Dar ar fi greșit să credem că slavii aveau doar însușiri negative și erau doar o masă de oameni aproape sălbatici. Dimpotrivă, firea lor avea și multe calități. Erau primitori, curajoși și cinstiți. Soțiile erau tovarășe credincioase soților lor, rămânându-le adesea fidele și după moartea acestora. Slavii își cinsteau bătrânii și le dădeau ascultare în probleme personale și colective. Dar, pe lângă acestea se mai făceau simțite și trădarea, cruzimea, viclenia. Din timp în timp, mai ales în vreme de război, erau de temut pentru toți vecinii lor. Pașnicul slav devenea o fiară sălbatică. Vai de aceea asupra cărora se ațintea furia lui, care nu cruța pe nimeni! Bizanțul tremura în fața vecinilor săi de la miazănoapte, în timp ce ei înșiși adesea se temeau unii de alții.

Dar, care puteau fi idealurile cele mai înalte ale slavilor? Spre ce puteau să li se îndrepte gândurile și sentimentele? Ce anume îi putea însufleți și spre cine să-și fi îndreptat privirile?

Zeii în care credeau posedau toate însușirile adoratorilor lor, erau întruparea atributelor lor pozitive și negative. Slavii slujeau unor zei născociți de ei, întărindu-și astfel în ei propriile lipsuri, căci își aveau ca îndreptățire zeii lor. Slujind temutului Perun, slavii duceau războaie necruțătoare, nimicindu-și vecinii din jur. Este greu de spus în ce s-ar fi transformat Europa de Răsărit dacă Sfinții Chiril și Metodie nu ar fi ar fi alcătuit alfabetul slav glagolitic, și nu ar fi tradus cărți importante în slavă pentru ritul creștin și nu ar fi revărsat lumina lui Hristos peste lumea slavă și dacă n-ar fi pus piatra de temelie pentru luminarea popoarelor slave. Sfinții Chril și Metodie, împreună cu ucenicii lor, au alcătuit alfabetul chirilic și au introdus în cult o nouă limbă liturgică, limba slavă și au luminat cu învățătura creștină o parte a lumii slave.

Unificați statal de principii scandinavi în jurul Novgorodului și Kievului, rușii păgâni și tribali intră în lumea medievală civilizată a Europei în anul 988 prin botezul ortodox al principelui sfânt Vladimir.

Creștinarea rușilor s-a făcut în felul următor: În anul 987, la cererea bizantinilor, Vladimir ajută Bizanțul cu 6.000 de varego-ruși la înfrângerea răscoalei lui Bardas Phokas. Pentru serviciile făcute, el ceru în căsătorie pe Ana Porfirogeneta, sora împăraților Vasile al II-lea Bulgaroctomul și Constantin al VIII-lea (1025-1028), dar aceștia, la început, refuzară. Atunci, Vladimir atacă Chersonul din Crimeea, veche posesiune bizantină, pe care-l cuceri la 27 iunie 987. În fața acestei situații, curtea imperială a Bizanțului cedă și, în 988 trimise pe Porfirogeneta Ana la Cherson, însoțită de o impunătoare solie, alcătuită din mitropoliți, episcopi și clerici. Vladimir primi botezul, apoi plecă cu soția sa, Ana, la Kiev, unde obligă pe supușii săi să arunce în Nipru pe zeul lor Perun și să primească botezul. Rușii au îmbrățișat în masă creștinismul, dar au fost și unele rezistențe. În timpul cneazului Vladimir cel Mare, s-au înființat mitropolia Kievului și cele mai vechi episcopii ruse la Rostov, Novgorod, Cernigov, Vladimir-Volinsk, Turov și Poloțk.

Prin acest gest simbolic fondator, prin care Rusia se înscrie în orbita civilizației bizantine și a creștinismului ortodox, pentru care rușii au optat refuzând catolicismul latin polon sau iudaismul hazarilor – din rațiuni în același timp politice și estetice, fascinați de frumusețea cerească a liturghiei de la Sfânta Sofia. Liturgismul și ascetismul, cultul și monahismul, alături de susținerea spirituală necondiționată a statului și a operei lui de centralizare și expansiune, sunt elemente tipice pentru Biserica Ortodoxă bizantină și ele vor deveni în scurt timp trăsături caracteristice și pentru creștinismul rus. După o scurtă perioadă de înflorire în secolul XI noul stat ortodox Kievean se va fragmenta în principate rivale și va suporta în sec XIII dublul șoc al invaziei tătaro-mongole și al atacurilor cruciate.

În Rusia, viața monahală a fost puternic influențată de Muntele Athos, cel mai însemnat centru monahal, începând din sec. al X-lea. La Kiev, a fost înființată, în sec. al XI-lea, între 1051-1062, Lavra Pecerska, de Antonie (+1073), părintele monahismului rusesc. De aici ieșiră o serie de ierarhi însemnați, de teologi și asceți ruși, unii venerați ca sfinți, ca mitropolitul Ilarion al Kievului (1051-1054), Teodosie (+1073), Antonie, ș.a.

În 1240, tătarii distrug Kievul și subjugă principatele ruse. Timp de două secole și jumătate, acestea vor cunoaște raiduri pustiitoare și obligația umilitoare de a plăti tribut Hoardei de Aur. Izolată, Rusia va fi împinsă pentru o lungă perioadă de timp spre Asia. Prin cneazul Aleksandr Nevski al Novgorodului reușește totuși în 1240-1242 să oprească invazia suedeză și teutonă. O dată cu anul 1301 începe să crească steaua noului principat al Moscovei care, grație poziției geografice centrale și acțiunilor viguroase ale principilor lui, devine treptat noul centru spiritual și politic de unificare a tuturor rușilor. Marele cneaz Dimitri Donskoi reușește în 1380 la Kulikovo o mare victorie împotriva lui Mamai-han iar la sfârșitul sec. XIV și începutul sec. XV asistăm la uimitoarea înflorire spirituală și artistică de inspirație isihastă întrupată în monahismul Sfântului Serghie de Radonej, întemeietorul Lavrei Troiței de lângă Moscova – care va deveni centrul spiritual și mistic al Rusiei -, și în capodoperele teologice și estetice ale icoanelor și iconostaselor pictate de Sfântul monah Andrei Rubliov.

În sec XV, la ruși au primit cinstire de sfinți 22 de persoane, între care Boris și Gleb, primii martiri, Olga (945-947) și nepotul ei Vladimir (980-1015) „Cel întocmai cu apostolii”, creștinătorii poporului rus, apoi Iaroslav cel Înțelept (1019-1054), organizatorii statului, apoi prinții Alexandru Nevski (1259 – 1263) și Dimitrie Donskoi (1363 – 1378), Iona (1447 – 1461) și călugării misionari: Serghie de Radonej (+1390), Nil Sorski, stareț la mânăstirea Sorska (1433 – 1503), Iosif Voloțki, Ștefan de Perm (+1396). Un alt eveniment important petrecut în prima jumătate a secolului XV este că Biserica rusă s-a considerat autocefală, în anul 1448, prin alegerea mitropolitului rus Iona.

La mijlocul sec. XV, are loc însă – în urma respingerii „unirii” religioase a grecilor cu latinii la Sinodul de la Florența (1439) și a căderii Constantinopolului în 1453 sub turci, văzută în Rusia drept o pedeapsă divină pentru trădarea ortodoxiei – ruptura cu Bizanțul și replierea funestă și orgolioasă a creștinismului rus asupra lui însuși. Într-o atmosferă, intensă eshatologică – se credea că sfârșitul lumii va veni în anul 1492, anul 7000 „de la facerea lumii” după era bizantină – marele cneaz se proclamă „țar” (bazileu), Moscova se proclamă a „Treia Romă”, mai exact ultima Romă, iar Rusia sacralizată devine „Sfânta Rusie”. Ultimul imperiu și popor ortodox din lume cu rolul de a opri venirea lui Antihrist și sfârșitul ei. După 1492, ideologia eshatologică a celei de a Treia Rome și a Sfintei Rusii se va transforma semioficial într-un milenarism de stat; imperiul pravoslavnic al țarilor identificându-se tot mai mult cu împărăția apocaliptică de 1000 de ani a lui Dumnezeu pe pământ care precede venirea lui Antihrist. Rusia autosacralizată se repliază orgolios și izolaționist într-un fatal complex de superioritate religioasă și națională, pe fondul a ceea ce părintele Gheorghi Florovski detecta, în remarcabila sa investigație critică „Căile teologiei ruse”, 1937, drept criza originară a culturii ruse: „criza culturii bizantine în sufletul rus”. Episodic și insuficient asimilată, cultura bizantină a fost, începând cu a doua jumătate a sec. XV și continuând în secolul XVI, recreată și înlocuită în Rusia țarilor de o religie națională și statală hiliastă și mesianică, de un creștinism ortodox rus „sui generis”, în același timp ritualist – triumfalist, sentimentalist – pietist și populist – național. Tradiția teologică bizantină a fost treptat uitată și abandonată, iar Ortodoxia a fost căutată nu în Tradiția Bisericii, ci în ritual, în poporul și în sufletul rus.

La 26 ianuarie 1598, patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea (1572 -1579; 1580 – 1584; 1587 – 1595) a ridicat Biserica Ortodoxă rusă la rangul de patriarhie, fiind cea mai mare Biserică Ortodoxă. Un sinod al patriarhilor orientali, întrunit la Constantinopol în 1593, a acordat Patriarhiei ruse locul al cincilea în ordinea onorifică.

Creștinismul rus va traversa însă, începând cu 1666 – 1667, criza produsă de schisma (raskol) tradiționalistă și apocaliptică a „vechilor ritualiști”, expresie simptomatică a unui veritabil „sectarism” reacționar al „ritualismului”; antiteologic, antieclezial și antistatal totodată, raskol-ul va fi supus unor sângeroase reprimări.

Acest raskol s-a produs sub patriarhul Nikon, care, datorită unor greșeli strecurate în cărțile de cult, a încercat să corecteze aceste greșeli, în această situație patriarhul a cules vreo 500 de manuscrise din mânăstiri și călugărul Arsenie Suhanov i-a adus de la Sf. Munte Athos 700 de manuscrise grecești, pentru a se porni la corectarea cărților.

Reforma lui Nikon a fost greșit înțeleasă astfel căzând victimă intrigilor și unor greșeli ale sale, în 1657 a demisionat. În 1666 -1667, sinodul a condamnat persoana lui Nikon, în schimb i-a aprobat reforma care s-a generalizat cu toată împotrivirea grupării opuse ai căror aderenți se numiră starovierțî, iar fiindcă s-au răsculat au fost numiți „raseolnici”.

La 25 ianuarie 1721, Petru cel Mare (1682 – 1725) a desființat demnitatea patriarhală în Biserica Rusă, înlocuind-o printr-un sinod dirigent, a cărui reședință o mută de la Moscova la Petersburg, noul oraș înființat de el în 1703, fereastra Rusiei spre Occident, pentru a fi în legătură mai strânsă cu țarul.

Controlul exercitat de regimul țarist asupra Bisericii Ruse n-a fost străin de o anumită concepție luterană despre supremația monarhului în Biserică, împrumutată din Vechiul Testament, după exemplul regilor teocratici evrei. Se cunoaște că Petru cel Mare a petrecut un timp în Olanda și în Anglia, unde regele este și capul Bisericii, iar această concepție l-a putut influența.

Prima Patriarhie rusă s-a menținut între 1589 – 1700; la moartea patriarhului Adrian (1690 – 1700), țarul Petru cel Mare a lăsat Biserica rusă timp de 20 de ani fără patriarh, iar la 25 ianuarie 1721, acesta a desființat demnitatea patriarhală în Biserica rusă, înlocuind-o printr-un sinod dirigent, legătura dintre împărat și Sfântul Sinod dirigent se făcea în Biserica rusă printr-un procurator suprem numit Ober – procuror care, cu timpul, a ajuns mai important decât Sfântul Sinod rus, în detrimentul Bisericii ruse înseși.

În timpul țarinei Ana Ivanovna (1730 – 1740), ministrul ei de origine germană, a introdus nu numai limba și moda germană, ci a luat măsuri și împotriva cărții „Piatra credinței”, scrisă de Ștefan Iavorski, locțiitorul de patriarh și rivalul lui Teofan Prokopovici, în care era combătut protestantismul.

După decesul Anei, a urmat la tron țarina Elisabeta (1841 – 1761), care a inaugurat o epocă de mai mult sprijin pentru Biserica Ortodoxă, încât au fost închise biserici armene, moschei tătărești, au fost expulzați evrei, ceea ce dădea rascolnicilor posibilitatea să-și ridice capul.

Urmă la tron țarina Ecaterina a II-a (1762 – 1796) care era tolerantă, iar domnia ei cunoscu chiar măsuri contradictorii. Evlavioasă la început, din 1763 ea începu să secularizeze bunurile bisericilor și mânăstirilor pentru a putea face daruri din ele nobililor și ierarhilor devotați și favoriți, în schimb clerul din parohie era lăsat pe seama credincioșilor.

Concepția despre Biserică a Ecaterinei a fost exprimată în cuvintele ei: „Să fie respectată credința, dar să i se interzică în mod categoric influența în „afacerile statului”. În scrisorile sale către Voltaire, ea se numea „capul Bisericii grecești, în sensul puterii, puterea eclezială era obligată să i se supună necondiționat”.

O lovitură cumplită i s-a dat Bisericii prin introducerea unui salariu de mizerie, dat membrilor săi din visteria statului. În această situație, o mare parte a mânăstirilor, neavând resurse pentru a se întreține, am fost nevoite să se închidă.

Din 954 de mânăstiri existente anterior au fost distruse, printr-o singură trăsătură de condei, 754, rămânând 200. Lăcașurile sfinte, venerate până acum, au devenit paragină, moaștele marilor sfinți ctitori ale sfintelor locașuri distruse. Chiar și Sfântul Dimitrie al Rostovului, un om care trăise o viață ascetică, care nu avea nici un interes în păstrarea proprietăților mânăstirești s-a ridicat împotriva însușirii lor de către stat. Cel mai dur protest l-a exprimat mitropolitul Rostovului, Arsenie, care s-a dovedit un apărător înflăcărat și neînfricat a drepturilor bisericești.

Secolul XVIII este secolul a trei renumiți sfinți ruși: Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfântul Ioasaf al Belgorodului și Sfântul Tihon din Zadonsk cel mai important sfânt al acestei epoci.

Secolul XVIII este secolul renașterii marilor stareți ruși, este secolul în care a trăit marele stareț – Prea Cuviosul Paisie Velicikovski (1722 – 1794). Nu poate fi concepută starea spirituală a monahismului rus și a societății ruse din secolele al XVIII și al XIX-lea, fără a se avea în vedere influența morală a starețului Paisie și a ucenicilor săi.

Sub jurisdicția Bisericii Ruse, în timpul țarului Nicolae I, se realizează în 1839, întoarcerea la Ortodoxie a unei însemnate părți dintre rutenii uniți cu Roma în 1595 la Brest –Litovsk. S-au întors atunci la Ortodoxie trei episcopi, 300 de preoți și mii de credincioși.

În 1875, eparhia unită Helm, cu 260.000 suflete, s-a întors la Ortodoxie. Pentru cei întorși la credința ortodoxă a strămoșilor lor, țarul Alexandru II a poruncit să se înființeze școli proprii și să se acorde clerului de mir, ținut în mare mizerie în Polonia, un salariu mai omenos și toate înlesnirile posibile. Țarul Alexandru II a fost ucis în 1881, într-un atentat.

În 1832, s-a hotărât ca pruncii născuți din căsătoria unui ortodox cu un eterodox să fie trecuți la Ortodoxie. Mai târziu, sub țarii Alexandru II (1855 – 1881), Alexandru III (1881 – 1894) și Nicolae II (1894 – 1917), s-a hotărât, în 1865, apoi din nou în 1897, ca băieții să urmeze religia tatălui, iar fetele pe a mamei; după Revoluția din 1905, țarul Nicolae II a acordat toleranța religioasă tuturor cultelor din Rusia și s-a permis îmbrățișarea oricărei religii.

Regimul polițist al țarului Nicolae I, care a oprimat crud răscoala decembristă din 1825 și a închis granițele oricărei idei de reformă și de cultură din Apus a luat măsuri de asuprire și contra sectelor, fie rascolnice, fie protestante, mergând până la sigilarea cimitirelor din Moscova.

După Nicolae I, a urmat o perioadă ceva mai liberală. La îndemnul mitropolitului Filaret al Moscovei (+ 1867), țarul Alexandru II a desființat iobăgia țăranilor din 1861 și a întemeiat o mulțime de seminarii.

Dezvoltarea industrială a Rusiei de la sfârșitul secolului al XIX a creat o puternică mișcare muncitorească, orientată spre socialism, care, desigur, nu putea fi pe placul cercurilor reacționare. Ober – procurorul C. Pobedonosțev credea, ca și reprezentanții slavofililor, că poporul rus chiar dacă rămâne incult și vicios, dar își iubește Biserica și rămâne evlavios, se mântuiește. De aceea, oricine îndrăznea să susțină introducerea reformelor în stat și în Biserică, și ameliorarea situației țăranilor și muncitorilor, ai căror copii nu erau primiți nici în școli trebuia să se aștepte la deportarea în Siberia sau la alte pedepse grele. Ierarhia superioară rusă se etatizează, întrucât mitropoliții și episcopii ajunseseră mai mult un fel de prefecți eclesiastici, școlile se birocratizaseră. Seminariile nu dădeau preotului de mir educația și formarea bisericească corespunzătoare.

Situația în Rusia s-a schimbat simțitor după Revoluția din 1905, când s-a acordat confesiunilor și cultelor religioase deplină libertate și autonomie bisericească.

Un sinod alcătuit din clerici și mireni, convocat la 15 august 1917 și încheiat în septembrie 1918, a restaurat Patriarhia în Biserica ortodoxă rusă, primul patriarh numit Tihon fiind ales la 5 noiembrie 1917.

Noul regim politic, ateu – comunist, instaurat de Marea Revoluție din Octombrie 1917, a aplicat ideea separării Bisericii de stat și toate reformele care decurg din noțiunea statului laic: secularizarea averilor bisericești și mânăstirești, scoaterea învățământului religios din școlile de stat, întreținerea Bisericilor și clericilor de toate gradele de către credincioși și din vânzarea lumânărilor și a unor obiecte de cult.

Desigur foarte mult ne interesează această epocă din istoria Bisericii ruse, pentru că Biserica a avut de suferit foarte mult și poate că suferă și până în zilele de astăzi. Această perioadă a fost una foarte grea, dar plină de lumină pentru că în timpul comunismului și-au vărsat sângele pentru Hristos mii și mii de martiri, mii de preoți, călugări, episcopi, mireni care n-au vrut să se lepede de credința în Hristos, deși amenințați că-și vor pierde serviciul, că va suferi cineva din familia lor, acești creștini sfinți s-au învrednicit încă de pe pământ de bucuria cea nevestejită și a unirii lor cu Dumnezeu. Comuniștii, care au vrut să facă din oameni atei, au vrut să distrugă Bisericile și mânăstirile nu au reușit aceasta, cu toate că au recurs la cele mai drastice măsuri pe care nici nu ni le putem închipui. Cu toate acestea Biserica n-a fost slăbită, ci, dimpotrivă, întărită pe sângele atâtor mii de martiri.

Comuniștii au dezlănțuit persecuția împotriva tuturor bisericilor, dar mai ales împotriva celei ortodoxe, dat fiind rolul său istoric. În calitatea lor de atei militanți, ei vor fi obligați să desfășoare o propagandă anti-religioasă intensă, însă, în fapt, dacă sistemul comunist se opune oricărei religii, o va face nu atât în numele sistemului social pe care-l întruchipează, cât mai ales pentru că el însuși reprezintă o nouă religie. Comunismul se vrea universal, încăpățânându-se să comande întreaga existență și nu doar unele din momentele sale.

Comunismul va fi exclusiv, întrucât reprezintă el însuși o anumită credință, iar temperamentul religios al rușilor, ca și psihologia lor de schismatici ori sectanți va avea un cuvânt greu de spus în această direcție. Vom întâlni de la început o poziție de certă ostilitate față de orice religie în doctrina lui Marx; în a sa „Introducere la Critica unei Filosofii a Dreptului de Hegel”, el e cel care a scris: „religia este un opiu pentru popor”, frază care-și va dobândi întreg înțelesul doar în Rusia zilelor noastre. Marx era de părere că, pentru a putea înfăptui mai întâi eliberarea clasei muncitoare, iar pe urmă a întregii omeniri, trebuia să se înceapă prin smulgerea din inima oamenilor a oricărui sentiment religios. „Nu e vorba de libertatea de conștiință, spunea Marx, ci de eliberarea conștiinței de orice fel de superstiții religioase.

Marx, fiind discipol al gândirii religioase a lui Fenerbach, care fusese, fără îndoială, cel mai genial dintre filosofii atei ai secolului al XIX-lea, fiind un spirit extrem de pătrunzător, atras de problema omului și intenționând să convertească teologia într-o antropologie. Fenerbach afirmă că omul nu a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și credința în Dumnezeu exprimă slăbiciunea, sărăcia și starea de sclavie a omului.

Marx va trage următoarele concluzii: credința în Dumnezeu este cea care ține proletariatul într-o stare de mizerie și înjosire. Propovăduind tot soiul de consolări sau mângâieri iluzorii și factice, feluritele credințe religioase vor plasa un anumit câștig sau avantaj final într-un teren ireal, împiedicând într-astfel orice realizări imediate care ar fi putut constitui adevărata eliberare. Proletariatul victorios trebuie să se descotorosească de consolările fanteziste ale unei lumi de dincolo, fructificându-și izbânda aici, pe pământ. Această doctrină a fost împrumutată de Marx de la Fenerbach. Toate aceste credințe religioase nu trebuiau să fie nimicite prin persecuții sau închisoare, ci numai printr-o „revoluționare” a conștiinței, ca urmare a luptei revoluționare de clasă dusă de către proletariat.

Marx însă nu-i iubea prea mult pe ruși și era uimit de faptul că există adepți ai doctrinei sale în Rusia înainte de a fi în Occident. El nu prevedea rolul pe care această doctrină îl va juca aici. Dostoievski ar fi aprobat probabil o formă de comunism creștin pe care l-ar fi preferat sistemului burghez și capitalist. Dar, un comunism care să nege libertatea și demnitatea omului ca ființă nemuritoare, nu putea fi, după el, decât o creație a lui Antihrist.

Cu toate acestea, rațiunea „luminată” și „rațională” a rușilor, acea Rațiune al secolului al XVIII-lea se va găsi într-un asemenea stadiu provizoriu, dominat de sentimente și emoții. Acesta va fi chiar cazul lui Lenin.

Lenin a fost un ateu pătimaș și convins, care ura religia. Autorul a folosit cuvântul „ateu”, cu toate că nu crede în existența unor atei puri. Omul este un animal religios și atunci când îl neagă pe adevăratul Dumnezeu nu o face decât pentru a-și născoci alți zei. Lenin a simplificat și a îngroșat ideile religioase ale lui Marx, întocmai cum – după moartea sa – postleninismul va proceda la fel cu propriile sale idei.

Lenin va chema la „luarea cu asalt a cerurilor”, însă luptei începute de Lenin împotriva Dumnezeirii îi vor lipsi motivele profunde întâlnite în cazul unora ca Fenerbach sau Nietzsche, precum și drama lăuntrică ce ni se va dezvălui în cazul lui Dostoievski. În volumul „Despre religie”, adunând în parte ideile lui Lenin legate de această problemă, altfel risipite în întreaga sa operă, se întâlnesc și asemenea fraze: „Orice divinitate este doar locul împreunării cu un cadavru”. Definiția sa în ce privește religia e mai degrabă demagogică decât științifică: „Religia, scria Lenin, este doar unul din aspectele oprimării spirituale care – deopotrivă cu constrângerea – împovărează masele populare istovite de nesfârșita lor trudă săvârșită în folosul altora”.

Cel mai mult îl vor scârbi încercările de apropiere dintre socialism și creștinism. Lenin fiind conștient că orice creștinism progresist și inovator va fi de mii de ori mai primejdios decât creștinismul înapoiat și pe cale de descompunere. El spunea că „un preot catolic muieratic este mai puțin de temut decât un popă fără sutană, dezbărat de orice religie grosolană și primitivă, având idei democratice și care propovăduiește ridicarea și răspândirea bisericuțelor”. Argumentul „popilor fără sutană” a jucat un rol considerabil în propaganda anti-religioasă.

Lenin s-a împotrivit întotdeauna aducerii chestiunii religioase în prim plan sau tratării acesteia în chip de problemă autonomă; el va recomanda, în schimb studierea filosofilor francezi atei din sec. al XVIII-lea, dând astfel în vileag legătura existentă între ateism, marxism – leninism și epoca burgheză a „luminilor”.

Din toate domeniile abordate de literatura sovietică, cel destinat propagandei antireligioase se va situa la cel mai jos nivel, atingând aproape insuportabilul din punct de vedere estetic. S-a elaborat și o metodologie în vederea ducerii luptei împotriva religiei.

Unii slujitori ai Bisericii, împotriva cărora nu se putea formula nici o acuzație, au fost nevoiți să se supună unor condiții materiale și morale intolerabile, unii dintre ei preferând să ajungă în închisoare. Arestările, deportările și împușcările se țineau lanț, în vreme ce comuniștii sau funcționarii văzuți că intră în biserică erau excluși din partid și, respectiv, dați afară din slujbă. Nimeni nu putea să intre într-o biserică decât pe ascuns, sau doar undeva la periferie, în vreun cartier cât mai îndepărtat de cel în care locuia. În Rusia sovietică a-ți mărturisi credința putea să devină un act de eroism care, uneori, se sfârșea într-un martiriu.

Iată care era soarta mănăstirilor din Kazan în acea perioadă comunistă. De exemplu, mănăstirea Schimbării la Față a fost dezafectată, devenind locuința unui episcop. Cimitirul său a fost pângărit de elevii de la școala de infanterie din vecinătate. Mănăstirea de călugări de la Kizicik a fost transformată în spital de boli venerice; biserica a devenit spital pentru femei. Mănăstirea Sfintei Fecioare, după ce a fost distrusă, a constituit locul de construcție pentru uzina „Orientul Roșu”, de produse cinematografice.

În 1936, ziarul „Cel fără Dumnezeu (Ateul)”, nr. 7, descrie astfel activitatea Bisericii prigonite: „Adaptându-se noilor împrejurări, clerul a înlăturat sau simplificat unele dintre ceremoniile tradiționale. Câteva dintre ele sunt acum oficiate de la distanță, în absența participanților. Preotul îi unește pe miri în căsătorie, trimițându-le verighetele. Rugăciunile de înmormântare sunt cântate în fața unui sicriu gol, deasupra unui pumn de țărână, unde a fost săpat mormântul. În momentul înmormântării, acest pământ binecuvântat este aruncat în groapă fără ca preotul să fie prezent. În locul țărânii, adesea i se dă preotului o bucată din hainele celui mort”.

Într-o broșură publicată în 1937 de un anume Iaroslavski, sub titlul „Probleme dedicate propagandei antireligioase” găsim aceste gânduri: „Este o prostie să crezi că atunci când unui popă i s-a luat parohia el încetează de a mai fi popă. Cunoaștem sute de cazuri în care, după închiderea bisericii, slujitorii altarului s-au transformat în popi ambulanță, care călătoresc prin satele și orașele muncitorești, împreună cu obiectele lor ca să țină slujbe religioase, să spună rugăciuni și psalmi sau să citească din Biblie. Acești preoți ambulanți sunt adesea mai periculoși decât cei care oficiază pe față (în Biserica oficială)”.

În pofida îngrozitoarelor persecuții care se duceau împotriva ei, Biserica din Catacombe continuă să existe în Uniunea Sovietică. Regiunile care îi erau prielnice erau munții inaccesibili din Caucaz și Altai, ca și colțurile îndepărtate din taigaua siberiană și din stepele Asiei centrale, fără să uităm marile orașe, unde populația lor servea de paravan „conspirației religioase”.

Autoritățile și poliția de stat NKVD descoperiseră deja sute de organizații religioase clandestine și nu puteau să ascundă faptul că asemenea grupuri existau încă. În Crimeea, fusese săpată una dintre aceste capele ascunse sub un staul de vite în care vaca colhozului rumega în liniște. Altarul, prevăzut cu toate obiectele necesare cultului, fusese așezat sub pământ, într-un fel de pivniță umedă și întunecoasă. Afară, în cele patru colțuri ale clădirii, se aflau patru femei care, în timp ce vindeau semințe îi supravegheau pe cei care se apropiau și dădeau alarma în caz de nevoie. Atunci preotul și mica sa adunare erau evacuați prin curțile alăturate și trimiși în altă parte. Aceste refugii religioase nu au putut apărea la lumină decât în timpul ocupației germane.

În munții din Caucaz, pe înălțimile acoperite de zăpadă, zece luni de zile pe an, se afla un sat de pustnici. Acest sat își avea biserica într-o peșteră în care se desfășurau slujbele religioase. Un sfat de câțiva călugări și preoți, avându-l în frunte pe episcopul M., conducea mica colonie care era în legătură cu alte grupuri de catacombe, risipite în toată Rusia. Această colonie era până într-atât de tainică, încât multe grupuri clandestine religioase din ținut nu-i cunoșteau existența.

Printre călugării ucenici și pustnicii izolați se numărau excelenți pictori, muzicieni, pedagogi și ziariști. Călugării făceau frumoase obiecte din lemn: cruci, linguri, lădițe, jucării, pe care le trimiteau la vânzare prin tinerii ucenici în orașele din ținut și care erau cumpărate de bogătașii sovietici aflați în vacanță. Cu acești bani ucenicii cumpărau apoi chibrituri, sare, săpun, unelte, haine, pentru comunitatea ascunsă. În ciuda tuturor precauțiilor și a poziției inaccesibile a lăcașului, niște vânători din ținut, cumpărați de poliția secretă au reușit să se cațere până la el. Numeroșii trăitori ai credinței din catacombe au plătit cu prețul vieții lor această descoperire sau au fost trimiși la muncă silnică. Călugării împrăștiați se dedică hrănirii duhovnicești a credincioșilor care nu au nici un locaș de cult. Dumnezeu nu a putut fi niciodată gonit din Rusia, nici chiar în cele mai rele împrejurări.

În 1937, la sfârșitul planului cincinal al comuniștilor atei, s-a făcut un recensământ general al tuturor locuitorilor, menționându-se și religia lor.

Iată ce scria văduva lui Lenin într-un articol din „Izvestia”, din martie 1937: „Ancheta a relevat numărul mare de credincioși din această țară imensă: o treime dintre cei de la țară. În orice caz, numărul credincioșilor este cu mult mai mare, dacă se adaugă la cei care și-au declarat credința cei care o scund, dar continuă să creadă…”. În felul acesta, s-a încheiat planul cincinal împotriva lui Dumnezeu, aplicat din 1932 în 1937.

Decretându-l, Stalin avea în vedere lichidarea totală a Bisericii Ortodoxe și a tuturor religiilor. În 1937, numele lui Dumnezeu trebuia să fi fost uitat pe întreg teritoriul rus, dar creștinii credincioși au știut, în ciuda asupririi Puterii să-și păstreze sufletul liber și să nu-L trădeze pe Dumnezeu.

În ziua în care libertatea va coborî din nou asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, va trebui ca mulți dintre copiii săi să se căiască și să recunoască că nu au avut curajul să-și arate credința la lumina zilei, când ar fi trebuit.

Nu putem trece cu vederea situația Bisericii Ruse în timpul patriarhului Tihon, care a stat doar 8 ani la cârma Bisericii (1917 – 1925). Dintre toți martirii Bisericii Ruse din groaznica epocă a primilor ani ai revoluției, patriarhul Tihon a fost cel care a suferit cel mai mult. Ales în acele vremuri de Dumnezeu și de Biserică pentru a exercita cea mai înaltă funcție de conducere, el a fost într-adevăr, jertfa ispășitoare dăruită pentru toată Biserica Rusiei. După ce a absolvit facultatea de Teologie din Sankt-Petersburg, martorii își amintesc, convingerea cu care, pronunțând voturile, tânărul călugăr a răspuns episcopului: „Da. Cu ajutorul lui Dumnezeu!”, de altfel și numele de Tihon a fost luat în cinstea Sfântului Tihon din Zadonsk. A avut o activitate impresionantă ca episcop misionar în Alaska, vândută de Rusia Statelor Unite în 1867. În 1905, a fost ales arhiepiscop ca apoi, în 1907, să fie numit în fruntea eparhiei Iaroslav. După aceasta ajunge în fruntea eparhiei Vilna, din Polonia rusească. În 1917, Biserica ortodoxă din Rusia a convocat la Moscova Marele Sinod, pentru a analiza măsurile ce trebuie luate după dispariția fostului regim, în care Biserica era legată de stat. La acest sinod, arhiepiscopul Tihon a primit aici titlul de mitropolit și a fost numit președintele adunării.

La acest sinod, un țăran a declarat: „Nu mai avem țar, nu mai avem tată, să iubim un Sinod este imposibil, de aceea noi, țăranii, vrem un patriarh.”

Astfel, în catedrala Adormirii Maicii Domnului, în fața icoanei Maicii Domnului, dintre cei 3 candidați printre care și mitropolitul Tihon, propuși în funcția de patriarh, sorții au căzut pe mitropolitul Tihon. Astfel el a devenit patriarh a toată Rusia prin voia lui Dumnezeu.

Într-un mesaj adresat credincioșilor în care persecuțiile împotriva credinței creștine și masacrele bestiale ale nevinovaților uciși fără să fi fost judecați, Patriarhul scria: „Ne întoarcem cu profundă durere spre acești monștri și le adresăm un avertisment de care să se teamă: „Smintiților! Reveniți-vă! Încetați masacrele! Purtarea voastră nu e numai crudă, ci cu adevărat satanică, vrednică de focul cel veșnic în viața viitoare și de un blestem înfricoșător asupra urmașilor voștri aici pe pământ! În numele puterii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, vă excomunicăm, aruncând asupra voastră anatema, dacă purtați încă numele de creștin, căci prin naștere ați aparținut Bisericii Ortodoxe.” În iulie 1918, a fost asasinată familia imperială rusă. Pe măsură ce trecea timpul, fiecare minut devenea tot mai amenințător. Acum bolșevicii goneau pe membrii Sinodului dintr-un loc în altul și arestau pe unii dintre ei. Patriarhul primea vești la fel de triste din toate regiunile Rusiei, dar bolșevicii nu se atingeau de el. Din mai 1922 până în iunie 1923, patriarhul petrecuse treisprezece luni în închisoare. La ieșirea sa din închisoare, credea că dezordinea și ilegalitatea luaseră sfârșit. Patriarhul a încercat să convingă Biserica Rusă să accepte câteva reforme pe placul autorităților dar în zadar. Prin eliberarea sa, el a putut lichida Biserica vie care era susținătoare a comunismului. În 1925, presa sovietică a lansat o ofensivă împotriva lui, acuzându-l de uneltiri contrarevoluționare.

Documentul numit „Testamentul Patriarhului” stipula că, în situația în care clerul ortodox și credincioșii săi ar recunoaște sincer și definitiv Puterea sovietică drept reprezentantă a țărănimii și muncitorimii, născută din popor, puternică și trainică, și îi vor fi fideli. Puterea va fi favorabilă Bisericii Ortodoxe și-i va permite să predea catehismul copiilor, însă în două ceasuri înainte de adormirea sa, patriarhului i-a fost smulsă semnătură pentru acest document, dar acest document cu semnătura patriarhului a displăcut clerului și credincioșii s-au îndoit de autenticitatea lui.

După toate insultările suferite din partea comuniștilor, și fiind la o vârstă mai înaintată, în duminica de pe data de 30 martie, în ziua de Florii, au avut loc funeraliile preafericitului Tihon.

În faza instaurării regimului socialist, Biserica Ortodoxă Rusă, din cauza crizei prin care a trecut, pentru a se adapta la noua situație politică, s-a divizat în câteva mari grupări, vreo șapte de toate, dintre care cele mai importante sunt următoarele: 1. Biserica patriarhală Rusă, condusă de patriarhul Tihon, fost arhiepiscop de Vilna. 2. Biserica Vie = Jivaia Țerkovi sau Biserica Reînvierii, din 1923, care păstra vechea organizare sinodală, dată Bisericii ruse la 25 ianuarie 1721 de Țarul Petru cel Mare. Biserica Vie s-a arătat de la început foarte liberală, adică a „celor ce se hirotonesc singuri”, fără să primească harul Duhului Sfânt de la vreun episcop hirotonit canonic, fiind cea mai depărtată de tradiția ortodoxă. Reformatorii acestei Biserici au căutat să revizuiască dogmele creștine în așa fel încât raporturile între Dumnezeu și oameni să nu mai fie acelea dintre un rege și supușii săi, ci să devină democratice. În aprilie 1923, Biserica Vie a organizat cu propria sa autoritate un sinod la Moscova. În catedrală, conducătorii săi s-au rugat pentru viața lungă a guvernului sovietic ateu, și au defăimat pe patriarhul prizonier, au declarat că îi iau această demnitate.

După patriarhul Tihon, a urmat la conducerea Bisericii Ruse, din 1925, ca locțiitor de patriarh, Serghie (1925 – 1943), patriarh în 1943 – 1944.

În timp ce Serghie era mitropolit, amintim tragicul moment prin care, în urma declarației făcute din 29 iulie 1927, mitropolitul anunța că – după ce și-a consultat episcopii – întrucât marea majoritate erau în captivitate – el a făcut un demers pe lângă guvernul sovietic și a obținut de la el legalizarea Bisericii Ortodoxe datorită unei înțelegeri. Biserica Ortodoxă Rusă recunoaște Puterea sovietică și îi promite să-i fie loială, în schimb aceasta îi promitea pacea. Prin acest acord, mitropolitul Serghie accepta patru dintre cererile guvernului, până atunci respinse de Biserică: 1) publicarea unei declarații limpezi și categorice; 2) îndepărtarea episcopilor considerați indezirabili de guvern; 3) condamnarea episcopilor emigrați în străinătate care nu se vor supune autorităților Bisericii Ruse; 4) stabilirea nor relații precise cu organismele guvernamentale. Ne dăm bine seama ce impact a avut asupra Bisericii acest acord al mitropolitului.

După moartea patriarhului Serghie, a urmat la conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse patriarhul Alexei (1945 – 1971), iar după el, patriarhul Pimen, întronizat la 3 iunie 1971 și decedat în noiembrie 1990. Urmașul său, actualul patriarh Alexei al II-lea a fost investit în suprema funcție în anul 1991.

În timpul patriarhului Alexei al Moscovei și a toată Rusia, ucrainenii din Ucraina Occidentală uniți cu Roma în 1596 s-au întors în 1946 în sânul Ortodoxiei căreia au aparținut , trecând sub jurisdicția Mitropoliei Kievului. De asemenea, ucrainenii din Rusia subcarpatică, uniți cu Roma în două sinoade la Ujhorod (1649 și 1652) s-au întors la Ortodoxie în 1949, trecând sub jurisdicția mitropoliei Kievului.

Începând din 1988 – 1989, ca urmare a prăbușirii sistemului comunist ateu în Rusia și în lume, fostele Biserici unite cu Roma s-au reorganizat și au afirmat din nou fidelitatea lor jurisdicțională față de episcopul Romei, actual papă Ioan – Paul al II-lea. Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse ținut la Moscova între 30 mai și 2 iunie 1971, sub președinția locțiitorului de patriarh Pimen, a hotărât ridicarea anatemelor pronunțate de sinoadele ținute la Moscova în 1656 și 1667 contra „vechilor credincioși”, precizând că credincioșii ruși pot utiliza de acum înainte practici și rituri diferite la săvârșirea cultului.

Desigur, nu putem trece cu vederea și activitatea misionară a Bisericii Ruse, în perioada secolului al XIX – lea, care a menținut Biserica Ortodoxă Universală la o înălțime mare, fiind singura Biserica care s-a bucurat în acest secol de o atât de mare activitate:

Macarie Glukarev (1792 – 1847), profesor de Istoria Bisericii la Seminarul din Ecaterinoslav, care a devenit apostolul triburilor din Munții Altai.

Sfântul eremit Gherman de Alaska.

Inokentie Veniaminov (1797 – 1879), apostolul Siberiei de est, al insulelor Alentine.

Teologul N.I. Ulminski (1822 – 1891) care a făcut misiune creștină printre tătari.

Nicolae Kasatkin (1836 – 1912), apostolul Japoniei.

Pentru a ne da mai bine seama privind situația Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul comunismului, vom da câteva cifre:

În 1914 Biserica Rusă avea 73 eparhii, în 1947 – 1957 la fel 73 eparhii, 1973 – 73 eparhii.

Episcopii eparhiali aflați în slujbă: 1914 – 163 episcopi, 1947– 1957 – 74 episcopi, 1973 – 64 episcopi.

Preoți de parohie: 1914 – 51105 preoți, 1947 –1957 aproape 20000, 1973 – ?

Biserici: în 1914 – 54 174, în 1947–1957 aproape 18 000, iar în 1973 – 7500.

Mănăstiri și schituri: 1914 – 1025, 1947 – 1957 erau 67, 1973 o duzină.

Călugări și călugărițe: 1914 – 94 629, 1947 – 1957 aproape 10 000, 1973-?.

Academii preoțești: 1914 – 4, 1947 – 1957 erau 2 și 1973 – 2.

Seminarii de teologie: 1914 – 57, 1947 – 1957 erau 8, 1973 – 3.

După aceste cifre ne dăm bine seama cât a avut de suferit Biserica în urma persecuțiilor comuniste.

Și, la încheierea acestui subcapitol, vom vedea care sunt cifrele referitoare la preoți, dioceze, mitropoliți în zilele noastre.

Astăzi Biserica Ortodoxă Rusă are 140 dioceze, 17 mitropoliți, 14 000 parohii, 149 mănăstiri, 3 seminarii teologice și 3 facultăți de teologie (Moscova, St. Petersburg, Kiev).

De Patriarhia Moscovei depind ca Biserici autonome și exarhate următoarele Biserici Ortodoxe:

Biserica Ortodoxă din Ucraina, cu reședința la Kiev, având 40 de milioane de credincioși;

Biserica Ortodoxă a rutenilor albi, Bielorusia, cu reședința la Minsk, cu 5 milioane de credincioși;

Biserica Ortodoxă din Republica Moldova, cu reședința la Chișinău;

Biserica Ortodoxă din Estonia, cu reședința la Talin, cu 200 000 credincioși;

Biserica Ortodoxă din Lituania cu reședința la Vilnius, cu 200 000 credincioși.

De Patriarhia Moscovei depind canonic și următoarele 3 exarhate:

Exarhatul Europei Apusene cu reședința la Londra;

Exarhatul Europei Centrale cu reședința la Budapesta;

Exarhatul Americii de Nord cu reședința la New – York.

II. Forme particulare de sfințenie în Ortodoxia Rusă.

De la încreștinarea Rusiei și până în zilele noastre nu a existat, se pare, nici un singur ceas în care să nu fi trăit pe undeva pe pământul Rusiei vreun sfânt, care după sfârșitul său să nu se facă mijlocitor pentru pământul Rusiei. Toate regiunile Rusiei, de la Rusia Subcarpatică (Cuvioșii Moise Ugrin și Efrem Novotorjski), până la Alaska, ce aparținuse până nu de mult Rusiei (Cuviosul Gherman) și-au avut nevoitorii lor. Fiecare parte a Rusiei, aproape fiecare oraș important, își avea sfinții lui. Centrele ei spirituale erau mănăstirile care influențau și satele și orașele. Fiecare colț de pământ, fiecare grai s-a sfințit prin slujirea lui Dumnezeu. Istoria Rusiei, plină de dovezi minunate ale grijii lui Dumnezeu față de ea, este istoria chivernisirii lui Dumnezeu, este o nouă istorie sfântă. Înrâurirea sfinților bărbați ai Rusiei asupra evenimentelor istorice este atât de copleșitoare, încât istoria statului rus nu poate fi despărțită de istoria Bisericii. Toată orânduirea și modul de viață al poporului rus erau pătrunse de duhul Bisericii. Chiar și politica externă a Rusiei era, în mare măsură, o expresie a chipului ei duhovnicesc.

Când ne amintim de Grecia antică, ne vin în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre vechii greci: „elinii caută înțelepciune”, cu toate că și printre ei erau desigur mulți care nu căutau înțelepciune.

Gândul la Sparta îl asociem cu dezvoltarea condiției fizice. Fenicia și-a legat numele de negoț. Roma se laudă prin vitejia cetățenilor ei. Dar poporul rus și-a câștigat numele de popor purtător de Dumnezeu, iar pământul rus, de pământ al Sfintei Rusii.

În marea ceată a bineplăcuților lui Dumnezeu proslăviți în Rusia au fost mulți ierarhi, cuvioși, drepți și nebuni, martiri și mărturisitori, și vedem din nou binecuvântarea lui Dumnezeu peste nevoința credinței lor, și iată iarăși moaște neputrezite: sunt trupurile drepților, care trăiesc deja după legile vieții viitoare, unde nu există suferință, nici stricăciune, iar neputrezirea moaștelor o mărturisește aceasta.

Rusia va renaște când își va ridica privirea și va vedea că toți sfinții care au strălucit pe pământul ei sunt vii în Împărăția lui Dumnezeu, că în ei se află duhul vieții veșnice și că trebuie să fim împreună cu ei, să ne atingem duhovnicește de ei și să ne împărtășim de viața lor veșnică. În aceasta stă mântuirea Rusiei și a întregii lumi.

Dar acești sfinți, care au strălucit pe teritoriul Rusiei, prin diferite forme de viață singuratică au ajuns la sfințenie, ca de exemplu: Anahoreții, Boskoi, dendriții, chilia, zăvorâții, stâlpnicii, xeniteia (stranicestvo), schiturile, lavrele, edioritmia, această împărțire o face Tomas Spidlik.

1.a. Monahismul

Monahii au jucat un rol hotărâtor în formarea concepției despre viață duhovnicească în Răsăritul creștin. Încă de la originile sale, viața monahală a fost imaginea vieții creștine autentice. Dornici să păzească toate poruncile lui Hristos, monahii sunt, așadar, adevărații și autenticii creștini.

Toți scriitorii bisericești sunt de acord aspra faptului că începutul monahismului rus trebuie considerat din 1051, anul în care a sosit la Kiev Cuviosul Antonie, aducând cu sine, din Athos, modelul ascetic aghioritic.

Cuvântul „monah” derivă de la grecescul „monos” care înseamnă singur. Asceții orientali au fost întotdeauna frecvenți apologeți ai singurătății, considerată mijloc indispensabil de cucerire a păcii interioare și a unirii cu Dumnezeu. Pentru acest motiv, „canoanele bisericești interzic monahilor să se amestece în lucruri pământești și în afaceri bisericești, ci trebuie să se dedice numai rugăciunii și postului. Dar un episcop este exact un călugăr care, cu toate protestele lui, este ridicat la o slujire pentru a trata afacerile bisericești și chiar profane, dar principiul rămâne același: „episcopul este deci un monah care sacrifică dragostea lui arzătoare pentru singurătate, pentru a îndeplini o slujire socială, mai presus de toate pentru a împăca sufletele agitate de patimi”.

Dar, care este caracterul principal al monahismului rus? Pe vremea Părinților, o mănăstire era considerată o mică Biserică, o societate care se putea numi creștină în adevăratul sens al cuvântului, căci aici se ducea o viață foarte apropiată de starea eshatologică. Se aștepta deci atunci ca problemele care făceau dificilă deplina realizare a creștinismului în Biserica universală și în societatea publică să-și găsească soluția lor în societatea monastică. Monahul trebuia să apară ca un creștin sfânt într-o societate desăvârșită. Viața lui trebuia să fie monotropos, unificată, armonizată, potrivit legii lui Hristos.

Acest ideal din primele timpuri a fost reluat de Biserica rusă, pentru care monahismul a jucat un rol foarte important, tocmai pentru că i-a dat o amprentă tipic rusească. Ceea ce s-a înțeles îndeosebi foarte bine și foarte repede este faptul că tocmai pentru că monahii tind spre desăvârșire, contradicțiile vieții creștine apar la ei încă și mai accentuate. De fiecare dată când profunzimea vieții spirituale lipsește, antinomiile creează noi situații de conflict. De aici oscilații continue între cei doi poli opuși, între viața comună și viața solitară, între diferitele moduri de a practica ascultarea, de a trăi sărăcia, de a renunța la lume. După numeroase tentative și ezitări, rușii și-au dat seama că soluția contradicțiilor trebuie căutată nu în „regulile comune”, ci în persoanele duhovnicești. De aceea, „stareții” au devenit fenomenul cel mai caracteristic al monahismului rus.

Ne dăm bine seama, astfel, că una din caracteristicile monahismului rus este aceea, că el n-a slujit numai lui singur, ci poporului întreg, care, deși râvnitor, dat fiind încă tânăr în cele ale credinței, avea nevoie de un povățuitor. De aceea, călugărul rus a fost întotdeauna și un misionar, purtător de cultură religioasă, muncitor în ogorul dragostei creștine și apărător al celor slabi și obidiți în fața celor puternici. Acesta este motivul pentru care poporul de pretutindeni a alergat spre mânăstiri, întocmai ca spre niște oaze mântuitoare, atât pentru potolirea setei duhovnicești, cât și pentru alinarea suferințelor și necazurilor de tot felul. Adeseori, chiar și principii și împărații frământați de simțul răspunderii pentru conducerea poporului recurgeau la sfaturile călugărilor.

Monahii sunt cei care au dat spiritualității slave cei mai mari scriitori ai săi: Sf. Dimitrie al Rostovului (+ 1709), Sf. Tihon din Zadonsk (+ 1783), S. Paisie Velicicovschi (+ 1794), Sf. Teofan Zăvorâtul (+ 1894).

Fuga de lume caracterizează toate formele de monahism. În aspectele sale cele mai riguroase, ea a fost practicată deja în formele monahismului necreștin. Pentru budismul care învață o „neatașare” radicală de lume e limpede că acest ideal nu poate fi practicat de oamenii din lume, date fiind obligațiile lor familiale și profesionale. Și atunci monahii sunt cei care, prin fuga lor de lume, trebuie să fie în ochii lor exemplele idealului budist trăit.

Atunci când monahii își alegeau după bunul plac formele de asceză, aceasta aluneca cu ușurință spre forme uneori atât de excentrice încât Eustatie al Tesalonicului, mare apărător al vieții monahale, a putut enumera diferitele grupuri de monahi, clasându-le potrivit ascezei particulare pe care aleseseră să o practice. El distinge astfel pe cei ce nu se spălau și nici nu-și tăiau sau pieptănau părul (ton trichon anepistrophoi); cei care se culcau pe pământul gol (chamaieuntai); cei care se plimbau goi (gymnitai) sau numai cu picioarele goale (gymnopodes); cei care se acopereau cu noroi (rypontes); cei care nu se spălau (amptoi) sau nu-și spălau niciodată picioarele (aniptopodes); cei care nu vorbeau (sigontes); cei care trăiau în peșteri (spelaiotai); cei care purtau lanțuri de fier (sideropharoi); cei care trăiau în pomi (dendritai); cei care se acopereau cu pământ, trăind ca niște trupuri îngropate (chostoi); cei care trăiau pe stâlpi (stylites). În final, Eustatie trage concluzia că monahii viețuiesc „în mii de feluri pentru a fugi de lume”. În lumea bizantină, unii sfinți erau numiți trichinai pentru că purtau un veșmânt aspru, făcut din păr de capră și, în unele regiuni, din păr de cămilă.

În continuare, vom face o scurtă prezentare istorică a monahismului rus de la întemeierea lui (sec. XI) până în secolul XIX și vom atrage atenția asupra evenimentelor importante care s-au produs de-a lungul timpului în sânul monahismului, de asemenea, pentru a înțelege și mai bine monahismul rus vom vedea atitudinea sa față de studiile monahale, ascultarea față de regula mânăstirii și multe altele cu care monahismul are și a avut o atitudine destul de fermă.

La începutul istoriei monahismului rusesc se află renumita mănăstire cu peșteri „Pecerska Lavra” din Kiev, întemeiată de vestiții Antonie și Teodosie (1074). Faima despre nevoințele trupești, despre smerenia, blândețile și binefacerile călugărilor de aici s-a răspândit de timpuriu pretutindeni. Patericul Pecerskăi, care cuprinde icoane mișcătoare din viața părinților de la Pecerska din veacurile XI-XIII, este grăitor în această privință.

Odată cu începutul veacului al XIV-lea, în Rusia se poate vedea un fapt nemaiîntâlnit în altă parte, ce nu poate fi explicat decât prin împrejurările istorice ale stăpânirii mongole. I s-a spus de toată lumea „colonizare monahală”.

Îndepărtându-se de lume, pustnicul lua calea pădurilor de nepătruns – numite și „pustiuri” în vechea limbă rusă – unde se nevoia multă lume singur, fiind „cercetat” doar de fiarele sălbatice. La o vreme, vestea șederii sale acolo se răspândea și în jurul micuței sale chilii începeau să se strângă, unul câte unul, viitorii ucenici nevoitori.

Această mișcare a fost insuflată de marele nevoitor și duhovnic – Sfântul Serghie de la Radonej. După spusele cronicarilor săi, el „a fost stareț a multor așezări monahale și ctitor a nenumărate mânăstiri”.

Sfântul Serghie a fost întemeietorul monahismului isihast în Rusia. Mânăstirea sa, „Sfânta Treime”, a înființat alte 50 de mânăstiri care, la rândul lor, au mai înălțat încă 40. Sfântul nu era povățuitor numai monahilor aflați sub ascultarea lui, ci și mirenilor. Trebuie spus că veneau la el după cuvânt de folos chiar pustnici îndelung încercați: Sf. Serghie de la Nurma (+ 1412, 7 octombrie), Sfântul Ștefan de la Makra (+ 1406, 14 iulie) și mulți alți sfinți.

Veacul al XV-lea este și el bogat în vlăstare ieșite din semințele duhovnicești semănate în trecut. În același timp, aceasta a fost și vremea premergătoare zilelor de prigoană și dezbinare. Istoricul rus Soloviov ne-a lăsat o descriere limpede a acelor vremuri: „Respingerea Tratatului Unionist de la Florența de către Rusia moscovită este una din acele mari decizii care hotărăsc soarta popoarelor pentru multe veacuri înainte”.

Dar să vedem care au fost transformările care au zguduit creștinismul rusesc în această vreme și în cea care i-a urmat.

Monahismul avea să se dezbine. Gruparea principală îi avea ca îndrumători pe Sf. Chiril de la Lacul Alb împreună cu cei mai mari Sfinți Părinți încă în viață la începutul veacului al XV-lea. A doua grupare se concentra în zona Moscovei, în preajma căreia se formase un cerc de mânăstiri. Din punct de vedere duhovnicesc, măcar că urmau rânduiala Lavrei Sfânta Treime, acestea erau mai prejos „Thebaidei Nordului”, neavând aplecare spre viața de liniște.

În veacul al XV-lea, ele ne-au dat totuși doi sfinți ce au avut o înrâurire hotărâtoare asupra generațiilor de mai târziu: Sfântul Pafnutie de Borov (+ 1447) și Sf. Iosif de la Volokolamsk (+ 1515).

Îmbogățirea treptată a mânăstirilor a pus o problemă politică tânărului stat moscovit ș un caz de conștiință Bisericii Ortodoxe înseși. Ereticii i-au invitat pe guvernanți să confiște bunurile enorme acumulate de mânăstiri. Ierarhia bisericească a încercat să reacționeze împotriva abuzurilor, mai cu seamă împotriva banilor pe care monahii îi aveau la libera dispoziție personală. Au existat și printre monahi reformatori, care au încercat să refacă disciplina.

Cearta asupra moșiilor mânăstirești a dezbinat lumea monahală în două tabere. În fruntea celor ce nu voiau moșii mânăstirești stătea Sfântul Nil de la Sora; ca reprezentant al grupării opuse îl aflăm pe Sf. Iosif de Volokalamsk.

Cazurile Sfinților Nil Sorski și Iosif de Volokolamsk arată că aceste două concepții duc la două tipuri de viață monahală diferită. Și totuși, într-un fel sau altul, aceste două aspecte să poată fi împăcate. Relatările ziditoare despre viața Sfântului Teodosie din Kiev și a Sfântului Serghie din Radonej arată cum anume acești doi sfinți doreau ca și mânăstirile cu viață de obște să poată viețui din Pronia divină în fiecare zi până acolo încât aceștia nu voiau să păstreze pentru ziua următoare nimic din pomenile primite. Se povestește că Sf. Teodosie și-a dat cu generozitate chiar și vinul pentru Liturghie, fără a mai păstra puțin pentru următoarea Liturghie. Se înțelege că această practică n-a putut dura multă vreme.

Ne dăm bine seama că Sfântul Iosif Volokolamski era un adept al mânăstirilor cu viață de obște, obște care trebuia să se supună starețului, cu atât mai mult Sf. Scripturi și Sfinților Părinți, pe când Sf. Nil Sorski era un adept al schiturilor, el recomanda monahilor liniștea (isihia), lucrarea rugăciunii lui Iisus, meditația. Sf. Nil aflase despre schiturile de la muntele Athos, astfel încât se retrage în pădure într-un schit, după o perioadă vin și ucenicii lui la el după sfaturi, ca apoi ei să înceapă a trăi în schituri separate alături de marele lor părinte, astfel vedem că cele două moduri de ascultare sunt bune, și una și alta duc pe calea sfințeniei.

Poziția susținută de Sf. Nil Sorski și de ucenicii săi e diferită. Aceștia au fost numiți zavoliskie starțî, pustnicii de dincolo de Volga, după locul sihăstriei lor, sau nes iaiatele, „neagonisitori”, adepți ai sărăciei nu numai individuale, ci și colective, a mânăstirilor. Sfântul Nil vedea în bogăția materială a mânăstirilor prima cauză a decăderii duhovnicești a monahilor.

În anul 1503, pentru că discuția dintre cele două partide devenea din ce în ce mai aprigă, a trebuit convocat soborul moscovit. Sfântul Iosif, care susținea că mânăstirea poate și trebuie să aibă multe bunuri care trebuie să fie comune și nu personale, a avut câștig de cauză. „Răspunsul sinodal”, dat cneazului, redactat probabil de Sf. Iosif însuși, a fost proclamat oficial și o anatemă a fost aruncată împotriva celor care au îndrăznit „să facă nedreptate Bisericii lui Dumnezeu”. Din punct de vedere canonic, chestiunea era, așadar, reglementată. Ceea ce nu înseamnă că problema duhovnicească nu se va mai pune, căci în fapt problema ce fel de sărăcie este mai bună pare lipsită de soluție definitivă.

Este important de menționat că la ruși școlile erau pe teritoriul mânăstirii.

Istoria școlilor ruse arată că acestea se găseau în interiorul mânăstirilor. Numai în sec. XVI, urmând exemplul așezămintelor catolice din Polonia, au fost întemeiate școli elementare și medii de tip occidental, în afara zidurilor mânăstirii. Această practică a fost extrem de recomandată de Sf. Sinod. Dar soborul din 1917-1918 recomandă din nou ca anumite programe educaționale privitoare la agricultură, la meserii, la pictură, să se desfășoare în interiorul mânăstirilor, în cadrul vieții monahale.

Sfârșitul veacului al XVI-lea și începutul celui de-l XVII-lea este caracterizat prin atitudinea schimbată a poporului față de pustnici. Acum lumea nu mai mergea după ei, ci se ridica împotriva lor. Proprietățile mânăstirești se făceau tot mai întinse și țăranii, temându-se că ar putea fi subjugați într-un fel sau altul, îi vedeau pe călugări ca pe niște dușmani și uneori îi și ucideau.

Așa, doi Sfinți Părinți, Adrian de Andrusov (+ 1549) și Adrian de Poșehonye (+ 1550) au fost uciși cu scopul de a fi jefuiți. Sfântul Agapie din Marcușeva (+ 1578) a fost omorât de țărani, iar trupul i-a fost aruncat într-un râu. Înainte de moartea sa, el fusese la Moscova să ceară blagoslovenie de la mitropolit și o bucată de pământ de la țar, ca să ridice o moară. A fost ucis chiar la acea moară.

Marea mișcare monahală, începută odată cu Sf. Serghie de Radonej, avea să se încheie în veacul al XVII-lea, căci, apoi, la sfârșitul veacului al XVIII-lea începea o altă epocă monastică însemnată, prin Cuviosul Paisie Velicicovschi, a cărui înrâurire nu a dispărut cu totul nici în zilele noastre.

Să vedem ce s-a întâmplat în acest veac al XVIII-lea. Să fi nimicit, oare, Petru și Ecaterina cu totul monahismul, așa cum s-a mai spus? Decretele lui Petru erau îndreptate împotriva existenței libere a monahismului. Astfel, în 1703, Petru a interzis construirea de noi mânăstiri, iar din 1724 a preschimbat mânăstirile în aziluri pentru soldații bolnavi și răniți. În 1734, a interzis călugărirea, mai puțin a preoților văduvi și a soldaților ieșiți la pensie. La rândul ei, Ecaterina a prădat mânăstirile de toate proprietățile, din 953 de mânăstiri existente atunci, 568 au fost închise definitiv, iar 160 lăsate fără nici un mijloc de trai. Totodată s-au stabilit și „cotele” privitoare la numărul de călugării îngăduite.

Până la urmă însă toate aceste sminteli apusene nu și-au atins scopul: duhul monahal, încă foarte viu în toată lumea rusească, nu a putut fi înăbușit. Călugării și maicile, iubitori de liniște, se îndreptau necontenit către pustie, atât pe pământul rusesc, cât și în afara hotarelor lui, ocolind mânăstirile de obște; în ciuda tuturor legilor, luau ființă noi comunități monahale și, ce este mai important, în acest răstimp s-au ridicat noi stareți ai Sfintei Rusii, care nu se temeau să înfrunte însăși stăpânirea, fiind de multe ori greu încercați, chiar întemnițați.

Iată pe câțiva dintre acești mărturisitori: Cuviosul Iov de la Solovăț (+ 1720), care a blagoslovit să se construiască Schitul Golgota. Cuviosul Ioan de Sarov (+ 1737), fondatorul marelui așezământ monahal de la Sarov. Stareța Alexandra de la Diveyevo (+ 1789) și-a înființat mânăstirea sub ascultarea stareților de la Sarov. Cuviosul Nazarie de Valaam a fost reformatorul Lavrei de pe Lacul Ladaga, Cuviosul Paisie Velicicovschi de la Neamț a fost inspiratorul marii mișcări monahale neo-patristice din Rusia veacului al XIX-lea. Sfântul Tihon din Zadonsk (1783) a fost un mare „iluminat” al veacului său, ridicat de Dumnezeu pentru a lupta împotriva luminii celei mincinoase răspândite de francmasonerie.

De asemenea, la sfârșitul prezentării monahismului rus, vom vedea care este atitudinea monahilor față de studiile teologice. Știm că printre monahi au existat teologi de geniu, profesori, cateheți, care socoteau că vocația lor erau studiile. Astfel, în sec. XIX, s-a acceptat faptul că între monahi există o clasă deosebită formată din categoria „monahilor învățați”. Aceștia învățau în colegii și academii, se bucurau de privilegii speciale și, mai mult, episcopii și ceilalți demnitari în Biserică se alegeau în mod normal dintre ei. Soborul de la Moscova din 1917 – 1918 a reacționat împotriva abuzurilor libertății de care se bucurau aceștia, dar i-a confirmat în același timp decretând că trebuie să țină de o „confraternitate” ecleziastico – culturală.

Desigur, despre epoca comunistă am făcut remarcă în prima parte și mă voi referi și la subcapitolul „martiri” în care voi prezenta cel mai amănunțit epoca comunistă și faptele lor.

1.1. Sfântul episcop Ignatie Briancianinov

Lavra din Pecersk în prima perioadă a existenței sale, furniza deja candidații cei mai înalți pentru scaunul episcopal, ca Sfântul Niceta de Novgorod (+ 1108), Sf. Ștefan de Vladimir – Volynsk (+ 1094). Sf. Efrem de Pereioslavl (1100). Urmând exemplul lui Grigorie de Nazinanz, acești bărbați gândesc cu nostalgie la chilia lor din mănăstire. Și dacă împrejurările îi constrâng să trăiască în afara mânăstirii, pentru aceasta nu omit ceva din câte au învățat în noviciatul lor până la cele mai mici detalii. Sfințenia are întotdeauna un oarecare grad de eroism. În cazul de față, forța harului se manifestă mai presus de toate în faptul că monahul, deși ieșit din chilia sa, se arată capabil să trăiască ascetismul monastic în mijlocul lumii și al tentațiilor ei. El este deci ca o făclie aprinsă, așezată în candelabru.

Au trecut 136 de ani din ziua adormirii în pace a pururi pomenitului ierarh al Bisericii Ruse din veacul al XIX-lea, Prea Sfințitul episcop Ignatie Briancianinov. Podoabă a monahismului veacului nostru, ierarhul se arată nu numai dascăl al monahilor, ci și făptuitor; și nu numai în scrierile sale, ci în întreaga sa viață ne înfățișează o minunată priveliște a unei lepădări de sine, a luptei omului cu patimile, necazurile, bolile – priveliștea unei vieți care, prin ajutorul și lucrarea unui prisositor har al lui Dumnezeu, a fost încununată de izbândă și i-a atras nevoitorului multe daruri rare ale Sfântului Duh.

Prea Sfințitul episcop Ignatie Briancianinov s-a născut la 6 februarie 1807, într-o familie nobilă. Biografii susțin că a fost ales din pântecele mamei sale spre a sluji lui Dumnezeu. Această alegere s-a arătat prin aceea că părinții lui Dimitrie (a primit la botez acest nume) au avut înaintea lui 2 copii care au murit, iar pe Dimitrie l-au avut după o îndelungată perioadă de rugăciuni, ca un dar de la Dumnezeu.

Și-a petrecut copilăria în liniștea vieții sătești, foarte aproape de natură, care i-a și fost prima lui povățuitoare, ea a insuflat sufletului de copil, încă nepătat de nimicnicia lumească, acele năzuințe, mai înalte, de care este plină viața în pustie; a făcut ca inima lui să fie răpită de acele simțiri, pe care nu le poate aduce însingurarea. Pentru a încheia cu perioada copilăriei, iată propria descriere despre sine: „Copilăria mea a fost plină de întristări. Aici văd mâna Ta, Dumnezeul meu! N-am avut cui să îmi deschid inima: am început să o revărs înaintea Dumnezeului meu, am început să citesc Evanghelia și Viețile Sfinților Tăi. Cugetul, adeseori înălțându-se către Dumnezeu prin rugăciune și citare, a început încetul cu încetul să aducă pace și tihnă în sufletul meu. Pe când eram tânăr de cincisprezece ani, o negrăită liniște a prins a adio în mintea și inima mea. Eu însă nu am înțeles-o credeam că aceasta e starea obișnuită a tuturor oamenilor.”. Se întâmpla ca uneori ca tânărul să se întindă seara în pat și sprijinindu-și capul cu o pernă, să înceapă a spune rugăciunea și astfel, fără a se mișca defel, se scula dimineața ca să meargă la aer, fără să se fi oprit vreo clipă din rugăciune.

Prietenia lui Dimitrie cu monahii a avut roade pe măsură, el a devenit cu desăvârșire ascet în sufletul său și se înconjura de scrierile Sf. Părinți. Năzuințele duhovnicești ale tânărului nevoitor, râvna sa, osârdia către rugăciune au avut de suferit o grea încercare. Odată, pe drum, spre Sankt-Peterburg, a fost întrebat de către tatăl său „Unde ai vrea să slujești” el a spus: „Aș vrea să intru în monahism”. Astfel, cei dintâi vrăjmași s-au arătat casnicii lui, tatăl și mama care nu vroiau în nici un chip să-l lase să se călugărească și să renunțe la școlile înalte ale timpului său. Cel care l-a ajutat să înfăptuiască această cotitură a fost ieromonahul Leonid.

Datorită calităților sale deosebite, este înscris în compania de geniu a școlii principale de ingineri, unde ajunge repede la gradul de sublocotenent – inginer, și apoi la cel de ofițer, rarele capacități mintale și calitățile sale morale atrăgând dragostea și aprecierile deosebite ale profesorilor școlii.

În urma hotărârii de a deveni monah, a fost părăsit de părinți, a avut o confruntare și cu țarul care l-a susținut pe Dimitrie în timpul studiilor acordându-i și o bursă după meritele sale și care neapărat vroia ca băiatul să rămână în lume. Marele cneaz a obiectat împotriva acestei hotărâri astfel i-a spus că poate primi un post în partea sudică a imperiului și că mult mai de cinste lucru este a-ți mântui sufletul rămânând în lume. Brincianinov a răspuns: „A rămâne în lume și a dori să te mântuiești este, Înălțimea Voastră, totuna cu a sta în foc și a dori să nu arzi”. În 1927, Dimitrie a primit dorita eliberare din serviciu, în gradul de locotenent astfel pleacă la ascultare în mânăstirea Sf. Alexandru Svirski, intrarea lui în mănăstire a fost însoțită de o sărăcie materială deplină. În mănăstire, Dimitrie s-a dăruit cu tot sufletul starețului Leonid, care în scurt timp după venirea sa va pleca către sihăstria Plașceanski, aici Dimitrie își întâlnește fostul său prieten care vroia să se facă călugăr și amândoi au început a viețui aparte de ceilalți ucenici. Tinerii ascultători s-au predat deplin vieții ascetice: păstrau însingurarea, fugeau de locurile cu multă lume, se păzeau în tot chipul ca nu cumva să primească în suflet întipăriri vătămătoare. Nu după mult timp au fost mutați în sihăstria Optinei. Aici au fost siliți să rabde multe trăind în însingurare chiar și hrana mânăstirească, dreasă cu untdelemn de post de proastă calitate, a vătămat organismul slab a lui Dimitrie. Desigur că pe tot parcursul vieții sale el a avut de suferit din cauza sănătății Mâna Proniei, care-l acoperise pe Dimitrie s-a atins de inima Preasfințitului Ștefan, episcopul Vologdei care în scurt timp și-a dat seama de starea duhovnicească a lui Dimitrie astfel pe 28 iunie 1831, preasfințitul a săvârșit rânduiala tunderii lui Briancianinov în schima mică în catedrala cu hramul Sfintei Învieri, schimbându-i numele în Ignatie, în cinstea Sf. Sfințit mucenic Ignatie Teoforul. În ziua de 4 iulie a fost hirotonit icrodiacon, iar în ziua de 25 icromonah. În 1931, Ignatie este numit ca întâistătător al mânăstirii Pelșemski – Lopotov care era într-o stare de sărăcie. Părintele Ignatie în scurt timp a atras dragostea tuturor care l-au ajutat la refacerea mânăstirii. Potrivit unui martor care a vizitat mânăstirea Lopotov în iarna anului 1832, egumenul Igantie locuia la porțile mânăstirii, în ghereta portarului, în timp ce i se construia o chilie nouă.

Foarte adesea, ieromonahul Ignatie, în cuvântările sale, se adresa monahilor: „În ce constă lucrarea monahilor, lucrare care e însăși rostul monahismului? În deprinderea tuturor poruncilor, a tuturor cuvintelor Răscumpărătorului, în însușirea lor de către minte și inimă. Înaintea ochilor monahului se înfățișează cele două firi omenești: al firii bolnave, păcătoase, pe care o vede în Evanghelie. Trebuie ca monahul, de îndată ce a intrat în mânăstire, să se preocupe cu cea mai mare atenție și sârguință de citirea mai întâi a Sfintei Evanghelii și să și-o însușească, astfel încât Evanghelia să i se afle mereu în memorie, pentru ca la orice pas moral, pentru orice faptă, pentru orice intenție să aibă gata în minte învățătura Evangheliei: „Când lupți să nu deznădăjduiești”. Să arăți prin tărie în luptă temeinicia și adevărul alegerii pe care ai făcut-o. Dacă ești vătămat, scoală-te; dacă ai fost înșelat sau dezarmat, înarmează-te din nou; dacă ai fost înfrânt, străduiește-te să intri din nou în luptă; căderea îți va prinde bine; ea este deopotrivă a ta și a întregii omeniri” în acest fel, ieromonahul Ignatie îi sfătuia pe monahi.

În 1833, egumenul Ignatie este ridicat la rangul de protosinghel. Dând în primire mânăstirea Lopotov, la cererea țarului i se dă sihăstria Sergheev pe care trebuia s-o refacă „din cap până în picioare”, în Sankt-Petersburg. Aceste clădiri mânăstirești erau de mult timp în paragină. Cea dintâi grijă a întăistătătorului privitoare la buna întocmire lăuntrică din mănăstire a fost înstăpânirea desăvârșită a unei rânduieli aspre după pravilele mânăstirești.

În 1833, este numit blagocin al tuturor mânăstirilor din eparhia Sankt-Petersburgului. Iar pe data de 23 octombrie 1957, Sfântul Sinod îl numește pe arhimandritul Ignatie episcop de Caucaz și de Marea Neagră, iar în data de 27 s-a desfășurat hirotonia în catedrala Kazanski. În 1858 a sosit la această eparhie. Casa arhierească nu era: episcopul nou sosit a tras în apartamentul ce-i fusese pregătit în casa negustorului Stasenkov. La venirea episcopului, lumea s-a rușinat să-l găzduiască pe arhireu în această căsuță neprimitoare care exista mai de mult, și astfel după cum am spus, i-au închiriat un apartament. Eparhia lui Ignatie era trecută în clasa a treia, de aceea pe lângă 285 ruble Sinodul îi mai dădea ajutor 2500 ruble pe an. Sf. Ignatie aflându-se în aceste condiții îi scrie cneazului că mai bine ar fi ca să desființeze această episcopie din cauza sărăciei. Episcopul Ignatie a avut o contribuție importantă asupra acestei episcopii cercetând cu luare aminte lucrurile întreprinse de protopopi, starea duhovnicească a celor pedepsiți și mustrați, asupra educației tinerilor. Agravându-se starea sănătății sale, episcopul a cerut Sinodului ca să-l elibereze, astfel în 1861 a fost eliberat. Când a plecat din Stavropol, preasfințitul nu avea nici un fel de mijloace bănești, a trebuit să ceară iarăși ajutorul altora ca să-și plătească unele datorii și să acopere cheltuielile de călătorie.

Sfârșitul vieții l-a petrecut în retragere la mânăstirea Nikolo-Babaievsk, aici episcopul a demonstrat o amplă cunoaștere a medicinei naturiste astfel încât dădea tratamente care erau foarte reușite. Începând cu orele opt, vlădica se închidea în chiliile sale, de obicei dormea fără să se dezbrace și pentru noaptea încălța pâslari, din pricina reumatismului pe care îl avea de multă vreme la picioare.

Episcopul Ignatie a trecut la cele veșnice, atât de mult dorite de sufletul său înduhovnicit, la 30 aprilie 1867. Moartea l-a aflat conform dorinței sale de o viață când se găsea în liniștea însingurării.

1.2. Prea Cuviosul Gherman, făcătorul de minuni de la Soloveț

Prea Cuviosul Gherman a fost de loc din orașul Totima. Părinții lui erau oameni simpli și evlavioși, din care pricină Gherman, în copilărie, n-a învățat nici măcar să citească, rămânând tot restul vieții neștiutor de carte. Zvonurile că insula Soloveț este foarte potrivită pentru viața pustnică l-au atras și pe el pe malul Mării Albe și, în vara anului 1428, a vizitat cu pescarii acele locuri. Cu toate că această insulă răspundea năzuințelor lui sufletești – de liniște adâncă, el nu s-a hotărât să locuiască singur acolo. La sfârșitul verii, Gherman s-a întors cu pescarii pe litoralul Pomoviei și, stabilindu-se acolo, se ostenea în post și rugăciune la paraclisul de pe râul Voga. Dar cunoscând și iubind tot mai mult insula Soloveț, Prea Cuviosul Gherman s-a făcut tovarășul primilor locuitori ai acesteia – Prea Cuvioșii Savatie și Zosima. Traiul de obște al Prea Cuvioșilor Savatie și Zosima a durat câțiva ani. Acesta s-a desăvârșit prin moartea Prea Cuviosului Savatie, după aceasta Gherman a găsit un alt râvnitor pentru viața pustnicească și anume Zosima. Prea Cuviosul Zosima și-a ridicat pentru sine o chilie, iar numai la o jumătate de verstă de el, Gherman și-a făcut un bordei. Din acest moment prea Cuviosul Gherman devine locuitorul insulei și tovarăș de rugăciune al Prea Cuviosului Zosima, precum și un ajutor plin de râvnă la întemeierea mânăstirii. Văzând pilda lor, mulți ucenici le-au urmat calea, astfel înmulțindu-se ucenicii Prea Cuviosul Zosima ajutat de Prea Cuviosul Gherman a ridicat o bisericuță din lemn cu hramul Schimbării la față a domnului. Lângă bisericuță a făcut o trapeză și a zidit o locuință. În felul acesta s-a întemeiat mânăstirea Soloveț, păstrată până astăzi.

Am văzut cum, cu ajutorul lui Dumnezeu, cei doi pustnici veniți pe această insulă, ajutați de Sfântul Savatie cel care a fost primul locuitor pe această insulă, au reușit să zidească o mănăstire după ce, la început, le-a venit foarte greu. Astfel, amândoi – Zosima și Gherman au defrișat pădurea, pentru a avea lemn de construcție, au ridicat chilii și le-au împrejmuit cu gard toate făcându-le cu ajutorul lui Dumnezeu. După întemeierea mânăstirii, Zosima a ajuns și stareț cu binecuvântarea arhiepiscopului din Novgorod.

Astfel, Sf. Ghermna a pustnicit mai bine de 50 de ani pe insula aceea friguroasă, străduindu-se cât mai mult să fie de folos mânăstirii. Și în timpul vieții lui Zosima și după moartea acestuia, umbla de multe ori pe țărm pentru trebuințele mânăstirii. Iubind prea mult mânăstirea, nu se uita niciodată la primejdia care venea din partea mării adeseori înșelătoare, și nici la greutățile inerente bătrâneților lui neputincioase. Moartea însăși l-a surprins în timpul slujbei pentru mănăstire. După patru ani, pe când era egumen Isaia, frații au hotărât să aducă sicriul Prea Cuviosului Gherman în mânăstirea Soloveț. Săpând în pământ și descoperind mormântul, cei trimiși au găsit moaștele neputrezite, după aceea pe locul unde a fost înmormântat prea Cuviosul Gherman a fost ridicat un paraclis, iar în anul 1860 o biserică din piatră, care îi poartă numele.

Tradiția consemnează știrea despre arătarea Prea Cuviosului Gherman preotului Grigorie din vechea Totima, după care, în anul 1602, acest preot a compus un tropar Prea Cuviosului, pictând chiar o icoană, unde este înfățișat împreună cu Sf. Zosima și Savatie. Cei care atingeau această icoană se tămăduiau de boli grele. Vreau să menționez că toți cei trei despre care am amintit, Sf. Savatie despre care ne vom opri într-un capitol nou, Zosima starețul și Gherman au fost socotiți întemeietori ai mânăstirii Soloveț și toți trei s-au bucurat de un nume de sfinți.

Cinstirea Prea Cuviosului Gherman se face local din anul 1962 în mânăstirea Solovățului, la 30 iulie, potrivit gramatei de binecuvântare a lui Ioachim, patriarhul Moscovei și a toată Rusia.

1.b. Monahismul feminin

Departe de zarva și neorânduiala lumii, în mânăstirile și schiturile retrase din pustie, multe femei ruse s-au nevoit și s-au luptat pentru mântuirea sufletelor lor; timp de peste 1000 de ani, ele s-au străduit, înainte de toate, să dobândească smerita cugetare, în fața lor strălucind totdeauna chipul smerit al aceleia ce este prima stareță a tuturor monahiilor, Prea Curata Născătoare de Dumnezeu.

Mireasma duhovnicească a acestei fapte bune atât de însemnate – adică împletirea laolaltă a smereniei și a înțelepciunii – era cea dintâi podoabă a sfintelor femei din Rusia, și tocmai de aceea se știe foarte puțin despre nevoința lor. Ele s-au străduit să rămână cât mai neștiute, nebăgate în seamă, închise între pereții chiliilor, ascunse prin schiturile îndepărtate din pădurile siberiene, în umbra sălciilor plângătoare și a mestecenilor albi ca neaua, auzindu-și doar ele însele ruga tăcută și cântările de psalmi și avându-și privirea ațintită către cămara de nuntă a Dumnezeiescului lor Mire – Hristos. În aceasta se vede ascultarea lor, căci ele au împlinit porunca dată prin apostolul, care zice: „În toate Bisericile Sfinților, femeile voastre să tacă în Biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice legea”. (I Cor. 14, 34)

Începuturile creștinismului în Rusia s-au făcut sub oblăduirea sfintelor femei: „Sf. Olga, cea întocmai cu Apostolii (+969), al cărei nepot, Sf. Vladimir (+1015), a botezat în 988 regatul Kievean, dând întregii Rusii credința ortodoxă; Sf. Eufrosina din Poloțk, ctitoră de mânăstiri, binefăcătoare a pelerinilor sosiți din Bizanț și din țara Sfântă. Alături de ea, trebuie să amintim și alte sfinte care au întemeiat așezăminte călugărești: Sf. Ana din Novgorod (+1050), Evpraxia (+1243), Marta (+1300) și Vassa (1473); Sfânta Maritina – stareța de la Novgorod (+1281); Sfânta Eudoxia de la Moscova (+1407), întemeietoare a două mânăstiri de maici, acestora li se adaugă altele din Moscova, canonizate dar și necanonizate.”

Viețile unor sfinte pustnice din timpuri mai apropiate nouă – cum ar fi Stareța Eupraxia din Vechea Ladogă (+1823) și Cuvioasa Maria, cea care s-a nevoit în peștera Muntelui Alb (+1822) – ne arată deslușit lucrarea lăuntrică a monahiilor, moștenită de la înaintașele lor din sălbaticele și necunoscutele pustii nordice.

Unora dintre aceste pustnice la datorăm cele câteva lucruri pe care le știm despre viața unor Sfinți Părinți. Astfel, atunci când moaștele Sf. Chiril din Velsk (+15 ianuarie, 9 iunie) au fost găsite întregi, fără urmă de stricăciune, știrea s-a aflat de la o anume monahie, Acvilina Nakapa (1517), care s-a vindecat în chip minunat doar atingându-se de ele, lucru ce s-a întâmplat aidoma și cu Cuvioasa Evlampia.

În vechea Rusie, femei cu dragoste de pustie se găseau nu numai în mânăstiri, dar și în familii. Căci prima datorie a femeii creștine nu este doar nașterea și creșterea de copii, ci și aceea, cu mult mai însemnată, a creșterii lor în frica lui Dumnezeu. Așa se poate înțelege de ce mulți dintre marii sfinți ai „ Tebaidei Nordului” au avut mame sfinte.

Astfel, mama Sf. Serghei de la Radonej a fost „Cuvioasa Maria, călugăriță la Hotkov (+1337); Sf. Varvara a fost mama Sf. Alexandru din Svir, călugăriță la Oyal (+1500), mama Sf. Macarie de Kalyiazim a fost Sf. Irima de Kajin (sec XV); Sf. Varsampia schimonahie la Moscova, a fost mama Sf. Filip, mitropolit al Moscovei; apoi, mamele nebunilor pentru Hristos; Sf. Nicolae Kocianov și Ioan de Usting, care au fost: dreapta Iuliana (+1384) și stareța Natalia”

Surorile Sf. Artemie de Verkala au fost Cuv. Parachiva de Pirimin și Sf. Iuliana de Murom (+1604), care a crescut mulți copii și nepoți și a ținut în inimă dragostea de pustie.

1.1.Sfânta Cuvioasa Matrona de la Moscova

Fericita Matrona s-a născut în anul 1881, în satul Sebino, județul Epifani, gubernia Tula. Părinții Matronei, Dimitrie și Natalia, țărani erau oameni credincioși, munceau cinstit însă trăiau în sărăcie. Ei aveau patru copii: doi băieți și două fete, Matrona fiind cea mai mică. În sărăcia în care trăia familia Nikonov al patrulea copil înseamnă o povară astfel, mama înainte de a-l naște a hotărât să scape de el. De uciderea pruncului nici nu putea fi vorba, astfel, mama gândindu-se să o dea la un orfelinat. Deși încă nenăscută, fetița i-a apărut Nataliei în chipul unei păsări albe, cu fața omenească și cu ochii închiși, care i s-a așezat pe mâna dreaptă. Primind visul drept un semn, femeia a renunțat la gândul de a mai da copilul la orfelinat. Fetița s-a născut oarbă, însă mama își iubea nespus „nefericitul copil”. La Botez, fetița a fost numită Matrona, în cinstea Cuvioasei Matrona a Constantinopolului, ascetă greacă din sec V. Părintele Vasile, cinstit de enoriașii săi drept om cucernic și sfânt, fusese nespus de mirat. „Am botezat pe mulți, dar așa ceva văd pentru prima dată; acest copil va fi sfânt”. Părintele a mai adăugat că Matrona va rămâne în locul lui și chiar îi va prezice moartea ceea ce mai târziu s-a și întâmplat. Matrona nu era pur și simplu oarbă, ci nu avea ochi deloc. Încă din copilărie, în timpul nopții, când părinții dormeau, ea se furișa la colțul sfânt (la ruși există un perete sau un colț de cameră rezervat special pentru icoane, care se numește Krasnîi ugol – colțul sfânt) și, într-un mod de neînțeles, lua de pe raft icoanele, le așeza pe masă și, în liniștea nopții, se juca cu ele. Copii o necăjeau adesea pe Matrona: fetițele o biciuiau cu urzici, știind că nu vede cine o lovea. Pe la vârsta de 7-8 ani, Matrona și-a descoperit darul prezicerii și al vindecării bolnavilor.

Casa familiei Nikonov se găsea în apropierea Bisericii din sat. Matrona avea locul său obișnuit – la stânga, după ușa de intrare, la peretele dinspre apus. Cunoștea bine cântările bisericești și deseori cânta împreună cu cântăreții. Se pare că încă din copilărie Matrona a dobândit darul rugăciunii neîncetate. Tot de timpuriu, Matrona a fost însemnată de Dumnezeu cu darul dreptei socotințe, clarviziunii, al facerii de minuni și al vindecării bolnavilor. Erau aduși bolnavi care nu se puteau ridica din pat și pe care fetița îi punea pe picioare.

Într-o zi, Matrona îi spuse mamei: „Pregătește-te, cât de curând voi avea nuntă”. Și iată că peste câteva zile încep să apară numeroase căruțe la casa Nikonovilor, vin oameni cu necazurile lor, aduc cu ei bolnavi și toți îi întreabă de Matrona: ea le citi rugăciuni și foarte mulți se vindecaseră. Mama întrebă: „Matrona ce se întâmplă?”, iar ea îi răspunse „Nu ți-am spus că va fi nuntă?”

Peste puțin timp, la vârsta de 17 ani, Matrona și-a pierdut pe neașteptate capacitatea de a merge, i s-au luat picioarele. „Eu nu m-am ferit de asta – așa a fost voia lui Dumnezeu”, obișnuia să spună.

De-a lungul întregii vieți, fericita Matrona era înconjurată de icoane. În camera în care a locuit ulterior destul de mult, erau trei pereți plini de sus până jos cu icoane, cu candele aprinse. Îi mira pe oameni și faptul că Matrona, ca și oamenii văzători avea aceeași idee despre lumea înconjurătoare. La compătimirea uneia dintre personale apropiate: „Păcat măicuță, că nu vedeți frumusețea lumii”, ea îi răspunse: „Dumnezeu mi-a deschis odată ochii și mi-a arătat lumea și zidirea Sa și soarele l-am văzut, și stelele pe cer, și tot ce e pe pământ, frumusețea pământului, munții, râurile, iarba verde, florile, păsările…”

Ajutorul pe care-l acorda Matrona celor bolnavi nu avea nimic comun cu descântecele, cu farmecele, din această cauză cuvioasa era urâtă de vrăjitori. Mai întâi de toate, Matrona se ruga lui Dumnezeu pentru oameni. Istoria Bisericii ortodoxe cunoaște nenumărate asemenea exemple. Matrona citea rugăciuni deasupra apei, pe care o dădea apoi celor ce veneau la ea. Cei ce beau apa și se stropeau cu ea se izbăveau de diferite necazuri. În 1925, Matrona pleacă la Moscova, care devine locul ei de activitate ascetică, precum și al morții sale. Persecutată de atei, Matrona era nevoită să-și schimbe permanent locuința. Găsind adăpost în casele credincioșilor.

Iată în continuare o relatare privind lipsurile pe care era nevoită să suporte uneori fericita. Trăia într-o căsuță, iar înăuntru erau vapori deși și înăbușitori, focul ardea într-o sobă mică. Maica stătea culcată în pat cu fața la perete, nu putea să se întoarcă, căci părul îi înghețase, fiind lipită de perete.

Aparent, viața ei decurgea uniform „Ziua primea oameni, noaptea se ruga. Asemenea asceților din vechime, niciodată nu se culca să doarmă normal, ci ațipea, așezându-se pe o parte. Așa treceau anii. Zilnic Matrona primea cam 40 de oameni, care veneau la ea cu necazurile lor, cu boli sufletești și trupești. Vindecând bolnavii, maica le cerea credință în Dumnezeu și îndreptarea de la păcat a vieții. Matrona sublinia că ajutorul nu vine de la ea, ci de la Dumnezeu. Cum s-a întipărit Matrona în memoria oamenilor apropiați? Cu mânuțe și piciorușe scurte, ca de copil, șezând cu picioarele încrucișate pe pat sau pe o ladă. Părul moale, cu cărare la mijloc, pleoapele strânse, fața blajină, luminoasă, vocea blândă îi consola, îi calma pe bolnavi, îi însemna cu semnul crucii, de obicei nu vorbea mult, ci răspundea scurt la întrebări. Maica învăța să nu judecăm aproapele „fiecare oiță va fi spânzurată de propria codiță. Ce treabă ai tu cu celelalte codițe?” Matrona învăța să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să trăim cu rugăciune. Matrona nu îngăduia să dăm importanță visurilor. Locuind la familia Jdanov, Matrona se spovedea și se împărtășea la părintele Dimitrie, de la biserica de pe Krasnaia Presnea. Noaptea se ruga fără întrerupere. Pe frunte avea o adâncitură de la degete datorită faptului că își făcea foarte des semnul crucii.

Pe 2 mai 1952, Matrona s-a stins din viață.

În seara zilei de 8 martie 1998, în Duminica Ortodoxiei, cu binecuvântarea Prea Fercitului Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii, Alexie al II-lea, în cimitirul Danilovsk din Moscova, au fost aflate cinstitele moaște ale ascetei din sec XX-lea, Fericita Maica Matrona. În prezent, moaștele Sfintei se află la mânăstirea de maici Pokrovsk din Moscova unde vin mulțime de oameni după ajutorul Sfintei.

Pe data de 2 mai 1999, a avut loc un eveniment așteptat de mulți credincioși ortodocși: în rândul sfinților a fost trecută Fericita maică Matrona a Moscovei. Împreună cu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, toți cei prezenți în biserică au cântat: „Mărimu-te pe tine, sfântă Cuvioasă Fericită Matrona”. Proorociile și prezicerile ei au ajutat multor oameni să evite primejdiile și moartea, să găsească adevărata cale în împrejurările grele ale vieții.

1.2.Sfânta, Cuvioasa Macaria, mângâietoarea celor suferinzi

Schimonahia Macaria s-a născut pe 11 iunie 1926 la Odovania Paștilor. Părinții fetei erau Mihail Artemovici Artiomov și Theodosia Nikiforovna Artiomova, în vârstă de 50 de ani, locuind în satul Karpova, județul Viazma, gubernia Smolensk. De Înălțarea Domnului, a fost botezată împreună cu fratele său care îndată după botez a murit.

Familia Artiomov era cea mai numeroasă din ținut: părinții, patru fii cu nevestele și copiii, șase fiice dintre care una măritată. Macaria a fost paralizată de la vârsta de 3 ani. Ea nu avea nicicând loc la masă și își aduceau aminte de ea doar în ultima clipă. Fetița bolnavă și flămândă se târa pe sub masă și era mulțumită să găsească chiar și o coajă de pâine scăpată de cineva. „Mă înfometau așa de tare încât abia mă puteam târî. Nu știu acum am rămas în viață” povestea Macaria. Când familia Artiomov se ducea la culcare în aglomerata lor căsuță, aproape toate paturile erau întinse pe podea, iar locul fetiței bolnave era sub pat. Nu numai că dormea acolo, ci acolo își petrecea și cea mai mare parte a zilei. Încă de mică, Macaria nu a avut parte de nici o mângâiere, surorile sale se găteau cu cămeși frumoase, iar ea era plină cu noroi. Pe când Macaria nu avea nici patru ani, târându-se până la capătul podețului de lemn de pe lângă pârâu a alunecat în apă, dar prin minunea lui Dumnezeu a scăpat. De la această vârstă, Macaria a început să o vadă pe Maica Domnului, care i-a promis fetei că va avea grijă de ea.

Când copiii mai mari plecau de acasă, cei mici erau lăsați în grija Macariei (numele pe care l-a luat când era schimonahie iar așa numele de botez era Theodosia). Theodosia o ajuta destul de mult și pe mama ei prin casă – torcând și împletind, mulgea și vaca.

Au venit ș vremurile întunecate pentru viața Theodosiei, a început Marele Război pentru Apărarea Patriei (al Doilea Război Mondial). Toți bărbații au plecat din casa fetei la război, iar femeile s-au răspândit pe la casele lor. Fetița bolnavă a fost lăsată singură în casă, purtând singura sa îmbrăcăminte și fără o bucățică de pâine. În casa Theodosiei au fost lăsați și alți 36 de copii; s-a petrecut o mare minune: când au venit fasciștii nu au ucis copiii pentru că Theodosia profețise unui ofițer german. Curând fetița a rămas fără casă și trebuia să se adăpostească unde ar nimeri. „Eram mică și slabă. Mă vâram sub un șopron sau într-un hambar. Când dădeam de oameni stăteam în apă până la gât. Era greu pe zăpadă: mă târam pe uliță fără haine și nimeni nu mă îmbrăca. Săpam o gaură în zăpadă, mă făceam ghem, îmi puneam mâna sub cap și așa adormeam. Tot ce aveam pe mine putrezise. Și de mâncare – beam apă murdară, mâncam zăpadă. Iar dacă cineva îmi dădea pâine, îngheța așa de tare, încât nu puteam mușca din ea. Vara mâncam iarbă și flori. Mă cățăram pe un morman de pământ sau pe un stog de fân, unde era cald și bine, și mă rugam lui Dumnezeu” – aceste cuvinte au fost lăsate de Theodosia.

În 1943, Theodosiei i se arată Maica Domnului și îi spune că va trăi într- casă adăpostită de cineva, aceasta avea să fie Maica Natalia. Și aici Theodosia a trăit clipe grele încât toate treburile casnice erau pe umerii ei.

La vârsta de 20 de ani, Theodosia este tunsă în rasoforie de către părintele Vichentie cu numele Tihona, în cinstea Sf. Tihon din Medin. Tihona a avut parte de multe boli în viață, zăcând luni întregi în spitale. Pe 18 octombrie 1976, egumentul Donatie o tunde pe Tihona în monahie, rămânând cu același nume. Pe 19 ianuarie/1 februarie 1978, ea a primit schima și a fost tunsă cu numele de Macaria, în cinstea nevoitorului egiptean Macarie cel Mare, prăznuit în acea zi.

Oamenii veneau la Maica Macaria din toate colțurile țării: clerici – de la diaconi până la mitropoliți; conducători bisericești respectați și simpli mireni; credincioși și necredincioși, bătrâni și tineri – toți veneau, iar Matușka știa nevoile fiecăruia și cum să-i ajute. Știa despre ei mai mult decât ei înșiși. Menționăm faptul că la Cuvioasa Macaria a ajuns și Yurii Gagarin, unul dintre cele mai cunoscute personaje din Rusia anilor 1960.

În continuare despre Cuvioasa Macaria ne relatează un ucenic al ei care a văzut toate cele petrecute cu Macaria, acesta este autorul cărții „Cuvioasa Macaria, mângâietoarea celor suferinzi”, Ghenadie Durasov.

„Matușca era slabă și liniștită, se ruga în tăcere, mișcându-și mătăniile. Sosirea vizitatorilor nu o întrerupea pe ea niciodată de la rugăciunea curată. Fața ei era rotundă, cu ochii mari, albaștri ca cerul și cu buze trandafirii; era foarte expresivă și mobilă, iar chipul ei avea o expresie de pace lăuntrică”. Macaria folosea, la fel ca și Matrona, ulei sfințit și apă sfințită pentru tămăduirea credincioșilor pe care le sfințea după formule proprii cunoscute ei și Maicii Domnului pe care fericita le dădea oamenilor ca mijloc de tămăduire. Macaria se învrednicise și de virtutea smeritei înțelepciuni, astfel era întrebată de ce dă drumul la oameni dacă știe că au venit nu cu gânduri bune, fericita răspundea zicând că nu e drept ca să nu lase să intre, „trebuie să ai milă față de toți”.

Ghenadie Durasov povestește că atunci când se afla lângă Macaria, întotdeauna întreba câte ceva. Astfel, a observat cum chipul ei se făcea uneori deosebit de strălucitor, părând că stă să se aprindă. Matușca adesea spunea că îi este milă de oameni și că nu cere nimic altceva de la Dumnezeu decât o coajă neagră, numai ca toți ceilalți să o ducă bine. Ea spunea că îi este așa de milă de toți și că toți sunt ai ei, desigur că în aceste cuvinte se vădesc cuvintele lui Hristos. Macaria niciodată nu dormea noaptea și se întrista că este schimonahie și nu poate să se retragă, dar nopțile fără somn, petrecute în rugăciune arzătoare și neîncetată, alcătuiau numai o parte din viața ascetică a schimonahiei. Pe lângă toate acestea, avea suferințe trupești de neîndurat, nu mai putea să le îndure și izbucnea în lacrimi, dar când îi treceau durerile, chipul ei lua o înfățișare voioasă.

Uneori, matușca făcea mărturisiri șocante, spunând că în toată Rusia nu este nimeni care să sufere la fel ca ea și că datorită bolilor ei ea a cuprins toată Rusia. Din aceste mărturisiri ne dăm seama despre marea nevoință a acestei femei. Fiind foarte slabă cu trupul, se ruga totuși întreaga noapte pentru mult încercata Rusie. Cu timpul, Macaria a înțeles că nu e ușor să te rogi pentru toți, aceasta cerând o înfrânare aparte. Astfel, în ultimii săi ani de viață, schimonahia Macaria s-a lipsit nu numai de merele pe care i le aduceau oamenii, ci chiar de prescură. Mânca numai pâine neagră, uscată, înmuind-o în apa de la izvorul sfânt.

Legătura schimonahiei Macaria cu Maica Domnului era una dintre cele mai nemijlocite. Vorbea adesea cu Ea, cum s-ar zice, față către față, adresându-i cereri ca propriei mame.

Cuvioasa Macaria s-a învrednicit și de vederea luminii dumnezeiești. „M-am rugat lui Dumnezeu nici nu mai știu cât. Apoi, pe la trei dimineața, o strălucire a luminat casa. Oh, ce lumină era, cu totul aurie! Și o mireasmă, nu ca de tămâie, ci ca uleiul (de la Mirungere) umplea casa … timp de trei zile a fost așa de ușor, așa de bine aici. Am uitat de toate bolile”.

Schimonahia Macaria își ducea boala cu răbdare, chiar eroic s-a putea zice. Ea zicea că Domnul i-a dat suferințe mai mari decât harul. Înainte de moartea sa, boala se agravase, durerile erau insuportabile, a fost împărtășită de egumenul Donatie. Macaria a prezis ziua morții sale.

La 18 iunie 1993, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu una dintre cele mai mari rugătoare pentru pământul Rusiei.

Amintim numai faptul că a avut niște profeții înspăimântătoare la adresa Rusiei și a lumii, unele dintre ele s-au împlinit și astăzi.

Troparul Sfintei glasul 4 spune „O, mult – pătimitoare, sfântă maică Macaria, a Maicii Domnului preaiubită, văzătoare a celor dumnezeiești, ceea ce ești pământului rusesc hrănitoare și iubitoare maică și lumii întregi cu rugăciunea mijlocitoare, roagă-te stăpânului tuturor să se mântuiască sufletele noastre”.

2. Stărețismul

O reînnoire a venit în mânăstirile rusești atunci când apogeul a atins din nou paternitatea spirituală numită starcestvo, instituție a „bătrânilor”. Titlul de stareț bătrân, este sinonim cu părinte, avva, în Viețile Părinților. Aceste culegeri se cheamă Gerontica (Cartea Bătrânilor) sau Paterika (Cartea Părinților). Traducerea slavă a grecescului geron este „stareț” (la plural starcy). De altfel, în alte limbi creștine există unii termeni analogi: senex, sabo, khello sau hello, cer, beri …, fără să uităm pe șeicii arabilor. Înțelepciunea este, după Sfânta Scriptură, treaba bătrânilor. Aceasta o gândeau popoarele antice. Unica dificultate, nu ușor de rezolvat, este: la ce vârstă începe bătrânețea care abundă în înțelepciune? În cazul nostru este vorba de maturitatea spirituală, care este, desigur, superioară maturității de judecată, independentă de numărul anilor de viață. „În mănăstire – zice Sfântul Bernard – tinerii vor fi ca bătrânii și bătrânii ca tinerii”.

Stărețismul a fost adus în Rusia de ucenicii Sfântului Paisie Velicicovschi, marele stareț ucrainean din veacul al XVIII-lea. Sfântul a tradus din greaca veche în slavonă mai multe scrieri de învățătură duhovnicească alcătuite de diferiți Părinți ai Bisericii. O astfel de împreună – așezare a învățăturilor Sfinților Părinți, cunoscută sub numele de Filocalie, fusese întocmită și de către Sfântul Nicodim Aghioritul (1748 – 1809), sub îndrumarea Mitropolitului Macarie al Corintului (1731 – 1805), și a apărut în grecește în anul 1782 la Veneția. Sf. Paisie de la Neamț își tipărește traducerea sa în slavonă (Dobrotolyubie) în 1793, lucrarea având o puternică înrâurire asupra vieții duhovnicești din Rusia, unde a fost răspândită împreună cu rânduielile sale de către ucenici. Scrierile despre rugăciunea lui Iisus erau cu deosebire prețuite între monahi.

În sec. XIX, „stareții” au fost numeroși pe toată întinderea pământului rus, în mânăstiri și schituri, dar numai la Optina starcestvo a devenit o tradiție locală, un fel de școală harismatică care a format patru generații de „stareți” spre care alergau mulțimile din toate colțurile Imperiului. Numele de „părinte duhovnicesc”, care le-a fost atribuit, spune bine că ei erau considerați și se simțeau părinți a numeroși fii în Duh.

Iată un pasaj din viața „starețului” Moise de la Optina, care ne relevă dispozițiile sufletului său de tată. El spune „că toate păcatele pe care aceștia le mărturisesc sau pe care le observ, trebuie să le iau asupra mea și să mă pocăiesc pentru ele ca și cum ar fi propriile mele greșeli. Aceasta pentru a nu-i judeca prea aspru și a nu cădea pradă furiei. Greșelile, păcatele și lipsurile fraților mei vor fi ale mele”. Prin urmare, un „stareț” nu-și judecă fiul duhovnicesc din afară, ci se identifică cu el, îl cunoaște de dinăuntru, trăind cu el o relație interioară.

Starețul nu este un om al minunii, deși este dăruit de Dumnezeu și cu această putere, ci este, înainte de toate, un propovăduitor și un învățător al Evangheliei prin cuvânt și prin faptă, îmbălsămând cu mireasma cerească a smereniei și a dragostei atmosfera din jurul lui.

Starețul binecuvântează pe toți cei care vin la el, se roagă pentru ei și-i povățuiește, ca și dânșii, la rândul lor, să ducă o viață de neîncetată rugăciune, da stare continuă înaintea lui Dumnezeu și de ancorare a întregii lor vieți în crucea lui Hristos. Și în această propovăduire neîncetată a crucii lui Hristos constă, îndeosebi, extraordinar de marea importanță pentru lume și pentru Biserică a monahismului ortodox, în general și a celui rusesc, în special.

Așa a fost, așa a trăit și așa a lucrat marele Tihon, episcop de Voronej și „stareț” de Zadonsk.

Remarcăm faptul că alt stareț contemporan cu Paisie și în strânsă legătură duhovnicească cu el, a fost vestitul „stareț” al Pecearskăi din Kiev, Dositei – fecioara, care a trăit 26 de ani închisă, sub înfățișare bărbătească, fire de femeie având, povățuitor în viața duhovnicească a Prea Cuviosului Serafim de Sarov.

Caracteristică însă pentru „stărețism” rămâne îndeosebi Mânăstirea Optina, care a stat mai mult ca oricare alta, sub directa influență paisiană. Și, odată cu această atmosferă generală de viață duhovnicească din Rusia provoslavnică, pe când Optina – sub influența căldurii și iluminării lăuntrice răspândite de pe pământul României de curentul de foc paisian – colocotea de viață duhovnicească, prin trăirea nepământească a minunaților ei „stareți” – Leonid, Macarie, Ambrozie, Anatolie etc. – în altă parte în pădurile de la hotarele guvernământului Tombov și Nijni Novgorod, strălucea una din cele mai minunate figuri ale „stareților” ruși, Prea Cuviosul Serafim de Sarov.

Desigur, nu putem trece cu vederea că între marii duhovnici ai Rusiei care au viețuit în veacul al XIX-lea după predaniile Sfântului Paisie de la Neamț, sunt: Sf. Serafim din Sarov, episcopii Teofan Zăvorâtul și Ignatie Briancianinov, cei care și-au părăsit scaunele episcopale pentru viața de sihăstrie.

Deși mult sporiții duhovnicește, stareții de la Varlaam nu s-au învrednicit de faima și evlavia norodului precum cei de la Optina. La Varlaam, stărețismul a fost adus de părinții Cleopa și Teodor, ucenici ai Cuvosului Paisie Velicicovski, iar în vremea de acum, Părintele Mihail Zăvorâtul este, fără putință de tăgadă, pildă și chip viu al acestei tradiții, desăvârșirea ei.

2.1. Sfântul Serghie de Radonej

Părintele nostru Serghie s-a născut în 1314 în orașul Rostov, din părinți boieri ortodocși, Chiril și Maria care, pentru viața lor cuvioasă, au fost trecuți și ei în rândurile sfinților. Copilul a primit numele de Vartolomeu și era al doilea din cei trei fii – cel mare fiind Ștefan, iar cel mai mic Petru. În timp ce Ștefan și Petru au învățat foarte repede să scrie și să citească, micuțul Vartolomeu nu se descurca în nici un chip până când nu întâlni un bătrân de o frumusețe îngerească, care se ruga cu lacrimi la adăpostul unui stejar. Bătrânul scoase din traistă ceva asemănător cu anafora pe care i-o dăduse lui Vartolomeu s-o mănânce pentru a înțelege Sfintele Scripturi.

La rugămințile băiatului, călugărul îl însoți până la casa părintească. Aici călugărul a început a citi rânduiala ceasurilor, poruncindu-i băiatului să dea răspunsurile, dar acesta a spus că nu știe. După ce luă blagoslovenie de la Stareț, băiatul, ca și cum ar fi căzut într-o uimire, începu să cânte fără greș Psalmii lui David.

Părinții băiatului au povestit bătrânului întristați, cum băiatul lor când era în pântecele maicii sale țipase de trei ori la biserică, la care călugărul le spuse că băiatul va avea mare trecere înaintea lui Dumnezeu și că după ce va pleca fiul lor va ști să scrie și să citească, ceea ce s-a și întâmplat.

Îndată ce ieșiră, călugărul dispăru, ceea ce dădu de gândit casnicilor că acesta fusese un înger.

Încă înainte de 12 ani, băiatul petrecea într-un post atât de aspru, rugăciune și lacrimi, dorința cea mai mare fiindu-i de a se călugări.

Vartolomeu îngrijea cu multă dragoste pe amândoi părinții până ce intrară în mănăstire, unde și s-au săvârșit din viață, nu mult după aceea muri și soția fratelui său Ștefan.

Vartolomeu și cu Ștefan merg în căutarea unui loc singuratic, găsind locul la început, și-au clădit o colibă, apoi o chilie, și mai apoi o mică biserică. Au cerut după aceea blagoslovenie de la episcop, iar mitropolitul Theognost al Kievului le-a trimis un preot să sfințească biserica.

Din cauza condițiilor foarte grele din pădure, Ștefan îl părăsi pe fratele său și plecă la o mănăstire din Moscova, Vartolomeu, rămas singur, se îndeletnicea cu postul și rugăciunea.

Va intra în cinul călugăresc la vârsta de 23 ani, fiind tuns de un bătrân, anume starețul Mitrofan, care îl călugări în a șaptea zi a lui octombrie, punându-i numele de Serghie, în cinstea Sfinților Mucenici Serghie și Vah, a căror prăznuire se săvârșea. Starețul sluji Sfânta Liturghie în bisericuța Sf. Treimi, îl împărtăși pe Serghie cu Preacuratele Taine, peste el pogorându-se darul Duhului Sfânt care avea să nu-l mai părăsească niciodată.

În singurătate, Serghie era împresurat de fiare sălbatice, care îi dădeau târcoale nu numai noaptea, dar chiar și în ceasurile zilei.

După doi ani petrecuți astfel, Sf. Serghie a fost cercetat de câțiva călugări, care și-au arătat dorința de a împărtăși cu el, prin voia Domnului, asprimea vieții și a locului. Sfântul se întâlnea cu frații în fiecare zi în biserică, pentru cele șapte Laude. Cuviosul le slujea fraților fără lenevire, ca un rob cumpărat: vântura și măcina grâul, cocea pâine și gătea. Noaptea și-o petrecea priveghind în rugăciune și gusta numai pâine și apă, dar și aceasta cu măsură.

A trecut timpul și Serghie, cu toată împotrivirea lui, a fost hirotonit preot de către episcopul Atanasie al Volynei și după ce stătură de vorbă cu episcopul despre pravilele apostolice și despre învățăturile Sfinților Părinți, Sf. Serghie a fost încredințat obștii sale ca stareț, părinte și doctor. Sfântul slujea în fiecare zi Dumnezeiasca Liturghie ți în fiecare zi îi mărturisea pe frați care, când luase stăreția obștea număra 12 frați. Noaptea, după slujbă, Serghie umbla pe la ferestrele fraților și asculta, dacă auzea că se roagă dădea slavă lui Dumnezeu dar dacă-i auzea vorbind și râzând între ei, se supăra și dimineața următoare îi mustra cu blândețe pe cei vinovați.

De multe ori călugării se supărau pe el din cauza lipsei de mâncare, iar sfântul la spunea că după necaz vine bucurie, astfel că de multe ori a doua zi la mănăstire veneau oameni cu căruțele și aduceau mâncare.

Bătrânii mânăstirii povesteau despre Cuviosul Serghie că nu purta niciodată haine noi, ci unele rupte, pătate și cu totul simple. Atât de zdrențuit era, încât mulți nu-l recunoșteau, asemuindu-l cu vreo slugă oarecare.

Desigur, din timpul vieții sale, Sfântul a dobândit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Astfel, însemnând un loc cu semnul Sf. Cruci, țâșni apă, acest izvor tămăduiește și astăzi nenumărate boli; altă dată, un om adusese la mănăstire pe fiul său bolnav, care nu după mult timp muri, sfântul cuprins de milă plecă genunchii și se rugă deasupra lui până ce copilul învie, sufletul îi reveni în trup și începu să se miște.

După sfatul patriarhului Filotei, în mânăstirea Sf. Serghie începu viața de obște, frații neavând nimic de sine. De multe ori, Sfântul avea vedenii prin care Serghie vedea și auzea o voce care îi spunea că turma sa va fi numeroasă și se va înmulți.

Este de remarcat că în mânăstirea Sf. Serghie viețuia un bătrân cu viața îmbunătățită, Andrei Rubliov, un iconar plin de dar, cel care a pictat Sf. Treime de la stejarul Mamvri.

Foarte curând, marele nevoitor începu să-și piardă tot mai mult din puteri, în curând și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, după ce s-a împărtășit cu Preacuratele Taine, în ziua de 25 septembrie 1392, la vârsta de 78 ani. După moarte, trupul său a început să răspândească o mireasmă și o dulceață negrăită, foarte multe minuni s-au petrecut după moartea sa. Când s-a deschis racla Sfântului, trupul se păstrase nevătămat; putreziciunea nu-i atinsese nici măcar veșmintele, măcar că de amândouă părțile mormântului era apă. Deschiderea raclei s-a petrecut pe 5 iulie 1422 și ce a și rămas spre prăznuire.

2.2. Sfântul Paisie Velicicovski

Aș dori să încep viața Sf. Paisie cu o scurt remarcă, pentru că viața sa, pe care o voi expune în continuare, este preluată din Patericul Optinei, Sf. Paisie fiind primul stareț a cărui biografie este prezentată în acest Pateric. Astfel, de-a lungul secolelor, stăreția a înflorit, atingând culmea dezvoltării sale, apoi a slăbit, a ajuns la declin, ca mai târziu să renască din nou. A cam fost uitată în Rusia în timpul Cuviosului Paisie Velicicovski (sec. XVIII). Prin luptele sale, prin traducerile cărților Sfinților Părinți și prin exemplu personal, el a readus stăreția peste ucenicii săi și, astfel, a început să înflorească în Rusia, în special la schitul Optina. Primii stareți de la Optina – Lev, Macarie, Moisei și Antonie au fost ucenici apropiați ai marelui stareț Paisie. Această mlădiță îmbelșugată a înflorit continuu de-a lungul a sută de ani, trecând de la părinte la fiu, în duhul ascultării autentice. „Publicând în ediția noastră viețile stareților optineni, găsim de cuviință să publicăm și viața marelui stareț Paisie Velicicovski, inițiatorul stăreției în Rusia, în sec. XVIII – XIX, cu deosebire la schitul Optina”.

Marele stareț Paisie Velicicovski s-a născut în anul 1722 în orașul Poltavo, unde tatăl său, Ioan Velicicovski, s-a străduit să construiască catedrala Uspenskaia. Atât tatăl, cât și mama lui Petru (numele de botez), pe nume Irina, erau oameni evlavioși. Lectura l-a captivat cu totul pe băiat: se retrăgea într-o cameră liberă și citea cu dragoste Sfânta Scriptură și Viețile Sfinților.

După ce a rămas orfan de tată și după moartea fratelui său, mama sa îl înscrie pe tânăr la Școala duhovnicească din Kiev. Aici Petru a stat patru ani. Printre colegii săi erau câțiva băieți evlavioși cu care tânărul s-a împrietenit. Tinerii prieteni se retrăgeau adesea și-și petreceau noaptea, până în zori, în discuții despre modul în care să se lepede de lume. Știința de carte și studiul nu l-au mulțumit pe Petru, căci sufletul său tânjea după fapte mai mari. Prietenii săi l-au susținut în hotărârea de a renunța la studiu și de a intra în viața monahală. Hotărârea puternică l-a pătruns și, în taină, a părăsit Kievul și școala duhovnicească pentru ca să pornească pe drumul vieții monahale.

La mânăstirea Sf. Nicolae de pe malul râului Tiasmin, la praznicul Schimbării la Față a Domnului, egumenul Nichifor care și mai înainte îi era duhovnic, l-a tuns pe Petru rasofor, cu numele de Platon, la nouăsprezece ani. Pravila sa de rugăciuni nu numai că o îndeplinea cu râvnă, ci se ruga și în timpul nopților. Din cauza prigoanei Ortodoxiei de către uniții cu Roma, Platon a plecat în Kiev, unde s-a stabilit la Lavra și s-a ocupat de tipografie, împreună cu ieromonahul Macarie. El ardea de dorința de a duce o viață pustnicească sub o îndrumare aleasă a unui stareț, atât în viață, cât și în lupta duhovnicească.

Negăsind ceea ce dorea în Ucraina, Platon pleacă în Moldo – Vlahia. Aici el a găsit ceea ce căuta: nevoitori înflăcărați, după care atât a tânjit sufletul său și de la care a învățat foarte multe. Odată, după ce schimnicul Mihail a discutat cu toți frații despre mântuire, făcând referire la schitul său, cuvintele schimnicului au deșteptat în părintele Platon dorința de a viețui acolo. Astfel Platon pleacă cu Părintele Onufrie prin păduri întinse, câmpuri minunate până au ajuns la un schit unde starețul Teodosie l-a primit pe Platon cu multă dragoste. În următoarele zile, starețul i-a dat părintelui Platon o chilie, iar el a început să viețuiască în singurătate desăvârșită. Trei ani a viețuit părintele Platon în schiturile moldovenești; aici el a vizitat pe toți călugării îmbunătățiți.

În scurt timp, părintele Platon a hotărât să meargă la muntele Athos deoarece a auzit de schimnicii Vasile, Mihail și Onufrie care aveau de gând să-l oblige să se hirotonească. Platon s-a nevoit la Athos precum făcuse și în mânăstirile rusești: ținea post aspru și mânca seara hrană uscată cu apă, dar numai în afara sărbătorilor, zilelor de duminică și sâmbătă. Nevoința lui era așa de mare, încât nu avea nici cămașă: avea numai sutană, toată numai petice.

La 28 de ani, Platon este călugărit de către schimnicul Vasile din Moldova, care vizitase muntele Athos, cu numele de Paisie. La cuvios, mulți călugări au început să sosească rugându-l să-i primească la el la ucenicie la început i-a refuzat, dar după aceea i-au îngăduit. Astfel, în curând două chilii nu ajungeau pentru preoți și Paisie mai dobândește o chilie, acum erau opt frați moldoveni și încă patru călugări ruși, în aceste condiții Paisie ajunge stareț, povățuitor pentru călugări. Îndelung și fierbinte fiind rugat de către ucenicii săi, Paisie a fost hirotonit ieromonah și a devenit duhovnicul fraților. Starețul, ziua făcea linguri, iar noaptea, pentru că nu dormea mai mult de trei ore, traducea cărțile Sfinților Părinți din limba greacă în limba slavă și corecta texte rusești vechi. Chiar și Prea Fericitul Patriarh Serafim, care trăia în mânăstirea Pantocratar, adesea îl vizita pe stareț pentru sfaturi duhovnicești. Starețul slujea întotdeauna cu adâncă smerenie, evalavie și lacrimi la Sfânta Liturghie.

Din cauza năvălirii turcilor, starețul Paisie, împreună cu ucenicii săi, pleacă în Moldo – Vlahia. Starețul s-a mutat în Moldova și nu în Rusia deoarece în Rusia, în acea vreme, erau timpuri tulbure din cauza domniei Ecaterinei a II-a care, prin ordinele sale, a dărâmat foarte multe mânăstiri.

Când a sosit la Iași, starețul a primit binecuvântare de la mitropolitul Gavriil pentru a merge la mânăstirea Dragomirna. Aici starețul Paisie a început să organizeze obștea: „Trapeza obștii, încălțămintea și veșmintele date de stareț, ascultarea la muncile comune, tăcerea, rugăciunea lui Iisus rostită în chilii, citirea scrierilor asceților și mărturisirea zilnică a gândurilor – acestea sunt fundamentele pe care s-a dezvoltat și a curs viața obștii lui Paisie”. În timpul care îi rămânea în afara rugăciunilor, starețul traducea din scrierile grecești ale sfinților asceți din vechime.

După războiul ruso – turc, starețul s-a stabilit cu obștea la mânăstirea Secu, iar numărul ucenicilor ajunsese la 350. În scurt timp, mânăstirea a devenit neîncăpătoare pentru preoți. Astfel, cu ajutorul prințului Constantin Moruzzi, starețul Paisie ia în conducere mânăstirea Neamț, în anul 1779.

Marele său merit a constat în faptul că, prin propriul exemplu și prin exemplul obștii sale, a reinstaurat acele principii vechi de viață monahală, pe baza cărora monahismul a înflorit. Prin exemplul său, starețul a știut să educe mulțimea călugărilor care și-au însușit profund duhul lui, iar după moartea lui au devenit restauratorii monahismului în întreaga Rusie. Sf. Paisie a alcătuit literatura operelor asceților în limba rusă, ceea ce constituie adevăratul izvor al trăirii monahale ruse. Din traducerile starețului s-au alcătuit cărți de căpătâi pentru fiecare călugăr: „Dobrotoliubovi” („Filocalia”), „Scara” și „Învățăturile cuviosului Isaac Sirul”. Prin traducerile sale, starețul a reînnoit monahismul rus. În timpul vieții, Paisie s-a bucurat de o mare popularitate în Rusia Ortodoxă, atât printre categoriile cele mai înalte ale societății, cât și în mijlocul oamenilor de rând.

A adormit în pace în ziua de 15 noiembrie 1794 și a fost înmormântat în mânăstirea Neamț.

2.3. Schimonahul Sisoe de la Valaam

Valaamul este una dintre mânăstirile rusești care, în secolul al XIX-lea, și-a însușit stărețismul, un meșteșug aparte de povățuire duhovnicească. Acesta cere ascultarea desăvârșită, întru toate, a ucenicului față de stareț sau duhovnicul său, și mărturisirea în fiecare zi către el a tuturor gândurilor, dorințelor și pornirilor păcătoase. Cercetarea aceasta a cugetului de la sfârșitul zilei nu este legată de Taina Spovedaniei și nu aduce dezlegarea de păcate. Parte a meșteșugului este și stăruirea în lucrarea rugăciunii cunoscută cu deosebire la monahii din muntele Athos sub numele de rugăciune a lui Iisus.

Starețul Sisoe s-a ostenit timp de mulți ani în ascultarea de pădurar și a avut în grijă schitul Sfântului Nicolae, așezat pe o insulă mică, vecină cu principala Mănăstire Valaam. Fiind stareț și învățător al tinerilor, el le-a transmis cu seriozitate această moștenire duhovnicească, monahală, călugărilor începători.

Părinții lui au fost oameni simpli, originari din partea de nord a Rusiei. Cu privire la copilăria lui, obișnuia să spună că, atât cât a fost copil, a lucrat în lume ca vânzător într-un magazin. Însă el dorea să lucreze pentru Dumnezeu, deoarece toți rușii erau crescuți cu o sete de a-L mulțumi pe Dumnezeu. Există o indicație potrivit căreia s-a ostenit în toate locurile Valaamului și a fost îndrumător duhovnicesc pentru mulți oameni de acolo. Datorită smereniei lui, nu a fost hirotonit preot, însă ca stareț duhovnicesc, primea oameni pentru descoperirea gândurilor și era foarte priceput în domeniul cunoașterii duhovnicești. Rânduri lungi de oameni stăteau și așteptau să-și descopere gândurile lor.

Aflându-se aproape neîncetat în stare de rugăciune, el a devenit pustnic pe insulă. Așa cum a spus părintele Sisoe, deseori se pierdea în pădure unde Îl asculta pe Dumnezeu. Potrivit cu obiceiul Valaamului, nu oricine primea binecuvântare pentru a viețui în pustnicie. Părintele Sisoe era deja binecunoscut ca săvârșitor al rugăciunii neîncetate. Părintele avea un ucenic devotat, pe părintele Iustinian, de pe buzele căruia avem noi informațiile tainice despre sfântul lui stareț. El ne-a spus că starețul era înzestrat cu darul rugăciunii neîncetate a inimii rostită pe scurt: „Iisuse, miluiește-mă!”.

Părintele Sisoe a povestit despre viața lui de pustnic următorul lucru: „Când am viețuit în pustie, demonii au adus asemenea ispite asupra mea încât m-am rostogolit de acolo-acolo pe podea și m-am umplut de lacrimi. Deodată, înaintea mea s-a arătat Domnul Iisus Hristos și a spus: „Chiar dacă toată lumea te va părăsi, Eu nu te voi părăsi”.

În pustie el a fost atât de copleșit de ispite și de atacurile diavolești încât a trebuit să-și părăsească chilia pustnicească și să sălășluiască în mănăstire. Părintele Sisoe a regretat profund întoarcerea în mănăstire și s-a pedepsit prin faptul că nu și-a văruit niciodată chilia, astfel încât era complet neagră. În anul 1931, el a primit schima, iar până atunci fusese numit părintele Ștefan.

Potrivit cuvintelor ucenicului său, părintele Iustinian, părintele Sisoe a primit la sfârșitul vieții lui darul rugăciunii neîncetate a inimii, după mulți ani în care se nevoise pentru el. A murit în pace pe 7 martie 1931. Zilele de pomenire a starețului Sisoe sunt 7 martie și 6 iunie.

După ce am prezentat pe scurt viața părintelui Sisoe de la Valaam, în continuare vom face referire la importanța acestei mânăstiri pentru noi, românii.

Ca români, suntem legați de mânăstirea Valaam mai ales prin Sf. Antipa de la Calapodești. Ce l-a atras pe sfântul nostru, care ani de zile a strălucit ca mare duhovnic în Sfântul Munte Athos, să își petreacă ultimii ani de viață în Valaam?

Despre Athos, Optina, Pecerska știe toată lumea. Dar Valaamul? Prin ce anume a strălucit acest loc? Care este taina lui? Oare de ce Sbornicul, vestita culegere de texte filocalice a fost întocmită aici?

Ultima întrebare lasă să se întrevadă răspunsul: în mănăstire și în schiturile valaamite au trăit mulți sfinți care s-au îndeletnicit cu rugăciunea lui Iisus.

Acești cuvioși au dus o viață de nevoință care îi vădește ca fiind următori ai părinților din Patericul egiptean. Ei care au trăit atât de aproape de vremurile noastre, ne vorbesc: „Fraților, vremea postirilor aspre, a nevoinței jertfelnice și a rugăciunii neîncetate nu a trecut. Nu vă lăsați înșelați de diavol. Hristos cere de la voi totul. Dați voință și luați putere…” (cuvânt al Editorului).

3. Anahoreții

Anachoretai e sinonimul lui eremitai, „monahi care viețuiesc singuri și în locuri pustii”. Ei se deosebesc de Kalybites, care locuiesc în chilii separate, dar nu prea îndepărtate unele de altele. Anahoreții, scrie Sfântul Ioan Cassian, sunt adevărații ucenici ai sfinților asceți Pavel și Antonie cel Mare. Ei se retrag pentru a atinge o desăvârșire superioară și pentru a-i combate pe devrani.

3.1.Prea Cuviosul Savatie, întemeietorul Solovețului, făcătorul de minuni

Primul loc de nevoințe călugărești al Prea Cuviosului Savatie a fost mânăstirea Kirilo – Beloozersk. Petrecându-și viața în post, rugăciune și priveghere, el a fost o pildă pentru toți călugării. Dar, nesuferind slava lumească smeritul călugăr și-a pus în gând să plece din mănăstire, într-un loc mai tăinuit. Savatie s-a rugat de egumen și obște să-l lase să plece acolo unde-l trăgea pe el inima și, primind blagoslovenia lor, s-a mutat în mânăstirea Valaam.

Dar sufletul lui smerit nu și-a găsit nici aici liniștea; prin faptele sale curând i-a întrecut pe toți, având iarăși parte de slava și uimirea confraților săi.

Savatie a început să caute un loc și mai tainic. În aceste condiții a plecat noaptea din mănăstire și și-a îndreptat pașii spre insula Soloveț. Ajungând la malul mării, locuitorii i-au spus lui Savatie că insula este nelocuită de nimeni, că numai câteodată pescarii mai pleacă pe insulă, dar după aceea se întoarce înapoi, oamenii i-au mai spus că nu va avea ce mânca și cu ce să se îmbrace. Dar, din binecuvântarea lui Dumnezeu, Savatie l-a găsit pe călugărul Gherman cu care pleacă astfel, procurând o luntre, alimente și unelte ce le vor fi de folos și au plecat. Drumul pe apă a fost liniștit: se vedea că Dumnezeu a binecuvântat gândul călugărilor. Cu ce bucurie au privit ei insula aceea nepopulată; cu cât entuziasm au ieșit la mal. La o verstă de mal, în apropiere de un lac, au găsit un sălaș pe care l-au socotit a fi bun de locuit. Aici au înfipt o cruce; au făcut o chilie și s-au stabilit în ea. Dobândindu-și hrana sărăcăcioasă din munca lor, petreceau în rugăciune neîncetată și dădeau slavă lui Dumnezeu.

După ce s-au scurs câțiva ani de viață pustnicească a Prea Cuvioșilor în această insulă pustie, Bunul Dumnezeu l-a ajutat pe Prea Cuviosul Savatie, care și-a găsit aici odihna și pacea deplină după care tânjea cu atâta ardoare și statornicie. Când Gherman a plecta pe râul Onega, spre a procura cele necesare pentru trai, părintele Savatie a rămas pe insulă de unul singur, în fața Atotvăzătorului Dumnezeu, Care l-a întărit pe el în răbdare, rugăciune și fapte duhovnicești. Fiind mângâiat de arătarea îngerilor, se nevoia neîncetat cu rugăciunea minții și cu fiecare zi tot mai mult sporea întru dorirea vieții veșnice.

Pe patul de moarte a fost împărtășit de către egumenul Natanael. Sfârșitul lui s-a petrecut la 27 septembrie 1435. Moaștele Prea Cuviosului Savatie au fost aduse în mânăstirea Soloveț pe când era egumen Prea Cuviosul Zosima și au fost îngropate în pământ în altarul catedralei cu hramul Adormirii Maicii Domnului. La Sinodul de la Moscova, din vremea mitropolitului Macarie, în anul 1547, s-a luat hotărârea ca memoria Prea Cuviosului Savatie să fie cinstită la 27 septembrie, dimpreună cu alți sfinți naționali. În prezent, moaștele Sfântului se află în biserica Zosima – Savatie, într-o raclă frumos împodobită.

3.2. Pustnicul Andrei

În timpul egumenului Antonie (1605 – 1612), Vasile Kenozereț iubitor de însingurare în locurile pustii ale insulei, a povestit lui Iosif, părintele său duhovnicesc, întâlnirea cu un pustnic ciudat, pe nume Andrei.

Vasile relatează cum a avut loc întâlnirea lor și, după aceasta, pustnicul Andrei l-a condus într-o peșteră care avea o fereastră în partea de miazăzi prin care lumina pătrundea înăuntru. Atunci Vasile a putut să vadă pe necunoscut: era gol, cu barbă mică iar trupul lui era negru. În peșteră se aflau patru pluguri; pe ele erau puse două scânduri și două coveți; în una era apă, iar în cealaltă iarbă înmuiată. Pustnicul i-a dat lui Vasile să mănânce iarbă și să bea apă, după care el s-a simțit vioi și plin de putere. Pustnicul Andrei a început să-i relateze viața sa „Eram muncitor în mânăstirea Solovăț; aici am lucrat la extras de sare în Sosnovo. Egumen pe acele timpuri era Varlaam (1571 – 1581) care a ajuns și mitropolit al Rostovului. În curând s-a trezit în mine conștiința păcatului; s-a născut în mine o dorință puternică să las totul și să-i slujesc lui Dumnezeu. Fără a mai amâna am plecat în pustie, unde am găsit locul acesta; am săpat o peșteră și m-am așezat în ea. Am îndurat și foame și sete, mă hrăneam cu poame și ciuperci; de multe ori am îndurat năvălirea dracilor, bătăi, ocări și boli; mă luptam cu cugetele mele de parcă erau fiare sălbatice. Nu o dată mă tânguiam că am plecat în pustie și că izolarea mea este neroditoare. De multe ori chiar părăseam peștera, cu gândul să revin în lume. Dar atunci se auzeau tunete și eram nevoit să mă întorc. Altă dată mă ridicam să plec din peșteră în toiul iernii, dar gerul aspru nu mă lăsa să fac nici măcar cinci pași. Trei ani de zile a durat această luptă grea. După trei ani de ispitiri grele, m-a cuprins o liniște adâncă, toate atacurile chinuitoare au luat sfârșit. Atunci a venit la mine cineva în chip de lumină și mi-a grăit: „întărește-te și nu părăsi calea către Dumnezeu, care ți-a fost arătată”. Acela mi-a dat această iarbă, spunându-mi „hrănește-te cu ea și bea apă din lacul acesta”. Și iată, că de 38 de ani mă hrănesc cu această iarbă”.

Ascultând această poveste, Vasile a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul. După aceea, Andrei l-a scos din peșteră, arătându-i calea spre mănăstire și l-a binecuvântat, zicându-i să nu spună nimănui ceea ce a auzit de la el câtă vreme el este în viață.

Iată nevoințele unui pustnic care și-a pus toată nădejdea în Dumnezeu și a părăsit lumea! Patericul Solovățului cuprinde și alte vieți de sfinți despre care am amintit mai înainte: Savatie, Zosima și Gherman, începătorii Solovățului prin jertfe și osteneli uimitoare, făcătorii de minuni. De asemenea, de Solovăț este legat și Nikon, patriarhul, marele reformator… Filip, luminătorul, mustrătorul lui Ivan cel Groaznic și martirizat de acela. Eleazar cel vrednic de tainice descoperiri, începătorul schitului Anzersk. Andrei, pustnicul despre care am relatat chiar mai înainte, viețuitor în deplină golătate la temperaturi depășind deseori – 400 C. Teofan, cel mult și greu ispitit vremelnic ucenic al Cuviosului Paisie la mânăstirea Neamț, remarcăm faptul că viața acestui pustnic este destul de importantă pentru că atestă despre petrecerea monahilor la mânăstirea Neamț, cum își făceau pravila, despre închinarea cu trei degete și multe altele. Naum, corelul harismatic și mulți alții.

3.3. Fericita Maria de Oloneț

Nu cu multă vreme în urmă, în anii 30 sau 40 ai veacului XIX, pământul Rusiei era bogat în codri deși și păduri întinse, unde rareori auzea zgomotul securii. În neatinsele păduri întunecoase, în tainicele și tăcutele adâncuri ale desișurilor de un verde întunecat, nu viețuiau doar fiarele sălbatice, ci și o mulțime de pustnici își făcuseră colibe retrase ori își săpaseră bordeie în pământ, îngropate sub acoperișuri groase de crengi și bârne acoperite cu lut. Acolo își săvârșeau tainicele nevoințe, cunoscute numai Celui Căruia se afierosiseră întru ascunsă viețuire, îngropându-se cu bună știință.

Vasile Sofronov se însurase cu o fată de țărani din satul Golovenka, fiind primit în familia părinților ei. În primii ani de căsnicie nu a avut copii, lucru pentru care a sârguit către rugăciunile stareților de la pustie. Până la urmă i s-a născut o fetiță care a fost numită Maria. După aceea, i s-au mai născut doi fii și încă două fiice. Părinții Mariei erau credincioși și mergeau des la biserică, iar acasă se rugau înaintea icoanelor.

În curând, Maria a ajuns să-și ajute mama în gospodărie, în grădină și chiar la câmp. Fata, în timpul liber, vizita pe starețul Isaia și pe pustnici care au îndemnat-o să citească Viețile Sfinților. Astfel, în curând, Maria a început să mănânce mai puțin. Într-o săptămână a mâncat puțină pâine și a băut puțină apă. După ce moare mama fetei, ea și încă o prietenă a sa, Ana, pe care o întâlnise la Kiev, porniră spre Oloneț spre a lua drumul pădurii către schitul Sf. Nichifor. Fetele au plecat în timpul iernii, ceea ce a îngreuiat drumul lor. Pe drum s-au întâlnit cu starețul Isaia care le-a povățuit dându-le câteva sfaturi despre trăirea în pustie pe care o doreau fetele foarte tare. Doi dintre ucenicii starețului le-au condus pe ele în pădure, au găsit vechea colibă săpată pe jumătate în pământ și îngropată în zăpadă, bordeiul avea doar patru metri pătrați, cu o ferestruică cu geam și cu pământ pe jos; semăna mai mult a mormânt decât a locuință omenească.

Maria cu Ana și-au luat toate cele necesare de la arhondaricul mânăstirii. Au fost binecuvântate de către stareț, care le-a spus să vină la mănăstire în posturile mari pentru Sfânta Împărtășanie. Astfel, pustnicele au petrecut trei ani întru asprele nevoințe ale rugăciunii și postului, ajungând la o înaltă stare duhovnicească. Nu după multă vreme, Maria s-a despărțit de Ana, aceasta a fost hotărârea lor ca să trăiască în chilii deosebite, depărtate una de alta.

Nu după mult timp au urmat și necazurile pentru Maria, care a fost silită să-și părăsească vechiul bordei, nu a părăsit cu totul pustia aceea, ci a început a rătăci prin codrul des, unde și-a găsit o altă colibă în care s-a așezat. Sălășluirea Mariei în noul ei adăpost de la pustie era cunoscută părintelui Gherasim și, în taină, țineau legătura unul cu altul, deși destul de rar. Fostul său duhovnic, părintele Ignatie murise și nu mai avea cine să-i poarte de grijă.

Astfel, în mânăstirea Sfântului Nichifor intrase un călugăr fățarnic, care l-a influențat pe egumen ca s-o alunge pe Maria din colibă, ceea ce s-a și întâmplat. Cu amenințări, egumenul a strigat-o pe înspăimântata pustnică din adăpostul ei, poruncindu-i să locuiască în sat, unde era și înscrisă pe hârtie. Vărsând șiroaie de lacrimi, dar nerostind un singur cuvânt, Maria a luat o icoană și cele trei cărți ale sale, a ieșit pe ușă sub ochii prigonitorilor, dar nu a părăsit pădurea ci s-a ascuns într-o parte mai deasă, nădăjduind că se va întoarce la coliba ei după ce vor pleca cei doi, dar de la depărtare a văzut printre crengi un stâlp de foc și fum în locul adăpostului său, acei doi au ars coliba Mariei. Pădurea răsuna de țipătul ca de fiară rănită ce ieșea din pieptul Mariei sfâșiată de durere. Starețul Gherasim a aflat în curând fapta nelegiuită a egumenului și a acelui frate și a zis: „Aceasta este o lovitură a demonilor îngăduită de Dumnezeu pentru smerirea noastră”. Părintele Gherasim a mai adăugat că Mariei îi este dat să treacă prin aceleași necazuri de care au avut parte toți sfinții: „lipsiți, strâmtorați, rău primiți, în pustii rătăcind și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 37 -38).

Maria a părăsit acele ținuturi și, împreună cu rudenia sa, Matrioana Mihailovna, au început să călătorească pe la diferite mânăstiri, uneori ajungeau să facă chiar și 30 de mile pe zi. Adeseori, pe drum, călătoarele așteptau să treacă arșița zilei în vreun sat și plecau spre seară, pe când apunea soarele; apoi erau prinse de noaptea întunecată și adâncă din miazăzi. Se călăuzeau după mișcarea stelelor luminoase și sclipitoare. Până la sfârșit au ajuns la mânăstirea de maici din Stavropol. Aici, cu ajutorul părintelui Theofan, Maria și-a găsit o nouă peșteră, ascunsă din toate părțile de rugi și desișuri de viață sălbatică ce-i acopereau intrarea. Nevoitoarea din Nord cea iubitoarea de pustie se bucura cu duhul pentru sălbaticul ei adăpost ca pentru o locuință aproape din Rai, dar odată cu venirea iernii s-a vădit nepotrivirea peșterii și șiroaiele ploii au pătruns prin acoperișul de trestie, umplând de umezeală pereții de lut, gerul aspru al iernii începu să înțepenească toate mădularele pustnicei. Prin părintele Theofan, Maria a chemat-o pe Matrona să locuiască împreună cu ea, ceea ce s-a și întâmplat, după ce părintele a spovedit-o și a împărtășit-o pe Maria, cele două au despărțit chilia în două și au început să se nevoiască. În peșteră era întuneric și mai curând înăbușitor decât cald. Cele ce se nevoiau în ea se puteau încălzi numai prin desele metanii și prin osteneli – săvârșite cu plâns și suspinare – cu neîncetata rugăciune a minții și a inimii, pe care o învățaseră de la stareții din Oloneț.

După discuția Mariei cu episcopul Ignatie Briancianinov, acesta a sfătuit-o să se întoarcă înapoi la locurile în care se nevoiseră înainte. Ajungând singură la Schitul Sfântul Nichifor, Maria a întâlnit-o acolo pe Ana, prima ei însoțitoare în viața de nevoință. Aici, văzând stăruințele Mariei de a se nevoi singură, stareții nu au mai necăjit-o, ci au mers cu ea în pădurile dimprejur, spre a căuta un loc cât mai potrivit pentru ea. De această dată, Maria se așează împreună cu nepoata sa Pelaghia la cinci mile de mănăstire. Deși locuința lor era bine făcută, se afla lână o mlaștină care colcăia de șerpi și tot felul de târâtoare. Pelaghia n-a fost în stare să îndure frica și s-a așezat departe de chilia pustnicei Maria. Maria nu a trăit multă vreme în ultimul ei adăpost, o gravă răceală se cuibărise adânc în istovitul ei trup. Pe toată durata iernii, Maria suferise necontenit de febră și dureri de dinți și de cap care adesea copleșeau răbdarea sa mucenicească. Astfel, durerile au ajuns insuportabile încât pustnica, având o pereche de schiuri, pleacă spre mănăstire, fiindu-i frică să nu moară neîmpărtășită. Bolnava a căzut de mai multe ori prin zăpadă, pierzându-și cunoștința, dar s-a ridicat iarăși, apoi a căzut și s-a ridicat din nou. Ea a ajuns lângă lacul mânăstirii, de unde au luat-o călugării. Pustnica n-a putut zice nimic căci toată gura era numai o rană. Bolnava a rămas la pat vreo trei săptămâni. În fiecare zi după Liturghie, un ieromonah aducea Sfintele Taine. În a 15-a zi, chipul ei s-a preschimbat cu totul, luminat de nepământeasca înfățișare a unei binecuvântate odihne. Pentru ultima oară a reușit să se spovedească și să se împărtășească, după care nu a mai răspuns la întrebările nimănui. „Zăcea ca niște moaște vii, cu mâinile delicate și albe împreunate pe piept, cu ochii închiși din care se revărsau șiroaie de lacrimi, singurul semn al prezenței sufletului în postitorul trup muribund”. La prânz, în ziua de 9 februarie 1860, sufletul Mariei s-a despărțit de trup.

„O, sfântă pustnică din pustia de la miazănoapte, cea întru Hristos fericită, Maică Maria din Oloneț, părăsit-ai strâmtoarea tuturor grijilor celor lumești, și în tărâmurile cerești te-ai suit, unde întru fericirea veacului ce va să vie, împreună cu prietenii tăi, paserile și dobitoacele, pe Dumnezeu ziditorul tuturor, îl lauzi. Cauți din cer și spre noi, nevrednicii, și te roagă pentru sufletele noastre” (Troparul Cuvioasei Maria din Oloneț)

4. Schiturile

Chilia unui anahoret devenea adeseori nucleul în jurul căruia se forma un grup de sihaștri. În Egipt, astfel de grupuri s-au format și au dobândit o importanță considerabilă în Nitria, în legătură cu care s-a format ulterior grupul de „chilii” din Sketis. Acest ultim nume încetează atunci de a mai indica un loc anume și începe să fie termenul care desemnează un tip de viață monahală: Skete în greacă, skit în slavonă. E vorba de un grup de colibe (Kalybai), chilii locuite în mod normal de trei monahi. Acești monahi duc în principiu viața anahoretică, dar participă adeseori la liturghie în biserica lor, care e comună și pe lângă care își are chilia un preot, părintele lor duhovnicesc.

4.1.Sfântul Nil de la Sora

Sfântul Nil a fost pentru monahismul rusesc ce au fost Sfântul Isaac Sirul, Avva Dorotei, Marele Varsanufie și mulți alți Sfinți Părinți pentru monahismul răsăritean, adică povățuitorul și cărturarul lui.

Sfântul s-a născut în 1433, într-o familie boierească din Maikov și și-a făcut ucenicia călugărească în Mânăstirea Sfântului Chiril de la lacul Alb. În acea vreme, viața monahală decăzuse foarte mult la această mănăstire.

Dar Sfântul, căutând neobosit adevăratele izvoare ale vieții călugărești a pornit către sfintele locuri ale Răsăritului. La muntele Athonului, a petrecut câțiva ani în mânăstirea rusească Xilurgon, colindând și alte mânăstiri din Constantinopol. Acolo Sf. Nil Sorski a cercetat toate felurile de monahism, cu deosebire pe acela a viețuirii schitice, necunoscute lui până atunci. Sfântul s-a gândit ca, reîntors odată în Rusia să întemeieze un nou fel de viețuire. Celor două forme monahale existente – de obște și pustnicească – Sfântul Nil le-a mai adăugat una: orânduiala de mijloc, după care câțiva călugări se așezau la oarecare distanță unii de alții, astfel încât să-și poată auzi glasul fără a se tulbura însă.

Întorcându-se la Lacul Alb, sfântul și-a construit o chilie, nu departe de mănăstire, dar cu timpul s-a mutat la câțiva kilometri mai sus, spre râul Sora (Sorka). Locul ales de Sf. Nil pentru schitul său era sălbatic, întunecat și trist. Acolo, Sfântul ridică întâi o cruce, apoi construi primul paraclis și o chilie singuratică, săpând și un puț pentru apă.

Mai târziu, când veniră și alții să locuiască alături de el a ridicat o biserică în cinstea Întâmpinării Domnului și apoi încă una, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul.

Sfântul a așezat în schitul său o rânduială aspră atât pentru el, cât și pentru ucenicii săi. Au fost construite chiliile la o aruncătură de piatră una de alta și la aceeași depărate de biserică.

După modelul părinților athoniți, schitioții se adunau la biserică doar sâmbăta, duminica și în sărbători, iar în restul zilelor lucrau și se rugau fiecare la chilia lui. Privegherea se continua toată noaptea: după Psaltire, se citeau câteva cuvinte din Sfinții Părinți.

În ceea ce privește viața din afară, iată Rânduiala Sf. Nil:

„Călugării trebuiau să-și câștige traiul în sudoarea frunții, dar nu din lucrarea pământului, prea grea și prea complicată pentru pustnici.

Pomenile erau primite numai în caz de boală sau de mare nevoie.

Nu le era îngăduit să părăsească schitul.

În biserică era oprită orice împodobire cu argint, chiar și în cazul vaselor sfinte, căci totul trebuia să fie cu desăvârșire simplu.

Cei tineri și sănătoși trebuiau să-și vlăguiască trupul cu foame, sete și osteneală, în timp ce bătrânilor și bolnavilor li se îngăduia oarecare odihnă.

Intrarea femeilor în schit era oprită cu desăvârșire”.

Acestea nu priveau decât cele văzute ale viețuirii pustnicești, căci la schitul Sfântului Nil munca și nevoința însemnau în primul rând lucrarea minții. Astfel, Sfântul înfățișează aceste nevoințe cu mai multe amănunte în Regulamentul său, cuprins în lucrarea numită „Predania Sfinților Părinți sau cum să trăim sau Rânduiala vieții schitice”. Deosebirea cea mai însemnată între Rânduiala Sfântului Nil și aceea a altor Sfinți Părinți este că prima stăruie în chip deosebit asupra trăirii lăuntrice în Hristos, asupra pregătirii curate duhovnicești a creștinului.

În timpul vieții sale, faima Sf. Nil a crescut foarte mult astfel, în 1490, la Sinodul împotriva ereziei „iudaizanților” au fost chemați și Sf. Nil și starețul Paisie. De asemenea, la sinodul din 1503, Sfântul a fost iarăși de față și a cerut ca mânăstirile să renunțe la moșii, dar împotriva acestei concepții s-a ridicat un alt sfânt, Iosif Volokolamski, care a apărat cu înflăcărare proprietățile mânăstirești. Sfântul Nil a cerut ca monahii să trăiască în pustie și să-și câștige pâinea în sudoarea frunții. Dar sinodul a apărat și a acceptat principiile Sf. Iosif Volokolamski, despre acestea am amintit în primul subcapitol din lucrare, de aceea nu voi stărui prea mult asupra acestor evenimente.

Însă lucrul cel mai însemnat e că Sfântul Nil a rămas credincios rânduielii sale până-n ultima clipă, aplicând-o nu numai în întreaga sa viață și nevoință pustnicească, dar și în cele din afară. Cu câtva timp înainte de moarte, Nil a spus: „…dar aici, cum le vedeți acum , așa să le lăsați și după moartea mea. Fiecare frate să locuiască singur în chilia sa. În genunchi vă rog, aruncați-mi trupul undeva în pustie, ca să fie spre hrană păsărilor și fiarelor, căci mult am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și sunt nevrednic de îngropăciune, dar, dacă totuși nu veți face asta, atunci săpați o groapă în pământ și aruncați-mă acolo, căci atât cât îmi stă în putere, mă voi împotrivi oricărei faime și slave deșarte în această viață trecătoare; așa cum am fost în timpul vieții, așa voiesc să fiu și după moarte.”

Marele duhovnic și povățuitor a plecat la Domnul în ziua de 7 mai, 1508, la vârsta de 75 de ani. Ultima dorință a sfântului a fost îndeplinită: mânăstirea sa a rămas una dintre cele mai sărace și mai puțin cercetate, iar cât privește sfintele sale moaște, acestea s-au odihnit sub o sărăcăcioasă bisericuță de lemn. Sfânta Biserică l-a trecut pe Sf. Nil în ceata Sfinților Părinți, hotărând prăznuirea sa pe 7 mai.

Potrivit rânduielii, călugării din schitul Sfântul Nil au fost întotdeauna puțini la număr. În timpul vieții Sfântului se aflau acolo un ieromonah, un diacon și 12 călugări.

Influența Sfântului asupra monahismului rusesc e greu de spus; oricum, acesta este mai puțin însemnat, dacă ținem seama că întreaga tradiție monahală a Nordului se sprijină în întregime pe Sfinții Părinți ai Egiptului, Palestinei, Siriei și Greciei. Rânduiala vieții schitice a Sfântului Nil – alături de care au supraviețuit doar câteva scrisori și „scurtul său Testament” – este în întregime în duhul acestor Sfinți Părinți și cuprinde, în mare parte, citate din scrierile lor.

„Rânduiala vieții de schit” înfățișează pe scurt, războiul nevăzut care se dă în minte, în tulburarea gândurilor. După Sfântul Nil se pot deosebit cinci feluri de războaie ale gândului:

Bântuiala este gândul simplu care ne vine în minte din afară; astfel de gânduri nu sunt păcătoase;

Îndulcirea cu gândul, îngăduirea lui, primirea și păstrarea lui în minte; aceasta poate fi făcută cu sau fără patimă;

Învoirea este aplecarea sufletului cu îndulcire spre gândul sau spre chipul ce s-a ivit în minte;

Înrobirea sau ducerea cu sila, chiar și fără voia inimii, pierde așezarea noastră cea bună, fiind năimiți cu gândul patimii;

Patima este aceea care multă vreme se încuibează în suflet și îl înviforează pururi cu gândurile pătimitoare aduse de vrăjmașul.

Măcar că Nil Sorski este unul dintre Sfinții de seamă ai Rusiei, Părinte Sfânt al scrierilor duhovnicești și unul dintre marii duhovnici ruși (numit și „Marele Duhovnic”) el nu a fost încă în mod oficial canonizat de Biserică, respectându-i-se într-un fel dorința de a nu fi slăvit pe pământ. Nu ierarhii Bisericii, ci evlavia mulțimii credincioșilor aveau să hotărască trecerea lui în Calendarul local al Sfinților.

Troparul Sfântului, glas 1:

„Părăsind lumea precum David și toate cele dintr-însa întinăciune socotindu-le, sălășluitu-te-ai la liniște umplându-te de bucurie duhovnicească, Părinte Nil, dorit-ai să slujești Unuia Dumnezeu în sihăstrie. Înflorit-ai ca finicul, ca și vița cea purtătoare de roade, înmulțindu-ți fii în pustie. Pentru aceasta cu mulțumită îți strigăm: Slavă Celuia ce te-a ales pe tine dreptar al pustnicilor Rusiei, slavă Celui ce te-a întărit în pustie, slavă Celui ce ne-a mântuit pe noi prin rugăciunile tale”.

5. Martirajul

„Cine sunt ei și de unde au venit? … Aceștia sunt cei ce vin din strâmtoarea cea mare și și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu și Îi slujesc ziua și noaptea, în templul Lui… Și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7, 13 – 17).

Acești martiri vin din „strâmtoarea cea mare” care a zguduit Rusia încă din 1917. Ei nu figurează încă în istoria oficială a acestei țări și nici o stradă nu le poartă numele. Ei reprezintă totuși slava ei cea mai mare și convoiul lor este nesfârșit.

Aș dori ca la această formă de sfințenie să amintesc de povestirea autentică a vieții și a morții, dureroase, dar și slăvite, a unui mare număr de eroi ai credinței pravoslavnice din Rusia: episcopi, călugări, călugărițe, simpli preoți de la țară, credincioși tineri sau bătrâni, torturați cu o cruzime cu adevărat satanică, spânzurați, împușcați și îngropați de vii.

Martirii pământului rus, ca și aceia care continuă să sufere astăzi, se ridică pentru a cere doar dreptatea și adevărul. Ei reprezintă culmea paradoxului propriu idealului creștin pentru care și-au dat viața: ca și Stăpânul și Domnul lor, ei îi arată pe călăi și cer pentru ei și pentru noi toți, doar Dragostea Sa, și Lumina Sa…

În Rusia de astăzi a izbucnit o mare luptă între dușmanii creștinismului și ai oricărei religii, între Hristos și Antihrist, în care au intrat și o parte din popoarele aparținând Bisericii lui Hristos. După o mie de ani de creștinism, Rusia vede astăzi ceea ce-i lipsea împlinirii sale duhovnicești: martiriul.

5.1. Mitropolitul Iosif de Petrograd și Biserica din Catacombe.

Înalt Prea Sfințitul Iosif (Petrovici), mitropolit de Petrograd, a murit împușcat în 1938, după o viață de neîncetat devotament creștin. După încheierea acordului din 1927, prin care Sovietele recunoșteau în mod oficial Biserica Ortodoxă, ca o răsplată a supunerii acesteia față de guvern, el a devenit capul mișcării generale de protest a clerului și a credincioșilor împotriva renunțării la libertatea deplină a Bisericii, ceea ce reprezintă o victorie pentru comuniștii atei. Înalt Prea Sfințitul Iosif a preluat atunci conducerea Bisericii ascunse, din Catacombe, care a refuzat să se dezonoreze colaborând împreună cu dușmanii declarați ai lui Dumnezeu, preferând să sufere, dar continuând să nu aibă decât un stăpân: pe Iisus Hristos.

Pentru aceasta, Mitropolitul Iosif a fost arestat și condamnat din cauza sprijinului duhovnicesc. Mai întâi a fost exilat în micul orășel Aulieta, unde a dormit lângă animale pentru că i s-a refuzat o cameră.

O creștină din Alma – Ata ne spune că a cunoscut pe un arhimandrit cu numele Arsenie, care săpase sub casa sa din Alma – Ata o capelă, în care slujea Sfânta Liturghie, uneori chiar alături de mitropolitul Iosif. Pentru a pătrunde în această capelă, se ridica un chepeng ascuns, apoi se cobora pe o scară.

Această creștină povestește despre convorbirea sa cu mitropolitul Iosif, care i-a povestit despre cei 10 ani de exil care fuseseră foarte aspri. Trăia într-un coteț de porci, amenajat într-o colibă de paie împletite și dormea pe scânduri. Numai câțiva pari îl despărțeau de porci. Într-o zi i-a căzut în cap un șarpe agățat de un lemn din acoperiș. Asemenea condiții de viață îi distruseseră sănătatea. Suferea periodic de ulcer al intestinelor.

Arhimandritul Arsenie ne relatează un moment groaznic din viața mitropolitului Iosif.

Când traversa cu tovarășii săi toată Siberia pe calea ferată, era un frig cumplit. În convoi, unul dintre vagoane era destinat băilor. Erau duși acolo complet goi, traversând toate vagoanele. Pentru ei era o bucurie să se stropească cu apă caldă, pentru că în tren era foarte frig. Fără să li se dea rufărie pentru șters, cu capul ud, erau trimiși în compartimente. Trecând dintr-un vagon în altul, paznicii îi opreau intenționat pe platformele de fier și acolo picioarele lor ude se prindeau în gheață. Atunci se auzea răsunând un ordin „Înainte! Marș!”. Ei trebuiau să-și smulgă picioarele însângerate din această menghină.

La 23 septembrie 1937, tot clerul din micile capele ascunse care depindeau de mitropolit a fost arestat, precum și mitropolitul cu arhimandritul Arsenie. Micuța capelă subterană fusese descoperită. Toți membrii clerului au fost condamnați la 10 ani deportare cu privare de orice corespondență.

Cu toate acestea, Biserica din Catacombe există încă. Credincioșii se strângeau în general în zorii zilei și aveau un semn de recunoaștere (o parolă).

În 1938, mitropolitul Iosif de Petrograd și-a încheiat prin martiriu frumoasa lui viață de iubitor și viteaz mărturisitor al adevărului, trecând la viața cea fericită, în ceata sfinților ierarhi.

5.2. Exemple de preoți, călugări martiri

Părintele Gheorghe Snesariev, preotul spitalului din Voronej, care a fost supus martiriului în 1919. A fost scalpat și i s-a făcut șaizeci și trei de răni. Călăii i-au înfipt sub unghii cuie și ace. Era așa de desfigurat, încât a fost aproape imposibil să i se identifice cadavrul. Familia l-a recunoscut doar după unghii.

În 1919, când Albii au bătut în retragere în fața Roșilor, șapte călugărițe din mânăstirea Sfântul Mitrofan din Voronej au fost fierte de vii într-un cazan de gudron, pentru că se rugaseră pentru Albi.

Ieromonahul Nectarie (Ivanov), profesor la seminarul din Voronej, a fost ucis în 1918 în torturi dintre cele mai crude și mai felurite. Mai întâi a fost târât de picioare, apoi călăii i-au zdrobit mâinile și picioarele, i-au băgat cuie de lemn în cap; în cele din urmă l-au „împărtășit” turnând-i pe gură cositor topit.

În timpul martiriului, cel torturat se ruga, repetând cuvintele Sfântului Simeon: „Doamne, acum slobozește pe robul Tău în pace!”.

Preotul Daniil Alferov. Părintele Daniil era preot într-un sat din Martenka, la 70 de verste de Voronej. Neinteresându-se de politică, era preocupat doar de slujbă, de familie și de copiii săi. Predicile sale erau destinate în întregime catehizării parohiei sale și educării morale a tineretului. Familia sa trăia în cea mai curată atmosferă creștină. Într-o zi din luna septembrie a anului 1920, a sosit la Voronej o bandă de fiare sălbatice, desfrânate și dușmănoase, care s-au proclamat apărători ai revoluției. Această bandă s-a legat imediat de preot, acuzându-l de crime cu totul imaginare împotriva revoluției. Părintele Daniil a fost ucis prin împușcare în fața bisericii, apoi au fost uciși soția sa, Claudia Feodorovna, și fiul lor cel mare, Vasile. Ceilalți copii, având vârste între 14 și 6 ani au fugit îngroziți în toate părțile.

Diaconul Tihon Obriadin, de la biserica Sfântul Ilie din Velij, împușcat din cauza revoltei. Mergând la moarte, el cânta slujba înmormântării. Bolșevicii l-au obligat pe băiatul lui, în vârstă de 10 ani, să sape groapa tatălui său. După ce și-a binecuvântat fiul care plângea, el s-a închinat și a murit slăvindu-L pe Domnul.

În timpul războiului civil, un preot bătrân, în vârstă de 75 de ani, din orașul Groznâi din Caucaz, se pregătește, după terminarea Liturghiei, cu crucifixul în mână, să-i binecuvânteze pe credincioși, când, deodată un grup de bolșevici năvălește în biserică, îl înhață de picioare și-l aruncă afară. Preotul se lovește cu capul de pământ și nu mai dă nici un semn de viață, dar nu lasă crucea din mână. Bolșevicii îl târăsc de picioare prin oraș și apoi îl aruncă în râul Svia. Corpul neînsuflețit, acoperit de patrafir și ținând încă în mână crucea plutește pe apă și nu se scufundă. În cele din urmă, întâlnește un strat de petrol în flăcări care îi arde hainele și apoi dispare. Poporul era așa de îngrozit de bolșevici, încât nimeni nu a îndrăznit să intervină.

Desigur, pe lângă toate aceste exemple de martiraj, au existat și simpli credincioși care au suferit moarte martirică pentru binele Bisericii, ca de exemplu: Gheorghe și Akilina. În iarna anului 1918, bolșevicii, neopriți de nimeni, se dedau la cruzimi de neînchipuit în regiunea Donului, În unul din aceste sate din acea regiune trăiau doi credincioși plini de râvnă, Gheorghe și Akilina. Într-o zi, ei i-au văzut pe bolșevici băgând un cal în biserică. Zguduiți de ceea ce vedeau, au început să protesteze. Atunci bolșevicii i-au arestat și i–au legat unul de altul, după care le-au oficiat o nelegiuită slujbă de căsătorie. Apoi i-au dus la închisoare, unde au umplut cu zăpadă o celulă care avea toate geamurile sparte și i-au aruncat înăuntru pe cei doi. A doua zi de dimineață, prigonitorii au scos din celulă trupurile înghețate ale celor doi martiri.

Pentru a ne da mai bine seama de cruzimea pe care au făcut-o bolșevicii, voi da în continuare câteva date referitoare la membrii clerului, martirizați și împușcați în 1922, cu ocazia confiscării bunurilor Bisericii, în total 2691 de membri ai clerului căsătorit; 1962 de membri ai clerului monahal; 3447 călugărițe și surori; în total 8100 victime.

6. Mărturisitori

„Ce am văzut și am auzit aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășanie cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu tatăl și cu fiul Său Iisus Hristos” (I În I, 3).

În Rusia, în timpul epocii comuniste, fiecare familie a avut de suferit din pricina tiraniei atee. Practic, în fiecare familie mai numeroasă a existat cel puțin o persoană care a fost arestată, amenințată sau ucisă.

În acest regim comunist de teroare, necunoscut până acum în istorie, multe amănunte au rămas neînregistrate, iar amintirile martorilor s-au pierdut.

În timpurile străvechi, creștinii se rugau pentru mucenici și prin mărturisirea lor eroică credința li se întărea. Este destul de clar că o rezistență eroică în apărarea adevărului întărește credința care „mută munții”. Un suflet omenesc care a suferit pentru Hristos – fie cu trupul, fie cu sufletul – poartă o anume pecete cerească care îl îmbogățește și care înflorește o dată cu trecerea anilor. Este experiența întâlnirii unei părticele din Adevărul Însuși. Sufletul, întâlnind a străfulgerare a veșniciei, începe să vadă realitatea pământească și problemele politice dintr-o altă perspectivă, și aceasta îi dă puterea de a trăi și de a se ocupa de problemele vieții de zi cu zi.

Iată descrierea pe care ne-o face arhimandritul Damaschin Orlovski, în introducere la cartea sa „Noi mărturisitori ai Rusiei”, despre acești mărturisitori: „Erau bărbați și femei care puneau într-adevăr preț pe viață, dar nu înțeleasă ca o bucurie superficială produsă de bunurile pământești. Ei erau capabili să distingă adevăratele valori din viața de fiecare zi. Și mă minunam văzând izvorul fericirii, cinstei și exuberanței lor, care-i îmbogățea și pe cei care se întâlneau cu ei. Când se aflau în biserică, sufletele lor evitau cu mare ușurință toate tulburările lumești și contemplau neîncetat veșnicia lui Dumnezeu. Lacrimi le picurau din ochi arătând nu durerea, ci mulțumirea că li se dăduse timp să se pregătească pentru fericirea veșnică, din care trăiseră deja o mică parte. Iar când învățau tânăra generație, mesajul lor era sporit de o putere uriașă”.

Un mărturisitor și Cuvios din Cernigov, Sfântul Lavrentie care a trecut prin vremurile grele atunci când monahilor și tuturor „li s-a poruncit să plece”, căci mânăstirile trebuiau închise „pentru reparații” – 1930. În această grea perioadă, Părintele ocupa o mică cameră, petrecându-și timpul în post și rugăciune, atât pentru turma sa împrăștiată, cât și pentru întreaga lume, în acestea împrejurări Sfântul a spus că slăvita a doua venire a lui Hristos va avea loc când numărul sfinților va întrece numărul îngerilor căzuți.

Potrivit Sfântului Macarie cel Mare, o viață de mărturisitor al lui Hristos îi dă omului posibilitatea să guste raiul încă de aici, de pe pământ înainte de moarte, aceasta nu înseamnă nimic altceva decât a păși (peste prag) în veșnicie, dezbrăcându-se de omul pământesc și intrând în raiul duhovnicesc. În acest proces mărturisitorii și sfinții slujesc scopului de a fi prietenii noștri, ai celor din lume și de a ne îndruma spre veșnicie.

6.1. Sfântul Luca, arhiepiscopul Crimeei.

Pentru că aspectele legate de viața acestui sfânt sunt vaste, voi încerca în continuare să prezint numai momentele mai importante din viața sa, care ne vor descoperi că acesta a fost un medic genial, profesor universitar. Devine arhiereu în anii terorii bolșevice. După anii petrecuți în închisori și suferințele exilului la Cercului Polar de Nord, în timpul războiului cu Germania nazistă episcopul – chirurg salvează viețile a mii de ostași și numele ierarhului laureat al Premiului Stalin face ocolul lumii, urmaș al unei vechi familii princiare, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curățește sufletul!”. La adânci bătrâneți, lipsit de vederea trupească, avea să răspundă mirării stârnite de liturghisirea lui fără greș prin următoarele cuvinte: „Cel ce și-a închinat viața Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumina la fel cu cea de pe Tabor”.

Autobiografia acestui Sfânt al veacului al XX-lea, titan al științei și titan al duhului deopotrivă, oferă lumii contemporane o extraordinară lecție de sfințire prin slujire și jertfă a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a înzestrat neamul omenesc.

Sfântul Luca s-a născut din părinți credincioși: tatăl său era catolic și mergea întotdeauna la biserică, mama sa se ruga la fel cu osârdie dar nu mergea la biserică, din pricină că s-a smintit de lăcomia preoților.

Concepția despre învățătura lui Hristos sfântul și-o formase în timpul gimnaziului, citind tot Noul Testament. În 1903, a absolvit Universitatea de Medicină. În Cita s-a căsătorit cu o soră de caritate ce lucrase mai înainte în spitalul militar din Kiev. După plecarea din Cita a ajuns șef de spital în județul Ardatov, unde nu a stat mult timp și s-a transferat la un spital mic din satul Verhnii Liubaj, acolo a făcut operație unui tânăr sărac, orb din fragedă copilărie, care a început să vadă după operație. După două luni, orbul a adunat o mulțime de orbi și au venit la Sfântul Luca, într-un șir lung, ținându-se unul de toiagul altuia și așteptând vindecare.

Nu după mult timp, sfântul s-a transferat la Moscova cu soția și cei doi copii ai săi. Aici s-a dedicat studiului, lucrând la problema anesteziei regionale. Pentru dizertația sa pe această temă, Sfântul a primit un premiu important al Universității din Varșovia în valoare de 900 de ruble, oferite pentru cele mai bune lucrări care deschid noi căi în medicină.

Soția sa a murit în vârstă de 38 de ani, la sfârșitul lui octombrie 1919, încât Sfântul a rămas cu patru copii. El a găsit o femeie credincioasă, o asistentă de-a sa, pe care a rugat-o să îngrijească de copiii săi, Sofia Sergheevna. Ea a trăit în familia sa vreme îndelungată, dar a fost numai a doua mamă pentru copii și nimic altceva.

Sfântul, pe când era medic, lua adesea parte la adunările de duminică organizate de protoiereul Mihail Andreev. Aici lua câteodată cuvântul, fiind remarcat de Prea Sfințitul Inochentie. Astfel a fost hirotonit diacon, iar la o săptămână preot la Praznicul Întâmpinării Domnului (1921) de către episcopul Inochentie. Dar cu toate acestea, a rămas și în continuare legat de activitatea sa de doctor „am fost nevoit să îmbin activitatea chirurgicală cu susținerea de cursuri în cadrul Facultății de medicină din Tașkent, pe care veneau să le asculte și mulți studenți de la alte cursuri. Predam în rasă, cu crucea pe piept; pe atunci încă se mai putea ceea ce acum este cu neputință. Am rămas și chirurg-șef al spitalului orășenesc din Tașkent, drept care slujeam la catedrală numai duminicile”.

Prea Sfințitul Inochentie l-a numit al patrulea preot al catedralei și i-a încuviințat toată lucrarea propovăduirii.

Sfântul a dus crucea preoției cu demnitate. Astfel, în momentul în care comisia de revizie a dispus să fie scoasă icoana din sala de operații, părintele nu a mai intrat în sala de operații până icoana nu a fost pusă la loc, până și colegii atei nu puteau să nu vadă înalta moralitate a preotului ortodox.

În primăvara anului 1923, nu cu multă vreme înainte de schismă și apariția „Bisericii Vii”, episcopul Inochentie la un congres al clerului din eparhie, care au ales candidat în rangul arhieresc pe Sfântul Luca. Ajungând în Tașkent, Prea Sfințitul Andrei l-a tuns în taină în monahism pe sfânt în dormitorul său. Hirotonia întru episcop nu a putut avea loc în Tașkent din cauza vremurilor tulburi, urmărirea securității.

Astfel, Sfântul a fost hirotonit întru episcop în taină, la Samarkand de către Prea Sfinții Daniil și Vasile în Bisericuța Sfântului Nicolae, fără sunete de clopote și cu ușile închise pe 18/31 mai 1923.

A doua zi, întors la Tașkent la ora 11 seara, a fost arestat de unde au și început cei 11 ani ai închisorilor și exilurilor sale, a fost învinuit de legăturile sale cu englezii (acuzație falsă). După ce și-a luat rămas bun de la copii, a fost trimis la Moscova, dar trenul în care a urcat nu pleca întârziind o jumătate de oră, pricina era că o mulțime de popor se întinsese pe șine în dorința de a nu-l lăsa pe episcop, ceea ce a fost imposibil.

Sfântul a fost băgat în închisoarea din Taganki, aici văzând un hoț prăpădit, pe jumătate gol, care ședea lângă coloana de apă și tremura, i-a dat cojocul său care nu-i mai trebuia. Aceasta i-a făcut o impresie teribilă bătrânului conducător al hoților care, de fiecare dată când îl vedea pe Sfânt, îl numea „părinte”.

De aici, Sfântul a fost dus la Krasnoiarsk, unde a fost băgat într-un beci mare al casei cu două etaje a G.P.U. Beciul era foarte murdar și plin de excremente omenești pe care ei au fost nevoiți să le curețe, fără să li se dea nici o lopată. Alături de beciul lor se aflau cazacii dintr-un detașament răsculat, sfântul nu poate uita zgomotele de armă atunci când au fost împușcați. De aici, episcopul a fost dus la Eniseisk, într-o locuință bună din casa unui om unde cu un alt preot exilat săvârșea Liturghia. La Eniseisk, venirea a produs o mare senzație, ce a ajuns la apogeu când a efectuat o extracție de cataractă congenitală unor băiați orbi – trei frați – redându-le vederea. Episcopul niciodată nu a luat bani de la pacienți, el le spunea lor „Dumnezeu este Cel ce v-a vindecat prin mâinile mele. Rugați-vă Lui!”.

În acea vreme erau dărâmate Bisericile, furate vasele sfinte, icoanele, însă uneori lucrurile ajungeau și la apogeu și anume cazul când o consomolistă ce se afla în rândul devastatorilor mânăstirii și-a ridicat toate fustele și s-a așezat pe altar. De aici, Sfântul a fost trimis într-un alt exil, la Haia de pe râul Cinnea, un afluent al Augarei, după care a fost trimis din nou în Eniseisk, de data aceasta în închisoare, unde pereții camerei erau acoperiți cu un strat aproape compact de ploșnițe. În continuare, Sfântul a fost trimis la Oceanul Înghețat, aceasta se întâmpla în toiul iernii, trimiterea la un drum de 1500 de verste nu însemna altceva decât să sortești pe un om morții. Calea pe Eniseiul înghețat în condiții de ger cumplit a fost foarte anevoioasă pentru el. Desigur, în tot acest drum episcopul era însoțit de un militar. Sfântul își aduce aminte că atunci când au străbătut mai mult de 70 de verste, fără popas, a slăbit așa de mult încât înghețase în așa hal încât l-au dus într-o izbă pe brațe și l-au încălzit acolo vreme îndelungată. În sfârșit, au ajuns la Plahino, unde episcopului i s-a dat o locuință, în care ferestrele erau crăpate, nu erau astupate cu nimic, pe podea zăcea într-un colț o grămadă de zăpadă, în aceste condiții sfântul locuia, era nevoit să-și facă și baie.

La Plahino, Luca a început să le citească țăranilor și să le tâlcuiască Evanghelia. Aici a fost nevoit să săvârșească și un botez, dar n-avea nici molitfelnic, nici epitrahil. Atunci a alcătuit el însuși rugăciuni pentru botez, iar dintr-un cearșaf a făcut imitație de epitrahil. Sfântul ne spune că în tot timpul săvârșirii Tainei, vițelul l-a încurcat învârtindu-se lângă cristelniță.

La sfârșitul exilului din Turuhansk, a fost trimis la Eniseisk, însă calea sa pe Enisei a fost cu adevărat cale arhierească, fiindcă la toate popasurile unde erau biserici, unele chiar deschise, era întâmpinat cu sunet de clopote. Drumul său spre Tașkent a avut un popas în orașul Cerkassk, unde locuiau părinții săi. A fost o întâlnire mișcătoare cu fiul lor, profesor de chirurgie devenit episcop, căruia i-au sărutat mâna. A ajuns la Tașkent unde, din nou, a tămăduit mulți bolnavi.

În ziua de 23 aprilie 1930, vlădica a fost arestat din nou. I s-a adus acuzația că ar fi tăinuit un ucigaș în casa sa și a fost închis. La interogatoriu, vlădica s-a convins că ei vor ca el să se lepede de cinul arhieresc. Locuind în exilul său din Arhanghelsk, a observat că i-a apărut o formațiune tumorală din pricina căreia suferea mult.

S-a întors în Tașkent unde a urmat o perioadă de criză din timpul vieții sale, nevoind să facă probleme mitropolitului Arsenie, care se afla în acea vreme în Tașkent, a decăzut în așa măsură că a îmbrăcat haine civile și a primit postul de consultant pe lângă spitalul de boli exotice. Acolo vlădica a simțit că harul lui Dumnezeu l-a părăsit, încât operațiile pe care le făcea erau nereușite.

În 1937, a urmat al treilea arest al sfântului, în perioada stăpânirii lui Ejov ca șef al GPU –ului de la Moscova. După ce a fost arestat, a fost închis, a început greva foamei. Vlădica, era istovit de puteri, încât a leșinat la closet pe podeaua umedă și murdară. În cameră a fost adus pe brațe. În închisoare a stat 8 luni unde pachetele erau interzise și era hrănit foarte prost.

În timpul războiului pentru apărarea patriei – 1941-1945, vlădica a apărat foarte mulți soldați, astfel încât Sfântul Sinod, în frunte cu locțiitorul patriarhal – mitropolitul Serghie, au echivalat munca sa de tratare a bolnavilor cu slujirea arhierească eroică și l-au ridicat la rangul de arhiepiscop.

După terminarea exilului, în anul 1943, a fost numit arhiepiscop de Tambov, unde a dus o puternică activitate misionară. În 1946, a primit premiul Stalin clasa întâi pentru lucrările sale „Studii de chirurgie septică”, „Rezecții tardive în cazuri de răni infectate ale articulațiilor mari”. Vlădica Luca socotea că munca sa științifică va atrage la ortodoxie numeroși intelectuali, așa s-a și întâmplat că într-o emisiune a postului de radio BBC se comunică că un grup de tineri a trecut la ortodoxie făcând trimitere la savanții creștini din URSS: Ivan Pavlov, Vladimir Filatov și arhiepiscopul Luca.

În mai 1946, el a fost numit arhiereu al Simferopolului și Crimeei. A dus o activitate misionară bogată, contribuind la deschiderea bisericilor. În fiecare zi săvârșea liturghia și predica. Vlădica era respectat chiar și de cei de altă credință, în particular evrei. În 1951, vlădica a orbit cu totul. În perioada în care a condus eparhia Crimeii a rostit cea mai mare parte din predicile sale.

În dimineața zilei de 11 iunie 1961, în Duminica pomenirii tuturor Sfinților, arhiepiscopul Luca s-a săvârșit din această viață.

În anul 1996, Sfântul Sinod al Bisericii Ucrainiene, atârnătoare de Patriarhia Moscovei, a hotărât înscrierea Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop Luca în ceata sfinților cu cinstea locală, ca Ierarh și Mărturisitor al credinței.

În ziua de 18 martie 1996 au fost aflate sfintele lui moaște, care la 20 martie au fost aduse în Catedrala Sfânta Treime din Simferopol. Acolo a avut loc în ziua de 25 mai 1996 actul solemn de canonizare a Înalt Prea Sfințitului Luca în rândul sfinților cu cinstire locală.

7. Lavrele

Termenul de origine palestiniană, unde lavra, în latină vicus indică o viețuire extrem de asemănătoare celei din Sketis. Prima lavră a fost întemeiată la Faran, în deșertul Iudeii, între anii 323 – 330 de către Sfântul Hariton. Adeseori însă o lavră devenită faimoasă se transforma într-o mănăstire cu viață de obște (chinovie). De-a lungul secolelor acest nume a devenit un titlu onorific acordat anumitor mari mânăstiri (ca de exemplu, lavra Peșterilor de lângă Kiev, Lavra Sfântului Serghi de lângă Moscova).

Lavra Peșterilor de la Kiev a fost asemenea unei vițe purtătoare de viață, ce a hrănit pentru aproape o mie de ani Ortodoxia Nordului cu „ciorchinii vieții”. A fost arena unor lupte mai presus de fire. Punctul de plecare al unor mărețe ascensiuni duhovnicești. Pepinieră de bărbați sfinți. Bărbați, care cu rugăciunile lor de foc, cu luptele lor ascetice, cu puterea lor taumaturgică și cu sfințenia lor au întărit și consolidat pentru totdeauna mesajul Evangheliei în Rusia.

Lavra Peșterilor de la Kiev (Lavra Pecerska) se găsește în latura de sud a Kievului, pe două coline de pe țărmul drept al râului Nipru. În secolul unsprezece, întreaga regiune era acoperită de pădure foarte deasă.

În primele două secole de existență (sec XI-XII), mânăstirea se distinge ca un mare centru monastic și duhovnicesc. Aici se lucra intens la copierea manuscriselor, se scriau cronici și sinaxare. Până la jumătatea secolului al XIII-lea, mânăstirea peșterilor va cunoaște o perioadă de mare înflorire.

Devastatoare pentru mănăstire se vor dovedi invaziile mongolilor, care în 1240 și apoi în 1300 au distrus biserica centrală și cele mai multe dintre chilii.

De două ori se va restaura apoi mânăstirea Peșterilor și tot de două ori va fi din nou distrusă de către invaziile tătarilor din 1399 și respectiv 1484.

Tot în această perioadă mânăstirea Peșterilor va avea de înfruntat un nou dușman: uniația. Până la mijlocul secolului al XVII – lea, mânăstirea Peșterilor va rămâne un puternic centru de rezistență împotriva uniației și a propagandei latine.

În această mănăstire se vor tipări cele mai importante cărți cu conținut liturgic și dogmatic. În sec XVII, din cauza conflictelor ruso-turce, mânăstirea a fost adeseori supusă la atacuri devastatoare din partea turcilor.

Acest strălucitor par duhovnicesc va fi stins în mod brutal de către regimul comunist, însă prin Pronia Divină, după prăbușirea blocului și a ideologiei comuniste, a început din nou să strălucească dumnezeiasca lumină a vieții și culturii monahale.

7.1.Sfântul Cuvios Antonie, ctitorul Lavrei Peșterilor.

Cuviosul Antonie, după numele său lumesc Antipa, s-a născut în comuna Liubeț, în anul 983. De mic a simțit o puternică atracție către viața monahală. Dumnezeu l-a luminat să-și ducă la îndeplinire această dorință, mergând în pământul binecuvântat al Greciei, la muntele Athos, unde a fost trimis în monahism.

După ce a petrecut mult timp în aceste locuri binecuvântate, Antonie a fost trimis de stareț în Rusia. Astfel ajunge în 1013 la Kiev, unde a găsit prin locurile izolate și nelocuite o peșteră săpată mai demult de ravagii aici ducând o viață aspră, în cumpătare și asceză. Menționăm faptul că toți scriitorii bisericești sunt de acord asupra faptului că începutul monahismului rus trebuie considerat din 1051, anul în care a sosit la Kiev cuviosul Antonie, aducând cu sine din Athos modelul ascetic aghiorit.

În timpul prigoanelor sub necredinciosul țar Sviatopolk, Antonie pleacă din nou la muntele Athos la părintele său duhovnicesc – Teoctist. În 1019, binecredinciosul domnitor Iaroslav cel Înțelept l-a învins în război pe Sviatopolk, a cucerit Kievul și s-a urcat pe tronul de domnie.

Cu binecuvântarea duhovnicului său, Antonie se întoarce din nou în Kiev, ajungând la colina unde se nevoise părintele Ilarion care ajunsese mitropolit al Kievului. De atunci, Antonie a rămas în acea peșteră, începând o aspră viață ascetică, având ca permanentă lucrare rugăciunea inimii. Hrana sa era doar un pic de pâine uscată și apă, pe care le lua odată la două – trei zile. Câteodată, cufundat în contemplație, nu mânca nimic câte o săptămână întreagă.

Sfântul era vizitat de mulți oameni din împrejurime, unii dintre ei au devenit chiar ucenici ai săi. Însuși domnitorul Iziaslav împreună cu suita sa au venit la el, ceea ce era un semn de mare cinstire acordat cuviosului.

Dar din cauză că Sfântul a acceptat venirea în obște a doi tineri fii de boieri, care au devenit monahi, a fost prigonit de către domnitorul Iziaslav. Drept urmare, Sfântul a părăsit peștera. Împăratul și-a dat seama de greșeala pe care a săvârșit-o și a trimis soli ca să-l găsească pe Antonie. Găsindu-l, l-au rugat să se întoarcă, ceea ce Sfântul a și făcut.

Când numărul obștii a crescut la 12, au fost nevoiți să sape și mai adânc în peșteră, să construiască înăuntru un paraclis și mai multe chilii, care se pot vedea până astăzi.

Într-o zi, cuviosul i-a adunat pe frați și le-a spus că el se retrage din stăreție și l-a numit stareț pe fericitul Varlaam, apoi s-a închis pe sine într-una din chiliile din peșteră evitând orice zgomot sau tulburare, mai apoi a plecat pe o altă colină, unde și-a săpat o nouă peșteră izolată. Cuviosul Antonie s-a dovedit a fi un doctor tămăduitor și un mare profet al poporului rus.

Cuviosul Antonie a fost acuzat de către un sfătuitor al domnitorului care, mințindu-l pe Iziaslav, că acesta îl simpatizase pe Vsieslav, atunci domnitorul Iziaslav a hotărât să-l pedepsească pe sfânt. Dar fratele domnitorului l-a înștiințat pe Antonie și acesta a părăsit peștera. În acest caz domnitorul a regretat dându-și seama de minciuna sfătuitorului și l-a chemat pe Sfânt înapoi. După întoarcerea la Kiev, cuviosul s-a dedicat și mai mult vieții ascetice. Întreaga sa viață înăuntrul peșterii era un neîncetat și puternic război împotriva „vicleniilor diavolului, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac”.

După ce a binecuvântat locul în care urma să se ridice sfântul locaș, cuviosul Antonie a început să se pregătească pentru mutarea sa către veșnica împărăție a cerurilor. Înainte de a muri, Sfântul a promis ucenicilor că va rămâne mereu cu ei și îi va ajuta la lucrurile bune.

După ce împliniseră 16 ani de ședere a sa la această a doua peșteră, a părăsit lumea la vârsta de 90 de ani, pe 7 mai 1073.

Sfintele sale moaște au fost îngropate lângă peștera mânăstirii dar care nu au fost găsite, pentru că sfântul s-a rugat lui Dumnezeu ca cinstitul său trup să fie tăinuit de ceilalți oameni.

Cuviosul Antonie a fost primul stareț al Lavrei Peșterilor care l-a avut ucenic pe cuviosul Teodosie, un alt mare stareț al acestei Lavre. Multe minuni și vindecări au avut loc la Lavra Peșterilor către cei ce cu evlavie au cerut ajutorul cuviosului.

8. Zăvorâții

În Răsărit, monahii care practicau un tip de asceză, trăind într-un spațiu strâmt (stenochoria) erau numiți zăvorâți: enklestoi în grecește, zatvorniki în slavonă. Termenul slavon de zatvornic vine de la verbul zatvoritsea, ce înseamnă a se închide, de unde ș sensul cuvântului zatvornik (cel închis). În Siria, acest gen de viață a fost inaugurat de Eusebiu de Teledan. Fericitul Teodoret povestește viața mai multora dintre ei: Petru Galateanul, Marcian, Afrate și alții. În epoca bizantină, colonii de zăvorâți existau în insulele Mediteranei; cel mai cunoscut dintre ei este cipriotul Neofit (+ după 1214). În Rusia, acest gen de viață a fost practicat încă de la originile monahismului și până la o dată recentă (sfântul Teofan Zăvorâtul + 1984). Nu există reguli canonice speciale pentru zăvorâți, fiindcă ei sunt socotiți un fel de pustnici „isihaști”. Totuși, potrivit canonismului bizantin Teodor Balsaman, care interpretează canonul 41 al sinodului Trullan (692), cine vrea să intre în zăvorâre trebuie să viețuiască mai înainte cel puțin trei ani de zile sub ascultare într-o mănăstire și să prezinte a declarație amănunțită asupra modului în care se gândește să practice această viață. O astfel de descriere se găsește în scrisoarea despre cele trei trepte ale vieții monahale a misticului sirian Iansef Mazzâga (sec VIII)

Zăvorâtul e așadar, isihastul prin excelență și scopul șederii sale în chilie e rugăciunea neîncetată în pacea sufletului. Toate documentele însă pun puternic în relief faptul că această pace e rezultatul unor mari lupte interioare, fiindcă e vorba de o viață extrem de dificilă. Unii zăvorâți au devenit mai apoi îndrumători de suflete, de exemplu prin scrisori, ca Sfântul Teofan Zăvorâtul, în sec XIX.

Sfântul Ignatie Briancianinov, într-un comentariu de al său asupra vieții pustnicești, face referire și la zăvorâți. El ne spune că zăvorâții și pustnicii au suportat adesea cele mai mari necazuri sufletești; și că au avut parte de ele, în special cei ce s-au retras de lume, zăvorându-se de capul lor, fără chemare de la Dumnezeu, într-o asemenea ispită au căzut din pricină că au intrat prea repede în zăvorâre: cuvioșii Isachie și Nichita de la Lavra Pecerskaia, contemporani cu sfinții Antonie și Teodosie.

Cunoaștem viața Cuviosului Isachie, cel care a petrecut în zăvorâri până în momentul în care a fost înșelat de diavol, care s-a prefăcut în înger de lumină și i-a cerut acestuia închinăciunea, ceea ce a și făcut. După acest moment a urmat și partea tragică, cuviosul nedându-și seama de înșelăciune a căzut, diavolii l-au bătut cumplit încât de abia l-au lăsat viu. Sfântul Antonie, cel ce îi aducea câte o felie de pâine, într-o zi a venit ca să-i aducă lui Isachie, găsindu-l pe acesta fiind la pământ nemișcat. Viața cuviosului s-a scurs în continuare foarte tragic, și-a pierdut graiul, a fost învățat din nou să vorbească, să meargă, să mănânce, doi ani a stat la pat nemișcat, iată în acest mod diavolul l-a biruit pe Isachie.

Referitor la această amăgire a cuvioșilor zăvoriți, Sfântul Antonie cel Mare spune: „Zăvorârea în chilie nu te poate face mai iscusit în lupta duhovnicească, crezând că aflându-te închis acolo vei fi scutit de mâhniri (neputând învinge în războiul cu demonii, Zăvorâtul în chilie va avea parte de mâhniri și de lupte care monahului din obște îi sunt necunoscute). Aflându-te fără griji, înainte de vreme, vrăjmașul îți pregătește mai multă tulburare decât odihnă, ca să te aducă să spui, în sfârșit, „Mai bine nu m-aș fi născut” ”.

Sfântul Ignatie Briancianinov ne spune că în zăvorârea prematură începe să facă pui fascinația diavolească, nu doar cea vădită, ci și cea care nu se arată: a gândului, a moralei, cu mult mai primejdioasă decât prima, fiindcă se vindecă mult mai greu și de cele mai multe ori nu se vindecă de fel. Acest soi de fascinație întemeiată pe îngâmfare, mulțumire de sine se numește de Sfinții Părinți închipuire și se arată atunci când ascetul acceptă noțiuni false referitoare la obiective spirituale și la sine însuși pe care le ia drept adevărate.

8.1. Sfântul Teofan Zăvorâtul

Episcopul Teofan este un Sfânt Părinte al Ortodoxiei secolului XX. S-a născut la 10 ianuarie 1815, într-un sat în apropiere de Orel, anume Cernavskoe din Gubernia Orlovsk. Din copilărie se numea Gheorghe. Tatăl său, preotul Vasile Timofeevici Govorov și mama sa, Tatiana Ivanovna, fiică de preot, i-au dat micuțului Gheorghe cea mai aleasă educație teologică ce se putea obține la acea vreme. De mic copil, Gheorghe mergea foarte des la Biserică. A studiat mai întâi la școala pregătitoare cu profil teologic din orașul Liven, apoi la seminarul Teologic din Orel.

Începând cu anii 1837 și până în 1841 va studia la Academia Teologică de la Kiev. Foarte des tânărul student mergea la Lavra Peșterilor din Kiev, plămădindu-se în tot acest timp în el hotărârea de a părăsi lumea. Încă pe când era student a fost tuns în monahism. După absolvirea cursurilor, tânărul ieromonah Teofan a fost numit director provizoriu al Școlii Teologice Kiev – Sofia; ulterior a fost numit și rector al Seminarului Novgorod și profesor și ajutor de administrator la Academia Teologică din Petersburg. În 1847, face o călătorie la Ierusalim. În curând a fost transferat la Constantinopol ca protoiereu al Bisericii ambasadei, după care a fost chemat la Petersburg pentru a fi rector al Academiei Teologice.

La 9 mai 1859 a fost hirotonit episcop al Tambovului. Aici a întemeiat o școală diocezană de fete. Slujea la biserică, călătorea prin dioceză, predica regulat, restaura biserici și trăia cu toată inima alături de turma sa, împărtășind cu ei bucuriile și necazurile.

În 1861, a fost de față la deschiderea moaștelor Sf. Tihon de Zadonsk. Îl iubea foarte mult pe acest sfânt încă din fragedă copilărie și se gândea la el cu o așa însuflețire, că atunci când a sosit timpul pentru canonizarea marelui povățuitor și apărător al norodului, bucuria episcopului Teofan a fost de negrăit.

În 1866, Ep. Teofan a vrut să fie eliberat ca episcop de Vladimir și a fost numit conducătorul sihăstriei Vișa, iar în curând, la o nouă cerere de-a sa, a fost scutit și de această îndatorire.

Ce motive l-au determinat pe energicul episcop Teofan să-și părăsească dioceza și să se retragă în singurătate, a fost întrebarea ce și-a pus-o fiecare al doilea în vremea aceea.

Se presupune că adevăratul motiv al retragerii ar fi: odată l-a vizitat la Episcopie o rudă îndepărtată. Aceasta negăsindu-l acolo, a rămas să-l aștepte. Printr-o stranie coincidență, ea a fost cuprinsă de amețeală și a leșinat pe patul episcopului. Această întâmplare a fost văzută de cineva care i-a dat o explicație tendențioasă și a răspândit o sumedenie de zvonuri și bârfe despre „moralitatea” tânărului arhipăstor.

Nemărginita bunătate a inimii și blândețea ca a unui porumbel, buna – credință în oameni și îngăduința față de ei – toate acestea arătau faptul că nu era pentru Ep. Teofan viețuirea printre interminabilele certuri ale deșartei viețuiri lumești. Apoi, simțea că trebuie să-și consacre toată energia scrisului duhovnicesc. Cât despre sine, dorea să-și încredințeze gândurile în întregime lui Dumnezeu, pe Care îl iubea mai presus de orice. Dorea ca nimic să nu stânjenească săvârșita unire cu Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Și a plecat din lume pentru a fi singur cu Dumnezeu.

Astfel, în ziua de 2 iulie 1866, episcopul și-a luat rămas bun de la turma sa. După ce a slujit Sfânta Liturghie, a ținut cea din urmă predică în mijlocul unei tăceri de mormânt, în care se putea auzi când și când un plânset încetișor. Și au început 28 de ani de viață deplină, singuratică, de nevoințe neîncetate.

Astfel, retrăgându-se la mânăstirea Vișa, nu a mai mers la Biserica mânăstirii, ci a zidit cu propriile sale mâini în cele două camere pe care le avea, o bisericuță închinată Botezului Domnului, unde se zăvorî pentru totdeauna. În primii 10 ani, slujea în această biserică în fiecare duminică și sărbătoare, iar în următorii 11 ani, în fiecare zi. Slujea cu desăvârșire singur, uneori în tăcere, dar alteori cântând. Părea că nu mai este om, ci înger cu blândețe și bunătate de copil. Mânca doar cât să nu-și distrugă sănătatea. Tot ce primea de la oameni trimitea prin poștă săracilor, păstrând pentru sine doar cât să-și cumpere cărțile necesare.

Zi de zi, Ep. Teofan primea la chilia sa între 20 – 40 de scrisori și răspundea la toate. Cu un extraordinar discernământ, pătrundea situația duhovnicească a celui ce scrisese și cu multă căldură, limpede și în amănunt răspundea acelei mărturisiri a unui suflet tulburat. Scria foarte multe cărți traducând din diferite limbi: greacă, franceză, engleză, germană. Preocupat în mod deosebit de învățătura patristică, se apleacă cu migală asupra scrierilor Sf. Tihon de Zadonsk și asupra învățăturilor Sf. Paisie Velicicovski de la Neamț.

În chilia lui, totul era extrem de simplu, sărăcăcios chiar. Pereții erau goi, mobila veche: o masă veche, un analog vechi, un pat pliant de fier, canapele din lemn de mesteacăn. În chilia Sfântului se mai află și o ladă cu unelte trebuincioase lucrului la strung, tâmplăriei și legatului cărților, o masă de cusut, precum și o capră pentru tâmplărie, apoi cărți până și în greacă, rusă, slavonă ș.a. Pe lângă acestea un număr imens de icoane, un portret al Sf. Serafim de Sarov și multe icoane pictate de episcopul însuși.

Referitor la pravila de rugăciune, episcopul Teofan mărturisește că nu avea una stabilă.

Practica foarte mult rugăciunea inimii, petrecând în post și priveghere nopți la rând. În ultimii ani de zăvorâre, vederea a început să-i slăbească, dar nu și-a întrerupt munca sa statornică. În fiecare seară, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. El locuia în chilia vecină. De câte ori Sfântul avea nevoie de ceva, scria pe o foaie pe care o arunca pe o ferestruică mică, cât să încapă o mână. Masa o lua Sfântul la oră fixă pe care o cerea printr-o bătaie în perete. Sf. Teofan niciodată nu l-a văzut, nici n-a vorbit cu ajutorul său de chilie.

După Liturghie, episcopul cerea un ceai printr-o bătaie în perete. La ora 13, mânca – în zilele de dulce un ou și un pahar cu lapte. La ora 16, lua ceaiul, acestea fiind totul pentru o zi.

Începând cu 1 ianuarie 1891, au existat câteva neregularități în programul său. Pe 6 ianuarie, la ora 16, ajutorul său de chilie, băgând de seamă slăbirea episcopului din acelea zile, deși el continua și în această stare să scrie, după prânz a aruncat o privire în chilia lui. Episcopul zăcea fără suflare pe pat. Brațul stâng i se odihnea pe piept, iar cel drept era îndoit ca pentru binecuvântare arhierească.

Vreme de trei zile, trupul a rămas în bisericuța din chilia lui și alte trei zile în catedrală – dar se spune că: „Nici urmă de stricăciune”

Când a fost înveșmântat în straie arhierești, fața celui trecut la Domnul s-a luminat de un zâmbet plin de bucurie.

Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 de ani, pe 6 ianuarie 1894, la sărbătoarea Botezul Domnului și a fost îngropat la catedrala din Kazan. Cartea „Comorile pustiei” scrisă de episcopul Teofan ne mărturisește că a fost canonizat de Soborul bisericii Ortodoxe Ruse în iunie 1988, anul sărbătoririi de 1000 de ani de la încreștinarea Rusiei

Pe piatra mormântului Sf. Teofan au fost gravate 3 titluri care caracterizează întreaga sa muncă literară: „Filocalia”, „Comentariul la Epistolele Sfântului Apostol Pavel” și „Începutul moralei creștine”

8.2. Sfântul Tihon din Zadonsk

Sfântul Tihon, episcop de Voronej și Elețk, făcător de minuni în Zadonsk, s-a născut în anul 1724 în satul Koroțk, județul Valdai, din gubernia Novgorodului, în familia diaconului Savelie Chirilov. La botez a primit numele Timotei. Moartea tatălui l-a surprins în fragedă copilărie, lăsându-l împreună cu mama sa, Domnica și cu frații săi într-o sărăcie extremă.

La 14 ani, fiind luat sub îngrijire de fratele său care era slujbaș bisericesc în Novgorod, Timotei a fost înscris la școala teologică slavonă, care mai târziu deveni Seminar teologic. În 1754, Timotei a absolvit seminarul. El a fost numit profesor de retorică în cadrul seminarului (1754 – 1758) din cauza rezultatelor bune atât la învățătură, cât și pe plan moral. În aprilie 1758 a fost tuns în călugărie, luând numele de Tihon, după tundere a fost chemat la Peterburg unde fusese hiroronit diacon apoi nu după mult timp ieromonah. În 1759 este ridicat la rangul de arhimandrit și a fost numit rector și profesor de Teologie al seminarului din Tver. În 1761, arhimandritul Tihon este hirotonisit episcop de Kiksholm și Ladoga. În 1763, după trecerea la cele veșnice a episcopului de Voronej, preasfințitul Tihon a fost investit ca episcop de Voronej. În această eparhie, el a făcut o bogată activitate misionară, atunci când a venit aproape jumătate din populația eparhiei era alcătuită din rascolnici, a luptat foarte mult și împotriva obiceiurilor păgâne. Cu puterea cuvântului, preasfințitul Tihon a reușit să stârpească din rădăcini străvechile obiceiuri păgâne, readucând la dreapta credință peste o mie de stiliști. În mod deosebit le cere preoților ca fiecare să aibă Noul Testament, pe care să-l citească zilnic.

În 1766, Prea Sfințitul trimise o scrisoare Sfântului Sinod cu cererea de a fi pensionat, ceea ce s-a și întâmplat. În 1769, datorită climei neprielnice sănătății sale, se mută la mânăstirea Bogorodițk din Orașul Zadonsk. Aici, în însingurare, sfântul se supuse tuturor asprimilor și privațiunilor vieții ascetice, în plus, în orașul Livuah, construi un azil pentru cerșetori și bătrâni.

Sfântul păstra cu severitate regulile Bisericii, mergea cu multă râvnă la slujbe, adesea cânta și citea el însuși la strană. Condițiile de trai ale sfântului erau dintre cele mai rudimentare: dormea culcat pe paie, acoperit cu un cojoc de oaie. Era atât de smerit, încât nu lua în seamă batjocurile rostite adesea în urma lui și spunea după aceea: „Așa binevoiește Dumnezeu, ca slujbașii să râdă de mine și merit aceasta pentru păcatele mele, iertarea este cea mai bună decât răzbunarea.

Odată, un nebun întru Hristos, Kanenev, îl lovi peste obraz, spunându-i: „Nu te înălța cu mintea”, iar sfântul, primind palma cu recunoștință, începu să-i aducă zilnic de mâncare nebunului. Toată viața sa, sfântul suportă cu bucurie necazurile, supărările, jignirile, cugetând că nu există cunună fără victorie, nici victorie fără efort, nici efort fără luptă, nici luptă fără dușmănii. În urma nevoințelor vieții acetice și a iubirii sale, sufletul sfântului se înălța până la contemplarea celor cerești și a evenimentelor viitoare, învrednicindu-se de darul proorocirii. El a vestit cu mult înainte victoria Rusiei în războiul de apărare a patriei din 1812.

Cu trei ani înaintea morții, sfântul se ruga zilnic, cerând de la Dumnezeu ca să știe numărul zilelor sale, astfel auzi într-o zi o voce: Într-o zi de duminică”, dar în același an a văzut în somn o rază minunată, în spatele căreia erau palate de vis, și el își dori să intre pe poartă, dar auzi o voce:”Peste trei ani poți să intri, dar acum mai trudește-te”. După aceasta, sfântul se zăvorî în chilie și nu mai vorbea aproape cu nimeni, decât cele de strictă necesitate. Primea rareori vizitatori, numai dintre prietenii cei mai apropiați, dar și cu aceștia stătea foarte puțin. Pentru moartea sa i-au fost pregătite hainele și sicriul. Adesea venea să plângă la sicriul său, care se afla într-un șopron, ascuns de ochii oamenilor. Datorită zăvorârii sale, el a scrie scrisorile din chilie, între anii 1769 – 1782.. Prezentând viața Sfântului Tihon din Zadonsk putem spune că acesta a fost un model de urmat al Sfântului Teofan Zăvorâtul pe care îl iubea încă din copilărie.

Sfântul Tihon își cunoscu și își prezise sfârșitul cu trei zile înainte. Sfântul se stinse, după cum fusese dinainte anunțat, în dimineața zilei de duminică, 13 august 1783, în al 59-lea an al vieții. Moartea sa a fost atât de liniștită, ca și cum ar fi adormit. Proslăvirea sa a avut loc, de asemenea, într-o duminică, pe 13 august 1861. În continuare, voi cita din una din scrisorile Sfântului care arestă nivelul înalt al înțelepciunii și duhovniciei sale: „O, viață veșnică! Cât ești de scumpă și de dulce, dar puțini sunt cei ce te iubesc! O, lume, lume, valea plângerii! Lume, lume plină de întristare, suspinare, osteneli și nevoi! Cât ești de amară, și totuși aproape toți te iubesc! Ce s-ar întâmpla dacă ai fi dulce? Amară e lumea, dar atât e de iubită: cât ar fi de iubită dacă ar fi dulce? Fără îndoială, toți ar socoti-o patrie și un al doilea rai. Ce se află în lume, în afară de nevoi, necazuri și osteneli, întristare, durere și suspinare? Ce se află pe mare, decât vânturi, valuri și furtuni? Chiar și ceea ce pare dulce este amestecat cu amărăciune; și ceea ce este plăcut înlăuntrul putred! O nenorocirea noastră! Vai, orbire a minții noastre! Unde ne e mintea, unde ne e credința, creștine? Unde cuvântul lui Dumnezeu, care ne făgăduiește lucruri mărețe, minunate și înfricoșătoare: „cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-a suit” (I Cor. 2,9)

9. Nebunii pentru Hristos

„Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înțelepți întru Hristos. Noi suntem slabi, voi însă sunteți tari. Voi sunteți întru slavă, iar noi suntem întru necinste!” (I Cor IV, 10)

Nebunia întru Hristos este una dintre cele mai grele și mai mărețe nevoințe ale evlaviei creștine, pe care din iubire de Dumnezeu și de oameni au luat-o asupra lor unii dintre cei mai râvnitori binecredincioși creștini.

Cercetând felul de viață al nebunilor pentru Hristos, am putea crede că sunt niște oameni nefericiți, osândiți să împărtășească amara soartă a demenței. Acești oameni păreau veniți dintr-o altă lume, socotind că nu le era de trebuință să știe și să practice ceea ce în accepția generală reprezintă exigențele elementare ale vieții pe acest pământ.

Sfânta Biserică îi proslăvește pe nebunii pentru Hristos, și îl consideră devotați fii ai săi, exemple de credință și evlavie, pricinuindu-i ca pe niște următori ai poruncii lui Dumnezeu despre sărăcia cu duhul, precum și ca adevărați râvnitori ai poruncii Scripturii despre înțelepciunea cea duhovnicească. „dacă i se pare cuiva, între voi, că este înțelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înțelept.” (I Cor III, 18)

Destinul istoric și structura de viață a societății vechi rusești au contribuit în mare măsură la dezvoltarea înfloritoare în Rusia a acestei nevoințe excepționale. „În nici o altă țară nu întâlnim nu număr atât de mare de nebuni mistici ca în Rusia și nici o asemenea neobișnuită considerație de care aceștia se bucurau aici”. În Rusia, nebunia întru Hristos a fost, în primul rând, o faptă de eroism popular, foarte iubită de poporul de jos. Aceasta acorda nebunilor mistici o încredere nelimitată. Fiindcă aceștia proveneau, în cea mai mare parte, din propriile sale rânduri, deveneau, de cele mai multe ori, singurii care își luau curajul să denunțe necinstea, să-i mângâie și să-i apere pe cei oropsiți, pe cei ce sufereau fără vină.

Trăind în condițiile existenței unui destul de puternic sentiment religios și ale absenței, în cea mai mare parte a științei de carte, în condițiile unei opacități intelectuale, poporul rus simplu are, după cum se știe, o înclinație deosebită către bunurile misterioase și miraculoase, asceza despre care vorbim oferind de bună seamă, prin „bizareria” sa, o hrană bogată sentimentului religios popular. Că, într-adevăr, poporul rus i-a considerat pe nebunii mistici reprezentanții cei mai „autorizați ai poruncii evanghelice cu privire la jertfirea de sine rezultă din însăși „porecla” pe care le-a dat-o acestor nevoitori: „oamenii lui Dumnezeu”.

Încrederea pe care o arătau rușii nebunilor mistici n-au trecut neobservate de străini care în însemnările lor de călătorie se referă destul de amănunțit. Ei au observat ca nebunii mistici di Rusia și se bucurau ce dea mai mare stimă din partea poporului. Astfel, arhimandritul Pavel Sirul, în descrierea călătoriei sale în Rusia, ne mărturisește despre unul dintre acești nebuni mistici, Ciprian, care, în săptămâna lăsatului de sec de brânză, stătea chiar lângă patriarhul Nikon. Acesta umbla gol pe ulițe, deși în această țară, a umbla gol, mai cu seamă iarna, era o treaptă deloc ușoară, iar poporul îi purta cel mai mare respect. Patriarhul Nikon îi servea mâncarea cu mâinile lui, dându-i să bea din vase de argint, iar ceea ce mai rămânea bea el însuși. Sirienii au rămas foarte uimiți de considerația de care se bucurau nebunii pentru Hristos.

Datorită anumitor particularități ale vieții din Rusia acelui timp, această manifestare de asceză găsise aici cele mai favorabile condiții de dezvoltare. De aceea, în a doua jumătate a sec al XVI-lea, existau deja în Rusia numeroase biserici în care erau venerate sfintele moaște ale unor nebuni pentru Hristos, recunoscuți de Biserică, alte biserici având drept hram asemenea nevoitori.

Menționăm faptul că în Rusia au existat și falși nebuni pentru Hristos așa cum remarca un istoric rus, Prea Sfințitul arhiepiscop Filaret: „În secolul al XVI-lea am pornit pe calea nebunie întru Hristos mulți „călători”, dar și dintre aceia care n-au avut spirit de prevedere, vătămându-se pe sine și făcând de rușine această sfântă cale.”

Nebunii și-au ales în mod conștient drumul celor mai mari umilințe și jigniri. Prin ele ei au vrut să răstignească în ființa lor mama tuturor păcatelor lumești – mândria și pe capul mândriei – diavolul.

Prin aspectul lor ciudat, prin comportamentul lor bizar, iar uneori prin demascarea minciunilor și a fărădelegilor omenești într-un mod tăios și grosolan, ei atrăgeau, în mod conștient asupra lor râsul celor din jur, insultele, înjurăturile, loviturile. Dar nebunii pentru Hristos, privind cu ochii minții spre mărețul și neînsemnatul martir Hristos, suportau toate acestea cu resemnare.

Unii dintre Nebunii pentru Hristos, având darul clarviziunii, au primit Nebunia, dintr-un profund sentiment al smereniei, pentru ca oamenii să nu le atribuie lor darul smereniei, pentru ca oamenii să nu le atribuie lor darul clarviziunii, ci lui Dumnezeu. De aceea, ei spuneau adeseori lucruri care păreau a nu avea nici o logică, vorbeau prin aluzii, sau spuneau ceva în locul la altceva, alții au ales nebunia pentru a suporta umilința și dezonoarea de dragul Împăratului ceresc.

Amintim faptul că nu numai în timpul vechii Rusii au existat Nebunii, ci și în secolele al XVII-lea, al XIX-lea și chiar în secolul al XX-lea.

9.1. Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos

În orășelul Mahnovo din gubernia și județul Kiev trăia cândva preotul Andrei Gorenkovski. În luna octombrie a anului 1788, soția lui, Eufrosina, a născut doi gemeni: Toma și Calinic. Cel mai mare dintre gemeni, Toma n-a vrut să guste niciodată lapte și n-a supt de la sân. Mama sa a prins o ură mare asupra lui Toma și, luându-se după vorbele unor ghicitori, au început să-l socotească pe Toma un soi de pui de sălbăticiune. Mama lui Toma a vrut de nenumărate ori să scape de copilul său. Astfel, a poruncit slugii să-l înece în râu dar în zadar, Dumnezeu l-a ținut pe Toma deasupra apei și copilul nu s-a înecat. Altă dată, mama lui l-a aruncat sub roata morii, dar și de data aceasta copilul a fost izbăvit și roata s-a oprit. În toate acestea Eufrosinia vedea lucrarea diavolească.

Văzând toate acestea, tatăl copilului l-a încredințat pe Toma unei doici încercate. Nu după mult timp starea sănătății tatălui lui Toma se agravase, ceea ce l-a determinat să-l încredințeze pe fiul său morarului. Tatăl său muri, iar Toma fusese dat la mânăstirea Bratski în cadrul căreia funcționau clase începătoare. Când Toma crescuse mare, muri mama sa care înainte îl chemase ca să-și ceară iertare pentru tot ce a făcut.

În 1812, Toma a intrat ascultător în mânăstirea Kievo –Bratski, în toiul războiului pentru apărarea patriei. Aici a îndeplinit cu multă supunere toate ascultările date din partea părintelui stareț. Astfel, în 1812, Toma este tuns în monahism, primind numele de Teodorit, iar în 1822, pentru osârdia sa, a fost hirotonit ierodiacon. În 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit totodată și iconom al mânăstirii Bratski. Dar ca să poată fugi de oameni, Teodorit a făcut o cerere ca să fie eliberat de îndatoririle de iconom, cerând ca să i se îngăduie a pustnici în peșterile săpate încă de Prea Cuviosul Teodosie și având, așadar, năzuința către cele înalte nevoințe monahicești. Teodorit a primit schima în ziua de 9 decembrie a anului 1934, luând noul nume de Teofil. De aici încolo, el și-a mărit și mai mult nevoințele întru nebunia pentru Hristos, fericitul și-a așezat în chilie un sicriu vechi, în care nu se culca, ci păstra în el diferite provizii și vase. Mai mult, în ziua tunderii sale în marea schimă Teofil și-a cusut culionul de schimnie în tot felul de bucăți de cârpă și –a purtat astfel până la moarte.

Într-o zi, un frate pe nume Petru l-a întrebat pe Teofil cum poate să-și mântuiască sufletul, iar părintele i-a răspuns: „Leapădă-te de lume și de toate cele din lume, închide-ți pentru toți cămara sufletului tău, răstignește-ți trupul cu patimile și poftele și, aflându-te în rugăciune neîncetată, alege-ți calea cea strâmtă care duce la viața veșnică”

Fiindcă viața plină de zarvă a mânăstirii Bratski îl deranja pe Teofil, și-a găsit un loc mai potrivit și anume o livadă mare și umbroasă în Glubocița. După aceasta, Înalt Prea sfințitul Filaret, în 1844, l-a mutat pe sfânt în pustia Goloseev, așadar oricine venea la Kiev, să se închine sfintelor odoare de acolo, se ostenea să ajungă și în pustia Goloseev, ca să-l vadă pe starețul Teofil și să stea de vorbă cu el, dar fericitul, pentru a scăpa de slava lumească, stăruia și mai mult în nevoința nebuniei întru Hristos. Pentru toate faptele sale, mitropolitul l-a oprit pe fericit de la slujire și i-a îngăduit doar a se împărtăși în fiecare sâmbătă, îmbrăcat cu toate veșmintele preoției „pentru mântuirea sufletului”. Una din faptele lui Teofil era că în timpul liturghiei la Hreruvic, împingea oamenii în stânga și în dreapta și își croia drum până în față, unde cădea în genunchi, își ridica mâinile ațintindu-și privirea la cer, rostea cu glas tare cuvintele rugăciunii, după care ieșea în grabă din biserică, atrăgând după sine o mulțime numeroasă de închinători.

În 1949, pe 29 aprilie, Teofil a fost mutat în pustia Kitaev. Aici, el se plimba adesea prin pădure, mergea la o buturugă mare și petrecea zile și nopți îngenunchiat pe ea, suspinând din cauza stricăciunii neamului acestuia și se ruga pentru iertarea lumii păcătoase. Felul în care era îmbrăcat fericitul ne arată că purta grija mai mult de suflet. Haina lui era veche, cu o grămadă de petice cusute cu ață albă și pătată de sus până jos cu aluat și ulei. Chiar și atunci când mergea la biserică, fericitul își punea mantia de-a dreptul peste cămașă și desfăcând clapele de la comanac, mergea pe uliță cu pieptul descoperit. În picioare avea niște pantofi scâlciați; ori avea într-un picior o cizmă ferfeniță, iar în celălalt, un pâslar sau o opincă. La cap era legat cu o cârpă murdară și pătată. Trupul său era încins cu un brâu de fier, ce avea în el o icoană a botezului Domnului, de care nu s-a despărțit niciodată. Tot timpul Teofil torcea lână, timp în care citea Psaltirea pe care o știa pe de rost și felurite rugăciuni. Referitor la somn, pentru aceasta el se sprijinea fie cu spatele de perete, fie se întindea pe laviță, fie se așeza pe o băncuță mică și îngustă așa că dacă ațipea puțin, cădea, sculându-se apoi, fără zăbavă, la rugăciune.

Odată, fericitul a adunat într-un cerșaf câte o grămadă întreagă de viermi, gândaci, cărăbuși, pe care i-a adus în biserică și-i răsturnă peste podea toată această armată mișcătoare.

Starețul Teofil a avut nenumărați ucenici pe care îi alegea chiar dintre păcătoși, care în timpul ascultării deveneau niște oameni virtuoși. Sfântul era înzestrat și cu darul proorociei. Astfel, într-o seară, l-a pus pe unul dintre ucenici să culeagă mere pentru a doua zi, ca să le dea unor drumeți din pădure care veneau la sfânt, ceea ce s-a și întâmplat. Iarna, la fericit în chilie, nu era niciodată cald, el avea o sobă în care punea numai lemne groase, care nu ardeau, ci mai mult fumegau, iar sfântul, îmbrăcat într-un cojoc, se înălța în rugăciune. Referitor la hrana lui Teofil, miercurea și vinerea nu gusta nimic decât jumătate de ceașcă mică de miere îndată cu apă rece și gheață. În Postul Mare, mânca numai sâmbăta și duminica această hrană, iar în rest nu punea nimic în gură.

Odată sfântului i-a fost dăruit un tăuraș care nu l-asculta pe stăpânul său, așa că sfântul avea trăsură cu care călătorea, starețul nu se așeza niciodată cum trebuie, ci de-a-ndărătelea, cu spatele la bourean și fixând de telegă un analog mic, se lăsa pe genunchi și citea Psaltirea.

Puțini oameni reușeau să se apropie de starețul Teofil ca să ia binecuvântare; el petrecea zile întregi în pădure și venea seara la vecernie, iar atunci când băga de seamă că este așteptat o cățea într-o parte, prin desiș, iar dacă aceasta se întâmpla în mănăstire, se urca într-un stejar înalt și stătea acolo.

Felul în care Teofil îi spovedea pe oameni era cam ciudat, el punea mâinile pe capul omului și înșira el singur păcatele lui, astfel încât păcătosul vărsă șiroaie de lacrimi pline de pocăință. Remarcăm faptul că sfântul era înaintevăzător, așa încât pe mulți oameni i-a dus pe calea dreptei credințe. Când venea un păcătos, Teofil, prin aluzie, spunea păcatele lui, sau îi dădea ceva să facă prin care omul înțelegea că aceste se referă la păcatele sale.

Odată, a venit la sfânt un dregător înalt, spunându-i că-l caută pe Teofil, cel care este înaintevăzător, atunci sfântul s-a împotrivit și i-a zis că a venit la el „la așa un desfrânat care a stricat fete, a furat noaptea, a împrumutat bani la sărmani cu dobânzi…” atunci negustorul ș-a dat seama că cel din față este sfântul și că i-a vădit păcatele după care s-a pocăit.

Cu toate faptele, sfântului Teofil, el nu era prețuit de mitropolitul Filaret și avea foarte mulți dușmani invidioși din cauza mulțimii de popor care venea la el. Dar mitropolitul, în curând, și-a schimbat părerea după ce Teofil i-a profețit mai multe întâmplări. Odată i-a spus fericitul mitropolitului, în timp ce acestea mergea la slujbă, că nu și-a terminat canonul, ceea ce se întâmplase cu puțin înainte pentru că mitropolitul adormi cu o jumătate de oră mai mult. Altă dată îl invitase pe mitropolit la el în chilie. Venind acesta a văzut în chilie numai murdărie, Teofil i-a spus că a stins un incendiu, și i-a dat mitropolitului trei sticle cu apă și i-a spus că e pentru stins tăciunile. Așadar, pe 19 noiembrie 1844, a avut un incendiu în Lavră, pe care au reușit cu greu să-l stingă pompierii. Mitropolitul și-a dat seama de spusele lui Teofil și a început să-l cinstească cu mult mai mult, luându-l ca să trăiască la el în palat, unde a stat foarte puțin, căci făcea multe fapte ale nebuniei sale, care-l supărau pe vlădică.

În descrierea vieții Sfântului Teofil, pe lângă nebunia sa cea întru Hristos, mai găsim și alte două forme de nevoință: 1) era dendrit pentru că petrecându-și timpul mai mult în pădure avea și o scorbură uriașă a unui stejar bătrân tăiat în care atârna un crucifix și ardea candela, în acesta el petrecea zile și nopți întregi, rămânând în liniște și rugându-se și 2) gymnitai, adică cel care umblă gol, căci în zilele fierbinți de vară Teofil era văzut gol cu desăvârșire, lucru pe care îl făcea ca să-și lase trupul și așa istovit de o neobișnuită înfrânare și de postiri, pradă țânțarilor și altor gângănii veninoase. În timpul vieții sale, sfântul Teofil a profețit foarte multe întâmplări printre care și moartea sa, care a avut loc pe 28 octombrie, 1853 la vârsta de 65 de ani. Înainte de moarte, după porunca sa a fost împărtășit, i s-a făcut o curățenie ideală în chilie, unde au pus multă tămâie și smirnă, a fost îngropat într-un coșciug de lemn după porunca sa.

În anul 1993, Biserica Ortodoxă Rusă din Ucraina l-a proslăvit pe fericitul stareț Teofil ca sfânt, cu cinstire locală. Moaștele sale se află acum în biserica închinată Sfintei Treimi a Sihăstriei Kitaev.

Tropar, glas 4 „Din tinerețe ai dobândit dragostea către Hristos, fericite Teofile, și numai Acestuia unuia cu înflăcărare ai râvnit. Cu rugăciune neîncetată și nevoința nebuniei întru Hristos în Sihăstria Kitaev te-ai sălășluit, urmându-i pe slujitorii de la Pecerska. Pentru aceasta strigă ție: Miluiește-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase părintele nostru!”

Concluzionând, putem spune că în acești „nebuni pentru Hristos” găsim adevăratele note ale ascezei creștine. Termenul de nebun pentru Hristos este cunoscut și în literatura rusă, în frații Karamazov este descris un călugăr, Ferapont. În Demonii, al aceluiași scriitor, există un jurodivye, Semion Iakovlevici. Menționăm faptul că termenul de nebun este o traducere a termenului slav jurodivye, care vine din vechea formă urod, urodem care înseamnă literalmente „avort” un lucru monstruos, dar care a fost uitat.

10. „Sviatiteli” – sfinții episcopi

Conform tradiției orientale, funcția episcopului este în mod normal rezervată monahilor, din moment ce pretinde starea de celibat; clerul mirean, în schimb, poate să se căsătorească. Dar numai faptul de a fi monah nu este suficient pentru a fi hirotonit preot sau episcop. Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur au justificat fuga lor din fața acestei demnități. Desigur, și ei admit că nu există dragoste mai mare față de Mântuitorul, decât să primești slujirea pastorală.

Lavra din Pecersk, încă din prima perioadă a existenței sale, furniza candidații cei mai exemplari pentru scaunul episcopal ca Sfântul Niceta de Novgorod (+ 1108), Sfântul Ștefan de Vladimir – Volynsk (+ 1094), Sf. Efrem de Pereiaslavl (+ 1100). Urmând exemplul lui Grigorie de Nazianz, acești bărbați gândesc cu nostalgie la chilia lor din mănăstire. Și dacă împrejurările îi constrâng să trăiască în afara mânăstirii, pentru aceasta nu omit ceva din câte au învățat în noviciatul lor până în cele mai mici detalii. Sfințenia are întotdeauna un oarecare grad de eroism. În cazul de față, forța harului se manifestă mai presus de toate în faptul că monahul, deși ieșit din chilia sa, se arată capabil să trăiască ascetismul monastic în mijlocul lumii și al tentațiilor ei. El este deci ca o făclie aprinsă, așezată în candelabru.

Cel mai bun exemplu de sfințenie specific episcopală, adică a unuia care s-a sacrificat și sfințit în slujirea episcopiei sale, ne este oferit de sf. Eftimie, arhiepiscop de Novgorod, a cărui biografie este opera lui Pahomie Logofătul. Autorul a înțeles bine că trebuie să facă o distincție între monah și prelat, cap al Bisericii. Viața sa se străduiește să contureze trăsăturile specifice ale unei „spiritualități a clerului de mir”, cum s-ar spune astăzi. În aparență, Eftimie trăiește ca și principii feudali din vremea sa și, într-un oarecare sens, îi depășește în splendoarea pe care veșmintele și podoabele bisericești i le oferă. Construiește biserici mărețe, mânăstiri, consolidează zidurile cetății, își înalță un centru episcopal „uimitor de frumos”, decorat în interior cu fresce și având – lucru rar la Novgorod în secolul XV – un ceas „minunat” așezat pe un piedestal în mijlocul grădinii.

Dar de ce oare acest fast? Pentru a înălța prestigiul Bisericii. În taină, acest bogat și puternic senior purta cingătoarea aspră de păr (ciliciul), aici remarcăm faptul că purtarea acestei cingători face parte din formele ascezei monahale și anume acești sfinți care purtau un veșmânt aspru erau numiți trichinai. Acest episcop Eftimie a fost monah ca toți ceilalți, dar într-o manieră invizibilă, în duh. Dacă se arată înconjurat de abundență și îmbracă veșminte splendide pentru a nu coborî demnitatea păstorului de suflete, în interior era ferm convins că trebuie să posede toate acestea ca pe ceva trecător. Episcopul este deci un monah care sacrifică dragostea lui arzătoare pentru singurătate, pentru a îndeplini o slujire socială, mai presus de toate pentru a împăca sufletele agitate de patimi. Astfel, Sfântul Eftimie s-a așezat, cu o cruce în mână, în mijlocul podului de pe râul Volchov, care împărțea în două orașul Novgorod, pentru a împiedica ciocniri sângeroase.

În viața unui episcop se poate întâmpla ca pentru a mărturisi o credință creștină integrală, poate conduce, în anumite împrejurări la un martiriu în adevăratul și propriul sens al cuvântului, Biserica Rusă cinstește ca sfânt pe mitropolitul de Moscova, Filip (+ 1569), spânzurat din ordinul țarului Ivan cel Groaznic. Păstorul nu a ezitat să-l apostrofeze pe împărat, chiar în mijlocul serviciului liturgic în Catedrala Adormirii din Moscova.

O altă personalitate marcantă a Ortodoxiei Ruse este și episcopul Inochentie din Alaska (+ 1879, 31 martie), un adevărat misionar care, în misiunea lui de a răspândi cuvântul adevărului lui Hristos până la marginile pământului, a devenit un îndrăzneț „aventurier” care nu a ezitat să-și riște însăși viața de dragul localnicilor din Alaska și a nomazilor siberieni. De a traversarea teritoriului Siberiei cu sania trasă de câini și reni, până la înfruntarea puternicelor valuri ale insulelor Aleutine într-un caiac mic, Sfântul a întâmpinat cu bărbăție cele mai aspre condiții pentru a lumina cele mai îndepărtate regiuni ale creației. Imaginea reflectată în viața sf. Inochentie este o icoană de inventivitate și curaj. El este un model pentru generațiile tinere cărora le lipsesc atât de mult astfel de exemple. Astfel, prin exemplul vieții sale, Sfântul ne este model spre zidirea propriei vieți și ne descoperă adevăratul scop al omului în această lume – acela de a uni pământul cu cerul.

În vremurile mai recente, se întâlnește printre episcopii canonizați un mare scriitor și anume Sf. Dimitrie al Rostovului (1651 – 1709), care a murit la vârsta de 58 de ani, pe 28 octombrie, după ziua numelui său. El este unul dintre cei mai mari propovăduitori pe care i-a născut Biserica în Rusia. Apostol neobosit, el rămâne o pildă vie pentru toți ierarhii ortodocși care însetează după lumina mântuirii. Putem spune că Sf. Dimitrie era un ierarh smerit, care înainte de a muri, spunând ucenicului său tot ce a scris, care a consemnat în scris opera sfântului, acestuia la ieșirea din chilie i s-a închinat până aproape de pământ și i-a mulțumit pentru sârguința de care a dat dovadă în transcrierea operelor. Cel mai bine caracterizează activitatea sa, cuvintele sale „Rangului meu – de care nu sunt vrednic – i se cuvine să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu nu numai cu limba, ci și cu mâna, prin scris. Aceasta sete lucrarea mea, aceasta este chemarea mea, aceasta este îndatorirea mea! Scriu, ca unul care slujește Domnului, învățături și tâlcuiri ale Sfintei Scripturi, căci sunt neputincios. Iar din Biblie iau istorisirile și le scriu pe scurt, în locul capitolelor, și din ele, ca niște izvoare, scot învățături ziditoare”.

Un alt ierarh al Bisericii Ruse care se bucură de o popularitate mare este Sfântul ierarh Filaret, mitropolit al Moscovei (+ 1867), care a vegheat neadormit asupra stării duhovnicești și educației clerului. Hotărârile sale în probleme de disciplină bisericească erau atât de renumite prin dreapta lor socotință, încât au fost adunate și editate ca model pentru alți ierarhi.

Felul în care se nevoia acasă, Sf. Filaret nu era cunoscut nici de slujitorul său de chilie. Hainele erau cât se poate de simple, iar mobila din lemn oarecare, cu saltea ieftină; și cu toate că marele ierarh era iubitor de oaspeți, pe care îi îndestula cu bunătăți, el însuși era un postitor adevărat. Atunci când egumenul Lavrei a vrut să-i schimbe mobila simplă cu una luxoasă, ierarhul l-a oprit, spunând: „Divanul nu e pentru sultanul Turciei. Pentru ce atâta bătaie de cap? Salteaua am poruncit să se facă aici, iar partea de lemn o vor face ai voștri cum se vor pricepe. Să nu se capitoneze și să nu se vopsească”. Iată în ce condiții trăia un episcop sfânt nu departe de vremurile noastre! Fiind sălaș al Sf. Treimi, Sf. Mitropolit a primit încă din timpul vieții sale darul facerii de minuni.

La finalul acestui capitol, referitor la sfinții episcopi ruși, socotim că nu se poate trece cu vederea Ioan Maximovici (1896 – 1966), arhiepiscop de Schanghai, al Europei de Vest și al Americii de Vest, făcător de minuni, pe care îl putem socoti ca pe una dintre cele mai vii manifestări duhovnicești din întreaga istorie a diasporei ruse.

Voi relata în continuare doar câteva aspecte din viața Sfântului pentru ca să ne dăm seama de modul în care s-a nevoit, ceea ce ne și interesează.

Când a ajuns să predea la Seminarul din Bitolia (Macedonia), pe când era tânăr, câțiva dintre elevi au observat că profesorul lor rămânea treaz multă vreme după ce ei plecau la culcare, de fapt, el nu se culca deloc, îngăduindu-și nu mai mult de un ceas – două de odihnă în timpul nopții, când ședea pe jos în fața icoanelor. Numai după mulți ani el recunoscu că, din momentul când a primit haina monahală, nu s-a mai culcat niciodată. Sf. Ioan se străduia în fiecare zi să se împărtășească cu Sfintele Taine. Referitor la postul pe care îl ținea, pregătindu-se pentru Liturghia de Duminică, el încă de joi mânca mai puțin ca de obicei, iar vinerea și sâmbăta abia se atingea de bucate, în prima și ultima săptămână a Marelui Post se înfrâna cu totul de la mâncare, astfel își înăsprea postul, hrănindu-se în Marele Post și cel al Crăciunului cu o prescură. Nemicșorând nimic din cele dinainte, și-a mai introdus o pravilă nouă: în zilele de pomenire ale unor sfinți a început să slujească desculț, mai târziu ajunsese să se îndeletnicească tot mai mult cu această nevoință.

În timpul în care era arhiepiscop al Europei de Vest avea reședința în Paris, aici mulți creștini nu-l puteau înțelege pe episcop de ce umblă desculț, atunci au făcut plângere la mitropolitul Antonie ca să-l convingă pe Sfântul Ioan Maximovici să poarte încălțăminte. După prima scrisoare trimisă de mitropolit împreună cu pantofii, Sfântul începu să poarte pantofii sub braț, după aceasta creștinii din nou au făcut plângere, după aceasta Ioan Maximovici începu să poarte pantofii în picioare. Această formă de asceză pe care o practica Sfântul Ioan și anume de a umbla cu picioarele goale poartă numele în Spiritualitatea Ortodoxă de gymnopodes, adică cei care umblau cu picioarele goale.

Referitor la chilia sfântului, aceasta nu avea pat pentru că vlădica nu se culca niciodată. Unii dintre cei ce l-au cunoscut pe vlădică mărturisesc că demonii i se arătau chiar pe față. În persoana vlădicăi Ioan avem un model al sfințeniei ruse care, după harul arătat în el, poate fi pus față în față cu toată tradiția sfințeniei ruse, de la primii cuvioși părinți ai Lavrei Pecerska a Kievului, până la Sfântul și dreptul Ioan de Kronstadt. Ne rămâne să ne exprimăm nădejdea că în scurtă vreme vlădica Ioan va fi cinstit de întreaga Biserică, întrucât, așa cum putem spune chiar cu cuvintele vlădicăi referitoare la sfântul Auzgarie, luminătorul țărilor scandinave: „De vreme ce Însuși Domnul l-a proslăvit, ar fi o îndrăzneală din partea noastră să nu-l cinstim ca pe un sfânt”.

11. Dendriții

Atunci când monahii își alegeau după bunul plac formele de asceză, aceasta aluneca cu ușurință spre forme uneori atât de excentrice, încât Eustatie al Thesalonicului, mare apărător al vieții monahale, a putut enumera diferitele grupuri de monahi lăsându-le potrivit ascezei particulare pe care le aleseseră să o practice. Astfel, printre acestea se distinge și o formă care poartă numele de dendritai, adică cei care trăiau în pomi.

11.1. Sfântul Pavel de Obnora

Născut în 1317, într-o familie de boieri credincioși din Moscova, Sfântul Pavel a avut încă din copilărie aplecare către viața de liniște. La vârsta de 22 de ani, el a părăsit în ascuns casa părintească, adăpostindu-se într-o mănăstire îndepărtată. Între timp, Pavel devine ucenicul Sf. Serghie de Radonej sun ascultarea căruia și-a tăiat voia cu desăvârșire și cu timpul a fost învrednicit cu darul lacrimilor și al cunoașterii sufletului omenesc. După câțiva ani, Sf. Serghie i-a dat blagoslovenie să se retragă singur într-o chilie, unde a petrecut alți 15 ani în tăcere desăvârșită, după care a luat încuviințare de la Sf. Serghie pentru viața de pustnic.

În inima sa, el râvnea la un loc aflat într-o liniște desăvârșită, pe care l-a și găsit până la urmă în pădurile Komelului, acolo și-a ales drept sălaș scorbura unui tei bătrân. În locul acela minunatul Pavel a petrecut trei ani, slăvindu-L pe Dumnezeu împreună cu păsările, căci numai ele erau în acele locuri pustii unde picior de om nu călcase vreodată. Aici el se putea ruga neîncetat lui Dumnezeu. Dormind pe iarbă și pe crengi și îndurând toate schimbările vremii, el și-a curățat mintea printr-o aspră luptă duhovnicească și luminare Dumnezeiască. Dar, călăuzit de Dumnezeu, Sfântul și-a părăsit scorbura și a pătruns mai departe înspre miazănoapte când veștile despre Sf. Pavel au început să se răspândească, oameni de toate vârstele și dregătoriile începură să vină la el.

Sfântul a murit în 1429, după care starețul Protasie se hotărî să construiască o biserică de piatră, chiar deasupra moaștelor lui. Când începură săpăturile pentru temelie, ieșiră la iveală și moaștele Sf. Pavel, pe lângă alte șase sfinte moaște.

12. Xeniteia, stranicestvo

Cuvântul xeniteia vine de la grecescul xenos, care înseamnă străin. Inspirația acestui tip de viață se găsește în prima Epistolă a Sf. Ap. Pavel (II, 11), unde creștinul e prezentat ca „străin și călător” pe acest pământ. Pentru a trăi în singurătatea desăvârșită, unii asceți au ales să locuiască întotdeauna în țări străine a căror limbă nu o cunoșteau.

Unii preferau să nu aibă niciodată sălaș fix și duceau o viață de peregrini (strannik în slavonă). Hagiografia ne oferă mai mulți monahi peregrini, cei mai cunoscuți fiind sfinții Ilie cel Tânăr (+ 903), Meletie cel Tânăr (+ 1105), Hristodul (sec. XI), fondatorul mânăstirii din Patmos. Dar buna reputație a monahilor de acest tip a scăzut din pricina abuzurilor de care au putut fi acuzați unii dintre ei.

În Occident, acești monahi rătăcitori erau numiți circuitae sau gyrovagi. Acest ultim cuvânt e format din grecescul gyros, cerc, și latinul vagus, vagabond. Alături de chinoviți și de anahoreți, girovagii sunt pentru Sf. Ioan Cassian „cel dea-l treilea fel de monahi, dar aceștia duc o viață respingătoare”, pentru că se îndepărtau de comunitate și trăiau fără nici o altă regulă decât ei înșiși. În Bulgaria s-a încercat multă vreme zadarnic suprimarea așa-numiților taksdioti, monahi care vagabondau sub pretextul strângerii de pomeni. Din contra, găsim foarte frumoase relatări despre pelerinii (strannikes) ruși, dar potrivit textelor, se pare că aceștia erau în general mireni.

Foarte apropiate sunt cele două numiri de pelerini și vagabonzi mistici. Astfel, M. Evdochimov face o caracterizare foarte bună a acestor vagabonzi mistici de origine rusă.

Cine sunt acești vagabonzi mistici? Bărbați și femei care au rupt în mod vremelnic sau definitiv legăturile cu familia lor, cu munca, condiția socială, oameni care, cu desaga în spinare, și cu toiagul în mână, străbat drumurile în lung și în lat. Ei sunt mistici prin răspunsul original pe care-l aduc chemării infinitului, prin dorința de a-și trăi viața după un ideal spiritual, de a se uni cu acest Duh Sfânt despre care apostolul Ioan ne spune că „suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan 3,8). Cine sunt de fapt acești vagabonzi? Trebuie să ne imaginăm oameni ce aparțin tuturor claselor sociale, țărani, negustori, călugări cerșetori, pelerini orbi, uneori chiar reprezentanți ai nobilimii, plecați în căutarea unui loc sfânt sau pur și simplu dând curs chemării depărtărilor. Fie că sunt în căutarea unui tărâm al făgăduinței sau a unui paradis pierdut, acești pelerini ai absolutului se marginalizează cu bună – știință pe perioada preumblării lor spre locurile sfinte, dacă nu cumva se convertesc definitiv la această existență hoinară, precum faimosul „pelerin rus” rămas anonim.

Este cunoscut faptul că acest pelerin avea pe umeri un sac cu un pic de pâine uscată, în bluza purta Sf. Biblie, aceasta este totul. Acesta, auzind la liturghie, în timp ce se citea Apostolul îndemnul: „Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5,17), a fost pătruns de aceste cuvinte și a încercat să-și explice cuvintele Apostolului, dar fără succes. De aici, pelerinul se gândește să găsească pe cineva care să explice cum este posibil să te rogi neîncetat. Pelerinul a început drumurile sale pe la Biserici, mânăstiri, căutând răspunsul.

O mare parte din timpul vieții l-a petrecut în călătorie atât înainte de a găsi pe Prea Cuviosul stareț care a știut să-i descopere acestuia cum se poate practica rugăciunea neîncetată, adică rugăciunea inimii, cât și după ce a primit ca dar de sus și al nevoințelor sale rostirea neîncetată a acestei rugăciuni. Mergea zile întregi, repetând la fiecare inspirație „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul”.

Iată că în acest exemplu al acestui pelerin rus vedem sârguința sa de a-L cunoaște pe Dumnezeu, ceea ce îi și reușește, petrecându-și viața în sfințenie și în rostirea neîncetată a acestei rugăciuni.

Această „nostalgie a spațiului” care este întâlnită atât la pelerini, cât și la vagabonzi mistici a fost explicată, după cum scrie N. Arseniev, prin considerente geografice, prin această putere a pământului care-și exercită supremația asupra sufletului de țăran. Imensitatea pământurilor pare a se împreuna cu imensitatea cerului și predispun omul la o meditație asupra imensității interioare. Infinitul orizontului constituie de fapt o categorie spirituală, care-i revelează omului propriile sale profunzimi, în mediul fizic în care se desfășoară. Nostalgia spațiului este de ordin spiritual. Ea împinge sufletele neliniștite spre mânăstiri, acolo unde își răspândește lumina flacăra arzătoare a Evangheliei, întrupată în stareți.

Totul a început în anul 988, când marele prinț Vladimir, un păgân nesățios, dornic să afle cât mai multe despre adevărul altor religii, și-a trimis emisarii la Constantinopol. Este arhicunoscut acest episod petrecut în catedrala Sf. Sofia, dar ceea ce contează este mai degrabă consemnarea prin scris a uneia dintre acele mișcări profunde ale sufletului, ale acelui tip de elan prin care ființa se dedică total unui ideal, capabil să influențeze chiar destinul viitor al unei nații. Episodul emisarilor din Kiev va deveni simbol popular și va căpăta o valoare arhetipală pentru pelerini de acum încolo.

În domeniul strict religios, a existat pelerini cerșetori, care cântă stihuri duhovnicești, când tandre și lirice, când cu rezonanță epică, cunoscuți sub numele de Kaliki – perenazi, adică infirmi rătăcitori. Importantă este afirmația Sf. Teodosie din Pecersk, care ne spune că în lumea vagabonzilor mistici nu intră cine vrea, ci numai aceia care voiesc a-L urma din toată inima pe Dumnezeu.

13. Sfințenia mirenilor

Printre vechile documente despre viața familială, vom reține patru: Învățătura lui Vladimir Monomahul, Izmagrad, Domostroi și Viața Iulianei Lazarevskaia.

Pentru noi este importantă Viața Iulianei Lazarevskaia, sub formă hagiografică, care relatează realizarea principiilor și ideilor exprimate în Izmaragd. Sfințenia Iulianei este deosebită: într-o societate în care statutul femeii era inferior, Iuliana a avut o mare autoritate spirituală în mediul său familial. Ea reprezintă o noutate, un alt tip de sfințenie rusă. Nu este nici martiră, nici monahie, nici stareță, e pur și simplu mamă de familie. Nu moare tânără, nici într-un mod eroic. Moartea ei, frumoasă și pașnică, nu atestă un eroism spiritual. Viața sa întreagă este eroică.

Viața Iulianei pune în evidență marea autoritate spirituală a mamei, autoritate care se întinde deopotrivă asupra copiilor, soțului, slujitorilor. După Arseniev, acest spirit matern este cel care a dominat, puțin câte puțin, familiile ruse. A rămas faimos exemplul lui Homiakov. El scria despre mama sa: „Știu că, dacă pot fi folositor în ceva, acest lucru îl datorez mamei mele; mamei mele îi datorez atitudinea mea spirituală și fermitatea mea neclintită în această atitudine. Ferice de cel ce are o astfel de mamă și învățătoare în tinerețea sa! Ce lecție de smerenie cuprinde în același timp această convingere!”

13.1. Sfințenia copilărească

„Dacă nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii nu veți intra în Împărăția cerurilor (Mt. 18,3). Curățenia, sinceritatea și prospețimea sufletească a sufletului sănătos, ce nu e bolit, nu a fost atins de păcat, iată ce ușurează calea copiilor în Împărăția Cerească, iată ce le lipsește maturilor! Anume în puterea inocenței sale copii pot deveni „vase alese ale Domnului”, vase ale cucerniciei. Deja din primele secole, începând cu perioada prigonirii creștinilor, au fost proslăviți mulți copii sfinți.

Pe data de 4/17 septembrie Biserica pomenește pe Sfântul Mucenic Vavila Nicodimschii și alți optzeci de copii sfinți. Pentru refuzul de a se lepăda de Hristos, ei, împreună cu învățătorul lor, au fost tăiați cu sabia, în timpul domniei împăratului Maximilian.

Dar și în Ortodoxia Rusă au existat sfinți copii. De exemplu, Evlaviosul Iarov Borovicischii. Iarov – băiețelul din Novgorod, primul copil sfânt de simplă proveniență și nu din domnitori. Date veridice despre viața sa nu s-au păstrat – legendele spus, că el se prefăcea nebun pentru Hristos, era blajin, însă istoria căpătării moaștelor sale e plină de taine și enigme. Astfel, în marțea Săptămânii Luminate a anului 1540, țăranii din Borovicisc au observat că apa râului Msta a adus un ghețar pe care se găsea un sicriu de stejar fără capac în care se găsea corpul unui tânăr. Țăranii s-au speriat și au împins ghețarul de la mal, dar râul l-a adus înapoi. De la moaște s-au început vindecările și alte minuni. După examinarea moaștelor de către mai-marii bisericești, moaștele au fost lăsate în biserica locală a Sf Duh. Mai târziu, patriarhul Nicon le-a mutat în cunoscuta mănăstire din Iveria. Cunoaștem și alți sfinți copii: Evlaviosul Artennie Vercolischii (+ 1545), Evlavioșii Iacov și Ioan, copii din Miniușesc (+ 1569). Iacov avea 3 ani iar Ioan 5 ani. Moartea pe neprins de veste a copiilor a provocat mult necaz părinților. Dar în curând moaștele au devenit cauză a numeroase vindecări. Deasupra mormintelor lor a fost construită o capelă. Iacov și Ioan au fost canonizați în secolul XVII.

14. Sfințenia preoților de mir.

Cred că tratarea acestei forme de sfințenie ar putea răsturna prejudecățile celor care cred că vremea sfințeniei a apus. Din această formă ne vom da seama că unii preoți de mir au ajuns la mari măsuri de sfințenie, că nu există preoți cu har și preoți fără har, căci viața în lume nu înseamnă lepădarea de crucea primită.

14.1. Sfântul Iona din Odessa

Sfântul Iona, pe numele său întreg Iona Moiseevici Atamanski, a văzut lumina zilei de marea sărbătoare a Înălțării Sf. Cruci, 14 septembrie 1855, în Slobodea Romană, în orașul Odessa. De mic copil, a rămas orfan de părinți. După moartea părinților săi, Iona a avut parte de mari greutăți care au luat sfârșit când unchiul său l-a primit în casa sa. După ce a terminat școala și a absolvit cursurile seminarului, tânărul Iona s-a căsătorit cu o fecioară evlavioasă, pe nume Anastasia. Ea a adus pe lume 9 copii, 3 băieți și 6 fete.

În anul 1884, înainte de a împlini vârsta de 30 de ani, Iona a fost hirotonit diacon, iar după doi ani a fost preoțit. Părintele se ruga fără încetare în biserică, acasă sau în orice loc se afla. Iubea mult rugăciunile de noapte, care au o putere deosebită. Nopțile, părintele slujea Miezonoptica, și citea acatiste. Cei care veneau la slujbele de noapte rămâneau foarte impresionați, simțind dragostea părintelui pentru Dumnezeu și harul ce-l acoperea.

Părintele petrecea Postul Mare printr-o viețuire foarte aspră. Nu mânca nimic și se împărtășea des. Din biserică nu pleca nicăieri, nici măcar acasă. Uneori se ducea într-o cămăruță de lângă altar, în care nimeni altcineva nu mai avea voie să intre. Acolo se afla icoana Sf. Serafim de Sarov, față de care părintele avea multă evlavie.

Cândva, un călugăr de la Sf. munte Athos spunea despre părintele Iona: „Mi s-a întâmplat odată să fiu împreună cu părintele Iona. Inima mea s-a umplut în prezența lui de o bucurie de negrăit”.

La părintele Iona aduceau îndrăciți foarte des, odată părintele a scufundat crucea în apă și de pe cruce scurgea apa în gura și pe capul îndrăcitei – și minunat lucru s-a întâmplat, îndrăcita s-a liniștit și s-a dat într-o parte.

Slujirea pastorală a părintelui Iona a avut loc într-o perioadă grea a istoriei: războaie, distrugeri, foamete, frământări în Biserică, persecutarea dreptei – credințe de către puterea comunistă.

Poate că în toată istoria Odessei nu s-a mai cunoscut un astfel de preot. La părintele Iona veneau pentru ajutor și sfaturi nu numai credincioși din Odessa și din împrejurimi, ci și din multe alte locuri.

Între părintele Iona și părintele Ioan din Kronstadt era o dragoste și o cinstire reciprocă. Părintele Ioan i-a trimis în dar părintelui Iona niște veșminte de culoare albă pe care părintele Iona le iubea foarte mult. Pe părintele Iona îl iubeau mai ales marinarii și familiile lor.

Pentru viața sfântă a părintelui Iona, vrăjmașul s-a răzbunat pe cei apropiați ai săi. Copiii săi au avut parte de necazuri aproape toată viața lor. După o boală cumplită, uremia, sfârșitul părintelui s-a apropiat și, în ziua de 17 mai a anului 1924, a trecut la Domnul.

Sfântul Iona, făcătorul de minuni de la Odessa, este unul dintre marii nevoitori ai sec. XX. El a fost un ales propovăduitor al credinței, un misionar plin de râvnă, un hrănitor al săracilor, un aspru ascet și un tată iubitor. Deși făcea parte dintre preoții de mir, având mulți copii și nepoți, aceasta nu l-a împiedicat să ducă o viață sfântă. Marii pustnici de lângă Pecerska spuneau despre el: „Noi, monahii, nu facem cât el. El este cu mult mai sus decât noi. El a primit de la Dumnezeu stăpânirea de a tămădui sufletele rănite și trupurile bolnave. Pătrunzând dincolo de catapeteasma timpului și spațiului, el putea să citească gândurile oamenilor și să răspundă la ele mai înainte de a apuca să le audă”.

Sfântul Iona din Odessa a fost canonizat în ziua de 1 iulie 1996. La canonizare, s-a descoperit faptul că trupul Sfântului Iona nu putrezise. Moaștele sale întregi și binemirositoare sunt cinstite de credincioși din toată lumea ortodoxă.

Rugăciunea Sfântului Iona și nevoința sa aspră l-au făcut asemenea altui mare stâlp al Bisericii, Sf. Ioan din Kronstadt. Dacă între ei erau asemănări, atunci au existat și deosebiri, referitoare la modul de viață familial, Sf. Ioan de Kronstadt a trăit cu soția sa în feciorie până la moarte, fiind model duhovnicesc pentru soții care se înfrânează de la dragostea trupească, ceea ce pentru Sfântul Ioan Hrisostoru era un ideal de neatins, dar în același timp îl socotea un ideal obligatoriu pentru preoți, adică unirea dintre viețuirea ascetică și lume, acest ideal și-a găsit întruparea în Sfântul Ioan de Kronstadt. Sfântul Iona a mers pe calea firească a familiei. A văzut că nunta este curată în toate ale ei și s-a apropiat de femeia sa așa cum se apropiau drepții Vechiului Testament de femeile lor. Sf. Iona a răsturnat toate născocirile celor ce văd în nuntă doar un mijloc de satisfacere a poftelor trupești, doar un mijloc de a avea urmași, doar o ascunzătoare pentru cei care nu au avut curajul să se căsătorească. Sf. Iona a ales nunta, ca să trăiască pentru Dumnezeu alături de soția sa.

15. Jertfa familiei împărătești

„Oricare ar fi locul ocupat în istorie de Împăratul Nikolai al II-lea, asasinarea lui și a Familiei sale rămâne o înfricoșătoare lecție a istoriei. Această lecție ne învață că încercările de a clădi bunăstarea poporului pe vărsare de sânge sunt deșarte. Începutul istoriei Rusiei a fost marcat de uciderea Sfinților Mucenici Boris și Gleb, și oare nu acesta este păcatul în care își au rădăcina toate nenorocirile care s-au abătut mai târziu asupra poporului?” (Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei)

Familia Romanovilor datează ca dinastie domnitoare în Rusia, din anul 1613. Împăratul Nikolai al II-lea, fiul cel mare al Țarului Aleksandr al III-lea, s-a născut la Țarskoe Selo, actualmente orașul Pușkin, pe 6 (18) mai 1868, de sărbătoarea Sf. și Dreptului Iov Multrăbdătorul.

În 1894, se căsătorește cu Alix Victoria Melena Louise Beatrice, fiica marelui Duce de Messen și Darmstadt, Ludovic al IV-lea. În urma botezului ortodox, Alix se va numi Aleksandra. Este încoronat în 1894, după moartea, la numai 47 de ani, a Țarului Aleksandr al III-lea.

Domnia lui Nikolai al II-lea evoluează pe fundalul aproape neîntrerupt al creșterii mișcărilor revoluționare, naționaliste și extremiste, cărora li se opun acțiunile represive ale Statului. Înfrângerea din războiul ruso – japonez (1904 – 1905) și revoluția din 1905 – 1907 slăbesc mult Rusia. Alături de puterile Antantei, Rusia intră în primul război mondial. Înfrângerile și pierderile de pe front, dezastrul economic și moral al țării au dus la scăderea drastică a autorității Țarului și a popularității dinastiei, atât în rândul maselor, cât și în acela al marii aristocrații ruse.

Revoluția burghezo – democratică din februarie 1917 îl silește pe Nikolai al II-lea să abdice pe 2 (15) martie 1917. El îl desemnează ca succesor pe fratele său, Marele Duce Mihail Aleksandrovici care, sub presiunea forțelor revoluționare, renunță la tron.

Pe 8 (21) martie, Nikolai la II-lea este arestat împreună cu familia sa și i se impune domiciliu forțat la Țarskoe Selo, unde familia imperială rămâne până pe 14 august 1917. Apoi prizonierii sunt transportați la Tobolsk, un oraș complet lipsit de drumuri de acces, unde sunt cazați în vila guvernatorului. După revoluția din octombrie 1917, sunt duși, în perioada aprilie – mai 1918, la Ekaterinburg, unde vor locui în casa guvernatorului Ipatiev. Este ultima lor reședință, înainte de a fi împușcați.

Au fost împușcați în noaptea de 16-17 iunie 1918. Totul a fost aranjat dinainte, camera din subsol a fost eliberată. Înainte de miezul nopții au fost treziți cu toții. Ei se îngrămădiseră, Iurovschii îi petrecu în jos. Înainte mergea împăratul cu moștenitorul în brațe. Piciorul băiatului era bandajat, gemea încet la fiecare pas. După ei, împărăteasa cu patru fete, din urmă medicul Botehin, sluga Trupp cu o plapumă în mâini și camerista Demidova cu două perne. Ultimul mergea bucătarul Haritonov. Deținuții stăteau în două rânduri. În primul rând, Familia Împărătească, în al doilea – slugile. „La semnalul stabilit intră echipa călăilor. Față în față cu împăratul stă Iurovschii, mâna dreaptă o ține în buzunarul pantalonilor, iar în stânga ține o foaie de pe care citește sentința. Rostind ultimul cuvânt, înșfacă arma din buzunar și trage drept în fața împăratului. Se aud țipetele femeilor. Împărăteasa și Olga încearcă să-și facă semnul crucii, dar nu reușesc. Se începe măcelul, se mai trag câteva focuri, chiar și atunci când toți sunt căzuți la podea. Fumul ca o perdea deasă acoperă lumina becului electric. Se deschid ușile ca să iasă fumul. Se aduc tărgile. Când Anastasia e pusă de călăi pe targă, ea strigă și-și acoperi fața cu mâna. E vie. Unul din călăi o străpunge cu baioneta. Moștenitorul moare greu. Fiind găurit de gloanțe, continuă să geamă încet pe scaun. Iurovschii se apropie și trage de trei ori în el. Băiatul alunecă încet la picioarele tatălui. Acum sunt morți cu toții!”.

Deci în noaptea dinspre 16 spre 17 iulie 1918 au fost uciși: Împăratul Nikolai al II-lea, Împărăteasa Alaksandra Feodorovna și copiii: Olga (22 ani), Tatiana (20 ani), Maria (18 ani), Anastasia (16 ani), Aleksei (14 ani); medicul E.S. Botkin, bucătarul Haritonov, lacheul Trupp, camerista Anna Demidova.

Letopisețul ne spune că omorul a fost înfăptuit în cel mai monstruos chip, iar însuși cadavrul a fost batjocorit și pângărit. De data aceasta, organizatorii evrei au ales ziua de 17 iulie, pentru că se încheie cercul magic cabalistic – începutul și sfârșitul monarhiei Ruse Ortodoxe. La 17 iulie 1174, Marele Cneaz Andrei a fost omorât, însă rolul cel mai important l-au avut cei doi evrei: Aubal și Ofren Moiseevici. Omorul familiei imperiale a fost efectuat mai aproape de peretele dinspre Răsărit, care a fost stropit în întregime de sânge. Acest ritual sângeros a fost făcut imitând altarul creștinilor care se află tot la Răsărit.

După ce i-au omorât un rabin și nepotul rabinului Iurovskii împreună cu Goloșeachin, au început să danseze un dans ritual, însă după plecarea lor, pe peretele dinspre Răsărit au fost găsite două inscripții. Prima, în limba germană, care se traducea astfel: „În noaptea aceasta Belșațar a fost ucis de către argații săi”. În inscripție se face o legătură între Rusia și Babilon, între Nicolae II și Belșațar, împăratul Babilonului. Belșațar, aflăm din istorie, l-a supărat pe Iehova, Dumnezeul evreilor și pe credincioșii Lui, din acest motiv s-a răsplătit cu moartea. După uciderea lui Belșațar, a căzut imperiul Babilonului, iar acum, după uciderea lui Nicolae II, va cădea și Statul Ortodox Rus.

Cea de-a doua inscripție, alcătuită din patru semne cabalistice, înseamnă „uciderea Împăratului a fost înfăptuită!” ea a fost efectuată de către slugile întunericului cu scopul de a nimici puterea existentă, ucigașii au fost călăuziți de către puterile magice.

După ce i-au omorât, ucigașii, au încărcat cadavrele în mașină și le-au scos din oraș. Ajungând în mijlocul pădurii unde se afla o mină în formă de două fântâni, numită „groapa Ganina” capurile le-au fost tăiate, pentru a fi duse la Moscova, iar trupurile arse. Sensul mistic al crimei este că împăratul se opunea tainei fărădelegii, care în prezent se află în SUA. Cheia pentru a înțelege uciderea împăratului Nicolae II se află în cuvintele Ap. Pavel „Pentru că taina fărădelegii se și lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Și atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii sale și îl va nimici cu strălucirea venirii sale” (II Tes. 2,6 – 8).

Menționă faptul că sărbătoarea Sfinților Ruși a fost stabilită la Sinodul Bisericesc al întregii Rusii în 1918, chiar în anul uciderii familiei împărătești. Trupurile familiei împărătești vor zace aici până în iulie 1991, când se aprobă exhumarea lor și începe procesul de identificare a cadavrelor, care durează până în 1994. La 17 iulie 1998, la exact 80 de ani de la masacru, rămășițele pământești ale Romanovilor sunt înmormântate la Catedrala Petro – Pavlovsk din Sankt – Petersburg.

Cu toate acestea, în 1981, la New – York a avut loc ceremonia canonizării Familiei Împărătești.

Biserica Rusă cunoaște un astfel de tip de sfințenie: ea îi proslăvește pe mult – răbdătorii de patimi. În inima poporului rus, sfinții cneji răbdători de patimi ocupă un loc special în panteonul luminos al sfinților.

După moartea martirică a familiei împărătești, s-a pictat o icoană cu familia împărătească care sângera. Icoana a ivit prima minune pe 17 iulie 1998 la aniversarea 80 – a asasinării Familiei Împărătești. În timpul procesiunii, participaseră la Moscova mai mult de 20 000 de oameni. În timpul acestei nemaipomenite procesiuni, pe chipurile martirilor imaginați pe icoană au apărut pete sângeroase. Comunicarea despre minune a fost publicată în ziarul „Russkii Vestnik” (nr. 27 – 28, 1998). Sub privirile martorilor, culorile deveneau mai pronunțate. Se degaja o aromă fină, dar cel mai mare miracol era apariția și dispariția petelor sângerânde pe chipurile martirilor. Martorii acestei minuni au fost o mulțime de creștini, preoți, maici.

Când a fost studiată icoana mai atent s-au observat cu mare tulburare petele vișinii de sânge pe chipurile împărătesei Alexandra și a domnițelor Tatiana și Anastasia. Aceste pete pulsau și se lărgeau. Părea că sângele curge pe obrazul drept al împărătesei. Nu se putea privi fără tulburare chipul domniței Tatiana. Pulsarea petelor se vedea pe toată fața și pe gât. Mai puțin intensiv apăreau petele pe chipul Anastasiei. Pe când chipul împăratului Nicolae, din contra, devenea tot mai luminos.

Pe 11 octombrie 1998, icoana a fost dusă în Grecia. Timp de 50 de zile icoana a colindat orașele străvechi ale Greciei. Douăzeci și șapte de zile icoana a petrecut în muntele Athos, unde veneau să i se închine slujitorii mânăstirilor grecești, sârbe, ruse, bulgare și române.

Iată, pe scurt, cinstea de care se bucură familia Împărătească a Romanovilor. Prin aceasta se arată că Dumnezeu întotdeauna Îi proslăvește pe sfinți atât în cer, cât și pe pământ, prin minunile pe care le săvârșesc, spre slava lor nepieritoare și spre luminarea și mântuirea sufletelor noastre!

III. Concluzii

Am încercat în lucrarea prezentă să descriem toate formele de sfințenie ale Ortodoxiei Ruse, după cum menționează și titlul lucrării.

După ce am făcut o scurtă prezentare a creștinismului rus, arătând modul în care s-a încreștinat acest popor și evoluția religioasă până în zilele noastre, am analizat fiecare formă de sfințenie fundamentală. Am început cu prezentarea monahismului, care este una dintre formele cele mai importante, pentru că, prin monahi, Ortodoxia Rusă a ajuns la gradul cel mai înalt al sfințeniei; legați de monahi sunt și stareții – părinții spirituali ai poporului rus: Sf. Serghie de Radonej, Sf. Paisie Velicikovski.

Anahoreții ruși sunt o formă de sfințenie aparte, aceștia sunt reprezentați de către Sf. Prea Cuviosul Savatie și fericita Maria de Oloneț.

La schituri, îl avem ca întemeietor pe Sf. Nil Sorski.

Desigur, nu am putut trece cu vederea o formă specifică Ortodoxiei Ruse, martiriul, mai ales în perioada persecuției comuniste, atunci când au murit mii și mii de slujitori bisericești care nu s-au lepădat de Hristos.

Tot legat de această formă este și cea a mărturisitorilor care au mărturisit credința la fel în această perioadă dificilă: Sf. Luca, arhiepiscopul Crimeii.

Sf. Cuvios Antonie, întemeietorul monahismului rus, care a trăit într-o peșteră, de aici se și trage un alt mod de sfințenie – lavrele.

Sf. Teofan Zăvorâtul a fost unul dintre reprezentanții principali ai unei alte forme și anume zăvorârea, Alături de el este un alt ierarh, Sf. Tihon din Zadonsk.

Referitor la nebunia pentru Hristos, poporul rus a practicat mult această formă. Printre cei mai de seamă iubitori ai acestei forme este Sf. Teofil cel nebun pentru Hristos și Sf. Xenia din Petersburg.

În istoria Ortodoxiei Ruse sunt foarte des întâlnite cazurile în care credincioșii iubeau mult să călătorească, atât la locurile sfinte din țară cât și din străinătate; este cunoscută istoria pelerinului rus.

Între toate aceste forme de sfințenie avem și un mod de asceză specific monahală, și anume dendriții: Pavel de Obnora. Ierarhii s-au bucurat la ruși de o aleasă cinstire și anume cei care și-au petrecut viața în sfințenie practicând diferite forme de asceză monahală: Sf. Ioan Maximovici (gymnopodes), Sf. Dimitrie al Rostovului, Sf. Filaret al Moscovei și Sf. Eftimie al Novgorodului (trichinai).

Desigur, nu se poate vorbi de Ortodoxia Rusă trecând cu vederea sfințenia preoților de mir: Sf. Ioan de Kronstadt și Sf. Ioan din Odessa.

Știind foarte bine că Biserica este alcătuită din episcopi, preoți și mireni, dintre mirenii care și-au petrecut viața în sfințenie, m-am referit la: Sf. Iuliana Lazarovskaia. Evenimentele tragice petrecute în 1918, la 18 iunie, au scos în vedere o altă formă de sfințenie, și anume cea a împăraților: Sf. Nicolae al II-lea împreună cu familia sa.

Bibliografie:

Dicționare:

Dictionnaire de Spiritualite ascetique et mistique doctrine et Histoire, volumul XV, Beauchenes, Paris, 1990.

Lucrări:

Botsi, Petru, Portretul unui sfânt Ioan din Kronstadt, Traducere de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Bunavestire, Galați, 2003.

Berdiaev, Nicolae, Originile și sensurile comunismului rus, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1999.

Durasov, Ghenadie, Cuvioasa Macaria mângâietoarea celor suferinzi, Traducere de Constantin Făgețan, Editura Sofia, București, 2001.

Danion, Vasile, Despre sfințenia preoților de mir, Editura Bunavestire, Galați, 2003.

Kovalevski, Ioan, Fericiții nebuni pentru Hristos, Traducere de Boris Buzilă, Editura Anastasia, 1997.

Morariu, Arhimandrit, Dosoftei, Sf. Serafim Desarov, Editură îngrijită de Arhimandritul Ioanichie Bălan, 1999.

Minunile mucenicilor țariști, Traducere de Elena Dulgheru, Colecția Orizont Pravoslavnic, 1998.

Nicodim, Episcop al Belgorodului, Fericita Maria de Oloneț pustnica din pădurile de nord ale Rusiei, Traducere de Constantin Făgețan, Editura Sofia, București, 2002.

Orlovski, Arhimandrit, Damaschin, Noi mărturisitori ai Rusiei, volumul I, Traducere de Petrișor Ilina, Editura Sofia, București, 2002.

Orehov, Dimitrie, Jertfa familiei împărătești, Ediție supravegheată de Episcopul Dorimedont de Edineț și Briceni.

Patericul lavrei Peșterilor, Traducere de Nicușor Morlova, Editura Bunavestire, Bacău, 2000.

Patericul Solovățului, Traducere de S. Gheorghe, Editura Mânăstirea Lainici, 1996.

Patericul de la Optina, Traducerea de Cristea Florentina, Editura Bunavestire, Bacău, 2002.

Patericul Valaamului, Traducere de Cristea Florentina, Editura Bunavestire, Galați, 2003.

Petraru, Preot, Gheorghe, Misiologia Ortodoxă, Editura Pamfilius, 2002.

Polski, Protoiereu, Mihail, Noii martiri ai pământului rus, volumul I, Traducere de Petra S. și Magdalena C., Editura Schitul Românesc Prodromul Sf. Munte Athos, 2002.

Polski, Protoiereu, Mihail, Noii martiri ai pământului rus, volumul II, Traducere de Petra S. și Magdalena C., Editura Schitul Românesc Prodromul Sf. Munte Athos, 2002.

Rămureanu, Preot Prof., Ioan, Istoria Bisericească Universală, volumul II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.

Rămureanu, Preot Prof., Ioan, Istoria Bisericească Universală, pentru seminarii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.

Spidlik, Tomas, Spiritualitatea răsăritului creștin, volumul I, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

Spidlik, Tomas, Spiritualitatea răsăritului creștin, volumul III, Editura Deisis, Sibiu, 2003.

Spidlik, Tomas, Spiritualitatea răsăritului creștin, volumul IV, Traducere de Maria – Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2002.

Spidlik, Tomas, Marii mistici ruși, Traducere de Preot Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1997.

Sf. Dimitrie al Rostovului, Viața și omiliile, Traducere de Cristea Florentina, Editura Bunavestire, Galați, 2003.

Sf. Filaret mitropolitul Moscovei, Cuvinte despre Taina Crucii, Traducere de Xenia și Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sofia, București, 2002.

Sf. Ignatie Briancianinov, Ofrandă monahilor contemporani, Traducere de Boris Buzilă, Editura Sofia, București, 2002.

Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, volumul I, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu Vlas, Editura Sofia, București, 2000.

Sf. Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovnicești, Traducere de Elena Dulgheru, Editura Sofia, București, 2001.

Sf. Lavrentie, Viața, învățăturile și minunile, Editura Credința Strămoșească, 2003.

Sf. Luca, arhiepiscopul Crimeii, Am iubit mult pătimirea, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu Vlas, Editura Sofia, București, 2003.

Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie, Traducere de Elena Dulgheru, Editura Sofia, București, 1999.

Sf. Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Traducere de Paulin Lecca, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1999.

Sf. Teofan Zăvorâtul, Aprinzând scânteia dumnezeiască, Traducere de Bogdan Pârâială, Editura Euristica, 2001.

Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, Traducere de Grația Lungu Constantineanu, Editura Bunavestire, Bacău, 1998.

Sf. Teofan Zăvorâtul, Comorile pustiei, Editura Anastasia, 1997.

Sf. Matrona din Moscova, Viața și minunile, Traducere de Ciornea Lucia, Editura Sofia, București, 2003.

Sf. Xenia cea smerită și nebună pentru Hristos, Traducere de Elena Călin, Editura Bunavestire, Galați, 2002.

Tebaida Nordului, Traducere de Rose Serafim și Podmoșenski Gherman, Editura Bunavestire, Galați, 2002.

Wermuth, monah Andrew, De la pământ la cer, traducere de Prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galați, 2002.

Znosko, Vladimir, Sf. Teofil cel nebun pentru Hristos, Editura Bunavestire, Galați, 2002.

Cuprins: